Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene.

Jurnalista Ruxandra Hurezean adună în paginile acestui volum poveștile de viață ale sașilor din Transilvania, un mănunchi de oameni care se împuținează pe zi ce trece, și a căror istorie riscă să fie înghițită de negura timpului. Printr-o serie de interviuri realizate între 2005-2015, publicate pe www.hotnews.ro și apoi în revista Sinteza, autoarea culege mărturiile emoționante ale unor oameni în lupta cu timpul și istoria vitregă, dar face și o radiografie a regimurilor politice care au alungat de-a lungul secolelor sașii și șvabii din România.

Istoria oamenilor se face din mici firimituri de viață, dar cineva trebuie să le adune pentru ca povestea lui să spună ceva și după ce el nu va mai fi

Dincolo de istoriile personale, încărcate deopotrivă de nostalgii și tristețe, reportajele se grupează sub tema comună a identității pierdute și regăsite odată cu reîntoarcerea în locurile copilăriei, după căderea comunismului. Neadaptarea în Germania și dorul după meleagurile natale, sentimentul de înrădăcinare pe care doar familia și țara ți le pot conferi, răzbat din fiecare pagină.

Povestea sașilor din Transilvania este utopia Lindenfeld, ce prinde viață sub minunatul condei al Ruxandrei Hurezean, care face portretul unor oameni excepționali. Lumea Transilvaniei în care vechile meserii sunt readuse la viață, iar obiceiurile străvechi sunt păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație, dezvăluie o Românie cu un viitor luminos, plin de speranță.

Sofia Folberth s-a născut la Criț în 1922 într-o familie înstărită de sași. Știe povestea vechii așezări, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criț, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criț, acolo o găsiți vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași.

Sofia deapănă amintiri despre iubitul pierdut în război, fratele care a făcut șase ani de lagăr rusesc, dar, mai ales, despre comunitatea unită și sentimentul de apartenență ce nu o părăsește nicio clipă:

Cum să te obișnuiești acolo când ai capul și pieptul plin de amintirile de acasă? Cum să continui să trăiești, când ai lăsat în spate atâtea lucruri pe care le iubești, pietrele pe care călcai le știi ca pe podul palmei tale, perii de la poarta casei îi visezi noaptea, iubitul și poteca de pe lângă școală le vezi și acum în fața ochilor și te trezești dimineața cu mirosul lămâiței în nări, dar nu, nu ești lângă zidul bisericii tale. Ești la mii de kilometri depărtare.

Eginald Schlattner este al 99-lea și ultimul preot la biserica luterană din Roșia (sau Rothberg) de Sibiu, unde, în prezent, alături de el, mai trăiesc patru sași. A făcut închisoare pentru că a participat la un cenaclu literar, și, din 1991, aduce alinare deținuților, în calitate de preot misionar pentru penitenciarele din toată țara. În ianuarie 2002 fost numit „Ambasador cultural al României“.

Ilustraţie din cartea „Povestea saşilor din Transilvania”, de Ruxandra Hurezean

De ce n-am plecat și eu? Pe mine, Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulți oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca, pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai «intra muros», istoria mea este și cum mă recunosc ceilalți, ce acceptă și confirmă ceilalți că aș fi: sas din Ardeal!

Eginald face o minunată sinteză a spiritului român și a modului cum educația religioasă se răsfrânge asupra socialului și politicului. De reținut atunci când suntem întrebați cu ce contribuie România la Uniunea Europeană:

[…] Am fost întrebat care este contribuția României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! […] Uitați-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apă, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalți. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuțele la poartă sunt două, față în față, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă. Am să vă rog să vă uitați la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificiului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central, și în jurul ei tot restul construcției, iar când ridici privirea, vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranța. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credință în viață!

Johann Schaas şi soția sa Johanna sunt singurii sași care mai trăiesc la Richiș. El este curatorul bisericii, o bazilică gotică, cu detalii celtice (pe basoreliefuri se regăsește figura lui Grünen Mann, omul verde, zeul vieții, al suflului vital și creator).

Hans știe istorie, știe cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la școală Honterus. Hans este și un mecanic pasionat. Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.

În fabula lui Hans, iezenul este un animal harnic, ce-și sapă o vizuină, unde vulpea vine și-și face nevoile. Bătrânul concluzionează că „vulpea e istoria care a făcut la ușa sașilor multe dimineți la rând”.

Paul Hemmerth, născut în Mediaș, pleacă în Germania în anii ‘80, dar se întoarce după Revoluție. Cumpără la Richiș casa străbunicului lui Johann și aduce treisprezece oameni în sat. El va fi păstrătorul cheii bisericii după ce Herr Schaas va trece în lumea celor drepți.

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

Caroline Fernolend a înființat fundația Mihai Eminescu Trust, ce se ocupă cu protejarea și revitalizarea patrimoniului istoric transilvănean. Este fiica Sarei, cea care l-a întâmpinat prima dată la Viscri pe prințul Charles. Înarmată cu un borcan de dulceață și un ștergar tradițional, l-a impresionat pe monarhul britanic, care, de mai bine de douăzeci de ani vine cu regularitate în România și promovează turismul în Transilvania. La Viscri, vechile meșteșuguri au fost readuse la viață: Gheorghiță, cărămidar de mai multe generații, conduce acum o fabrică de cărămidă, fierarii Istvan și Matei fac potcoave-suvenir și alte mici obiecte de feronerie, iar Asociația „Începe” are o producție considerabilă de ciorapi de lână, ce iau calea străinătății.

Sașii din Saschiz sunt grupați în tabloul dezolant al satului părăsit, unde amintirile dureroase îi împiedică pe majoritatea să se întoarcă:

Anneliese stă între cele două lumi, puternică și vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilăriei și multă experiență în a merge mai departe. Nu vrea să se mai întoarcă. Iar casa, după ce va primi cheia, o va vinde.

Peter Trimper locuiește în Charlottenburg, satul circular de lângă rezervația de cerbi lopătari, Șarlota. Este singurul neamț din sat, într-o colonie de rromi. Se îngrijește de biserică, spune istoria satului, și își așteaptă liniștit sfârșitul. Putea să plece la frații săi în Germania, dar, cine s-ar mai fi îngrijit de mormintele părinților?

Margit Șerban este un medic de excepție, şefa Centrului de Transplant Medular din Timişoara, originară din Charlottenburg.

Pentru mine cea mai importantă e unitatea, familia… cei din jurul meu. N-am putut să plec și atunci am zis: fac tot ce pot în viața asta de aici, la mine acasă!

László Rákosy este un biolog renumit, din Sighișoara. Din copilul curios ce se aventura pe dealuri să prindă felurite insecte, astăzi este președintele Societății Lepidopterologice Române și cel care a înființat rezervația cu fluturi din Viişoara, unde se găsesc 850 tipuri de specii. Dulce și melancolică este trecerea în revistă a copilăriei, perioada când a descoperit lumea magică a fluturilor.

Familia Einschenk se ocupă din 1896 cu repararea și comercializarea instrumentelor muzicale, la Brașov, pe fosta Stradă Neagră, nr. 50. Micul lor atelier a rezistat intemperiilor politice, iar meseria s-a transmis mai departe, din generație în generație. Ecourile familiei răzbat din mai toate orgile din Transilvania.

Friedrich Philippi a fost profesor de geografie și este acum cunoscut mai degrabă ca „omul cu berzele”. În plimbările sale, a început să observe cuiburile de berze și s-a gândit să le documenteze pe toate din Transilvania.

Am rămas să păstrez Patria pentru copiii noștri, dacă au aici o ușă deschisă, pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alți nemți n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi. Și când o spune, dincolo de ochelari, vezi cum ochii lui precum cerul înoată în lacrimi.

Hans Prömm s-a născut la Brașov, dar, la 17 ani a emigrat în Germania. Cu studii militare, ajunge să lupte în Iugoslavia în 1996, iar apoi își începe o carieră economică la grupul multinațional Philips. Munca îl readuce pe meleagurile natale în 2005, când înființează cu un vechi coleg de școală o firmă ce acum numără mai mulți angajați la Brașov decât în Germania.

Hans scrie o scrisoare ce ajunge virală pe internet, „despre cât de complicat, dar și cât de frumos este să te accepți pe tine ca să ajungi să-i iubești pe ceilalți. Cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, țări, ocupații. Dar să revii de fiecare dată la tine însuți. Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni.”

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea sașilor așa.

Ruxandra Hurezean, Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 218 pagini

Cele două volume scrise de Ruxandra Hurezean (Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei și Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași) fac parte dintr-un proiect amplu dezvoltat și susținut de către Fundația Michael Schimdt, care vizează conservarea moștenirii săsești în Transilvania.

Neam mare. E din neamul mare al licuricilor – omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte. ~ Lucian Blaga, Elanul insulei

La Lancrăm, locul de suflet şi de odihnă veşnică al lui Lucian Blaga, un lucru te izbeşte mai mult decât pacea şi plinătatea din biserica satului, unde de două ori Providenţa ne-a adus în zi de sărbătoare. Nu starea previzibil decrepită a filialei fostei case orăşeneşti de cultură, azi abandonată şi vandalizată, cu ferestrele ruinate şi pereţii acoperiţi de mesaje mai mult sau mai puţin obscene, ilustrare vie a teoriei geamurilor sparte.

View this post on Instagram

Casa orășenească de cultură Sebeș, filiala Lancrăm, ar trebui să reprezinte un centru de pasiuni și de interese ale comunității. Însă, din păcate, indiferența și, poate, reaua-voință a oamenilor, au adus-o la starea decrepită, în care a descoperit-o Matricea Românească. #patrimoniu #abandon #uitare #ruină #cultură #mostenire #ColindărileMatricei #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 8, 2017 at 1:50am PST

Ci mormântul lui Lucian Blaga, aflat în chiar curtea bisericii. Sau, mai bine spus, perspectiva întru eternitate a marelui poet şi filosof român. Pentru că Blaga, până la trezirea celor morţi, când fi-va aceea, vede nici mai mult, nici mai puţin, decât o sală de sport. Să fim mulţumiţi: ar fi putut să vadă un zgârie-nori sau un mall! Asta, deşi literatul a cerut, negru pe alb, să fie lăsat să contempleze, cu ochii spiritului, Râpa Roşie.

Povestea nu e nouă, indiferenţa şi nesimţirea sunt vechi. Sigur că, acum 10 ani, opinia publică şi „intelectualitatea” românească „reacţionau dur” – a se citi fără prea mult elan şi prea multă convingere ori efect – la ilegalitatea demarată în 2004 şi inaugurată în 2009. Rezultatul? Şi în 2017, totul arată la fel (minus 2.5 metri, soluţie de compromis, ca poetul să poată privi peste!), iar Blaga, una dintre personalităţile de prim rang ale culturii româneşti, e profanat moral.

Sigur că astfel de cazuri sunt o miriadă, Matricea Românească însăşi începând anul acesta o campanie de popularizare a stării ruşinoase a Mausoleului lui Vasile Alecsandri din Mirceşti, având ca ţintă reabilitarea lui, campanie moartă în faşă la porţile impenetrabile ale unui Minister opac al Culturii.

Felul în care îi tratăm pe Alecsandri sau pe Blaga nu spune însă nimic despre ei, ci totul despre noi.

Lucian Blaga: privind către veşnicie, peste o sală de sport

Privind perplex, alături de Blaga, la sala de sport care a ajuns să-i fie belvedere, sau mai bine spus răuvedere, în nouvorba dezbărată de sentiment a secolului XXI, te întrebi două lucruri: 1. de ce preferăm să rămânem viermi, închişi în coconul indiferenţei crase şi-al refugiului într-un egoism călduţ dar fatal, în loc de a fi licurici, energizaţi de empatie şi iubire? şi 2. dacă ne dorim ca, atunci când vom părăsi această lume, să privim către o clădire de birouri sau un multiplex?

Poate că veşnicia nu s-a născut la sat, însă cu siguranţă nici într-o inutilă sală de sport dintr-o localitate rurală depopulată, care-i umbreşte lui Lucian Blaga o binemeritată odihnă de la deşertăciunile lumeşti.

Dăinuim, însă indiferenţa grosolană ne omoară: revista Matricea Românească, nr. 1, la Biserica din Lancrăm

Museikon -ul de la Alba Iulia este un proiect de suflet, un muzeu în care au fost puse la loc de cinste icoane și cărți bisericești ale tezaurului românesc din toate timpurile. Matricea Românească a fost din nou prezentă, de astă dată la inaugurarea pentru publicul larg a noii instituții de cultură din Cetatea Unirii, la distanță de aproape un an de momentul deschiderii oficiale a muzeului.

Din leagănul creștinătății ni se trage marea dragoste pentru icoane, pentru imaginea providențială. Așa că atunci când am reușit să domolim penelul și să aflăm tainele culorilor, ca neam și popor în devenire, am decis să aducem în viețile noastre chipul celor sfinți, ocrotitori și veghetori ai vieții noastre.

Ne-a luat secole ca să învățăm virtutea iconografică și smerenia pictatului pe lemn sau sticlă, dar munca noastră nu a fost în zadar, ci dimpotrivă a reușit să devină parte a imensului nostru patrimoniu cultural.

Aciuați într-un secol al deșertăciunii, tot mai des uităm să ne plecăm genunchii în fața icoanelor, și cu atât mai rar ne încumetăm să le păstrăm pentru generațiile viitoare. Printre puținii oameni care au decis să dea Cezarului ceea ce i se cuvine, și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, se numără doamna Ana Dumitran, un om-soare, femeia care în brațele sale mici a purtat, ajutată de către colegii de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, povara creației unui loc cu totul deosebit, Museikon.

[pullquote class=”left”]Spiritul gospodăresc al celor din Ardeal s-a transpus minunat în aranjarea exponatelor și în explicarea fiecărei icoane în parte[/pullquote]

Iată-ne ajunși în inima Cetății Alba Iulia, undeva pe ulicioarele de lângă Catedrala Încoronării. Ascuns de ochii lumii ca o dovadă în plus de smerenie, Museikon își așteaptă oaspeții într-o clădire albă, luminoasă și împăciuitoare. De la ușă am fost întâmpinați de doamna Dumitran, care cu o căldură maternă ne-a purtat într-o excursie intimă prin toate sălile muzeului.

De la prima sală unde trona o masă pentru atelierele copiilor, căci aceștia au aici la îndemână tot ce le trebuie pentru a învăța iscusința picturii, și până la ultima care păstra cele mai vechi icoane din toate principatele Țării, se putea observa perfecționismul muncii și atenția față de detalii. Spiritul gospodăresc al celor din Ardeal s-a transpus minunat în aranjarea exponatelor și în explicarea fiecărei icoane în parte.

Deși icoanele și cărțile erau expuse în vitrine de sticlă sau la înălțime respectuoasă, întreg edificiul emana căldură, de parcă te-ai fi întors acasă, la bunici, în odaia unde păstrau, de obicei, relicvele de valoare. Poate că această impresie a fost alimentată și de grija doamnei Dumitran, care cu răbdare de pedagog ne-a ascultat întrebările și ne-a oferit răspunsuri.

Destin de icoană

Expoziția este o aranjare în ordine cronologică, care reflectă evoluția în timp atât a stilurilor iconografice, cât și a istoriei neamului, pornind de la primele încercări de pictură și terminând cu icoanele domnești. Toate au un destin special: fie poartă o pecete a tristeții, fie au scăpat cumva din ghearele dispariției, dar toate fac obiectul unei veșnici pomeniri.

Portal moldovenesc în formă de matrice, similar simbolului proiectului Matricea Românească

Într-una dintre săli, având un superb portal moldovenesc sub formă de matrice, similar cu simbolul  proiectului nostru, am descoperit două icoane de o excepțională realizare, una numită „Maica Domnului cu Pruncul, flancată de prooroci”, și cealaltă „Sfântul Nicolae, cu scene din viață”. Considerate capodopere ale artei post-bizantine, cele două icoane reproduc imaginile într-o manieră specifică rutenilor din nord-vestul Ucrainei, sudul Poloniei și sud-estul Slovaciei de astăzi.

„Maica Domnului cu Pruncul, flancată de prooroci”, una dintre cele mai de preț icoane expuse la Museikon

Au fost pictate în 1539 la comanda nobilului Luca din Urisiu, într-un atelier din Moldova. În 2010 au fost furate, împreună cu mai multe icoane, și recuperate în 2012. Din spusele doamnei Dumitran și conform surselor istorice, acestea sunt cele mai vechi icoane datate din Transilvania. Grație proiectului Museikon, ele au ajuns în locul unde se cuvenea să se afle și, mai ales, au primit îngrijirea binemeritată, fiind restaurate cu atenția necesară.

[pullquote]Museikon este un proiect de spirit, o importantă matrice spirituală a orașului Alba Iulia, dar și a întregii Românii, fapt reflectat și de cuvintele cu care instituția se prezintă lumii: timp – credință – moștenire[/pullquote]

Privirea mea s-a oprit însă, asupra unei icoane a Sfântului Nicolae, care nu părea să semene cu cele pe care le-am văzut în biserica orașului de unde vin. Purtând dedicația: „Aiastă sfântă icoană o plătit Opria Constandin cu soțu său Ioana, din Lupșa. 1752”, icoana poate fi atribuită lui Vasile Zboroschi, zugrav de formațiune ruteană, care deși a avut un impact covârșitor asupra evoluției iconografice în Transilvania, a rămas un ilustru necunoscut. Despre el se știe că ar fi semnatarul iconostasului Bisericii din localitatea Certege, județul Alba, actualmente aflat în muzeul Mitropoliei din Cluj-Napoca, multă vreme considerat ultima lucrare a pictorului Ștefan Tenețchi din Arad și realizat în 1798. Cu ocazia demontării acestui iconostas din biserica unde a fost folosit ultima dată, a fost găsită inscripția cu semnătura și datarea, și astfel corectată „paternitatea” operei.

Un altfel de Ioan Botezătorul

Dincolo de rolul său de păstrător al tradiției iconografice, Museikon poate fi considerat, pe bună dreptate, și o retrospectivă a celor mai inedite relicve iconografice, acesta păstrând în sălile sale icoane inedite pentru creștinul contemporan. Este cazul icoanei „Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul deșertului”, datate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ulterior, cam prin secolul al XX-lea, aceasta a devenit o donație târzie din partea unor enoriași, pe verso fiind scris cu litere latine „Sofia, Petre, Ion, Maria, cu tot neamul”. Calitatea excepțională a picturii o recomandă, precum afirmă specialiștii, ca fiind una dintre cele mai frumoase icoane păstrate în Transilvania.

Un exponat inedit din patrimoniul Museikon: „Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul deșertului”

Ceea ce o scoate din tiparele uzuale este întruchiparea Sfântului Ioan Botezătorul cu aripi de îngeri, motivația fiind dată de un verset din Vechiul Testament: „Iată, eu trimit pe îngerul meu și va găti calea mea înaintea feței Mele” (Cartea lui Maleahi, 3,1), repetat ulterior și în Evangheliile după Marcu, Matei și Luca. Deși ne-am obișnuit cu imaginea capului tăiat al Sfântului, poziționat pe o tipsie, această icoană merge pe un alt făgaș, Sfântul ținând în mâna stângă un rotulus desfășurat, pe care se poate citi un text, redat în slavonă: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” și un potir cu prefigurarea jertfei euharistice. Cromatica icoanei are parcă menirea să înfricoșeze sufletele păcătoșilor, pentru a-i întoarce la virtute.

Chiar dacă icoanele sunt cel mai mare tezaur al muzeului, o atenție aparte este oferită de către administratorii instituției și unor cărți bisericești de mare valoare. În posesia Museikon se află peste 3600 de volume, două treimi dintre acestea fiind carte românească tipărită până la 1830 – limita cronologică superioară agreată în spațiul românesc pentru identificarea cărților de patrimoniu. Astfel, printre cele mai vechi exponate puteți admira Tetraevanghelul lui Filip Moldoveanul din 1551-1553 sau Chiriacodromion, tipărit la 1699, la a cărui apariție a contribuit domnitorul Constantin Brâncoveanu.

Iar dacă munca echipei Museikon a fost una prolifică, și destinul le-a scos în cale, în procesul amenajării muzeului, comori neașteptate. Printre acestea se numără un fragment de  zid post-roman pe locul castrului roman Apulum datat, cel mai probabil, cu începutul secolului al IV-lea. Iată de ce puteți descoperi în Museikon toate perioadele determinante ale formării poporului nostru, structurate logic și, cel mai important, fără gram de habotnicie, ci într-o manieră revigorantă, cu utilizarea tehnologiilor informaționale, care aici se integrează armonios cu obiectele de patrimoniu.

Tehnologii avansate și istorie, aduse împreună de proiectul Museikon Alba Iulia

Museikon este un proiect de spirit, o importantă matrice spirituală a orașului Alba Iulia, dar și a întregii Românii, fapt reflectat și de cuvintele cu care instituția se prezintă lumii: timp – credință – moștenire. Grație eforturilor conjugate ale echipei din culisele acestui muzeu special, vom avea o legătură fortificată cu trecutul și viitorul nostru, păstrând caracteristicile acestui neam: credință, virtute și facere de bine.

Mai multe detalii despre Museikon, aflați de pe site-ul lor sau de pe pagina de Facebook a instituției.

Colindările Matricei ne-au purtat pașii la Alba Iulia, loc de mândrie și istorie, de Ziua Națională a României și – moment de dublă sărbătoare – cu ocazia lansării primului număr al Revistei Matricea Românească. Aflați impresiile colegei din Basarabia,  despre primul 1 Decembrie sărbătorit în inima României.

Articolele despre impresii sunt, de cele mai dese ori, complicate, deoarece atunci când așterni pe hârtie sentimentele și trăirile acumulate riști să ajungi pe tărâmul unui subiectivism periculos. Cu toate acestea, călătoria mea, ca parte a echipei Matricea Românească, la Alba Iulia merită toată atenția cuvenită și așternerea pe hârtie a gândurilor strânse în acele zile.

Ce este Alba Iulia și ziua de 1 Decembrie pentru o basarabeancă adoptată de Patria-Mamă? Este motiv de început prolific și de regăsire a propriului eu.

View this post on Instagram

Emoție și iubire de țară. La mulți ani, România! #ZiuaNaționalăaRomâniei #AlbaIulia #identitate #istorie #cultură #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 5:47am PST

Ne-am pornit din București cu un scop special, anume lansarea Revistei Matricea Românească în capitala de suflet a tuturor românilor, dar dincolo de realizarea acestui obiectiv, am avut parte și de o lecție despre oameni, despre istorie și despre mândria de a fi român.

Am traversat toate anotimpurile în lungul nostru drum până la Alba Iulia și, când spun asta, nu folosesc o figură de stil, ci mă refer chiar la o realitate, deoarece am ieșit dintr-un București tomnatic, am mers prin Valea Oltului cernută cu zăpadă imaculată și am ajuns într-o Transilvanie presărată cu sita ploii, dar de un verde al ierbii, absolut incredibil.

View this post on Instagram

Concert @lesegrigore. Mâine. Sala Unirii. Alba Iulia. Lansare Revista @matricearomaneasca. #eveniment #AlbaIulia #vaasteptam #Romania #unitate #romani #ZiuaNationalaaRomaniei

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 28, 2017 at 2:26am PST

Casele aranjate ca mici bijuterii se perindau pe geamul mașinii noastre, sub frumoasele acorduri vocale ale artistului Grigore Leșe. Și parcă altfel sună muzica atunci când peisajele țării se dezvăluie într-o hartă a veșniciei. Pe ici, pe colo câteva mioare își croiesc drum spre stână, dincolo Carpații falnici își poartă cununa albă, de parcă însăși natura ne-a pecetluit călătoria, urându-ne de bine.

Ajunși la destinație, am purces în Cetate, acolo unde trecutul, viitorul și prezentul se îmbină într-un domol vals. Lentoarea plăcută a spiritului ardelenesc te îmbie parcă la o meditație, la a renunța să ai un ritm alert, fugar, specific metropolei bucureștene. Amprenta istorică și arhitectura unitară, plăcută ochiului, au completat firesc anturajul în care urma să ne aflăm.

 De Ziua Națională a României, Colindările Matricei ne-au purtat pașii la Alba Iulia

Alba Iulia este considerat, pe bună dreptate, un oraș boem, de o cochetărie aparte, specifică provinciei. Străduțele line și oamenii care zâmbesc (o raritate în Capitală) completează starea firească a originei acestui punct geografic, care cândva a unit în inima sa toate principatele Țării.

Dacă primele zile au fost absolut alerte pentru noi, fiind absorbiți de evenimentul de gală care ne-a adus acolo, de Ziua Națională a României am avut parte de un festin al națiunii. Cântece de laudă, oameni voioși și multe drapeluri, jucate de vântul iernatic, mi-au amintit că sunt parte a acestei mari familii, numite România.

View this post on Instagram

Ardealul face parte pe veci din Matricea Românească. La mulţi ani, Români! #ZiuaNationalaaRomaniei #AlbaIulia #identitate #istorie #cultura #StartdeCentenar #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 2:05pm PST

Frumosul sentiment mi-a fost completat și de faptul că am întâlnit, în rândul celor prezenți, și o delegație sosită din Basarabia, tocmai de la Nisporeni. Oameni frumoși, pe fețele cărora nu se citea oboseala, ci fericirea de a fi un mic grăunte în acest furnicar uman. Nu am putut să nu le dăruim acestor români, reveniți la matcă, mai multe exemplare ale Revistei Matricea Românească nr.1.

Întâlnire de istorie. Români din Basarabia, reuniți la Alba Iulia de Ziua Națională a României

În aer parcă plutea acea nevăzută, dar sublimă emoție de mândrie națională, reflectată pe fețele luminoase ale celor din jur, care în ciuda vremii de afară și poate a distanței pe care au parcurs-o, și-au adus de mână și vlăstarele, pruncii curați în care ne punem speranța unui viitor luminos. Zâmbetele lor mă inspirau să îi urmăresc, să le mulțumesc pentru oportunitatea de a fi aici, parte a Țării, din care am fost mișelește rupți.

View this post on Instagram

Familie românească. Frumuseţe spirituală. Comuniune. La mulți ani, România! La mulţi ani, români! Să construim un viitor frumos pentru copiii noştri. #ZiuaNationalaaRomaniei #AlbaIulia #familie #identitate #istorie #cultura #StartdeCentenar #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:47pm PST

Pentru câteva ore am devenit și eu un copil fericit, unul care așteaptă să vadă tot ce poate fi mai frumos, începând cu vizitarea Catedralei Încoronării, care a cuprins în brațele sale toată această puzderie de fii ai Neamului, și până la parada militară, care a fost o explozie de culoare și de curaj. În acele clipe, când freamătul istoric și amintirea unui trecut meritoriu ne-a unit, am resimțit nevoia de schimbare, de a contribui cumva la construirea unui viitor mai bun.

View this post on Instagram

Uniţi suntem invincibili. La mulţi ani, Români! #ZiuaNationalaaRomaniei #AlbaIulia #identitate #istorie #cultura #StartdeCentenar #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 9:07am PST

Și acasă, în albia părintească a Basarabiei, această sărbătoare adună suflete, poate mai răzleț și mai neîndemânatic, dar se resimte și acolo un dezgheț al valorilor istorice. Lumea iese în stradă și mărșăluiește pe drumul reîntoarcerii la origini, la rădăcinile acelui pom din care ne tragem.

Spre seară, când luminile bradului din centrul istoric al Cetății Alba Iulia au adunat în jurul lor de la mic și până la mare, s-a așternut o liniște binefăcătoare peste sufletul meu, o liniște care mi-a dat răgaz să mă gândesc la Basarabia, locul de unde am venit nu ca un emigrant, ci ca o fiică a pământului, o portavoce a realității existente acolo.

Poate că nu voi schimb istoria și nici nu voi putea transforma mentalitatea basarabenilor, care se ciondănesc de la un brad caraghios sau fac polemici pe internet, dar cu siguranță voi încerca să duc aceste momente de neuitat mai aproape de cei care stau în confortul caselor lor.

Deci, cum aș rezuma această experiență? O fericită reîntregire a sufletului meu cu matricea neamului românesc sau o reîntoarcere acasă, în brațele marii familii românești.

Lansarea Revistei Matricea Românească, eveniment organizat de Asociația Culturală Matricea Românească la Sala Unirii din Alba Iulia, cu participarea artistului Grigore Leșe, a devenit misiunea noastră de suflet și obligația morală față de Patrie și viitor, dar și un cadou frumos de sărbătoarea Marii Uniri. 

Visele au proprietatea să se îndeplinească, dacă muncim direct proporțional cu intensitatea lor. Această regulă a devenit și realitatea noastră, a echipei Asociației Culturale Matricea Românească, atunci când am reușit, miercuri, să lansăm cu succes numărul inaugural al Revistei Matricea Românească.

Sala Unirii din Alba Iulia, locul unde am realizat Lansarea Revistei Matricea Românească și ne-am rescris propria istorie

Proiect susținut de firma de avocatură Bulboacă și Asociații, Revista a devenit o prioritate pe agenda noastră, iată de ce am decis să o aducem în dar lumii culturale nu oriunde, ci acolo unde istoria României a luat cea mai frumoasă turnură, în Cetatea Alba Iulia, la Sala Unirii.

View this post on Instagram

Suntem gata să dăm startul lansării numărului inaugural al Revistei Matricea Românească. Vă așteptăm cu drag la ora 14.00 la Sala Unirii! #ArdealulneCheamă #AlbaIulia #numărinaugural#RevistaMatricei

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 29, 2017 at 3:48am PST

Pe 29 noiembrie, în acest minunat bastion de românitate și în compania unor oameni frumoși la chip și suflet, am reușit să punem acest ”prunc” cultural în brațele cititorilor noștri. Această interacțiune fericită a fost consolidată și de cei care ne-au apreciat munca de la prezidiu, și aici ne îndreptăm mulțumirea și aprecierea către domnul Ion Dumitrel, preşedintele CJ Alba, domnul Gabriel Rustoiu, directorul general al Muzeului Național al Unirii, doamna Ana Dumitran, istoric al M.N.U., domnul Dragoș Ursu, de asemenea istoric la Muzeul Național al Unirii și doamna Georgeta Orian, lector universitar doctor la Universitatea ”1 decembrie 1918”.

Lansarea Revistei Matricea Românească – masa prezidiului

Mare ne-a fost bucuria să îl avem alături, ca o completare firească a evenimentului, pe artistul Grigore Leșe, care ne-a spus povestea fericirii, suferinţei şi mai ales dorului românesc, prin cânt.

Grigore Leşe – „Bată-te, Americă, bată” la Lansarea Revistei Matricea Românească, Alba Iulia, Sala Unirii, 29.11.2017

Grigore Leșe, invitatul special al evenimentului organizat de Asociația Culturală Matricea Românească

Domnia sa ne-a purtat cu unduiri de cântec românesc pe toate meleagurile țării, invitându-ne să medităm asupra bogăției noastre spirituale și a renașterii de neam.

Artistul Grigore Leșe în recital special pentru Lansarea Revistei Matricea Românească

Același scop l-am urmărit și prin editarea Revistei, să facem o incursiune palpabilă în bogăția spațiului românesc, iată de ce în paginile noastre veți descoperi frumusețea Maramureșului, a Basarabiei sau a Transilvaniei, dar mai ales istoriile unor oameni cu suflet mare și o iubire necondiționată față de glia strămoșească, unde au văzut lumina zilei, indiferent de originea lor etnică.

View this post on Instagram

Dăinuim. Pentru că suntem români. Am lansat revista Matricea Românească. Un proiect cultural național al Bulboacă şi Asociații SCA. #revistaMatriceaRomaneascanrI #lansare #identitate #istorie #traditie #cultura #Romania #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 30, 2017 at 2:44am PST

La mulţi ani, România! Să ne trăieşti!

Preţ exemplar: 30 lei + transport

Comenzi la: contact@matricea.ro

Livrare: din ianuarie 2018

Înainte de a veni la Alba Iulia pentru a lansa, miercuri, la Sala Unirii din Capitala de suflet a românilor, numărul inaugural al Revistei Matricea Românească, trimiţând invitaţia unei cunoştinţe nu foarte apropiate, am primit un răspuns care m-a frapat şi m-a umplut de o revoltă mocnită. Răspunsul era: “Mulţumesc, dar din păcate – sau din fericire – sunt plecată din ţară în această perioadă”.

Repet: “Din fericire, sunt plecată din ţară în această perioadă”.

Motivul pentru care (încă, la data scrierii acestor cuvinte) suntem la Alba Iulia, cred că e simplu. Noi, spre deosebire de duduia din povestea mea, suntem fericiţi că suntem în ţară. Şi se ştie că fericirea e mai mult un ideal, decât o realitate. Dar, ce ne ţine în viaţă, dacă nu idealurile? Ce ne ţine în viaţă, dacă nu speranţele – fie ele şi plăpânde – , dacă nu visele noastre comune, fie ele şi cu scadenţă întârziată?

O familie se naşte când doi oameni îşi proiectează un viitor împreună, când doi oameni îşi suprapun sufletele. O ţară se naşte când comunităţile de oameni care o locuiesc împărtăşesc, în mod voit – deşi azi suntem ademeniţi să credem altfel – suferinţe, dar şi bucurii, credinţe şi idealuri.

Poate vă întrebaţi ce au căutat o mână de moldoveni, munteni, basarabeni, de la proiectul cultural iniţiat de o casă de avocatură din Bucureşti, în Capitala de suflet a românilor, Alba Iulia. N-am venit în Ardeal nici să tăiem panglici, şi nici să furăm startul festivităţilor de Ziua Naţională.

Am venit să le facem un cadou fraţilor noştri români de aici şi de aiurea: revista noastră, expresia concretă a unui proiect cultural de suflet, născut în septembrie 2016. Atunci, avocatul Adrian-Cătălin Bulboacă şi cu mine, dimpreună cu colegii mei, puneam bazele Matricei Româneşti, după numele lucrării semnate de către artistul Ştefan Râmniceanu.

[pullquote]Matricea Românească, vorba Mântuitorului, nu e nici aici, nici acolo: e înăuntrul nostru. E în limba noastră, e în istoria noastră comună. E în bătrânii, şi în tinerii noştri[/pullquote]

În ultimul an, am bătut ţara în lung şi în lat, ba chiar i-am şi depăşit graniţele, în căutarea Matricei Româneşti. Şi vă spun cu mâna pe inimă: am găsit-o şi n-am găsit-o. Matricea Românească, vorba Mântuitorului, nu e nici aici, nici acolo: e înăuntrul nostru. E în limba noastră, e în istoria noastră comună. E în bătrânii, şi în tinerii noştri.

Matricea Românească înseamnă, de fapt, capacitatea noastră de a rămâne deasupra valurilor. De a găsi mereu soluţii, cum discutam chiar ieri cu distinsa istorică a Albei, doamna Ana Dumitran. Dar, tot împreună spuneam: la 100 de ani de la majoratul nostru în faţa Istoriei, a sosit timpul să ne dorim ceva mai mult de la viaţă. Nu să fim mereu obligaţi să găsim soluţii la provocările vremelnice. Ci să construim peste imensul potenţial pe care îl avem.

View this post on Instagram

Am reușit să ne vedem visul împlinit. Am lansat numărul inaugural al Revistei Matricea Românească la Sala Unirii din Alba. Vă mulțumim că ne-ați fost alături. #cultură #creație #RevistaMatricei #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 30, 2017 at 12:59pm PST

Iar o ţară, dragi cititori, nu se construieşte pe betoane şi pe sticle, ci pe vise.

O ţară se construieşte şi reconstruieşte plecând de la sufletul locuitorilor ei, de la nebunia frumoasă a părinţilor ei fondatori. România, aşa cum discutam cu istoricul Carol Căpiţă, a fost făcută nu de oameni cuminţi, ci de nebuni frumoşi. Ne înclinăm în faţa ilustrelor figuri prezente în spirit în Sala Unirii: de la marii noştri oameni de stat, de la Basarab I până la Ferdinand I Întregitorul, şi până la marii noştri oameni de cultură.

View this post on Instagram

Un Bărbat de Stat şi calul său. #unvisnumitRomania #AlbaIulia #FerdinandIIntregitorul #istorie #embleme #cultura #MatriceaRomaneasca #ZiuaNationalaaRomaniei

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 30, 2017 at 12:59pm PST

Ca român, nu ai nevoie de motive să vii la Alba Iulia. La Alba Iulia – în Sala Unirii, unde pe biroul lui Aurel Lazăr, avocat (precum este şi fondatorul Matricei Româneşti), s-a semnat actul Unirii Transilvaniei cu Ţara – se vine ca la mamă. La mamă vii, te încarci cu energie bună, primeşti dojeni atunci când le meriţi, apoi te întorci şi iei din nou viaţa în piept.

Grigore Leşe – „Bată-te, Americă, bată” @ Lansarea Revistei Matricea Românească, Sala Unirii, Alba Iulia, 29.11.2017

Dragii noştri,

[pullquote class =left]Marea Unire n-a fost o întâmplare, ci o minune realizată de români, înroşită cu sângele a sute de mii de soldaţi căzuţi în Primul Război Mondial, şi aprobată de undeva, de Sus.[/pullquote]

Dacă voiam comoditate, rămâneam în Bucureşti, lansam revista Matricea Românească la târgul Gaudeamus, alături de tot felul de istorici pervertiţi, care ne învaţă mai nou că Unirea a fost o greşeală, o “chestie” care nouă românilor ne-a ieşit din întâmplare, fără să o vrem.

Îl invit pe domnul Boia să mai citească istoria neamului care, în bunătatea lui, l-a făcut miliardar din vândut cărţi, să mai studieze biroul avocatului Aurel Lazăr, iar apoi să se uite bine în oglindă.

Marea Unire n-a fost o întâmplare, ci o minune realizată de români, înroşită cu sângele a sute de mii de soldaţi căzuţi în Primul Război Mondial, şi aprobată de undeva, de Sus.

View this post on Instagram

La ora 14.15, ascultați-ne la Radio România Cultural, unde vom discuta despre Lansarea Revistei Matricea Românească, nr. 1 – azi, ora 14.00 la Sala Unirii din Alba Iulia. Rămâneți aproape! #ArdealulneCheamă #AlbaIulia#numărinaugural #MatriceaRomaneasca #cultură

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 29, 2017 at 2:36am PST

Generaţia copiilor noştri nu va face România Mare. Acest ideal le revine lui Dumnezeu şi Istoriei.

Generaţia lor va face însă România măreaţă, din nou.

Revista pe care o veţi avea, în curând, în mâini, e o dovadă că matricea românească lucrează, este vie şi are capacitatea redeşteptării, a transformării. Nu suntem perfecţi, dar nici nu trebuie: suntem români.

Trăiască România! La mulţi ani!

Discurs susţinut la Sala Unirii din Alba Iulia, la 29 noiembrie 2017

Seria Matricei Românești dedicată lui Constantin Noica continuă cu Şcoala de la Păltiniș, curent de gândire și filosofie românească ce a educat în rândurile sale oameni iluștri, veritabile elite ale naţiunii. 

Școala de la Păltiniș este probabil una dintre cele mai de anvergură mișcări filosofico-culturale pe care le-a cunoscut societatea românească. Aceasta a fost înființată și condusă de către filosoful Constantin Noica, intențiile acestuia fiind acelea de a aduna în jurul său cei mai străluciți tineri ai perioadei și de a se sustrage împreună prezentului, făcând abstracție de mediul politic și discutând cele mai înalte probleme filosofice.

Constantin Noica (1909 – 1987), fondatorul curentului de gândire și filosofie românească cunoscut drept Şcoala de la Păltiniș Foto: cotidianul.ro

Cei din această școală de gândire se voiau exponențiali pentru fenomenul „rezistența prin cultură” sau, altfel spus, își doreau sa întruchipeze cât mai bine „retragerea intelectualului în turnul lui de fildeș”.

Şcoala de la Păltiniș, o experienţă

Pentru a relua o întrebare pe care o adresase Andrei Cornea într-un număr al Revistei 22, a fost Școala de la Păltiniș o experiență utopică? Stând și reflectând asupra impactului pe care această „școală” l-a avut asupra tinerilor în ultimul deceniu și jumătate al regimului comunist, tindem să afirmăm că aceasta a reprezentat o experiență fără precedent în cultura noastră și pare să rămână, dacă nu una singulară, una dintre puținele de acest fel.

[pullquote]Tinerii erau atrași irezistibil de modul de gândire și comunicare al lui Noica, mergând la casa lui ca la pelerinaj[/pullquote]

Tinerii erau atrași irezistibil de modul de gândire și comunicare pe care Noica îl punea în practică, mergând la casa lui, dacă expresia pe care urmează să o folosim nu este prea profanatoare, ca la pelerinaj. Credem că următorul pasaj din articolul mai sus menționat ilustrează cel mai bine aura de mister și misticism în care a fost învăluit acest loc și această mișcare de-a lungul timpului, dar mai ales după ”încetarea lucrărilor ei: «Păltinișul» este prezentat mereu de-a lungul Jurnalului ca o insulă a filozofiei și prieteniei intelectuale autentice, o nouă «Castalie» răsărind spectaculos la suprafața unui ocean de mizerie fizică, morală, socială și intelectuală – pe scurt, o redută a idealului spiritual sustrasă cumva, ca prin miracol, lumii demonice a național-comunismului rămase «jos».

De aceea, «Păltinișul» lui Noica a apărut, din nou ca orice utopie «clasică», a fi fost o «lume pe dos»: ceea ce e prețuit acolo – spiritul pur – nu are valoare «jos», și ceea ce aici, «jos», e important – de pildă «sufletul», sau critică literară, sau practico-politicul, sau dramele omului de rând, ale «băcanului» cum spunea Noica – ține acolo «sus» de domeniul neființei. De aici și instalarea în «eter» a conversațiilor care pot fi citite în Jurnal” notează Andrei Cornea.

Noica în amintirea discipolilor

Cel mai grăitor document cu privire la atmosfera în care s-au format tinerii discipoli ai lui Noica este Jurnalul de la Păltiniș, scris de Gabriel Liiceanu. Acest „jurnal” nu este dătător de seamă numai pentru perioada în care Gabriel Liiceanu și-a petrecut timpul alături de mai vârstnicul său maestru, ci și pentru rememorarea și reinterpretarea, în cheia celor care frecventau casa lui Noica, perioadei de dinaintea instaurării regimului comunist și de dinaintea detenției filosofului român. Este un geam afumat prin care se întrezăresc episoade ale Tinerei Generații căreia Noica i-a fost membru.

Jurnalul este plin de „reflecții fumurii” asupra a ceea ce a reprezentat generația trăiristă pentru cultura română, dar și pentru tinerii care veneau în descendența lor. Gabriel Liiceanu nu evită să aducă în discuție nici trecutul politic controversat al celor din generația maestrului său. Dar face acest lucru prin prisma unei mitizări de care avea să dea și Eliade dovadă tot cam în perioada în care activitatea Școlii de la Păltiniș era în plină anvergură.

Semnificative ni se par două dintre dialogurile redate în acest jurnal, din care alegem să cităm doar intervențiile lui Constantin Noica: „A treia oară am greşit când am intrat, pentru două luni, în politică, în urma unei vorbe aruncate într-o discuţie şi care mai târziu mi s-a părut că mă angajează şi că, fiind vorba mea, trebuie să o respect. M-am impurificat dintr-un exces de puritate, din eticul practicat ca virtuozitate, ca pariu, şi din nou am plătit. Nu am să vă spun mai mult despre acest capitol din viaţa mea. Restul e treaba biografului”.

și

„La vârsta voastră, noi păcătuiam fie printr-o învolburare a ideii, care nu mai era stăpânită stilistic – cazul lui Eliade, nu mai vorbesc de Comarnescu –, fie de o excesivă ţinere în frâu a ideii, care lua forma unei simplităţi afectate – cazul meu”.

Constantin Noica, petrecut pe ultimul drum de către discipolii săi din Şcoala de la Păltiniș. Foto: anomismi.wordpress.com

Privind retrospectiv înspre acea perioadă a efuziunii mișcării create în jurul lui Constantin Noica, ajungem la concluzia că personalitatea filosofului (termen în care includem și trecutul lui generaționist) împreună cu un context politic asupritor (care nu le dădea tinerilor altă șansă decât a implicării în mecanismele acestuia sau a sustragerii în meditația filosofică) au condus la crearea unei mișcări extraordinare de gândire, dar și de mobilizare.

Va urma

Foto deschidere: Constantin Noica la bătrâneţe (în centru), înconjurat de studenţi şi cadre didactice. Sursa: ziaristionline.ro

Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet terenul, păstrează însă, o valoare aparte, în cazul primilor poeți români care au clădit temeliile limbii române literare.

Istoria noastră de astăzi este dedicată celui pe care marele Mihai Eminescu l-a numit ”glas al durerii”, și anume Barbu Paris Mumuleanu sau Mămuleanu, poet român al secolului al XIX-lea. Incertitudinile asupra numelui pornesc de la faptul că există pagini albe în biografia acestui poet, dar se cunoaște că tatăl lui ar fi fost un așa zis ”mămular”, adică negustor de mărunţişuri, de băcănie şi de lipscănie, originar din satul Bârcii.

Născut în Slatina pe la 1794, poetul provenea din familie de orășeni, care s-au mutat în București după nașterea lui. Despre copilăria lui nu există prea multe mărturii, dar se știe că avea înclinație spre învățare și spre studiu. Iată de ce a fost din fragedă tinerețe angajat în calitate de logofăt la boierul Dinu Constantin Filipescu, cel care l-a îndrumat pe toată durata vieții și de la care a prins dragul de carte și de cuvânt.

Autodidact prin fire, Mumuleanu începe să scrie mai mult din dorința de a-și căuta un rost în viață, dincolo de cel de logofăt sau îngrijitor al copiilor lui Filipescu. Cert este că începutul activității sale literare poartă pecetea unor modele preluate mai ales din lucrările poeților Văcărești, dar și ale celor francezi, precum Claude Mermet, Jean de la Bruyère. Unul dintre autorii al căror stil erotic și satiric se resimte mai târziu în lucrările lui Mumuleanu este grecul Athanasios Christopoulos.

Deși începe prin a scrie pe modele deja formate, Mumuleanu nu renunță la învățare, iar anturajul din casa lui Filipescu îi este mai mult decât favorabil pentru asta, boierul fiind un cunoscător al elitelor culturale ale acelor vremi. Este interesant că figura poetului ne parvine și din cronicile timpurilor, așa precum nota istoricul slătinean George Poboran: „În casa lui Filipescu, care era una dintre cele mai ospitaliere, unde se întâlneau toţi românii, ba chiar şi streinii de talent, Mămuleanu găsindu-se mereu în contact cu mulţi învăţaţi, începu a simţi o deosebită aplicare pentru literatură şi a se instrui singur. Ba se spune că a fost chiar câtăva vreme la Paris cu copiii Filipescului.”

Începuturile creației acestui poet român

Debutul muncii sale autodidacte vine cu apariția volumului Rost de poezii adecă stihuri, în care adună, în manieră destul de inovativă, versuri de natură erotică, compuse în manieră neoanacreontică, promovând o filosofie hedonistă similară cu cea a lui Christopoulos. Pe lângă asta se resimt și ușoare adieri de sentimentalism lăutăresc împrumutat de la dinastia poeților Văcărești.

Dar așa cum firea omului nu stă locului, nici talentul nu se plafonează, dacă găsim cheia potrivită. Mumuleanu începe, în timp, să treacă pe baricadele adepților Iluminismului, inspirându-se din munca reprezentanților Școlii Ardelene și lucrând în direcția unei critici centrate pe figura celor care se desfătau într-un lux exagerat și viciat. Ajunge astfel să publice volumul Caracteruri la 1825, în care înglobează o sumă de portrete ironice ale condiției umane în acea epocă și scoate în vileag metehne, blamând vicii și militând pentru o corijare a spiritului. Dovadă stau versurile din poezia ”Cei mari”:

O, ce ciudă, cât mă mir,

D-al celor mari caractir!

Ce schimbate la ei firi,

Ce gusturi, ce diferiri!

Precum ceriul de pământ,

Aşa ei de cei mici sunt.

Toţi trândavi, toţi lenevoşi,

Nestatornici, furtunoşi,

N-au ei fapte bărbăteşti,

Toţi au minţi copilăreşti

Toţi de mititei iubesc

Lucruri care nu-i cinstesc.

Toţi, de când sunt băieţei,

Înclinează lângă ei

Oameni care-i linguşesc,

Care-i laud’ şi-i slăvesc.

Totdeauna cei mari vor

Să aibă-n casele lor

Prefăcuţi ce le vorbesc

Tot cele ce ei voiesc.

Vedem cum de sub penița lui nu au scăpat micile observații, subtilitățile sociale de impact, ceea ce i-a transformat poezia într-o radiografie a societății române din acel secol. Probabil, această dorință de a da în vileag sistemul axiologic defect al societății a fost accentuată și de circumstanțele în care s-a pomenit boierul Filipescu, care condamnat de domnitorul Caragea pentru o așa-zisă conspirație, a fost exilat împreună cu toată familia din București la moşia de la Bucov, iar mai apoi, la Braşov, iar Mumuleanu, în virtutea fidelității sale, l-a urmat. Am putea astfel concluziona, că lucrarea Caracteruri este rezultatul acestei perioade vitrege din destinul poetului, care spunea despre munca sa că:

”De-o asemenea mişcare a patimilor celor dinlăuntru fiind plecat şi eu, îndemnul cel de din afară m-au supus acestor ostenele, şi în slobozenia vremii cei politiceşti, am întins condeiul spre ceea ce fandasia au ajuns, iar nu şi ajutoriul știinţelor. Firea mi-au dat aceea, creşterea m-au supus ticăloşiilor.”

Exilul și frustrarea rezultată din problemele națiunii au transformat și un anumit aspect al viziunilor poetice ale lui Mumuleanu, acesta trecând încet pe baricadele unui patriotism evident, metamorfozat în Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, în care poetul deplângea destinul țării și sublinia imperioasa necesitate a unor domnitori pământeni.

Elogiat de Mihai Eminescu, uitat de posteritate

Pe la 1825, data exactă rămâne necunoscută, Mumuleanu se căsătorește cu Bălașa, care îi va dărui trei copii și care îi va fi alături până la timpuriul său final, acesta trecând la ceruri la numai patruzeci și doi de ani, într-o sărăcie lucie. Ion Heliade-Rădulescu, cel care i-a publicat postum volumul Poezii și care i-a ajutat familia în vremuri de restriște, nota:

„Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mămuleanu: în scârbele cele mai supărătoare, în boala cea mai îndelungată, în neaverea sa şi mai obositoare decât boala, în sfâşietoarea cugetare că se desparte de familia sa numeroasă, fără stare şi fără ajutor. Cine l-a văzut dându-şi sfârşitul a văzut pe adevăratul creştin; cine l-a petrecut la groapă a văzut faţa şi chipul dreptului, când doarme. Pentru cine l-a cunoscut, e o durere adâncă a-i citi poeziile sale, căci îl vede pretutindinea şi nu poate fi chip mai bine nemerit de penelul cel mai învăţător decât poeziile lui, care înfăţişează icoana lui, cu trăsăturile şi nuanţele cele mai adevărate”.

Epigonii – un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu. Foto: tiparituriromanesti.wordpress.com

Nici Mihai Eminescu nu a trecut cu vederea rolul acestui poet din generația celor care au modelat limba română. Marele autor i-a dedicat un loc aparte în Epigonii, alături de ceilalți părinți ai limbii române literare:

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Supranumindu-l ”glas de durere”, Eminescu încearcă să sublinieze toată empatia cu care Mumuleanu a scris despre problemele poporului român, despre lupta cu deșărtăciunea lumii și superficialitatea anumitor pături sociale din acea epocă.

Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu. Foto: paultiberiu.blogspot.ro

Trecut cumva în uitarea secolelor, Mumuleanu rămâne înainte de orice un formator al limbii române și un original al liricului, care a crescut în scris și al cărui destin reprezintă o imagine demnă de păstrat în patrimoniul cultural al țării noastre, alături de alte embleme scriitoricești române.

Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu ușoare accente de realism magic, specifice prozei sud-americane, regăsibil în carte.

Intriga se construiește în jurul descoperirii unor oseminte într-un vechi castru roman, ce incită spiritele locuitorilor dintr-o mică stațiune balneo-climaterică. Groapa comună în care acestea au fost depozitate invită la numeroase speculații, cea mai vehiculată ipoteză fiind cea a unor execuții în epoca comunistă.

E de reținut faptul că autorul plasează acțiunea la începutul anilor ’90, când secretele detențiilor politice încep să fie dezgropate și revelate populației de rând. Astfel, nu-i de mirare că situl arheologic începe să roiască de personaje diferite, ce au sau nu legătură cu investigația. Din partea organelor statului se remarcă maiorul Maxim, Titu Maeriu – inginerul pensionat, reprezentant al foștilor deținuți politici, tânăra ziaristă Caterina, ce întreține amoruri cu procurorul militar Spiru, și soldatul Andrei Butîlchiu. Rolul acestora este însă mai degrabă unul decorativ, căci acțiunile lor nu contribuie cu nimic la descâlcirea firului narativ principal.

[pullquote]Degete mici, romanul de debut al lui Filip Florian, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană[/pullquote]

Locuitorii orașului W. se dovedesc a fi mult mai interesanți, cu povești savuroase de viață, aceștia fiind și cei care asigură dinamismul lecturii. Relatările acestora, prin intermediul lui Petruș, eul narativ, fac dese trimiteri la epoca interbelică, cu toate nostalgiile aferente. Tanti Paulina, gazda și tălmăcitoarea viselor lui Petruș, se bucură de găsirea întâmplătoare a unor galbeni în peretele casei, cu ajutorul cărora face o călătorie în Grecia. Buna sa prietenă, Lady Embury, cea care i-a prezis în cărți acest noroc, face dese incursiuni în tinerețea sa tumultuoasă, când a fugit de la pension pentru a se căsători cu un lord englez, un industriaș petrolier detașat la Ploiești.

Micul univers al localnicilor este completat și de fotograful Sașa cu dromaderul său Aladin, adus din Iordania, cât și de Dumitru M., cel mai bătrân locuitor al orașului și un bucătar rafinat, care vorbește despre experiența războiului și rechiziția bunurilor de către comuniști.

Toate aceste povești rămân însă dispersate, nu se leagă în niciun fel cu descoperirea de la castrul roman. Liantul dintre aceste două lumi este Petruș, prin calitatea sa de narator și arheolog, venit să analizeze misterioasele oseminte. Suferind de ulcer, printre ritualul ceaiului de sovârf și administrarea de ranitidină, își găsește și timp să o seducă pe Jojo, nepoata Eugeniei Embury. Erotismul acestor scene se rezumă la un vocabular preponderent fructifer, demonstrând bogăția registrului stilistic al acestui text:

Și nu avea doar popoul ca o căpșunică și călcâiele ca niște mere. […] Culorile împrăștiate pe fondul alb duc cu gândul la vișine sau la cireșele pietroase, la zmeură ori la rodii, dar atunci când pielea ta se lipește de pielea ei, când pe spate, chiar pe șina spinării, îi alunecă o bobiță de transpirație în care licărește la rându-i amurgul, când pe unul dintre genunchi i se ivește o pată de la apăsarea cotului tău, când pe gâtul ei pulsează tremurat omușorul, iar buricul i se strânge, apar unele după altele prunele, pepenii galbeni, fragii și strugurii albi, caisele și merele ionatane, și dudele, și câte și mai câte.

Un eveniment notabil este sosirea unor antropologi argentinieni, motiv de speranță cu privire la progresul investigației, cât și de observare a unor vechi obiceiuri socialiste ce încă sunt înrădăcinate în mentalitatea autorităților. Mai mult, vizita acestora este un bun prilej de a face o incursiune în istoria recentă a Argentinei. Printre detaliile interminabile despre Cupele Mondiale de fotbal (vezi și Băiuțeii), naratorul creionează epoca „los desaparecidos” ce corespunde perioadei 1974-1983, când, în urma unei lovituri militare de stat, aproximativ 30.000 disidenți au fost răpiți, și cel mai probabil, aruncați din avion deasupra estuarului Rio de la Plata.

Dar, dimensiunea realistă a narațiunii ocupă cam jumătate din roman, cealaltă parte fiind rezervată unei dimensiuni fantastice, în tradiția eliadescă a opoziției dintre sacru și profan. Călugărul Onufrie, zis și Moțatul, este o apariție stranie, cu calități asemănătoare unui personaj de basm. Smocul de păr negru-albăstrui, ce-i crește neîncetat și trebuie tăiat la un interval de patru ore, este rezultatul unei pofte ciudate a mamei sale de a devora ficații cruzi a patruzeci și nouă de rațe în timpul sarcinii.

[pullquote class=”left”]De la traiul solitar în munți, la îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă[/pullquote]

Legătura lui Onufrie cu acțiunea principală este simpla lui apariție la groapa comună, dar trecutul său este prezentat în cele mai mici detalii. De la traiul solitar în munți cu prietenia și corespondența neobișnuită cu omul care se credea Sfântul Gheorghe, descinderea în civilizație timp de doi ani când a avut cele mai diverse slujbe, îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă.

Faptul că nu există o legătură reală între cele două dimensiuni narative, împarte cititorii în două tabere. Cei plictisiți de această simplă înșiruire de fapte, sau cei fascinați de amestecul inedit de planuri. Onufrie, care așteaptă venirea Maicii Domnului și întocmește o Evanghelie din coajă de molid despre minunile Fecioarei, este un predicator al revelației divine precum Vespasian Moisa, cu diferența că adepții săi îl urmează în mod natural, nu sunt racolați prin intermediul vreunei organizații.

Degete mici este un roman complex, cu o acțiune mistică creată pe baza unor substraturi de factură politică. Este de apreciat imaginația scriitorului în construcția planului fantastic, dar, stranietatea acestor fapte neînchegate cu restul evenimentelor înfrânează dinamismul narațiunii. Totodată, multitudinea personajelor și a detaliilor sale biografice încarcă textul excesiv, căci multe dintre ele oricum rămân suspendate în aer, fără nicio legătură cu intriga inițială. Intrigă care este rezolvată în final, când oricum aproape că ai uitat de la ce a pornit construcția romanului.

Filip Florian, Degete mici, Editura Polirom, Iași, 2010, 252 pagini

Asociația Culturală Matricea Românească a participat, în calitate de invitat special, la Zilele Educației Creștin-Ortodoxe, organizate de către Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din București în perioada 14-25 noiembrie, fiind protagonista unor dezbateri – sub egida Întâlnirile Matricei – depre cultura, istoria și frământata spiritualitate română în context actual.

Educația este un garant al dezvoltării propice a generațiilor următoare, iar pentru asigurarea unor rezultate de succes sunt necesare o măiestrie și un talent înnăscut în rândul pedagogilor, dar și al părinților, ambele categorii împletindu-se într-un armonios tandem funcțional. De acest lucru ne-am convins în aceste zile, când Matricea Românească, proiectul cultural al firmei de avocatură Bulboacă și Asociații, a fost invitată ca oaspete de onoare în cadrul Zilelor Educației Creștin-Ortodoxe de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală.

Din primele momente, am fost întâmpinați cu o deosebită căldură și o jovialitate aparte de către directorul instituției, doamna Monica Șerbănescu, o adevărată ”Madame” a pedagogiei contemporane și o figură maternă expresivă. Am fost conduși într-una dintre sălile liceului, și aici este important să subliniem creativitatea și sensibilitatea personalului administrativ, care a decis să ofere fiecărei clase numele unuia dintre copiii domnitorului Constantin Brâncoveanu. Ajunși într-un auditoriu plin-ochi cu elevi dornici de cunoaștere, a căror energie era debordantă, am dat startul primei părți a sesiunii noastre de discursuri și dezbateri.

View this post on Instagram

Suntem mândri, și totodată smeriți, să contribuim la un pic mai bine pentru societatea românească. Matricea Românească a vizitat azi Grădinițele "Arc-en-Ciel" & Liceul Pedagogic "Anastasia Popescu", ca invitat special în cadrul Zilelor Educației Creștin-Ortodoxe. Am discutat cu minunații tineri și profesori ai Instituției despre România, de ce această țară merită să o investim cu încredere rămânând aici, și de ce copiii educați, demni și încrezători sunt șansa noastră la un viitor mai bun. #ÎntâlnirileMatricei #copii #tineret #elevi #liceeni #educatie #cultură

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 22, 2017 at 5:45am PST

În prima etapă, i-am avut ca vorbitori pe domnul avocat Adrian – Cătălin Bulboacă, președintele Asociației Culturale Matricea Românească, cel care a dat tonul discuției, reliefându-le copiilor importanța istoriei, educației și a culturii în formarea lor. În egală măsură, dumnealui a subliniat și valoarea dascălilor, a căror menire este să ghideze prin viață alumni dornici de cunoștințe. Reacția sălii a fost una impresionantă, deoarece am avut în față copii foarte serioși, cu întrebări formulate și opinii delimitate, care știau ce și cum să puncteze.

View this post on Instagram

Suntem mândri, și totodată smeriți, să contribuim la un pic mai bine pentru societatea românească. Matricea Românească a vizitat azi Grădinițele "Arc-en-Ciel" & Liceul Pedagogic "Anastasia Popescu", ca invitat special în cadrul Zilelor Educației Creștin-Ortodoxe. Am discutat cu minunații tineri și profesori ai Instituției despre România, de ce această țară merită să o investim cu încredere rămânând aici, și de ce copiii educați, demni și încrezători sunt șansa noastră la un viitor mai bun. #ÎntâlnirileMatricei #copii #tineret #elevi #liceeni #educatie #cultură

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Nov 22, 2017 at 5:47am PST

A urmat la microfon Teodor Burnar, Vicepreședintele Asociației Matricea Românească, cel care printr-un exemplu elocvent, și anume cel al alegerii pastilei roșii sau albastre din filmul ”Matrix”, le-a vorbit copiilor despre opțiunile în viață și despre schimbare, elemente definitorii pentru aprecierea, îmbogățirea și transformarea patrimoniului cultural și istoric al țării într-o scenă a evoluției lor. Mesajul vorbitorului a avut ecou în rândurile copiilor, aceștia întrebându-l în cel mai sincer mod: ”Noi cum putem schimba ceva?”.

Din maniera în care puneau întrebările și din felul cum percepeau mesajele vorbitorilor noștri, am descoperit că elevii acestei școli au opinii deja formate și o verticalitate valorică, ce se dezvoltă într-un crescendo frumos sub bagheta corpului didactic, care reușește să păstreze tradițiile frumoase ale instituției, încă de la începuturile activității acesteia.

Tandemul profesor – părinte, crucial în educație

Partea a doua a sesiunii, desfășurată după-amiază, a fost dedicată unui dialog între reprezentanții Matricea Românească și pedagogii și părinții învățăceilor, cei care au în față obiectivul consolidării unor relații funcționale de durată, căci odată pornit procesul educațional în sânul familiei, acesta se prelungește natural și în mediul academic, grație efortului didactic. Seara ne-a prins într-un veritabil cerc de discuții, tipic pentru Întâlnirile Matricei, în care părinții au vorbit despre munca lor de păstrare a tradițiilor și de educare a copiilor în spiritul de neam și în românism, iar profesorii, despre necesitatea lecturilor, a conservării limbii române și despre transmiterea valorilor naționale către generațiile viitoare.

Cristina Cazan (centru) și Corina Moisei, alături de Mircea Stanciu, în dezbateri despre istorie și spiritualitate la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu

Alocuțiunea cu tema ”Născuţi spre a scrie istorie” a Cristinei Cazan, Brand Manager al firmei de avocatură Bulboacă și Asociații, a dat startul întregii comunicări, creând cu succes o punte de legătură între profesionalism, implicarea în societate și fericita responsabilitate de mamă a vorbitoarei. Părinții din sală au fost interesați de originalitatea proiectului pe care îl reprezentăm și l-au catalogat ca fiind cu adevărat centrat pe valori și credință, fără de care nu ar fi posibilă educarea sănătoasă a copiilor.

Am fost, totodată, părtași la experiența celor care, împreună cu copiii lor, au descoperit o față necunoscută a României, în zone care nu prea sunt înscrise pe traseele turistice uzuale. Iar dacă unii au luat pământul român la pas, alții au luat bogăția lingvistică a neamului de-a fir a păr. Este cazul domnului Mircea Stanciu, cel care a publicat recent ”Cartea Cuvintelor Dispărute”, un veritabil abecedar al cuvintelor neaoșe românești, amenințate cu uitarea. Dumnealui ni s-a alăturat discuției, subliniind cât de importantă este limba română și cât de multe riscuri apar pe drumul evoluției ei.

”Cartea cuvintelor dispărute”, de Mircea Stanciu, invitat la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu

Și dacă educația este o sumă de exemple și de modele de urmat, am decis să aduc și eu o bucățică din experiența mea de basarabeancă, ”adoptată” de Țara Mamă, care face primii pași în proiectul Matricei Românești. În discursul meu cu tema ”Ce m-a făcut să trec Prutul și de ce cred în Matricea Românească” am decis să îmi deschid sufletul și să spun cât de importantă este perseverența, dragostea și răbdarea în formarea unui tânăr, dar mai ales cât de mult contează să lași copiii să viseze.

Întregul eveniment s-a derulat sub cele mai bune auspicii, având în centrul său ideea de credință, de învățare și de continuă cercetare a valorilor sociale, culturale, istorice. Iată de ce ne-am bucurat să fim părtași și să putem aduce, printr-un nou episod din Întâlnirile Matricei, acel ”bob de grâu” al culturii și iubirii de neam și de credință în inimile celor mici și celor mari.

Detalii despre proiectul nostru cultural si precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:

Ce este – şi ce a realizat Matricea Românească în primul an: detalii aici

Episodul I, februarie 2017: http://matricea.ro/despre-alegeri-cu-cei-ce-vor-alege-o-discutie-intre-dragos-bucur-si-liceenii-sincaisti/

Episodul II, mai 2017: http://matricea.ro/intalnirile-matricei-targoviste-bogdan-mihai-simion-poezie/

Episodul III, iulie 2017: http://matricea.ro/dezbatere-mr-primul-lungmetraj-romanesc-independenta-romaniei-film-istorie/

Episodul IV, octombrie 2017: http://matricea.ro/lectie-de-istorie-academicianul-ioan-aurel-pop-la-intalnirile-matricei-iv-ce-au-facut-mihai-viteazul-si-avram-iancu-pentru-romania-video/

Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă prezintă, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, al patrulea extras, în care Ioan-Aurel Pop îi critică pe „înjurătorii de serviciu ai neamului românesc”, apăruţi după 1990, promotorii unui veritabil «genocid cultural», ca şi pe dacomani, reafirmând cu tărie latinitatea cu care trebuie să ne mândrim noi, românii.

Citeşte aici primul extras

Citeşte aici al doilea extras

Citeşte aici al treilea extras

Duceţi-vă la Londra, şi veţi vedea că Napoleon e numit criminal de război. Duceţi-vă la Paris, şi o să vedeţi că Napoleon Bonaparte, devenit Împăratul Napoleon, e erou naţional. Napoleon a făcut Blocada contra Britaniei, i-a ameninţat, a vrut să îi invadeze, i-a cam căsăpit pe câmpurile de luptă în Europa pe englezi, şi englezii nu îl iubesc. E adevărat.

Un principiu spune că fiecare popor are dreptatea lui, dar poporul este un subiect colectiv, nu este un individ, și popoarele merg cu dreptatea lor înainte. Ar fi bine să se potrivească dreptatea universală cu dreptatea tuturor popoarelor, dar nu se întâmplă așa. Un erou al Poloniei nu este erou al Rusiei, pentru că acel erou al Poloniei a fost contra rușilor. Deci, să nu credem că noi suntem, cum să zic, deosebiți de alții – și suntem excepționali în rău.

[pullquote]Înjurătorii de serviciu ai României de după ’90 au zis că n-am fost buni de nimic, că am fost o masă gelatinoasă, ființe fără memorie, care am mâncat numai bătaie peste tot, că limba română nu e bună de nimic […] și că ne putem pregăti de moarte![/pullquote]

După 1989, când a început o epocă de libertate pe care ne-am dorit-o cu toții, au apărut în spațiul public și negări ale valorilor românești, în totalitate. Tinerii elevi nu știu, că n-au de unde să știe, dar părinții mai știu că, înainte de 1989, se spunea că noi suntem cel mai glorios popor din lume și că am avut cei mai mari voievozi, o istorie albă și imaculată, și că în fruntea tuturor a ajuns Nicolae Ceaușescu. Sigur că toate astea erau niște minciuni sfruntate, și nu trebuia să fii foarte deștept ca să îți dai seama că nu e adevărat, că nu suntem nici cei mai glorioși, nici cei mai valoroși, nici n-am făcut minuni pe lumea asta. După ‘90, când era voie să înjuri, au apărut înjurătorii de serviciu, care în loc să echilibreze situația, n-au zis că am fost niște oameni normali, într-o lume care se voia mai mult sau mai puțin normală, că am câștigat și bătălii pe câmpul de luptă, dar le-am și pierdut, că am avut și ființe extraordinare în fruntea acestei țări, dar am avut și lași, ca toate popoarele. Nu, aceștia au zis că n-am fost buni de nimic, că am fost o masă gelatinoasă, ființe fără memorie, care am mâncat numai bătaie peste tot, că limba română nu e bună de nimic – nu-i bună de comunicare în nici un caz, e bună eventual, pentru înjurături – că avem o istorie formată din mituri, inexactă, că istoricii nu au făcut nimic, și că ne putem pregăti de moarte!

Deci, să semeni asemenea lucruri în spațiul public echivalează cu genocid cultural, după părerea mea. Repet, am exagerat în timpul regimului comunist, dar era vremea să ne echilibrăm și să le spunem tinerilor, după cum mărturisesc izvoarele, că am fost și buni, și răi.

Am fost şi buni, şi răi: mesajul istoricului Ioan-Aurel Pop pentru tinerii liceeni din Câmpeni, la Întâlnirile Matricei IV

Mihai Viteazul și cu Avram Iancu au avut și fapte mici și fapte mari, cum au avut toți oamenii, dar au rămas în istorie prin faptele lor cele mari. „De la 1600, nimeni n-a mai putut gândi Unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloșul și securea lui ridicate spre cerul dreptății, fără chipul lui luminat de o desăvârșită poezie tragică”, așa zicea Nicolae Iorga despre Mihai Viteazul. Iar despre Iancu, ce să vă spun eu? Să vă spun că a rămas în sate ca un Apostol, ca un Arhanghel, că oamenii l-au prețuit așa de tare încât l-au pus în poezii populare? N-a trebuit să decidă Parlamentul chestia asta, n-au trebuit să decidă analiștii politici, nici eseiștii care apar la televizor, asta s-a petrecut în conștiința publică, în mod natural, pentru că nu Parlamentele decid eroii naționali. De aceea, am venit să vă îndemn să-i cunoașteți, să-i criticați, dar să-i și prețuiți pe cei care ne-au făcut istoria.

Vă mulțumesc!

(Aplauze furtunoase)

Publicul l-a copleşit cu întrebări pe academicianul istoric Ioan-Aurel Pop, adus la Câmpeni de către Matricea Românească

Întrebare din public: La Muncelu Băii, jos în vale, există un fag vechi, care se spunea că este al Împăratului. Vă rog să ne spuneți câtă legendă este, și cât adevăr istoric este, în ceea ce se spune despre el, și anume că Împăratul Austro-Ungariei a vizitat zona, și acolo avea loc de întâlnire cu Avram Iancu. L-a așteptat, și Avram Iancu i-a trimis un mesaj: „Cu un ungur mincinos nu am ce discuta!” Vă rog să ne spuneți câtă legendă și cât adevăr este.

Ioan-Aurel Pop: Da. Atunci nu existau aparate de înregistrat ca acuma – care te înregistrează și când vrei, și când nu vrei – dar poporul a înregistrat o asemenea replică, și se pare că Avram Iancu a avut această demnitate… Nu se pare, sigur a avut-o, încât să se opună unui Împărat care l-a dezamăgit. Era vorba despre tânărul împărat Francisc Iosif. Franz Ioșca îi ziceau țăranii noștri – în ungurește Iosif e Joska, și Ferenc e tot în ungurește, dar ai noștri îi ziceau Franz. În germană Francisc e Franz. Și a fost teribil de dezamăgit, și i-a răspuns în forma asta. Ştiți că în cântecul ăsta al Iancului, în Doina Iancului, sunt expresii și mai dure: „pentru un hoț de împărat”, de exemplu. Adică, unul care una promite și alta face! Şi nu e de mirare, deci, că în mintea lui s-a produs o luptă teribilă între loialitate – că trebuia să fii loial față de șeful statului – și dorința de revoltă.

https://www.youtube.com/watch?v=DxxTmI4AUh4

Veta Biriş – Cântecul Iancului

Dacă Iancu a avut această atitudine, gândiți-vă prin comparație, la atitudinea unui om mai așezat: Simion Bărnuțiu, profesor de drept, cu studii în Occident, pe care Cuza l-a chemat la fondarea Universității din Iași, să pună bazele Facultății de Drept. Că i s-a spus lui Cuza că: „Nu sunt români care să poată preda românește și care să aibă școli înalte”. Și Cuza a zis: „Ba sunt, în Ardeal, că ăia sunt mai aproape de Occident și se duc la școli înalte”. Și l-a chemat pe Simion Bărnuțiu, după Revoluție – pentru că Universitatea din Iași s-a întemeiat la 1860 -, și Bărnuțiu a zis, în timpul Revoluției, uitându-se la sacrificiile moților și la Iancu – cred că înainte de Adunarea a treia de la Blaj, din septembrie 1848 -, a zis: „Împăratul ne-a înșelat. Patria ne-a ferecat. Și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. Bărnuţiu! Adică, a plecat de la Iancu, că Iancu le spunea mereu: „Împăratul ne-a înșelat”.

Adunarea de la Blaj a românilor, din 1848

Dar poporul a legat – și fagul acesta de care zice domnul profesor e un obiect -, a legat obiectele, construcțiile, crucile, răspântiile de drumuri, de întâmplări istorice. Un Împărat vrednic, care a fost un pic mai legat totuşi de acest popor, decât a fost Francisc Iosif, căsătorit cu faimoasa Sisi, care avea legături sentimentale cu o parte din nobilimea maghiară, ca să nu zic mai mult, Împăratul de dinainte se chema Iosif al II-lea.

Împăratul Iosif al II-lea a fost de patru ori în călătorii în Banat și Ardeal. Într-una dintre călătorii, a ajuns în părțile Bistriței și ale Năsăudului, și îl tot îndemna un aghiotant general să plece, să se grăbească, că o trecut vremea, și el se uita la o ceremonie în sat, cu flăcăi îmbrăcați de sărbătoare, fete, care jucau că era o nuntă, și el îi vedea cum joacă. Acum, în părțile alea, ca și în părțile unde erau părinții mei, în nordul Transilvaniei istorice, pe lângă Gherla și Dej, se joacă foarte tărăgănat, nu-s așa aspri oamenii, și împăratul zice: „Uite, ceremonia asta e extraordinară, parcă-i de pe vremea Romei!” Și ăla iar îi spune: „Hai să plecăm, Majestate, că…” „Mă”, zice Împăratul, „lasă-mă să mai stau, pentru că dacă numele meu oficial e de Împărat al Romanilor” – știți că așa se chema, de aicea vine numele faimosului hotel din Sibiu Römischer Kaiser (Împăratul Romanilor) – zice, „dacă eu mă chem Împărat al Romanilor, și stau într-o țară în care-s atâția nemți și alții, ca să merit acest nume, trebuie să mă uit la ei, că ei sunt adevărații romani!” Adică țăranii din zona Năsăudului și a Bistriței. Și tot despre el se spune că ar fi întins mâna așa, și ar fi zis la plecare: „Salve parva nepos romuli!” („Te salut, sărman nepot al lui Romulus!”).

[pullquote class=”left”]Despre Împăratul Iosif al II-lea, se spune că ar fi întins mâna către ţăranii din zona Năsăudului şi a Bistriţei, și ar fi zis la plecare: „Salve parva nepos romuli!” („Te salut, sărman nepot al lui Romulus!”)[/pullquote]

Nu e chiar corectă expresia latină, după părerea mea, dar… Şi, de atuncea, satele Salva, Parva, Nepos și Romuli există, că aveau alte nume. Că astea sunt nume latinești. Deci, „Să fii sănătos, sărman nepot al lui Romulus!”. Romulus și Remus sunt eroii eponimi, adică fondatori, care au dat numele Romei. Doi frați, și ei s-au bătut între ei în rivalitate, și Romulus l-a omorât pe Remus. Și, pe sacrificiul fratelui, s-a întemeiat Cetatea Eternă.

Și ai noștri aici, în Ardeal, în secolul XVIII, la școală, când învățau istoria românilor în școlile private și ale Bisericii – că la școlile de stat nu o învățau – începeau cu fondarea Romei, ca și cum istoria poporului roman era tot una cu istoria poporului român. N-a fost rău că erau învățați așa, căci chestia asta i-a făcut să gândească mai european. Deci, împărații ăștia au fost importanți pentru noi, și era o vreme, să știți, nu foarte lungă, dar importantă, când puteam călători de aici, de la Câmpeni, până la Milano și la Torino, fără pașaport, că era aceeași lume. Nu eram noi în grad să conducem societatea, că nu ne lăsau, dar era același Imperiu, și împărații ăștia au lăsat o urmă în conștiința publică, mai ales în ideea că ei ar putea echilibra un pic lucrurile, că ei sunt la Viena.

Să știți că în Imperiul Austro-Ungar pe bani, pe bancnote scria și româneşte. Acuma, mai pe la urmă. Da, dar vorba lui Titu Maiorescu: erau forme fără fond! E ușor să scrii la intrare și România, și ceva să pui pe o hârtie, dar fondul care era? Să le dai bani să învețe, să le plăteşti profesori să-i învețe în limba lor, să consideri limba română o limbă frumoasă, armonioasă, bună de comunicat, nu să-i înveți mereu că s-au născut să fie slugi și trebuie să moară slugi. Asta era ideea generală, aici în Ardeal: „Valahii s-au născut slugi, și trebuie să rămână servitori. Și să asculte de Domn!”

Crăişorul Munţilor, eternul Avram Iancu

Eu eram student, și am terminat un curs de paleografie latină, în timpul studenției la Cluj, și profesorul meu, un admirabil profesor, poate că cel mai bun specialist în paleografie latină din țară, m-a întrebat la un moment dat, în final, după ce m-a felicitat pentru felul cum am răspuns: „Dumneata ești român?” „Domn’ profesor”, zic, „eu așa știu, dar aicea în Ardeal suntem cam amestecați” – dacă ne căutăm în urmă a doua, a treia, a patra generație, găsim câte-o bunică… Plus că în familiile nobile, mai demult, se mai subția sângele și nu mai era vigoarea necesară, și-atuncea venea chiar voie ca feciorul să se căsătorească cu o fată de țăran – poate că neamul va reveni, se va putea împrospăta. Câte un argat avea copil cu stăpâna casei… Deci, astea nu sunt lucruri care s-au petrecut doar la noi.

„Da’”, zic, „de ce mă întrebați dacă-s român?” Zice, „prea bine știți latinește”. Zic, „Domn’ profesor, dar limba română e limbă latină, adică nu îți trebuie un efort prea mare să înveți gramatică latină și să…”

Zice, „Voi ați avut în Evul mediu limba de cultură slavonă, slujba bisericească era în slava bisericească. Noi am avut latinitatea, noi am avut limba cultului latina…”

Sigur că ei erau romano-catolici, dar dumneavoastră știți ce deosebiri sunt între limba latină și cea maghiară, ca de la cer la pământ! Or, în limba română este „a veni, venire”, în latină e „venio, venire”. „Duco, ducere” din latină e „a duce, ducere”.

[pullquote]Asta era ideea generală, aici în Ardeal: „Valahii s-au născut slugi, și trebuie să rămână servitori. Și să asculte de Domn!”[/pullquote]

Și toate celelalte – „laudo, laudare” în latineşte, a dat în românește „a lăuda, lăudare”. Adică, trebuie să fii complet afon și fără judecată ca să nu îți dai seama că limba pe care o vorbim noi e latina, așa cum s-a dezvoltat ea în 2000 de ani de la Traian încoace, pe acest pământ. E absurd! Sigur, asta vă spun și în contextul în care există teorii care spun că suntem daci și că limba noastră este dacică. Nu există mai mari prostii pe lumea asta! În primul rând, că nu avem nimic din limba dacică. Nu ne-a rămas absolut nimic, niște litere disparate, cuvinte avem: tarabostes e în dacică, dava e în dacică, dar în rest nu avem nimic.

Ovidiu zice că a stat pe litoralul Mării Negre, exilat, și că i-au trebuit trei ani până să învețe limba, încă un an să înceapă să scrie, și în al șaselea an a scris o cărticică în limba geților, dar n-a înțeles nimic la început. Zice, „Sunt aici între oameni pe care nu-i înțeleg” – și Ovidiu vorbea limba latină. Deci, avem o mărturie de acum 2000 de ani despre cât de deosebite era dacica față de limba latină. Dar sunt unii care cred că, dacă suntem daci, am fi mai vrednici pe lumea asta, decât dacă suntem urmașii romanilor, și prin asta dau o palmă tuturor cronicarilor: Grigore Ureche, Miron Costin, Cantacuzino Stolnicul, alor noștri de aici din Ardeal: Samuel Micu, Gheorghe Șincai, până la Nicolae Iorga.

Dacă spui că suntem daci, înseamnă că toți aceștia au fost proști și nu au știut ce spun. În loc să spui, ca Vasile Pârvan: „Slăvim pe daci pentru vitejia lor și-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”. Ce poate fi mai frumos? Eu nu zic că e un miracol că ne-am născut – că ne-am născut cam la fel ca și celelalte popoare – e-un miracol că ne-am păstrat aici, după atâtea tulburări și vânzoleli.

Va urma

Întâlnirile Matricei – episodul IV, conferinţa pentru care Matricea Românească a „descins” în Ţara Moţilor

Detalii despre proiectul nostru cultural si precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:

Ce este – şi ce a realizat Matricea Românească în primul an: detalii aici

Episodul I, februarie 2017: http://matricea.ro/despre-alegeri-cu-cei-ce-vor-alege-o-discutie-intre-dragos-bucur-si-liceenii-sincaisti/

Episodul II, mai 2017: http://matricea.ro/intalnirile-matricei-targoviste-bogdan-mihai-simion-poezie/

Episodul III, iulie 2017: http://matricea.ro/dezbatere-mr-primul-lungmetraj-romanesc-independenta-romaniei-film-istorie/

Pârtia, romanul unic al reputatului specialist în slavistică, Emil Iordache, a apărut anul acesta, la doisprezece ani după moartea sa. Manuscrisul datând din comunism, care se pare că zăcea uitat în sertarul unui prieten de-al scriitorului, a fost redat familiei în 2015.

Volumul de față a fost conceput undeva în anul 1983, când autorul lucra ca profesor într-un sat izolat din județul Botoșani, întâmplările descrise aici fiind cel mai probabil inspirate din viața personală. Există, pe pagina manuscrisului, o însemnare „depus la Ed. Cartea Românească (București) la 17 aprilie 1984”, dar, având în vedere că abia acum a văzut lumina tiparului, putem doar presupune că nu a fost publicat atunci din cauza cenzurii.

Apariția neașteptată a acestei cărți nu poate decât să ne bucure, pentru că avem de-a face cu un text despre comunism, scris „la cald”, nediluat sau conceput din amintiri, iar asta se simte în construcția personajelor și a evenimentelor.

Acțiunea din Pârtia este destul de banală, dar, prin intermediul acesteia, naratorul țese o pânză colorată de intrigi, ce dezvăluie mecanismul încârligat al relațiilor și „pilelor”, care, din păcate, mai funcționează și în zilele noastre. Se iau un tânăr profesor de limbi străine, Codreanu, venit la repartiție în urbea S., și o educatoare îndrăzneață și senzuală, Anișoara Proca, și, cu ajutorul acestora, se deapănă povestea unei mici localități de provincie, în care singurele evenimente notabile au de cele mai multe ori legătură cu scandalurile erotice și / sau politice.

Personalități de vază ale orașului, Răzvan Taica, directorul liceului, și Dulgherușu Andrei, funcționar la primărie, sunt cei care asigură bunul mers al lucrurilor, iar prin asta se înțelege că trag sforile în ceea ce privește repartizarea locurilor de muncă. Cea care se interpune planurilor și intereselor personale ale acestora este nimeni alta decât Anișoara, care este supusă unei anchete de „epurare civică”.

[pullquote]Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor[/pullquote]

Demersurile investigației ne introduc și în lumea școlii românești în plină „Epocă de Aur”, cu precădere în lumea cancelariei profesorilor, un univers cu propriile sale reguli. Bârfele și micile clici formate de-a lungul anilor, în general pe categorii de vârste, asigură dimensiunea comică a acestui roman, scenele fiind deosebit de savuroase. De la sărbătorile bahice la care profesorii se dau în stambă (ziua cadrelor didactice sau petrecerea de pensionare a unei colege), la micile coaliții și clevetiri zilnice, totul denotă apetența pentru uneltiri, și mai puțin pentru educație.

Relațiile amoroase sunt dezbătute cu patos de locuitorii târgului, fie la bufetul Doi unde se adună pătura de mijloc precum Codreanu și Alexa, profesor de sport și un afemeiat notoriu, fie la Central, un local mai de Doamne-ajută, unde își fac veacul Taica și Dulgherușu. Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor. Tevatura ce se naște în jurul educatoarei este și un bun prilej de observare a condiției femeilor în acele timpuri, al căror rol se voia a fi doar în sfera domestică. Orice încercare de emancipare sexuală este pedepsită cu oprobriul public și excluderea socială.

În plan secund, naratorul dezvoltă și o mică poveste cu iz fantastic, dar care, din păcate, rămâne oarecum neterminată. Prima scenă a romanului ni-l înfățișează pe Răzvan Taica în tinerețe, pe vremea când urbea S. era un sat, iar întâmplările ciudate încă dominau lumea spațiului rural. La fântâna evreului Iancu Zeidel, Răzvan are parte de o întâlnire ireală cu fantoma acestuia, pentru ca, mai apoi, să fie vrăjit de apariția misterioasă a unei fete frumoase la un loc de scăldat. Imaginea acestei nimfete se suprapune peste ani cu cea a Anișoarei, care funcționează ca un stimulent erotic și-i acaparează visele directorului. Cercul acesta este închis, dar stranietatea episodului de la fântână nu este înglobată cu restul acțiunii.

Pârtia este o frescă excelentă a unui oraș de provincie în timpul comunismului, un text bine închegat, despre sistemul putred al relațiilor și jocurilor de putere, cât și o scriere amuzantă despre dedesubturile structurii învățământului și povestea colectivizării forțate.

Emil Iordache, Pârtia, Editura Polirom, Iași, 2017, 192 pagini

Matricea Românească vă aduce în atenţie povestea lui Eugen Doga, compozitor român originar din Basarabia, cel care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals introdus în patrimoniul UNESCO drept una dintre cele mai frumoase patru creaţii muzicale ale secolului XX.

Muzica este tratament pentru suflete, un dulce răspuns la orice suferințe și o modalitate în plus pentru a obține câteva clipe de liniște lăuntrică. Poate că aceasta este definiția unitară pentru simplii melomani, dar când vine vorba despre compozitori, muzica este chintesența existenței lor.

Eugen Doga nu este o excepție de la regulă, deoarece și-a așezat pe note muzicale toată viața. Născut odată cu sosirea primăverii, la 1 martie 1937, în satul Mocra din Transnistria, pe atunci R.A.S.S.M (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), acesta și-a dedicat cei mai frumoși ani, spre aducere aminte, muzicii, introducând căldură și gingășie în munca sa. A studiat la Școala de muzică Ștefan Neaga din Chișinău între 1951 și 1955, apoi la Conservatorul de stat din Chișinău (1955-1960), la clasa de violoncel a profesorului Hohlov, și la Institutul de Arte Gavriil Muzicescu din Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului Solomon Lobel.

Eugen Doga – compozitor din Basarabia, românul care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals devenit parte a Patrimoniului Mondial UNESCO

În acele timpuri de comunism în plin avânt, acest muzicolog, înzestrat cu un talent nativ, dar și cu perseverență, își începe cariera ca violoncelist în Orchestra Comitetului de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești pentru Televiziune și Radiodifuziune. Debutează, în 1963, cu un cvartet de coarde. Totuși, doar arta compunerii îi aduce cu adevărat renumele în timp. Iată de ce continuă să creeze, revărsând gloria unor rezultate frumoase asupra țării.

Portofoliul său impresionează, mai ales că dezvoltă un stil divers, acoperind atât domeniul muzicii clasice, cât și cel al muzicii de estradă. Are înscrise atât cântece – Curcubeul alb; Primăvara omenirii; Vocea omenească – dar și poeme simfonice, printre care: Inima veacului și Slăvim Moldova. Lui îi datorăm Imnul Chișinăului, Orașul meu, care a făcut-o renumită și pe cântăreața Sofia Rotaru în 1973.

https://www.youtube.com/watch?v=uCy5euFNEAc

Imnul Chișinăului, ”Orașul Meu”, interpretat de către cântăreața basarabeancă Sofia Rotaru

Doga însă nu s-a oprit doar la radio, ci a depășit frontierele comodității și a scris muzica pentru filmele copilăriei noastre: Capra cu trei iezi, Maria Mirabela, dar şi serialul Guguță. A semnat muzica pentru spectacolele: Radu Ștefan, întâiul și ultimul; Pe un picior de plai; Ce frumoasă este viața; Păsările tinereții noastre; Sfânta sfintelor.

Ca o recunoaștere a meritelor sale în domeniul muzical, Eugen Doga a fost decorat cu înalte distincții de stat ale Republicii Moldova, precum și ale U.R.S.S, inclusiv titlurile de Maestru Emerit al Artei din Republica Moldova, Artist al Poporului din R.S.S.M., Artist al Poporului din U.R.S.S, laureat al Premiului Boris Glăvan al Comsomolului din Moldova, laureat al Premiului de Stat al R.S.S.M. și al Premiului de Stat al U.R.S.S. Cea mai mare mândrie a venit, însă, odată cu includerea renumitului său vals din filmul Gingașa și tandra mea fiară (1978) în lista celor patru mari capodopere ale secolului XX.

Valsul lui Eugen Doga, de pe coloana sonoră a filmului rusesc ”Gingașa și tandra mea fiară”

Anul 1972 i-a adus Scoica de Argint la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul Lăutarii, iar în 1976 a urmat Scoica de Aur, pentru coloana sonoră a filmului O șatră urcă la cer. Ambele filme au devenit emblematice pentru patrimoniul Basarabiei, în mare parte grație coloanei sonore.

Din 1992, compozitorul Eugen Doga este membru titular al Academiei de Științe a Moldovei, iar Institutul Internațional de Cinematografie din Moscova i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Anul 2007 a fost declarat, în Republica Moldova, „Anul Eugen Doga”.

Iată cum îşi explică maestrul căutarea neostoită a perfecţiunii muzicale: “Am învățat de la marele Enescu să caut muzica pretutindeni, în folclor, în natură, fără prejudecățile snobilor. Degeaba râvnești să atingi înălțimile, să experimentezi o modernitate rece, chinuită, dacă nu ai scris nici o piesă miniaturală, ca un diamant mai valoros decît orice taluz zgomotos de zgură. Am descoperit că oamenii n-au uitat să viseze la muzică, să se bucure, să se vindece prin ea”.

Un exemplu de sobrietate, de râvnă și de credință în arta frumosului, Eugen Doga este, pe bună dreptate, un simbol al Basarabiei, făcând din muzica sa o carte de vizită a creativităţii româneşti.

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: «Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România”.

Nu în zadar am luat această bucățică din Declarația oficială a Sfatului Ţării de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România, de la 27 martie / 9 aprilie 1918, pentru că unul dintre părinții mișcării unioniste din Basarabia a fost publicistul și omul politic Pantelimon Halippa.

Născut în satul Cubolta, în apropierea ținutului Sorocii, care găzduiește Cetatea Marelui Domnitor Ștefan cel Mare, acesta a purtat de la naștere talentul și măiestria în sânge, devenind mai târziu una dintre mințile ilustre ale vremii. Familia modestă din care provenea (tatăl: Neculai Halippa – dascăl bisericesc; mama: Paraschiva Halippa – casnică) i-a incubat valori spirituale pe potriva viitorului luminos pentru care era predestinat. A urmat şcoala primară în satul natal (1889 – 1893), apoi Şcoala Spirituală (gimnazială) din Edineţ (1893 – 1898) şi Seminarul Teologic de la Chişinău (1898 – 1904). A urmat înscrierea la Universitatea din Dorpat – Juriev (azi Tartu, în Estonia), unde a făcut doar primul an, abandonând pe o anumită perioadă parcursul academic, în favoarea stării de revoltă, care pecetluise acele vremuri. Anii 1905-1907 l-au prins implicat în Revoluția rusă burgheză, iar în 1906 a reprezentat ţărănimea basarabeană la Congresul ţărănimii ruse din Imperiul ţarist, desfăşurat la Moscova.

Profund impresionat de amploarea mișcării de eliberare, Pan Halippa se reîntoarce în Chișinău, unde decide să editeze, în chirilică, ziarul, de altfel sugestiv intitulat, Basarabia. În paginile acestuia, Halippa încearcă să îndrepte mesajul timpului către un public anume, întruchipat în tineretul, care și reprezintă mișcarea motrice a națiunii. Ziarul a căzut însă victimă cenzurii țariste, dar acest lucru nu l-a împiedicat să continue activitatea editorială, pornind proiectul Viaţa Basarabiei (1907 – 1908), prin care periodic a continuat să promoveze activ interesele juste, seculare, ale românilor basarabeni, iar în 1908 Pantelimon Halippa a publicat la Chişinău, în limba română, cu alfabet chirilic, cartea Pilde şi poveţe, pentru cititorii basarabeni de orice vârstă și stare socială.

[pullquote]Eroii României, precum Pan Halippa, nu se uită, chiar dacă peste amintirea lor adie uneltiri dușmănoase și cade praful trecutului[/pullquote]

Înțelegând că necesitatea de studiu este imperioasă, mai ales în acea perioadă, și având sprijinul fruntașului Constantin Stere, Pantelimon Halippa a urmat cursurile Facultăţii de Litere, Secţia Istorie, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Aflându-se în inima Moldovei de peste Prut, Halippa decide să se încadreze în colaborări editoriale, care ar stârni interesul față de problema basarabeană, iată de ce devine colaboratorul periodicelor Viaţa Românească (responsabilul rubricii „Scrisori din Basarabia”), la Arhiva, la revista științifică V. Adamachi, semnând materialele publicate cu pseudonimele P. H. Basarabeanu sau P. Cubolteanu.

Maturitatea sa a stat sub semnătura unui destin politic integru, fapt demonstrat de activitățile sale prodigioase, care au sporit șansele unificării Basarabiei cu Țara Mamă. A reușit să fondeze, la 4 aprilie 1917, împreună cu alţi patrioţi basarabeni, Partidul Naţional Moldovenesc. Împins de imboldurile sale, a luat parte și la întrunirile așa numitului Comitet de reînfiinţare a Societăţii Culturale Moldoveneşti, unde s-a făcut auzit cu pertinente și înflăcărate discursuri. A avut și o implicare febrilă în activitatea Sfatului Țării în ultima decadă a lunii noiembrie 1917, fiind vice-preşedintele şi apoi preşedintele instituţiei legislative a Basarabiei.

Sfatul Țării, adunarea legislativă a Basarabiei, din care făcea parte și Pantelimon Halippa. Foto:sfatultarii.md

Unirea din 1918 a venit ca o mană cerească în Basarabia și a fost obținută cu efortul unor patrioți devotați cauzei, printre care se număra și Pantelimon Halippa, ale cărui aspirații politice s-au transformat în realizări credibile pentru poporul basarabean. Astfel, răbdarea și perseverența sa au fost răsplătite cu încredere, mai ales după ce a făcut posibilă realizarea Unirii cu Basarabia. Ulterior, acesta a devenit membru al Parlamentului Român al României Mari. Totodată, el a unificat Partidul Naţional Moldovenesc cu o serie de alte formaţiuni mai mici şi a format Partidul Ţărănesc din Basarabia, iar în anul 1921, formațiunea nou creată s-a unificat cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, condus de către Ion Mihalache. Această formaţiune s-a unit, la rândul său, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de către Iuliu Maniu, şi a rezultat, astfel, PNŢ, în care Halippa a activat până în momentul arestării sale.

De aici filele istoriei poartă pecetea rușinii, transformând parcursul vieții acestui om într-un calvar. Arestul, survenit în 1950, după instaurarea puterii comuniste, ar fi pornit, din spusele istoricilor, ca urmare a unui exces de zel din partea Anei Pauker, dar și ca răspuns al autorităților comuniste la popularitatea tot mai mare a discursurilor lui Halippa dincolo de Prut. Astfel, acesta a fost arestat și, fără a fi supus unei judecăți echitabile, întemnițat la Sighetu Marmației. După doi ani, a fost predat NKVD-ului (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne din U.R.S.S), dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în Siberia. Aproape cinci ani a hălăduit prin lagărele comuniste, iar reîntors în patria sa, a fost închis în Zarca Aiudului, unde a stat până în anul 1957.

De parcă aceste chinuri nu ar fi fost de ajuns, Halippa, după eliberare, a primit domiciliu într-un demisol igrasios, în timp ce casa lui devenise proprietate a nomenclaturiștilor comuniști. Cel mai lamentabil în această stuație este faptul că bunul său nume a fost revigorat doar post-mortem, după 11 ani de la dispariție, în 1990, când a fost reprimit în rândurile Academiei Române.

Eroii nu se uită, chiar dacă peste amintirea lor adie uneltiri dușmănoase și cade praful trecutului. Misiunea noastră este să ne readucem aminte de ei nu doar în clipele de restriște, când națiunea încearcă să se redefinească, ci și în vreme de pace, când învățăm să trăim și să devenim mai buni, urmându-le exemplul.

Matricea Românească prezintă Basarabia așa cum este ea, la intersecția dintre mit și realitate, spulberând idei preconcepute despre felul în care basarabenii se raportează la familie, cultură și muncă.

Atunci când treci Prutul pe malul său drept, de la bun început vii cu eticheta de imigrant, indiferent dacă ai sau nu cetățenie română sau dacă te simți în suflet parte a acestei națiuni. Cert este că basarabenii sunt – nu e cazul să ne ascundem după cireși – văzuți ca niște oportuniști de anvergură, oricât de dureros ar suna asta.

Pentru a risipi anumite mituri învechite despre Basarabia și despre locuitorii săi, am decis că este cazul să ridic cortina și să scriu despre Patria mea, așa cum este ea în realitate.

Limba vorbită

Iată una din problemele dureroase ale națiunii noastre, mai ales pentru că suntem bilingvi forțat. Vorbim limba rusă, care de facto aparține unei minorități majoritare (paradoxal – nu?), cam peste tot: în localuri, în magazine și chiar la medic. Deși limba națională este prevăzută în Constituție ca fiind cea moldovenească, în realitate majoritatea populației se pronunță ca fiind vorbitoare de limbă română. Acest fapt trezește anumite disonanțe în societate, dar nu ne oprește să fim convinși de propriile valori lingvistice.

Totuși, aceasta nu exclude apariția anumitor rusisme în limbajul curent, fapt pentru care nu ne scuz, dar înțeleg că este inevitabil, mai ales dacă ai o grilă de programe TV înțesată cu programe ruse și mulți vorbitori nativi în mediul social.

Suntem sau nu patrioți?

Și asta este una din veșnicile iscodiri ale Occidentului. Dar întrebarea este echivocă, deoarece pe de o parte trăim cu un anume sâmbur de naționalism, care însă nu poate da roade, atâta timp cât suntem inhibați de factorii economici vitregi. O să vedeți că la mitingurile din Piața Marii Adunări Naționale mai ies doar tinerii, mânați probabil de o dorință acută de a-și revendica bucățica de pâine, sau ultimii bătrâni rămași, care mai au în sânge simțul demnității și al onoarei.

Privind exodul ultimilor ani, ar părea că fugim de pe o corabie în derivă, însă așa cum fiecare visează la o viață ușoară, așa și basarabenii sunt nevoiți să își abandoneze căminele familiale, părinții bătrâni pe prispa casei și copiii, care vor ajunge să trăiască comuniunea cu ei doar în mediul virtual.

Religie

După câteva săptămâni de trai în București, am putut deja să observ anumite diferențe de ordin religios. România este mult mai aproape de cult și credință, pe când în Basarabia acestea rămân a fi prerogativa oamenilor în vârstă. Tineretul basarabean, în ultima perioadă de timp, dă dovadă de o tot mai crescândă nevoie de ateism. Acest lucru pare a fi dictat de o tensionare a relațiilor dintre Biserică, pe de o parte, și societatea civilă, pe de altă parte. Prima merge tot mai des pe drumul luxului, iar cea de-a doua pe condamnarea evidentă a acestui comportament.

View this post on Instagram

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil din Durlești -un bastion al credinței ortodoxe basarabene. Cum a rezistat locașul de cult "potopului roșu" și valului de ateism, aflați în noul material publicat. Vezi link în profil pentru mai multe detalii #matricearomaneasca #spiritualitate #cultură #credință #Basarabia

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Oct 23, 2017 at 5:35am PDT

În aceeași ordine de idei, Basarabia are două Mitropolii oficiale, și anume Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, subordonată Patriarhiei Ortodoxe Ruse, și Mitropolia Basarabiei, ultima fiind parte a Patriarhiei Române. Și Bisericile au o subordonare distinctă, acest lucru influențând calendarul bisericesc, iată de ce avem stil vechi (majoritar) și stil nou. Dacă în România Crăciunul este sărbătorit pe data de 25 decembrie, în Chișinău acesta vine tocmai pe data de 7 ianuarie.

Munca

Basarabenii, la fel ca și frații români de peste Prut, au munca înscrisă în codul ADN, mai ales cei din mediul rural, care trudesc pe glia țării, dând cele mai bune sorturi de poamă, mere sau pere. De obicei, munca sezonieră este epuizantă prin definiție, căci începe din momentul când se desprimăvărează și continuă până la căderea primei brume.

La orașe, situația este un pic altfel, căci avem cam toți program fix și n-o să prea găsiți funcționari publici care să muncească peste program. Important e că facem totul cu devotament și perseverență. Sunt puțini la număr basarabenii care vor renunța ușor la a atinge un scop, indiferent de cât timp ne ia asta.

Totuși, în ciuda hărniciei și a perseverenței, basarabenii sunt o națiune a contrastelor, care poate canaliza rezultatele muncii sale în achiziții superflue, precum mașini luxoase sau haine de firmă, în loc să investească în educație, cultură sau, de ce nu, călătorii.

Relațiile interumane

La acest capitol, Basarabia câștigă detașat față de alte țări, deoarece la noi neamurile și prieteniile se încheagă într-un mod atât de firesc, încât adeseori ajungem să pierdem firul rubedeniilor de-a lungul anilor. Acest lucru a permis, desigur, și consolidarea diasporei, care așa cum e firesc a devenit o familie împrăștiată în lume. Așa că, în situații dificile, comunitatea externă a țării sare în ajutorul confraților abia sosiți, care vor să își ia viața de la zero.

În interiorul țării oamenii sunt prietenoși, gata oricând să pună pe masă ultima bucățică de pâine sau să răstoarne o mămăliguță caldă cu friptură și mujdei de usturoi, toate însoțite de un ulcior cu vin roșu răcoros, proaspăt adus din beci.

Mămăliguță și vin rece: două ingrediente indispensabile pentru seri în familie. Foto: bucătarul.tv

În ciuda faptului că suntem mai săraci decât europenii, ne place să avem belșug în case și să primim oaspeți. Sărbătorile sunt reuniuni sfinte, la care participă rude împrăștiate în diferite colțuri ale Basarabiei și chiar dincolo de hotarele ei. Adesea, aceștia se adună pentru a-și aminti copilăriile îmbelșugate, dificultățile îndurate și pentru a construi planuri de viitor.

Ținem mult la bunicii noștri și încercăm în fel și chip să îi înconjurăm de iubire și respect. Le ducem telefoane ca să scurtăm distanța, iar ei încearcă sârguincioși să se împrietenească cu tehnologiile avansate și, chiar dacă începutul li se pare insurmontabil, în final reușesc să butoneze numerele noastre și să ne rupă din gâlceava vieții cu o povață de spirit.

Bunica ne așteaptă, de fiecare dată, cu drag acasă. Foto: timpul.md

Poate că Basarabia pare ruptă de realitățile ”bătrânului continent”, poate avem o politică defectuoasă și o economie precară, dar suntem oameni de omenie, pentru care cuvântul rostit și făgăduințele date sunt o datorie sfântă. Cred că doar asta ne salvează de la un final trist și ne ține pe linia de plutire a sorții.

Foto deschidere: costiceni.blogspot.com

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui Constantin Noica, oferindu-vă un articol despre generația ´27, supranumită și «generația de aur» în filosofie, din România.

Cultura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe momente în care spiritul unei generații a schimbat radical lucrurile în ceea ce privește direcțiile pe care societatea și cultura avea să le dezvolte mai departe.

Una dintre aceste generații a fost și cea din care făcea parte Constantin Noica. Generația lui a rămas cunoscută în istoria culturală a României sub mai multe denumiri: Tânăra generație, generația ´27, generația Criterion, generația de aur, și am putea evoca și alte formule folosite pentru a o denumi.

O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane.

Criterion, atât revista, cât și ciclul de conferințe, a fost una dintre emblemele perioadei interbelice. Ciclul de conferințe Criterion reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente culturale. Tinerii din generație, împreună cu mentorul lor – Nae Ionescu, dar și cu invitații acestora (personalități marcante ale culturii române) se adunau într-o sală a Fundațiilor Regale și conferențiau despre subiectele anunțate. La începutul anilor ’30, în Bucureștiul interbelic, se conferenția despre filmele lui Charlie Chaplin, despre probleme de economie modială (Marea Criză economică era în plină desfășurare) sau despre cele mai adânci concepte ale filosofiei.

Cum au fost acești tineri? În ce credeau sau nu credeau?

O scurtă notiță istorică: generația din care face parte Constantin Noica reprezintă cea de-a șasea generație culturală a României. Reprezentanții  „noii generații” se clasează, din punct de vedere istoric, între „ultimul contingent” (Mircea Vulcănescu, Tânăra generație. Crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români), care a intrat în tranșee în anul 1918 și aceia care, având o vârstă foarte fragedă, nu au conștientizat lumea de dinainte de Primul Război Mondial, nu au păstrat o imagine a acelor vremuri. Altfel spus, este generația celor pe care războiul i-a găsit adolescenți.

[pullquote]O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane[/pullquote]

Condițiile în care s-au format sunt extrem de importante, având un rol justificator în conturarea individualităților și în coeziunea „mișcării”.

Unul dintre cei mai importanți factori, poate chiar cel mai important, în conturarea gândirii generației lui Noica, Eliade, Cioran, Ionescu etc. este, bineînțeles, războiul. Acesta a avut o importanță covârșitoare în formarea tinerilor (mare parte a liderilor acestei generații fiind colegi de liceu, la Spiru Haret în București), acționând asupra lor la o vârstă fragedă, când încă nu își consolidaseră modul de gândire.

Majoritatea, fiind adolescenți, încă nu aveau stabilite „criterii” exacte. De aici pornește și facilitatea cu care războiul le-a răsturnat aceste criterii fragile, „prefăcându-le” mentalitatea, schimbându-le concepțiile. Se poate observa o dublă acțiune pe care războiul o exercită asupra tinerilor. Prima acționează la nivel social, iar cea de-a doua la nivelul mentalității, al spiritualității.

Aici își are începutul spărtura interioară care devine o linie generală a întregii gândiri a generației. O scindare sufletească, produsă de imensa discrepanță între conceptele lumii vechi și anularea acestora de către război, care își are avatarurile în haosul în care au fost obligați să se clădească.

Anularea acestor vechi valori (respectul pentru viața omului, văzut ca un bine suprem, libertatea ca mijloc desăvârșit etc.) este produsă chiar de către cei care le consolidaseră. Caracterul contradictoriu și derutant provine tocmai din această distrugere a „sistemului” de către întemeietorii lui.

Tinerii nu mai cred în puterea libertății, în deplinătatea și, cu atât mai puțin, în eficacitatea ei. Ei capătă o privire realistă asupra conceptului și a slăbiciunilor lui, a imposibilității realizării totale. Totuși, libertatea se transformă pentru ei într-o utopie, într-un vis de îndeplinit, privită tocmai prin prisma amintirilor unei lumi pe care nu au trăit-o decât în visele copilăriei. De aici izvorăște atât de puternic acest farmec al libertății de care se lasă stăpâniți tinerii.

Care le-au fost modelele?

Două dintre modelele și sursele de inspirație ale tinerei generații sunt reprezentate de către Vasile Pârvan și Nae Ionescu. Primul, reprezentant al universalismului în istorie, iar cel de-al doilea, reprezentant al autohtonismului în filosofia românească.

Acestor modele autohtone li se adaugă și curentele europene ale momentului, care își exercită influența asupra „generației de aur”.  Între aceste curente regăsim misticismul orientalizant german (manifestat în primii ani de după Primul Război), misticismul rusesc din emigrație, maurrasismul francez, neotomismul, comunismul rusesc, marxismul german, fascismul italian, național-socialismul german.

Tânăra Generație pe scurt

Generația `27 a fost: setea de experiență (dorința de încercare directă, experiență nemijlocită, înlăturarea oricărei limite impuse de rațiune, aventura), autenticitatea (caracterizată de dorința de a fi așa cum ești, de a minimaliza orice fel de constrângere venită din exterior, orice conformism necunoscut dinlăuntru), spiritualitatea (voința de a te depăși, nevoia de a cunoaște absolutul, voința de eternitate) și tensiunea dramatică (punctul crucial al experienței trăite în comun de tânăra generație).

[pullquote class=”left”]Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor[/pullquote]

Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor. Unitatea politică fusese deja restabilită de „generația de foc”, unitatea spirituală devenind astfel necesară, mai ales că  existau discrepanțe la toate nivelurile între provinciile reunite. Această unitate putea fi realizată prin estomparea sau ștergerea deosebirilor regionale, „în măsura în care desemnează altceva decât nuanțarea unui aceluiași suflet național”, nota Mircea Vulcănescu.

Și mai pe scurt: erau niște tineri care se întâlneau la cafeneaua Corso, discutau filosofie, literatură, istorie, politică etc. și puneau la cale destinul cultural al României.

Rezultatul? Au ajutat enorm la construirea acestui destin.

Foto deschidere: www.cooperativag.ro