Ființa umană este înzestrată cu o sumedenie de calități, una dintre cele mai valoroase fiind aceea că fiecare individ este diferit față de celălalt, deși există o întreagă paletă de aspecte comune care ne unesc. Un exemplu de legătură primordială ce se creează într-un un grup mare de oameni este cea de care ne folosim permanent și căreia îi datorăm întreaga evoluție a vieții noastre – limba maternă.
Astfel, nu e de mirare că cele mai importante figuri istorice și culturale ale țării, în marea lor înțelepciune, au avansat dintotdeauna principiul de nestrămutat al conservării limbii române, întrucât aceasta reprezintă una dintre dovezile cele mai solide ale identității noastre.
Istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), un intelectual care nu mai are nevoie de nicio prezentare, intrat în legenda poporului nostru, a expus cu măiestria-i cunoscută, într-un discurs din anul 1906 (cuprins în „Lupta pentru limba românească”), diferențele între oamenii acestui tărâm, despre care a apreciat că pălesc în fața unității date de limba română pe care o vorbim cu toții.
„Poporul, domnilor, se împarte firește în clase, clasele se împart în indivizi, interesele indivizilor nu se împacă între ele și interesele claselor, de multe ori, se dușmănesc; însă, mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională, sentimentul de unitate trebuie să îmbrățișeze o societate de la un capăt la altul. Acest sentiment asigură menținerea unui popor, acest sentiment asigură afirmarea unui popor și-i dă biruința în toate împrejurările.
De ce natură este acest sentiment de solidaritate națională? Acest sentiment de solidaritate națională nu se poate sprijini decât pe următoarele temelii neclintite. Întâiu: vorbirea limbii naționale de toți aceia care fac parte din acel popor, vorbirea cu aceeași iubire, cu aceași curăție de la cel mai mare la cel mai mic, de la cel mai bogat, la cel mai sărac. De la cel care stă în fruntea unui popor, până la cel din urmă dintre supușii săi. Numai pe această bază se poate întemeia, în rândul întâiu, acest sentiment de solidaritate națională”, a atras atenția intelectualul, în discursul său, consemnat în cartea Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).
Mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională
Iorga a expus, în continuare, celelalte fundamente care, în opinia sa, formează baza solidarității naționale: „În rândul al doilea, sentimentul de solidaritate națională se sprijină pe conștiința aceleiași tradițiuni istorice. Toată lumea trebuie să-și amintească, nu din cărți, nu din lecțiuni, ci să-și amintească din turnarea în sufletul său a trecutului de faptele mari pe care întreg poporul le-a săvârșit în curs de mai multe veacuri.
În al treilea rând, solidaritatea aceasta națională, care nu are un caracter național – căci suntem laolaltă pentru că este același regim vamal, aceeași administrație, aceleași împrejurări de viață zi de zi, nu pentru aceasta, ci pentru că același suflet însuflețește pe toți -, această solidaritate națională, prin urmare, se razimă pe cultivarea aceleiași literaturi, pe iubirea pentru aceeași poezie, pe cântarea celuiași cântec, pe urmărirea sa ca valoare și frumuseță, a vieții actuale, și a vieții trecute, și a aspirațiilor de viitor ale poporului întreg”.
La fel ca mulți alți istorici, și Nicolae Iorga a apelat, pentru a consolida ideile cuvântării sale, la evocarea unei figuri istorice emblematice pentru români, ale cărei eforturi pentru conservarea unității neamului trebuie apreciate și preamărite și astăzi.
„Biruințele lui Ștefan cel Mare, strălucirea domniei lui, în îndelungata ei durată și moartea senină a marelui voievod se pot explica în multe feluri: unii pot să aducă înainte vitejia boierilor de atunci; alții pot să aducă înainte destoinicia țăranului român din acea vreme, alții iarăși marele talent miliar și geniul politic al acelui voievod. Niciuna dintre aceste explicări nu e deplină. Adevărata explicație este că atunci, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, poporul român, deși compus din mai multe clase care interese, firește, deosebite între dânsele, poporul acesta era legat prin aceeași credință, vorbea aceeași limbă, avea același ideal, forma o singură ființă, reprezentată deopotrivă prin voievodul țării de pe tron și prin cel din urmă luptător biruitor din armatele sale. Aceasta este taina biruinței lui Ștefan cel Mare.”
Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, critic literar, scriitor, memorialist, ministru, deputat, prim-ministru, academician, profesor universitar, a fost un om înzestrat cu o inteligență peste medie vizibilă încă de la vârste fragede, deși avut o copilărie grea, rămânând orfan de tată la 5 ani. Fire retrasă și preocupată de studiu, Nicolae Iorga cunoștea, la numai 18 ani, limbile clasice, dar și franceza, spaniola, italiana și germana. La fel ca mulți intelectuali ai vremii, el a urmat studiile post-universitare peste hotare. Iorga a folosit cunoștințele acumulate în toate colțurile lumii pentru a explica viața trecută și prezentă a neamului românesc.
„Când aveam 4 ani, dădeam concerte așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce însemna asta.” Zeci de ani mai târziu, dirijorul, pianistul și compozitorul român Sergiu Celibidache (1912-1996) avea să cunoască inefabilul sentiment al aprecierilor și aplauzelor publicului din marile săli de concerte ale lumii.
Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai mari și mai originali dirijori ai secolului XX, a intrat in istoria muzicii drept un perfecționist până la extrem, el solicitând, de fiecare dată, numeroase repetiții, până era convins că totul sună așa cum trebuie. De asemenea, muzicianul refuza înregistrările pe discuri, precum și comercializarea acestora, fiind de părere că aceste suporturi nu pot reda acuratețea interpretării și că muzica adevărată și sentimentul produs în sufletul omului nu pot fi trăite decât în sala de concert.
Ulterior nașterii marelui artist la Roman, în județul Neamț, familia Celibidache s-a mutat la Iași unde tatăl, ofițer de carieră, a devenit prefect al regiunii. Capul familiei își dorea pentru Sergiu – care proba o vădită inteligență peste medie – un viitor în tumultuoasa lume politică. Însă, atunci când fiul și-a menținut dorința de a studia muzica, un conflict în interiorul căminului a devenit iminent. Chiar și așa, hotărârea tânărului și dragostea pentru muzică nu s-au stins, ci dimpotrivă, s-au intensificat: la vârsta de 18 ani, el a luat o decizie radicală, părăsind casa părintească.
Românul Sergiu Celibidache este considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX Foto: moderndesign.org
În consecință, după studiile liceale, lecțiile de pian și de compoziție luate la Iași, Sergiu Celibidache s-a mutat la București, pentru a studia filosofia și matematica la Universitate, timp în care și-a câștigat existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans. La vârsta de 23 de ani, în 1935, acesta a plecat pentru studii la Paris – unde o experiență aparent banală avea să-i deschidă drumul către uimitoarea lume a muzicii clasice.
Ascultând la radio un cvartet de coarde al compozitorului german Heinz Tiessen (1887-1971), românul nostru a fost cuprins de entuziasm și a compus el însuși propriul cvartet de coarde, pe care i l-a trimis celui dintâi. Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, a remarcat geniul muzical pe care Celibidache îl avea și l-a invitat pe tânăr la Berlin, după cum consemnează cartea Mică Enciclopedie a României pentru Copii (Editura Art Educațional, 2016, 368 pagini).
În scurt timp, Celibidache a învățat limba germană și s-a înscris la Facultatea de Muzică a Universității „Friedrich-Wilhem”, unde a luat lecții de la marii profesori ai vremii. Concomitent, el a început să urmărească concertele și repetițiile dirijorului Wilhelm Furtwängler.
La fel ca și George Enescu, Celibidache a uimit prin capacitatea sa extraordinară de a memora toate lucrările dirijate. Talentul lui nu a rămas, bineînțeles, neobservat, întrucât, după numeroase concerte, în 1945, la doar 33 de ani, românul a devenit dirijor al uneia dintre cele mai faimoase orchestre filarmonice din lume, cea din Berlin. Într-un interviu din acea perioadă, profesorul său, Heinz Tiessen, mărturisea că dirijorul său preferat, pe lângă Furtwängler, este Sergiu Celibidache.
Chiar dacă muzica și studiul i-au asigurat românului toată hrana de care spiritul său avea nevoie, condițiile de trai în Germania celui de-al Doilea Război Mondial au fost extrem de delicate pentru compozitorul, și așa sărac aproape dintotdeauna: slăbise mult, nu avea bani aproape deloc și a reușit să treacă peste acele vremuri dificile doar grație ajutorului unui cuplu de la care primise o cameră într-un cartier din Berlin. În acest timp, în România, Celibidache era perceput – pe bună dreptate – drept un student cu aptitudini speciale, motiv pentru care nu a fost chemat din Germania pentru a lupta în război.
Sergiu Celibidache, dirijând (1978) „Rapsodia Română” a compozitorului George Enescu
Alături de Orchestra Filarmonică din Berlin, dirijorul român a susținut 400 de concerte în numai 7 ani. Pe lângă aceasta, Celibidache a condus altă mare orchestră a lumii, London Philharmonic Orchestra, iar evoluția sa nu s-a oprit aici, întrucât bagheta sa a dirijat – și vrăjit – în toată lumea.
Recunoașterea pentru geniul românului nu a întârziat să apară, el primind, de-a lungul vieții, numeroase distincții: Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică (1953), Crucea de Merit a Republicii Federale Germania (1954), Premiul Uniunii Criticilor Germani (1955), Moneda Aurită de Onoare a orașului Munchen (1987), Acul Aurit de Onoare al orașului Milano, distincția de membru de onoare al Academiei Române (1992) și cea de cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași (1994). O altă mare onoare a survenit în 1995, când Guvernul francez l-a desemnat Comandor al Artelor și Literelor.
Marele dirijor, compozitor și pianist român s-a stins din viață în 1996, în comuna La Neuville-sur-Essonne, în apropiere de Paris.
Anul 2012 a fost declarat, de către UNESCO, „Anul Sergiu Celibidache”, când a avut loc și prima ediție a Festivalului „Sergiu Celibidache”, în care s-a implicat și fiul dirijorului, Serge Ioan Celibidache.
Cartea „Mică Enciclopedie a României pentru Copii” face parte din colecția bibliotecii „Mihai Eminescu” a „Bulboacă și Asociații SCA”
Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.
Am spus-o într‘un rînd că ceea-ce ne inspiră durerea cea mai mare și o adevărată teamă de viitorul acestei țări, nu sînt pe atîta oamenii generației actuale, pe cît tinerii noștri, cari vor stăpîni în viitor soarta nației lor. Lucrarea continuă a instituțiilor prea liberale a consistat la spiritele tinere în dărîmarea ori-cării autorități dumnezeești și omenești, într‘o încredere oarbă în propriea persoană neînsemnată, în nerespectarea ori-cărui superior.
Ușurința, cu care tinerii la noi discută oameni și lucruri, espresiile, de care se servesc, suficiența și lipsa de naivitate, e un semn că avem a face cu oameni îmbătrîniți înnainte de vreme, cărora le-am prezice de pe acuma lipsă de statornicie și impotență morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu, pentru c‘am făcut din școli numai unelte, în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștinți, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimii și caracterului, căci nici-odată tăria unui popor n‘a stat în instrucție și numai în instrucție, ci totdeauna în creștere. O cunoștință, mai ales în școalele secundare, care nu are rol educativ, e o cunoștință stearpă și nefolositoare.
Ne-a trebuit acest proemion, pentru a ajunge la faptele ce voim să le însemnăm. La 28 Mai, D. I. G. Ciurea s‘a dus în calitate de jude-instructor la hotelul „Romănia” împreună cu d. Prim-procuror I. Vrănceanu și în locul grefierului, ce era ocupat, a fost luat pe d. Vasile Elefterescu, copist la parchet. Pe cînd d. Jude-instructor lucra la procesul-verbal, pentru ancheta afacerii Cimara, îi spuse copistului să iee hîrtie și să copieze procesul-verbal, ceea-ce acesta din urmă a și început să facă.
Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu, pentru c‘am făcut din școli numai unelte, în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștinți, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimii și caracterului
După ce a copiat jumătate, spune judelui că a greșit, puind cuvintele „ne-am transportat la fața locului”, în loc de „ne-am transportat la hotel Romănia”. D. Judecător răspunse că nu face nimica, numai să pue în parantesă „Hotel Romănia”. Dar judecătorul trecînd cu ochii partea ce se copiase pe curat, observă lipsa încă a două cuvinte, ce denatura înțelesul construcției.
Judecătorul zice cu mirare:
– Iată, Domnule, și aici ai greșit. Bagă de samă.
– A greși este o faptă omenească, răspunse copistul.
– Prea bine. A greși este o faptă omenească, însă nu-i mai puțin adevărat că cineva trebuie să primească observații, cînd le merită.
– Eu nu sînt învățat să primesc observațiuni.
– Dacă ați fi în cancelaria mea, ați învăța să primiți observații, căci ori de cîte ori ați face greșeli, le-aș observa.
– Nu voi fi nici-odată la D-ta, la instrucție.
Atunci judecătorul, văzînd că acest domn nu mai tace, îi ia procesul-verbal din mână și-i spune să iasă. D-nialui răspunde că nu ese afară, căci a venit cu d. prim-procuror. După o nouă somare să iasă și după un nou refus, d. prim-procuror ca șef nemijlocit îi ordonă să iasă, după care d. copist se depărtă. Zicem șef nemijlocit, căci la anchete locale e știut că toți agenții publici sînt de drept la ordinele judecătorului de instrucție.
Acest act de nesubordonație ar fi fost în sine nimica toată, si cădea simplu asupra culpabilului, căci un judecător e în genere prea sus pentru grațiositățile unui copist. Dar d. Elefterescu nu s‘a mulțumit cu atîta, ci a crezut a putea cere satisfacție pentru observația că nu-i în stare a copia o hîrtie corect. A doua zi, d-sa trimise marturi judecătorului, căci s‘au mai găsit doi domni în comunitate de idei și sentimente, cari să se însărcineze cu această misiune de „onoare”. Se‘nțelege că judecătorul a trebuit să dea din umeri dup‘o asemenea copilărie. Destul că d. prim-procuror, aflînd despre aceasta, i-a observat d-lui Elefterescu că: sau să retragă provocația, sau să-și dea demisia. D. copist își dă demisia din importantul său post, întîiu motivată, apoi nemotivată; apoi se duce la parchetul general și reclamă în contra judecătorului.
După aceste incidente care atacau în mod atît de grav posiția gravă de copist, trebuia neapărat să mai urmeze ceva, o scrisoare, publicată între inserțiunile „Curierului Balassan”, o adevărată ilustrație a libertății presei, minunată prin eleganța ciceronică a espresiilor ei – a căror reproducere ar fi deja o necuviință. Astfel după o insubordonație, acest domn posează în martir al onoarii cavalerești și în insultător al superiorului său.
Se‘nțelege că nici-odată nu ne-am fi ocupat cîtuși de puțin de grațiosități de copist, dacă d-sa și martorii n‘ar fi studenți la Universitate, dacă acestea n‘ar fi pentru noi un semn al vremilor, ce ne așteaptă.
După a noastră părere organele statului nu esistă pentru a fi batjocorite de ori-cine și pentru ca inferiorii să-și poată face mendrele înlăuntrul organismului social. D. Elefterescu ar fi trebuit destituit și d. procuror-general a fost prea delicat în asemenea împrejurări cerîndu-i numai demisiunea.
Cine ocupă un post inferior și nu învață a se supune, acela n‘are decît să privatiseze și să-și lucreze moșiile dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat
Se înțelege de sine că judecătorul, admițînd provocația ce i s‘a făcut, s‘ar fi coborît pe un nivel, de care trebue să se ferească ori-și-cine, căci atît ar mai trebui ca organele statului să se apere cu arma la ori-ce observație îndreptățită vor face. Cine ocupă un post inferior și nu învață a se supune, acela n‘are decît să privatiseze și să-și lucreze moșiile dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat, înlăuntrul căruia cine-va trebue să respecteze ierarchia și autoritatea superiorilor, căci altfel nu mai e cu putință nici orînduială, nici armonia societății, și nici societatea nu mai poate respecta organe, care nu sînt destul de apărate de frumoasele roade ale creșterii subalternilor lor.
Înc‘un pas pe această cale a civilisației și vom ajunge idealele stări de lucruri din Grechia, Mexico, Guatemala și alte asemenea state, care în privirea respectului autorității vor fi servit de model celor ce ne-au înzestrat cu acest spirit de subordonație.
Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880
Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA
„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte
Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească
Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.
Într-o lume în care totul se mișcă alert, grăbit de procesul nestatornic de modernizare, tu, călătorule de cursă lungă, te rog ia o pauză și ascultă-mă. Progresăm, corect? Ne schimbăm, îmbunătățim totul, căutăm lucruri noi ce au ca scop să ne facă celebri sau cel puțin să ne ridice cât mai aproape de razele falsei fericiri, iar în toată goana aceasta uităm de unde am plecat, de cine sau de ce ne-am folosit. Astăzi, eu, momentan străinul anonim cu viziuni mărețe și cuvinte ce au ca scop să te „miște”, vreau să îți vorbesc despre ceva ce, în ciuda frumuseții și autenticității sale, este tot mai des uitat, observ eu, dar te rog, demonstrează-mi că greșesc, și anume valorile noastre și sistemul prăfuit ce le controlează.
Și da, știu, ai impresia dezamăgitoare că mi-am propus să te stresez cu un subiect deschis și închis mai des decât o ușă de scară de bloc și care, într-un final, nu are șanse prea mari să te stimuleze sau impresioneze motivându-te să citești mai des o carte de istorie sau să răsfoiești un manual de gramatică. Pentru că, hai să fim sinceri, puțini au rămas cei ce consideră că inteligența este atrăgătoare, iar gramatica este cool. Majoritatea șanselor și aspirațiilor, pentru generația „WhatsApp și Facebook”, au murit în școala generală sau poate la liceu, strivite sub imensul pantof al delincvenței ce se hrănește cu aroganța mai mereu aflată la locul nepotrivit, și anume în vocabularul și caracterul adolescenților, delectându-se la desert cu un tort de incultură. Iar partea cea mai dezamăgitoare este că această calitate acaparează tot mai multe persoane chiar sub ochii îngrijorați ai părinților și profesorilor.
Aceștia, neputincioși, se uită și cu tardivul regret constată că nu pot schimba nimic într-un sistem bolnav, infestat de ani buni cu microbul nepăsării și al minciunii. Sistem pe care suntem obligați să îl acceptăm fără vreo șansă la o schimbare pozitivă ce are ca scop valorificarea talentelor, calităților și promovarea viitoarelor legende vii, dar noi ne mulțumim cu amânarea inevitabilului, momentul autodistrugerii la care ne supunem încetul cu încetul singuri.
Timpul trece, dar măcar nu îl vom lăsa să treacă fără rost, manipulați de părerile altora, doborâți de prejudecățile trecătoare
Sistemul, țara, oamenii, TOTUL s-a schimbat, uităm să trăim, murim sufletește înainte de a muri trupește și alegem variantele extreme de cele mai multe ori, fără a realiza că în viață avem doar o șansă prin care ne putem face remarcați. Doar o dată avem timpul nostru, iar țara și sistemul vor să ne supunem astfel încât nu știm cine suntem cu adevărat, ce dorim de la viață, iar noi ca ființe suntem tot mai mult păcăliți zilnic cu aromă de viață și nu în ultimul rând, dureros este că noi, ca români, trecem cu vederea peste toate valorile pe care le avem, în loc să le conservăm sau să le fructificăm. Le aruncăm, acestea rămânând ca o monedă veche ce cândva a avut o valoare, dar după ce timpul său a trecut și ne-am putut folosi de ea o vom uita îngropând-o sub un morman de alte valori ce curând vor dispărea.
Acum, concluzia mea este că oricum timpul trece, dar măcar nu îl vom lăsa să treacă fără rost, manipulați de părerile altora, doborâți de prejudecățile trecătoare sau încetiniți de gândul că ar putea să fie greșit ceea ce gândim, facem sau spunem.
În final, nu uita să fii tu cel autentic, să zâmbești, căci o zi fără zâmbete este o zi pierdută, dar mai ales, nu uita să simți românește!
Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață
Ultimele postari ale lui Cătălina Ifrim (vezi toate)
Românul Cristian Dragomir este un student de elită la una dintre cele mai prestigioase universităţi de peste Ocean. El publică, începând cu luna februarie, o rubrică pe Matricea Românească, în care îşi împărtăşeşte experienţa în Ţara Tuturor Posibilităţilor.
Vă povesteam data trecută câte ceva despre viaţa mea ca român în SUA. Trebuie să spun că, în zona mea şi la Universitatea mea, nu sunt singurul din ţară, ci am mai mulţi compatrioţi, inclusiv printre cadrele universitare. Sunt câţiva profesori români aici, dar sunt răspândiţi la mai multe facultăţi. Ştiu sigur despre un profesor de matematică la facultate la mine, dar nu l-am cunoscut încă. De asemenea, o româncă este profesoară de Securitate şi este posibil să fiu studentul ei, la un moment dat. Altfel, chiar când am ajuns aici, cineva care este român m-a ajutat să îmi deschid contul la bancă.
Actul de identitate al americanilor este carnetul de conducere
Zilele acestea, prioritatea pentru mine este să îmi iau carnetul de conducere, fiindcă aici este foarte greu cu transportul. Cel mai apropiat magazin se află la o distanţă de 40 de minute. Americanii stau foarte prost cu transportul în comun, la ei este ceva absolut natural să ai carnet la 16 ani, practic acesta este actul lor de identitate. Saptămâna aceasta dau “sala”, adică teoria, apoi peste trei săptămâni dau proba practică, traseul.
La serviciu, pentru că vă spuneam că fac practică în Silicon Valley, lucrurile merg bine. Lucrez opt ore pe zi, ca la orice loc de muncă. În fiecare dimineaţă avem o şedinţă de 20 de minute, în care explicăm unui coordonator ce am făcut în ziua anterioară şi ce vom face azi, după care ne apucăm de treabă. Atmosfera este plăcută, dar este prematur să spun de pe acum dacă voi lucra aici. Ideal ar fi să lucrez la un startup – sau poate voi crea eu unul. Este cu totul altceva să lucrezi la un gigant IT sau la un startup care are 15 angajaţi, unde există o altă autonomie, altă atmosferă.
În complexul unde am fost cazat de firmă sunt destui care au familii. În timpul liber mai merg la sală sau fac alte activităţi – încerc să ies pe cât de mult posibil.
Un american ar cere de 10 ori mai mult decât un român
Lumea vine în Silicon Valley pentru că aici se plăteşte cel mai bine. Faima locului este pe undeva justificată, din acest punct de vedere. Am auzit că se discută că şi România poate avea propriul Silicon Valley, la Cluj. Nu este imposibil, dar trebuie spus că firmele care îşi externalizează activitatea la noi o fac pentru că un american ar cere de 10 ori mai mult decât un român. Aici este diferenţa.
Sfatul meu pentru tinerii care visează să studieze şi să muncească în SUA: încă din liceu, din clasa a IX-a, trebuie să ştii ce îţi doreşti, să fii hotărât, să îţi faci un portofoliu, să te duci la olimpiade şi activităţi, dar autentic, nu din obligaţie
Deşi nu fac politică, trebuie spus că trăiesc printre programatori, majoritatea străini, care prin urmare nu îl prea agreează pe noul preşedinte Donald Trump. Totuşi, americanii sunt foarte divizaţi în ce îl priveşte – în statele unde se votează în mod tradiţional democraţii, evident că nu este văzut bine, dar când mergi în statele din centru, dacă spui ceva negativ despre el, rişti ca lumea să se uite urât la tine.
Părinţii trebuie să strângă bani pentru facultate încă de la naşterea copilului
Câteva vorbe şi despre sistemul universitar american, din care fac parte. Facultăţile din SUA îşi fac multă promovare în licee, astfel încât să aibă mulţi candidaţi, deoarece facultatea este un business, o afacere aici. Depunerea oricărui dosar costă, şi nu puţin. Dar, oricum, dacă vrei să ajungi la o facultate de top ai nevoie de mulţi bani – deci părinţii trebuie să înceapă să strângă încă de când se naşte copilul!
Ca străin, este cu atât mai greu să devii student la o facultate de peste Ocean. Şi asta, fiindcă ei aleg doar 1-2 vârfuri dintr-o ţară, în vreme ce în Europa poţi să intri cu media de la BAC şi cu portofoliul, iar baza de selecţie este mai mare.
Sfatul meu pentru alţi tineri care visează să studieze şi să muncească în SUA: încă din liceu, din clasa a IX-a, trebuie să ştii ce îţi doreşti, să fii hotărât, să îţi faci un portofoliu, să te duci la olimpiade şi activităţi, dar autentic, nu din obligaţie, pentru că intervievatorii îşi dau seama imediat. Iar ceea ce faci în liceu îţi poate decide viitorul.
Are 20 de ani şi studiază informatica la Northeastern University din Boston, Statele Unite ale Americii. Este pasionat de programare, de lingvistică şi de design
Ultimele postari ale lui Cristian Dragomir (vezi toate)
Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc limitările, mai mult decât limitele. Că pot fi un campion. Şi nu orice fel de campion – unul român.
Mihai Nistor, tânărul de 26 de ani pe care-l vedeţi în imaginile de mai jos lăsându-şi transpiraţia şi sufletul pe echipamentul de antrenament, într-o sală cu igrasie şi dotări din era lui Cassius Clay, e singurul pugilist român care ne-a reprezentat la Olimpiada de vară de la Rio în 2016. A părăsit competiţia nemeritat, spun voci avizate. Ceea ce nu l-a oprit. Zilele acestea, ieşeanul – campion mondial la categoria supergrea în 2015 – se pregăteşte, în condiţii mai puţin decât ideale, ca să folosim un eufemism, să ne aducă o medalie de la Campionatele Europene, programate în luna mai.
Trei lucruri m-au frapat când l-am cunoscut: naturaleţea, onestitatea aproape transparentă şi faptul că era ud leoarcă, deşi afară nu plouase. Când şi-a stors mâneca gecii, lăsând pe podeaua sălii un lac sărat, mi-am dat seama că e vorba de transpiraţie. Tocmai venise de la alergare. “Slăbesc cam 3 kilograme în fiecare zi”, mi-a spus, de parcă era cel mai normal lucru din lume. “Dar le pun repede la loc – cu apă plată.”
În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”
În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”. E un meniu pe care foarte mulţi dintre românii care excelează într-un domeniu – de la profesori de elită la sportivi de top – îl cunosc, din păcate, prea bine.
Mihai se retrage din discuţie şi revine pe saltea, unde îşi continuă antrenamentul. Dintr-o încăpere alăturată, răzbat acordurile lui Human, de Rag’n’Bone Man, cu refrenul aceluia bântuitor:
“I’m only human after all
I’m only human after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”
Din telefonul aşezat lângă el, o voce îl încurajează să continue: „Great energies!”. E, de fapt, o aplicaţie pe care o foloseşte pentru a-şi face rutina.
Decorul îngheţat în timp nu e tocmai încurajator, dar Mihai vede partea plină: “Când am început, m-am antrenat în săli care arătau mai rău decât aceasta. Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal! (râde) Nu e problemă.”
„Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal!”
Îl întreb ce îl motivează în ring, pentru cine sau pentru ce luptă. “Sincer, am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt. Păcat că la noi treburile cam scârţâie. Păcat, pentru că suntem o rasă de oameni foarte tare şi foarte rezistentă, foarte sănătoasă. Dar, oamenii din înalta conducere ne distrug. Purul adevăr.”
Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român
Nu pot să nu-i dau dreptate lui Mihai, singurul nostru boxer olimpic de la Rio. Mi-e greu să cred că cel care a triumfat în Brazilia se antrenează în condiţiile deconcertante pe care le-am putut observa aici, pe viu. E debusolant cum ştim să ne „respectăm” campionii.
„Am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt!”
Dar poate în asta stă toată frumuseţea, la urma urmei: unde alţii triumfă cu Siri, noi triumfăm cu sudoarea. Şi cu sufletul, cum îmi povestea odată alt mare campion al nostru, o inimă de aur, Miodrag Belodedici.
Părăsesc sala de antrenament, şi în cap îmi sună o melodie şi mai obsedantă:
“I’m just Romanian after all
I’m just Romanian after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”
Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015 Foto: AIBA Pro Boxing
Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee. De exemplu, Țara Tuturor Posibilităților părea a fi garanţia unui trai mai bun chiar și pentru tinerii anilor ’40 ai evului trecut.
Binecunoscutul om politic și doctor în Drept Iuliu Maniu (1873-1953) le-a transmis, în cadrul unui discurs susținut la București în anul 1946, tinerilor emigranți români în America, faptul că era foarte important ca ei să se gândească „necontenit” la țara lor de origine, la neam, dar și la trecutul „căznit în robii, în lupte neîncetate pentru existență, în primejdii fără sfârșit și în sărăcie”.
„Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de munții măreți, de pădurile vesele, de întinderile mănoase, de satele modeste, străjuite de bisericile vechi, în care s-au rugat și trecuții strămoși ai voștri, cerând mântuire pe seama Neamului Românesc. Aduceți-vă necontenit aminte că aici trăiesc frați și nepoți ai voștri, care încă duc grea luptă pentru ca, deasupra țării, să se risipească cu totul nourii îndărătnici și să coboare binecuvântarea dreptății și a libertății” a îndemnat Iuliu Maniu, într-una din tulburele zile ale lui ianuarie 1946 (cuvinte incluse în volumul „Istoria oratoriei la români”, Editura Teşu, Bucureşti 2007, 311 pagini).
Astăzi, Academia Română încearcă să prevină plecarea tinerilor școliți în țară pe meleaguri mai mănoase. Demersurile similare din trecut, demarate tot de către intelectuali, s-au concretizat în cuvinte bine alese, care au sădit înlăuntrul tinerilor semințele dragostei pentru Patrie.
Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea
„Zeci de ani v-am văzut plecând, rând pe rând, spre Țara Făgăduinței. V-am petrecut din Ardealul nostru robit pe atunci, cu gândul duios cu care ia drumul lumilor pline de soare și de căldură. Zeci de ani v-am privit peste întindere de continent și mări, luptând, muncind și reușind, așa cum privește din aceeași bătrână casă strămoșească, părintele spre fiii care și-au găsit așezări noi, mai largi și mai îmbelșugate. Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea”, a mai spus Maniu, în discursul amintit.
Lipsit de ipocrizie, omul politic nu le-a insuflat tinerilor dorința de a trata America, țara ce le-ar fi îndeplinit visurile, cu superficialitate și cu interes pecuniar, ci le-a atras atenția că trebuie s-o respecte.
„Dar tot atât fără încetare, ridicați-vă gândul și încălziți-vă inima spre patria voastră nouă. Nici o recunoștință a voastră nu va fi prea mare pentru a răsplăti generozitatea ei. Nicio jertfă a voastră nu va fi prea grea, dacă o veți aduce pentru sprijinirea înaltelor ei ținte.”
Iuliu Maniu (1873-1953), om politic român, președintele Partidului Național Român și al Partidului Național Țărănesc, deputat, ministru, prim-ministru, doctor în Drept, și-a efectuat studiile la Cluj, Budapesta și Viena. Încarcerat de comunişti, a trecut în nefiinţă la Sighet, în 1953.
Foto deschidere: romanialibera.ro
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească va publica, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.
Repaosul de Duminecă
Cînd lași toate celea în seama libertății și prin urmare a egoismului omenesc, nu va fi bine. De multe ori în Anglia s‘a desbătut întrebarea, dacă n‘ar fi bine să se lucreze Duminicile, și se găsise economiști cari să calculeze, ce pierderi însemnate are industrialul engles prin ținerea sărbătorilor. O fericire, că biserica e acolo îndestul de puternică, pentru a resista unor asemenea tentative împotriva săracului, asigurîndu-i și acestuia partea sa de odihnă și bucurie într‘o lume, pe care Scriptura o numește cu drept cuvînt „Valea plîngerilor”.
La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă mașină, ca unealtă pentru producere, este întîiu tot ce poate fi mai neomenos; al doilea desastroasă prin urmările ei. Căci vita de muncă se cruță la boală, i se măsoară puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încît interesul bine-înțeles al proprietarului, este cruțarea.
La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie…, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliță amară, care primește orice condiții. În alte țări sînt societăți pentru apărarea animalelor, de sine înțelegîndu-se că religia și organisarea socială îi asigurează omului zilele sale de odihnă, – la noi însă nu va fi minune, dacă vom vedea tratîndu-se organismul cel mai nobil de pe pămînt cu o lipsă de cruțare, de care sînt ferite și organismele cele inferioare.
La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință, ca lucrătorul să nu se bucure nici de Duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul, pe care Scriptura îl asigură până și animalelor
Ne-a trebuit această espunere pentru a caracterisa soarta lucrătorilor din fabrica regiei monopolului tutunurilor. Muncind 12 – 14 ore pe zi, aceste zile lungi și negre nu sînt întrerupte nici de Duminici, nici de sărbători, încît chestiunea socială atît de ventilată în Europa, trebuie s‘o revedem la noi în forma ei cea mai crudă.
Iată dar materialul de oameni, supus acestui tratament:
200 de lucrătoare.
10 tăetori cu mașina a (i) tutunului prost.
3 tăetori cu mașina a (i) tutunului bun.
2 care desfac tutunul cu trompa.
1 amestecător.
1 tăetor de hârtie.
3 privighitori ai lucrătorilor.
3 amploiați superiori.
1 diurnist.
Iată dar 224 de oameni, a patra parte dintr‘o mie, care nu cunosc nici sărbătoare, nici altă odihnă decît somnul.
Se poate că regia, cîștigând puțin sau nimic din toată afacerea, să fie silită de a întrebuința asemenea mijloace, pentru a se susținea; dar nouă ni se pare că soarta „dividendelor” e cu mult mai puțin importantă decît aceea a omului, chemat să le producă.
Onor. primărie, care cu drept cuvînt a ordonat respectarea Duminicilor și sărbătorilor din partea comercianților, ar trebui să ordone aceeași respectare din partea fabricilor. Să nu uităm că trăim într‘un stat creștin, că numai Chinesul n‘are sărbători, pe cînd religia creștină, a celor „desmoșteniți”, li asigură și acestora partea lor de bucurie în lume.
O altă chestiune, care privește numai administrația orașului nostru, este că lucrătoarele, pornind noaptea de la fabrică pe șoseaua din valea Bahluiului, sînt expuse obrăzniciei stîlpilor de cafenele, care tocmai în vremea eșirii fetelor din fabrică găsesc că primblarea pe întunecoasele uliți e foarte aerisitoare. De aceea ar trebui ca felinarele să fie mai dese și mai cu seamă să fie aprinse, asemenea nici presența unui număr mare de sergenți de noapte nu e de prisos.
Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880
Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA
„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte
Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească
„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă. În cele mai nebunești îmbrățișări eram indiferent. Luciditatea mea deschidea mii ochi noi și savura priveliștea membrelor desfăcute sau incinerate”. Seducția ca act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Subjugarea prin seducție – mecanică a schimbării operate asupra celuilalt.
Fragmentul de mai sus face parte din romanul Isabel și Apele Diavolului, publicat de Mircea Eliade în 1930, după întoarcerea din India. Este evident inspirat din experiența indică trăită de scriitorul român, dar în același timp vine în continuarea liniei începute cu scurtele nuvele regăsite și reunite de Mircea Handoca și Nicolae Florescu în volumul Maddalena. „Panseul” de la începtul acestui articol ar fi putut aparține și personajului principal din nuvela care dă numele volumului.
Doctorul, așa cum este denumit personajul-narator, crede în autorealizarea prin păcat, considerat a fi singura cale spre cunoașterea „completă”. Păcatul este singurul care îi permite luxul de a se desprinde de tot ce-l înconjoară, inclusiv de oamenii pe care vrea să-i schimbe prin manipulare. Îi ispitește și-i dezrădăcinează pe toți, dar mai ales pe Isabel (ținta principală a Doctorului) și pe Tom.
Dar și el este la rândul său un dezrădăcinat, un om care își urăște atât trecutul, cât și țara. Este într-o continuă luptă cu timpul, fiind în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Însă partea pe care își dorește să o experimenteze cel mai mult din acest basm este cea în care personajul este uitat de ceilalți, dorind la rândul lui să fie uitat și să îi uite: „O dorință neînțeleasă de a fi socotit mort, de toți”.
Tinerețea apare în Isabel și Apele Diavolului ca stare ideală, perioada în care omul poate face totul. Conflictul între generații apare încă o dată, dar de data aceasta nu mai este stabilit la nivel social. Este o luptă împotriva bătrâneții văzută ca neputință. Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult.
Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult
În adolescență era stăpânit de dorința de a crea statuia care să simbolizeze „spaima încercată în fața prezenței celuilalt în sine”. Dacă ar fi terminat-o, statuia s-ar fi numit „Nedumerire după victorie”. Această nereușită este simultană cu descoperirea sterilității creative. Amintirea ratării îl va urmări pe tot parcursul romanului, fiind generatoare de complexe, dar și motor extraordinar de propulsie experiențialistă. Noua viață a personajului principal are ca misiune mântuirea de sterilitate, găsirea unor mijloace care să-i asigure eternitatea.
Renunță la artă pentru știință, dar nu este satisfăcut de alegerea sa. Este ca un pendul care se balansează între știință și artă, între ceea ce este exact și îl păstează ancorat în realitate și ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică. Romanul devine unul al crizei intelectuale, al blocării pe un drum și al nevoii de evadare, orice ar însemna această evadare.
Viața, arta, iubirea devin un câmp de joacă. Un maidan pe care regulile sunt făcute de experiențele sexuale, psihedelice și de orice altă natură care să nu implice nici cel mai mic instinct rațional. Singurele reguli sunt cele ale „păcatului”.
Singura spaimă a celui care vrea să-i schimbe pe toți pentru a putea astfel să se schimbe pe sine? MEDIOCRITATEA. Singura cale de a evita picarea în păcatul mediocrității? EXCESUL. Două borne care modelează întreg ansamblul de energii din interiorul romanului.
Iadul este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția «sine qua non»: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric
Veșnica luptă dintre Rai și Iad. Singura distincție? Raiul, punctul cel mai de sus, nu este aici decât punctul de pornire. Iadul preia întâietatea. El este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția sine qua non: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric!
Sfârșitul romanului pare consumist și melodramatic, lăsând să se întrevadă „sforile” cu care sunt legate ideile filosofice de „pielea” personajului. Doctorul lasă în urmă toate experiențele, de tot felul (sexuale, narcotice, homosexuale – influența asupra fiului gazdei și alege soluția pe care visul i-a revelat-o), alegând căsătoria și viața „casnică”. Aceasta îi pare a fi singura direcție în care simte că mai poate evolua. Nu interpretează alegerea ca resemnare, ci ca act curajos de schimbare a paradigmelor. Doctorul renunță la întreaga lui modalitate de a trăi și începe să se proiecteze pe sine prin urmașul său, chiar dacă fiul Isabelei nu este fiul său biologic.
Încep să dispară barierele temporale, personajul nemaifiind obsedat de obținerea tinereții fără bătrânețe, și acceptând soluția vieții fără de moarte: „Sunt un nou născut. Refuzând tinerețea fără bătrânețe, tânjesc viață fără de moarte și mă căsătoresc cu Isabel. Căsătoria fiind legătura transcedentală e nemuritoare – în cer. Iar pe pământ voi trăi prin fiii mei, în veacuri”.
Prin căsătoria cu Isabel, Doctorul este cel care, de această dată începe, să se schimbe. Niciuna dintre vechile angoase nu îl mai tulbură, căsătoria nu mai este „tulburată” de „apele” experiențelor.
Mircea Eliade, Isabel și apele Diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, 155 pagini
Am locuit toată copilăria mea în suburbia Chișinăului, orașul contrastelor și al veșnicelor metamorfoze. În tot acest tumult citadin, doar o imagine emblematică a rămas aceeași: Ștefan cel Mare. Statuia de bronz, imaginea pe bancnote și profunda noastră mândrie națională, iată doar câteva elemente constitutive ale rolului acestui personaj istoric.
Cu riscul de a fi considerată cinică, pot spune că Domnitorul a rămas unica emblemă a demnității noastre statale, el fiind un punct de emancipare pe linia cronologică a statului moldav. Indubitabil, istoria nu a fost la fel de imparțială cu carismaticul Conducător, iar perioada sovietică a reprezentat un declin total pentru cultul lui Ștefan cel Mare. Spre marele meu regret, și în contemporaneitate, Voievodul a căzut pradă blasfemiilor electorale, devenind un soi de incantație pe buzele concurenților avizi de putere.
Dincolo de aceste file cenușii, postura lui Ștefan cel Mare e devenită deja tezaur pentru generații. Acest lucru se datorează, în parte, implicațiilor clericale din partea Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, care l-a inclus în panteonul iconografic al Catedralei Mitropolitane. Astfel, pe una dintre frescele murale stă o impozantă imagine a Domnitorului, supranumit veghetor al Ținutului Moldovei.
Și pentru că nu ne puteam opri doar la această minusculă venerație, am continuat să oferim numele marelui Voievod bulevardului central al Capitalei, Academiei de Poliție și chiar unui raion, numit Ștefan-Vodă (și pentru că Providența a aranjat lucrurile în ordinea lor firească, în acest raion, conform ultimului recensământ sunt 78,33 % moldoveni. Ar fi un motiv de mândrie, nu?).
Păstrând aceleași manifestări de glorificare, conducerea statului a decis în deja îndepărtatul an 1992 să creeze și un ordin cu titulatura voievodală, o manufactură din argint, reprezentând o stea convexă, poleită cu aur, cu opt colțuri în formă de fascicule de raze divergente. Razele ies de sub un cerc argintat, cu marginea în relief. În centrul cercului se află efigia în relief a lui Ștefan cel Mare.
Ștefan cel Mare a devenit și o marcă comercială, una care se vinde bine. Este suficient să treci prin orice magazin de suvenire, ca să vezi mii de obiecte care îi poartă chipul: de la felicitări sau bibelouri, până la goblenuri
Toate aceste detalii au fost create parcă pentru a mai sublinia o dată măreția timpurilor demult apuse. Acest ordin, de facto militar / polițienesc, se conferă pentru următoarele categorii de fapte:
pentru acte de eroism și conducere iscusită a operațiunilor militare;
pentru bărbăție deosebită în timpul menținerii ordinii publice, apărării drepturilor și libertăților omului;
pentru vitejie și spirit de sacrificiu în asigurarea securității statului, în îndeplinirea unor misiuni speciale;
pentru alte merite deosebite în apărarea libertății și independenței Republicii Moldova.
Din momentul obținerii independenței Republicii Moldova, Ștefan cel Mare a devenit nu doar o efigie simbolică, ci și o marcă comercială, una care se vinde bine. Este suficient să treci prin orice magazin de suvenire, ca să vezi mii de obiecte care îi poartă chipul: de la felicitări şi bibelouri, până la goblenuri, care sunt achiziționate des de către funcționarii publici, pentru a oferi o notă de emfază cabinetelor în care activează. În plus, orice turist care se respectă trebuie să facă o promenadă până la statuia Domnitorului, putându-l astfel admira în toată grandoarea acestuia.
Elita politică a statului (de orice coloristică și orientare) are tendința de a încheia vizitele oficiale cu depunerea de flori la același monument, însă natura evenimentelor geopolitice de ultimă oră creează impresia unui anume sacrilegiu, unei ofense aduse demnității marelui voievod. O dureroasă amintire a unui eșec, denumit ”suveranitate națională”.
Pe cât de triste ar fi aceste realități, pe atât de plăcută ne este comemorarea valorilor promovate de către Ștefan cel Mare: dreptate, cinste, destoinicie. Realizăm aceste obiective prin artă, cultură și studiu, toate trei formând periplul devenirii unei națiuni, mai ales pe segmentul tinerei generații, maleabile în fața carențelor sociale.
Sunt ferm convinsă că figura viteazului Ștefan cel Mare va deveni odată un talisman pentru solidificarea spiritului național, însă până atunci nu ne rămâne altceva decât să purtăm aprinsă, prin veacuri, făclia vitejiei.
Foto deschidere: Eugen Maximovici, „Ştefan cel Mare” (1907), în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei
Matricea Românească a cercetat la origini mitul unuia dintre cei mai importanţi conducători pe care i-au avut românii şi a găsit o explicaţie extraordinară la Chişinău, acolo unde marele voievod (1457 – 1504) se bucură de veneraţie. Cuvintele îi aparţin preotului Ioan Ciuntu, paroh al catedralei “Sfânta Teodora de la Sihla” din capitala Basarabiei.
“De ce a rămas Ştefan în casele, în sufletele noastre, în gândirea, în trăirile noastre, întrebaţi? Eu zic că nu s-a reuşit să îl facă uitat pe Ştefan pentru că noi, atunci când eram în această fierbere, expuşi fiind la eroii comunişti de altădată care erau străini şi falşi, omul s-a întors la ceea ce a fost din tată în fiu în istorie.
Şi s-a întrebat fiecare: cine a fost marele, care a realizat cel mai mult? Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela? Or, noi în istorie nu am găsit ceva mai bun ca el.
Cineva îl are pe Macedon, cineva îl are pe Napoleon, noi îl avem pe marele voievod Ştefan, care ne-a păstrat şi credinţa, şi pământurile, dându-ne un testament clar: «Voi sunteţi moştenitorii!».
Este un lucru interesant: atât cei care sunt statalişti, cât şi care care îşi doresc mult Unirea, îl venerează pe Ştefan. Bine că este un punct care îi uneşte!
Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela care a făcut lucruri mari?
La Chişinău, există un monument emblematic al lui Ştefan. Ruşii întâi i-au scos crucea, iar lumea s-a revoltat – unii au fost băgaţi la puşcărie, au fost mari probleme aici. Apoi i-au dus monumentul mai în spate. Graţie ministrului Ion Ungureanu, însă, a fost readus în faţă. În 1990, când l-am invitat pe înaltul Daniel, monumentul a fost şi resfinţit.
Au fost felurite şicane ca să se uite, să nu i se dea atâta importanţă. Monumentul acesta a fost dus şi la Iaşi, purtat în România ba înainte, ba înapoi, după război. Vedeţi că lumea, la toate timpurile, a rămas cu gândul la Ştefan cel Mare şi Sfânt. Iar Biserica l-a canonizat peste atâţia ani de zile – lumea l-a canonizat mai întâi!
Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare
Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră
Mai zic unii că a avut mai multe soţii. Păi, era interes politic, trebuia să facă relaţii şi să se căsătorească, să fie relaţii cu ungurii şi cu nemţii, cum s-a văzut şi cu Carol.
După fiecare război dădea fuga în biserică şi îngenunchea spunând: “Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!” Noi ce facem? Ne batem în piept: “Eu! Eu am reuşit, datorită mie!”
A fost un profund credincios, istoria vorbeşte clar că dădea fuga în biserică după fiecare război şi îngenunchea spunând: «Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!» Noi ce facem? Ne batem în piept: «Eu! Eu am reuşit, datorită mie!».
Dânsul n-a privit aşa lucrurile. După fiecare război a ridicat câte o biserică. El a făcut 46 de biserici şi mănăstiri (istoricii estimează cifra la 44, n.r.). E mare lucru. Pentru că Moldova era mare, iar dânsul nu avea nici Toyota, nici MIG-uri – ci, călare pe cal cu armamentul, cu toată îmbrăcămintea metalică, să umbli în lung şi în lat, şi să construieşti atâtea, şi să menţii hotarele, şi alianţele politice, deloc nu a fost uşor!
Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr
Numai un om fără minte ar putea să spună altfel. De aceea lumea a simţit şi a văzut această putere şi acest potenţial în acest om de statură mică, dar de foarte mare capacitate.
Iată de ce îl iubim şi îl cinstim atâta pe Ştefan.”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Acest articol nu este despre alegeri locale, parlamentare, prezidențiale sau despre referendum. Este un articol despre acele alegeri care îți pot schimba viața.
Când am aflat de proiectul pilot al Matricei Românești de a organiza o serie de întâlniri în liceele din țară, mi-a tresăltat inima de bucurie. O dată pentru că această idee fusese rostită cu ceva timp în urmă în cadrul procesului de rebranding al Bulboacă și Asociații, prin 2014. În al doilea rând pentru că îmi oferea posibilitatea de a-i cunoaște pe liceeni, “de a lua pulsul” unei generații de care mă despart, ce-i drept, câțiva ani buni. Și nu în ultimul rând pentru bucuria de a aduce în rândul tinerilor de astăzi oameni care pot influența destine, povești de succes și modele demne de urmat.
Întâlnirile Matricei #1
Prima întâlnire a avut loc la una dintre cele mai prestigioase și mai vechi instituții de învățământ liceal din București, la Colegiul Naţional “Gheorghe Șincai”, cu ocazia aniversării a 125 de ani de existență a liceului. Inițial m-am gândit că mi-ar fi plăcut ca proiectul să înceapă cu Liceul Matei Basarab București, liceu pe care l-am absolvit. Apoi mi-am amintit că cele două licee au un punct comun în istorie, în sensul în care în anul 1892 gimnaziul de sine stătător Gheorghe Șincai – construit între anii 1924 și 1928 sub semnătura primei femei arhitect din lume, Virginia Maria Andreescu Haret – s-a înființat prin desprinderea de Liceul Matei Basarab.
Având în vedere că era vorba de o aniversare, Matricea Românească le-a dăruit tinerilor liceeni bucuria de a viziona filmul “Două lozuri” și de a dialoga cu unul dintre cei mai apreciați actori români ai momentului, Dragoș Bucur.
Dragoş Bucur, un model care a coborât de pe marele ecran pe scena Colegiului Naţional Gheorghe Şincai, graţie tandemului „Bulboacă şi Asociaţii” – Matricea Românească
Jovial și carismatic, actorul a împărtășit tinerilor prezenți în sala de festivități a liceului, povestea debutului său în actorie: întrebat de o colegă de liceu ce vrea să devină, Dragoș i-a dat un răspuns “cool” – cel puțin așa considera la momentul acela – actor! Colega i-a menționat despre Teatrul Podul, unde Dragoș a ajuns din curiozitate și, așa cum însuși recunoaște, de atunci viața lui a început să se schimbe complet, în sensul în care “toată energia s-a dus pe actorie. De la jumătatea clasei a XI-a și 2 ani după ce am terminat facultatea nu am mai avut nicio vacanță, n-am mai făcut nimic, nimic. Doar actorie.”
“E bine să faceți ceea ce vă place, implicare 100%, curaj, seriozitate” sunt doar câteva dintre sfaturile actorului pentru șincaiști, atunci când a fost discutat subiectul privind alegerea unei profesii. În ceea ce privește cariera, Dragoș le-a mărturisit liceenilor faptul că întâlnirile cu oamenii „providenţiali” au fost cele care i-au format cariera, amintind cu recunoștintă de Cătălin Naum, Mircea Albulescu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Florin Fieroiu, Peter Weir, oameni care „i-au deschis mintea, i-au deschis drumuri, l-au format”.
Sfaturi pentru carieră şi viaţă: actorul Dragoş Bucur
“Credeți că puteți schimba lumea în orice domeniu și mie îmi place lucrul ăsta!”
Vorbind despre libertate, actorul le-a împărtășit tinerilor că ar pleca din țară doar dacă și-ar pierde senzația de libertate: “Pentru mine este foarte importantă senzația de libertate. Spun «senzația», pentru că și atunci când ai senzația de libertate, nu înseamnă că ești cu adevărat liber. Dar sentimentul, senzația de libertate pentru mine sunt foarte, foarte importante.” Atașamentul de familie și faptul că i-ar fi destul de greu să-și facă meseria în afara țării sunt motivele pentru care actorul nu ar părăsi România.
De asemenea, Dragoș le-a recomandat liceenilor să meargă prin țară, să călătorească cât de mult pot. „Eu aș face călătoria obligatorie: mergeți să vedeți țara, avem o țară foarte frumoasă, apoi mergeți în afara țării pentru că te deschide la minte mai mult decât vă închipuiți. Călătoria în sine – că vine cu bune, cu rele – e un lucru extraordinar!”
Evenimentul, cu tema „De pe maidan, pe marele ecran”, a avut loc într-o sală de festivităţi înţesată cu tineri plini de interes
Întrebat despre statutul de profesor pe care îl are la școala de actorie de film pe care a înființat-o – actoriedefilm.ro – Dragoș mărturisește că “nu i se pare grea chestia cu profesoratul” pentru că își cunoaște meseria, i se pare „mișto” să împărtășească din lucrurile pe care le știe, „fură” și se „încarcă” continuu de la cursanții lui, considerînd că aceștia au o credință, o energie, o exuberanță aparte. “Credeți că puteți schimba lumea! Deci asta mi-e clar: credeți că puteți schimba lumea în orice domeniu și mie îmi place lucrul ăsta!”
De asemenea, alte întrebări care și-au găsit răspunsul au fost despre profesionalism și talent, despre realizarea filmului “Două lozuri”, despre pregătirea pentru examenul de admitere la UNATC și construirea relațiilor profesionale, despre meseria de actor de teatru vs. actor de film, despre filmele de artă vs. filmele comerciale, despre educarea publicului și multe altele.
Sesiunea de întrebări-răspunsuri cu idolul lor a fost una dintre cele mai incitante pentru tinerii liceeni
Curiozităţile şincaiştilor l-au provocat şi încântat pe Dragoş
“Nimic nu funcționează fără muncă”
La finalul întâlnirii, actorul a concluzionat: “O să vă amintiți cu mare drag de liceu. (…) Sună fatalist, dar viața te duce unde trebuie. Întâlnești pe cine trebuie, când trebuie. Nu spun să vă relaxați și să nu vă mai dați interesul, dar o să vedeți cum viața vă surprinde continuu. Dar nimic nu funcționează fără muncă. În orice e muncă!”
Dragoş Bucur, explicând practic diferenţa dintre actoria de film şi cea de teatru
La final, celebrul protagonist al unor filme ca „Poliţist, adjectiv” sau „Două Lozuri” a fost „sufocat” cu afecţiune de către tineri
O ocazie unică: Dragoş Bucur la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” din Bucureşti. Evenimentul este parte a unei campanii educaţionale marca „Bulboacă şi Asociaţii”, prin proiectul său cultural Matricea Românească (www.matricea.ro)
O amintire pentru o viaţă: ziua când Dragoş Bucur a „descins” la CN „Gheorghe Şincai”
Dragi șincaiști, Matricea Românească vă urează la mulți ani și succes în tot ceea ce vă propuneți! Și încă ceva: sloganul liceului vă definește întru totul: “Purtaţi-vă bine pui de români şi nu uitaţi şi pre Şincai!”
Proiectul “Întâlnirile Matricei” a debutat luni 27 februarie 2017 la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” din București.
În ce instituţie de învăţământ şi cu cine doriţi să aibă loc următoarea întâlnire Matricea Românească? Aşteptăm sugestiile voastre în comentarii!
Prezentă la Chişinău, Matricea Românească a stat de vorbă cu directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, despre activitatea reputatei instituţii de cultură de peste Prut, dar şi despre legăturile dintre radioul din ţară şi cel din Basarabia. „Ne inspiră ceea ce faceţi. Este important să ne cunoaştem pentru că, din valori comune, facem o valoare şi mai mare”, spune Gheorghişenco. Ulterior interviului, Matricea Românească a fost invitată în studiourile Radio Moldova, la emisiunea „Casa Radio”.
Matricea Românească: Domnule director, suntem onoraţi să fim oaspeţii unei veritabile instituţii de cultură, cum este Radio Moldova. Ce înseamnă radioul pentru moldoveni?
Veaceslav Gheorghișenco: Radioul înseamnă, pentru moldoveni, ceea ce înseamnă pentru toată lumea. Poate că avem și noi un specific. Spre deosebire de România, unde la postul public sunt mai multe canale, noi avem un singur canal generalist, Radio Moldova zis şi Actualități, unde sunt prezente, în primul rând, știri, muzică, dar și cultură. Mai avem două canale, dintre care unul este doar pe internet, Radio Moldova Muzical – unde transmitem 90% dintre concertele care au loc la Chișinău, pe care le înregistrăm iar apoi le păstrăm în arhiva radio – şi mai avem Radio Moldova Tineret, care are acest specific, de a se adresa noii generații.
Dacă mă refer la postul principal, suntem foarte atenți în primul rând la informațiile pe care le prezentăm, ca să fim echidistanți, pentru că suntem priviți din toate părțile, apreciați sau criticați. Nu uităm, însă, și de misiunea de a promova cultura, întrucât această instituție este una publică. Avem emisiuni de literatură, de muzică, subiecte de artă plastică, de teatru. Teatrul chiar este foarte prezent în emisiunile noastre. Avem săptămânal spectacole puse pe post, dar avem și emisiuni consacrate teatrului. Luăm un spectacol-premieră sau unul din arhivă, îl punem pe post și după aceasta discutăm cu cei care au jucat, cu cei care ne ascultă. Vrem să avem diferite viziuni. Colaborăm frumos cu Teatrul Național „Mihai Eminescu”, suntem parteneri la realizarea deja tradiționalei reuniuni a teatrelor naționale. În fiecare zi facem emisiuni de dezbateri despre acest eveniment cultural foarte important.
Matricea Românească: Pentru Dvs., personal, ce reprezintă cultura?
Veaceslav Gheorghișenco: Cultura este un mod de a te exprima și de a arăta cine ești tu. Pentru că, fiziologic, ne asemănăm foarte mult – cu toate diferențele, deşi trăim în orașe diferite, în medii diferite, dar și în aceeași localitate. Prin cultură, arăți că ești tu, că ai o viziune și că încerci să înțelegi lumea și altfel decât prin cotidian.
Directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, în discuţie cu Teodor Burnar, coordonatorul Matricea Românească, dreapta, şi realizatoarea emisiunii culturale E-LIT.E, Nina Parfentie
Matricea Românească: La ce răspunde publicul moldovean în materie de emisiuni de radio? Care sunt cele mai mari teme de interes?
Veaceslav Gheorghișenco: Dacă ne gândim la întreaga țară, probabil că cele mai populare sunt programele de muzică. Ştirile sunt apreciate şi ascultate și ele. Atunci când se fac sondaje pe segmentul “știri”, Radio Moldova, de fiecare dată, este pe locul I. Cei mai mulți oameni ascultă știrile la Radio Moldova și au încredere în acest post public. Cultura este prezentă la mai puține canale, adică se fac emisiuni la mai puține posturi de radio. Cred că și acestea sunt gustate, pentru că avem concursuri la emisiuni culturale, și atunci foarte repede sună cineva și vine cu un răspuns, din ce a auzit până atunci sau din ce este întrebat în acea emisiune.
Matricea Românească: În România există o mare apetență pentru emisiunile de dimineață, pentru matinal. Aici cum stau lucrurile?
Veaceslav Gheorghișenco: La radio, orele de maximă audienţă sunt într-adevăr cele de dimineață, și cred că și aici este la fel. Noi lucrăm acum la o nouă grilă de emisie, dorind să facem un program mai dinamic unde să-și găsească locul și informația utilă, dar și cultura. Adică să fie ritm, să fie dispoziție, să fie un public care, pe lângă ceea ce consideră că trebuie să primească de la noi, să aibă și informație culturală sau ceva care să-i permită să crească spiritual, moral, artistic.
Echipamente radio din anii ’60, expuse în colecţia Radio Moldova
Matricea Românească: Vorbeam despre tradiția instituției pe care o conduceți. În peisajul radio și-au făcut loc și multe radiouri private. Din acest punct de vedere, cum stă Moldova?
Veaceslav Gheorghișenco: Este o concurență foarte mare pentru o țară atât de mică. Noi, în acest spațiu, avem o concurență şi mai mare pentru că avem posturi transmise și din Rusia, și din România. Deci trebuie să faci față, cu un buget relativ mic, unor posturi performante, concurente. Cu unele dintre ele colaborăm, cum ar fi Radio România. Avem și un acord semnat cu ei. Colaborăm, în anumite situații, și cu Radio Chișinău, care îi reprezintă aici. Avem duplexuri cu Bucureștiul, cu Kievul, spre exemplu. Ne gândim să facem şi cu Georgia, cu Tbilisi. Este greu să faci față concurenței, dar noi depunem aceste eforturi, de aceea ne şi gândim să modificăm modul de a face radio la noi.
Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, Dvs. să fiţi deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, dintr-o valoare facem o valoare și mai mare
Matricea Românească: Cum „investiţi” în realizatorii tineri?
Veaceslav Gheorghișenco: Avem un post, Radio Moldova Tineret, deschis cu câțiva ani în urmă. Unica problemă este că aria de acoperire a acestui canal este restrânsă la doar câteva orașe. Dar, ascultându-i, m-am convins că este un post competitiv. Realizatorii tineri vin cu muzica nouă, dar și cu mult talent şi cu o sclipire de inteligență.
Postul public de la Chişinău îşi sărbătoreşte trecutul, dar priveşte către viitor
Matricea Românească: Radio românesc ascultați?
Veaceslav Gheorghișenco: Ascult, evident, în primul rând pentru a compara. Bineînţeles, trebuie să fiu un patriot al postului meu, adică să-l promovez. Dar ascult de multe ori ce fac și colegii de la alte posturi private sau de la cel public din România. Cel public mă interesează și pentru a vedea cum se lucrează, știind că ei sunt lideri pe piața din România. Sunt curios față de anumite experiențe ale lor.
Matricea Românească: Ce mesaj aveți pentru publicul românesc care, iată, poate fi şi un public al radioului moldovean, mai ales că spuneați că sunteți prezenţi și pe internet?
Veaceslav Gheorghișenco: Cred că este un mesaj tradițional de a fi deschiși. Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, ei să fie deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, știți că dintr-o valoare, facem o valoare și mai mare, parafrazându-l pe Blaga.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Cântec de dragoste, interpretat la cobză de către Bogdan Simion
Are numai 26 de ani, este cel mai tânăr cobzar din țara noastră, cântă la o cobză veche de 95 de ani, este absolvent de Litere (licență și master) și pregătește o teză de doctorat despre imaginea Regelui Carol I în secolul XIX. Această prezentare nu constituie decât o palidă descriere a lui Bogdan Simion, un tânăr sclipitor, originar din Râmnicu Vâlcea, care, în viziunea mea, este cea mai tânără „enciclopedie muzicală umană”. Am purtat o discuție de colecție cu Bogdan, în cadrul căreia mi s-a dezvăluit o remarcabilă frescă a istoriei muzicii lăutărești.
Matricea Românească: De ce cobza? Cum ai învățat să cânți?
Bogdan Simion: Cobza, pentru că este cel mai vechi instrument cu coarde din Peninsula Balcanică, pentru că este singurul instrument care nu există decât într-o fâșie extrem de subțire pe întreg teritoriul României. Întinderea maximă a cobzei în secolul XIX era undeva din extremitatea vestică a județului Mehedinți și până în extremitatea nordică a județului Botoșani, călcând, practic, pe dedesubtul Carpaților, neajungând niciodată în Transilvania și nici în Maramureș. Cum îi zic eu, afectiv, Bible Belt-ul românesc sau rust belt-ul, cum îi zic americanii. Adică zona aceea, îngrozitor de săracă, din nordul Moldovei și până în vestul Olteniei. Și pentru că este un instrument completamente original pe această planetă, la care mai cântă, după cunoștințele mele, în jur de 10 persoane. Cel mai tânăr, în afară de mine, având 60 de ani. Nu a fost o plăcere, ci am perceput-o ca pe o datorie. Cred că ar trebui să te apuci și tu de cântat la cobză!
Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi. Am avut oportunitatea să mă întâlnesc și cu un cobzar evreu, ultimul cobzar evreu din Moldova de Sus, comuna Coșula, județul Botoșani. Este Constantin Negel – sigur, evreu cu nume schimbat -, denumit afectiv Moș Negel, pentru că e un moșneag. Eu l-am întâlnit pe Moș Negel când avea 91 de ani. Am stat o perioadă la el și am avut câteva întâlniri importante cu el, până când a murit la vârsta de 93 de ani. În rest, toți ceilalți cobzari pe care i-am întâlnit sunt romi lăutari, pentru că evrei muzicanți de klezmorim și muzicanții de husnu din nordul Moldovei și din Maramureșul voievodal au dispărut în epoca aceea, despre care nu aș vrea să vorbim.
Matricea Românească: Ce este lăutăria? Cum este percepută ea în România?
Bogdan Simion: Dacă discutăm din punct de vedere metodologic și etimologic, cred că este cel mai simplu. Lăuta este o familie de instrumente într-o extensie uriașă dintr-un colț în celălalt al globului – de la sitar-ul indian, trecând prin setar-ul persan, barbat-ul persan, oud-ul, din califatul arab. De la acel oud, cu prefixoidul arab al-oud, avem noi cuvântul alăută și alăudar. E lăutarul care-ți cântă din lăută și care te și laudă. Se poate discuta mult, eu nu sunt lingvist, dar sunt pasionat de subiect. Ajungând până la balalaika rusească, până la banjo-ul de pe plantațiile de bumbac din sudul Americii și, de ce nu, și la instrumentele poeților și barzilor din Africa subsahariană.
Extensia aceasta a instrumentelor vine odată cu popoarele migratoare și a căpătat o formă locală, distinctivă, și aici. Nu doar aici, ci și în Portugalia, și în Spania, și peste tot pe această planetă. Pentru pavan a scris Vivaldi, pavan-ul fiind omologul lăutei în partea de nord a Italiei. În ziua de astăzi, cobza e aproape de negăsit.
Întâi de toate, lăutarul era strict cel care cânta la lăută. Nu m-aș referi la Transilvania și la Maramureș, pentru că e cu totul altă poveste, ele sunt provincii austro-ungare, sunt legate, din punct de vedere cultural, mai degrabă de Europa Centrală, decât de Peninsula Balcanică. În schimb, în Țările Române, în Principate, lăutarul era cel care cânta la cobză. Lăutarul era cobzarul, scripcarul era vioristul, iar muscalagiul era naistul – trioul clasic de taraf din ultimul sfert al secolului XVIII și de mare popularitate la jumătatea secolului XIX. După care, ușor, sigur că lăutarul a derivat în orice instrumentist, într-o primă fază, apoi desemnând inclusiv soliștii vocali și, în vremea din urmă, cântăreții de muzică de petrecere, soliștii de manele șamd. Aceasta este evoluția istorică a termenului „lăutar”.
Bogdan Simion: „Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi”
Acum, lăutăria, în mediile de romi lăutari, desemnează o muzică extrem de diferită de cea pe care v-am cântat-o eu. Este o muzică extrem de aproape de sufletul meu, o muzică foarte nouă, nu mai veche de perioada interbelică – îndrăznesc să spun că a apărut după al Doilea Război Mondial și desemnează muzicile urbane, produse de romii lăutari. Aș cita câteva nume, pentru o mai bună înțelegere: Ion Nămol, Romica Puceanu, Florică Roșioru, Dona Dumitru Siminică. Ei sunt reprezentanți de muzică lăutărească. Este muzica romilor lăutari de la oraș, nu are legătură cu muzica țărănească. Sigur că are rădăcini evidente în muzica sătească, pentru că oamenii aceia, mai devreme sau mai târziu, tot de la sat au venit.
Dar muzica pe care ei au început s-o dezvolte, începând cu perioada interbelică, ajungând la un vârf estetic – în opinia mea – în anii ’50-’60, este această muzică lăutărească sau lăutăria. Cea din urmă desemnează un gen de muzică foarte diferit de ceea ce cântă lăutarii de țară. Lăutarii de oraș cântă muzică lăutărească, sau muzică lăutărească urbană, sau de mahala, sau țigănească. Deși dintre interlocutorii mei, lăutarii bătrâni cu care am stat eu de vorbă de-a lungul vremii, unii puneau accentul pe muzică lăutărească țigănească, și alții pe muzică lăutărească țigănească. Adică unii o socoteau o muzică reprezentativă pentru o breaslă, indiferent de etnie, în timp ce alții o socoteau o muzică distinctiv romă. Încă nu m-am hotărât care dintre variante este corectă, dar este limpede că există intelectuali de marcă în secolul XX – îndrăznesc să dau câteva exemple: Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Fănuș Neagu, Mircea Cărtărescu -, extrem de atașați de aceste cântări țigănești de groapă, de jale, de pușcărie.
Sigur că muzicile au devenit și ale lor. A spune că muzica este țigănească sau românească implică faptul că noi trebuie să știm cu precizie care dintre cele două etnii și-o arogă. Or, sigur că țiganii au produs-o, dar și românii au ascultat-o. Atunci, e destul de complicat să discutăm. În general, suntem pe nisipuri mișcătoare, frontierele sunt întotdeauna periculoase în cultură și e destul de complicat.
Pentru că s-a discutat atât de puțin în ultima jumătate de mileniu despre contribuția extraordinară a romilor la cultura românească, simt nevoia uneori să le exagerez meritele. Și o fac cu bună știință. Asta se întâmplă pe toată planeta, numai la noi nu se întâmplă. Noi, în continuare, am rămas daci. E în regulă, dar mă tem că nu cunoaștem foarte multe despre secolul XV, ca să vorbim despre secolul I. În prezent, lăutăria este „demonizată”, ca toate celelalte muzici de tradiție orală și ca toate muzicile de amestec. Unele sunt de fuziune. De exemplu, muzica lăutărească este o muzică de fuziune. Maneaua este o muzică de amestec. Sunt lucruri foarte diferite. Fuziunea se petrece în timp îndelungat. Timp de 100 de ani îți cântă în grecește, apoi în turcește, și toate aceste straturi se pun unul peste altul și la un moment dat se produce un rezultat despre care putem discuta. În timp ce, maneaua este o muzică de amestec neintegrat. Maneaua este singurul gen de muzică din istoria muzicii de pe pământul românesc ce a fost demonizată până la Dumnezeu și înapoi, pentru că nu e nimic mai ușor decât să râzi de niște romi analfabeți.
Există un soi de romantism legat de muzica lăutărească
Muzica lăutărească, în schimb, în anumite medii, mai ales în cele de tineri, de intelectuali, de boemi, a devenit un bun omolog al blues-ului american, al flamenco-ului andaluz și al fado-ului portughez. Există un soi de romantism legat de muzica lăutărească. E o chestiune de cafenea, cu fum, cu femei ușoare, cu miros de coniac, de vanilie și de transpirație. E o chestiune romantică la muzica lăutărească, ce la manele n-a trecut. Părerea mea e că n-a trecut destul timp. Când va trece timpul… Iată, avem niște tineri progresiști în România, putem să le spunem hipsteri, cum vrem noi. Există o categorie de tineri progresiști în țară care au început să îmbrățișeze maneaua – cu curiozitate, cu bucurie, cu haz, unii dintre ei.
Muzicile mai noi, muzica țărănească din secolul XX, de pildă, muzica lăutărească și maneaua ne amintesc, mai ales în sudul și în estul țării, de același lucru: de moștenirea noastră otomană, balcanică, rușinoasă, pe care trebuie să o ascundem sub preș, din dorința noastră, de la pașoptism încoace, de a deveni „evropeni”. Cum ziceau înaintașii noștri pașoptiști: „Să ne îmbrăcăm evropenește și să ne comportăm evropenește. Nu avem cum să ne comportăm evropenește, dacă vine cioroiul fără dinți în gură și bate cobza. Că aia ne amintește de bazarul împuțit, isfanahez, și nu avem treabă cu lumea aceea”. Dar sarmaua ne place, și koftaua, sau chifteaua. Dar cât mai puțin Orient cu putință. Când e cu Orient, e cu probleme!
Matricea Românească: La sat, țăranul cum percepea lăutarul?
Bogdan Simion: Drept „cioroiul care trebuia să cânte”. Nu se înțelege un lucru, este simplu, doar că istoria muzicilor folclorice de la noi a fost „ocultată” începând cu primul sfert al secolului XX. Cam de când Corneliu Zelea Codreanu s-a urcat pe fabrica de cărămidă de la Iași, a arborat drapelul României și a început să strige că a venit „ciuma” jidănească, bolșevică peste noi. Din momentul acela, țăranul nu mai avea tălpile crăpate, nici haina ruptă, prin sat îl pozau antropologii plătiți de Casa Regală, îl îmbrăcau în costum de ginere și așa mergea la coasă. A apărut țăranul imperial, cel cu mustățile răsucite, îmbrăcat în alb imaculat, care strălucește în fotografiile gustiene. Lucrurile sunt simple: până la eliberarea din sclavie a țiganilor, în 1856, muzica era aproape de neauzit. Singurele forme de cântări întâlnite erau niște forme primitive de doină, niște capete de doină – putem să le asemănăm cu doinele din munții Gorjului de azi – capete de doină cu noduri din Lăpuș, capete de doină din Bucovina. Adică acele cântări tânguite, care ne amintesc tulburător de mult de muzicile persane.
Rugă cântată la cobză
O bună parte din aceste informații, absolut verificabile, sunt amestecate cu credințele mele, și-mi asum chestiunea aceasta. Aceste tipuri de cântări tânguite, jelite, aritmice – acesta este, poate, cel mai important element de structură a doinei, acela că nu are ritm. E o jelitură, aproape ca un cântec de muezin, care se cântă mai mult în sine, decât în exterior. Mai sunt anumite forme de cântece de leagăn, anumite forme de cântece de groapă – care se îngemănează mult cu aceste doine. Și la horă-n sat erau un fluieraș sau un cimpoier, și un dubaș. Unul bătea toba și unul sufla-ntr-o țeavă. Nu știm cât de bine – probabil, prost.
În același timp, exista o efervescență muzicală incredibilă la curțile boierești. Țiganii, cu mai puține drepturi decât această masă pe care ne ținem noi paharele, ținuți ca niște vite de către boieri timp de o jumătate de mileniu – cea mai lungă perioadă de sclavie din istoria umanității – erau puși să cânte. Mulți dintre ei, venind structural din Imperiul Persan, au adus cu ei un barbat, care s-a transformat în cobză, un keman, care s-a transformat, la întâlnirea cu Occidentul, în țibulcă și apoi în vioară, și mai era și un muscal sau un nei, care s-a transformat în nai. Instrumentele au fost aduse și muzicile au fost amestecate. Nu erau deloc locale, ci, în general, turco-grecești.
Acesta este, poate, cel mai important element de structură a doinei, acela că nu are ritm. E o jelitură, aproape ca un cântec de muezin, care se cântă mai mult în sine, decât în exterior
În momentul în care Barbu Știrbei a decis să-i scoată pe aceștia din statutul de vite și să-i transforme în oameni – sigur, sub parfumul ideilor de la Paris și de la Viena aduse de către tinerii conduși de Dinicu Golescu și de urmașii lui, și apoi de Alecu Russo – ei bine, în momentul acela, o foarte mică parte dintre țigani erau muzicanți. Comunitatea romilor este extrem de eterogenă, sunt o grămadă de subgrupuri etnice cu limbi diferite, culturi diferite, dar noi folosim eticheta „țigănesc”. E ca și cum ai spune „limbi africane”. Habar n-avem ce cântau poeții aceia prin Sub-Sahara și din ce caste veneau oamenii aceștia! Multe dintre aceste subgrupuri etnice au denumiri care țin de practicarea unor vechi meserii. O mică parte erau lăutari. Țiganii lăutari, ca subgrup etnic, nu erau desemnați drept muzicanți, ci erau o categorie în care toți cântau. Cu asta se ocupau. Și noi, românii, avem o ocupație tradițională: păstoritul. Oamenii aceștia, atunci când au fost eliberați, au avut trei variante: cei mai buni dintre ei au rămas lângă boieri ca lăutari nobili, care purtau hainele vechi ale boierilor.
„Petrecere cu lăutari”, Theodor Aman (secolul XIX) Foto: mnar.arts.ro
V-aș propune tabloul „Petrecere cu lăutari” al lui Theodor Aman. Acolo este un tablou splendid unde, pe partea stângă, este un grup de lăutari îmbrăcați cu caftan, cu paftale, cu papuci rotunzi – îmbrăcați precum turcii. Pe partea dreaptă, boierii sunt îmbrăcați după ultima modă de la Paris. Tabloul este pictat la jumătatea secolului XIX și arată exact ruperea, diferența. Dar aceia purtau hainele vechi ale boierilor. Lăutarii reprezintă o categorie aparte, deoarece au devenit, în primul rând, aculturați – și-au pierdut limba, și-au pierdut tradițiile, obiceiurile. Aș da câteva exemple: Cristache Ciolac, Angheluș Dinicu, Grigoraș Dinicu, familia Voicu. N-aș intra în contemporaneitate. Ei au fost categoria cea mai privilegiată.
A doua categorie a fost reprezentată de către cei ce erau mai puțin buni decât aceștia, care s-au dus pe la hanurile de la răscruce de drumuri. Niște armeni, greci, evrei au deschis mici pensiuni. Țiganii au zis: „Cântăm și noi aici, pentru pomană”. A treia categorie și poate cea mai importantă, ca să ajungem la subiectul muzicii țărănești, s-a pus la dispoziția țăranilor, pentru că n-a avut încotro. Membrii ei s-au așezat la marginea satelor de români și au zis: „De azi înainte, noi vă păzim ritualul. De azi înainte, nu mai suflați voi în fluiere și în cimpoaie și bateți în tobe. Am venit noi cu viorile, cu cobzele și cu țambalele”.
Țăranii români au lăsat muzica pe mâinile țiganilor, care au devenit stăpâni pe ritual. Din momentul acela, sigur că au început să cânte ce pofteau. Asta ușor-ușor, pentru că la început țăranii erau extrem de stăpâni pe ritual, știau foarte bine ce trebuie să se cânte și ce nu. Dar țiganii au început să îi mai păcălească. În vremea din urmă, românii cunoscând tot mai puțin această muzică – eu mi-am pierdut demult speranța că mă întâlnesc cu un român care să știe ce e capul de horă, ce e sârba boierească, ce e brâul, geamparaua sau doina -, sigur că lăutarii cântă ce poftesc, pentru că oamenii nu știu ce să le ceară. Sigur că mulți dintre ei s-ar bucura ca oamenii să spună clar: „Domnule, eu sunt din sudul țării, aș vrea muzici gorjenești”. În momentul în care îi spui așa: „Nu știu, cântă ceva să ne veselim, să dansăm, să ne bucurăm, să bem un pahar de vin”, îți va răspunde: „Bun, atunci îți cânt ce vreau eu.”
De la începutul secolului XIX și până astăzi, asistăm la confiscarea – nu în sens rău – a cvasi-totalității muzicilor de tradiție orală și ajungerea lor în mâinile unei minorități. De 150 de ani, e atât de mult, încât habar nu mai avem cum suna muzica românilor. Ah, că ne mai întâlnim cu niște țărani prin Bucovina, cu niște țărani prin centrul Câmpiei Transilvaniei, bine, dar imediat cum își „dau drumul la glas”, sesizezi niște cvinte maghiare.
Matricea Românească: Ce motive au fost adoptate în muzica țărănească?
Bogdan Simion: Depinde de la regiune la regiune sau chiar de la o microregiune la alta. Muzicile din Gorj erau extremisim de diferite de cele din Gorj, începând cu instrumentar, frază muzicală, armonie, linie melodică. Maramureș, Lăpuș, Chioar, Codru – acestea deja sunt două județe astăzi, Maramureș și Satu Mare.
Matricea Românească: Ce poveste spune cobza?
Bogdan Simion: Spune una care pleacă din spațiul turco-arab. Drumul pornește din Persia, ajunge în califatul arab, în perioada de aur a acestuia, descinde în Imperiul Otoman și niște țigani cumpărați de colo-colo o aduc în Țările Române și o transformă pentru muzicile locale. Și mai spune două lucruri, două forme muzicale extrem de importante – una este doina, și una este cântecul bătrânesc sau, cum se spune la școală, balada. Nu se spune baladă decât între intelectualii care nu au fost niciodată pe teren. Cântecul bătrânesc e epic, iar doina e lirică. Ele sunt înrudite ca formă muzicală. Doina exprimă sentimente, în timp ce cântecul bătrânesc spune o poveste. Acestea erau cântate prin acompaniament la cobza înrudită cu o sumedenie de instrumente din Orientul Mijlociu.
Cântecul bătrânesc e epic, iar doina e lirică. Doina exprimă sentimente, în timp ce cântecul bătrânesc spune o poveste
Matricea Românească: Spuneai că ai stat printre lăutari. Cum a fost experiența cu ei și cum decurge procesul învățării?
Bogdan Simion: Procesul învățării a fost deosebit de primitiv. Am niște amintiri foarte drăguțe cu Constantin Gaciu din județul Olt, care probabil a fost cel mai important mentor al meu. Mergeam la el acasă. Prima oară îmi lega mâna, ca să nu „trag” ca la chitară, cu ea dreaptă. Forma mâinii trebuia să fie ca un gât de lebădă. M-a învățat panație, după care încerca să mă facă să îmi coordonez glasul cu instrumentul. Apoi, ușor, m-am profesionalizat într-atât, încât veneam eu cu cântecele mele. Sigur că ei aveau un repertoriu slab. Au trecut, totuși, 45 de ani de comunism peste ei, care au lăsat niște urme. Eu veneam cu niște înregistrări, de la Institutul „Brăiloiu” pe care le transferam de pe discuri de gramofon în mp3, veneam cu iPod-ul, îi dădeam căștile, el încerca să-și imagineze cum ar fi acompaniat, și apoi le arhaicizam eu cât puteam.
E un amestec de antropologie muzicală cu arheologie muzicală și cu muzică. Eu n-am făcut muzica Academiei, pentru că nu am vrut. Am dorit să învăț în felul acesta, ce este soțul de Do și alte lucruri. Ei folosesc asta: Do e Do și are și un soț, care la școală se numește septimă. Ei zic soț, „ce se-nsoțește cu Do”. E un limbaj splendid. Când fac concerte cu oamenii aceștia, explic că ei nu sunt învățați să cânte cu fața la public, ci ochi în ochi, ca să-și dea semnale: „Partea a doua, partea întâi, treci, dă-o pe cealaltă”. Neavând partitură, există totuși un limbaj, care trebuie respectat. Doar că nu e unul scris, ci unul oral.
Matricea Românească: În câte locuri ai fost pe teren și ce te-a impresionat cel mai mult?
Bogdan Simion: Am fost mult de tot pe teren. De 10 ani, asta fac. Am fost în 15 localități mari, și încă 30 mai mici. Toate, cu muzicieni de tradiție. Aș comite o nedreptate să spun care mi-a plăcut mai mult. Nu poți să compari Fanfara de la Zece Prăjini cu Taraful din Clejani, cu trioul de la Gherla, sau cu lăutarii de la Gratia din Teleorman. E o nedreptate, pentru că lăutarii de la Zece Prăjini cântă toți cu instrumente de suflat: clarinet piccolo, trompete, tromboane, tube, pe o tradiție ruso-poloneză. Cei din Clejani cântă la țambal, la vioară, la contrabas. În trecut, cântau și la cobză, pe tradiție atât occidentală, cât și orientală, pentru că ei erau la întretăiere de drumuri pe Dunăre.
Am o evlavie atât de mare pentru Emil Mihail, cel care conduce trioul de la Gherla, cât întreaga-mi viață. Omul acesta, pe lângă faptul că este aproape orb – așa a fost de când era mic -, este etnic român, dat de părinții lui țiganilor să învețe vioara, pentru că nu-l puteau trimite la coasă, întrucât nu vedea. Are un trio, cel mai interesant trio din centrul Câmpiei Transilvaniei, o spun cu toată răspunderea. Spun și de ce: Emil Mihail, violonistul, este român, Urszui Kalman, bracistul, cel care cântă la violă, este maghiar, iar Pusztai Aladar, contrabasistul, este țigan de cultură maghiară. Oamenii aceștia trei reprezintă, fiecare, o feliuță din „tortul” Câmpiei Transilvaniei. Și cântă împreună de peste 50 de ani, muzici românești, țigănești și maghiare. Ei sunt un studiu de caz în sine.
De 10 ani, Bogdan Simion merge pe teren pentru a-și alimenta pasiunea pentru muzică și pentru a-și perfecționa arta
Matricea Românească: Câte melodii cunoști? De asemenea, te rog să-mi vorbești despre proiectul tău, „Șamanul Mut”.
Bogdan Simion: Mi-e greu să spun câte melodii cunosc. Le-am socotit odată, erau 150, 170. Mândria mea este că eu cunosc cel puțin 15 cântece vechi țărănești din fiecare microregiune puternică de muzici tradiționale de la noi din țară, străduindu-mă să le cânt mai ales vocal, și la cobză, acolo unde e cazul, pentru că în Câmpia Transilvaniei și în Maramureș nu m-am dus niciodată cu cobza. Mi se pare lipsă de respect. Mă străduiesc ca emisia mea vocală să fie cât mai aproape de cântarea țărănească. Întotdeauna, cântările din Câmpia Transilvaniei le voi cânta „pe piept”, cu plămânii deschiși, și cu gura larg deschisă. În timp ce cântările țigănești de la București le voi cânta pe „voce de cap”, în falset, încercând să-mi transform glasul în unul feminin, lungind consoanele moi, în special „â-ul” și cântatul melismatic jelit, care leagă, de fapt, lăutăria de cerșetorie. Pentru că structura lăutăriei e legată de cea a cerșetoriei. Putem să vorbim mult sau puțin, dar este aceasta o chestiune profundă de vagabondaj.
În Câmpia Transilvaniei și în Maramureș nu m-am dus niciodată cu cobza. Mi se pare lipsă de respect
Mă străduiesc ca în fiecare povestioară să mă „contopesc” cu locul. Am învățat câteva cântări în limba idiș, am avut un episod în cadrul spectacolului „Șamanul Mut” cu muzicile pierdute ale evreilor din Moldova de Sus. Am avut un taraf tradițional de la Coșula, condus de Doru Farcaș, un splendid violonist rom din Botoșani. Poate că el e ultimul violonist din „vechea gardă” botoșăneană. Să nu uităm că, dacă vorbim de Botoșani, vorbim de Iorga, de Eminescu, de George Enescu, de toată cultura română de la finalul secolului XIX. Nu ai nume mare din literatură și din istorie care să nu fie botoșănean. E ceva acolo!
„Șamanul Mut” este un pariu al meu. În urmă cu patru ani, sătul până peste cap de toți muzicanții care propun fuziune, am zis să fac un proiect care nu propune fuziune, ci „pe crud”, raw vegan, că e la modă. Nu vreau cu „o pătură” de hip hop, de rock. Evident că lumea a zis că sunt nebun să aduc așa ceva într-un club de tineri din București. Niciodată nu am avut spectacol cu mai puțin de 200 de oameni.
Matricea Românească: De ce crezi că a prins spectacolul?
Bogdan Simion: Pentru că nu mai auzi nicăieri aceste muzici. E limpede. În același timp, e trist că a prins, pentru că, în 2017, pot spune foarte relaxat că aceste muzici au devenit exotice.
Bicicleta, un vehicul – așa cum este încadrată din punct de vedere legal – are în spate o frumoasă istorie de aproximativ 200 de ani, perioadă în care aceasta a cunoscut diferite forme, materiale și accesorii, însă numitorul comun al tuturor variantelor fiind nelipsitele două roți. Astăzi, formele bicicletei nu diferă foarte mult de la un model la altul, iar posesorii acestora sunt liberi să-și „pună creativitatea la contribuție” pentru a-și exprima individualitatea. Dacă v-a plăcut serialul de televiziune „American Chopper”, când în fiecare episod se prezenta restaurarea sau chiar realizarea de la zero a unei motociclete, să asiști la același proces desfășurat în jurul unei biciclete este la fel de savuros.
Matricea Românească a pătruns, în Timișoara, într-un astfel de atelier și a cunoscut trei tineri care și-au transformat pasiunea pentru două roți într-o afacere care funcționează pe un principiu adânc înrădăcinat în mentalitatea românească: nu aruncă, ci repară.
Raul Gârleanu și Mihai Borcescu, absolvenți de Arhitectură, au fondat acum câțiva ani „Bicicle TeMe”, după ce au constatat că bicicletele proprii – recondiționate într-un stil aparte – sunt apreciate pe străzile timișorene și că primesc solicitări similare. Acum câteva luni, a fost adus în echipă și Cristi Bereczky, iar cei trei construiesc, personalizează, recondiționează, repară și oferă sfaturi cu privire la păstrarea și utilizarea bicicletei.
Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru) Foto: arhiva personală
„Când ne-am găsit un spațiu pentru atelier, am considerat că era prea mare, pentru că erau 50 metri pătrați, șase biciclete, un banc de lucru, și o canapea. După aproximativ șase luni, spațiul era plin, aveam de lucru zilnic. Am fost bine primiți de comunitatea bicicliștilor. Când am început să facem și cargo-biciclete, chiar nu mai aveam spațiu liber. A trebuit să ne mutăm în alt loc și am avut noroc să prindem unul aproape de centru”, a început Raul relatarea despre cum a evoluat Bicicle TeMe.
Cum recunoaștem pe străzile Timișoarei – și nu numai, din câte mi s-a spus – o bicicletă care a plecat din atelierul băieților? La această întrebare ne-a răspuns Mihai, subliniind că paleta de culori este cea care face diferența: „În general, culorile sunt pastelate, și multe dintre biciclete au cauciucuri crem. Nu folosim culori stridente: roșu, roz, verde fosforescent. Am mai văzut multe biciclete foarte colorate și încărcate. Noi păstrăm o notă de simplitate. Oamenilor le-a plăcut mult asta, dar și ideea de biciclete simplu de întreținut și personalizate. Fiecare vrea ceva aparte, prin care să iasă în evidență”. Raul a completat, explicând că, deși clientul sosește cu propriile idei, ei încearcă să își exprime punctul de vedere și să găsească îmbinarea pefectă a detaliilor.
Pe lângă „cele văzute”, băieții au menționat că la fel de importante sunt și aspectele nevăzute, care-i asigură biciclistului o perioadă lungă de pedalare a vehiculului ecologic.
Bicicleta de oraș a unei domnișoare
„Ținând cont că facem și reparații, încercăm să menținem calitatea produsului cât mai înaltă, respectiv să o menținem pe linia de plutire cu piese bune. Încercăm să convingem clienții că o bicicletă de calitate joasă nu este una în care să investească. Dacă se strică o piesă, încercăm să aducem aceeași piesă sau chiar una mai bună”, a explicat Mihai.
Vestul țării are o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor»
Potrivit fondatorilor Bicicle TeMe, o bicicletă bună este cea „în care poți avea încredere că te va duce și te va aduce înapoi acasă și pe care nu trebuie să o duci la reparat o dată pe săptămână. Penele sunt comune, avem cioburi, cuie și pe piste de bicicletă – acest lucru se întâmplă oriunde. Dar fiabilitatea, încrederea că bicicleta «va ține», că va merge bine, sunt ceva important pentru noi. La una de calitate joasă pot ceda piesele în timpul unei pedalări de grup, și rămâi în urmă în timp ce ceilalți merg mai departe. Nu considerăm că e acceptabil pentru un oraș micuț”.
În atelierul care se bucură de prezența a doi teckeli extrem de prietenoși, deși întâmpină vizitatorii cu lătrături puternice, au pătruns bicicletele tuturor categoriilor de persoane, chiar și din afara Timișoarei.
„Vin și studenți din Germania care locuiesc aici. Ei sunt obișnuiți să meargă cu bicicleta la ei acasă și li se pare normal să o facă și aici, unde studiază. De asemenea, avem clienți toate vârstele. Fetele vor întotdeauna biciclete frumos colorate, cu un stil clasic și, neapărat, trebuie să existe un coș în fața acestora”, s-a amuzat Raul.
Campa, unul dintre cățeii atelierului
Pe lângă bicicletele de care băieții se ocupă zi de zi, în atelier au fost desfășurate proiecte cu care aceștia se mândresc, precum restaurarea bicicletelor din anii ’50, dar și realizarea unei biciclete de mari dimensiuni (chopper bike, foto deschidere), lungă de trei metri, care a uimit țara. „Se merge mai ciudat cu ea, dar se poate. E la fel ca la tir sau la autobuz. Trebuie mult loc de manevră”, au dezvăluit interlocutorii noștri. De asemenea, nici vestitele Pegasuri nu lipsesc din portofoliul lor, alături de bicicletele ale căror construcții au început cu o singură piesă.
Deși Timișoara poate fi comparată, în ceea ce privește comunitatea bicicliștilor, cu București sau Cluj, Cristi a punctat că încă este loc de educație la acest capitol și nu-și explică de ce, odată cu renovarea Centrului Vechi al orașului, ele sunt interzise în spațiul respectiv. Însă Raul a adăugat optimism, spunând că în ultimii ani se observă o toleranță din ce în ce mai ridicată a șoferilor față de vehiculele cu două roți, „atât timp cât bicicliștii nu se expun sau nu fac nebunii în trafic”.
Așa gândim noi, românii: se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă
Același Raul a mai spus că „Vestul țării are, din câte știm, o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor». Credem că provine din influența austro-ungară. În zona de Vest s-a dezvoltat, poate, și din cauza terenului. Este plat, nu avem dealuri, poduri, nimic greu de depășit cu o bicicletă, și acest lucru o face un instrument foarte ușor de folosit în deplasările zilnice, fără nimic complicat”.
Specificul românesc care gravitează în jurul muncii lor este acea dorință de a repara lucrul care li se așază pe tejghea și de a nu-l arunca.
„În străinătate se practică: «Gata, nu mai merge bine, schimbăm, luăm ceva scump». La noi e: «Hai să vedem ce are, e un pic de lucru la ea, durează câteva ore, nu costă mult, și o să meargă mult timp de acum încolo». Ideea aceasta e înrădăcinată în mentalitatea românească. Se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă.”
Am fost informată cu privire la faptul că invitatul special al unui eveniment cultural din Timișoara este un doctor, iar undeva, în colțul gândurilor, mi-am format – în mod eronat, evident – imaginea unui personaj sobru și rezervat. Poate și ușor obez. Nu mică mi-a fost mirarea când, alături de amfitrionul evenimentului, scriitorul și jurnalistul Robert Șerban, s-a așezat un domn extrem de prietenos și cu o vădită bunăvoință împregnată adânc în genele sale. Convingerile mi-au fost întărite când am constatat că pe tricoul acestui invitat se putea citi „Anaesthesia rocks”, după modelul logo-ului formației Metallica.
Medicul anestezist Dorel Săndesc a fost invitat să vorbească la lansarea cărții lui Robert Șerban, „Vorbesc în gând, cu voce tare”. Semnele de întrebare în legătură cu această ciudată alăturare mi-au fost brusc dizolvate, atunci când publicului i s-a dezvăluit faptul că medicul este un cititor înfocat de literatură, în special de poezie. Dorel Săndesc este profesor universitar la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest din Timișoara și șeful Clinicii Anestezie Terapie Intensivă din cadrul Spitalului Județean de Urgență din același oraș.
Cartea cred că face parte din instrumentele de resuscitare, de reanimare
„Cartea cred că face parte din instrumentele de resuscitare, de reanimare. În ceea ce privește cititul de poezie, trebuie să recunosc că aceasta este una dintre dependențele mele cunoscute. Nu le recunosc pe toate, dar pe aceasta o recunosc. În ritmul acesta nebun, seara, când vin «rupt» de pe «front», nu mai am timp să citesc decât poezie sau bucăți din Biblie. Pentru că eu trăiesc pe «front». Specialitatea e Terapie Intensivă, reanimare. Ce înseamnă asta: cele mai grave cazuri din spital, indiferent de etiologia lor – neurologice, toxicologie, traumatologice – vin la noi. Sunt cei între viață și moarte. La propriu, noi ne luptăm cu moartea”, a spus anestezistul, în deschiderea evenimentului.
Medicul Dorel Săndesc, vorbind despre cartea lui Robert Șerban, la librăria „La Două Bufnițe” din Timișoara
Dat fiind că aveam siguranța că nu voi întâlni prea curând un astfel de om valoros, la finalul evenimentului am purtat o discuție memorabilă cu medicul Dorel Săndesc. L-am abordat pe profesor pentru a-l întreba mai multe despre cum i-a influențat lectura viața și cum îl ajută poezia să rămână un om senin și cu un umor de calitate, în condițiile în care își petrece aproape întreaga zi printre cei aflați în suferință. Însă, din capul locului, medicul a sublinat că, pentru a simți cu adevărat poezia, omul trebuie să aibă o sensibilitate aparte.
Poţi să trăieşti foarte bine fără poezie, dar eşti incomplet
„Eu le-am zis multor prieteni faptul că ei nu simt, nu trăiesc poezia, și asta îi face, vrând-nevrând, infirmi. Le lipsește acel «organ». Nu este un organ vital, fără îndoială, nu. Pot să trăiască foarte bine și fără el, dar sunt incompleți.”
Este arhicunoscut faptul că medicii au foarte puțin timp liber și, dacă mergem în urmă pe firul evoluției lor profesionale, știm și că studenții la Medicină își dedică întreaga zi studiului de profil. În aceste condiții, cum a dobândit Dorel Săndesc dragostea pentru literatură? Povestea își are sorgintea cu mult timp în urmă, pe când el era „un sălbăticuț din Munții Orăștiei, trăind acolo, între dealuri nesfârșite și între păduri nesfârșite. Știam cuiburile de veverițe, umblam după ele, toată ziua”.
„Și totuși, acolo, minunea a fost ca cineva să-mi inoculeze plăcerea de citi, încă de la vârsta școlară. O dată, a fost prietenul meu mai mare, poetul Petru Romoșan, care îmi dirija lecturile, el fiind antemergător cu câțiva ani. Apoi, a fost doctorul, tocmai doctorul de țară, la care trebuia să merg periodic – întâi săptămânal, apoi lunar -, pentru că aveam roșu în gât și trebuia să îmi facă Moldamin. Mergeam câțiva kilometri. El a început să-mi ghideze lecturile. Avea o bibliotecă uriașă și știu că, după primele experiențe, care erau dureroase și pe care încercam să le evit… eu nu-mi mai aduc aminte nicio durere, pentru că-mi umplea traista de cărți și, când veneam luna viitoare, erau citite toate.
Eu nu-mi mai aduc aminte nicio durere, pentru că doctorul îmi umplea traista de cărți și, când veneam luna viitoare, erau citite toate
Nu-mi mai aduc aminte durerea – decât mirosul bibliotecii și, ușor, mirosul de dispensar. Dar apoi, brusc, treceam, în cealaltă zonă, a mirosului de bibliotecă, unde deșertam traista – noi vorbeam puțin de fiecare dată, nu mult – și mi-o umplea cu alte cărți pe care le «devoram». Omul acela m-a marcat. Am fost, practic, între două surse, între două modele. Bineînțeles, tot citind, începusem să scriu și eu. Prietenul meu Petru Romoșan devenise poet, avea publicații în Tribuna când era în clasa a VII-a. Apoi a mers la Filologie la Cluj. Când venea, scriam și eu și îmi spunea: «Tu vei fi, de fapt, poetul!»”
Prezentul ne demonstrează că Dorel Săndesc a ales să urmeze exemplul celuilalt model în viață, al „doctorului de la sat”, dar a mers înainte, pe drumul carierei profesionale fără să-și lase în urmă prima iubire, lectura.
„Eram pornit pe calea asta, dar brusc am avut un refuz al mimetismului. Mi s-a părut că eu sunt mimetic pentru el, Petru Romoșan, și am refuzat. Apoi, m-am trezit că am dat la Medicină. Nu mi-am dat seama de ce, și toată lumea m-a întrebat asta. Eu eram bun și la fizică, și la matematică, dar mai târziu mi-am dat seama, încercând să răspund: între cele două modele, fugind de poet, m-am dus spre celălalt, spre doctor. Cei doi mi-au influențat viața foarte mult, sunt co-autori la tot ceea ce sunt. La partea bună. Când am mers la liceu, la Orăștie, mi se părea că toți băieții de la oraș sunt extraordinar de deștepți, când erau, de fapt, mai șmecheri. Au descoperit în acesta de faţă, cel care stătea cumva, izolat, că citise mult mai mult decât ei. Lectura m-a ajutat toată viața, bineînțeles.”
Profesorul vrea să aducă istoria artei în Facultatea de Medicină
La rândul său, medicul își dorește să reprezinte mai mult decât un profesor bine instruit pentru studenții săi, ci şi un om care le oferă și cunoștințe esențiale sufletului. Astfel se face că și-a propus să depună toate eforturile necesare pentru a le asigura studenților la Medicină șansa de a participa la cursuri de istoria artei.
„Acești tineri sunt foarte inteligenți, sunt foarte pragmatici, au un soi de civilizație funcțională indiscutabilă. Sunt mai orientați decât noi, dar le lipsește acest tip de cultură profundă, intrinsecă. Eu simt acest handicap.
Acești tineri sunt foarte inteligenți, foarte pragmatici, sunt mai orientați decât noi, dar le lipsește acest tip de cultură profundă, intrinsecă
Zilele acestea suntem într-un soi de negocieri cu Universitatea de Vest, care are facultăți umaniste. Dânșii de acolo au cursuri de istorie a culturii artei, și vreau să fac – și vom face – pentru studenții la Medicină module care pot fi adaptate foarte frumos: «durerea în pictură» sau «moartea».
E necesar acest lucru. Eu îmi amintesc de când eram student, că erau vremurile acelea, în comunism, când nu aveai altă ofertă, comercialul era extrem de redus și singura sursă de distracție era literatura. Acum s-a mai pierdut. Eu simt necesitatea – poate chiar și datoria – să încerc asta cu ei. Eu nu cred că nu se va lipi de nimeni. Blazarea asta… nu sunt de acord cu ea”, a încheiat medicul, pentru Matricea Românească.
Ființa umană este înzestrată cu o sumedenie de calități, una dintre cele mai valoroase fiind aceea că fiecare individ este diferit față de celălalt, deși există o întreagă paletă de aspecte comune care ne unesc. Un exemplu de legătură primordială ce...
„Când aveam 4 ani, dădeam concerte așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce însemna asta.” Zeci de ani mai târziu, dirijorul, pianistul și compozitorul român Sergiu...
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale...
Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația...
Românul Cristian Dragomir este un student de elită la una dintre cele mai prestigioase universităţi de peste Ocean. El publică, începând cu luna februarie, o rubrică pe Matricea Românească, în care îşi împărtăşeşte experienţa în Ţara Tuturor...
Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc...
Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee....
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească va publica, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri - fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice - ale...
„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau...
Am locuit toată copilăria mea în suburbia Chișinăului, orașul contrastelor și al veșnicelor metamorfoze. În tot acest tumult citadin, doar o imagine emblematică a rămas aceeași: Ștefan cel Mare. Statuia de bronz, imaginea pe bancnote și profunda noastră...
Matricea Românească a cercetat la origini mitul unuia dintre cei mai importanţi conducători pe care i-au avut românii şi a găsit o explicaţie extraordinară la Chişinău, acolo unde marele voievod (1457 - 1504) se bucură de veneraţie. Cuvintele îi aparţin...
https://www.youtube.com/watch?v=bgB4dBiw31Q
Acest articol nu este despre alegeri locale, parlamentare, prezidențiale sau despre referendum. Este un articol despre acele alegeri care îți pot schimba viața.
Când am aflat de proiectul pilot al Matricei Românești...
https://www.youtube.com/watch?v=roTL2GPWE3E
Prezentă la Chişinău, Matricea Românească a stat de vorbă cu directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, despre activitatea reputatei instituţii de cultură de peste Prut, dar şi despre legăturile dintre...
https://youtu.be/9hSUfq1hkRY
Cântec de dragoste, interpretat la cobză de către Bogdan Simion
Are numai 26 de ani, este cel mai tânăr cobzar din țara noastră, cântă la o cobză veche de 95 de ani, este absolvent de Litere (licență și master) și...
Bicicleta, un vehicul – așa cum este încadrată din punct de vedere legal – are în spate o frumoasă istorie de aproximativ 200 de ani, perioadă în care aceasta a cunoscut diferite forme, materiale și accesorii, însă numitorul comun al tuturor variantelor...
Am fost informată cu privire la faptul că invitatul special al unui eveniment cultural din Timișoara este un doctor, iar undeva, în colțul gândurilor, mi-am format – în mod eronat, evident – imaginea unui personaj sobru și rezervat. Poate și ușor obez. Nu...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
