Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea I

În privința dobândirii și, implicit, a exercitării virtuților, învățăturile Sfinților Părinți abundă în sfaturi, pornind de la originea acestora și ajungând la scopul lor final, anume desăvârșirea omului prin îndumnezeirea sa.

Astfel, în privința originii virtuților, Sfântul Grigorie de Nyssa arată, în tratatul Despre rugăciune, că toate acestea își au originea la Dumnezeu, fiind daruri ale Sale, oferite credincioșilor: „Că voia lui Dumnezeu Tatăl cuprinde în sine de obște toate virtuțile, și fiecare dintre bunătățile care pot fi gândite, se vede cu mintea întru voia lui Dumnezeu”[1].

În privința modului în care virtuțile naturale – cele pe care orice om le deține, ca pecete a bunătății dumnezeiești, indiferent de aplecarea  sa spre bine sau spre rău – pot fi folosite spre apropierea de Dumnezeu, Sfântul Simeon Noul Teolog învață următoarele, într-una dintre Catehezele sale, prin intermediul comparării virtuților cu uleiul dintr-un opaiț: „Fraților și părinților, foc este Dumnezeu (Evrei XII, 29) și așa este numit El de toată Scriptura insuflată de Dumnezeu (II Timotei III, 16), iar sufletul fiecăruia dintre noi e ca o candelă (Matei V, 15; XXV, 1-8). Deci așa cum o candelă, chiar dacă este plină de ulei, chiar dacă are fitil sau o altă materie inflamabilă, este, înainte de a se împărtăși de foc și a fi aprinsă, cu totul întunecată, așa și sufletul, chiar dacă este împodobit în aparență cu toate virtuțile, dar dacă nu se împărtășește de foc, adică dacă nu se împărtășește de ființa (ousias) și lumina dumnezeiască, este încă stins și întunecat iar faptele lui sunt nesigure; căci toate trebuie să fie învederate și arătate de lumină (Efeseni V, 13)”[2].

Vorbind mai sus despre virtuțile „naturale” ale omului, și alți părinți au luat în considerare această aplicare firească a omului, arătând lămurit că acesta este tiparul său natural, că astfel a fost zidit de Dumnezeu, după cum o arată Sfântul Atanasie cel Mare: „Deci virtutea are nevoie numai de voința voastră. Fiindcă este în voi și ia ființă din voi. Căci sufletul având prin fire putere cugetătoare, din aceasta ia naștere virtutea. Și o are prin fire ca să rămână precum a fost făcut. Și a fost făcut bun și foarte drept…Iar în dreptatea sufletului se arată felul înțelegător al lui, așa cum a fost el creat. De aceea, când se abate și se strâmbă de la starea lui cea după fire, se spune că aceasta e răutatea sufletului. Deci nu e greu lucrul virtuții. Căci suntem în virtute dacă rămânem așa cum am fost făcuți. Iar dacă cugetăm cele rele, vom fi judecați ca răi”[3].

Principalul caracter al virtuții, dacă îl putem numi astfel, este cumpătarea, menținerea căii de mijloc (mediocritas) și evitarea oricărui derapaj către extreme. Despre păstrarea bunei măsuri în toate vorbește Sfântul Isaac Sirul, în cel dintâi Cuvânt al său, adresat monahilor dar valabil pentru toți credincioșii: „Mai trebuie ca viețuirea să fie echilibrată, astfel ca în feluritele osteneli viețuirea să fie egal cumpănită, ca să nu facem doar una sau două osteneli care ne plac, după dorința noastră, în dauna altor osteneli de care avem mai multă nevoie. Ci mai degrabă viețuirea să fie echilibrată în mod egal în toate ostenelile care duc la viața cea mai bună…ca inima să nu se relaxeze și să fie lăsată singură atunci când trupul se ostenește, și pentru ca puterea raționalității din inimă să-și dea seama de ce este ascuns în cele văzute și cum toate cele făcute din cele văzute se fac spre folosul celor ascunse”[4].

Pentru păstrarea însă a acestei căi de mijloc, este nevoie de disciplină, așa cum vedem la Părinții din pustia Egiptului, precum Sfântul Antonie cel Mare, care: „Și-a supus trupul unei aspre asceze, nu din dorința de a excela în asceză, ci convins fiind că asceza (care nu este, desigur, numai trupească), întărește personalitatea. Asceza trupească nu venea din teama că trupul ar fi fost închisoarea sufletului (înțelegere curentă în acea vreme) sau organul prin care omul ar păcătui, ci pentru că puterea sufletului crește pe măsură ce scad puterile animalității excitate ce se manifestă prin plăcerile trupești, limitându-i trupului calitatea de organ prin care sufletul se manifestă în afară și de bază potențială pentru viața duhovnicească”[5]. Totodată, însă: „Sfântul Antonie nu neglijează însă grija față de trup. Acesta va fi hrănit și întreținut din cele vremelnice, după cum dă și voiește Dumnezeu. De tot ceea ce va primi de la Dumnezeu, omul va trebui să se folosească bucurându-se cu smerenie și neabuzând de nimic”[6]

Disciplina necesară dobândirii virtuțiilor, prin păstrarea căii de mijloc, nu este necesară însă numai pentru trup, ci și pentru suflet, după cum continuă Sfântul Atanasie cel Mare în scrierea sa: „sufletele au responsabilitatea lor pentru toate, de aceea trebuie cârmuite de minte și ținute în frâu de rațiune, ca, în felul acesta, să poată stăpâni, să poată cârmui și, la nevoie, să suprime patimile, mai ales întristarea și plăcerea ; altfel, omul se va pierde ca animalele lipsite de rațiune, întrucât aceasta va fi biruită de patimi, după cum vizitiul este biruit de cai”[7].

Cumpătarea ce trebuie să caracterizeze existența virtuților nu este însă aplicabilă în exersarea acestora spre apropierea de Dumnezeu, în acest caz virtutea trebuind să trezească în sufletul credinciosului o veritabilă patimă. Aceasta însă nu are numai un sens pozitiv, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Patima apare fie ca har al celor mai presus de fire, fie ca o consimțire cu cele împotriva firii. Harul celor mai presus de fire sau patima cea mai presus de fire îl menține pe om în perspectiva sa ontologică, aceea de făptură după chipul lui Dumnezeu. Din contră, consimțirea cu cele împotriva firii sau patima cea împotriva firii îl abate pe om de la perspectiva lui ontologică și îl înstrăinează. Patima cea mai presus de fire este desăvârșirea la nesfârșit, pe când patima împotriva firii este căderea în neființă”[8]. Se observă aici o diferență între a menține pe om în starea sa cea după fire, și a-l desăvârși pe acesta prin patima cea mai presus de fire, diferență echivalentă cu cea dintre termenii chip, pe care l-am menționat mai sus, și asemănare.

Deosebirea dintre chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om se pot exprima astfel: chipul se referă la natura spirituală, intelectuală și morală a omului, rațiune și libertate și înclinație spre Dumnezeu; iar asemănarea, la scopul către care tinde omul, dezvoltarea și perfecționarea lui morală. Punctul de plecare spre asemănare este chipul, acesta conținând înclinarea spre asemănare, spre culme, adică spre Dumnezeu, spre bine, adevăr și frumos. Asemănarea este astfel starea de sfințenie și dreptate, câștigată prin practica virtuții și ajutorul haric[9]. Teologic spus, speculativ, chipul este asemănarea în potență (ca posibilitate); iar asemănarea chipul în actualitate, realitate (Sfântul Vasile cel Mare). Cum spune și Sfântul Ioan Damaschin: „Cuvintele după chip indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil”[10].

Bineînțeles că pentru dobândirea virtuții, și, ulterior, a desăvârșirii prin asemănarea cu Dumnezeu, este nevoie de o sinergie între harul divin și faptele omului, așa cum învață Sfântul Grigorie de Nyssa: „Harul lui Dumnezeu nu are cum a se sălășlui în sufletele care fug de mântuire; iar singură puterea minții omului nu-i este de ajuns pentru a înălța sufletele nepărtașe de har către chipul vieții”[11]. De altfel, acest fapt poate fi dedus și din parcurgerea textului Noului Testament – în Epistola către Galateni V, 25 („Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm”), Sfântul Apostol Pavel arată lămurit că faptele bune ale omului sunt cel mai adesea dovada lucrării harului dumnezeiesc înăuntrul său. Înainte de acestea, Apostolul neamurilor expune lămurit care sunt aceste roade ale Duhului: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege”. (Galateni V, 22-23). La cuvintele Apostolului, Sfântul Ioan Gură de Aur face următorul comentariu: „Dar pentru ce le numește roadă a Duhului? Pentru că faptele cele rele se fac de către noi singuri, de aceea le și numește fapte; pe când cele bune nu sunt doar prin strădania noastră, ci și prin iubirea de oameni  a lui Dumnezeu”[12]. Astfel, putem considera virtuțile ca pe niște semințe, pe care harul lui Dumnezeu le sădește în sufletul omului, dar pentru cultivarea cărora acesta trebuie să se străduiască.

De asemenea, credincioșii trebuie să se păzească, în cultivarea virtuților, să nu accentueze dezvoltarea unora în detrimentul altora, deoarece aceasta provoacă un dezechilibru ontologic și duce chiar la distrugerea sensului adevărat al acestora, după cum avertizează Sfântul Vasile cel Mare: „Fiindcă prea înțeleptul Solomon spune: „pentru orice lucru este vreme prielnică” (Ecclesiastul III, 1), se cuvine să știm că este vreme potrivită și de smerenie, și de stăpânire, și de mustrare, și de mângâiere, și de milă, și de îndrăzneală, și de bunătate, și de asprime, și în general pentru orice lucru. Așa încât uneori se cuvine să ne arătăm smeriți și să urmăm în umilință pe copii[13] și îndeosebi atunci când se cere să ne cinstim unul pe altul și să ne îndeplinim îndatoririle noastre unul față de celălalt și când este vorba de slujirea și de îngrijirea pentru trup, așa cum ne-a învățat Domnul; iar alteori se cuvine să ne folosim de autoritatea pe care ne-a dat-o Domnul spre zidire, și nu spre dărâmare, când trebuința cere îndrăzneală. Dar când este vremea de mângâiere, se cuvine să arătăm bunătate, iar când este vremea de tăiere, se cuvine să arătăm râvnă, și la fel în fiecare din celelalte”[14]. Acest echilibru în exercitarea virtuților, sau, mai exact, a modurilor de dobândire a acestora, se regăsește și în alte sfaturi monahale, de această dată aparținând Sfântului Isaac Sirul: „Mai trebuie ca viețuirea să fie echilibrată, astfel ca în feluritele osteneli viețuirea să fie egal cumpănită, ca să nu facem doar una sau două osteneli care ne plac, după dorința noastră, în dauna altor osteneli de care avem mai multă nevoie. Ci mai degrabă viețuirea să fie echilibrată în mod egal în toate ostenelile care duc la viața cea mai bună”[15].

Această cultivare uniformă a virtuților este urmată în mod natural și de o întrebuințare uniformă a acestora, ele fiind ca și inexistente dacă sunt menținute numai în suflet. Acest mod de întrebuințare a virtuților este detaliat de către Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată lămurit diferența dintre exces și lipsă: „Ce este, așadar, îngăduința, și ce lipsa de bărbăție? Când nu ajutăm celorlalți, fiind ei nedreptățiți, ci tăcem, aceasta este lipsa de bărbăție; iar când înșine, rău pătimind de la alții, răbdăm, aceasta este îngăduință. Ce e îndrăznirea? Același lucru, atunci când luptăm pentru ceilalți. Dar obrăznicia? Când voim a ne lupta pentru noi înșine. Astfel încât mărinimia este laolaltă cu îndrăznirea, iar obrăznicia cu lipsa de bărbăție”[16].

O astfel de aplicare a celor enunțate mai sus se regăsește în Viața Sfântului Antonie, opera Sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, în care se arată până unde merge bărbăția creștină, încât nici de demoni nu trebuie să ne fie frică: „Deci, numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, disprețuindu-i pe diavoli și netemându-ne deloc de ei. Căci mereu armă împotriva lor este viața dreaptă și credința în Dumnezeu. Căci se tem de post, de priveghere, de rugăciuni, de blândețe, de liniște, de neiubirea de arginți, de neiubirea de slavă deșartă, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenii, de nemângâiere și, în primul rând, de dreapta credință în Hristos a nevoitorilor”[17].


[1] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rugăciune 4, PG 44, 1165 AB, cf. Georgios Mantzaridis, Morala creștină (trad. Cornel Constantin Coman), Ed. Bizantină, București, 2006, p. 58.

[2] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 33 (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cateheze. Scrieri II”, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 335.

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, col. Scrieri și traduceri de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Ed. IBMO, București, 2010, p. 299.

[4] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cuvinte către singuratici” Partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 90.

[5] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 303.

[6] Vasile Răducă, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003, p. 56.

[7] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 304.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Kefalaia diafora, 1, 77, PG 90, 1212B, cf. Georgios Mantzaridis, Morala creștină, pp. 59-60.

[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 415.

[10] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 82.

[11] Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere (trad. Teodor Bodogae), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol XXX, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 363.

[12] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la Galateni 5, 6, PG 61, 673-4, cf. Georgios Mantzaridis, Morala creștină, pp. 60-61.

[13] Acesta este răspunsul Sfântului Vasile la întrebarea „Oare poate cel căruia i s-a încredințat grija sufletelor să păzească și aceasta: «de nu vă veți întoarce și de nu vă veți face ca pruncii», din moment ce are să se ocupe cu multe și diferite persoane?”.

[14] Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mici (trad. Iorgu D. Ivan), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol. XVIII, Ed. IBMBOR, București, 1989, p. 365.

[15] Sfântul Isaac Sirul Cuvântul I, p. 90.

[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la Fapte 48, 2, PG 60,336, cf. Georgios Mantzaridis, Morala creștină, p. 62.

[17] Cf. Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 76.

BIBLIOGRAFIE

SURSE:

  1. Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, col. Scrieri și traduceri de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Ed, IBMO, București, 2010.
  2. Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere (trad. Teodor Bodogae), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol XXX, Ed. IBMBOR, București, 1998.
  3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
  4. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004.
  5. Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cuvinte către singuratici” Partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
  6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008.
  7. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 33 (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cateheze. Scrieri II”, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
  8. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mici (trad. Iorgu D. Ivan), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol. XVIII, Ed. IBMBOR, București, 1989.
  9. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988.
  10. Evagrie Ponticul, Tratatul practic sau monahul, în: „Scrieri alese” (trad. Radu Duma), Ed. Herald, București, s.a.
  11. Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute. Suta întâi, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. IV (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. IBMO, București, 2010.

LUCRĂRI GENERALE:

  1. Mantzaridis, Georgios, Morala creștină (trad. Cornel Constantin Coman), Ed. Bizantină, București, 2006.
  2. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003.
  3. Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978.

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea II-a

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea III-a

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Pocăința în viziunea Sfântului Teofan Zăvorâtul – partea I
Sfânta Taină a cununiei ca binecuvântare a lui Dumnezeu asupra familiei creștine – partea a II-a
Sfânta Taină a cununiei ca binecuvântare a lui Dumnezeu asupra familiei creștine – partea I
Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea III-a