“Conştiinţa românească a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârşie fabuloasă”, scrie George Călinescu în capitolul introductiv (“Strămoşii”) al emblematicei sale Viaţa lui Mihai Eminescu. Despre Luceafăr, continuă exegetul, s-a spus că ar fi, la origine: turc, suedez, rus (după mamă), bulgar (cum era numit în zeflemea de adversarii contemporani), sârb, polonez, armean, rutean, albanez, ba chiar şi persan.
“… Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei – să nu vă fie cu supărare – încât vă asigur că între strămoşii din ţara de sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar […] păzitori de temniţă măcar nici unul”, îi răspundea Eminescu unuia dintre detractorii săi, care îi imputa origini străine.
Despre originile presupus aromâne ale poetului naţional al românilor
Poposită la Sofia, în Bulgaria, unde Luceafărul dă inclusiv numele unui bulevard, Matricea Românească l-a aflat pe Eminescu ţinut la mare cinste la sediul Suţatei (Asociaţiei) Aromânilor „Unirea” din capitala bulgară. Şi liderul organizaţiei culturale, Toma Kiurkciev, are o teorie – deschisă discuţiei – privind filiaţia marelui poet, pe care a împărtăşit-o cu Matricea Românească:
[pullquote]Mina, Sina, Dina sunt familii ale aromânilor. Din Mina vine şi Eminescu. Aşa că este de origine aromână. Bineînţeles, el întotdeauna a fost un bun român[/pullquote]
“Mihai Eminescu este de origine aromân din Erige Vardar, din nordul Macedoniei. Mama lui este moldoveancă, mi se pare că este de origine rusă. Dar tatăl lui este din familia Mina… Mina, Sina, Dina sunt familii ale aromânilor. Din Mina vine şi Eminescu. Aşa că este de origine aromână. Bineînţeles, el întotdeauna a fost un bun român. El, în nici o lucrare a lui, nu a pomenit că este de origine aromână! (…)
Cred că ştia că este aromân. El a avut o bună legătură, fiind chiar născut în acelaşi an (n.r., în realitate, cu doi ani mai devreme, la 1848), cu [poetul] Hriso Botev. Şi mi se pare că au avut ceva contacte. Pentru că Botev a trăit la Bucureşti şi a fost în legătură cu intelectuali în toate domeniile. Cred că au avut o legătură bună.”
Întrebat dacă aşa-zisa origine aromână a lui Mihai Eminescu “se simte” în poezia sa, Kiurkciev a fost categoric:
“Nu se simte că este de origine aromână. Absolut! Nu! Totul este pur român!”
Pur român: marele Eminescu, cinstit şi la Sofia de către aromâni
Ceea ce confirmă spusele aceluiaşi Călinescu:
“Nici un scriitor român nu-şi poate afirma mai cu putere ca Eminescu însuşirea de poet ce aparţine poporului român şi nu-şi poate număra ca el strămoşii moldoveni pe degete, vreme de două veacuri.”
Seniorul aromân i-a adus un omagiu marelui poet român Mihai Eminescu, recitând pentru Matricea Românească celebra „Scrisoarea a III-a”. Urmăreşte-l mai jos!
Cu mulţumiri pentru sprijin domnului Victor Dediu, consilier diplomatic, afaceri culturale şi de presă la Ambasada României de la Sofia
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Articolul de față inaugurează seria de autor Constantin Noica, făcând parte dintr-un proiect vast și de lungă durată, dezvoltat de către Matricea Românească. În cadrul acestui proiect ne propunem să aducem în atenția publicului nostru o serie de personalități care au marcat evoluția și dezvoltarea culturii române – vezi seria Mircea Eliade.
Constantin Noica este unul dintre cele mai marcante nume ale filosofiei românești, nu doar pentru lucrările pe care le-a scris, ci și pentru cele pe care le-a tradus.
De asemenea, a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, Haig Acterian, Petru Comarnescu ș.a.
[pullquote]Noica a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Eliade, Cioran, Ionescu, Sebastian, Acterian, Comarnescu ș.a.[/pullquote]
Ca în cazul majorității colegilor lui de generație, și cazul lui este unul controversat, pornind de la adeziunea legionară de la începutul anilor ’30, trecând prin perioada tulbure a închisorii în urma procesului în care au fost condamnați toți cei judecați în ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „lotul Noica-Pillat” și ajungând până la Școala de la Păltiniș.
Dar nu este nici locul și nici momentul să supunem acum discuției această parte a biografiei sale. În acest articol introductiv ne vom rezuma la prezentarea câtorva date generale despre protagonistul seriei, insistând mai ales pe aspectele mai puțin cunoscute sau lăsate în plan secund de către cei care se ocupă de exegezele dedicate acestuia.
Fiind un prim articol în care încercăm să ne familiarizăm cu „personajul” cu care vom avea de-a face de acum încolo, găsim că este potrivit să cunoaștem „aspectele umane” ale marelui filosof :
– S-a născut într-o familie de aromâni din Vităneşti, județul Teleorman;
– L-a avut profesor de matematică în liceu pe Ion Barbu;
– În urma unei tuberculoze, a rămas fără un rinichi;
– A terminat Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București;
– Un an a urmat și cursurile Facultății de Matematică, renunțând la aceasta la îndemnul lui Ion Barbu;
– A tradus și romane polițiste (Edgar Wallace);
– În perioada în care a fost cu bursă în Germania, a participat la seminarele ținute de Martin Heidegger;
– A făcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, unde a lucrat și ca bibliotecar ;
– A refuzat să se căsătorească cu persoana pe care tatăl lui o vedea potrivită pentru el (din familia Cesianu), căsătorindu-se cu o englezoaică pe care o cunoaște în copilărie, când mergea în excursie cu părinții (Wendy locuia la Sinaia împreună cu familia ei compusă din tatăl englez și mama săsoaică);
– O perioadă destul de mare de timp Constantin și Wendy Noica au locuit în vila „Wendy” (construită pentru Wendy de către părinții săi);
– În timpul perioadei comuniste, Constantin Noica având mari probleme din cauza regimului politic și a trecutului lui de dreapta (în primă instanță fiind trimis în domiciliu forțat și, mai apoi, făcând și închisoare), cuplul a fost nevoit să divorțeze de formă, Wendy mutându-se cu familia în Anglia;
– A petrecut un singur Crăciun alături de soție și copii;
– Fiul lui, Răzvan (care studiase medicina la Paris), s-a călugărit, devenind Părintele Rafail;
– A lucrat ca cercetător la Centrul de Logică din București;
– Mâncarea lui preferată era laptele cu mămăligă (sau mămăliga cu brânză);
– Îi plăcea muzica clasică, compozitorul lui preferat fiind Bach.
În continuarea seriei, vom avea în vedere atât marile cărți scrise de către intelectualul român, cât și descrierea contextului generaționist și istoric în mijlocul căruia s-a format.
Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.
De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.
Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.
Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.
Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi „cu ajutorul” tehnologiei.
[pullquote]În Octav veți vedea emoție și suflet. Adică lucruri invizibile[/pullquote]
Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el „băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce „intră prin efracție” în sinapse demult închise.
Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.
Ajutat de „spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.
Octav – clip de prezentare
E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.
[pullquote class =”left”]Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul[/pullquote]
Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.
„Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.
“Octav” are premiera pe 4 octombrie, la Sala Palatului din Bucureşti.
Foto deschidere: captură Octav
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist în Drept Constituţional, ca, după un an lung şi încărcat cu experienţe intense, dar şi impunând timp de reflecţie, să redăm frumoasa noastră discuţie, despre limba română, perioada interbelică în Basarabia şi despre idealurile noastre comune româneşti.
Matricea Românească: Sunteţi un reputat specialist în Drept Constituţional. Cum vedeţi relaţia dintre cultura juridică şi cultura în sensul ei larg, mai ales că proiectul nostru cultural aparţine unei firme de avocatură?
Academician, profesor dr. Ion Guceac: Eu zic că şi cultura juridică este o parte a culturii sociale, sau a culturii pe care o îmbracă un individ şi societatea în ansamblu. Eu, venind din lumea Dreptului, sigur că în cea mai mare parte sunt concentrat pe sporirea şi ridicarea nivelului de cultură juridică a populaţiei, a concetăţenilor, fiindcă în ultimă instanţă de aici depinde şi cultura în sensul mare al cuvântului.
Avem probleme la acest capitol, mai ales că reformele din ultimul timp, şi în domeniul educaţional, au făcut ca din programul de învăţământ să dispară unele discipline. Dacă, anterior, în toate instituţiile, la toate facultăţile, se studiau cursuri cum ar fi “Bazele Statului şi Dreptului”, şi persoana primea anumite date formative, chiar și primitive, privind structura Statului, raportul dintre individ și Stat, drepturile și libertățile fundamentale, acum, cu aspectul acesta, nu se ocupă practic nimeni – nici la nivel de liceu, nici la nivel de instituții superioare de învățământ.
De aceea, chiar mi-am pus drept scop să vin cu câteva lucrări în acest domeniu. Cu câțiva ani în urmă am editat și o lucrare, Dicționarul drepturilor omului pe înțelesul tuturor (Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, 160 pagini.). Acum am un manuscris – şi cred că până la sfârșitul anului o să reușesc să pregătesc o lucrare, Omul și Statul, pornind de la instituția cetățeniei, pluralismul – sau, mai bine zis, pluralitatea cetățeniei -, drepturile, libertățile, îndatoririle fundamentale, sistemul electoral. La capitolul sistemul electoral avem lacune în ceea ce privește cultura juridică a electoratului luat în ansamblu.
Problema principală în jurul căreia mă axez eu este dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova. Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică. Dar eu vreau să spun că, în acea perioadă, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, au fost aplicate principiile clasice ale constituționalismului contemporan, cum ar fi separația puterilor, pluralismul politic, dreptul la proprietate, drepturile și libertățile fundamentale – cele naturale, social-economice, care erau consacrate în Constituția României. Fiindcă, după 1918, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova a fost aplicată Constituția României din 1866. Ulterior, în procesul de integrare a Basarabiei în cadrul structurilor de stat ale României, s-a solicitat – una dintre solicitările înaintate de reprezentanții Sfatului Ţării – elaborarea unei noi Constituții. Constituția din 1923 este și rezultatul solicitărilor teritoriilor care au revenit în componența României.
[pullquote]Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică[/pullquote]
Matricea Românească: Au avut un aport, pentru că erau niște realități de care trebuia să se țină cont.
Ion Guceac: Da. Legea fundamentală trebuia să țină cont de aceste realități noi. Constituția din 1923, care a fost aplicată și pe teritoriul Republicii Moldova – până în 1938, pentru că atunci a fost abrogată, fiind înlocuită de către Constituția mai retrogradă, a lui Carol al II-lea – nu în zadar este considerată una dintre cele mai democrate Constituții din Europa de la acea perioadă. Ea a fost repusă în vigoare după cel de-al Doilea Război Mondial, pe un interval scurt. În Basarabia deja nu, căci noi făceam parte din componenţa altui sistem politic. Dar amprente importante în trecutul istoric al dezvoltării constituționale a Republcii Moldova au rămas. Chiar la capitolul controlul constituționalității legilor. Un control veritabil al constituționalității legilor noi l-am cunoscut în Republica Moldova abia după ce a fost adoptată Constituția în vigoare, în 1994. Numai ea a prevăzut o Curte Constituțională. Dar, în perioada interbelică, și Constituția din 1923 prevedea controlul constituționalității legilor, prin așa-numita formă de control judecătoresc al constituționalității legilor. Iar noi, lucrurile acestea trebuie să le recunoaștem azi.
Cu părere de rău, și în discursul unor politicieni, dar și al unor persoane care sunt mai aproape de materia Dreptului, este ignorată această perioadă. În repetate rânduri, poți auzi că Republica Moldova își are istoria abia după declararea independenței şi suveranității, inclusiv și în dezvoltarea constituțională, ceea ce este absolut incorect. Dacă noi pretindem să ne impunem în fața civilizației contemporane cu anumite rezultate înregistrate de către înaintașii neamului nostru, trebuie să ţinem cont inclusiv de trecutul istoric, și de dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova, și de impactul pe care l-au avut asupra constituționalismului de aici, obiceiurile, legislația veche românească care a generat ulterior veritabile izvoare al constituționalismului contemporan.
Apasă pentru video: „De ce să ne ascundem trecutul istoric?”
Matricea Românească: A stat la baza unei tradiții.
Ion Guceac: Sigur. De aceea, prin această lucrare, Constituția la răscruce de milenii, eu vorbesc despre rădăcinile istorice, politice și chiar religioase ale Constituției. Fiindcă nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează și uneori noi nici nu conștientizăm acest fapt.
Nu în zadar [Samuel] Huntington, în cunoscuta lui lucrare, Ciocnirea civilizațiilor, atenționează asupra acestui fapt. Noi, dacă pretindem să devenim membri ai unei anumite civilizații, trebuie să avem poziție în raport cu statul pilon al structurii respective, dar această poziție este determinată, în mare parte, și de trecutul istoric. Eu mi-am consacrat mai mult timp acestei probleme, și cu mare plăcere am primit invitația colegilor de la Institutul de Cercetări Juridice din România, ca să particip la elaborarea acestor lucrări, în vederea transpunerii pe hârtie a acelor particularități care au influențat conținutul, forma Dreptului din Republica Moldova. Eu cred că este interesant și pentru colegii din România, și pentru cititorul din România, fiindcă prea puțin se cunoaște despre această perioadă. Spuneam mai devreme că nici autorii din România nu au reflectat. Dacă luăm şi manualele de Drept Constituțional și de istorie a Dreptului, se trece peste această perioadă. Dar noi trebuie să recunoaștem lucrurile așa cum au fost. De ce nu? De ce să ascundem?
[pullquote class=”left”]Nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează[/pullquote]
Matricea Românească: Ce ne puteți spune, în câteva cuvinte, despre Academia de Științe a Moldovei?
Ion Guceac: Academia de Științe a Republicii Moldova nu are un istoric atât de impunător precum Academia Română, care a sărbătorit anul trecut 150 de ani. Noi, în același an 2016, am sărbătorit 70 de la fondarea primelor instituții de cercetare în Republica Moldova, 55 de ani de la fondarea Academiei de Științe a Moldovei. Pe parcursul întregului an, am organizat diferite manifestații consacrate acestui eveniment, în cadrul căruia am fost gata să aducem la cunoștință comunității care sunt rezultatele înregistrate de către comunitatea științifică pe parcursul acestor decenii.
Academia de Științe a Moldovei ocupă un loc deosebit în întreaga infrastructură a comunității științifice și este un centru de atracție și în acelaşi timp de protecție a tuturor valorilor culturale, cum ar fi istoria, limba, tradițiile neamului românesc în zona respectivă, în procesul de evoluție istorică. Pe parcursul acestui an, noi am reușit să demonstrăm întregii comunități că Academia de Științe a Moldovei are un cuvânt greu de spus atunci când este nevoie.
Iarăși, dacă revenim la problema limbii, Academia de Științe a Moldovei încă din 1994 a recunoscut, printr-o hotărâre adoptată de către Adunarea Generală, că denumirea corectă a limbii vorbite este limba română. Ulterior, clasa politică nu a ținut cont întotdeauna de această hotărâre istorică a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, deoarece în procesul de adoptare a Constituției în vigoare a rămas sintagma “limba moldovenească”. Curtea Constituțională a adoptat recent o hotărâre prin care, iarăși făcând uz de această hotărâre a Academiei, a recunoscut Declarația de Independență ca fiind parte integră a blocului de constituționalitate. Astfel, s-a încercat să se facă lumină în ceea ce privește raportul dintre noțiunea de limbă română și limbă moldovenească, care deocamdată se conţine în articolul 13 din Constituție.
Mai sunt diferite situații în care intervine Academia, în raport cu interpretarea anumitor date și evenimente istorice. Această problemă, în ultimul timp, devine tot mai stringentă, mai ales cu schimbările care au avut loc în structura autorităților publice centrale, din punct de vedere al abordării unor aspecte mai mult ideologice. Aţi auzit ultimele propuneri care au fost vociferate de către președintele Republicii Moldova, domnul Igor Dodon, privitor la introducerea unei sărbători naționale, din perspectiva modificării legislației ce vizează drapelul de stat al Republicii. Este cunoscută și poziția partidului care l-a condus mai mult timp, vizavi de limba moldovenească, vizavi de tentativa de unionism pe care o promovează anumite partide. Dar, Academia de Științe a Moldovei, rămânând o instituție depolitizată, ea trebuie să pledeze întotdeauna pentru argumentarea științifică a adevărului istoric și să promoveze valorile culturale care, prin definiție, trebuie să dăinuiască în timp. În acest sens, noi dispunem de capacități în conformitate cu potențialul pe care îl deținem la acest moment. Noi încercăm să promovăm personalitățile care se consacră culturii, prin alegerea acestora în calitate de membri corespondenţi ai Academiei, prin oferirea titlurilor de doctor honoris causa, organizarea de diferite conferințe. În 2015, noi am organizat o conferință dedicată pământeanului nostru Constantin Stere, mare om de stat, profesor universitar, prozator. Acest eveniment a fost organizat împreună cu Academia Română, Institutul „Xenopol” din Iași. Avem, totodată, și lucrări editate.
Apasă pentru video: „Limba vorbită în Basarabia este limba română”
Matricea Românească: Care sunt relațiile cu Academia Română și cu instituțiile de profil din țară?
Ion Guceac: Noi avem un acord de colaborare cu Academia Română și, în virtutea acestuia, instituțiile încheie acorduri inter-instituționale. Avem relații foarte strânse și prodigioase, mai ales în ultimul timp, ținând cont că ai noștri colegi, ca și noi, sunt membri ai programelor europene de cercetare – și Programul Cadru 7, și actualul program Orizont 2020. În procesul de promovare a unor proiecte, şi colegii din Republica Moldova, și cei din România au nevoie de parteneri, așa că noi colaborăm în promovarea și organizarea proiectelor europene. Mai de succes sunt colegii care vin din domeniul științelor naturii, din agricultură. Noi, din domeniile social, economic, umanitar, avem mai puține realizări la acest capitol. Dar suntem optimiști, și am zis că suntem dispuși să accelerăm relațiile pe această dimensiune.
Avem un acord încheiat între Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Științe a Moldovei şi cel din România. Suntem în așteptarea unor evenimente concludente, care ar dezvolta dispozițiile acestor acorduri. Deocamdată, eu sunt optimist, şi consider că relația este bună. Ne bucurăm de sprijnul colegilor din România. Noi, la rândul nostru, contribuim cu tot ce putem – și cu potențial uman, și cu literatură, şi cu date istorice, cu documente de arhivă.
Matricea Românească: Îmi povesteați despre experiența Dvs. de la București, pe care ați avut-o în anii ’90. Cum i-ați găsit pe români la momentul acela?
Ion Guceac: Și atunci, și acum, îi găsesc foarte binevoitori. Totuși, consider că este vorba și despre aportul pe care fiecare persoană îl are în această relație. Fiindcă întotdeauna un om sincer, onest, va fi tratat în egală măsură. Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România. Dar, sunt convins că forma şi conţinutul acestor relații depinde în mare măsură de cum tratăm noi și cum contribuim la dezvoltarea lor. Sunt convins că este loc de o apropiere și mai strânsă.
[pullquote]Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România[/pullquote]
Matricea Românească: Vorbeați despre valorile culturii din Basarabia. Care ar fi acestea, pe scurt?
Ion Guceac: Vă vorbeam despre ceea ce mă interesează pe mine, cultura juridică. Dacă vorbim despre valorile cultural-spirituale ale poporului, sigur că sunt în mare parte tradițiile la care noi ținem foarte mult. Aceste tradiții sunt materializate în monumentele de cultură pe care le avem noi, în cultura materială, dar şi imaterială. Academia a contribuit la monumentele de cult păstrate pe teritoriul Republicii Moldova, care în ultimul timp strălucesc tot mai mult și mai mult. Este vorba despre biserici, mănăstiri restabilite. Avem și o serie de lucrări consacrate acestor monumente istorice. Avem rezultate frumoase și în domeniul muzicii, al artei. Îi menționez pe regretata Maria Bieșu, care a fost cunoscută în întreaga lume, pe Eugen Doga, un nume binecunoscut… Valsul lui, practic, este cunoscut în orice colț al lumii, și este primit călduros și la București. Anul 2017 este anul Doga în Republica Moldova. Știu că se pregătește un concert mare, care va fi organizat la București. Nemaivorbind de muzica populară, dansuri, ansambluri, jocuri, orchestra de muzică populară – bine primită și apreciată la București, condusă de către maestrul [Nicolae] Botgros.
Matricea Românească: Cum ați descrie Chișinăul, ca centru cultural de unde pleacă direcțiile în domeniu?
Ion Guceac: Cu părere de rău, focarul cultural în Republica Moldova este Chișinăul. Cu toate că și municipiile Bălți și Cahul sunt orașe mari, centre culturale. Avem teatru și la Bălți, și la Cahul, dar ținând cont de relațiile economice, de situația economică a țării, mare parte se concentrează în Chișinău. Sper că acele strategii dezvoltate de către Guvernul Republicii şi tendința de regionalizare vor duce la răspândirea proporțională a eforturilor, în ceea ce priveşte susţinerea şi dezvoltarea culturii pe întreg teritoriul.
În mare parte, suferă localitățile rurale. Astăzi, noi ne confruntăm cu un proces de depopulare, consecință a problemelor demografice – migrația. Dar aceste consecințe apar și din cauza unor reforme realizate în cadrul Statului – precum, de pildă, optimizarea instituțiile de învățământ. Închiderea unor școli gimnaziale în localitățile rurale face ca populația să le părăsească și să se stabilească mai aproape de zonele cu instituții de învățământ, accesibile pentru copii. Paralel, se creează o infrastructură pentru acest scop, dar nu întotdeauna aduce rezultatele scontate. Mai avem probleme și cu infrastructura drumurilor. La fel, optimizarea instituțiilor medicale, a instanțelor judecătorești.
Academicianul Ion Guceac, un om de ştiinţă care nu admite falsificarea trecutului
Acest lucru face ca, în special, localităţile rurale să ducă lipsă de cultură. Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține. De aceea, cartea rămâne a fi sursa principală de culturalizare a populației și, de ce nu, întâlnirile care au loc nemijlocit între oamenii de știință, oamenii de cultură, cu populația țării. Noi mergem deseori în localități, avem acorduri de colaborare cu unitățile administrativ-teritoriale, cum sunt raioanele, Consiliile raionale. Acordăm sprijin și consultanță și în probleme ce țin de cultură, dar și de agricultură, tehnologie, dezvoltarea unor afaceri, prin intermediul instituțiilor subordonate Academiei.
[pullquote class=”left”]Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține[/pullquote]
Ce reprezintă Academia de Științe a Moldovei? Conform legislației, Academia de Ştiinţe a Moldovei este cel mai înalt for științific, este o instituție care se bucură de autonomie și una care se autoguvernează. Avem câteva organe colegiale. Este vorba despre Asamblee, care este constituită din membrii corespondenți ai Academiei și doctorii habilitați, aleși de către adunările doctorilor habilitați pe domenii de activitate. Juriștii își deleagă reprezentanții, economiștii la fel, medicii la fel, cei din agricultură la fel. Acest organ colegial alege președintele Academiei. La propunerea președintelui, se aleg vicepreședinţii și secretarul general, pentru a forma Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică. Acesta este un organ colegial executiv, care de fapt administrează toate relațiile în domeniul cercetării și inovării.
Matricea Românească: Câți membri aveți?
Ion Guceac: Avem 91 de membri. Zilele acestea, va demara un concurs pentru alegerea suplimentară a membrilor corespondenți și titulari.
Matricea Românească: Din câte știu, sunt și membri din România.
Ion Guceac: Avem și membri de onoare. Recent, în 2016, acest titlu înalt l-a obținut membrul corespondent, academicianul Ion Dogaru, și președintele Academiei Române, domnul academician [Ionel] Vlad. Sunt mai mulți, ca și viceversa. Președintele Academiei, Gheorghe Duca, este membru, recent şi academicianul Toderaș a obținut titlul de membru de onoare al Academiei Române. Ne apropiem.
Matricea Românească: Dacă ne uităm în urmă cu 20-30 de ani, cum considerați că a evoluat peisajul academic și cultural din Moldova?
Ion Guceac: A evoluat simțitor. S-a eliberat de îndoctrinare excesivă, este mai multă libertate în ceea ce ţine de promovarea interesului științific. Cred că Academia de Științe a venit mai aproape de popor, de interesele contribuabilului, și are o claritate referitoare la promovarea valorilor culturale și moral-spirituale autentice.
Matricea Românească: Treceţi, vă rog, în revistă marile obiective ale Academiei pentru 2017.
Ion Guceac: La nivel de instituție, pe parcursul anului 2017, ne-am propus să reuşim să promovăm o reformă pe care nu ne-am dorit-o, dar a fost impusă de guvernare. Reforma este în domeniul administrării științei și inovării. Unii consideră că Academia ar monopoliza întreg procesul de administrare în domeniu. Se pregătește o reformă, noi participăm activ, și sperăm că vom fi în stare să convingem clasa politică asupra conținutului acestei reforme, pentru a nu pierde ceea ce am realizat la acest capitol. Este foarte ușor să distrugi ceva. Mai greu este să construiești din nou. Sunt persoane care nu privesc cu ochi buni Academia. Fac trimitere la o experiență tristă, a unor foste state socialiste, cum ar fi Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, care au lichidat Academia de Științe, pierzând întregul potențial științific. Actualmente, restabilesc aceste instituții, dar efectiv nu au persoane, fiindcă le-au pierdut. Între timp, veriga intermediară a dispărut, și este o mare problemă. Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale.
[pullquote]Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale[/pullquote]
Matricea Românească: Evocam, împreună, momentul pe care-l sărbătorim și noi, și Dvs. în martie – legăturile instituționale cu România, editarea de opere care să cinstească acest moment. Cum se trăiește aici 27 martie? E o emoție a zilei?
Ion Guceac: Iarăşi, depinde de gradul de documentare al celor vizați în acest domeniu. Sigur că cei care cunosc particularitățile legate de acest eveniment au retrăiri sufletești mai pronunțate, mai profunde. Cei care nu s-au intersectat niciodată, nu s-au documentat și nici nu au fost educați în acest context, evident că trec fără emoții. Numărul de organizații non-guvernamentale, de activiști civici care promovează, inclusiv în stradă, acest eveniment, care îl serbează într-un anumit fel, sigur că nu rămâne fără rezonanță în conștiința socială. În plus, este vorba și despre atitudinea mass-mediei și despre suportul masiv pe care ni-l oferă partenerii noștri de peste Prut.
Matricea Românească: Vă rog să adresați un cuvânt publicului românesc, doritor de a cunoaște cultura Moldovei.
Ion Guceac:Dacă e să vorbim despre relația care nu a încetat niciodată, probabil, pe parcursul anilor, ea trebuie să dăinuie, și acest foc trebuie întreținut prin eforturile noastre comune. Sunt convins că, numai prin eforturi comune, vom ajunge la acel ideal pe care îl proslăveau poeții, pe care îl cântau în baladele lor strămoșii noștri. În acest context, îmi aduc aminte și de un cunoscut dicton din Antichitate: acta non verba. Să trecem de la vorbe, la fapte. Aceasta ar fi deviza care ne-ar ajuta foarte mult să soluționăm în sfârșit această îndepărtare care, deocamdată, persistă între noi.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Moștenirea Babei Stoltz, de Alina Pavelescu, este o carte ce descrie România pitorească a zilelor noastre, exemplificată prin realităţile unei localităţi din Câmpia Bărăganului. Matricea Românească vă oferă, mai jos, recenzia acestei mostre de literatură autohtonă contemporană.
Moștenirea Babei Stoltz, primul și singurul roman publicat la acest moment de Alina Pavelescu, arhivistă de profesie, este un amestec ciudat de comedie, satiră sau dilemă existențială. Scrisă într-un registru stilistic dens, cu fraze ce se succed de-a valma, proza are, la prima vedere, un aspect dinamic care însă se prăbușește sub povara lungirii excesive a gândurilor dispersate.
În ciuda faptului că scriitoarea construiește un text elaborat, dublat de un discurs lingvistic elevat, există prea multe paranteze în firul narativ care nu duc de fapt spre niciun punct culminant. Moștenirea Babei Stoltz este o sarabandă a discuțiilor fără fond, căreia îi lipsește atât un crescendo al acțiunii, cât și fiorul revelațiilor. Cititorul aleargă deconcertat către ultimele pagini, în speranța că acolo va găsi cheia acestei lecturi, doar pentru a trăi o nouă dezamăgire. Platitudinea cu care sunt redate întâmplările rămâne o constantă pe tot parcursul celor trei sute și ceva de pagini.
Într-o localitate din câmpia Bărăganului, personajul principal și eul narativ, secretară la primărie, mândra posesoare a renumelui de „matracuca satului”, se hotărăște să înceapă un jurnalul după modelul cărții lui A. Roberti, „Cum să te psihanalizezi singur”. Dialogul înfocat ce se naște în mintea protagonistei pare desprins din revistele glossy ce oferă sfaturi pentru femei. Povestea amoroasă pe care începe s-o depene îl are în centru pe nimeni altul decât primarul satului, zis și Dobitocu’, o iubire fictivă plămădită în imaginația ei, dar care pare să devină realitate în orice moment.
[pullquote class=”left”]Primarul și preotul își dispută pe rând adepții, luptând fiecare cu armele din dotare, și anume, carisma sau patrafirul[/pullquote]
Este interesant de observat cum, până și într-un colțișor de provincie, jocurile puterii sunt la fel de acerbe ca în marile orașe. Primarul și preotul își dispută pe rând adepții, luptând fiecare cu armele din dotare, și anume, carisma sau patrafirul. În acest context al bătăliei tacite, secretara urzește un plan întortocheat pentru a-și propulsa idolul pe culmile succesului electoral și propune construirea unei biblioteci, menită să-i asigure avântul politic cât și adulația sătenilor.
Intră astfel în peisaj baba Stoltz, misterioasa bătrână pocăită și pe deasupra vegetariană, care-și petrece zilele stând la poartă pentru a-și alunga singurătatea. Legătura ce se stabilește între cele două femei dă naștere multor vorbării prin sat, dar, și mai ciudat este trioul acestora cu primarul. Viața Hermionei Stoltz are veleități de roman, dar, trecutul acesteia, deși interesant, este prezentat anost, fără nicio emoție narativă. „Moartea fistichie” a babei, printr-o stare cataleptică indusă, este un triumf pentru secretara care-și vede împlinit planul cu biblioteca, dar și prilej de întâmplări noi în sat, cu accente de comedie pură.
Episoadele de pelerinaj febril la moaștele babei, devenită peste noapte Sfânta Hermiona, este un prilej numai bun pentru propaganda religioasă și electorală, un scop nobil pentru care popa Șopron și primarul își unesc forțele. Locul acesteia de îngropăciune se transformă în scurt timp în șantierul viitoarei catedralei a nimicniciei umane, denumită pompos Biserica sfinților martiri anticomuniști suferitori întru credință. Amuzamentul acestor episoade este redat prin comicul de situație, și mai puțin prin cel al condeiului, căci limbajul este și de această dată mult prea elaborat și înclinat spre reflecții filosofice. Finalul procesiunilor moaștelor este însă apoteotic, iar caracterul vizual al acestor scene reușește să-ți smulgă un zâmbet în colțul gurii.
[pullquote]Psihanaliza amoroasă dezvăluie și ea tot o realitate contemporană, și anume, dimensiunea lacrimogenă pe care serialele și emisiunile TV ne-o servesc pe tavă, iar noi o îngurgităm fără să clipim[/pullquote]
Apariția Sfintei Hermiona în peisajul anost al satului din Câmpia Bărăganului este o bună ocazie de analiză a personajelor secundare cu ajutorul cărora povestea este țesută. Cârciuma lui nea Tache devine centrul de adunare al hipsterilor martirologi veniți să se reculeagă la racla babei, dar și locul de unde ziaristul blogger Sulică strânge informații pentru articolele sale.
Prin Moștenirea Babei Stoltz, Alina Pavelescu zugrăvește o Românie tare pitorească, înclinată spre cultul moaștelor și nu spre cultură, spre senzaționalism, pile și scandaluri politice în detrimentul muncii cinstite. Psihanaliza amoroasă dezvăluie și ea tot o realitate contemporană, și anume, dimensiunea lacrimogenă pe care serialele și emisiunile TV ne-o servesc pe tavă, iar noi o îngurgităm fără să clipim. O carte cu o abordare interesantă a mai multor tematici, în care autoarea trage mai multe semnale de alarmă, dar, ușor nedigerabilă din cauza registrului lingvistic prea lucrat.
Alina Pavelescu, Moștenirea Babei Stoltz, Editura Herg Benet, București, 2016, 330 pagini
Probabil mii de elevi români au trecut în ultimii 25 de ani prin mâna lui Carmen Bodiu, profesorul de Limba Română cu care Matricea Românească a stat de vorbă la Oradea. Pentru directorul Casei Corpului Didactic Bihor, cultura în România înseamnă educaţie, iar profesorul limbii materne este cel mai important apărător de identitate naţională. Măriei sale, Dascălul, îi dedică şi MR „prima pagină”, la început de an şcolar.
Matricea Românească: În primul rând, vă voi ruga să vă prezentaţi pentru publicul nostru. În al doilea rând, o să vă întreb la ce v-ați gândit când ați auzit despre Matricea Românească?
Carmen Bodiu: Sunt profesor de Limba Română de 25 de ani, iar de 5 ani sunt Director al Casei Corpului Didactic a judeţului Bihor, o instituție care are obiect de activitate formarea și dezvoltarea profesională a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar. Mă bucură orice inițiativă de promovare a culturii naționale. Sunt om de educație, cred că educația înseamnă cultură, cultura înseamnă cunoaștere, cultura înseamnă să fii om – și ar trebui ca aceste eforturi de promovare, de redescoperire a culturii naționale să fie o preocupare constantă în rândul cadrelor didactice din sistemul preuniversitar, și nu numai. Dar spun preuniversitar, pentru că în liceu se pun bazele culturii generale pentru tinerele generații.
Matricea Românească: Cum educăm și cum întreținem dragostea elevilor pentru cultura națională, pentru identitatea lor?
Carmen Bodiu: Metodele sunt multe, sunt variate, sunt complexe și sunt la îndemâna noastră. Avem, față de vremurile trecute, pedagogia audio-vizualului. Putem să le proiectăm filme, putem să le aducem tot felul de texte, putem să le oferim informații prin care să le stârnim interesul pentru lectură. Solomon Marcus spunea că educația înseamnă spectacol. Înseamnă spectacol, în condițiile în care concurăm mereu cu tehnologia modernă și trebuie să le oferim elevilor mai mult, astfel încât să îi convingem să iubească cultura. Metodele pentru a-i apropia de cultură sunt la îndemâna noastră, trebuie să le descoperim la clasă și să le aplicăm în procesul de predare.
Matricea Românească: Pentru dumneavoastră, ce înseamnă să fii dascăl?
Carmen Bodiu: A fi dascăl e cea mai nobilă și cea mai onorantă profesie din câte există. Şi spun asta cu toată convingerea. Eu nu mă regăsesc în alţi termeni, străini, ce descriu profesorul. Când spun dascăl, spun un întreg șir de înaintași iluștri, spun cultură, spun spiritualitate românească.
Matricea Românească: Tudor Gheorghe ne-a spus, în cadrul unei discuţii, „Pentru mine, un gest patriotic este să știi să reciți bine Miorița.” Cum interpretați vorbele sale? Sau poate o poezie de Coșbuc, sau poate o poezie de Arghezi…
Carmen Bodiu: Sau o poezie de Eminescu, de ce nu? Din păcate, elevii din ziua de azi, din cauza acelei simplificări a programelor despre care vorbeam înainte, nu știu dacă o să mai poată recita aceste versuri, chiar din Miorița sau chiar din Eminescu. Poate că vor mai fi doritori, poate că se mai găsesc profesori care, în detrimentul elementelor de structură, vor pune accentul pe cunoașterea de ansamblu, pe o viziune, pe ce înseamnă specificul literaturii. Pentru că, de multe ori, din pricina elementelor structurale, a conceptelor operaționale pe care trebuie elevul să le însușească, uităm esența, uităm să le transmitem plăcerea, iubirea… acel nivel de înțelegere subiectivă care îl apropie pe elev de literatură, nu acele concepte pe care el trebuie să le stăpânească și să le utilizeze. Da, bineînțeles, acelea sunt niște instrumente de care are nevoie pentru a comunica eficient, pentru a construi, pentru a recepta tipuri diferite de texte, mesaje, dar când vorbim de literatură, vorbim despre cultura română.
Am fost neplăcut surprinsă să observ o recomandare a unor programe, care spunea că, în lipsa unor exemple de concepte operaționale din literatura noastră, putem să apelăm și la literatura universală. Nu contest importanța literaturii universale, dar în primul rând să accentuăm literatura națională în contextul universalității. Nu putem intra în patrimoniul universal de valori decât cu pașaportul nostru național literar!
Cum trebuie să citim Mioriţa
Matricea Românească: Fiindcă vorbeam despre identitate, și o temă critică este tocmai erodarea acestei identităţi, vă vizităm după ce am realizat un reportaj, la o stână de aici, din Crişana. Dumneavoastră, ca profesor de Limba Română, cum înțelegeți Miorița și cum îi transmiteți mesajul?
Carmen Bodiu:Miorița! Știți, se spune că fiecare literatură are o hartă a ei, are câteva elemente de bază de la care pornește sau care o definesc. Ei, Miorița este această hartă a literaturii noastre, e matricea. Miorița e filosofie de viață, e specificul nostru național, e punct de plecare pentru literatura noastră, Miorița e un mit, adică prelungirea unui popor care nu vrea să moară.
Matricea Românească: De ce credeți că a fost interpretată ca fatalism? E o lectură superficială?
Carmen Bodiu: Da, e o lectură superficială în această resemnare – nicidecum nu am să accept termenul de abandonare -, în această seninătate a omului în fața morții. Mioriţa înseamnă un nivel superior de înțelegere a destinului, în nici un caz fatalism, și în nici un caz abandonare.
Pentru profesorul de Limba Română Carmen Bodiu, cărţile „sunt punct de sprijin în veșnica alunecare a lumii”
Matricea Românească: Cum credeți că putem ajuta românii din diaspora își păstreze limba?
Carmen Bodiu: Aici, un rol foarte important îl au părinții. Bineînțeles că la școală se va vorbi limba ţării adoptive, dar acasă, părintele ar trebui să vorbească în limba nativă, care este a doua mamă, este cea care îl ține până la urmă în orice loc al lumii. E o bucurie, e o sărbătoare a sufletului de câte ori auzi, în străinătate, vorbindu-se curat în graiul românesc.
Matricea Românească: Am auzit aici în Crișana, câteva expresii foarte frumoase. Aveți una preferată, pe care o utilizați în mod curent sau le-o dați ca exemplu copiilor la clasă?
Carmen Bodiu: Unul dintre cuvintele mele preferate este dor, care face parte din seria cuvintelor intraductibile: dor, jale. Fiecare popor are cuvintele care îl definesc ca simțire. Cred că dor este unul dintre cuvintele care ne definesc pe noi, românii. Și, pentru a le transmite elevilor această sărbătoare a simțirii, le recit un catren dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, un alt autor al meu de suflet.
Poezia este așa:
Lucruri suntem, ce poartă în ele, Gânduri ca pietrele, uneori stele, Şi totdeauna Un dor.
Cred că mă definesc aceste versuri.
Matricea Românească: Discutam cu Grigore Leșe, și îl întrebam dacă, după 1989, s-a schimbat ceva în structura spirituală a românului. Şi mi-a dat un răspuns oarecum frapant: „Nu, sau nu s-a schimbat atât de mult încât să se vadă”. Dumneavoastră – pentru că, iată, activitatea didactică vi se confundă cu perioada post-decembristă – ați observat la noi o schimbare de structură spirituală, morală? Suntem diferiți față de cum eram?
Carmen Bodiu: Da! Oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi». Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam că am rămas profund impresionată de orașul Iași. Acolo, există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea ieşeană.
Ulterior am văzut o altă frescă, „Nunta cosmică”, la un hotel din Capitală. Sabin Bălașa spunea, la un moment dat, într-un interviu, că are convingerea că Iașiul ar putea să devină unul din centrele de redeșteptare spirituală ale lumii. Spunea, despre „Galaxia iubirii”, că prin această frescă a înscris Iașiul în circuitul marilor metropole ale lumii. Şi îşi exprima convingerea că această lucrare e comparabilă cu Capela Sixtină.
Un catren din Lucian Blaga
Matricea Românească: Ca profesor de Română, vă simțiți, în contextul popularităţii mari a limbilor străine, un port-stindard de identitate? Profesorul de română e un personaj solitar, e un personaj optimist, e un personaj care e conștient de misiunea lui?
Carmen Bodiu: E un personaj vertical, cu tot ceea ce înseamnă el. Şi când spun tot ceea ce înseamnă el, mă refer la profesia pe care și-a ales-o și cu care se identifică. Și atunci, dacă ți-ai însușit și dacă îți exprimi această verticalitate, bineînțeles că ești un pilon, un stâlp de susținere a autenticității, a identității şi specificului național, un personaj fundamental pentru cultura românească. Asta nu înseamnă că nu colaborăm în ariile curiculare, că nu avem proiecte în care se interferează lucrurile, dar fiecare este stăpân pe domeniul lui. Și vă spun ceva: profesorul de Limba Română, mai mult decât oricare alt cadru didactic, e un apărător al identității naționale. Dacă nu simte așa, înseamnă că nu și-a găsit vocația, nu și-a îndeplinit menirea.
Matricea Românească: Vorbeați despre cărți și ați folosit o sintagmă foarte frumoasă.
Carmen Bodiu: Da: cărţile sunt punct de sprijin în veșnica alunecare a lumii.
Matricea Românească: Vi se pare că alunecăm din ce în ce mai mult?
Carmen Bodiu: Bineînțeles că aspectul era unul conotativ. Această perioadă de tranziție presupune o anumită dispută a valorilor. Lucrurile își caută matca – pentru că există un mecanism în a cărui evoluție se răstoarnă -, se pun sub semnul întrebării, se probează. Până și educația nu este decât o punere mereu sub semnul întrebării. Dacă nu vom căuta mereu, nu ne vom ridica la gradul de ființe umane. Suntem veșnici căutători ai pietrei filosofale. Vorbeam despre educația permanentă, și spuneam că aceasta nu e nici o noutate. Da, s-a concretizat în cadrul Strategiei de la Lisabona prin sintagma „învățare pe tot parcursul vieții”. Dar omul, prin natura lui, este o ființă care învață, care se autodepășește, care trebuie să se perfecționeze cât trăiește.
Matricea Românească: Sunteți de acord, cum spunem noi creștinii, că lumea s-a născut din Cuvânt – și că, numind un lucru, îi dai viață?
Carmen Bodiu: Da, Cuvântul este un demiurg, e un creator de universuri în devenire, Cuvântul clădește în toate dimensiunile – și în cea materială, și în cea spirituală -, și în toate tainele cerești.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Carmen Bodiu este profesor de Limba şi Literatura Română şi director, Casa Corpului Didactic a judeţului Bihor. Cu ea, Matricea Românească a discutat la Oradea despre starea limbii noastre, despre cum ne “rost(u)im” viaţa ca români, despre marii noştri oameni de cultură, şi despre misiunea dascălului în societatea românească. Interviul integral, în curând pe www.matricea.ro.
Întrebată de către Matricea Românească dacă împărtăşeşte opinia artistului Grigore Leşe, care ne-a declarat că “după 1989, nu s-a schimbat mare lucru în structura spirituală a poporului român”, profesorul Carmen Bodiu a surprins, cu emoţie şi mâhnire în glas, o schimbare fundamentală, de discurs existenţial, a românilor.
Aşa cum îi şade bine unui profesor de Limba şi Literatura Română, cea care este dascăl de 25 de ani (!) a formulat schimbarea de paradigmă din existenţa românilor printr-o superbă subtilitate lingvistică.
Matricea Românească: Observaţi o schimbare în structura noastră morală post-decembristă? Suntem diferiţi de cum eram?
[pullquote]Ce cred că s-a schimbat în mentalitatea noastră, a românilor, după Revoluţia din 1989? Oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi»[/pullquote]
Prof. Carmen Bodiu: Da, oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi».
Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam, că am rămas profund impresionată de orașul Iași – acolo există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Șantier (1935) este unul dintre cele mai interesante experimente ale literaturii eliadești, dar și ale literaturii române interbelice, o întrepătrundere de jurnal cu ficțiune și comentarii retrospective, un gen pe care Mircea Eliade l-a numit și l-a teoretizat ca fiind roman indirect.
În prefața romanului, Mircea Eliade încearcă să definească și să explice raționamentele care au stat în spatele alegerii acestei denumiri și modalități de a scrie: „Și este cu atît mai sigur «roman», cu cît acel care își înseamnă întîmplări și prefaceri sufletești le face mai spontan, mai nesofisticat. Aceasta, pentru simplul motiv că un romancier, scriind chiar pentru el însuși, va scrie un roman de cîte ori va fi vorba de oameni și de întîmplări, iar nu de teorii sau reverii. Un om care a putut crea o singură dată un «personaj», nu va putea rata niciodată un om viu, pe care l-a cunoscut și iubit”.
[pullquote] Un om care a putut crea o singură dată un «personaj», nu va putea rata niciodată un om viu, pe care l-a cunoscut și iubit[/pullquote]
Document în șantier
Dincolo de toate problemele de încadrare, Șantier rămâne un adevărat document care prezintă „munca” de a crea, dar nu numai atât. Mai găsim aici și problema intelectualului în străinătate, maniera în care acesta se pliază sau nu pe modelul de societate întâlnit, schimbările de mentalitate pe care le suferă, înstrăinarea, știința versus arta și multe alte subteme care populaseră literatura eliadescă încă de la început.
Șantier este inspirat, la fel ca Isabel și Apele Diavolului, India sau nuvelele fantastice, de experiențele trăite ca bursier în India. Este lesne de anticipat și înțeles întrepătrunderea între aceste opere. Mai ales prin asumarea faptului că acesta a pornit de la notele de jurnal din acea perioadă, cărora le-a adăugat comentariile retropective, făcute de la o distanță temporală și spațială confortabilă.
Compromisul dualității
Autorul-narator-personaj din Șantier experimentează, la nivel „profesional” să zicem, trăirea duală, imposibilitatea de a se dedica doar științei sau doar literaturii. El are nevoie de ambele elemente pentru a-și menține „sănătatea”.
El simte o nevoie organică de a pendula în permanență între cele două lumi, găsind în fiecare ceea ce cealaltă nu îi poate oferi. Știința îi oferă posibilitatea de a-și stabili repere exacte care să-l mențină pe o linie de plutire din punct de vedere social, iar literatura îi oferă posibilitatea de a se arăta așa cum este, de a-și prezenta cele mai tainice și mai înfricoșătoare culoare ale gândirii și simțirii. Paradoxal, are nevoie de această „schizofrenie” pentru a-și păstra echilibrul.
[pullquote class=”left”]În mine se zbat, de cînd mă știu, două mari și seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic[/pullquote]
Această dualitate știință-literatură există și la nivel organic. „Schizofrenia” scris-știință rezidă în dualitatea prezentă la nivelul personalității. El simte în mod progresiv nevoia de a se „împărți”, sentimentul scindării devenind din ce în ce mai acut, scopul final al acestor multiple scindări fiind atingerea „absolutului”: „În mine se zbat, de cînd mă știu, două mari și seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic. Dar aș vrea, în același timp, să pot găsi un punct fix de unde nici o experiență și nici un raționament să nu mă poată deplasa; nici o viziune statică, o contemplație directă – fără mijlocirea experienței, – și universală ( oh, mai ales universală! ) – un absolut”.
Literatura și știința – refugii și medicamente
Paradoxal este și modul în care autorul-narator-personaj se raportează la aceste două paliere ale vieții lui profesionale. Ambele îi fac rău, dar nu poate trăi fără niciuna dintre acestea. Pendularea aceasta nu începe întotdeauna de la același capăt, nu este mereu dinspre știință înspre literatură și nici dinspre literatură spre știință.
Scrisul devine un procedeu prin care refulează tot ceea ce îl distruge în viața reală, în știință, devine un loc în care toate neajunsurile sunt dezvăluite și acceptate.
[pullquote]Aș suferi cumplit dacă n-aș putea fi niciodată un om de știință. Cred că n-am iubit nimic pe lume cu mai multă fervoare decât această știință care azi îmi apare atît de indiferentă[/pullquote]
Literatura îl sperie și îl împlinește în aceeași măsură. Frica de literatură îl împinge spre acceptarea științei ca mijloc de a-și păstra echilibrul: „E timpul să mă lămuresc. De ce mă schimb cu o uimitoare facilitate? […] Orice experiență sau ardoare nouă, cît ar părea ea de spontană, de întîmplătoare – o regăsesc undeva în dorințele, în visurile, în viciile mele nerealizate. Astăzi vreau să cultiv, iarăși, extremele. Vreau rătăciri, băi de lumină, efuziuni, ritm vegetal, contradicție, fantastic, viciu. Nimic din Gide; acesta e o epavă a adevăratului demonism pe care îl simt în mine mult mai violent, mai sincer, mai eruptiv și, totuși, mai logic susținut de concepte, de raționamente. […] Aș suferi cumplit dacă n-aș putea fi niciodată un om de știință. Cred că n-am iubit nimic pe lume cu mai multă fervoare decât această știință care azi îmi apare atît de indiferentă”.
„Munca” scrisului
Șantierne oferă o perspectivă originală a „muncii” de a scrie, o adevărată radiografie a unui scriitor. Scrisul îl împinge pe scriitor la îndepărtarea de lume, la o izolare care să permită creația. Am putea chiar spune că munca scrisului îl desfigurează: „Mă întrerup din lucru, ca să însemn aici ce fioroasă și ce dulce este, în același timp, pentru mine, munca scrisului. Fumez țigară după țigară, beau necontenit apă de la gheață și ceai rece, ferestrele sunt oblonite ca să nu pătrundă arșița, ventilatorul aleargă […] lampa de la biroul meu arde ca în toiul nopții. [pullquote class=”left”]Sînt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihnește extenuîndu-mă, dîndu-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grijă[/pullquote] Nu are nimeni voie să intre. După cîteva ceasuri de scris obțin acea oboseală care-ți permite să spui totul, să spui și ce ți s-a întîmplat și ce ai fi vrut să ți se întîmple, ce ai ascuns chiar în visele tale. Simt cum nu mai sînt stăpîn pe condei, pe gînd, pe șirul de litere care se cheamă cum vor, se împreună cum vor. Înțeleg de ce sunt cîteodată paralizat în orice muncă, de ce sînt atunci silit să fac literatură, de ce pe vremuri mă apucam chiar în preajma examenelor de scris romane, rămase neterminate. Sînt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihnește extenuîndu-mă, dîndu-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grijă”.
Odată prins în mrejele literaturii, el nu mai poate scăpa. Renunță până și la știința pe care o dorea cu atâta ardoare, renunță la tot pentru a se putea reflecta în ceea ce scrie. De fiecare dată el își găsește un refugiu în literatură, dar acest refugiu nu îi oferă stabilitate, ci îl răscolește mai mult. De aceea el aleargă din refugiu în refugiu, căutând ceva care să-i ofere stabilitatea mult dorită.
Mircea Eliade, Șantier (roman indirect), Ediția a doua, Cuvânt înainte și îngrijirea ediției: Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1991, 176 p.
Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)
Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că „jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste valori, ca pe o făclie a Învierii, generațiilor care vin. Omul care vine aici nu rămâne păgubit. Îngerul scrie pașii pe care i-a făcut până la Biserică”. O discuţie cu maica Parascheva Sorohan, stareţa Mănăstirii Humor, despre dorul de Bine al poporului român.
Matricea Românească: Crezul proiectului nostru este că România mai are nevoie de suflet. Cum înțelegeți Dvs. conceptul de matrice românească și ce loc ocupă acest spațiu minunat – Bucovina – în matricea spirituală a poporului nostru?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Poporul român, România și fiecare suflet în parte, bineînțeles, are nevoie de spiritualitate. El s-a născut prin spiritualitate, altfel nu se poate. Dumnezeu a zămislit sufletul, și pe urmă s-a creat ființa. Așadar, fără Dumnezeu nu poate exista nimic. Evident că matricea românească ar trebui să fie, în special, spiritualitatea românească.
Tocmai am citit, aseară, un cuvânt scris de către un părinte grec care a vizitat Moldova, și mi-a plăcut foarte mult afirmația lui: „Moldova, și în special Bucovina, este altarul României”. Mi se pare nu doar frumoasă afirmația, ci și reală. Cred că spune mult, dar sigur că fiecare dintre noi are de lucrat cu sufletul său – de la naștere, până la plecarea în veșnicie. Adică, nu ne-am născut și gata, suntem ceva! Noi trebuie să creștem duhovnicește în fiecare zi a vieții noastre astfel ca, la înfățișarea în fața Creatorului, să putem da un răspuns bun și să primim din partea Lui cuvântul: „Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu!”
Imagine surprinsă la Mănăstirea Humor, Bucovina, în mai 2017. Credinţa şi speranţa în triumful Binelui sunt atribute care definesc substanţa poporului român
Matricea Românească: La acest frumos altar al spiritualității românești reprezentat de Moldova și de Bucovina, cum trebuie să vină românul?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Românul trebuie să vină întotdeauna cu credință la Biserică. Și oamenii vin cu credință! Nici nu poate fi altfel. Ca să ajungă din diferite colțuri ale țării și chiar ale lumii, asta presupune niște eforturi. Nu în ultimul rând, și financiare. Dacă omul s-a hotărât să le facă, negreșit are un țel.
[pullquote] Mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși [/pullquote]
Deci, mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși. Ne poartă pașii într-acolo unde Îl putem întâlni și cunoaște, mai mult decât am făcut-o până în clipa în care am ajuns în locul respectiv.
Matricea Românească: Se apropie, cu paşi repezi, Centenarul Marii Uniri. Va fi un moment epocal, încărcat cu multă emoție. Cum apreciaţi că va fi atmosfera, inclusiv aici?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că este un moment emoționant și de mare bucurie și înălțare sufletească, dar noi trebuie să trăim permanent această bucurie. E mare lucru să știi că poporul, toți cei care vorbesc aceeași limbă, care cred la fel, în același Dumnezeu, care își mărturisesc credința în același fel, reprezintă o unitate. Sigur că merită sărbătorit Centenarul, și sigur că fiecare român îl simte după credința lui, după puterea lui de înțelegere. Am certitudinea că toată lumea va fi la înălțime, iar ziua va fi sărbătorită la modul cel mai înalt posibil.
Încrezătoare în viitorul românilor: stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan
Matricea Românească: Mănăstirea Humor este, acum ca dintotdeauna, o oază de cultură. Ce activități culturale aveți în plan pentru perioada care urmează?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: De fapt, ceea ce ne-a preocupat și până acum. În atelierele Mănăstirii se pictează, se fac ouă încondeiate, acele modele tradiționale, florale. Se coase, se brodează – tradiții specifice mănăstirilor. Dacă e să ne referim şi în zonă, se face mai mult. Încă se păstrează costumul popular. Mai sunt persoane care cos costume populare, acele ii frumoase, mai țes acele catrințe, fac opincuțe. Se găsesc şi la vânzare pentru pelerini, pentru turişti, pentru cei dornici de frumos. Noi ne bucurăm când vecinele ne spun că și străinii cumpără costumul popular românesc. Asta arată că oamenii au o sensibilitate față de frumos, față de artă, faţă de tradiție. Acesta este un lucru benefic. Atât timp cât există costumul popular, cât există preocuparea pentru frumos, ne bucurăm și e un semn bun. Chiar şi copiii şi tinerii au îmbrățișat cu multă bucurie și plăcere tradițiile moștenite.
Matricea Românească: Ne spunea părintele Alexie, de la Mănăstirea Putna, faptul că, în opinia dumnealui, ceea ce ne salvează pe noi, românii, este că încă știm să deosebim binele de rău. Sunteți de acord? Vibrăm la frumos, la bine, la Dumnezeu?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că da. Sunt şi excepţii, dar nu le luăm în calcul. Eu cred că, atâta timp cât omul își păstrează credința, Binele lucrează în inima lui și dă și roade. Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun.
„Nu ne-am născut, şi gata!” – Lecţia mănăstirii Humor, unul dintre locurile care ţin o ţară în echilibru, pentru români
Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu și care frecventează platforma noastră?
[pullquote class=”left”]Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun[/pullquote]
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Din toată inima, cu toată dorirea de bine, pentru toți iubitorii de frumos și pentru toți cititorii platformei Dvs. culturale, le dorim ca, indiferent unde se află, să nu ocolească niciodată Biserica. Întâi intrăm în biserica cea mai apropiată, şi după aceea intrăm şi în celelalte.
Ne va atinge acolo «bagheta magică», Duhul Sfânt, care este lucrător. Important e să intrăm în cea mai apropiată biserică. După aceea, vom face şi următorii paşi. Să nu uităm niciodată că, fără Dumnezeu, nimic bun nu se poate întâmpla.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
A ridicat pictura din România la statutul de artă și niciodată nu s-a comparat cu «zugravii de subțire», ci cu maeştrii Antichităţii şi cei ai Renaşterii, bunăoară cu Michelangelo. Marele pictor Theodor Aman (1831 – 1891), născut la Câmpulung Muscel, într-o familie de calofili aromâni, a fost grafician, pedagog, academician și întemeietor al primei Şcoli de Arte Frumoase din București.
Matricea Românească vi-l aduce în atenţie pe Theodor Aman, din dorința de a evidenția rolul pe care acesta l-a jucat atât în pictura națională, cât și în cea internațională, precum și motivele pentru care artistul este de o importanță fundamentală pentru România. Demersul nostru ne-a purtat în Bucureşti, pe strada C. A. Rosetti nr. 8, la Muzeul “Theodor Aman”, unde am stat de vorbă cu muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu. Ce am reușit să aflăm despre “patronul” locului, probabil că vă va produce un amalgam de sentimente: de la mândrie şi exaltare, până la mâhnire şi revoltă.
Theodor Aman a fost un pictor polivalent, care a abordat mai multe stiluri şi teme. În imagine, o serie de opere ale artistului. Se remarcă „Bătălia cu facle”, mai cunoscută drept „Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș” (1866, centru sus)
Din nenumăratele argumente, mai puțin știute, oferite de către muzeograf, cu privire la semnificaţia lui Aman și la rolul pe care acesta l-a jucat în arta românească, vom încerca să le rezumăm pe cele mai însemnate și să reușim să îl facem înțeles.
Picturile lui Theodor Aman se remarcă prin atenţia sa extraordinară pentru detalii şi realismul tuşei
Theodor Aman este primul pictor român care a studiat la Paris, noi neavând până la el un pictor cu educație “adevărată”, a se citi academică. Odată cu întoarcerea lui în țară în 1858, după terminarea studiilor, putem afirma că intrăm în epoca modernă, acesta fiind de departe unul dintre cele mai solide argumente ce stau la baza importanței lui, a opinat Șuteu.
Primul nud din pictura românească, semnat Theodor Aman: „Baia turcească” (1860, conform inventarului realizat de soția acestuia)
A urcat pictura și sculptura în rândul artelor
Experienţa franceză a lui Aman s-a dovedit crucială, iar efectele ei continuă să se simtă, şi azi, în cultura română. În timpul studiilor la Paris, Theodor Aman își dă seama că un factor determinant pentru ca o țară să evolueze este educația. Motivat de acest frumos ideal, el fondează, la 1864, Școala Națională de Arte Frumoase (azi: Universitatea de Artă) din București, instituţia fiind înfiinţată prin decretul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza.
Este clar că Theodor Aman și-a dorit să ridice pictura și sculptura pe soclul artelor, iar o mărturie tangibilă peste timp este chiar casa artistului, un veritabil giuvaier plantat în inima Bucureştiului. Trebuie ştiut, de la bun început, că această casă este una «programatică», purtătoare de mesaj, și că absolut tot ce se regăsește în ea este rodul gândirii lui: picturile, mobilierul sculptat de către el, inclusiv soba – pe care a proiectat-o el însuşi, încredinţându-i execuţia lui Karl Storck.
Casa lui Theodor Aman este un veritabil muzeu al simbolurilor. În imagine, holul mustind de alegorii
“Casa Aman” este, probabil, opera completă a artistului. Prin ea, el şi-a dorit să demonstreze, atât contemporanilor cât şi posterităţii, că pictura și sculptura sunt arte. Încă de la primii paşi aici, simți cum întreg locul îți vorbește, și cum pe umerii tăi atârnă mesaje greu de înțeles și de descifrat.
Polivalent: Theodor Aman a fost nu doar un pictor dăruit, ci şi un sculptor de excepţie
De departe, holul este încăperea cea mai încărcată de simbolistică. Întâlnim în el o alegorie a poeziei și a muzicii, prin două creații picturale ce dau impresia că sunt realizate în două tehnici diferite: basorelief în piatră, respectiv în bronz. Aman îşi continuă alegoria cu alte două reprezentări, a picturii și a sculpturii, sugerând prin alăturarea şi tehnica deloc întâmplătoare faptul că cele două îşi merită locul la “masa” artelor. În același loc, figurat pe laterale, apare Mihai Viteazul, autorul Unirii de la 1600, sugerând că Aman arbora idealul unirii tuturor românilor dar era totodată conectat şi la evoluţiile din Europa, tărâm preocupat la vremea sa de ideea statului naţional.
Artistul care i-a dat o “faţă” lui Tudor Vladimirescu
[pullquote]Aman ne lasă o reţetă a nemuririi – Putem deveni nemuritori dacă suntem fertili, dacă lăsăm ceva în urma noastră, fie un lucru material, fie unul spiritual[/pullquote]
Mai mult decât atât, Theodor Aman și-a dorit să ne transmită cea mai importantă lecție: că nemurirea ne este accesibilă. A făcut-o prin mijloace specifice, pictând două zeităţi.
„Psyche este întruparea sufletului, suflet prin care sperăm să rămânem nemuritori. De la cealaltă zeitate, Diana, zeița vânătorii și a câmpurilor fertile, vom lua curajul şi fertilitatea. Aman ne lasă o rețetă a nemuririi – putem deveni nemuritori dacă suntem fertili, dacă lăsăm ceva în urma noastră, fie un lucru material, fie unul spiritual”, a explicat Greta Şuteu.
Tudor Vladimirescu văzut de Theodor Aman: studiul figurii (stânga) şi tabloul intrat în conştiinţa colectivă (dreapta, 1879)
Ajutat de harul său, Aman face el însuşi nemuritori din pământeni. Iar portretul lui Tudor Vladimirescu, cel cu care au crescut generaţii întregi de români, este cea mai bună dovadă.
„Tudor moare în `21 și Aman se naște în `31. Secretul realizării portretului este faptul că Aman lucrează după descriere”, ajutat fiind de către Petrache Poenaru, cel care a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. Poate dacă nu existau Petrache Poenaru și Theodor Aman, nu am fi știut astăzi cum arăta Tudor Vladimirescu!
Istoricul de artă Greta Şuteu: Theodor Aman a fost un deschizător de drumuri
Despre Theodor Aman se poate spune, fără teama de a greşi, că a fost un deschizător de drumuri în cultura română. Greta Șuteu a subliniat că acesta nu a cunoscut contracandidat până la Nicolae Grigorescu: „La noi erau cunoscute, ca genuri, portretul și scena istorică. Celelalte sunt întâlnite la Aman, deci iată încă un argument pentru importanța lui”. Potrivit istoricului, Aman a evoluat artistic toată viața, fiind un “scormonitor” care mereu trebuia să reușească, care lua totul drept o provocare. De menționat este și faptul că el a lucrat în toate stilurile contemporane lui, trecând prin realism, romantism și pre-impresionism.
Aşa cum aminteam, casa-atelier a pictorului transmite mesaje prin fiecare por, motiv pentru care amfitrionul a fost suspectat de misticism. Misticismul nu lipsește în totalitate din opera lui, însă este unul mai degrabă controlat, Aman neputând fi considerat bigot, a punctat Greta Șuteu. „Contemporanii lui fac pictură bisericească, el nu. Aman a fost mason – însă nu este așa cum se spune, că masonii sunt în afara religiei. Ci, ei au o privire superioară asupra religiei.”
Marginalizat de către comunişti pentru că era aromân, mason şi burghez
Un fapt care ar trebui să ne mâhnească și să ne revolte pe noi românii este acela că „Tot secolul al XX-lea despre Aman nu s-a vorbit. Nu a putut fi negat, pentru că a făcut Şcoala de Belle-Arte, dar toată perioada comunistă Universitatea de Arte s-a chemat «Nicolae Grigorescu».”
Motivul acestui damnatio memoriae este uşor de intuit. „Aman nu a fost un oarecare. Aman a avut rang boieresc, a avut casa aceasta! Nu era deloc un exemplu bun pentru clasa proletară. În plus, mai era și aromân și mason, deci doar «defecte» a avut acest om” a notat, într-o notă ironică, Greta Șuteu.
[pullquote class=”left”]Dacă el rămânea la Paris, astăzi era maestru recunoscut internațional[/pullquote]
Theodor Aman a revoluţionat pictura şi cultura română, pe care le-a iubit. „Dacă el rămânea la Paris, astăzi era maestru recunoscut internațional”, este crezul lui Şuteu. Cu toate acestea, pentru el iubirea de patrie a fost mai importantă decât gloria.
Dacă vrem ca mâhnirea și tristețea să fie mai mari, actul de devotament făcut de către Theodor Aman și redat cu tristețe de către gazda noastră, în încheiere, le poate intensifica. „El fondează Şcoala de Arte în 1864, pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. În 1866 vine Carol, care introduce un sistem de austeritate foarte dur – și închide facultatea. Ce face Aman? Îi convinge pe profesori să predea gratuit timp de opt luni de zile, și școala continuă, iar el le plătește bursele studenților. [Gheorghe] Tattarescu (co-fondator, alături de Aman, al Şcolii de Arte Frumoase, n.r.) îi ia pe studenții care nu au unde să doarmă la el în atelier. Din acestea ne dăm seama cum era Aman.”
Theodor Aman a fost un maestru iubit de către învăţăceii săi, dovadă şi cadoul pe care aceştia i l-au oferit cu puţin înainte de moarte, a explicat istoricul de artă Greta Şuteu pentru Matricea Românească
Ce reprezintă memoria și cum o construim prin diverse teatre ale acesteia? Ce este o reconstituire istorică? Dar, mai ales, în ce fel a evoluat cinematografia românească și cum poate un film istoric să constituie o altă metodă de educație? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care a încercat să ofere răspunsul o dezbatere cu tema „Din tranşeele memoriei individuale în no man’s land-ul memoriei colective. 140 de ani de la Războiul de Independenţă a României”, organizată la finalul lunii iulie de către Matricea Românească la Festivalul de Film și Istorii Râșnov. Întrebările au fost strâns legate de atracţia zilei la Cinematograful „Amza Pellea” din localitate, unde organizatorii (Matricea Românească şi FFIR) au proiectat primul lungmetraj românesc, realizat în 1912, “Independența României”.
Evenimentul și-a deschis porțile printr-un moment ce are la bază un concept consacrat la nivel internațional, reconstituirea istorică. A fost vorba despre o defilare militară oferită publicului prezent de către Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti, unul dintre lectorii dezbaterii, ajutat de o trupă de dorobanţi. Reprezentația a avut ca scop introducerea spectatorilor în atmosfera istorică a perioadei evocate cinematic, respectiv familiarizarea lor cu conceptul de reconstituire, momentul fiind succedat de vizionarea filmului amintit mai sus.
[pullquote class=”left”]Cu toţii avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică»[/pullquote]
Să urmărești un film mut, ce a fost realizat în anul 1912, nu este lucru ușor, dacă ținem cont de diferențele tehnice, dar nu numai, dintre prezent și trecut. Un astfel de film necesită din partea cinefilului un bagaj respectabil de cunoştinţe istorice, dar și multă răbdare. De această dată, spectatorii au primit informațiile și explicațiile necesare pentru a putea urmări și înțelege pelicula, graţie Mirelei-Luminiţa Murgescu, profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti și moderatoarea conferinţei. Prin lămuririle oferite în timp real, alături de Horia Şerbănescu, ea a reușit să realizeze cu publicul un exercițiu prin care le-a dovedit că „toți avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică», adică ni se oferă o memorie care ne lipsește.”
Potrivit vorbitorilor prezenţi la Râşnov, „Independența României” a fost și va rămâne multă vreme de acum înainte un film de o importanță covârșitoare, mai ales pentru că reprezintă un reper major pentru identitatea noastră istorică şi culturală. Trebuie reamintit faptul că producţia marchează startul României în cinematografie, un foraj temerar în această artă – la acea dată – modernă. Într-o vreme în care filmele nu depăşeau 15-20 de minute, pentru a nu plictisi un public lipsit de cultură cinematografică, “Independenţa României” a sfidat convenţiile, la cele 120 de minute ale sale. De notat şi distribuția formidabilă de care s-a bucurat – actori de un mare calibru, despre care și astăzi se vorbește, precum Aristide Demetriade, Constantin Nottara sau Elvira Popescu. Filmul redă artistic unul dintre momentele fundamentale pentru istoria României, obținerea independenței la finele războiului româno-ruso-turc din 1877-78.
Filmele pe teme de istorie, perspectivă subiectivă
[pullquote]Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea [/pullquote]
Cu siguranță, filmele istorice pot reda – cu un obiectivism mai mic sau mai mare – o anumită porțiune din istorie, dar – după cum sublinia Teodor Burnar, editor coordonator Matricea Românească și lector în cadrul conferinței – „Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea.” Tocmai de aceea, din primul film românesc reprezentativ lipsesc momente importante. Publicul nu află ce s-a întâmplat în urma Tratatului de Pace de la San Stefano, ori că Rusia a fost principala forță care a dus la câștigarea războiului, fără de care – a opinat Şerbănescu – „România nu ar fi avut nicio șansă de a-şi obţine mult râvnita independenţă! E drept că, în urma conflagraţiei, deși ne-am câștigat independența și Dobrogea, am pierdut sudul Basarabiei, ce fusese retrocedat în urma Războiului Crimeii.” „Filmul este o formă de reconstituire până la urmă. Reconstituim cum vrea un regizor sau cum vrea un regim, și facem o selecție”, a reiterat moderatoarea Mirela-Luminiţa Murgescu, explicând omisiunile realizatorilor.
Matricea Românească, proiectul cultural naţional al casei de avocatură „Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a adus un crâmpei de memorie identitară la Râşnov
Dincolo de valenţele sale artistice, filmul „Independența României” a reușit – programatic sau nu – să legitimeze şi noua identitate românescă ce se contura la finele secolului XIX – începutul secolului XX, el având, după cum s-a opinat în cadrul dezbaterii, şi tonalităţi propagandistice – e-adevărat, nu unele făţişe: nuanțele trebuie păstrate întotdeauna, iar acest film a răspuns așteptărilor societății din acea perioadă. Spre comparaţie, o propagandă „ca la carte” este literatura „comandată”, de factură patriotică, a vremii, precum cea compusă de către George Coșbuc („Toţi Doamne şi toţi trei”) sau Vasile Alecsandri („Peneş Curcanul” etc.). „Avem, în acel moment, o literatură comandată unor scriitori și plătită de către stat”, a precizat Mirela-Luminiţa Murgescu, Profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti.
Cât de greu era în acea perioadă pentru un om de creaţie (regizor, poet sau jurnalist) să scrie istorie fără a derapa de la cadrul etic? Potrivit lui Teodor Burnar, „Este evident că în regimurile autoritare etica a avut de suferit și că au existat limitări impuse de natura regimului în care creaţiile artistice ori jurnalistice erau produse, acestea devenind instrumente de propagandă. Cred că e un joc echilibristic destul de delicat, acela de a scrie istorie urmând niște directive, indiferent de domeniu. Asta nu înseamnă că nu au existat și gesturi eroice, de independenţă. În egală măsură, să nu ne înşelăm că propaganda este apanajul dictaturilor – se face la fel de multă propagandă şi în democraţie.”
Reconstituirea istorică poate fi o altă formă de învățare
După cum s-a amintit în cadrul conferinţei susţinute de către Matricea Românească la Râşnov, anul ce vine este anul Centenarului Marii Uniri de la 1918. Un moment prielnic să ne redescoperim identitatea, să conștientizăm momentele ce ne-au influențat devenirea. Teodor Burnar crede că „este momentul să ne punem din nou întrebări cu privire la istoria noastră, care trebuie privită cu un pic mai mult obiectivism.”
Momentul de reconstituire istorică (foto 1-3), implicând dorobanţii vremii, ce a prefaţat dezbaterea filmului „Independența României” (foto 4)
În cadrul evenimentului s-a vorbit şi despre un fenomen popular pe tot globul, ce își dorește să fie o altă formă de a păstra vie istoria: reconstituirea istorică. Este un concept ce vine în ajutorul memoriei, revigorând-o şi completând-o acolo unde este cazul. Cel mai în măsură să explice acest fenomen a fost Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti.
[pullquote class=”left”]Oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul unei reconstituiri istorice: de împăcare, de bună înțelegere[/pullquote]
Acesta a subliniat diferența dintre o reconstituire istorică şi alte modalităţi de a recrea trecutul. „Încerci plăcerea de a le spune și celorlalți, de pildă, cum a mers un soldat, ce făcea, cum se îmbrăca, cum își încărca pușca ori cum trăia în bivuac. Una este să citești, și alta este să porți costumul.”
Care a fost morala acestei dezbateri, una de altfel strâns legată atât de profilul filmului „Independența României”, cât și de memorie și de actul de reconstituire istorică? Deşi este fundamental să ne cunoaştem istoria şi să fim mândri de realizările predecesorilor, în opinia lui Horia Şerbănescu, „oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul pe care îl propagă o reconstituire istorică: de împăcare, de bună înțelegere.”
Urmăriţi, mai jos, primul lungmetraj românesc, Independenţa României (1912)
Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă: sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.
Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu vor să îi accepte omniprezența și încearcă în fel și chip să o anuleze. Ne prindem de viață ca niște furnici de firul ierbii pe timp de ploaie. Avem în sânge dorința fierbinte de a trăi clipa și suntem gata să ne punem sufletul pe tava destinului pentru încă câteva secunde de existență. Veți spune că e vorba de autoconservare, de continuitate a neamului – și cred că veți avea dreptate în final. Toți facem asta, dar mai puțini o recunosc. Sunt, însă, printre noi, ființe speciale, rupte de tumultul acestei sorți grăbite, care creează pentru frumos și bine, care elogiază valorile mai presus de propria lor fericire și care plătesc un preț prea înalt pentru această misiune.
”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit inimile. Este dificil să pui pe hârtie cuvinte de laudă pentru un poet național, deoarece cuvintele sunt fade și puține pentru a transmite un mesaj vivace, care pulsează în sufletele noastre, dar totuși voi încerca să o fac cât mai bine.
Mă număr în rândurile generației ”Albinuța”. Fericiții copii care, de la grădiniță, învățau din acest abecedar. Şi nu era un simplu manual, ci o încropire frumoasă de poezie și educație, ieșită de sub penița marelui autor. Și acum țin minte strofele învățate cu tragere de inimă la matineele primăverii:
– Bună vreme, ghiocel! – Bună vreme, băieţel! – Hai cu mine, eşti desculţ… – Dacă noi suntem mai mulţi!
Sau ale iernii:
Fuga-fuga, Cu fuguţa, Iese-afară Săniuţa! Ninge, ninge, ninge, ninge, Şi-a rămas În pom o minge!
De drag ce ne era, l-am tot răsfoit și învățat din scoarță-n scoarță. Cu câtă mândrie ne rosteam rimele învățate și gesticulam ca niște mici artiști! Dar nu ne-am oprit din a-i admira talentul nici pe băncile liceului, unde învățam poezii dedicate graiului matern:
Frumoasă-i limba noastră
Pe ramul verde tace O pasăre măiastră, Cu drag şi cu mirare Ascultă limba noastră
De-ar spune şi cuvinte Când cântă la fereastră, Ea le-ar lua, ştiu bine, Din limba sfântă-a noastră.
Neamului românesc:
Scrisoare din Basarabia
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi si vă sărut.
Credeam că un noroc e plaga, Un bine graiul cel sluţit. Citesc azi pe Arghezi, Blaga – Ce tare, Doamne-am fost minţit!
Cu pocăinţă nesfârşită Mă rog iubitului Isus Să-mi ierte vorba rătăcită Ce despre tine, frate, am spus.
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut.
Vieru a trăit prin poezie, a implantat în noi destoinicul și vrednicul, ca pe niște piloni existențiali, și a făcut-o cu toată credința unui luptător neobosit. Predestinat să fie prigonit pentru dreptate, Vieru a reușit să țină piept, chiar și în timpurile cele mai neguroase. S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, plugari români (așa cum îi plăcea să le zică). Rămas orfan de tată, care plecat la război nu s-a mai întors, și crescut cu multă dragoste de mama sa, a reușit prin muncă și devotament să obțină rezultate impresionante pentru acele vremuri.
A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, ”Alarma”, apreciată la justa valoare de criticii literari. În 1958 termină cu diplomă roșie Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, care va deveni decenii mai târziu revista „Noi”, și ziarul „Tînărul leninist”, transformat ulterior în „Florile Dalbe”.
Personalitate a culturii române, Grigore Vieru este sinonim cu frumuseţea cuvântului Foto: http://www.rasputin.md/
Anul 1968 este unul hotărâtor pentru destinul poetului, dând naștere volumului de versuri lirice ”Numele tău”. Cartea devine, pe bună dreptate, cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției, este inclusă ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, asemenea omagii apărând pentru prima oară în literatura poetică basarabeană postbelică.
Dar ceea ce l-a transformat într-un erou al poporului – iar acest apelativ i se cuvine de bună seamă – este implicarea acestuia în Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, alături de Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Vatamanu sau Adrian Păunescu. Grație lui, am avut fericita împlinire a visului, tăgăduit decenii, de a vorbi în limba română peste tot, de a scrie cu buchia latinității. Lui Vieru îi datorăm sensibilitatea națională și descătușarea identității statale. Penița sa ne-a redeschis drumul spre Patria-mamă, căci el însuși spunea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.
Prolific în poezie şi mare luptător pentru libertate: Grigore Vieru Foto: http://flacaratv.md/
Atât de modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet. Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă. Așa că, atunci când vorbești despre Vieru, este imposibil să nu îi admiri talentul cu care elogia, în poezie, imaginea maternă:
Făptura mamei
Uşoară, maică, uşoară, C-ai putea să mergi călcând Pe seminţele ce zboară Între ceruri şi pământ!
În priviri c-un fel de teamă, Fericită totuşi eşti – Iarba ştie cum te cheamă, Steaua ştie ce gândeşti.
Cântec de leagăn pentru mama
Dormi-adormi, măicuţă dragă, Dorm nepoţii tăi de fragă, Dorm şi blidele spălate, Dorm şi rufele curate; Dorm trudite-a scării trepte Lângă cuibul meu de pietre, Doarme-n tihnă greieraşu-n Clopoţelul de la uşă; Doarme casa ta bătrână, Doarme via sub ţărână. Dormi! Prin vis, pe val de mare, Să te vezi copilă mare, Lângă-un ciob şi o cordică Să te vezi copilă mică. Să te vezi şi mai înainte: Când erai cum nu ţii minte. Dormi, măicuţa mea albită, Dormi, măicuţa mea iubită!
Ca orice minune dăruită unui pământ secătuit, miracolul Vieru ne-a părăsit prea repede și prea durut. Inima lui nu a mai avut putere să bată după un accident rutier și a plecat la ceruri, de unde ne veghează aidoma unui părinte grijuliu și ne învață să nu purtăm ranchiună morții:
Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii.
Matricea Românească a făcut o vizită la Muzeul „Theodor Aman” din București, prima casă-atelier a unui pictor român. Am descoperit aici lucruri pe care puțini le știu despre acest artist, privind filosofia sa, dorințele și viziunea lui referitoare la patrie – idealuri pe care și le-a exprimat prin artă: pictură și sculptură.
Theodor Aman a trăit între anii 1831-1891 și a fost primul pictor român școlit la Paris, primul pictor care a realizat pictură de șevalet și cel care a întemeiat prima școală de arte din București. O altă operă remarcabilă – dar puţin cunoscută – a pictorului Aman este chiar… casa acestuia, ce a fost realizată în întregime de către el și se află astăzi ascunsă între două clădiri, pe strada C.A. Rosetti nr. 8 din Capitală.
Această casă „Nu e o simplă casă de locuit! Este o casă care transmite mesaje de la exterior la interior, prin fiecare detaliu pe care-l vedeți. Nu sunt detalii decorative, sunt simboluri care trimit la mesaj”, ne-a mărturisit muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, cea care îl consideră pe Aman „un filosof care se folosește de talentul lui în pictură și sculptură ca să-și transmită ideile”.
Despre Aman mai trebuie să ştim faptul că este – și spun „este”, pentru că despre el trebuie vorbit mereu la prezent, pentru a fi păstrat viu în memoria noastră – fiu de aromân, iar numele său vine de la porecla pusă de turci tatălui său, în urma negoțului pe care acesta îl făcea cu ei, și înseamnă „iertare, îndurare”.
Camera – atelier de la Muzeul „Theodor Aman”
Oricât de bun ți-ar fi condeiul, să reușești să exprimi și să transmiți ce întâlnești în această casă este greu. Întreg imobilul îți transmite talent, inteligență, dragoste, pasiune pentru artă, pentru frumos și bun gust, pentru subtilitate. Fosta casă a lui Aman este „de la proiectul de arhitectură, decorații exterioare, tot ce înseamnă decorații interioare”, până la ultimul detaliu, rodul gândirii și filosofiei lui de artist, pe care ca simplu vizitator nu le poți bănui, pătrunde și înțelege cu ușurință şi nici “pe repede-nainte”.
Rodul creator al lui Aman pe mai multe planuri este întâlnit doar în această casă, după cum a ţinut să sublinieze Greta Şuteu: „Aici aveți pictură murală, aveți vitraliu. O să vedeți mobilier sculptat de Aman. Sculptură de Aman nu vedeți în altă parte, decât în casa lui Aman.”
Domnitorii români și truda lor pentru România de astăzi
Pătrundem mai adânc în casa și în gândirea lui Theodor Aman și ajungem să ne bucurăm ochii și mintea cu camera-atelier a pictorului, ce are forma geometrică a unui cub care abundă de lumină. În această cameră întâlnim o piesă de mobilier sculptată de către Aman și parcă așezată strategic în locul care dăruiește lumină din plin – ca și cum ar fi în lumina reflectoarelor, ceea ce ne transmite că este de o importanță covârșitoare: biroul monumental al artistului. Prin intermediul lui, ne este predată, peste timp, o importantă lecție de istorie, dar şi de speranţă. De speranţă, pentru că ceea ce a sculptat Aman pe birou încă nu se înfăptuise, ci era o privire în viitor a patriotului.
Întâlnim pe birou, sculptați în lemn, după cum ne explică muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, pe „Traian și Decebal – începutul poporului român. Mihai Viteazul – unificatorul, Ștefan cel Mare – erou național în Moldova, Matei Basarab și Negru Vodă – eroi în Țara Românească. Nu în ultimul rând, Mircea cel Bătrân, cel care a adus pentru prima oară la țară Dobrogea. După cum ştiţi, se intitula domn «până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului».” Figurile reprezentate nu sunt deloc întâmplătoare: apelând la ele, Aman ne-a transmis, la 1870, dorinţa ca România (Moldova şi Ţara Românească, unite la 1859), respectiv Dobrogea şi celelalte provincii istorice, să vină împreună şi să înfăptuiască Statul Naţional.
Istoricul de artă Greta Şuteu, explicând simbolistica biroului sculptat de către Theodor Aman
Poate că acest birou este cea mai importantă piesă de mobilier realizată de către Aman, din punct de vedere al încărcăturii emoționale, al simbolisticii pe care o poartă. El ne vrea împreună, ne vrea uniți, ne vrea pentru țară, știind să ne ofere o pildă nu doar prin acest birou, ci mai ales prin puterea exemplului: după terminarea studiilor la Paris, s-a întors în țară și a ajutat la construcția și evoluția ei din punct de vedere artistic și arhitectural.
Acest împreună, această unire pe care vizionarul și-o dorea a avut loc – parţial – în 1881, după Războiul de Independență, când se declară Regatul Independent al României. „El are satisfacția că trăiește la momentul respectiv – ba mai mult, și participă într-un fel foarte special și simbolic: Carol, care până atunci a fost principe, devine rege. Or, ca rege, are nevoie de simbolurile regalității – coroana și sceptrul regal. Ambele sunt, la vremea respectivă, realizate de către Theodor Aman, ceea ce arată reputaţia de care se bucura.”
Casa prea puțin cunoscută a lui Aman are multe de spus celor care îi trec pragul și reușește să îți ridice multe semne de întrebare, iar sentimentele cu care ieși din ea nu pot fi transpuse în cuvinte. Însă, dacă vă întrebați Ce este casa lui Theodor Aman?, ei bine, muzeograful ne oferă un răspuns cu greutate: „Asta este casa lui Aman – templu dedicat artelor!”
Biroul sculptat de pictor în anul 1870 reprezintă o importantă lecție de istorie pe care acesta ne-o oferă
Mirabela Busuioc este genul de româncă neaoşă, care te unge la suflet fiindcă şi-l pune pe tavă pe al ei. Bucovineancă “aşa cum scrie la carte”, ea şi-a deschis larg porţile casei sale din Gura Humorului pentru echipa Matricea Românească şi ne-a vorbit despre pasiunea – ieşită la iveală natural – de a crea măşti tradiţionale. Asta, deşi are un magazin din care trăieşte confortabil. “Vreau să las ceva în urma mea, vreau să îmi ţin copiii aproape de tradiție și să nu uite de unde au plecat”, spune Mirabela.
Matricea Românească: Cum v-ați descoperit pasiunea pentru măști?
Mirabela Busuioc: Îmi place masca în general. Îmi place ideea de mască, și m-am hotărât să încep cu măștile tradiționale. Nu am evoluat și la altceva. Mergând prin târguri cu soțul meu și uitându-mă la alți meșteri populari, am “furat” meseria. Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut una și, de la acea una, mai multe. Am evoluat de la mască la mască.
Matricea Românească: Părinții Dvs. au avut vreo preocupare similară?
Mirabela Busuioc: Da, mama mea cosea goblenuri. Am acasă foarte multe cusute, cred că 100 – deși nu se mai poartă în ziua de azi. Poate și de aici s-a născut pasiunea mea pentru cusut, pasiunea de a ține acul în mână.
Matricea Românească: Credeți că această creativitate a românilor este nativă?
Mirabela Busuioc: Bineînțeles! Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei. De la mască la mască evoluez, gândindu-mă oare cum aș face? Cum ar trebui pus? Și combin culorile. Combinația de culori contează foarte mult.
Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei
Matricea Românească: Interviul pe care i l-am luat domnului Vasile Șușca din Maramureș a trezit mult interes. Dvs. cum vă raportați la mască? Prin ce se remarcă, ce ar fi particular pentru măștile pe care le creaţi?
Mirabela Busuioc: Este un stil personal. Eu pur şi simplu am început să fac măști. Nu îl cunoșteam – şi nici nu îl cunosc personal – pe domnul Vasile Șușca, ci doar de pe internet. Suntem prieteni pe Facebook. I-am arătat creațiile mele în momentul în care ne-am cunoscut „virtual”.
Matricea Românească: Cum a reacționat?
Mirabela Busuioc: A fost foarte încântat, m-a felicitat și m-a îndemnat să continuu. Ca mulți alți meșteri care m-au încurajat la rândul lor. Familia a fost, însă, prima care m-a îndemnat.
Prolifică: Neofita Mirabela Busuioc şi-a umplut peretele bucătăriei cu măşti tradiţionale, încă o dovadă că românii au geniu creativ
Matricea Românească: Îmi spuneați că, momentan, nu câștigați foarte mulți bani din vânzarea măștilor.
Mirabela Busuioc: Nu, pentru că nici nu vreau să câştig! Am altă afacere…
Matricea Românească: Ce vă face, atunci, să creaţi măşti tradiţionale?
Mirabela Busuioc: Îmi place ideea de a crea și de a-mi ocupa timpul cu un lucru frumos, decât să fac altceva. De exemplu, stat la povești cu vecinele, sau alte lucruri.
Nu mi-am propus să câştig din măşti. Am altă afacere. Fac asta pentru sufletul meu şi al cunoscuţilor, pentru România
Matricea Românească: Purtaţi-ne prin procesul de creaţie a unei măşti.
Mirabela Busuioc: Încep de la pălărie. Îmi aleg pălăria, îmi aleg materialul, materialul vine cusut pe pălărie, după care îmi cos ochii, gura… Nasul îl cos direct pe material, și încep a pune lâna – albă, neagră, fumurie, cum găsesc.
Matricea Românească: Ce materiale folosiți?
Mirabela Busuioc: Lână, în mare parte. Stofă – pălăria este tot dintr-o stofă, mai groasă. Mai folosesc, la dinți, fasole – sau mai pun bucățele de pielicele. Le decupez forma dinților și cos. Nu în ultimul rând, ață.
Matricea Românească: Cum au reacționat cei care v-au văzut măştile?
Mirabela Busuioc: Foarte bine. Am fost și la Festivalul “Hora Bucovinei”. Au fost foarte încântați. E altceva, în comparație cu celelalte măști din zonă.
Matricea Românească: Am observat că aproape toate au, ataşat, tricolorul.
Mirabela Busuioc: În mare parte, da.
Matricea Românească: De ce ați simțit nevoia să-l puneți acolo?
Mirabela Busuioc: Pentru că sunt româncă, în primul rând. Să promovăm România.
Am ataşat tricolorul măştilor mele, pentru că sunt româncă şi vreau să promovez Gura Humorului, Bucovina, România
Matricea Românească: Majoritatea măștilor sunt masculine, dar se observă și câteva feminine. De ce mai puține femei decât bărbați?
Mirabela Busuioc: Pentru că se cer mai mult măștile masculine. Cele ce reprezintă băbuțe au căutare rar, doar la ansambluri – dansul babelor. Cum spuneam, se cer în special cele masculine. Sunt și mai aspectuoase.
Matricea Românească: L-ați implicat și pe băiețelul Dvs.
Mirabela Busuioc: Da. Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic.
Matricea Românească: Din ce se mai trăiește în ziua de astăzi în Gura Humorului? Se poate trăi din meșteșug?
Mirabela Busuioc: Da, bineînțeles. Se poate trăi, dacă vrei. Cei care au început demult o fac. Sunt meșteri care cos ii autentice, opincari, domnul Zofotă cu pirogravarea oaselor și ce mai are el de vânătoare… Lumea caută și cumpără. Ei, în general, sunt pensionari. Le place, e o meserie pentru bătrânețe.
Un moş înrămat, în casa Mirabelei Busuioc, meşter popular din Gura Humorului, Bucovina
Matricea Românească: Mi-ați spus că lucrați măștile împreună cu soțul Dvs. și că, inițial, a fost surprins de idee.
Mirabela Busuioc: Da, a fost mirat, pentru că el nu credea în potențialul meu. Era puțin sceptic, de fapt. Zice: „O las în pace, să văd ce face!” După care, a observat: „Da, iată că sunt mult mai frumoase față de ceea ce am văzut în zonă!”
Matricea Românească: Și iată că, acum, lucrați împreună.
Mirabela Busuioc: Aşa este. Mă ajută cu lâna, cu curățatul, cusutul, cu ce poate el.
Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic
Matricea Românească: Ideea de a încadra aceste măşti tradiţionale în rame vă aparține?
Mirabela Busuioc: Da, este a mea. Am plecat de la ideea de ramă pe sfoară, deși mi s-a părut mai «tradițional», după care am zis să încerc și pe rame, să văd cum vine. Ramele sunt date cu ulei de in. Mie îmi plac, îmi sunt dragi. Consider că sunt altceva.
Matricea Românească: S-ar părea că vă place să le accesorizați, pentru că observ şi o mască cu pipă.
Mirabela Busuioc: Este adevărat. În special, măștile cu pipă mă cam reprezintă. Cineva mi-a spus că ar fi un kitsch, pentru că pipa e un plastic, totuși. Nu e făcută manual. Însă am crezut în ideea mea și văd altceva în pipa respectivă.
Matricea Românească: Pentru că la anul vom sărbători Centenarul Marii Uniri, vă gândiți la niște măști speciale dedicate evenimentului?
Mirabela Busuioc: Cu siguranță. Am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună. Acum, am început cu niște păpușele. Pe viitor, nu știu cu ce o să vă mai surprind.
Măşti tradiţionale bucovinene, în „semnătura” Mirabelei Busuioc din Gura Humorului
Matricea Românească: De unde vă luați inspirația?
Mirabela Busuioc: Eu, când am pălăria, văd și masca: cam cum ar trebui făcută, cum mi-ar plăcea mie să o realizez. Mă mai uit și pe internet, prin târguri, pe la unul, pe la altul, și aleg ce-i mai bun, apoi o creez pe a mea proprie.
Eu am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună
Matricea Românească: Aveți vreo mască mai dragă, în afară de prima pe care ați creat-o?
Mirabela Busuioc: Toate îmi sunt dragi. Nu pot să spun că îmi place una în mod deosebit, pentru că fiecare are farmecul ei, și la fiecare am muncit destul de mult și m-am implicat ca să iasă așa cum mi-a plăcut mie în momentul acela. Căci astăzi am o idee, dar mâine poate o văd un pic altfel, fac altceva.
Matricea Românească: De unde obțineți lâna?
Mirabela Busuioc: De la un alt meșter popular, domnul Nicu Zaharia, de la Ostra. El mă mai ajută cu lână. Mai am niște prieteni la Vama, care au oi şi îmi tund şi îmi spală lâna. Iar materialele, le obţin de la mine din magazin – ce nu se vinde, reciclez. Sau, dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască! Nu se pune problema.
Mirabela Busuioc, o româncă inspirată: „Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut o mască și, de la acea una, mai multe”
Matricea Românească: Cât de mult contează pentru cei din Gura Humorului meşteşugul pe care îl practicaţi?
Mirabela Busuioc: Cei mai mulţi sunt încântați, pentru că eu reprezint Gura Humorului, Bucovina și România. O bună parte dintre măşti le lucrez și în magazin, la locul de muncă. Ei intră, ies, mă aplaudă: „Vai, e super! E frumos! E OK! Să vedem când e gata! Să o pui pe Facebook!” Primesc foarte multe like-uri, aprecieri pe Facebook. Lumea primește bine ideea de mască, de creaţie.
Matricea Românească: V-ați gândit să vă faceți un magazin fizic cu măștile?
Mirabela Busuioc: Am în plan, pe viitor. Astă-iarnă, am pus în magazinul meu toate măștile. Cei care au intrat au putut să le vizioneze. Nu le-am vândut, le-am pus doar pentru vizionare.
Matricea Românească: Ați primit întrebarea dacă le vindeți?
Mirabela Busuioc: Da, dar nu am vândut, pentru că am zis să ajung la un număr consistent, după care…
Matricea Românească: Vă e greu să vă despărțiți de ele?
Mirabela Busuioc: Da, îmi pare rău să vând o mască, drept să vă spun. Am fost acum (în luna mai, n.r.) la “Hora Bucovinei” și îmi pare bine că n-am vândut nici una. Am zis: „Lasă, mai încolo. Când o să am 50-100-150”. Deocamdată, sunt la început. Am donat prietenilor dragi, cunoștințelor, atât tablouri, cât și măști.
Culoare, puritate, hărnicie, optimism: „atelierul” casnic al Mirabelei Busuioc din Gura Humorului, Bucovina, este expresia spiritului românesc în cea mai frumoasă formă a lui
Matricea Românească: Pentru viitorul apropiat, la ce lucrați?
Mirabela Busuioc: La păpușele tradiționale. Le fac din rolă de carton, este o rolă pe care vine un placaj lipit. Adaug materialul cusut, hăinuțele, și cos mărgele pe material, ca rezultatul să fie cât mai autentic.
Dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască!
Matricea Românească: Ne explicaţi că facerea unei măşti vă ia cam trei zile. Dar a unei păpuşi?
Mirabela Busuioc: O fac în jumătate de zi. O pereche – moș și babă – o realizez într-o zi.
Matricea Românească: De ce credeți că masca a dăinuit și a intrat în folclorul românesc?
Mirabela Busuioc: Pentru că masca se folosește la obiceiurile de iarnă, în primul rând. De Crăciun, de Revelion, merg urătorii, se fac partii (grupuri de oameni, n.r.), toți sunt mascați, toți caută să poarte măşti cât mai deocheate, cât mai frumoase, să iasă în evidență: cea mai frumoasă partie, cel mai frumos colindător. Poate și de asta.
Matricea Românească: Se fac concursuri la sfârșit de sărbătoare, pentru a-l desemna pe cel care a avut cea mai frumoasă mască?
Mirabela Busuioc: Nu se face, propriu-zis, concurs de măști. Dar, în comunitate, vorbim între noi: ”A lu’ cutare a fost cea mai frumoasă”.
Matricea Românească: Și se ține minte. E un motiv de mândrie.
Mirabela Busuioc: Da, e un motiv de mândrie pentru cei care le-au purtat.
Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică
Matricea Românească: Vă vedeți creând măşti pe termen lung?
Mirabela Busuioc: Da, de ce nu? V-am spus, vreau să evoluez. Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică. Masca nu e doar de purtat pentru urător. Are mai multe întrebuinţări.
Matricea Românească: Nu vă e frică de birocrație?
Mirabela Busuioc: Nu. Nu-mi este frică de nimic și de nimeni. Pentru că eu muncesc eu la ele și, atât timp cât ies din casa mea şi le fac, eu sunt deja meșter popular. Deci, dacă le comercializez, o fac la târguri, nu le bag la mine în magazin. Așa, mi-ar trebui un certificat de producător.
Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care citesc revista culturală online Matricea Românească?
Mirabela Busuioc: Dacă le place să facă ceva, să o facă! Să încerce, pentru că… niciodată să nu spui niciodată!
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Cântul și liricul sunt nimfele culturale ale unui popor, care mai înainte de a vorbi a cântat. Basarabia, deși micuță și ascunsă în inima Europei, are cu ce se mândri în materia poeziilor și melodiilor – veritabil balsam pentru suflet. Aceste tandre acorduri ne-au însoțit din fragedă copilărie, când ne cânta mama: „Nani-na, nani-na, dormi acum, fetița mea” și până la epopeea independenței, când decis a fost că Moldova se vrea întoarsă în latinitate.
Așa că din trupul mumei naționale a luat ființă un duet, un cuplu de oameni care au cântat durerile neamului, care au pus pe note sentimentele și frustrările unui popor indecis prin definiție. Uniți atât pe pământ printr-o căsătorie, cât și în ceruri prin spirit, Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt figuri emblematice ale patrimoniului nostru cultural. Iată de ce, în acest material, am decis să le aduc un elogiu.
O mare dragoste: soții Ion si Doina Aldea-Teodorovici, embleme pentru muzica românească din Basarabia. Sursa foto: iticket.md
Ion Aldea-Teodorovici s-a născut în mod miraculos, de sărbătoarea Bunei Vestiri (cred că a fost un semn providențial), în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, nevoit în perioada ocupației sovietice să se retragă din biserică. Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Doina Marin, numele de fată, s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, în familia intelectualilor Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost scriitor și jurnalist, iar mama – profesoară de Limbă și Literatură Română. De la începuturile vieții erau predestinați să aducă arta și frumosul în capul mesei. Ambii talentați și puternici, au decis că nu pot fi egoiști și că țara asta mioritică merită ceva mai bun.
Cândva…
Îți amintești la ce visam,
Când hoinăream
Pe coama munților.
Cândva…
Visam mereu în doi să fim
Și-n toamnă să ne logodim
În toiul nunților
(Versuri din cântecul Balada familială)
Anul 1982 este, pe bună dreptate, momentul inițierii acestei comuniuni spirituale, care s-a întins pe un deceniu. În 1991 câștigau premiul presei la Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia – 91”. În 1992 sunt protagoniștii filmului „Dragostea ce mișcă sori și stele” și în același an sunt delegați la Festivalul „Cerbul de aur” de la Brașov, stabilind o tot mai strânsă colaborare cu frații de peste Prut.
Decursul istoric i-a prins într-un vertij, numit renaștere națională, motivându-i să creeze și să dea naștere unor simboluri care vor dăinui. Așa că au dăruit națiunii cântece de un profund patriotism, cum sunt „Suveranitate”, „Sfântă ni-i casa”, „Mănăstirea Căpriana” și altele. Dar nu s-au mulțumit să stea doar în marginea luptelor de regăsire, ci au urcat pe baricade, cântând în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru împreună cu poeții Grigore Vieru, Adrian Păunescu.
Țin minte cum mama îmi punea la casetofonul vechi cântecele lor, cum vocea lor catifelată se îmbia și se ridica aidoma unor rugăciuni spre cer. Chiar și acum, la maturitate, mă ating „Sărut, femeie, mâna ta” sau „Floare dulce de tei”. Nu doar muzica le era frumoasă, ci și chipurile, dar mai ales iubirea. Dacă există cu adevărat suflete-pereche atunci, indubitabil, ei au fost. Chiar și moartea nu i-a putut despărți, deși ni i-a luat prea repede.
Omagiu statuar adus celor doi artiști în Basarabia Sursa foto: www.publika.md
Au plecat în neființă în urma unui accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Dispariția lor subită a provocat multă durere și chiar teorii conspiraționiste, dar ceața memoriei i-a învăluit exact așa cum au plecat, ei doi și un mic suflețel de copil, pe care Doina îl purta sub inimă.
Doina şi Ion Aldea-Teodorovici – Eminescu (Cerbul de Aur 1992)
Pentru că a făcut – şi poate mai face parte – din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel spus, să cadă (dacă nu cumva a căzut demult) în desuetudine pentru că, aşa cum opina Vasile Constantin Boghian în pertinenta “Românii, între Păcală şi Mioriţa”, vârsta adesea imberbă la care tinerii noştri iau contact cu marile creaţii literare – fie ele culte sau populare – este inadecvată pentru o înţelegere şi o apreciere profunde a temelor de substanţă reprezentate în ele.
Observaţia se susţine: este îndoielnic că Slavici a scris “Popa Tanda” având în minte o audienţă tânără. Dimpotrivă: clasicul nostru scrie povestea preotului din Sărăceni, care apare de nicăieri pentru a răsturna status quo-ul indolenţei într-o comunitate încremenită şi a conduce prin exemplu, mai degrabă având în minte un public matur. Citită la 12 sau chiar 18 ani, “Popa Tanda” are caracter anecdotic. Citită la 30 de ani, ea poate constitui un avertisment la timp. La 50, rolul ei e educativ, moralizator, de pildă pentru nepoţi – şi, ar trebui, pentru subordonaţi. Pentru că „Popa Tanda”, nu „Arta Războiului”, e cartea pe care orice şef român trebuie să le-o dăruiască angajaţilor.
Povestea pe scurt: părintele Trandafir, un “popă” drept şi cumpănit, harnic şi grijitor (“adună din multe şi face din nimica ceva”, dezvăluie Slavici), intră în conflict cu enoriaşii din parohia lui, Butucani, “bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală”. “Căderea din Rai” se petrece fiindcă lui Trandafir, om intransigent, nu îi plac pomenile şi ospeţele, pentru care îşi ceartă consătenii, ba – pe deasupra – se pune rău şi cu protopopul, ceea ce îi atrage exilul în Sărăceni.
El avea legea lui: “Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!”
Ajuns în Sărăceni, ne spune Slavici, cu nevastă, doi copii şi desagii deşerţi, popa Trandafir găseşte o comunitate de leneşi – nu atât prin natura lor, cât de la natură: satul aflat în Valea-Seacă e victima inundaţiilor – veche poveste românească -, ceea ce ucide orice iniţiativă.
Unde nu e nădejde de dobândă lipsește și îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să câștige, iară sărăcenenii și-au fost scos gândul de câștig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinși la răcoare; nu puteau, își mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna… vai și amar!
În Sărăceni, continuă Slavici, satul e uliţă, neavând garduri, iar biserica e “lucru de prisos”. Popa nu disperă: caută “să facă din nevoie drag” şi să îşi creeze un rost aici. Însă cum în Sărăceni, “nu erau nici pomeni, nici ospeţe”, părintele începe a-şi lucra fericirea, motivat cel puţin iniţial de cel mai pur autointeres („«Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!» Își puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici.”)
Popa Tanda. „Românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa. El n-a descoperit piatra filosofală a acţiunii” Foto: umblat.ro
Sărăcenenii sunt însă români şi oameni: sfătuiţi cu binele, apoi treptat admonestaţi şi batjocoriţi pentru “păcatul” de a nu lucra, de a lenevi, îşi pierd răbdarea cu “Popa Tanda” şi-i cer episcopului să-l revoce.
Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mișcat satul înainte, măcar numai atâta cât e de la vorbă până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoși și atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi, câteodată la sfat, câteodată la batjocură. Era lucru minunat: oamenii cunoșteau binele, râdeau de rău, dar nu se urneau din loc
Tanda are de-acum patru copii, şi un sat care i s-a urcat în cap. Doar Dumnezeu – şi munca pe care le-o predica altora – îl mai pot salva. De voie, de nevoie, el devine primul gospodar al localităţii: îşi repară casa, şi-o îngrădeşte, pune ceapă, morcovi, fasole, barabule (cartofi, n.n.), curechi (varză) şi păpuşoi (porumb), în fine ajunge mic artizan şi un soi de primar neoficial, iar tot satul se modelează – după ani de zile de stupoare – după el.
Catalogat odată “omul dracului”, Tanda redevine “părintele Trandafir” şi “omul lui Dumnezeu”, binecuvântat cu nepoţi şi respectat în comunitate.
De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică: nici din asta nu vedem însă decât cinci ferestre și un acoperământ roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala. (…) Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic.
S-a perimat mesajul lui “Popa Tanda”? Este nuvela lui Slavici, publicată la 1875, o bagatelă, azi? Nicidecum! Într-o societate românească în care avem mai nou “buzzword”-uri şi nu principii de viaţă, în care productivitatea şi eficienţa, religii importate din metropole străine, au înlocuit munca onestă şi răbdarea cuminte a roadelor, în care mulţi tineri visează doar la “leisure” fără să accepte şi responsabilităţile aferente, punând căruţa înaintea cailor, “Popa Tanda” e de o actualitate senzaţională.
Nu, românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa (uneori filosofică, alteori anxioasă), cum ar zice Tudor Gheorghe. El n-a descoperit încă piatra filosofală a acţiunii şi se mulţumeşte a contempla, ceea ce-l face adeseori victimă. Acestea fiind spuse, până vin ruşii, turcii, sau pur şi simplu Marele Potop, ca-n Valea-Seacă a lui Popa Tanda, poate ar trebui să ne luăm destinul în mâini şi să avem curajul de a ne crea viitorul. A citi “Popa Tanda”, poveste clasică despre un român muncitor, e un început de bun augur.
“Conştiinţa românească a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârşie fabuloasă”, scrie George Călinescu în capitolul introductiv (“Strămoşii”) al emblematicei sale Viaţa lui Mihai Eminescu. Despre Luceafăr, continuă exegetul, s-a spus că ar...
Articolul de față inaugurează seria de autor Constantin Noica, făcând parte dintr-un proiect vast și de lungă durată, dezvoltat de către Matricea Românească. În cadrul acestui proiect ne propunem să aducem în atenția publicului nostru o serie de...
Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.
De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament,...
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist...
Moștenirea Babei Stoltz, de Alina Pavelescu, este o carte ce descrie România pitorească a zilelor noastre, exemplificată prin realităţile unei localităţi din Câmpia Bărăganului. Matricea Românească vă oferă, mai jos, recenzia acestei mostre de...
Probabil mii de elevi români au trecut în ultimii 25 de ani prin mâna lui Carmen Bodiu, profesorul de Limba Română cu care Matricea Românească a stat de vorbă la Oradea. Pentru directorul Casei Corpului Didactic Bihor, cultura în România înseamnă educaţie,...
Carmen Bodiu este profesor de Limba şi Literatura Română şi director, Casa Corpului Didactic a judeţului Bihor. Cu ea, Matricea Românească a discutat la Oradea despre starea limbii noastre, despre cum ne “rost(u)im” viaţa ca români, despre marii noştri...
Șantier (1935) este unul dintre cele mai interesante experimente ale literaturii eliadești, dar și ale literaturii române interbelice, o întrepătrundere de jurnal cu ficțiune și comentarii retrospective, un gen pe care Mircea Eliade l-a numit și l-a...
Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că "jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste...
A ridicat pictura din România la statutul de artă și niciodată nu s-a comparat cu «zugravii de subțire», ci cu maeştrii Antichităţii şi cei ai Renaşterii, bunăoară cu Michelangelo. Marele pictor Theodor Aman (1831 - 1891), născut la Câmpulung Muscel,...
https://www.youtube.com/watch?v=2j3PfctgH2I
Ce reprezintă memoria și cum o construim prin diverse teatre ale acesteia? Ce este o reconstituire istorică? Dar, mai ales, în ce fel a evoluat cinematografia românească și cum poate un film istoric să constituie o...
Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă: sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.
Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu...
Matricea Românească a făcut o vizită la Muzeul „Theodor Aman” din București, prima casă-atelier a unui pictor român. Am descoperit aici lucruri pe care puțini le știu despre acest artist, privind filosofia sa, dorințele și viziunea lui referitoare la...
Mirabela Busuioc este genul de româncă neaoşă, care te unge la suflet fiindcă şi-l pune pe tavă pe al ei. Bucovineancă “aşa cum scrie la carte”, ea şi-a deschis larg porţile casei sale din Gura Humorului pentru echipa Matricea Românească şi ne-a...
Cântul și liricul sunt nimfele culturale ale unui popor, care mai înainte de a vorbi a cântat. Basarabia, deși micuță și ascunsă în inima Europei, are cu ce se mândri în materia poeziilor și melodiilor – veritabil balsam pentru suflet. Aceste tandre...
Pentru că a făcut - şi poate mai face parte - din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
