Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

„Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

Proiectat în august 2016 la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, filmul Inimi cicatrizate în regia lui Radu Jude îi readuce în atenția cititorilor pe scriitorul interbelic Max Blecher și romanul său omonim. La intersecția dintre proza confesională a lui Mihail Sebastian și cea psihologică a lui Anton Holban, opera lui Max Blecher depășește, totuși, după spusele lui Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), tematica eului și se îndreaptă către expresionism.

În Inimi cicatrizate, expresionismul textului este însă redat la o intensitate redusă, deoarece căutările psihologice sau spirituale ale protagonistului, Emanuel, sunt aproape inexistente. Așteptările unei lecturi cu o puternică încărcătură emoțională mi-au fost răsturnate încă din primele pagini prin tonul obiectiv, rezervat în ceea ce privește destăinuirile personale, cât și prin rapiditatea cu care se desfășoară evenimentele. Astfel, senzația de detașare completă față de acțiune și personaje m-a însoțit până la sfârșit, în ciuda subiectului delicat.

Max Blecher surprinde în acest roman de dimensiuni reduse, cu puternice influențe biografice, perioada incipientă de diagnosticare a tuberculozei osoase la vertebre (sau morbul lui Pott) și atmosfera apăsătoare din sanatoriul francez de la Berck-sur-Mer. Acceptarea imediată a internării, cât și instalarea în noul cămin retras de la malul mării, se succed în scene scurte și dinamice, o expoziție fadă a unor decizii raționale.

„Emanuel simți că o parte din viața lui, liberă și esențială, dispăruse dintr-însul, poate pentru totdeauna. În locul ei își făcu loc o amărăciune calmă, și dureroasă, ca o nouă lumină interioară plină de tristeți.”

Viața lui Emanuel se scaldă într-o senzație de somnambulism și de amorțire, străpunsă pe alocuri de mici întâmplări cotidiene, precum prietenia cu ceilalți pacienți sau plimbările în aer liber ce-i îngăduie mici momente de reflecție, dar la un nivel destul de superficial. Stranietatea primelor zile este ușor înghițită de ritmul conviețuirii. Universul damnat al sanatoriului, ascuns de ochii lumii, este un spațiu ce reflectă doar realitățile pacienților. Prinși în corsete de ghips, țintuiți la paturi mobile, bolnavii se folosesc de oglinzi pentru a interacționa unii cu ceilalți și pentru a păstra contactul cu lumea lor restrânsă. Imaginea personajelor la orizontală, deplasându-se constant în aceste coșciuge-surogat, este demnă de orice roman SF, căci e greu să-ți imaginezi cum cineva poate trăi așa.

„Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic și demențial? […] Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala această de mâncare cu oameni vii și totuși morți, încrustați în poziții rigide, întinși și mumificați în timp ce palpitau încă de viață?”  

„Berck-sur-Mer e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume.”

Scenă din filmul „Inimi cicatrizate” (2016), în regia lui Radu Jude Foto: zilesinopti.ro

În mijlocul acestui mediu dezolant, Emanuel găsește consolare în relația cu Solange, o fostă pacientă a sanatoriului. Graba cu care se încheagă această legătură și lipsa emoției în împlinirea actului sexual îndepărtează și mai mult cititorul de drama personajului. Deși amintite trecător, neputința și furia în fața bolii se insinuează treptat în toate acțiunile sale. Dragostea înflăcărată de la început, cât și pasiunea organică mistuitoare se evaporă repede într-un dispreț vădit față de lumea normală. Emanuel devine un singuratic, încorsetat în propriile țesuturi cicatrizate.

„Există momente când ești mai puțin decât tine însuți și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur… Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la mai puțin de tine însuți în imposibilitatea de a face acel efort.”

Max Blecher creează un roman valoros din punct de vedere al stilisticii și imagisticii textului, dar platitudinea cu care redă acest episod grav de boală slăbește forța narativă. Scenele absurde și uneori grotești, limbajul dulceag, presărat cu diminutive și cuvinte cu iz arhaic („o minută”, „plapomă”, „ferești”, „trenișor”, „scoboară”) demonstrează talentul literar al acestui scriitor unic în literatura românească. Rămâne totuși regretul că acest tânăr romancier nu a  împrumutat mai multă profunzime și spirit intelectual alter-ego-ului său, așa cum o face în Întâmplări în irealitatea imediată.

Max Blecher, Inimi cicatrizate, Ediție îngrijită și prefață de Marieva Ionescu, Editura Humanitas, București, 2016, 232 pagini

Foto deschidere: lapunkt.ro

Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern, directorul Teatrului Evreiesc de Stat (TES), este un om care radiază bunătate, dar și profesionalism. Dacă aceste calități ale distinsei doamne sunt mai mult decât evidente și din fața micului ecran sau din fotoliul din sala de teatru, mărturisim că întâlnirea cu Maia Morgenstern este una care nu va fi uitată prea curând, întrucât personalitatea sa relevă un mare român. Directorul TES a vorbit cu Matricea Românească despre misiunea instituției pe care o conduce, despre cultura evreiască și despre locul pe care aceasta îl ocupă în «matricea culturală românească».

Matricea Românească: Vă rog, pentru început, să-mi vorbiți despre Teatrul Evreiesc de Stat. Care este mesajul acestuia și ce rol are în spațiul cultural românesc?

Maia Morgenstern: Mă întrebați despre Teatrul Evreiesc, despre rolul său, despre menirea și misiunea sa. Eu nu o să vă vorbesc precum în caietul de sarcini și nici ca în proiectul de management. Teatrul Evreiesc s-a născut în urmă cu 140 de ani, după studiile noastre, după ceea ce învățăm și la istoria Teatrului Evreiesc, și după ceea ce ne spun înaintașii noștri. Am citit cartea domnului Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, de unde noi am învățat foarte multe. Avram Goldfaden a fost părintele Teatrului Evreiesc. El a făcut un teatru la Iași, în locul numit Grădina „Pomul Verde”, care era o grădină de vară. El a ajuns la Iași și a dorit să facă un ziar, o publicație evreiască pentru evreii numeroși din timpul acela din Moldova, din Iași. Însă doamna Librescu, soția domnului Librescu, i-a spus: „Publicații, ziare, sunt o grămadă. De teatru e nevoie”. „E nevoie de teatru? Adică, cum?” Manifestări de spectacole, manifestări teatrale existau.

Un exemplu ar fi sărbătoarea de purim, care e un carnaval, dacă vreți s-o spun într-un cuvânt, deși nu pot și nici nu trebuie să definesc o sărbătoare într-un cuvânt. Dar este un carnaval unde se poartă măști, unde adevăruri incomode sunt spuse, la adăpostul măștilor. Sunt adevăruri din zilele noastre. Sigur, povestea este a lui Haman, a lui Achashverosh și e povestită, repovestită, reamintită – e izbânda Binelui asupra Răului. E foarte frumos – și se spune și care a fost rolul reginei Estera, și cum evreii au fost salvați. Însă, dincolo de povestea, de legenda, de adevărul religios povestit și celebrat, mai există bucuria sărbătorii. Îmi povestea și mama că umblau mascați, se ofereau dulciuri. Principiul clasic al carnavalului este că, la adăpostul măștilor, se spun multe. Adevăruri ale momentului. Dacă vreți, e un principiu al commediei dell‘arte, al improvizației, al taxării păcatelor, al viciilor. E un fel de admonestare, de mustrare, însă spusă cu umor, cu versuri comice, cu versuri săltărețe, cântece, dansuri, dulciuri și vinul, obligatoriu, băut. Iată principiile sărbătorii de purim.

Exegeții noștri ne spun că Teatrul Evreiesc își află rădăcinile în aceste purimshpil-uri, în cei care se preocupau cu mult timp înainte de confecționarea măștilor, de alcătuirea unor versuri simple și umoristice, a secretelor devoalate cu această ocazie. Teatrul jucat în limba idiș s-a născut la Iași. Mihai Eminescu a scris o cronică extrem de serioasă, extrem de pertinentă, o analiză lucidă, elogioasă – dar nu era un compliment, ci era o cronică reală, vie – a momentului nașterii Teatrului Evreiesc.

Matricea Românească: Ce fel de experiență oferă Teatrul? Cu ce stare sufletească trebuie să vii aici?

Maia Morgenstern: Nu trebuie să vii cu o stare specială, ci cu starea sufletească pe care o ai. Așteptăm public pe cât de divers, pe atât de numeros. Încercăm să creăm spectacole cât mai diverse și nu ne uităm nicio secundă misiunea – o luăm foarte în serios, deși nu e ușor, iar a vorbi că totul e roz și parfumat e nerealist. Încercăm – și vreau să cred că și reușim – să păstrăm și să ducem mai departe moștenirea culturală evreiească idiș, pornind de la muzica klezmer, de la textele clasice în limba idiș. Există un pericol ce dă târcoale, acela de a pierde tradiția, de a se pierde limba idiș. Ține de noi să ducem mai departe această tradiție, care cred eu că face parte din tezaurul, din orizontul cultural românesc, european și, de ce nu, din patrimoniul universal.

Matricea Românească: Teatrul a avut și perioada sa grea. Cu toate acestea, publicul românesc vă calcă pragul. Ce mesaj vă transmite o sală plină?

Maia Morgenstern: E mult, e complicat de spus și n-o să mă hazardez. Aș vrea să nu dau un răspuns formal. A fost așa: în acest spațiu, în acest loc, s-a născut Teatrul Barașeum. În anii de dictatură legionară, sub legile de opresiune legionară, sub legile rasiste din anii ’42, s-a născut Teatrul Barașeum. Actori, artiști, muzicieni de etnie evreiască au fost scoși din locurile lor de muncă, din locurile unde-și exercitau profesiunile, numai pe motive etnice. Pur și simplu, s-au văzut scoși afară, eliminați. S-au strâns în locul acesta și au propus să facă un teatru, care s-a numit „Barașeum”. Era interzisă limba idiș. Nu aveau voie să joace în limba idiș.

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română. Dar nu e chiar o barieră de netrecut

Liviu Rebreanu, care a fost și el ministru în acea perioadă, a avut o contribuție benefică. A fost cel care a dat girul, a dat semnătura, a fost pentru înființarea acestui teatru. Era ca un ghetou, și n-aveai voie să exiști, ca artist, în altă parte. Și atunci, s-au strâns aici, s-au unit actori, artiști, regizori și au creat spectacole. Sub teroarea cenzurii, s-a născut Teatrul Barașeum unde, repet, nu era voie să se vorbească limba idiș. Se mai strecura, evident, pentru că legea e făcută să [fie încălcată] – mai ales una cum erau legile rasiale din acea vreme. Și atunci, se mai strecura un cântec, o vorbă, o expresie. După 1948, aici s-a născut Teatrul Evreiesc de Stat, continuator al teatrului evreiesc născut acum 140 de ani și continuator al Teatrului Barașeum.

Limba în care vorbim este limba idiș. Există – și trebuie să existe – pilonii teatrului, care sunt spectacolele în limba idiș: spectacole muzicale, de comedie, de dramă, cu traducere simultană. Este și aceasta o piatră de încercare, pentru că actorii cântă, vorbesc, joacă în limba idiș, iar publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română sau, atunci când e cerută, traducerea în limba engleză. Se întâmplă – și sunt binevenite – grupurile de turiști. Fac o paranteză pe care mi-e foarte drag s-o fac: în seara aceasta (miercuri, 29 martie, n.r.), se va juca spectacolul „Dibuk”, clasic, piatră de temelie și săgeată de continuitate a dramaturgiei și a culturii idiș evreiești, în care joacă Cabiria Morgenstern (n.r., fiica maestrei). Și-a invitat foarte mulți colegi. De altfel, se află în România o delegație de liceeni din Statele Unite, într-un schimb inter-școlar de experiență.

Ai noștri adolescenți, elevii de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, au fost în Statele Unite, și acum au venit și americanii în România. E complicat cu adolescenții! De ce? Pentru că noi, cei bătrâni, am uitat o groază de lucruri, sau am vrut să le uităm. Cabiria i-a invitat la spectacol, și o să vină. Și-au exprimat dorința să vină foarte mulți dintre ei. Le-am pregătit un synopsis în limba engleză și traducerea în limba engleză.

Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Așa este. Dar nu e chiar o barieră de netrecut. Avem și spectacole în limba română ce tratează realitatea, istoria, identitatea evreiască din trecut, din prezent. Există un program întreg de proiecte dedicate autorilor, dramaturgilor israelieni contemporani, în care realitatea evreiască, israeliană, este prezentată. Noi suntem o instituție publică de cultură laică și avem un program de tradiții evreiești, iudaice, prezentate prin mijloace specifice teatrului. Și să vezi ce petrecem! Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești.

Veneam cu un taxi la Teatru, pentru că mă grăbeam, și l-am rugat pe domnul șofer să mă ducă la Teatrul Evreiesc. M-a recunoscut din filme, din reclame sau din seriale. A vorbit foarte politicos, i-am răspuns foarte politicos, i-am spus ce facem la teatru. Și l-am invitat: „Dar n-ați vrea să veniți la Teatru?”. Cu toată politețea și cu toată inocența, el m-a întrebat: „Dar noi avem voie să intrăm acolo?”. Mi-am dat seama încă o dată că datoria noastră este să invităm, să chemăm, să facem publicul să simtă că este dorit, că e așteptat, că e binevenit, că e primit cu toată dragostea.

Avem și programe de lectură unde, împreună cu colegii actori, facem lectura unor spectacole, a unor texte. Îi consider parteneri pe cei ce vin. Intrarea este gratuită. O veche tradiție evreiască, ce durează de trei ani (râde), ne spune să oferim un ceai, un fursec și să ni-i facem parteneri. Ne interesează foarte mult părerea sau reacția publicului nostru, a viitorului nostru public – și cum primește acesta un text citit. Mereu și mereu învățăm lucruri noi.

Matricea Românească: De ce vrea românul să vadă spectacole despre cultura evreiască? Ce-l atrage?

Maia Morgenstern: Asta e o întrebare foarte grea, nu știu dacă o să ne placă tuturor răspunsul. În general, am fost bântuiți cu toții de prejudecăți, de clișee. Prăpăstii ne-au despărțit, idei fixe ne-au făcut să ne dușmănim, să ne temem: „Ălălalt!” Ne-au fost îmbâcsite sufletul și mintea generații după generații, au fost poate sute, poate mii de ani de spaime. Atunci, poate că o dată în plus, creăm o punte, o legătură, un mod de a spulbera prejudecăți.

Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”

Matricea Românească: Ce îți trebuie ca să devii actor la Teatrul Evreiesc de Stat?

Maia Morgenstern: O, foarte multe! Până aici! În primul rând, să știi limba idiș. Sună cam utopic, este utopie. Dar îți trebuie dorința de a învăța limba idiș, de a juca în limba idiș, de a sluji cu drag și din tot sufletul identitatea Teatrului nostru, care este identitatea culturii evreiești idiș. Nu numai. Repet: este o instituție laică de cultură. Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale.

Trebuie să știi să cânți ca un actor – iar chestiunea aceasta mă vizează pe mine, în primul rând. Prima propoziție spusă de către copiii mei, care sunt din generații diferite – fiul meu, Tudor Aaron Istodor, are aproape 33 de ani, Cabiria Morgenstern are 18 și Isadora o să împlinească 14 – a fost: „Nu mai cânta, mama!”. Concluziile le trageți Dvs. (râde). Așadar, la Teatrul Evreiesc trebuie să știi să cânți, să dansezi, trebuie să transmiți mai departe și să știi tu, în primul rând, despre ce vorbești, despre ce joci. În fiecare spectacol se aduce o parte, un crâmpei, o zonă a realității, a identității, a istoriei cu bun, cu rău, cu ironic.

Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale

Avem un spectacol pe care eu îl iubesc foarte tare, se numește „De la Caragiale, la Șalom Alehem”. Este o regie colectivă. E o întâlnire imaginară între Caragiale și Șalom Alehem. Am folosit parte din memoriile lui Caragiale și parte din memoriile lui Șalom Alehem (dramaturg evreu de secol XIX, n.r.). Ei se întâlnesc într-un tren imaginar, iar în trenul acesta urcă și coboară tot felul de pasageri, anumite personaje din Șalom Alehem și din Caragiale: și domnul Goe, și Motl, și Spiridon, și Veta, și Chiriac.

Matricea Românească: Ați vorbit despre limba idiș. Limba aceasta are o muzicalitate aparte. Pentru Dvs. ce înseamnă să o vorbiți, să o auziți?

Maia Morgenstern: Limba idiș are, într-adevăr, o muzicalitate aparte. Nu e ușoară. E greu și e complicat să o vorbești în multe locuri. Depinde de locul unde e vorbită. Limba idiș are accent, așa cum sunt și graiul ardelenesc, moldovenesc, sau cel din Sudul Italiei și din Nordul Italiei. Însă, dacă-ți dorești acest lucru, să slujești cu credință Teatrul Evreiesc și cultura idiș, te poți îndrăgosti, cu toate greutățile inerente traiului în această familie. E un clișeu și acesta, că teatrul e o familie. Este o familie, cu o mie de disensiuni și cu o mie de păreri ce se bat cap în cap.

În spectacolul „Șofer, pictor” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

Matricea Românească: Ce vă dezamăgește la România de astăzi?

Maia Morgenstern: Ce mă dezamăgește şi când mă uit în oglindă. Ce mă dezamăgește la mine. România de azi e formată din noi. N-a căzut ca o plăcintă și ca ploaia din cer. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități. Ce privesc în oglindă, aia mă dezamăgește!

Matricea Românească: Care credeți că este cea mai grea boală a sufletului românesc? Dar cea mai frumoasă caracteristică a acestuia?

Maia Morgenstern: Mă feresc de generalități. Pur și simplu, m-am născut în locul acesta, iubesc și respect locul acesta. Tatăl meu meu m-a învățat că noi avem 11 porunci. Sunt cele Zece Porunci, pe care le știe toată lumea, și mai e a unsprezecea: „Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde te luminează soarele și lași umbră pe pământ”.

Ce mă dezamăgeşte la România de astăzi? Ce mă dezamăgește când mă uit și în oglindă. România de azi e formată din noi. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități

La Geografie luam câte un 7, cu milă. Încurcam Negoiu cu Nehoiu, îmi mai făceau probleme Parâng și Omu și Moldoveanu – aoleu! și Insula Mare a Brăilei… era varză! Era și Istoria, cu Ion Vodă cel Cumplit – ba e bun, ba e rău! Și la Matematică ne-am lămurit rapid, amândoi părinții erau matematicieni universitari și s-au lămurit cum stăteam cu matematica – albastru de tot! Nu m-au chinuit, dar la Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română. Mai furam radioul, pentru că aveam unul cu tranzistor și-l puneam sub pernă să ascult teatru radiofonic, că la televizor n-aveam voie. Nici n-aveam televizor în casă. L-a interzis tata – și la revedere!

Matricea Românească: De ce credeți că insista să știți română?

Maia Morgenstern: Era exemplificarea concretă a transpunerii în practică a acestui principiu: „Respectă, învață legea, obiceiul, limba locului unde trăiești, unde muncești, unde plângi, unde râzi, unde lași umbră, unde visezi, unde pui capul și dormi”.

Matricea Românească: Cum este văzută cultura evreilor în spațiul românesc contemporan?

Maia Morgenstern: Cred că de noi ține să o facem cunoscută prin metode și mijloace specifice teatrului, pentru că, până la urmă, „arhivăm” o informație cu încărcătură emoțională. Cred că este un lucru foarte bun. În felul acesta, informația poate fi transmisă și recepționată, apoi procesată.

La Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română

Matricea Românească: Ce îi lipsește teatrului contemporan?

Maia Morgenstern: Teatrului în general, nu numai acestuia: tâmplarul de teatru, cizmăria de teatru, croitorul de teatru, cei care fac pălăria în teatru, perucherul de teatru, cel care construiește butaforia în teatru, atelierele. Avem croitorie în teatru. Sunt meserii de teatru care, teamă mi-e – poate că n-am dreptate –, că se vor pierde. O să cumpărăm de ici-colo. Teamă mi-e să nu pierdem aceste bresle. Poate că la Facultatea de Arte se învață istoria costumului, și bine ar fi să se învețe. Dar matematica stă în vârful creionului și croitoria, meșteșugul, stă în vârful acului, în vârful uneltei.

Poate că ar trebui organizate cursuri de meșteșug, cu toată mândria, cu toată onoarea și cu toată vanitatea. Orgoliul meșteșugului excepțional, învățat, primit, transmis! Poate că ar trebui organizate, concepute, gândite studii, clase, pentru actorii ce vor deveni actori ai Teatrului Evreiesc de Stat. Și nu din mers. Să-i pregătim să se dedice acestei instituții. Teamă mi-e că se pierde tradiția meșteșugului în teatru.

Documentarul „Fierarul din Albac”, parte a trilogiei „Trei pe vale” – proiect ai cărui protagoniști sunt tot atâția meșteri români – semnate de către regizorul Gabriel Durlan reprezintă, fără tăgadă, o producție cinematografică obligatorie pentru românii de astăzi. Spun acest lucru, întrucât nu mulți dintre noi au avut ocazia să fie martorii unui proces aflat pe cale de dispariție: potcovirea unui cal sau a unui bou. Iar previziunile sumbre cu privire la soarta vechilor meșteșuguri autohtone indică faptul că astfel de ocazii vor fi tot mai rare în viitor.

Documentarul independent, realizat în anul 2015, într-un atelier din satul Albac (județul Alba), ne prezintă, în puțin peste jumătate de oră, munca de o viață a unui meșter român, într-un mod mai rar întâlnit pe micul ecran: fără intervențiile bombastice ale unui narator, fără întrebările ajutătoare ale realizatorilor și, poate cel mai important, fără tușa superficialului hollywoodian. În schimb, îl avem pe fierarul Ioan Popa, cel care își spune povestea în cuvintele simple și înţelepte ale țăranului muncitor. Vorbele sale ne apar cu atât mai „românești”, cu cât sunt însoțite de sunetul autentic al vieții de la țară, cel format din zgomotul greierilor, din cântecul păsărilor și din „glasul” animalelor din bătătură. În asentiment cu Matricea Românească, regizorul Gabriel Durlan a dezvăluit faptul că meșterul este „un om credincios muncii sale, familist, dar – paradoxal – singuratic” și alege întotdeauna calea pe care o ocolesc mulți: spune adevărul, chiar dacă acesta supără.

Meșterul este „un om credincios muncii sale, familist, dar – paradoxal – singuratic” și alege întotdeauna calea pe care o ocolesc mulți: spune adevărul, chiar dacă acesta supără

Potcoava înroșită, culcată pe nicovala grea cu ajutorul unui clește zdravăn, este lovită de zor cu un baros uriaș, pentru un cal cafeniu ce-și așteaptă afară, cuminte, noile încălțări. Sunt cadre de o forţă deosebită, dar privirea blândă a murgului, un prim plan de câteva secunde bune, este poate cea mai expresivă imagine a peliculei.

Trailer „Fierarul din Albac”, regia Gabriel Durlan (2016)

Fierarul Ioan Popa nu doar tace și face, ci și explică întreg procesul aplicării unei potcoave. Meseria lui este una grea și migăloasă, care cere multă atenție, pentru că „nicio unghie nu seamănă cu alta”. Suplimentar, piciorul calului trebuie să aibă potcoava bine pusă, ca „să nu facă infecție”. Dar meșterul lucrează de 36 de ani în fierărie, „de atâta amar de vreme”, cum spune el, iar deprinderea apare doar dacă „ți-s dragi animalele. Dacă nu ți-s dragi, nimeni nu te poate învăța”.

„Fierarul din Albac” nu vă va oferi adrenalina și emoția unui blockbuster, dar vă va face mândri de satul românesc și de dăruirea cu care se muncește în ogradă și în atelier. El constituie o valoroasă frescă a unei îndeletniciri cuprinse din ce în ce mai mult de umbră, aspect întărit de către Gabriel: „Prin documentarele acestea doresc să construiesc un pod între spectatorul modern și meșteri și să aduc fragmente din viața acestor oameni. Seria «Trei pe vale» este un model de perseverență. Dar și un semnal de alarmă asupra faptului că oamenii aceștia dispar și că ceilalți trebuie să fie conștienți de valoarea muncii lor”.

“Îndrăgostiţii sunt pietoni ai aerului”, spunea Nichita Stănescu. Ce te faci, însă, când aerul e ocupat de Luftwaffe, armata (aeriană) nazistă?

Într-o perioadă în care psihicul colectiv e dominat de teama paranoidă de un nou “Mare Război” (cu Rusia – sau cu altcineva, denominaţia e mai puţin importantă), paradoxal pe fundalul unei prosperităţi nemaicunoscute nici de către noi, românii post-decembrişti, nici de către umanitate, un film care punctează obsesia recurentă a majorităţii publicului e poate exact “ceea ce a prescris doctorul”, pentru a folosi o expresie englezească.

“Aliatul” (2016), un thriller romantic de război semnat Robert Zemeckis, cu Brad Pitt şi Marion Cotillard în rolurile principale, ne transportă exact în anii tulburi ai celei mai recente conflagraţii mondiale, în care spionajul britanic şi cel german se luptă cu toate armele fizice posibile, fără a le neglija nici pe cele ale spiritului. Şi ce armă mai puternică şi mai insidioasă cunoaşte omenirea, decât iubirea? De aici rezultă un joc de-a şoarecele şi pisica, pulsant, purtat din Casablanca până la Londra, via un desant în Franţa ocupată, în care Marianne Beausejour (Cotillard), o luptătoare din Rezistenţa franceză, şi Max Vatan (Pitt), un ofiţer canadian de informaţii, sunt sfâşiaţi între datoria faţă de ţară şi datoria faţă de inimă.

Deşi prestaţia celor două nume grele are pe alocuri accente de farsă (dacă, după “Inglourious Basterds”, vă era dor să-l auziţi pe Brad Pitt stâlcind o altă limbă străină – de această dată franceza – aveţi noroc), „chimia” fizică lipseşte iar grimasele trădează disconfortul dedublării, o întoarcere într-un trecut zbuciumat, nu fără acuitate istorică, e întotdeauna salutară pentru generaţiile care, putem doar spera, vor ajunge astfel să aprecieze mai bine sacrificiile bunicilor.

Dacă execuţia (cuvânt potrivit, în context) nu e punctul său forte, “Aliatul” se salvează de la falimentul artistic prin foamea nesăţioasă de viaţă pe care o au personajele, prinse într-o conjunctură sumbră, din care nu pot evada, dar în care încearcă să-şi construiască o lume şi o existenţă paralelă. Poate cea mai suprarealistă (şi totuşi, verosimilă) scenă a peliculei se petrece în curtea unei maternităţi din Londra, acolo unde, sub un cer nocturn luminat de canonada nazistă, o mamă dă naştere copilului său, transmiţând un mesaj de optimism: viaţa merge întotdeauna mai departe, indiferent de frământările politice, efemere.

Poate cea mai suprarealistă (şi totuşi, verosimilă) scenă a peliculei se petrece în curtea unei maternităţi din Londra, acolo unde, sub un cer nocturn luminat de canonada nazistă, o mamă dă naştere copilului său

Personal, filmul mi-a trezit în minte imagini ale caselor din Liverpool, oraş supus unui bombardament nazist devastator în anii celui de-al Doilea Război Mondial (aşa numitul „Liverpool Blitz”), pe care în urmă cu un an le-am putut observa în starea conservată pentru posteritate. Am admirat atunci, cu gravitate, mobilierul cazon, aproape orwellian, şi radiourile în jurul cărora – ne putem doar imagina – familiile britanice se strângeau pentru a asculta discursurile providenţiale ale lui Winston Churchill.

Bucătăria unei case din Liverpool, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial Foto: arhiva personală

Winston Churchill, omul ultimei speranţe pentru britanici

Copilărie într-o ţară în război

Este neîndoielnic că “Aliatul” are lipsurile lui, iar americanul Brad Pitt şi limba franceză formează un mariaj sortit eşecului. După cum e de necontestat că filmul nu e nici despre România şi nici despre un război cu Rusia. E însă o poveste despre noi, despre umanitate, şi despre alegerile imposibile în faţa cărora te aduce războiul. Fie şi numai pentru asta, “Aliatul” trebuie văzut: mai mult decât un film, el este un omagiu adus înaintaşilor care ne-au dăruit tihna şi prosperitatea de care ne bucurăm azi.

Între loialitatea pentru ţară şi cea pentru familie: Brad Pitt şi Marion Cotillard

Nota Matricea Românească: [usr 3]

De mult – poate de la Occident Express, după Matei Vişniec – nu am mai văzut o piesă atât de „nebună” precum “Linişte! Sărut. Acţiune!”, ce poate fi urmărită (şi) în stagiunea curentă la Teatrul Odeon din Bucureşti. Piesa, care-ţi solicită la maximum atenţia şi simţurile (cardiacii şi gravidele în luna a opta, staţi departe), e o adaptare pentru scenă a filmului “Living in Oblivion”, o producţie americană de acum două decenii despre chinurile facerii unui film independent. Ironia e că, în pofida asigurărilor regizorului Paul (portretizat cu „obişnuitul” talent proteic de către Pavel Bartoş) că “aici nu e teatru, e film”, Peter Kerek reuşeşte cu brio să le transmită, spectatorilor, angoasele montării unei producţii, cu nesfârşitele-i turbulenţe. În artă, e mesajul lui “Linişte! Sărut. Acţiune!”, echilibrul este precar, poate cel mai precar din toate activităţile umane. 90 de minute mai târziu, rezultatul este empatia (mai mare, dacă a existat; nouă, dacă n-a fost) cu oamenii din mediile creative (dar şi cu şefii) în genere. Ceea ce nu poate fi decât un câştig şi o educaţie.

Primele 50 de minute ale piesei sunt la fel de nebune ca “Top Gear” în vremurile bune sau, în noua-i încarnare, “The Grand Tour”. Scenele – mai bine zis, dublele – se “trag” într-un ritm ameţitor, iar pseudo-dramele particulare (întrupate de către recuziterul încurcă-lume, cameramanul înamorat, asistenta geloasă, actorii insubordonaţi) aruncă anticipativ, cu o cadenţă diabolică, în aer ceea ce trebuia să fie o zi liniştită pe platoul de filmare.

Alexandru Papadopol şi Pavel Bartoş fac în „Linişte! Sărut. Acţiune!” un rol memorabil Foto: Facebook Teatrul Odeon

Numele piesei în sine poartă seminţele avertismentului, pentru că “Linişte! Sărut. Acţiune!” e o maşină infernală care merge spre deznodământul inevitabil cu toată forţa, transportându-ne, fără să ne dea posibilitatea să ne tragem sufletul, dintr-un coşmar în altul. “Eu am ales meseria asta. Sau poate ea m-a ales pe mine, dar m-a confundat cu altul”, ni se destăinuie personajul lui Bartoş într-un vis lucid, de un umor amar.

Eu am ales meseria asta. Sau poate ea m-a ales pe mine, dar m-a confundat cu altul

Şi dacă “Linişte! Sărut. Acţiune!” e The Grand Tour, atunci Papadopol (într-un rol care-i vine ca o mănuşă) e Clarkson, Bartoş e Hammond, iar Gelu Niţu (“Nea Vali”, actorul experimentat) este May.

“Geniul riscă, mediocrul ezită. Hai să riscăm!” e una dintre replicile – fanion ale exuberanţei puse în scenă la Odeon, care e finalmente un pariu câştigat cu mulţi decibeli şi umor. Şi mai e ceva această piesă aparent bizară de Peter Kerek: un manifest (nu fără autoironie) pentru întoarcerea la integritatea artistică.

În cuvintele lui “Nea Vali”: “Voi aţi distrus teatrul şi filmul, le-aţi transformat într-un produs de tarabă. Eu mi-am păstrat demnitatea de actor, nu am jucat în telenovele. Mie daţi-mi-l pe Enescu, pe Brâncuşi, pe Ţepeş, nu un pilot ratat care face declaraţii într-un hotel de două stele. Mie daţi-mi ceva să înnebunesc! Tu şi banda ta de rataţi nu ştiţi să faceţi nici o cafea. Eşti cel mai prost regizor din lume”.

Unde: Teatrul Odeon, Bucureşti

Durata: 1h 30’

Distribuţia:

Paul, regizor: Pavel Bartoş
Claudia, actriță: Elvira Deatcu
Nea Vali, actor: Gelu Niţu
Mama, actriță: Irina Mazanitis
Cocaină, director de imagine: Alexandru Papadopol
Vanda, asistent regizor: Paula Niculiţă / Alina Berzunțeanu
Dolby, sunetist: Marius Damian
Mircea, recuziter: Ioan Batinaş

Regia: Peter Kerek
Decorul: Cristian Niculescu
Costumele: Viorica Petrovici
Traducerea: Peter Kerek

Nota Matricea Românească [usr 4]

“Chat with Alice”, văzut în week-end, la Festivalul de Film „Astra” de la Sibiu, e o poveste despre disperare şi despre speranţă, care te urmăreşte mult timp după scurgerea celor 21 de minute ale documentarului de un realism frust, semnat de către tânăra regizoare Sandra Isabela Ţenţ.

Alice e o româncă de 19 ani, cu un “bagaj” solid de experienţe nefericite, fugită de acasă la 14 ani şi, puţin mai târziu, lăsată însărcinată de către Dorian, mai vârstnic decât ea cu 35 de ani.

Dorian e artist – deci, în accepţiunea socială şi medicală a termenului, un inadaptat într-o «lume a lui», cu probleme psihice confirmate, care “se joacă pe sine” excepţional. La rândul ei artistă vizuală, una cu ambiţii academice, Alice face videochat, încercând să compenseze promiscuitatea “ocupaţiei” sale cu o atmosferă plină de iubire şi stimulantă creativ pentru băieţelul cuplului, Aristo. Previzibil, toate lucrurile fiind egale, eforturile sunt sortite eşecului iar echilibrul precar se destramă într-un efect de domino.

Alice şi băieţelul ei, Aristo Foto: Astra Film Festival

“Chat with @lice” e un film care vorbeşte despre disoluţia familiei “tradiţionale”, despre (i)responsabilitatea partenerilor şi despre presiunile asupra femeii moderne, despre lipsa claustrantă de opţiuni a individului într-un mediu viciat – dar pesimismul e nu atât proiecţia protagoniştilor, cât senzaţia spectatorului, care ştie că are în faţă cronica unei morţi anunţate. “La nebuni e linişte. Adevărata nebunie e aici, afară”, spune Dorian într-un pasaj-cheie al filmului, ce rezumă perfect drama „familiei Floyd”, una exponenţială pentru România. Pentru că Alice e mai mult decât portretul unei tinere femei ajunse pe marginea prăpastiei: e portretul unei generaţii, şi poate sub-culturi, româneşti.

La nebuni e linişte. Adevărata nebunie e aici, afară

“Cu «Alice» nu cred că am transmit neapărat ceva, ci să arăt. Am vrut să redau o relație care mie mi s-a părut deficitară, însă, după cum poți vedea în documentar, nu este (relaţia lui Alice cu Aristo, n.r.). De asemenea, am vrut să redau o dezvoltare a unei tinere fete, în contextul familial pe care ea și l-a asumat și şi l-a dezvoltat. Cumva, mi s-a părut interesant să vorbesc despre o relație care, în contextul societății actuale, nu funcționează – o relație dintre doi oameni care provin din două generații total diferite, care aparent au puncte comune și pot să stabilească o conexiune. Dar, în fond, nu e așa.

Va creşte acel copil fericit sau nu? Nu există o direcţie clară. Din punctul meu de vedere, există două posibilități – să ajungă un drogat și o scursură a societății, sau un individ remarcabil. Deoarece capacitatea lui interioară este undeva foarte sus și Aristo înțelege niște lucruri. Poate că și maturizarea aceasta precoce l-a determinat să înțeleagă faptul că Alice se prostituează azi în Suedia”, a declarat regizorul Sandra Isabela Ţenţ pentru Matricea Românească.

Vedem Alice-uri în diverse contexte din societatea românească – din ce în ce mai multe, din păcate – care, cumva, într-o notă discordantă față de Alice a mea, își uită valorile, pierd tot ce e bun și onest din ele și se raportează doar la superficial

Vedem multe Alice-uri în societatea românească? “Da. Vedem Alice-uri în diverse contexte – politice, sociale – din ce în ce mai multe, din păcate – care, cumva, într-o notă discordantă față de Alice a mea, își uită valorile, pierd tot ce e cumva bun și onest din ele și se raportează doar la partea aceasta, de suprafață, de superficialitate.

Pentru Alice a mea, momentan evadarea este în videochat. Și în pictură.”

Nota Matricea Românească: [usr 5]

La fel ca Moromete, simbolul căruia i-a dat suflu vital, Victor Rebengiuc nu se ascunde după cuvinte. “Uitaţi ce cred eu… Fiecare om are un talent în el și talentul acela își cere dreptul la viață, orice ar fi. El nu poate fi trecut cu vederea. El te duce pe drumul acesta, către posibilitatea de a-l afirma. Când auzi unele doamne: «Eu am vrut să mă fac actriță, dar nu m-a lăsat tata…», reacţia este «Dacă aveai talent, te făceai actriță!». Nu există! Dar n-a avut talent, n-a lăsat-o tata…”

La 83 de ani (şi 60 de actorie, pe care îi împlineşte anul acesta) Victor Rebengiuc este impecabil: vorbirea este cursivă, memoria ireproşabilă, umorul i-a rămas tăios, dar măsurat şi fin.

Îl întreb pentru început ce mai face Ilie Moromete, personajul pentru care este cel mai cunoscut, după 30 de ani de la turnarea peliculei în regia lui Stere Gulea. “După 30 de ani, Ilie Moromete e ca ursul care, când hibernează, îşi suge hrana din unghii. Stă, se odihnește, ce să facă? Asistă și el la spectacolul acesta al lumii, la ce se întâmplă în lumea artistică, în lumea poetică, în lumea politică, și se uită. Trage concluzii. Așteaptă să vadă ce se întâmplă.” E o cuminţenie (a pământului) infailibilă, tipic moromeţiană.

Coincidenţă sau nu, 2016 pare a fi un an bun pentru Moromeţii, la trei decenii de la realizarea uneia dintre cele mai emblematice producţii pentru cinematografia românească. Fondurile pentru seria a doua au fost alocate, însă rămâne de văzut dacă “timpul mai are răbdare” cu Victor Rebengiuc, aspect pe care însuşi venerabilul actor îl admite, cu un realism admirabil: “Eu nu știu dacă o să mai apuc, dacă o să mai pot aștepta atâta vreme [cât se găsesc fonduri suplimentare pentru producţie, n.r.]. Lucrurile sunt la limită, în ce mă privește. Să vedem cum ne-o fi norocul.”

La prima strigare, norocul (sau, destinul) a fost de partea lui Victor Rebengiuc, spre incredulitatea acestuia, orăşean get-beget.  “Eu sunt născut la oraș, în București. N-am avut rude la țară. Dacă am avut, nu am știut de ele și nu știu nici acum. Am fost surprins de propunere. Inițial, Stere Gulea a vrut să mă distribuie într-un alt rol, în Dumitru al lui Nae, și îl vedea în Moromete pe Gheorghe Dinică. Dinică a refuzat, pentru că avea o altă propunere de la [Andrei] Blaier, și îi convenea mai mult rolul pe care i-l oferea acesta. Aşa că Stere Gulea s-a gândit să mă distribuie pe mine. Eu citisem cartea de când a apărut, pentru că Marin Preda era autorul meu preferat. Cel mai preferat! (sic!) Am mai avut autori preferați, români, dar pe Preda îl iubeam cel mai mult. Mi-a plăcut la nebunie cartea, am citit-o de câteva ori. Dar, lucru ciudat, niciodată nu m-am gândit că Moromete ar putea fi un personaj pe care eu l-aș putea interpreta. Era într-o altă lume decât a mea, era lumea satului, un țăran care avea alte preocupări. Părea neverosimil.”

Le mai auzi pe unele: «Eu am vrut să mă fac actriță, dar nu m-a lăsat tata…» Nu există! Dacă aveai talent, te făceai actriță!

Dacă este adevărat că ne întâlnim cu soarta tocmai pe drumul pe care îl apucăm pentru a o evita, actorul a confirmat-o, atunci când a părăsit iniţial filmările la “Moromeţii”, copleşit de îndoieli şi de sarcina de a filma un rol ce părea o impostură pentru un citadin.

“Când am citit «Cei Trei Muschetari», voiam să-l joc pe D‘Artagnan, era clar. Dar Moromete nu mi-a făcut nici o impresie. […] Am fost atât de sceptic, încât am și plecat de la filmare. Am făcut niște probe, ca să vedem cum arăt îmbrăcat ca țăran, dacă pot fi credibil. Gulea a zis: «Da, dom’ne, rămâne așa, joci tu». Am luat scenariul, l-am mai citit o dată și am zis: «Dom’ne, eu am plecat, la revedere!». M-am dus acasă și n-am mai vrut să vin. Se întâmpla în locul în care am filmat. S-a filmat într-o comună care se numește Talpa Oglinzi, e în județul Teleorman, la 80 kilometri distanță de București și tot atâta distanță de Alexandria. Am plecat acasă, iar Stere mi-a telefonat de câteva ori și i-am zis: «Nu pot să fac, mi-e frică, nu cunosc, nu știu cum e lumea asta».”

Intervenţia providenţială i-a fost “însărcinată” unei actriţe cu joc divin, regretata Leopoldina Bălănuţă, alături de care Rebengiuc făcuse un rol antologic în “Doi pe-un balansoar”. La insistenţele (şi încurajările) acesteia, un Rebengiuc refractar a revenit la filmări încrezător că se poate achita de misiune. “Până la urmă, n-a fost aşa greu să fiu țăran. Imediat am umblat în picioarele goale prin bătătură, am luat cu furca fânul și l-am urcat în coșar. N-a fost greu, n-a fost un lucru extraordinar de făcut, m-am adaptat repede. Stând acolo, atâta timp în sat, eram la fel ca ei – îmbrăcaţi în costumele de filmare, nu ne deosebeam cu nimic față de cei din localitate. Și toți ne credeau de-ai lor, când ne întâlneam pe stradă: «Să trăiți, să trăiți!». Am fost atât de adoptați de acea comună, încât strada pe care sunt casele în care am filmat – casa lui Bălosu‘ și casa lui Moromete, care sunt alăturate – se numește acum strada Moromeții. Toate ezitările mele, toate îndoielile mele în legătură cu faptul că aș putea să fac rolul acesta s-au spulberat din momentul în care am început să lucrăm, pentru că distribuția a fost foarte bună, colegii mei care au jucat în film erau toți foarte buni și foarte bine fixați pe rolurile lor. Totul a mers bine.”

Am luat scenariul, l-am mai citit o dată și i-am zis lui Gulea: «Dom’ne, eu am plecat, la revedere!». M-am dus acasă și n-am mai vrut să vin

Chiar şi aşa, au existat şi «sughiţuri», dintre care unul – ilar azi – ameninţa să compromită naraţiunea fiindcă – vorba unui clişeu şcolar – o lipsea de axis mundi: “N-aveam salcâm acolo, în curtea aia! Trebuia totuși să existe un salcâm – și salcâmul a fost adus cu elicopterul de nu știu unde, l-au dezrădăcinat de acolo și l-au pus în curtea lui Moromete.”

Întrebat de ce “a prins” atât de bine Moromete la români, Rebengiuc dă din cap ca “ţăranul definitiv”, aşa cum îi place să-l numească, pe care l-a portretizat. “Nu pot să apreciez dacă Moromete este cel mai bun rol al meu. Dar este cel mai popular. Filmul, la fel. Pe oriunde merg în țară, lumea mă strigă: «Moromete, să trăiești!». Toți șoferii de taxi îmi spun: «Băi Moromete!».  Numai Moromete sunt la taxiuri!”, râde Rebengiuc, pe sub mustaţa care a făcut istorie.

Şi totuşi, de ce ne fascinează Ilie Moromete? Poate pentru că este arhetipul purtătorului de suflet românesc, de la care ne revendicăm fiecare dintre noi? Omul care i-a dat viaţă crede că geniul lui Marin Preda are o contribuţie covârşitoare la acest magnetism.

“Multă lume a citit cartea – nu poți să o lași din mână. Țin minte că nu puteai lăsa cartea din mână, dacă te apucai să o citești. Este atât de bine scrisă și te cucerește atât de mult… Şi cred că filmul a fost foarte consecvent față de carte, nu a falsificat nimic. Evident că nu e toată cartea în film – nici nu putea să fie, că dura filmul 17 ore! Dar tot ce s-a selecționat din carte este adevărat, este literă cu literă din carte. Nu sunt invenții, așa cum fac unii regizori, interpretări ale filmelor, ale scenariilor, ale romanelor pe care le ecranizează. Nu. Noi am fost cinstiți, am respectat litera cărții și am filmat cum scria în carte. Oamenii au îndrăgit cartea și poate unii au fost curioși să vadă filmul. Și filmul, fiind atât de fidel cărții, le-a plăcut.”

Există şi explicaţii mai practice pentru legătura românilor cu Moromete, pe care Victor Rebengiuc le dezbate cu umor: “Cartea «Moromeţii» este în programa școlară. Aşa că orice elev a zis: «Decât să citesc cartea, mai bine mă duc să văd filmul!». Și au văzut filmul, le-a plăcut… Nu știu dacă acesta le-a trezit dorința de a citi și cartea – ar fi fost bine să se întâmple asta, pentru că ar fi fost și mai satisfăcuți decât atunci când au văzut filmul.”

Nu mă gândeam în perioada aceea că Moromete mă va face celebru. Chiar aveam o frică imensă de cât de țăran o să fiu eu, cum o să mă înjure toţi: «Bă, ce l-ai pus pe ăla care e orășean, să joace țăran?». Aveam îndoieli, parcă mai mult decât în alte dăți. Până la urmă, lucrurile au ieșit bine și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta

Terminat în 1986, “Moromeţii” a primit botezul marelui ecran abia în 1988. Motivul, spune protagonistul, au fost luptele seculare (care au durat doi ani) cu cenzura comunistă.

“Una dintre probleme a fost: «Dom’ne, nu apare în film cât de răi au fost legionarii! Că ăia au omorât». E adevărat, au fost răi legionarii, dar filmul nu trata problema legionarilor. Era Victor al lui Bălosu‘ simpatizant cu legionarii, făcea antrenament cu ei, îi culca pe burtă, îi punea drepți în Poiana lui Iocan. Dar asta era o pată de culoare, acolo. Nu era aceasta tema filmului, nu trebuia să prezentăm noi tema legionarismului și cât rău a făcut el. Ei erau oricum prezentați într-o notă ironică în film, nu era o chestiune serioasă”, povesteşte Rebengiuc pentru Matricea Românească.

Însă pretenţiile cenzorilor comunişti nu s-au oprit – cum altfel – la chestiuni ideologice, ci au frizat ridicolul.

“Pe urmă, a fost o altă problemă: «De ce dorm ţăranii pe prispă, tovarăși? Păi cum, ce-o să zică lumea când vede românul nostru că doarme pe prispă?». «Dom’ne, așa dorm țăranii pe prispă, asta era treaba, așa dormeau ei». Noi, în film, dormeam pe prispă, dar întindeam cearșaful, aveam pernă, așternuturi curate, albe. Ei, de unde dracu‘? Țăranul avea un țol întins pe jos și dormea pe prispă acolo, că în casă murea de cald, nu putea să stea.

Moromete, dezbătând politică în Poiana lui Iocan

Se mai mirau comuniştii că de ce umblă ţăranii desculți? «Cum, se poate să umble desculți?». Unul dintre marii romancieri ai țării, Zaharia Stancu, a scris un roman, «Desculț», că așa umblau țăranii. Nu că România n-avea ghete de încălțat, dar țăranii n-aveau bani să-și cumpere ghete. Şi dacă aveau o pereche de ghete, o păstrau pentru ocazii speciale, nu la mers prin bătătură, nu la mers pe câmp la semănat, la arat, la secerat.”

Cu activiştii de Partid nu am încercat băţul. Aceia nu erau copiii mei. Moromete își bate copiii pentru că e tatăl lor. Pe alții nu i-ar bate

Deşi l-a transformat în idolul şoferilor de taxi şi, prin extrapolare, al unei întregi generaţii, Victor Rebengiuc nu crede, paradoxal, că rolul “Moromete” i-a schimbat radical cariera. “N-aş spune. Ar însemna să joc numai țărani, în continuare. Dar nu s-a întâmplat aşa. Am mai jucat doi țărani, dintre care unul în «Câinele japonez», cu care am fost și am făcut multe premiere în țară, urmate de Q & A-uri. M-a exasperat că toată lumea spunea: «Dom’ne, asta este partea a doua de la Moromeții, nu? Moromete II». «Nu e, domnule, unde vezi dumneata Moromete? Țăranul acela din «Câinele japonez» are alte probleme. E îmbrăcat și el tot ca un țăran – cam în aceeași epocă se petrec acțiunile – cu o cămașă, un pantalon pe el. Pare țăran și tu zici că e Moromete, dacă l-ai văzut îmbrăcat așa…».

Eu prefer roluri bune, fie că sunt de comedie, fie că sunt dramatice. Fie lungi, fie scurte, dar bune. Am avut un rol excelent, scurt, în «Balanța». Era foarte bun, aveam material, aveam ce juca. Film de Pintilie, dacă vă aduceţi aminte: «Ăl’ mai prost din lume e americanul!»

Cu filmul, Victor Rebengiuc are o relaţie de tip dragoste – ură. Mărturiseşte că, nu de puţine ori, nu urmăreşte producţiile în care joacă, dintr-o insatisfacţie comună în profesia lui. “Cu timpul, nu mă mai uit la mine. Doar joc. […] Atunci când am făcut film prima oară și când m-am văzut și auzit prima oară pe ecran, nu m-am recunoscut, nu eram eu acela, vocea nu era a mea. Am avut o surpriză îngrozitoare. Nu puteam să mă văd, mă detestam, a fost ceva îngrozitor.”

Lucrurile se schimbă radical când vine vorba despre prima dragoste: “În teatru, rolul meu preferat este Tatăl, dintr-o piesă care se numește «Șase personaje în căutarea unui autor», de Pirandello. Un rol extraordinar, ca şi piesa. Acela e rolul care mi-a plăcut cel mai mult și l-am jucat cu cea mai mare bucurie.”

Cum să n-aibă valoare filmele americane? Au valoare – au bani!

O viaţă de om petrecută pe scenă, în care le-a văzut pe toate, îl face pe marele actor să aibă o francheţe care nu le-ar strica şi celor care au preluat, de la el, rolul principal. La întrebarea “Quo vadis?”, Rebengiuc răspunde tranşant: “Dumnezeu știe. În momentul de față, este o nebunie cu excesul acesta de actori. Sunt atâtea școli de teatru, care nu fac altceva decât business, toți iau bani, ca să scoată niște oameni pe care îi lasă pe drumuri. Scoatem niște oameni cu o diplomă. Diploma nu înseamnă nimic. O școală particulară nu vrea să respingă un student care se prezintă la admitere pentru că nu are talent, dacă el vrea să plătească. Îi ia banii. Colegii mei care sunt profesori spun: «Sunt unii proști, nu ai ce să faci cu ei». Nu poți să-i dai afară, pentru că rectorul spune: «Lasă-l, dom’ne, aici, că dă bani». Sunt enorm de mulți. În fiecare an, ies cel puțin 200 de absolvenți pe toată țara, dacă nu chiar mai mult. Ce faci cu ei? Unde îi pui? Teatrele sunt atâtea câte sunt. Posturile în teatre sunt blocate, că așa e legea, doar ce se eliberează prin pensionare sau deces – doar acolo mai poți să angajezi actori tineri.

Toate teatrele au nevoie de actori tineri, talentați. Nu toți aceștia, care au absolvit institutele acestea private, sau chiar și UNATC. Au numai diplomă, dar talent n-au, pentru că școala nu-ți dă talent, școala îți dă o direcție spre care să se îndrepte talentul tău, îți dă nişte mijloace prin care să poți folosi talentul tău. Nu are cum să bage talent în tine, pentru că ori ai talent, ori n-ai. Una din două. N-ai talent, îți cauți altă meserie. Deocamdată, asta este. Trebuie interzis, într-un fel. Unde îi tot scoți pe aceștia, actori peste actori? Unde se duc oamenii aceștia? Trebuie să existe o limită.”

Sunt atâtea școli de teatru, care nu fac altceva decât business, toți iau bani, ca să scoată niște oameni pe care îi lasă pe drumuri. Şcoala nu-ți dă talent, școala îți dă o direcție spre care să se îndrepte talentul tău, îți dă nişte mijloace prin care să poți folosi talentul tău

Declamaţia – fascinantă – se opreşte, pentru moment. Actorul îşi trage răsuflarea şi oferă explicaţia dezastrului:

“Nenorocirea este că învățământul vocațional, artistic, a aderat la sistemul Bologna, care este de tip universitar, și nu se potrivește deloc una cu alta. Nici nu avea cum. Aici, profesorul trebuie să lucreze cu studentul de dimineață până seara, individual. Pe student lucrează. Pe el îl învaţă cum să ţină pensula în mână şi cum să picteze pe pânză! Pe actor îl învaţă cum să îşi privească partenerul, cum şi cât să-i răspundă!

Teatre mai multe nimeni nu se gândește să construiască. E nevoie de teatre în București. Se joacă pe la Godot sau nu mai știu pe unde joacă copiii aceștia. Au mai făcut teatre de artă, teatre prin apartamente. Am fost și eu într-un apartament, unde m-a chemat un vecin: «Am și eu un teatru, fac aici…». M-am dus și am spus acolo ceva. Vecinii de pe palier erau spectatori…”

Episodul, deşi suspectabil că e apocrif, îmi stârneşte hohote de râs.

Ce l-a învăţat Ilie Moromete pe Victor Rebengiuc? Textul! L-a învățat textul. Când treci prin experiențe din acestea, le-ai și uitat. Nu poţi să rămâi cu ele. Eu am jucat enorm de multe roluri. Până la Revoluție, se juca în fiecare zi. Aveam nouă spectacole pe săptămână. Acum, dacă sunt patru spectacole, e mult…

Rebengiuc este totuşi, în conştiinţa românilor mai trecuţi prin viaţă, ceva mai mult decât Ilie Moromete. Este şi omul care, în furtuna lui decembrie 1989, şi-a riscat integritatea fizică dovedind-o pe cea morală. Atunci, la finele unei intervenţii la TVR-ul eliberat, actorul le-a recomandat – într-o scenă de colecţie – comuniştilor deveniţi democraţi să aibă decenţa să se şteargă la gură înainte de a vorbi, făcându-le cadou un sul de hârtie igienică.

“Revoluția, eu am apucat-o la Cluj. Jucam împreună cu nevasta mea, Mariana Mihuț. Repetam acolo și trebuia să avem premiera unei piese pe 21 decembrie. Stăteam la hotelul Partidului, nu știam ce se întâmplă în țară, aveam niște probleme cu gâtul, răcisem foarte tare. Am fost la doctor, mi-a dat tratament. Era în preajma Crăciunului și profesorul spunea că trebuie să ia vacanță. Dar nu știam de ce nu s-a mai luat vacanță, că n-a mai plecat.

Cineva mi-a spus că e nenorocire la Timișoara. Am încercat să prind Europa Liberă la radio în hotel la Partid. Nu am reușit. Am auzit ceva care semăna cu niște mitraliere, cu  răpăit de mitralieră. I-am spus neveste-mii: «Se trage». Ea: «Nu, sunt porumbeii aceștia, care stau pe tablă». Alt răpăit. Am coborât, iar hotelul, care acum cred că se numește Victoria, era chiar lângă Județeana de partid. Totul era înconjurat de militari, de armată. Am văzut un grup de tineri, care mergeau prin fața Județenei, treceau prin piaţă pe la catedrala catolică de acolo, ducându-se înspre casa Doinei Cornea – a fost o disidentă importantă în țara noastră. Ea era arestată, păzită în permanență. Ei strigau: «Doina Cornea, Doina Cornea!», apoi «Jos, Ceaușescu!». S-a tras la un moment dat, m-am speriat. M-am dus la teatru, că în seara aia trebuia să avem premieră. Teatrul, închis. Am tras de porţi, nu s-a putut intra în teatru. M-am întors la hotel.

A doua zi, a venit regizorul și ne-a luat la el acasă. Acolo am auzit un comunicat din partea lui Ceaușescu, citit de un crainic. Apoi s-a anunțat că s-a împușcat [Vasile] Milea, ministrul Forțelor Armate. Apoi am plecat spre teatru. Asta era pe 22, dimineața. Dintr-un balcon a ieșit cineva care striga: «O fujit bestia! O fujit bestia!». Am urcat repede la el în apartament și am văzut cum pleacă elicopterul. Nu s-a mai putut juca. Oricum, noi trebuia să plecăm la București, pentru că pe 23 aveam spectacol. Ne-am dus seara la tren, care a mers, din fericire.

Unii, care mâncaseră destul spanac în comunism, veneau la TVR și spuneau: «Bine că am scăpat, acum e libertate, democrație!». Băiatul meu, care avea vreo 14 ani, îmi spune, uitându-se și el la televizor: «Dar tu nu faci nimic?»

Dimineața am ajuns la București și de la gară, până acasă, lângă Cișmigiu, am mers pe lângă ziduri, pentru că se trăgea. Sau erau imprimate pe bande de magnetofon împușcăturile, nu știu ce a fost, dar se trăgea, de la 07:00. Am ajuns acasă, deja era 23:00 și mă uitam la televizor. Îi vedeam pe toți venind, spunând lucruri. Unii, care mâncaseră destul spanac în perioada aceea, veneau și spuneau: «Bine că am scăpat, acum e libertate, democrație», chestii. Băiatul meu, care avea vreo 14 ani, îmi spune, uitându-se și el la televizor: «Dar tu nu faci nimic?».

Atunci m-am gândit frumos… Aveam două suluri de hârtie igienică… nu se găseau. Am luat un sul și am luat cartea lui Eminescu, unde aveam poezia «Doina» («De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate…»). Era interzisă poezia – nu se putea spune și nici nu apărea, că era cu muscalii, cu Ştefan cel Mare, să se ridice etc. Eu aveam o carte veche, în care poezia era publicată.

Am citit întâi poezia asta, şi la urmă am spus, aproximativ: «Toată lumea asta, i-am auzit vorbind în alt fel până acum și acum vorbesc în alt fel, uite – le las asta să se șteargă la gură». Şi am plecat. Erau toți crainicii de televiziune lângă mine. Asta a fost aventura mea.”

Victor Rebengiuc, un maestru al scenei şi al filmului românesc

Bravura s-a justificat (“Băiatul a fost mulțumit de ce am făcut”), însă l-a costat pe Victor Rebengiuc un nou număr de telefon, după o avalanşă de invective – bănuieşte acum – din partea securiştilor. “Suna întruna telefonul. Înjurături: «Nenorocitule», «Criminalule», «Face-ţi-aş». I-am dat telefon lui Caramitru: «Trebuie să-mi schimb numărul, ajută-mă. Nici să mă odihnesc nu pot». Am schimbat numărul și după jumătate de oră, îl aflaseră.” La polul opus, studenţii au apreciat exemplul: l-au luat pe maestru pe sus de acasă şi l-au făcut rector, onoare pe care nu şi-o dorea: “Nu am talent pedagogic, pentru că mă enervez. Când îi spun unuia: «Măi, fă așa» și el nu face, mă apucă nebunia”.

Am fost în America cu «Scrisoarea Pierdută», am jucat la Washington, la New Haven, lângă Yale University, şi la New York. La New York era o sală mică, românii stăteau şi pe scenă. A trebuit să jucăm călcând peste ei! La final ne-au cântat «Mulţi ani trăiască!», nu mai voiau să plece…

Mai bine de un sfert de veac după Revoluţie, nu trăim în cea mai bună, dar nici în cea mai proastă dintre lumile posibile. Scenariul alternativ ar fi fost o tragedie: dispariţia artei. “Convingerea mea este că Ceaușescu voia să desființeze învățământul artistic și arta profesionistă. El spunea tot timpul: «Dom‘ne, un țăran, când vine de la câmp, începe şi compune o poezie imediat. Unul face o pictură, altul compune o simfonie». Şi şcoala ajunsese rău! Erau și cursuri serale – nu puteai să intri în școală, să dai examen de admitere decât dacă aveai o adeverință că ești angajat undeva. Deci era clar că asta se urmărea – desfiinţarea învăţământului. Toată lumea are un serviciu și în timpul liber oamenii devin artiști și joacă teatru.”

Limba este esenţială pentru un actor. De aceea, foarte mulți actori români care au plecat în străinătate – unii chiar foarte talentați – nu au reușit să facă o carieră acolo. Eu am jucat în franceză două piese în regia lui Purcărete. Dar nu mai eram actor, eram altceva, mai preocupat de pronunţie decât de joc

În funcţie de planurile Divinităţii (pentru fiecare dintre noi) acesta ar putea fi ultima discuţie cu Victor Rebengiuc, un lord al teatrului şi al filmului românesc. 60 de ani în lumina reflectoarelor l-au învăţat să aprecieze fiecare moment, fiecare dintre aplauze. Românii, spune el, îşi iubesc artiştii.

“Românul e dac, domnule! Oamenii vin la teatru. Am jucat şi cu săli goale, dar piese istorice românești, cum ar fi «[Mihai] Viteazul» de Paul Anghel, «Marele Fluviu îşi adună apele»… Publicul nu venea la astea, ci se aduceau clase întregi de la școli.

În comunism, oamenii – mai ales în ultima perioadă, a anilor ’80 – ’90, n-aveau ce să facă altceva, n-aveau alternativă. La film se dădeau filme vechi sau filme rusești, care se tot reluau, televiziunea mergea numai două ore, dintre care o oră era cu Ceaușescu, apoi se mai cânta niște muzică populară și apoi gata, se termina. Iar lumea venea la teatru.”

Morala discuţiei cu Victor Rebengiuc e una perenă: acolo unde există lumină interioară în oameni, întunericul (real sau metaforic) nu se poate aşterne.

“Când se stingea lumina la ora 20, aduceam niște lumânări și întrebam publicul: «Vreți să jucăm în continuare la lumânări?» «Da, da, da!» Și jucam la lumânări.”