Lămâița, Victorița sau Vișină în ciocolată – acestea și alte feluri delicioase învelite în staniol argintiu mi-au fost tovarăși de năzbâtii și descoperiri, căci în Basarabia nici o copilărie nu a trecut fără imaginea dulce a insignei Bucuria, o marcă notorie în industria bomboanelor.

Țin minte cum îmi aducea mămica pungile pline ochi cu surprize la sărbătorile de iarnă și cum le păstram cu sfințenie, mâncând cu măsura și răbdarea unui copil de 5-6 ani. Răsturnam punga pe masă și le sortam după culori, feluri și desene. De ici îmi zâmbea un Pinocchio cu cheiță de aur, de dincolo o Mască aurie și un pic mai încolo o Scufiță Roșie gata de drumeție.

[pullquote]De ici îmi zâmbea un Pinocchio cu cheiță de aur, de dincolo o Mască aurie și un pic mai încolo o Scufiță Roșie gata de drumeție[/pullquote]

După ce clădeam turnulețele dulci, începeam să împart după merite și afecțiune tuturor celor dragi. Bunicul se alegea cu un Meteorit, iar bunica lua mereu un Chișinăul de seară, căci știa că noi cei mici nu prea ne dădeam în vânt după prune în ciocolată.

Se pare însă că anume acest tip de bomboane necesită o maturitate specială, iar acum la ai mei 24 le întovărășesc cu un pahar de șampanie Lacrima dulce sau vin alb de Purcari. Mămica primea cea mai mare parte din cadoul meu, căci era și este cea mai bună prietenă, așa că la dulce sau la greu ne împărțeam frățește. Îi dădeam câte una din fiecare și chicoteam ștrengărește când le mâncam cu plăcerea unor copii mici.

Chişinăul de seară (dreapta) şi bomboanele Moldova, două dintre mărcile de prestigiu ale grupului Bucuria din Basarabia Foto: flowersmoldova.com

Retrospectiva trecutului îmi aduce și acum aminte de aromele și senzațiile trezite de acele bomboane, iată de ce, înarmată acum cu o ciocolată Dor, am decis să vă delectez cu istoria de succes a unei producții autohtone. Fabrica Bucuria, fondată în septembrie 1946, a reușit să aducă decenii la rând fericirea în casele oamenilor. Este cea mai mare întreprindere moldovenească specializată în producerea tuturor tipurilor de produse de cofetărie zaharoase, ciocolatei și produselor de ciocolată. Portofoliul produselor depășește 450 de denumiri și este în permanentă creștere.

[pullquote class=”left”]Fabrica Bucuria, fondată în septembrie 1946, a reușit să aducă decenii la rând fericirea în casele oamenilor[/pullquote]

Istoria Fabricii nr. 1 începe în îndepărtatul an 1946, când este emisă Ordonanța Sovietului de Miniștri al republicii privind modernizarea și lansarea producției în baza fostelor întreprinderi rudimentare. Ceea ce uimește este rapiditatea cu care autoritățile acelei vremi au transformat fostele cazarme militărești în spații destinate producerii gustului dulce. O metaforă finală elocventă, când urmele războiului sunt șterse cu aromă de vanilie și cacao. Metamorfozele nu s-au oprit aici, și Fabrica a trecut de-a lungul timpului de la producție mixtă de paste făinoase și bomboane la statutul de cel mai mare producător autohton de bomboane și derivate din ciocolată, cu circa 90% din volumul producției de bomboane din Republica Moldova.

Dincolo de cifrele reci și de performanțele obținute, fabrica ”Bucuria” este un veritabil simbol al Basarabiei. Avem cele mai gustoase dulciuri cu titluri savuroase: Moldova (trufe cu napolitană sfărâmată), Lapte de pasăre (sufleu de ciocolată, lapte sau lămâie învelit într-un strat generos de ciocolată) sau Clepsidra (umplutură de cocos învelită în stropi de ciocolată și fulgi ușori). Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative rememorează dulceața anilor de copilărie, când primeam în dar aceste dulciuri.

Bomboanele Bucuria au gust de fericire

Dacă veți avea vreodată plăcerea de a ajunge pe meleagurile noastre, vă invit cu drag să probați aceste bunătățuri în magazinele oficiale ale Fabricii, intitulate simbolic ChocoVille, unde cu siguranță copiii din noi se vor abandona plăcerilor și ispitelor dulci. Fericirea, până la urmă, are gust dulce.

Cu drag, din Basarabia!

În zilele în care e la modă să ai o Mazda CX-5, să ai o mioară nu mai e mare brânză, dacă jocul de cuvinte îmi e permis. Oile nu cer benzină, dar cer ceva chiar mai scump decât ea – dacă aşa ceva există în România: dragoste, atenţie, dedicaţie. Oile, s-ar zice, sunt copii: copiii, în schimb, nu ar trebui să fie oi. În aceasta rezidă taina învăţământului şi cea a “dezvoltării personale”, pe care sperăm să le pătrundem şi pe plaiurile noastre mioritice.

Maşina nu te plânge. O mioară, da. Maşinile sunt viitorul. Mioarele, mai degrabă trecutul. Însă întoarcerea la origini nu e o regresiune retrogradă, cum ne reproşează a-toate-cele-străine-iubitorii, ci ceea ce ne-a asigurat, până acum, supravieţuirea ca neam. După duşurile reci ale istoriei, ea a jucat rolul de oglindă cinstită în care ne-am reevaluat şi din care am renăscut. Ar cam fi timpul să folosim oglinda şi preventiv, altfel urâţenia istoriei ne va prinde neferchezuiţi. Amintiţi-vă, doar, soarta lui Dinu Păturică, cel care şi-a repudiat părintele spre a sfârşi în ocna neluminată. Neştiind, ori uitând voit, cine suntem, cum am putea vreodată să ne afirmăm cu cinste şi demnitate locul pe pământ?

Introducere la „Mioriţa”

Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii – doar animalele. Ionică Sterp, din satul Ianoşda (comuna Mădăras, judeţul Bihor) are peste 1000 dintre ele. Şi mai important, are doi copii care-l fac cel mai bogat român. Mai bogat chiar decât Gigi Becali, cioban şi el, şi cel mai admirat “model” în rândul copiilor, după unele sondaje.

“Oaia e viaţa mea”, îmi povesteşte Ionică. “Eu mor pentru oaie. (…) Noi suntem oameni simpli. Venim de la coada oii, cum s-ar spune. Eu mulg, nevastă-mea mulge. Copiii ne ajută. Băiatul are 8 ani şi cred că-mi va călca pe urme.”

Ionică Sterp este cioban din moşi-strămoşi într-o localitate, Ianoşda (jud. Bihor, Crişana), atestată încă din secolul XIII

“Nu am fost niciodată în concediu. Nu ştiu cum ar fi să stau câteva săptămâni fără mioarele mele. Sperăm să ajungem anul ăsta 5-6 zile la mănăstirile din Moldova”, îmi mărturiseşte capul familiei.

[pullquote]

Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii

[/pullquote]

În vreme ce tătâne-su e ocupat la strungă (portiță îngustă, prin care trec oile una câte una la muls, n.n.) să le mulgă pe Sânziana, Bombonica şi suratele ei, cu ajutorul lui Ionică jr., care le mână “în mâinile” dibace ale ciobanilor, o întreb pe Mihaela (clasa a VII-a din toamnă) cum e viaţa la stână.

“Îmi place şi cu oile, îmi place şi la şcoală… E muncă grea cu mioarele – părinţii se trezesc după ele la 3 noaptea să le mulgă – dar… ce să facem? Trebuie să ducem tradiţia mai departe!” Maturitatea acestui copil de 12 ani mă înfioară – şi mă încântă.

“Nu avem calculator, nu îi simţim nevoia. Avem atâta treabă aici în gospodărie, încât nu ne plictisim”, mai spune fetiţa.

Ionică, viitorul cioban din lunga serie existentă în familie, trăieşte – lucrul e evident – pentru făpturile pe care le conduce, şi pe care le numeşte “dragele mele” şi “fetele mele”. “Vreau să fiu şi eu oier, ca tata. Pentru mine, oile sunt… ca prietenele mele!”, ne spune, vizibil emoţionat şi cu o candoare de înger.

Copilărie mioritică

Aceşti copii – nu e nici o exagerare – ne «ţin» România în palmele şi în inimile lor. De bunul lor simţ, de puritatea lor morală (Ionică, aflăm la final, i-a reproşat unuia “Nu ţi-e ruşine – om bătrân şi te ţii de furtişaguri?”), de credinţa lor, depinde totul. De ele – chiar dacă nu ne dăm seama – depindem noi înşine, copiii marilor oraşe unde mioriţa are interdicţie de intrare. Spre deosebire de Mazda CX-5, fibra noastră de sticlă (i)morală.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Romanul Noaptea de Sânziene este romanul care sintetizează în paginile lui întrega gândire eliadescă a literaturii, aflându-se la confluența „direcțiilor” dezvoltate de Mircea Eliade de-a lungul timpului. Romanul se înscrie în formula romanului mitic, a romanului-roman, cum îi plăcea lui Eliade să-l denumească.

Această formă literară se apropie foarte mult de realismul magic al literaturii sud-americane, dar și de modernismul scrierilor lui Joyce (în ceea ce privește partea „realistă”, istorică a romanului).

În cadrul acestui roman, Eliade reia una dintre temele literaturii autenticiste: intelectualul care trebuie să reziste în fața istoriei. În literatura de început, intelectualul rezista fie prin resemnare, fie prin implicare, în timp ce acum intelectualul recurge la evaziune, sustrăgându-se prezentului.

Ieșirea din istorie

Aflat într-un adăpost antiaerian din Londra, Ștefan Viziru (personajul principal al romanului) refuză să ia parte la istorie și se refugiază în illo tempore citindu-l pe Shakespeare.

Acesta caută în permanență să se sustragă prezentului, la care participă doar prin prezența fizică. Chiar și în cele mai banale momente ale existenței sale (cum ar fi o ceartă banală cu soția sau o misiune ordinară pe care o primește de la serviciu) acesta își găsește refugiul în mitic, în povestea sa cu Ileana. Acest al doilea plan al existenței devine ca un drog pentru protagonistul romanului. Ștefan Viziru este primul din seria de căutători de mituri a literaturii lui Eliade (personaje tragice, situate în permanență la frontiera dintre cele două existențe).

Anisie completează lista personajelor care încearcă să se sustragă istoriei, jucând rolul inițiatului, al omului care a reușit să se retragă în timpul mitic. Dezbărându-se de nevoile fizice și istorice ale ființei normale, acesta „conduce” asemenea unui zeu lumea romanescă. Prin intermediul lui Anisie și al întâlnirilor definitorii pe care acesta le are cu Ștefan, putem observa cum se schimbă destinul acestuia din urmă. Anisie este cel care îl inițiază pe Ștefan.

[pullquote]Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…[/pullquote]

Mitul guvernează lumile lui Eliade, prin diversele sale ustensile: sisteme de semne, hierofanii, camuflări, coincidentia oppositorum sau irecognoscibilitatea miracolului. Omul este guvernat de prezența miturilor, el trebuie doar să perceapă și să priceapă semnele divinității camuflate. Toate personajele sale sunt în căutarea semnelor și a Dumnezeului camuflat: „Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”.

Ștefan Viziru se află în căutarea întrebării corecte pentru a putea deschide poarta eternității și a sustragerii din Istorie, istorie care a determinat retragerea Dumnezeului din lume, Anisie fiind cel care încearcă să-l ajute în acest demers.

Ștefan se află într-o perpetuă căutare. La început pare să fie în căutarea iubirii, dar odată cu avansarea narațiunii ne dăm seama că Ștefan nu caută iubirea, ci caută moartea – ca punct integrator. Ileana, cea după care „aleargă” de-a lungul întregului roman, nu este iubita, ci este „îngerul morții”. El nu o caută pe Ileana, el caută mașina din mijlocul pădurii – avem de-a face aici cu simbolistica thanatică –  mașina este luntrea lui Caron.

Această căutare se termină în noaptea parisiană a Sânzienelor, când ciclul se închide, oferindu-i astfel lui Ștefan șansa unui incipit vita nova.

Ciclicitatea structurii

[pullquote class=”left”]Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet).[/pullquote]

Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet). În decursul acestor 12 ani trecem de la perioada interbelică, la cel de-al Doilea Război Mondial, ajungând la începutul perioade comuniste.

Personajele nu sunt afectate doar de propria existență, de faptul că nu-și găsesc un sens în lume, ci și de istoria care pare că vrea să-i acapareze, să-i facă prizonieri. Singura lor modalitate de refugiere rămân miturile.

Romanul este construit pe două paliere: perioada istorică cuprinsă între bornele temporale menționate mai sus și lumea miturilor. Acestor două paliere le sunt adăugate trei timpuri: timpul mitic (bazat pe recuperarea miturilor esențiale ale umanității, în special pe simbolistica nopții de Sânziene – vom exclude din acest articol discuțiile purtate în jurul acestei simbolistici din punct de vedere istoric și politic), cel psihologic (timpul pe care personajele și-l creează pentru a se refugia – cel care face legătura între cel istoric și cel mitic) și cel istoric (1936-1948).

Literatura mitică a lui Eliade nu poate fi analizată și înțeleasă fără noțiunile de istorie a religiilor. Toate aspectele carierei lui Mircea Eliade se împletesc, comunică, mare parte a lor fiind autoreferențiale. Valoarea literaturii lui Eliade rezidă în fond și mai puțin în formă. Tehnicile literare folosite sunt umbrite de ideile care se află în spatele lor.

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I-II, Editura Humanitas, București, 2004, 668 p.

Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă:  sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.

Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu vor să îi accepte omniprezența și încearcă în fel și chip să o anuleze. Ne prindem de viață ca niște furnici de firul ierbii pe timp de ploaie. Avem în sânge dorința fierbinte de a trăi clipa și suntem gata să ne punem sufletul pe tava destinului pentru încă câteva secunde de existență. Veți spune că e vorba de autoconservare, de continuitate a neamului – și cred că veți avea dreptate în final. Toți facem asta, dar mai puțini o recunosc. Sunt, însă, printre noi, ființe speciale, rupte de tumultul acestei sorți grăbite, care creează pentru frumos și bine, care elogiază valorile mai presus de propria lor fericire și care plătesc un preț prea înalt pentru această misiune.

”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit inimile. Este dificil să pui pe hârtie cuvinte de laudă pentru un poet național, deoarece cuvintele sunt fade și puține pentru a transmite un mesaj vivace, care pulsează în sufletele noastre, dar totuși voi încerca să o fac cât mai bine.

Mă număr în rândurile generației ”Albinuța”. Fericiții copii care, de la grădiniță, învățau din acest abecedar. Şi nu era un simplu manual, ci o încropire frumoasă de poezie și educație, ieșită de sub penița marelui autor. Și acum țin minte strofele învățate cu tragere de inimă la matineele primăverii:

– Bună vreme, ghiocel!
– Bună vreme, băieţel!
– Hai cu mine, eşti desculţ…
– Dacă noi suntem mai mulţi!

Sau ale iernii:

Fuga-fuga,
Cu fuguţa,
Iese-afară
Săniuţa!
Ninge, ninge, ninge, ninge,
Şi-a rămas
În pom o minge!

De drag ce ne era, l-am tot răsfoit și învățat din scoarță-n scoarță. Cu câtă mândrie ne rosteam rimele învățate și gesticulam ca niște mici artiști! Dar nu ne-am oprit din a-i admira talentul nici pe băncile liceului, unde învățam poezii dedicate graiului matern:

Frumoasă-i limba noastră

Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră

De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfântă-a noastră.

Neamului românesc:

Scrisoare din Basarabia

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam că un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Isus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Vieru a trăit prin poezie, a implantat în noi destoinicul și vrednicul, ca pe niște piloni existențiali, și a făcut-o cu toată credința unui luptător neobosit. Predestinat să fie prigonit pentru dreptate, Vieru a reușit să țină piept, chiar și în timpurile cele mai neguroase. S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, plugari români (așa cum îi plăcea să le zică).  Rămas orfan de tată, care plecat la război nu s-a mai întors, și crescut cu multă dragoste de mama sa, a reușit prin muncă și devotament să obțină rezultate impresionante pentru acele vremuri.

A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, ”Alarma”, apreciată la justa valoare de criticii literari. În 1958 termină cu diplomă roșie Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, care va deveni decenii mai târziu revista „Noi”, și ziarul „Tînărul leninist”, transformat ulterior în „Florile Dalbe”.

Personalitate a culturii române, Grigore Vieru este sinonim cu frumuseţea cuvântului Foto: http://www.rasputin.md/

Anul 1968 este unul hotărâtor pentru destinul poetului, dând naștere volumului de versuri lirice ”Numele tău”. Cartea devine, pe bună dreptate, cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției, este inclusă ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, asemenea omagii apărând pentru prima oară în literatura poetică basarabeană postbelică.

Dar ceea ce l-a transformat într-un erou al poporului – iar acest apelativ i se cuvine de bună seamă – este implicarea acestuia în Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, alături de Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Vatamanu sau Adrian Păunescu. Grație lui, am avut fericita împlinire a visului, tăgăduit decenii, de a vorbi în limba română peste tot, de a scrie cu buchia latinității. Lui Vieru îi datorăm sensibilitatea națională și descătușarea identității statale. Penița sa ne-a redeschis drumul spre Patria-mamă, căci el însuși spunea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.

Prolific în poezie şi mare luptător pentru libertate: Grigore Vieru Foto: http://flacaratv.md/

Atât de modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet. Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă. Așa că, atunci când vorbești despre Vieru, este imposibil să nu îi admiri talentul cu care elogia, în poezie, imaginea maternă:

Făptura mamei

Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!

În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti –
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.

Cântec de leagăn pentru mama

Dormi-adormi, măicuţă dragă,
Dorm nepoţii tăi de fragă,
Dorm şi blidele spălate,
Dorm şi rufele curate;
Dorm trudite-a scării trepte
Lângă cuibul meu de pietre,
Doarme-n tihnă greieraşu-n
Clopoţelul de la uşă;
Doarme casa ta bătrână,
Doarme via sub ţărână.
Dormi! Prin vis, pe val de mare,
Să te vezi copilă mare,
Lângă-un ciob şi o cordică
Să te vezi copilă mică.
Să te vezi şi mai înainte:
Când erai cum nu ţii minte.
Dormi, măicuţa mea albită,
Dormi, măicuţa mea iubită!

Ca orice minune dăruită unui pământ secătuit, miracolul Vieru ne-a părăsit prea repede și prea durut. Inima lui nu a mai avut putere să bată după un accident rutier și a plecat la ceruri, de unde ne veghează aidoma unui părinte grijuliu și ne învață să nu purtăm ranchiună morții:

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Foto deschidere: edituradoxologia.ro

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

Cântul și liricul sunt nimfele culturale ale unui popor, care mai înainte de a vorbi a cântat. Basarabia, deși micuță și ascunsă în inima Europei, are cu ce se mândri în materia poeziilor și melodiilor – veritabil balsam pentru suflet. Aceste tandre acorduri ne-au însoțit din fragedă copilărie, când ne cânta mama: „Nani-na, nani-na, dormi acum, fetița mea” și până la epopeea independenței, când decis a fost că Moldova se vrea întoarsă în latinitate.

Așa că din trupul mumei naționale a luat ființă un duet, un cuplu de oameni care au cântat durerile neamului, care au pus pe note sentimentele și frustrările unui popor indecis prin definiție. Uniți atât pe pământ printr-o căsătorie, cât și în ceruri prin spirit, Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt figuri emblematice ale patrimoniului nostru cultural. Iată de ce, în acest material, am decis să le aduc un elogiu.

O mare dragoste: soții Ion si Doina Aldea-Teodorovici, embleme pentru muzica românească din Basarabia. Sursa foto: iticket.md

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut în mod miraculos, de sărbătoarea Bunei Vestiri (cred că a fost un semn providențial), în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, nevoit în perioada ocupației sovietice să se retragă din biserică. Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Doina Marin, numele de fată, s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, în familia intelectualilor Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost scriitor și jurnalist, iar mama – profesoară de Limbă și Literatură Română. De la începuturile vieții erau predestinați să aducă arta și frumosul în capul mesei. Ambii talentați și puternici, au decis că nu pot fi egoiști și că țara asta mioritică merită ceva mai bun.

Cândva…

Îți amintești la ce visam,

Când hoinăream

Pe coama munților.

Cândva…

Visam mereu în doi să fim

Și-n toamnă să ne logodim

În toiul nunților

                                                                                                              (Versuri din cântecul Balada familială)

Anul 1982 este, pe bună dreptate, momentul inițierii acestei comuniuni spirituale, care s-a întins pe un deceniu. În 1991 câștigau premiul presei la Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia – 91”. În 1992 sunt protagoniștii filmului „Dragostea ce mișcă sori și stele” și în același an sunt delegați la Festivalul „Cerbul de aur” de la Brașov, stabilind o tot mai strânsă colaborare cu frații de peste Prut.

Decursul istoric i-a prins într-un vertij, numit renaștere națională, motivându-i să creeze și să dea naștere unor simboluri care vor dăinui. Așa că au dăruit națiunii cântece de un profund patriotism, cum sunt „Suveranitate”, „Sfântă ni-i casa”, „Mănăstirea Căpriana” și altele. Dar nu s-au mulțumit să stea doar în marginea luptelor de regăsire, ci au urcat pe baricade, cântând în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru împreună cu poeții Grigore Vieru, Adrian Păunescu.

Țin minte cum mama îmi punea la casetofonul vechi cântecele lor, cum vocea lor catifelată se îmbia și se ridica aidoma unor rugăciuni spre cer. Chiar și acum, la maturitate, mă ating „Sărut, femeie, mâna ta” sau „Floare dulce de tei”. Nu doar muzica le era frumoasă, ci și chipurile, dar mai ales iubirea. Dacă există cu adevărat suflete-pereche atunci, indubitabil, ei au fost. Chiar și moartea nu i-a putut despărți, deși ni i-a luat prea repede.

Omagiu statuar adus celor doi artiști în Basarabia Sursa foto: www.publika.md

Au plecat în neființă în urma unui accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Dispariția lor subită a provocat multă durere și chiar teorii conspiraționiste, dar ceața memoriei i-a învăluit exact așa cum au plecat, ei doi și un mic suflețel de copil, pe care Doina îl purta sub inimă.

Doina şi Ion Aldea-Teodorovici – Eminescu (Cerbul de Aur 1992)

Ion Aldea-Teodorovici – Sărut femeie mâna ta 

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

Izvoarele istorice le spun în multe feluri: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, vlahi macedoneni, armâni, macedoromâni etc., și asta pentru că originea lor este disputată în numeroase discuții de profil. Însă, numitorul comun al opiniilor lansate pe marginea provenienței lor îl reprezintă faptul că această comunitate de aromâni provine din sudul Dunării.

Aromânii sunt concentrați, în prezent, în țări precum Grecia, în Albania, în Bulgaria, în Republica Macedonia, Serbia sau România, cei din țara noastră descriindu-se drept români din sudul Dunării. Această răspândire pe teritoriul mai multor țări ne arată caracterul nomad al comunității de aromâni. Totuși, dacă, în percepția multora, a fi nomad presupune și preluarea obiceiurilor noului loc, identitatea proprie stingându-se încet, aromânii se rup de această preconcepție. Potrivit etnologului Ioana Popescu, pe membrii acestei comunități nu îi preocupau teritoriile, ci păstrarea limbii, a portului și a obiceiurilor lor.

La conferinţa Sociologia gustiană, între interbelic și socialism, organizată săptămâna aceasta la Muzeul Național al Țăranului Român, etnologul a prezentat pentru auditoriu câteva noțiuni cel puțin interesante despre aromâni și despre modul lor de viață.

Conferinţa despre aromâni a fost prilejuită de apariția mai multor lucrări, între care și antologia „Transhumanță” interbelică în balcani

„Fiecare stat căuta să-și stabilească niște granițe, o identitate națională. Or, aromânii părea să nu fie deloc preocupați de teritoriu sau foarte puțin, ori numai în măsura în care le servea preocupațiilor preponderente. În schimb, li se părea inadmisibil ca, de exemplu, în Grecia să trebuiască să spună kalimera, kalispera, în loc de bună ziua, bună seara – noapte bună sau ca tatăl să fie numit pateras. Era ceva de neconceput. Aceasta era, într-adevăr, o criză la adresa identității aromâne.

 Aromânii țin la patrimoniul lor, și prin asta găsesc că se deosebesc radical de românii nord-dunăreni

Cred că și iubirea pentru port și păstrarea portului, dar și iubirea pentru limbă și a păstrării obiceiurilor se datorează fapului că ei aveau o cultură nomadă și patrimoniul lor identitar era constituit din tot ceea ce putea fi purtat, cărat pe om sau pe cal. Ei la asta țin, și prin asta găsesc că se deosebesc radical de românii nord-dunăreni”, a explicat Ioana Popescu, continuând apoi ideea prin a menționa că, la aromâni, patriotismul nu presupune iubirea pentru teritoriu.

Creativitatea, omniprezentă în limbaj

Aromânii se diferențiază, la fel ca și celelalte sub-grupuri etnice, prin creativitate, expresiile fiind varianta cea mai facilă de a-și exprima varietatea de idei și de gânduri. Membrii acestei comunități sunt cunoscuți pentru creativitatea „curemurătoare” în materie de blesteme, cel mai cunoscut fiind pământeasca dimântare, un blestem adresat propriului neam care-și leapădă limba.

Dar etnologul a prezentat și o comparație privind modul în care spun „mulțumesc” românii și aromânii.

Etnologul Ioana Popescu a oferit informații interesante despre comunitatea aromânilor

„Românii, până de curând, la țară, își mulțumeau cu «Mulțumesc, pân-oi întoarce!», în sensul de «mi-ai făcut ceva bun, sigur va veni ceva și mai bun din partea mea». E un schimb de bunătate. În zonele din Nordul României se mai practică tipul acesta de mulțumire. La aromâni e un tip similar de schimb, care spune așa: «Ce gândiți despre mine, să pățească ai voștri bărbați. Ce-mi doriți mie, să se întâmple cu ai voștri părinți». E o fațetă a gândirii aromâne puțin ocolită și «băgată sub covor», și nu știu de ce, pentru că este o dovadă de forță și spune mult despre cultura armânească”, a expus Ioana Popescu, ușor intrigată de faptul că nu există lucrări despre astfel de subiecte.

«Ce gândiți despre mine, să pățească ai voștri bărbați. Ce-mi doriți mie, să se întâmple cu ai voștri părinți»

Îndârjirea admirabilă a aromânilor de a-și păstra limba și portul le-a și dăunat. Statisticile arată că una dintre principalele cauze ale mortalității „masive” în comunitatea aromână este tuberculoza, care a apărut în urma unui lucru la care ei nu au vrut să renunțe nici în ruptul capului: vestimentația.

Decimați de vestimentație

„Aromânii din zone de munte, dintr-o viață nomadă, trăită în aer liber, în păduri, într-un anumit tip de climă, sunt strămutați în Cadrilater, într-un teritoriu mai degrabă plat, canicular, și în care sunt obligați să se sedentarizeze. Ei continuă să practice păstoritul, dar în gospodărie. Deci ei nu mai sunt o populație nomadă, nu mai fac transhumanță, pentru că nu mai au unde. Această schimbare de condiții de viață și condiții climatice duce clar la fragilizarea plămânilor. Mai mult, Marius Nasta – aromân și el, cel care a dat numele Institutului de Pneumpftiziologie – și-a ales această specializare, ftiziologia, pentru că în neamul lui de aromâni strămutați în Regat, foarte mulți mureau de tineri de tuberculoză. Nu erau foarte săraci și nici nu mâncau insuficient. El s-a gândit și la faptul că aromânii continuau să-și păstreze un anume tip de vestimentație, prepodenderent țesătură de lână și preponderent îmbrăcăminte stratificată, la care nu se renunța nici vara”, a spus etnologul.

Dezbaterea de la MNȚR a reunit mai mulți specialiști, între care sociologi și etnologi

Bănuielile medicului i-au fost confirmate, întrucât în aceeași perioadă se descoperise o nouă terapie de luptă împotriva tuberculozei: crioterapia.

„Se descoperise că bacilului lui Koch nu îi place temperatura scăzută și că el se dezvoltă mult mai bine la căldură. Poate cineva, la un moment dat, se gândește să studieze problema, mie mi se pare un domeniu de cercetat”, a încheiat Ioana Popescu.

Istoricul prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog, decorat al Preşedinţiei României cu Meritul Cultural în grad de Cavaler, laureat al Academiei Române şi preşedinte executiv al Societăţii Culturale “Ştefan cel Mare”. Cu el, Matricea Românească a vorbit, la Suceava, despre importanţa pe care Bucovina, regiune istorică mitică, o are pentru România.

Întrebat ce loc ocupă Bucovina în “matricea culturală românească”, Andronic, autorul cărţii “În umbra marilor imperii ucigaşe” (2016), a răspuns:

“Sigur că întrebarea este generoasă, și așa ar trebui să fie și răspunsul meu. Încercând să fiu succint, cred că orice om care simte românește și vrea să lase ceva după el – pentru că sunt foarte puține lucruri pe care le putem lăsa dincolo de viața noastră foarte trecătoare – se leagă, într-adevăr, de perenitate, de ceea ce este bun și frumos în jurul nostru.

Dacă, de multe ori, oamenii, colegii, șefii, sunt răi, în schimb, natura, tradițiile și tot ce ne înconjoară de când am deschis ochii sunt o continuitate, și atunci nu pot fi decât valori sfinte. Așa ar trebui să fie pentru un om normal.

Prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog la Muzeul Bucovinei din Suceava, avid scriitor şi sincer iubitor al regiunii – şi ţării – sale

Ce înseamnă, pentru mine, Bucovina? Iată ce scriam în 1996, la prima mea plachetă de versuri, Gânduri postume. O poezioară: „Şi eu am fost în Arcadia”, apropo de Pseudo-Kynegetikos, de Arcadia – provincie antică unde se trăia ca-n Rai, chipurile.

Bucovina, această Arcadie de brazi și stele,
a mântuit în sfârșit sufletul poetului,
suferind mereu de veșnica lui sete de frumos.
Ne întoarcem perpetuu cu toții la ea,
ca la o chintesență de românitate istorică,
pentru că în Bucovina
nu există nici măcar crimă și criminali
în adevăratul sens al cuvântului,
ci numai crima pe care o fac aceia
care nu jură că o vor sluji
până la ultimul apus de soare.

Bucovina: bastion de românism în faţa valurilor slave din istorie

Toată viața mea, inevitabil, fiind un tip romantic și poetic, simt totul și gândesc poetic. Bucovina este, într-adevăr, o zonă de excepție a României și a românilor. Este, dacă vreți, un bastion de românism în fața valurilor slave care ne-au tot înnădușit de-a lungul istoriei. Este și un spirit deosebit, spunem noi. Pentru că, dacă mergi în Basarabia – ambele zone au fost ocupate de către „Imperiul răului” blestemat, sovietic – găsești o altă modalitate de a simți, a gândi și a trăi.

Dacă, de multe ori, oamenii, colegii, șefii, sunt răi, în schimb, natura, tradițiile și tot ce ne înconjoară de când am deschis ochii sunt o continuitate – și atunci nu pot fi decât valori sfinte

Noi, bucovinenii, mai carpatici, suntem de un spirit mai aprig, mai gospodăresc – și vă spuneam și despre acele moșteniri austriece, pe care însă eu nu le agreez, vizavi de marele rău pe care ni l-au făcut austriecii, prin colonizarea masivă cu galițieni, cu ucrainieni și cu pierderea ulterioară, prin Stalin, a Nordului Bucovinei istorice.”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Suntem în plin sezon estival, când tânjim după zile însorite și relaxante, departe de agitația marilor orașe. Dacă în perioada următoare ajungeți la mare, Matricea Românească vă propune trei cărți cu tematică estivală, de savurat în bătaia brizei, alături de un pahar mare cu limonadă.

Radu Tudoran, Fiul risipitor, Editura Art, București, 2010, 384 pagini

O poveste de dragoste fulminantă, cu rădăcini adânci, născută în adolescența Evei și care o va urmări din umbră pe tot parcursul existenței sale. Cel fără de nume, fiul risipitor, va rămâne de-a lungul romanului un pribeag care, în momentele de rătăcire, revine în viața eroinei pentru a-i distruge fericirea cu greu obținută. Eva trăiește subjugată, la granița dintre dragoste și ură, dar știe că de fiecare dată îl va urma orbește, deoarece forța care îi unește este mai presus de voința sa. Încercările de a-și clădi un trai în absența lui se năruie rând pe rând, în funcțiile de capriciile acestuia. Căsătoria cu Oswald, prietenia cu Luchi, cariera de cosmeticiană – toate acestea pălesc în fața pasiunii mistuitoare pentru fiul risipitor. Este o dragoste bolnăvicioasă, în brațele căreia Eva plonjează cu voluptate cu fiecare ocazie.

Prin Fiul risipitor, roman publicat în 1947, Radu Tudoran rămâne în aceeași zonă romantică și dulceagă ce caracterizează proza interbelică a lui Ionel Teodoreanu. Tristețea apăsătoare, emoția și sensibilitatea dialogurilor – fără însă a cădea în patetic -, lirismul frazelor, sunt doar câteva din elementele ce compun farmecul acestui text.

Un roman care se savurează în tihnă, sub dogoarea soarelui torid al plajelor sălbatice de la Marea Neagră, ce reprezintă și fundalul unor lungi episoade erotice între cei doi protagoniști.

*

Ismail Kadaré, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek, Editura Univers, București, 2015, 208 pagini

Prin intermediul acestui roman, Ismail Kadaré aduce în atenția cititorilor orașul Saranda din Albania, un loc încărcat de istorie, o stațiune estivală fermecătoare și o destinație nemaipomenită pentru următoarea vacanță de vară. Riviera albaneză ni se dezvăluie pe fundalul unui soare arzător, în care protagoniștii trăiesc o idilă romantică, presărată cu comploturi politice, specifice perioadei comuniste. Decorul este întregit de situl arheologic Butrint, un loc ale cărui origini, potrivit legendelor, se află în strânsă legătură cu istoria Troiei, și unde naratorul pune în scenă o „tragedie“ cu iz grecesc ce răstoarnă destinul personajelor.

După cum este prefigurat din titlu, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek prezintă câteva frânturi din destinul personajului cu nume omonim. Tânărul, cu veleități și speranțe artistice, primește ordinul de prezentare în armată, în stațiunea Saranda, cunoscută pentru trecerile ilegale în Grecia. În paralel, intră în scenă personajul principal feminin, Vjollca Morina, stagiară la o bancă, și este caracterizată mai ales printr-o sexualitate debordantă – trăsătură mai rar elogiată la eroinele de roman, chiar și în cele moderne.

Autorul nu se sfiește să contureze portretul unei tinere de o frumusețe răvășitoare, a unei spioane demne de scenariile hollywoodiene, care este angajată de către stat pentru a întreține legături amoroase cu potențialii fugari. Sub soarele fierbinte al verii, propice iubirilor pasionale de o vară, legătura dintre Vjollca și Lul se desfășoară năvalnic.

Dincolo de a fi o carte cu iz de tragedie grecească, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek vorbește despre abuzurile sistemului comunist în Albania, despre restricțiile vieții de armată, dar explorează cu nonșalanță și aspecte legate de instinctul sexual feminin. Cu o acțiune cursivă, un sfârșit bulversant și o idilă de-o vară, Kadaré creează un roman potrivit pentru mai multe gusturi literare, și care te face să-ți dorești să vizitezi Albania și să-i descoperi frumusețile.

*

Mara Wagner, În spatele blocului, Editura Nemira, București, 2017, 264 pagini

Lansat în luna mai, romanul de debut al Marei Wagner, În spatele blocului, redă din plin atmosfera vacanței de vară, prin prisma caracterului ludic al întâmplărilor pe care le descrie. Scrisă cu un optimism debordant, mult umor și nostalgie, cartea este un jurnal al tinereții celor născuți în anii 1970-1980, un fel de oracol ce înregistrează atât micile momente de cumpănă din viața școlarilor, cât și traiul la bloc.

Chiar dacă în miezul acțiunii o avem pe adolescenta Maria, veșnic îndrăgostită și cu multe dileme amoroase, savoarea acestui roman rezidă în micile detalii ce recompun viața în anii comunismului. În spatele blocului este un roman ce surprinde candoarea unei copilării lipsite de comodități și bunuri materiale, dar pline de relații de amiciție și mici complicități ce se traduc printr-un șir nesfârșit de jocuri și distracții.

Pentru cei care au trăit în acele vremuri, cartea Marei Wagner este un cufăr al amintirilor din care vor extrage cu amărăciune cozile la diferite alimente, cartelele pentru pâine, programul limitat la televizor, contrabanda cu casete video, apa caldă duminicală, păduchii luați de pe la colegi, practica la muncile agricole etc. Dar, pe de altă parte, ei vor extrage cu dor sentimentele de comunitate și de prietenie care se nășteau între locatarii unui bloc.

În spatele blocului este ca o vacanță de vară ce nu ai mai vrea să se sfârșească: caldă, amuzantă, și plină de aventuri năstrușnice.

Foto deschidere: fashionoire.com

Ruşi din punct de vedere etnic, dar români din punct de vedere civic, lipovenii din Jurilovca ar putea fi obiect de studiu în ce priveşte loialitatea faţă de România. Matricea Românească le-a ascultat gândurile şi cele mai intime dureri. Un video emoţionant, realizat în Dobrogea.

“Pot să vă cânt un cântec de-al nostru?”, mă întreabă Paul Condrat din Jurilovca (judeţul Tulcea), un lipovean în ochii căruia s-a adunat toată Marea Neagră, pe care strămoşii lui pescari au pribegit, dar au şi supravieţuit şi dus mai departe un extraordinar patrimoniu cultural. Încuviinţez.

“Din păcate, se pierde cam tot. (…) Folclor încă există. Folclorul muzical ar fi specific nouă, un element vizibil și consistent.”

Îl întreb despre ce sunt cântecele lipoveneşti şi dacă, aşa cum intuiesc, au o tristeţe pregnantă.

“Sunt destul de multe cântece triste. Sunt și unele vesele, jucăușe, dar într-adevăr foarte multe sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă. Deși nu musai că în melodii e redată pribegia – nu prea, culmea. Dar cele mai frumoase sunt melancolice.

Multe cântece lipoveneşti sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă

Cele mai vechi și cele care îmi sunt mie apropiate de suflet, de inimă, aduc cu cântările bisericești. E foartă multă melopee. Voi fredona unul, din viaţa pescarilor.”

După momentul plin de emoţie, aflu de la Paul ce transmite cântecul.

“Interesant este că e doar un catren, sunt 3-4 cuvinte care se repetă. În cântec e vorba, de fapt, despre iubita, logodnica, soția eventual – nu e specificat – ce-și așteaptă alesul plecat pe mare, la pescuit, și pe care l-a prins furtuna, și-l zărește în depărtare, dar pescarul, logodnicul, nu reușește să se apropie de mal.”

Finalul rămâne deschis, ne asigură Condrat, pe vremuri profesor de istorie, apoi implicat în administraţie şi azi antreprenor.

O „Mioriţa” lipovenească

La Jurilovca, e aproape imposibil să te retragi în carapacea civilizaţiei, iar folclorul lipovenesc poartă în el mărturia puternicei legături a omului cu elementele naturii. Un nod de legătură cu ţara adoptivă: România.

“O altă melodie are tema Mioriței, numai că iubita întreabă privighetoarea dacă nu i-a văzut iubitul. Nu e ca-n Miorița, cu păstori, şi nici iubitul nu a fost ucis. Dar tema e aceeași, un dialog cu natura, cu Cosmosul.”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta.

Azi, 26 iunie, sărbătorim Ziua Drapelului Național al României. Întrebarea pe care mi-o tot pun aproape în fiecare an când se apropie această zi este aceea dacă iar doar vom atârna câte un steag pe ici, pe colo, pe bulevardele orașelor. Aparent acest răspuns l-am primit, printr-o simplă observație, în fiecare an.

Revenind la paralela făcută mai sus, observăm cu orice prilej că suntem un popor credincios, că ne închinăm la icoane și că păstrăm toate obiceiurile creștinești cu sfințenie, revoltându-ne că se dorește scoaterea materiei Religie din școli. Când vine vorba însă alte lucruri, cum ar fi conștiința noastră ca neam, etică, principii, corectitudine, suntem ușor pasivi și nu punem accentul pe ele, iar dacă noi poate nu am fost educați în acest sens și conștientizăm că este o problemă, măcar cu cei care reprezintă viitorul să o facem.

Drapelul țării noastre, deși o să vi se pară poate ușor exagerat, dar poate astfel îi vom înțelege importanța, îl putem compara cu o icoană. Spun asta, deoarece aşa cum persoana remarcabilă dintr-o icoană poate reprezenta o ființă care a făcut un sacrificiu suprem sau gesturi nemărginite de bunătate față de semeni și multe altele, la fel și drapelul unei țări, nu doar al nostru, reprezintă sângele vărsat pentru poporul acesteia, sacrificul făcut de strămoși pentru țara lor, din dragostea nemărginită purtată ei și poporului.

Drapelul țării noastre îl putem compara cu o icoană

O altă întrebare pe care mi-o tot pun cu privire la acest subiect este dacă știm – sau câți dintre noi știm – ce reprezintă culorile drapelului nostru. Răspunsul, în mod evident, mi-l ofer tot singură și voi spune că probabil foarte puțini, cu riscul de a generaliza. Culoarea roșie a fost aleasă pentru a sugera sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşu din steag. Galbenul reprezintă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea. Culoarea de un albastru cobalt semnifică seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul patriei. Aceste trei culori se regăsesc în istoria neamului nostru încă din secolul al XV-lea, iar în mod oficial din anul 1834.

Când simțim câtă greutate istorică și însemnătate atârnă de aceste trei culori și ajungem să conștientizăm importanța drapelului, parcă ne este greu să mai fim indiferenți și pasivi față de el. Atitudinea cu care este tratat sau mai simplu spus, indiferența cu care este tratat, ne mişcă. Lipsa unei educații istorice și a unui respect față de neamul nostru și faţă de strămoșii noștri, lucru care pleacă din școală, faptul că puțini suntem cei care  știm când are loc Ziua Drapelului Național îmi evocă o blazare excepțional redată într-un film, care spune: „Lasă-i să moară proști!”.

Foto: Pavilion al Marinei Militare române, în Muzeul Marinei din Constanţa

Ca odinioară armatele romane, Matricea Românească a descins în Scythia Minor, azi Dobrogea, pentru a cuceri însă doar sufleteşte această minunată şi plină de istorie provincie românească, vechi fief al dacilor. «Dacopatia» este o “rătăcire românescă” bine documentată de către Dan Alexe într-o carte reprezentativă. Despre ea, şi nu numai, am discutat cu istoricul Mariana Petruţ, conservator bunuri culturale la Muzeul “Tropaeum Traiani”, din cadrul Complexului de la Adamclisi.

Matricea Românească: Să discutăm un pic despre importanța acestui loc pentru identitatea românească, pentru istoria noastră și pentru ceea ce suntem până în ziua de astăzi.

Mariana Petruț: Aş vrea să începem cu un lucru foarte important pentru noi, poporul român – ridicarea monumentului de la Adamclisi. Mulți vizitatori ne întreabă de ce un asemenea monument în această zonă, și nu acolo unde s-au dat lupte, la Tapae, în Banat, așa cum cunoaștem din istorie? Cea mai importantă bătălie din prima campanie (101-102 d. Hr.) dintre daci și romani s-a dat la Adamclisi. Practic, această bătălie dintre daci și romani dată aici a hotărât soarta celor două campanii daco-romane. Tocmai datorită acestui fapt, Traian a ținut cont și a hotărât ca, după ce Dacia devine provincie romană, să ridice pe locul unde s-a dat cea mai sângeroasă bătălie un monument al victoriei romanilor asupra dacilor. Pe acel monument a decis să ne arate nouă o poveste în piatră a luptei dintre romani și daci.

Tropaeum Traiani, aşa cum arăta el în secolul XIX, când marele istoric Grigore Tocilescu l-a cercetat şi readus în actualitate Sursa foto: Cartea „Dobrogea – Cincizeci de ani de vieaţă românească, 1878-1928”, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, din colecţia Bibliotecii Mihai Eminescu a „Bulboacă şi Asociaţii”

View this post on Instagram

Matricea Româneascã la Tropaeum Traiani. Din vârf, douã milenii de istorie ne privesc. www.matricea.ro #istorie #latinitate #romani #identitate #regiuniistorice #Dobrogea #Romania #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jun 22, 2017 at 7:48am PDT

Este o poveste scrisă de către învingători – cunoaștem că învingătorii denaturează realitatea vremii. Așa s-a întâmplat și pe acest monument. Nu vom vedea nici un roman rănit, din contră, îi vom vedea în luptă cu doi, cu trei adversari – deci, în postura de super-eroi. Dar și romanii au avut foarte multe pierderi de vieți umane. Numai în bătălia de la Adamclisi au pierit aproximativ 4000 de soldați romani. În cinstea acestor soldați care au luptat cu vitejie, împăratul Traian a dat ordin să se ridice un altar, iar pe pereții altarului au fost inscripţionate numele soldaților romani și locul lor de proveniență. Iar în această bătălie, de la Adamclisi, a murit însuși generalul roman care a intervenit în luptă într-un moment critic, am putea spune – când balanța era cât pe-aci să se încline de partea dacilor. Datorită acestui comandant și a armatei lui de profesioniști, romanii au câștigat bătălia de la Adamclisi. În cinstea acestui general, Traian a dat ordin să se ridice un mausoleu. Pe acest loc unde s-a dat această importantă bătălie între daci și romani, după anul 106 s-au ridicat trei monumente: Monumentul Victoriei romanilor asupra dacilor, mormântului generalului roman și altarul soldaților.

Matricea Românească: Cum îl chema pe general?

Mariana Petruț: Nu îi cunoaștem numele. Mormântul său a fost distrus, în timp. De la altar au fost recuperate, prin săpăturile arheologice care s-au întreprins de-a lungul timpului – după secolul XIX, mai exact – fragmente din pereții lui, care acum sunt în Muzeul în care ne aflăm.

Nu s-a făcut o reconstituire nici a altarului, dar nici a mausoleului generalului roman. Doar monumentul a intrat într-un proces de reconstituire în anii ’70. În 1974 a început reconstituirea autoportantă a monumentului, pe baza pieselor originale descoperite după secolul XIX, și păstrate astăzi în acest Muzeu în centrul localității Adamclisi.

Matricea Românească: Cât de mare este fidelitatea monumentului?

Mariana Petruț: Reconstituirea s-a realizat în detalii cât mai fidele originalului. Respectă întocmai dimensiunile, are o înălțime de 40 de metri, diametrul este egal cu înălțimea. Acolo unde nu există piesa originală, pentru că nu a fost descoperită, s-a lăsat spațiul liber pe reconstituire. S-a lucrat numai pe baza materialului original și existent.

Cea mai importantă bătălie din prima campanie dintre daci și romani, 101-102 d. Hr.,  s-a dat la Adamclisi. Ea a hotărât soarta celor două campanii daco-romane

Matricea Românească: Cum se raportau romanii la daci?

Mariana Petruț: Pe monumentul de la Adamclisi, ei apar numai în postura de învingători. Au fost cuceritori, au dorit să supună această țară, Dacia, pe care până la urmă au și reușit.  Pe daci îi vedem cu mâinile la spate, reprezentați la picioarele soldatului roman, cu mâinile legate de câte un arbore (foto jos). Deci, ei sunt numai în postura de învinși.

Matricea Românească: Ca români, credeți că ne-a influențat în devenirea istorică faptul că a trebuit să ne împărțim loialitatea și față de daci, și față de romani?

Mariana Petruț: Nu cred că ar trebui să ne gândim așa. Până la urmă, strămoșii noștri sunt dacii și romanii, indiferent că unii au fost aici din cele mai vechi timpuri și au venit romanii și i-au cucerit. Să reţinem: romanii au avut nevoie de daci. Asta este clar. Deoarece din izvoare aflăm că au participat alături de romani în armata romană, au ajutat la construcția cetăților, a orașelor. Nu putem spune că nu au avut nevoie de daci.

Romanii au avut nevoie de daci. Asta este clar

Matricea Românească: Chiar dacă Dacia era o provincie periferică, în economia Imperiului era una foarte importantă.

Mariana Petruț: Da, și acesta este unul din motivele pentru care au atacat Dacia – filonul economic, politic, dorinţa de a acapara resursele naturale deținute de daci.

Matricea Românească: Am văzut că în prezent complexul este în renovare. Ce urmează pentru el?

Mariana Petruț: Ne-am apucat de reparații, pentru că acest Muzeu a fost inaugurat în 1977, odată cu monumentul reconstituit. În timp, a suferit anumite degradări, după cum vedeţi. Am creat o lumină naturală pentru aceste piese originale, prin montarea a opt iluminatoare. Trebuie schimbată instalația electrică, sunt mai multe renovări – interioare și exterioare -, pe care le vom face pe parcurs.

Nu vom vedea pe Tropaeum Traiani nici un roman rănit, din contră, îi vom vedea în luptă cu doi, cu trei adversari – deci, în postura de super-eroi. Învingătorii denaturează istoria

Matricea Românească: Cum se raportează românii de astăzi la trecutul nostru?

Mariana Petruț: Sunt împărțiți. Unii spun că sunt daci, că au venit romanii și ne-au cucerit, şi deplâng de ce au venit romanii? Eu consider că depinde de fiecare om cum primește informația, cum o interpretează, cum o procesează. Trebuie să acceptăm așa cum suntem.

Istoricul Mariana Petruţ crede că românii îşi datorează în egală măsură identitatea dacilor şi romanilor

Matricea Românească: Mi-ați spus că sunteți din Moldova. Ce caută un istoric moldovean în Dobrogea?

Mariana Petruț: Părinții mei au venit aici în urmă cu foarte mulți ani, 36 la număr, și acesta a fost motivul pentru care toată familia s-a mutat în Dobrogea. Aici au găsit un loc de muncă și am venit cu toții.

Matricea Românească: V-ați îndrăgostit de această regiune?

Mariana Petruț: Da. Îmi plac oamenii locului, îmi place localitatea în care mă aflu, îmi plac obiectivele care ne înconjoară: monumentul, cetatea – avem și un oraș roman în apropiere de Muzeu (foto jos).

Sunt oameni frumoși aici, oameni buni cu care poți să colaborezi, să discuți, pe care poți să te bazezi.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Carpeta cu „Răpirea din Serai”, peștii colorați de pe televizor, mileurile croșetate și bibelourile lucioase. Vă este dor de aceste obiecte, dar nu le mai regăsiți decât în casele bătrânești? Ei bine, le puteți revedea într-un muzeu situat în Centrul Vechi al Bucureștiului. Vă vine să credeți sau nu, la începutul lunii mai s-a deschis, pe strada Covaci numărul 6, Muzeul Kitsch-ului Românesc. Vizitatorii pășesc pe covorul roșu înainte de a ajunge în locul unde icoanele cu luminițe, bibelourile, vitrinele cu farfurii cu model, florile din plastic, tablourile colorate și multe alte obiecte pe care cu toții le-am avut – sau încă le avem – în case au devenit exponate prețioase. Cristian Lica este proprietarul acestui inedit Muzeu, care a fost, încă de la deschiderea oficială, extrem de bine primit de către publicul românesc, dar și de către cel străin.

După ce a călătorit în peste 100 de țări și a vizitat peste 500 de muzee din lume, Cristian a vrut să le ofere românilor o experiență care să îi amuze, dar și îi facă să plece acasă fascinaţi de România. Matricea Românească a discutat cu Cristian despre kitsch-ul românesc, despre evoluția sa, dar și despre ce şi-a propus cu Muzeul lui.

Matricea Românească: Cum ai descrie kitsch-ul românesc?

Cristian Lica: Este creativ și ridicol, în același timp. De multe ori, este și ostentativ. Toată povestea aceasta, a înapoierii României, este reală. România, în raport cu lumea vestică, este înapoiată, din perspectivă istorică. Asta nu înseamnă că e ceva rău, ci înseamnă doar că lucrurile se întâmplă mai încet sau că suntem în urma dezvoltării altor state. Deci această înapoiere nu mai este discutabilă, ci este concretă, există. Toți istoricii români, cumva, acceptă lucrul acesta. Consecințele sunt diverse, și kitsch-urile sunt o consecință a acestei înapoieri, în sensul că ajungi să fii kitschos în momentul în care sari prea multe trepte deodată.

Peștele din sticlă, așezat pe mileu sau pe televizor, o constantă în copilăria multora dintre români

Tu evoluezi, dar evoluezi în trepte foarte mari, netrăind experiența fiecărei trepte în sine. Evoluția nu se poate întâmpla, pur și simplu. Chiar și acum, în această epocă a tehnologiei, când aparent toată ajunge să fie la același nivel, o să vedem, la aceste societăți înapoiate, rămâneri în urmă. În Europa este foarte evident, pentru că noi avem vecinii vestici – cei la care ne raportăm noi – înaintea noastră. Acesta este modelul pe care noi îl urmăm. Există mai multe linii principale de modele în lume. Există cultura vestică, ce este condusă de Statele Unite. Deși putem să luăm și Elveția sau Norvegia ca fiind un model. Însă noi, când vorbim despre cultura vestică, „ne uităm” la Statele Unite. Avem și cultură chinezească, indiană, chiar și africană – poate nu atât de consistente.

Sărăcia materială nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Kitsch-ul se propagă unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală

Datorită poziției geografice a acestui popor, noi ne-am înscris pe direcția de a urma Vestul. În raport cu Vestul, noi suntem foarte kitschoși. Sigur, dacă ne-am compara cu chinezii – deși ei se raportează la valori culturale destul de diferite față de ale noastre – atunci, cu siguranță, noi am putea fi considerați mai elitiști decât ei, și ei, mai kitschoși decât noi. Dar, încă o dată, comparația nu se poate face, pentru că modelul pe care-l urmăm este cel din Vest. Înapoierea vine „la pachet” cu o mulțime de dezavantaje. Unul dintre ele este sărăcia. Sărăcia materială, din păcate – sau din fericire – nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Deci kitsch-ul se propagă foarte eficient în medii unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală.

Bibelourile, nelipsite în camerele de zi din România

Eu fac foarte clar diferența între sărăcia materială și cea intelectuală. Cel care produce kitsch-ul, cel care face alăturările nepotrivite – pune peștele pe televizor, considerând că sticla se asortează cu sticla – produce un kitsch creativ. El e creativ în acel moment. Ulterior, pentru că acela este un model de design interior acceptat de către cei care-l văd, alții îl preiau, pentru că este ieftin. Dar eu nu cred că ajungi să faci kitsch-uri doar pentru că te zgârcești, ci pentru că ești inspirat de modele similare care l-au creat. Creatorii de kitsch sunt diferiți de milioanele de propagatori de kitsch-uri. Însă kitsch-ul nu este o știință, cum nici arta nu este o știință. Totul este subiectiv.

Matricea Românească: O putem numi cultură?

 Cristian Lica: Este o formă de cultură. Putem spune că este subcultură, dacă folosim termenul american subculture, pentru că este o cultură pe care elita intelectuală nu o acceptă. Dar este o formă de cultură. Kitsch-ul este o formă de exprimare, nu se referă numai la artă, ci se referă la orice.

Matricea Românească: Chiar și la comportament?

 Cristian Lica: Sigur. Și la ținută. Între noi, poate să fie un dialog kitschos. Termenii pe care eu îi folosesc pot fi kitschoși, în sensul că pot fi nepotriviți în contextul și ideea pe care eu încerc să o comunic. În opinia noastră, kitsch-ul este foarte „larg”, de aceea, în Muzeu avem o paletă foarte mare de obiecte. Considerăm că limbajul de lemn este kitsch, dar și ideea cu aplauzele la aterizarea cu avionul. Sunt manifestări kitschoase. Un specialist – deși nu prea mai e vremea specialiștilor – o să pornească o polemică pe chestiunea aceasta, spunând că kitsch-ul este o formă de artă sau o formă de cultură foarte subțire și toate celelalte sunt doar niște manifestări.

De exemplu, bogăția preoților este sau nu este kitsch? Eu zic că da. Însă, există niște intelectuali cu care am discutat, care susțin că aceasta nu este o formă de kitsch. Desigur, ei susțin că este revoltător, dar nu este o formă de kitsch, așa că o încadrază la manifestări revoltătoare. Eu nu cred că definițiile de pe Wikipedia, de pe Webster sau de pe orice enciclopedie sunt atât de specifice. Ele spun că kitsch-urile sunt forme de prost-gust, gustate de către o populație foarte mare. Despre asta este vorba.

Matricea Românească: Par a fi incluse sub o umbrelă mare.

Cristian Lica: Exact. Și exemplul care îmi place cel mai mult este orașul Las Vegas. Acest oraș este considerat de către toată lumea ca fiind un mare kitsch, cu toate acestea, oamenii se simt foarte bine acolo. Eu nu știu pe nimeni care să spună: „Am fost la Las Vegas, nu mi-a plăcut pentru că este foarte kitschos”. Senzațiile pe care le trăiești acolo sunt încântătoare, vii bucuros în urma experienței trăite în mijlocul kitsch-ului. Concluzia este că oamenii se simt foarte bine în mijlocul kitsch-ului. Așa cred eu.

Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli

Mai am un argument în direcția aceasta. În momentul în care ne uităm la niște bibelouri, putem vedea tot felul de forme înfiorătoare de animale sălbatice, lei, tigri, câini violenți etc. Însă, când ele sunt bibelouri, se îmblânzesc. Sunt simpatice. Până și furia unui animal sălbatic poate fi îndulcită un pic, ca să fie acceptabilă. Kitsch-urile sunt frumoase. Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli. Însă, ei sunt definiți ca ridicoli de către noi, cei care suntem atât de elitiști încât ne permitem să punem etichete și să zicem: „Asta este artă, asta este kitsch”. Dar lucrurile sunt atât de subiective, încât fiecare le percepe diferit.

Matricea Românească: Vedem la tine în Muzeu lucruri pe care le-am avut cu toţii, sau încă le avem, în casa părintească. Pe atunci, păreau ceva frumos, o normalitate. Acum, nu mai sunt așa. Însă, în România anului 2017, vrem să credem că avem bun-gust. Dar și atunci credeam că avem bun-gust. Cum vezi evoluția aceasta?

Cristian Lica: Este vorba despre aceste trenduri, pe care le știm cu toții, care se schimbă. Până acum se schimbau o dată pe generație, acum se schimbă de mai multe ori pe generație. Cel mai bun exemplu pe care-l am, ca să înțelegi mai bine viziunea mea: Turnul Eiffel a fost un kitsch în momentul construcției lui – era un turn de fier în mijlocul unui oraș. Sunt niște elemente care confirmă lucrul acesta, respectiv percepția contemporanilor culți din perioada aceea, care au fost revoltați. Inclusiv inginerul Gustave Eiffel a fost reticent în fața proiectului.

Cristian Lica și-a propus ca, prin Muzeul Kitsch-ului, să le ofere românilor o experiență inedită, dar și educativă Foto: Arhiva personală

Proiectul i-a fost propus de către niște subingineri din firma lui. La început, el n-a vrut să și-l asume, dar, ulterior, când și-a dat seama de succesul pe care putea să-l aibă, și l-a asumat. Primarul a dat o autorizație de construcție provizorie, de doar 20 de ani. Ceea ce înseamnă că oamenii nu prea știau cum e cu turnul acesta: „Îl facem, și ce o să zică lumea…”. L-au construit, și a fost cel mai mare edificiu din lume pentru vreo 40 de ani, până când s-a construit Chrysler Building din New York. Generația următoare s-a născut cu el și l-a acceptat. Nu s-a mai luptat cu el, ci pur și simplu era acolo. Iar acum, sunt 200 de milioane de vizitatori, și este simbolul Franței. Dar și al Europei – când te gândești la imagini din Europa, ai și Turnul Eiffel. Ceva ce la bază a fost un kitsch. Pe toate criteriile de valori, și acum ar fi. Este nepotrivit acolo.

Aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare

Când noi am încercat să teoretizăm pentru Muzeu, să avem viziunea noastră asupra ideii de kitsch, am ajuns la concluzia că sunt două categorii mari de kitsch-uri – unele care ne plac și unele care nu ne plac atât de mult. Cele care ne plac au neapărat o doză de creativitate, iar creativitatea, cred eu, este o calitate care se manifestă atât de rar, încât ea trebuie susținută și aplaudată în orice manifestare a ei. Rezultatele nu sunt întotdeauna spectaculoase, dar motivul apariției unui lucru creativ trebuie aplaudat. Aici intră kitsch-urile pe care noi le numim de tip curry, acesta fiind un amestec de condimente indian – nu există ca atare în natură. Acest amestec, privit într-o rețetă, pur teoretic, poate părea ciudat, poate să nu te inspire. Însă, după amestecarea ingredientelor, gustul poate să placă. Deci și aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare.

Ulterior apariției lor, multe au fost preluate și copiate excesiv. Toate reproducerile, lucrurile care au avut scop comercial mai mult decât scop creativ sunt kitsch-uri repetitive. Așa le numim. De exemplu, toate Răpirile din Serai de pe pereți, reproducerile după David și Gioconda etc. Atunci când n-ai un mesaj artistic pe care vrei să-l comunici, ci pur și simplu vrei să beneficiezi de succesul pe care l-au avut Leonardo da Vinci sau Michelangelo, îți folosești calitățile artistice nu pentru transferarea unui mesaj nou și creativ, ci pentru a obține venituri materiale din reproducerile unor lucruri celebre. Acestea nu ne plac.

Matricea Românească: Când tinerii vin la tine în Muzeu, se amuză: „Din asta avea bunica!” sau „Și acum, mama are așa ceva acasă!”. Dar care ar fi kitsch-urile tineretului de astăzi?

 Cristian Lica: Sunt o grămadă! Din păcate, nu sunt atât de bine ancorat în fenomenul acesta al millennials, încât să pot, în calitate de curator al Muzeului, să aduc kitsch-uri moderne. Un kitsch poate fi și limbajul lor: excesele de „k”, în loc de „c”, sau modalitatea lor de a scrie, precum „iuby”. Apoi este și ținuta lor, vestimentația, sau chiar lucrurile la care dau like. Mie mi se pare că există foarte mult kitsch în lumea digitală! Sunt mulți interpreți kitschoși care au o popularitate foarte mare. Eu consider că manelele sunt un kitsch, cu toate astea, cel mai căutat termen pe Google România, în 2015, a fost Florin Salam. Deși avem un Muzeu în care expunem aceste kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”.

„Răpirea din Serai”, cea mai populară carpetă. Jos, îi face concurență o pernă cu Dinamo

Matricea Românească: Din categoria kitsch-uri veșnice, ce crezi că nu o să dispară din casele românilor?

 Cristian Lica: Majoritatea nu mai sunt în casele românilor, deși nu avem de unde să știm cu siguranță. Dacă vorbim despre decorul interior, kitsch-urile pe care le-am expus și care sunt aferente secolului XX, sunt pe cale de dispariție, dar în locul lor apar altele. De exemplu, noi nu am pus pisicuța chinezează, pentru că este de import. Însă pisicuța asta acum se găsește peste tot, ceea ce înseamnă că se vinde și că se găsește în case. Peste 20 de ani, pisicuța va fi noul kitsch. De asemenea, tapetul era considerat un kitsch, dar acum cunoaște un reviriment. La fel și barba băieților, a hipsterilor – ea va fi demodată, la un moment dat.

Deși avem un Muzeu în care expunem kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”

Matricea Românească: Ce fel de Românie oglindesc obiectele din Muzeul tău?

 Cristian Lica: În primul rând, e o Românie majoritară, cea care votează, care cumpără, și care apare în toate statisticile. Nu vrem ca experiența în Muzeu să creeze sentimentul: „Băi, ce nasoală e România!”. Nu. Ea așa este, și trebuie acceptată ca atare. Vreau să se spună, la final: „Băi, ce mișto e România!”.

Muzeul Kitsch-ului Românesc, un experiment sociologic unic

Matricea Românească: Ce imagine își fac străinii despre țara noastră, după ce îți vizitează muzeul?

Cristian Lica: Potrivit TripAdvisor (cunoscut site de turism, n.r.), suntem al cincilea muzeu din București și, implicit, din România, ca popularitate, respectiv al 25-lea obiectiv din București. Suntem încântați că cei care dau rating sunt străinii, ei au obiceiul acesta. Nu vrem prin asta să zicem că suntem un Muzeu mai „tare” decât Muzeul Colecțiilor de Artă, ci că profilul consumatorului care dorește să vadă Muzeul Kitsch-ului Românesc ajunge să fie – numeric – mai mare decât cel care dorește să vadă Muzeului Colecțiilor de Artă.

Matricea Românească: Care este scopul Muzeului tău?

 Cristian Lica: Muzeul e azi o afacere. Dar nu m-am gândit inițial la asta, ci la un mijloc amuzant de a atrage oamenii într-o experiență inedită. Însă, există un alt scop, la care m-am gândit mai târziu – acela de acceptare a kitsch-ului. Acest muzeu nu este un „tribunal” în care stabilești că obiectele expuse sunt lucruri rele și că trebuie să fii pornit împotriva lor. A te lupta cu kitsch-ul mi se pare că este o întreprindere eșuată, de la început. Nu poți să te lupți cu kitsch-ul. Singura variantă este să te împrietenești cu el, să-l educi și prin asta să-l integrezi. Nu poți să-l interzici.

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

„Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

Ca un domnitor mitic din vremurile în care descălecatul era actul de fondare a unei ţări, maiestuosul Eminescu ne-a lărgit hotarele limbii şi ne-a arătat cine suntem cu adevărat. Poate de aceea îl iubim şi îl urâm atât de mult. O discuţie despre cum a „mărit” Eminescu limba română cu Directorul Memorialului Ipoteşti, doamna Ala Sainenco, dedicată celei de-a 128-a comemorări a “Poetului nepereche” al românilor, de joi, 15 iunie.

Matricea Românească: Vă rugăm să vă prezentaţi pentru publicul nostru.

Ala Sainenco: Sunt managerul Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”, din decembrie anul trecut.

Matricea Românească: Cum a fost perioada care s-a scurs în aceste câteva luni? Cum ați îmbrățișat noua funcție?

Ala Sainenco: A fost foarte intensă, cu multe activități. Bineînțeles că au fost foarte multe lucruri noi pentru mine, eu venind din alt domeniu decât cel al muzeografiei, în contextul în care avem aici şi partea de Muzeu.

Matricea Românească: Pentru că ne apropiem cu pași repezi de momentul comemorării poetului (15 iunie), ce pregătiți în această perioadă?

Ala Sainenco: Cel care a fost astăzi (n.r., pe finalul lunii mai), „Humuleștii la Ipotești”, a fost un eveniment în cadrul Zilei și Nopții Muzeelor. Iar pentru Ziua Eminescu, care în mod tradițional se desfășoară la Ipotești pe 15 ianuarie și pe 15 iunie, începem cu un colocviu științific „In Memoriam Dumitru Irimia”, un profesor din Iași, cunoscut foarte bine în lumea științifică și în eminescologie. Iar apoi, în data de 15 iunie, de Ziua Eminescu, avem anul acesta și un concurs de traducere și promovare a operei lui Eminescu. Acestea sunt două evenimente, din 14 și 15 iunie. Anterior acestor evenimente, avem câteva activități cu copiii, cu diferite școli, care se vor desfășura de asemenea în acest spațiu, începând cu 1 iunie.

Matricea Românească: Dvs. veniți din Basarabia, dintr-un loc unde există un adevărat cult al lui Eminescu.

Ala Sainenco: Este adevărat, în Basarabia există un adevărat cult al lui Eminescu. Probabil pentru că Eminescu a fost cel prin care basarabenii au avut acces la literatura română. Eminescu a fost poetul care n-a fost interzis în perioada sovietică. Bineînțeles, nu cu întreaga operă a fost studiat acolo – s-a inclus în programele școlare și în programele universitare ceea ce era convenabil regimului. Dar este adevărat, acest cult al lui Eminescu există. Mă gândeam acum că, exact așa cum scrie Alecu Russo, dacă un monument mai nou este raportat în spațiul Moldovei la Ștefan cel Mare, iar ceea ce este mai vechi, la Decebal, noi ne raportăm în cultură la Eminescu.

Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc

Matricea Românească: Cum ați perceput numirea Dvs. la Ipoteşti și cum s-a produs ea?

Ala Sainenco: A fost anunțat un concurs pentru funcția de manager al Memorialului Ipotești, la care am participat, depunându-mi dosarul. Au fost un concurs de dosare, un interviu, după care a urmat aprobarea în Consiliul Județean. Deci a fost opțiunea mea să particip la acest concurs.

Matricea Românească: Ați perceput-o ca pe o misiune de viață, nu?

Ala Sainenco: Da. Am perceput-o și ca pe o schimbare în cariera mea, eu fiind universitar. Am venit aici de pe funcția de Decan al Facultății de Litere (a Universității de Stat Alecu Russo din Bălţi, n.r.), anterior fusesem șeful Catedrei de Limbă Română și Filologie Romanică, iar anterior Prodecan al acestei facultăți.

Matricea Românească: De ce trebuie să-l iubim în continuare pe Eminescu?

Ala Sainenco: Eminescu, într-un mod anume, fundamentează existența noastră. Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc, așa cum el poate nu există în realitate și spre care tindem.

O discuţie cu Ala Sainenco la Ipoteşti, lângă biserica nouă. În fundal, teiul plantat de către Eminescu la mormântul mamei sale

Matricea Românească: Copiii ce pot învăța de la el?

Ala Sainenco: Copiii, pe lângă valoarea educativă pe care o are poezia lui Eminescu, învață și o limbă pe care a fundamentat-o poetul prin scrierile lui, învață muzicalitatea limbii române și să pătrundă în universul poeziei. Poezia lui Eminescu – la vârste diferite, aceeași poezie – este percepută foarte diferit. De la copilărie la bătrânețe, putem intra în acest univers al poeziei lui Eminescu în mod diferit.

Matricea Românească: La anul, în 2018, an plin de semnificaţii, ce anticipați că va fi la Ipotești? Va fi unul dintre centrele de simţire românească?

Ala Sainenco: Sperăm să fie așa. În 2018, ne propunem și noi mai multe activități culturale. Vă spuneam că avem patru programe culturale, iar în cadrul acestora, mai multe proiecte. În ianuarie 2018, aici la Ipotești se oferă un premiu, Opus Primum. Împlinim 20 de ani, deci va fi al douăzecilea premiu pe care îl oferim aici. Evident că va fi o manifestare – sperăm noi – de anvergură, dar și alte activități pe care le avem anual: colocvii, tabere, concursuri, burse de cercetare – diverse activități pe partea de cercetare și pe partea de promovare muzeală.

Limba este un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi

Matricea Românească: Cum înțelegeți conceptul de matrice românească, pe care noi îl susţinem prin acest proiect?

Ala Sainenco: Pentru că sunt lingvist, pentru mine este în primul rând o matrice a limbii române în care creștem, în care surprindem lumea care ne înconjoară. Pentru că, de fapt, prima imagine pe care o avem despre lucruri este imaginea lingvistică, având desemnări pentru obiectele care ne înconjoară într-un anumit mod, care ne spun anumite lucruri despre anumite feluri de a vedea aceste lucruri, limba fiind, în același timp, și un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi.

De altfel, se spune că, cu fiecare limbă, hotarele noastre se lărgesc –  pentru că ne oferă alte și alte informații. În această matrice, prin urmare, ne creăm perspectiva asupra lumii, asupra lumii noastre și asupra lumii altora.

Matricea Românească: Și, ca să conchidem, putem spune că Eminescu ne-a lărgit hotarele.

Ala Sainenco: Eminescu ne-a lărgit hotarele și ne-a luminat această interioritate a limbii române, punând-o în valoare.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Unii o numesc „Ioana D’Arc a României”. Curajul unei tinere care a fost nevoită să cunoască viața, sacrificiul și, în cele din urmă, jertfa supremă în Primul Război Mondial, este rar întâlnit până și la cei mai vânjoși dintre bărbații din Armata Română. Ecaterina Teodoroiu (1894-1917) a fost o fată cu un caracter cum puține vezi, într-o vreme când femeia era – în mentalul colectiv – sinonimă cu slăbiciunea.

Pe numele ei Cătălina Toderiu, mai târziu Ecaterina Teodoroiu, tânăra româncă ce ar fi putut deveni o profesoară dedicată, a ales frontul după ce și-a pierdut întreaga familie în Primul Război Mondial, conflagraţie care și-a luat un tribut uriaș de sânge de la națiunea română.

Din dragoste pentru patria sa, dar și mânată de dorinţa de a-și ajuta conaționalii, Ecaterina Teodoroiu a îmbrăcat, inițial, haina albă a infirmieriei, după care s-a alăturat soldaților în bătălie. Cunoscută drept „eroina de la Jiu”, ea a pierit, eroic, în timpul luptei de la Mărășești, îndemnând ostașii prin vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine! Răzbunați-mă!”.

De la căpătâiul răniților, în tranșee

Născută la 14 ianuarie 1894, în statul Vădeni din județul Gorj, într-o familie mare de țărani (era a treia dintre cei opt copii), ea a fost încă de mică interesată de carte, metoda ideală, în epocă, pentru a scăpa de sărăcie. Ajutată fiind de către mama sa, care se mândrea cu faptul că are o fiică ce iubește învățătura, Ecaterina a terminat liceul la București, în 1916. Însă primul ei contact cu viața militară a avut loc mai devreme de atât, în 1913, când s-a înscris în asociația cercetașilor Cohorta „Domnul Tudor”.

Infirmiera era femeie prin excelență – o ființă curajoasă și altruistă care îngrijea zi și noapte bolnavii, care ajungea aproape de linia frontului, punându-și viața în pericol

Istoricii spun că războiul a fost motivul ce a declanșat răsturnarea de situație în privința percepției femeii în societatea vremii.

„Emanciparea femeilor începuse de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, atunci când tot mai multe fete urmau școala, când au apărut primele femei cu studii universitare (e adevărat că la Paris sau în alte capitale europene), dar Primul Război Mondial a schimbat mentalitățile multor veacuri de patriarhat. (…) Infirmiera era femeie prin excelență – o ființă curajoasă și altruistă care îngrijea zi și noapte bolnavii, care ajungea aproape de linia frontului, punându-și viața în pericol, și care era expusă la îmbolnăviri cauzate de condițiile precare din spitale, mai ales din spitalele de campanie; iar apoi, la pandemiile războiului precum tifosul exantematic”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

Deși războiul i-a dat și ei, ca atâtor milioane de români, viața peste cap, Ecaterina nu a stat deoparte. Încă din momentul în care țara noastră a intrat în război, în 1916, tânăra (la acea vreme, de doar 22 de ani) a fost în permanență prezentă la spitalul din Târgu Jiu, ca infirmieră-voluntar, pentru a îngriji victimele, printre care s-a aflat și fratele său, Nicolae. Însă clipa când patru frați ai săi și-au pierdut viața pe front – inclusiv cel menționat anterior – a fost și declanșatorul sentimentului rece și dur că războiul reprezintă scena pentru jertfa supremă. Astfel, ea a vrut să răzbune moartea fraților săi și să lupte împotriva inamicului. Rămasă aproape singură pe lume, Ecaterina a făcut, din dorința de a-și apăra țara de dușmanul care i-a decimat familia, o veritabilă misiune.

Tânăra Ecaterina Teodoroiu nu a renunțat până nu i s-a aprobat participarea în Primul Război Mondial Foto: ancerm.ro

„Fiind voluntară, Toderoiu ajuta la ducerea răniților și a acționat în bătăliile de pe Jiu (august 1916); a înaintat odată cu Armata Română ajungând până la Vulcan, a asistat la luptele Armatei de Nord condusă de generalul Prezan, în munții Oboroca. Ea și-a dorit să lupte în septembrie 1916 în Compania a VI-a alături de fratele său, dar nu a fost acceptată. Apoi tânăra a urmat frontul, îngrijind răniții și aducând mâncare soldaților în tranșee în toamna anului 1916. Moartea fratelui său la 1/14 noiembrie 1916 a determinat-o să lupte în prima linie, în contextul în care armatele române erau înfrânte și în retragere, iar o parte din țară era ocupată de trupele germano-austro-ungare”, a completat istoricul MNIR.

Neîmblânzită, tânăra a solicitat în repetate rânduri – fiind refuzată de mai multe ori de către comandanți – să participe la război ca soldat activ. Refuzurile superiorilor erau însoțite de sfatul de a-și oferi ajutorul printre paturile de spital, nu pe câmpul de bătălie. În cele din urmă, încăpățânarea sa a avut sorți de izbândă, Ecaterina Teodoroiu fiind primită să lupte alături de ostași. Ea a fost prima femeie din Armata Română care a luptat, ca militar înrolat, în linia întâi.

Dăruirea fetei, apreciată de către familia regală

În 14 octombrie 1916, ea a luat parte, alături de civili și de cercetași, la luptele de la Podul Jiului, pentru a respinge atacul unei companii bavareze inamice. Implicarea sa îi va aduce numele, în memoria neamului, de „eroina de la Jiu”.

Contextul istoric de la acea vreme presupunea, potrivit lui Păiușan-Nuică, rezistența în fața „tăvălugului german care înainta pe teritoriul României și amenința să ocupe întreaga țară în lunile noiembrie-decembrie 1916. Ecaterina a intrat în luptă la Dănești, la Brătuia și a căzut prizonieră în luptele de la Rășina-Peșteana-Tunși (3/16 – 4/17 noiembrie 1916). Ea a evadat rapid și a fost rănită grav în luptele de la Filiași. Apoi tânăra fost transportată la spitalul din Craiova și, înainte de căderea Craiovei, la București.

Fiind evacuată odată cu ceilalți răniți, ea a ajuns în spitalul din Iași, deoarece întreaga țară era, în acele momente, Moldova. Curajul și înflăcărarea tinerei au ridicat moralul camarazilor de arme, atât pe front cât și în spital, apoi în momentele grele ale retragerii în Moldova. A fost apoi decorată de Regele Ferdinand, a primit gradul de sublocotenent și permisiunea de a lupta în Armata Română. Regina Maria a încercat să o convingă să se întoarcă la Crucea Roșie pentru a o proteja. A refuzat, dorind cu ardoare să lupte în linia întâi”. Văzând această perseverență, Regina Maria a recompensat fata cu o soldă de 400 lei lunar, iar Regele Ferdinand i-a oferit decoraţia „Virtutea Militară” .

Curajul și înflăcărarea tinerei au ridicat moralul camarazilor de arme, atât pe front cât și în spital, apoi în momentele grele ale retragerii în Moldova

Prezența Ecaterinei pe front era, pentru România de la începutul secolului XX, ceva extrem de rar întâlnit, mai ales prin prisma regulamentului interior al cătăniei. Într-o carte apărută recent și dedicată contribuției femeilor românce în Primul Război Mondial, istoricul Alin Ciupală explică această chestiune, subliniind totodată că ținuta de soldat era „interzisă categoric femeilor”.

Desen ce ilustrează imaginea eroinei în război (simbolizate de Ecaterina Teodoroiu), publicat în revista „Amintiri din copilărie. Revista copiilor isteți” Foto: cartea „Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial”, Alin Ciupală, 2017

„Regulamentele militare nu permiteau înrolarea unui ofițer femeie, după cum nicio femeie nu putea urma cursurile vreunei școli de ofițeri. Altfel spus, uniforma militară era interzisă categoric femeilor. De altfel, funcția pe care eroina a ocupat-o era una onorifică, nu una efectivă de comandă. Ofițerul comandant al plutonului în care ea fusese repartizată era sublocotenentul Gheorghe Mănoiu (se spune că el ar fi fost iubitul ei, n.r.). Probabil că acceptarea ei s-a datorat intervenției principelui moștenitor Carol pe lângă Regele Ferdinand, în virtutea faptului că tânărul principe era sensibil față de destinul special al unei foste cercetașe, în calitatea sa de fost comandant general al cercetașilor din România”, arată Ciupală în Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial (Polirom, 2017, 367 pagini).

Ecaterina și plutonul mânat de ea în luptă au făcut parte, în 1917, din mișcarea amplă a Armatei Române, pe linia Varnița-Muncelu, menită să oprească atacul trupelor germano-austro-ungare. La 22 august, îmbărbătându-și oamenii, sublocotenentul Teodoroiu s-a avântat în bătaia gloanțelor, fiind lovită în piept – după unele surse – sau în cap, după alte surse.

Ecaterina Teodoroiu devenea mai puțin femeie și mai mult erou-eroină, unul care trebuia respectat și glorificat fiindcă se jertfise pentru patrie și pentru idealul național

Sublocotenentul Teodoroiu a fost „o femeie-soldat curajoasă care a luptat pe front și a murit în bătălia de la Mărășești – un simbol și un standard folosit pentru a încuraja Armata Română în vara anului 1917, dar și un mijloc de propagandă folosit de către istoriografie și cinematografie în perioada comunistă; o figură luminoasă a istoriei românilor care își merită locul în Panteonul național și care acum, după 100 de ani de la moarte, trebuie prezentată și publicului tânăr”, potrivit cercetătorului MNIR.

Ideea este întărită și în volumul menționat anterior, în paginile căruia istoricul Ciupală afirmă că, prin faptele sale, dar mai ales prin moartea sa pe front, „Ecaterina Teodoroiu devenea mai puțin femeie și mai mult erou-eroină, unul care trebuia respectat și glorificat fiindcă se jertfise pentru patrie și pentru idealul național. De altfel, imediat după aflarea veștii sacrificiului său, propaganda oficială nu a întârziat să utilizeze momentul pentru a mobiliza trupele, cu atât mai mult cu cât campania din 1917, victorioasă la final pentru români, era în plină desfășurare”.

Un simbol demn de onorat, la 100 de ani de România

Ne așteptăm ca îndârjirea și curajul fetei să reprezinte învățături pentru contemporaneitate. Din păcate, aceste idealuri strecurate des în discuții mai mult sau mai puțin demagogice sunt, din păcate, privite drept „apanaje ale trecutului”. Însă nimeni nu poate contesta faptul că numele Ecaterina Teodoroiu este echivalent cu rezistența în fața momentelor critice pentru atât pentru poporul român, cât și pentru „Armata Română, ce se confrunta cu dezertări, cu o cruntă dezorganizare și cu tifosul exantematic. Este un simbol ce a ajuns la noi și pe care cred că ar trebui să-l revalorizăm acum, după 100 de ani”.

Eroii sunt cei care și-au înțeles rolul în acele epoci și care și-au apărat familia, satul, orașul, regiunea, țara

„Cred că cinstirea eroilor în 2017 ar trebui să fie o rememorare a unei istorii în general știute, dar temeinic ignorate în fapt: monumente și cimitire în paragină, istorii nespuse pentru că puțini sunt cei dispuși să le spună fără partizanat, evitând false mitificări, să și adapteze discursul pentru fiecare generație – preșcolari, școlari, liceeni, populația țării; să transforme eroii naționali în personalități luminoase sau cool, dacă e nevoie, și să le promoveze ca atare.  Ecaterina Teodoroiu a fost și este femeia-soldat care a înțeles că soarta României se leagă de curajul soldaților săi și a devenit acel soldat de care România anilor 1916-1917 avea mare nevoie. Ea și-a pierdut viața nu dintr-o dorință teribilistă, ci pentru stăvilirea înaintării armatelor inamice și existența în continuare a acelei bucăți libere din statul român – cinstirea ei este legată de a spune istoria ei”, a mai punctat istoricul de la MNIR.

Afișul filmului „Ecaterina Teodoroiu” (1978), povestea războinicei din Armata Română, regizat de Dinu Cocea. Rolurile principale au prins viață prin actorii Stela Furcovici, Ion Lupu, Mihai Mereuță, Ion Caramitru, Amza Pellea și Ilarion Ciobanu Foto: wikipedia.org

Generația Centenarului, datorie morală față de eroi

Anul 2018 este unul special pentru România, pentru că marchează 100 de ani de la Marea Unire. Contează, la acest moment unic, sacrificiul eroilor care și-au vrut țara reîntregită? Răspunde Cristina Păiușan-Nuică: „Războaiele și statele independente au la bază sacrificiile voluntare sau involuntare ale unor generații prinse în vâltoarea unor epoci tulburi și belicoase. Eroii sunt cei care și-au înțeles rolul în acele epoci și care și-au apărat familia, satul, orașul, regiunea, țara.

Sacrificiile lor timp de generații ne-au adus pe noi, generația Centenarului, în fața datoriei de a-i cinsti și de a prețui o țară care împlinește 100 de ani de la unificarea tuturor regiunilor locuite de români și care acum, cu ocazia Centenarului, ar trebui să-și folosească inteligența și creativitatea pentru a-l transforma într-o sărbătoare a tuturor generațiilor, o emblemă a unei evoluții și a unei maturizări a României noastre”.

Foto deschidere: radiocraiova.ro

Una dintre cărămizile de bază ale ideologiei comuniste a fost cea a uniformizării maselor. Mai exact, se dorea ca niciun individ să nu aibă mai mult decât vecinul său. Acest „pat al lui Procust” cu mai multe brațe a fost „aplicat” în diferite domenii, unul dintre ele fiind și cel care viza mobilitatea românilor. Așa s-a născut mașina Dacia, un vehicul – singurul – pentru fiecare român, ce avea să devină simbol naţional.

Deși unii iau în derizoriu Epoca de Aur și se bucură deplin de oportunitățile de astăzi, există câteva elemente „zămislite” în perioada de glorie a comunismului pentru care românii încă poartă o sinceră simpatie. Cea care exprimă – prin simpla sa prezență pe străzile prăfuite – loialitate, identitate, încredere și tradiție nu este alta decât „bătrâna” Dacie, mașina care a motorizat și a pus în mișcare România, încă de la sfârșitul anilor `60.

Automobilul din familia Daciei (denumire aleasă pentru a sugera un arc peste timp şi istoria noastră de 2000 de ani) a luat ființă în 1968, iar primul model ce a ieșit pe poarta uzinei avea titlul de cadou pentru Nicolae Ceaușescu. Era vorba despre o berlină cu tracțiune și motor pe spate, sub licența Renault R8. Decizia ca mașinile românilor de rând să fie construite sub licența Renault a fost adoptată în urma vizitei în România a președintelui francez Charles de Gaulle, din 1966. Contractul de atunci stipula faptul că Renault furniza componentele, iar uzina Dacia din județul Argeș le asambla. Primul model asamblat a fost 1100, după care au urmat 1300, 1300 (de la „lux”), 1300LS („lux super”, pentru membrii Partidului), modelul break, 1302 (așa-numitul „papuc”), 1310 și multe altele.

Prima Dacie a fost asamblată în urmă cu aproape 50 de ani Foto: arhiva personală

Astăzi, încă vedem vechile Dacii așteptând la semafoare, dar observăm, desigur, și unele foarte noi, strălucind maiestuoase și arătându-ne că imaginea ideală a mașinii de familie nu a pierit odată cu celelalte produse „culturale” ale comunismului.

Dacia, încă printre preferate

Asta încearcă să ne demonstreze și un tânăr în vârstă de nici 30 de ani, care caută prin București Daciile vechi și află poveștile din spatele „primului strat de vopsea”. Albert Adrian Vrăbiuță, originar din Brăila, fotografiază, de aproape un an de zile, „automobilul românului”, iar rezultatul muncii sale va lua forma – deși nu se va opri aici – unui fotoalbum documentar menit să demonstreze că mașina Dacia, un simbol național, nu a murit.

Fotograful Albert Adrian Vrăbiuță intenționează să își cumpere o Dacie pe care să o recondiționeze în timpul liber Foto: Cristian Bassa

„Ai mei nu au avut niciodată Dacie, dar întotdeauna mi-a plăcut, deși nu am avut o afinitate pentru mașini. Pentru mine, Dacia a însemnat ceva. Îmi aduc aminte și acum de momentele când eram la țară și ne jucam în mașina unui vecin. Câțiva ani mai târziu, sora mea s-a căsătorit, iar cumnatul meu și-a cumpărat o Dacia 1300 – vorbim de începutul anilor 2000. De fiecare dată, el avea câte ceva de «chițibușat» la ea. Venea la țară, în Gropeni, unde locuiam în perioada respectivă, și îi mai schimba câte ceva – ba era carburatorul, ba era alta. Iar la fiecare sunet, știa: «Ah, asta e bucșa aceea, care face nu știu ce!».

Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță

Îmi aduc aminte că am plecat de la Gropeni spre Brăila, era o distanță de 30 kilometri. La un moment dat, ne-a prins o furtună cumplită, iar cumnatul meu, ca să vadă pe unde merge, a setat ștergătoarele la maximum – cred că erau două trepte. Dar, după 5 minute, a căzut ștergătorul! Ploua atât de tare! Numai cât a coborât să prindă la loc ștergătorul și să se întoarcă, era ud fleașcă. Mi se pare foarte amuzant, privind în urmă. Dar Dacia era de bază, și cred că acesta este farmecul ei”, a povestit Albert Adrian Vrăbiuță primele sale amintiri cu cel mai cunoscut automobil din România.

Multe dintre Daciile de pe domeniul public au fost neglijate de către proprietari

Tânărul are imagini cu peste 100 de automobile (doar modelele 1100, 1300 și 1310) întâlnite în Capitală, iar documentarea i-a dezvăluit faptul că ultimii ani au creat nișe: sunt șoferi care folosesc Dacia drept mașină de povară, cea cu care transporți orice, oriunde, dar și șoferi care iubesc acest vehicul, îl lustruiesc constant și îl păstrează la loc de cinste în garaj. Iar comunitatea românilor din a doua categorie este din ce în ce mai mare.

Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine

„Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță ca și Dacia. Sau să fi dăinuit cumva. Mai sunt lucruri, dar odată cu trecerea timpului, s-au pierdut pe drum. În schimb, Dacia a fost prezentă în viața noastră din 1969, și încă mai este. (…) Când fotografiam mașinile, întrebam posesorii lor câte ceva despre ele. Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine. Oamenii sunt mai reticenți când apari în proximitatea lor, în spațiul lor intim, dar când vine vorba despre un obiect atât de valoros din punct de vedere sentimental și care poartă atâtea amintiri…

Interiorul unei Dacii reflectă personalitatea proprietarului

Pentru ei, Dacia era ca un membru al familiei. Îmi spunea cineva: «Dacia pe care o am este de o vârstă cu fiul meu. Am cărat cu ea și cartofi, și cărămizi, am făcut și casă». Când mi-am dat seama ce înseamnă universul Dacia, m-am gândit să creez o comunitate a iubitorilor de mașini, pe Facebook. Acolo, sunt adunați oamenii care au amintiri legate de aceste automobile. E copleșitor să vezi ce a ajuns să însemne Dacia. De aceea, caut oameni care să îmi spună ce anume îi face să vibreze atunci când vine vorba de acest brand.”

Încrederea, câștigată în zeci de ani

Pe parcursul periplului său pe străzile bucureștene în căutarea acestor bijuterii pe patru roți, Albert Adrian Vrăbiuță a întâlnit oameni speciali, care i-au demonstrat că amintirile încă sunt importante pentru români. Chiar dacă, de multe ori, această mașină de familie se strica pe drumul spre munte sau spre mare, ea nu era pretențioasă, ci chiar iertătoare, pentru că putea fi reparată „cu o sârmă, cu ce aveai la îndemână, după aia te ducea la destinație”.

Însă calitatea sa de bază al acestui simbol național, pe care i-o recunoaștem și astăzi, este fiabilitatea: „Știi că te poți bizui pe ea. Odată cu lipsa dotărilor sale, s-a creat un univers a ceea ce reprezintă Dacia pentru români.

Momentul în care se cumpăra mașina era un eveniment foarte important în familie. Era o bucurie generală

Acesta a fost automobilul care a motorizat România, așa cum mi-a spus un domn. Deci a fost o revoluție din punctul de vedere al mobilității. Fiindcă resursele ei erau limitate, oamenii au reușit să se bucure mai mult de experiențe. Pe atunci, abia așteptai să îți iei carnetul și să conduci mașina părinților, să poți să mergi la mare cu prietenii. Câștigai independență, libertate de mișcare. Când lumea își cumpăra o Dacie, știa că avea să fie mașina lor pentru următorii 20 de ani. Lucru ce nu se mai poate spune în momentul de față despre niciun alt obiect personal.”

Șoferii își protejează Daciile în diferite moduri

Era o vreme când familiile din România considerau că a avea Dacie era un lucru mai mult decât firesc. Astăzi, putem să ne alegem mașina personală dintr-o multitudine de opțiuni ale diferiților producători, însă nu se poate crea conexiunea ce trece bariera utilității.

„Apar atât de multe modele de mașini, cu atât de multe îmbunătățiri, dar nu sunt decât niște vehicule frumoase, cu diferite dotări. Sunt doar obiecte, pe când Dacia este opusul, chiar și prin prisma faptului că se găsea atât de rar și procesul de a ajunge să o ai era atât de dificil. Îmi povesteau posesorii că, în momentul în care îți comandai o Dacie, selectai degeaba detaliile: «Vreau să fie culoarea roșie, să aibă nu știu ce». Așteptai 4-5 ani, puneai banii la CEC, și primeai o Dacie aleatorie: «Asta este la rând, pe asta o folosești». Însă momentul achiziţiei era un eveniment atât de important în familie, era efectiv o bucurie generală, ceea ce mi se pare extraordinar.”

Dacia „tovarășului” se află în București

Fotograful a avut șansa să „cunoască” și Dacii celebre – și chiar să se plimbe cu una dintre ele. Este vorba despre mașina „Tovarășa”, Dacia 2000 care i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu. Automobilul face parte, în prezent, din colecția unui bucureștean. „Tovarășa”, produsă în urmă cu mai bine de 30 de ani exclusiv pentru persoanele de vază, are un motor de 2200 centimetri cubi, pilot automat pe volan, aer condiționat, 115 cai putere și poate atinge viteza de 175 kilometri pe oră. Albert a cunoscut colecționarul la un eveniment de profil din Brașov.

„Am fost la întâlnirea Dacia de la Brașov, ca să iau legătura cu posesorii și cu restauratorii, cei care vor să țină brandul în viață. Este o comunitate foarte frumoasă. La un moment dat, acolo a început ploaia și mi-am dat seama că nu am nicio șansă să fac fotografii. Așa că am căutat mașinile cu numere de București, ca să mă întâlnesc cu posesorii după eveniment, pentru fotografii. Mi-a atras atenția un domn care avea o Dacie break 1300, culoarea oului de rață. A fost foarte înțelegător. Surpriza mea a fost că, atunci când ne-am văzut în București, m-a dus în parcarea de la Intercontinental, să îmi arate și Dacia lui Ceaușescu. Ne-am și plimbat cu ea. Este Dacia 2000. Domnul are o colecție mai mare de mașini”, a rememorat tânărul momentul unic – poate – în viața sa.

Sunt tineri de 26 de ani care și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare

Ce înseamnă Dacia astăzi? Răspunsul lui Albert nu este foarte îmbucurător. Multe dintre mașinile întâlnite de el pe domeniul public se află într-o „stare deplorabilă, în paragină”, iar o mare parte dintre posesori au renunțat la ele, accesând programul Rabla.

Dacia, un simbol naţional al României

„Nu trebuie să lăsăm Dacia să moară, pentru că face parte din identitatea noastră și ne arată ce a însemnat automobilul pentru noi, ca țară. Toți avem tendința de a glorifica trecutul, dar Dacia nu înseamnă doar asta, e o emoție. Mi s-a părut uimitor să îmi spună tineri de 26 de ani că și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare cu ea. S-a creat o comunitate care «pulsează» și reacționează la orice le trezește sentimentul de nostalgie”, a încheiat tânărul fotograf, pentru Matricea Românească.

Albert Adrian Vrăbiuță previzionează lansarea albumului pentru finele acestui an, pentru că este conștient că un produs de calitate are nevoie de timp de lucru. El colaborează cu Cristina Irian (care îl ajută la documentare) și cu fotograful Cristian Bassa (concept, parte vizuală), echipa fiind încrezătoare că există mult mai multe Dacii de fotografiat și povești de spus ale automobilului-emblemă al românilor.