Matricea Românească a avut plăcerea de ai cunoaște pe cei de la Casa Filipescu-Cesianu. Aceasta este situată în apropiere de Piața Victoriei, la intersecția dintre Calea Victoriei și Strada Sevastopol. Acolo puteți descoperi expoziția „Muzeul vârstelor”.

Mai multe detalii le găsiți în videoclipul de mai jos:

Oana Jipa este o tânără actriță, cu aspirații mari, care promite mult și multe. Se hrănește cu ceea ce face și se menține vie datorită meseriei pe care a cuprins-o în viața sa. Se mândrește că mai demult, în liceu, a făcut parte din trupa de teatru, acolo unde a fost selectată în urma audițiilor la insistențele mari pe care le făcuse mama sa. Din acele vremuri a realizat ce face arta din om, cât sens îi dă și cât o întregește.

Numele său a fost legat până acum de câteva spectacole pe care le-a jucat pe scenele teatrelor independente și anume Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis. La momentul la care răspunde la acest interviu se află la Sfântu Gheorghe, acolo unde repetă la un viitor spectacol cu trupa de la teatrul Andrei Mureșanu, fiind pentru prima oară parte dintr-un teatru de stat. Să o cunoaștem!

Ce se visa fetița Oana când era mică? Prin exercițiul imaginației, în ce rol te puneai cel mai des?

Aveam, ca orice copil cred, foarte multe roluri între care jonglam. De exemplu, nu exista film după vizionarea căruia să nu mă identific cu personajul feminin și să continui povestea în intimitatea camerei și imaginației mele. Dintre toate rolurile însă, cel mai mult mă fascina rolul de mamă pe care îl preluam cu foarte multă seriozitate față de jucăriile mele. De fapt, mă fascina mama mea care mă fascinează și astăzi și care reușește mereu să facă imposibilul în timp record cu dragoste și blândețe. Cred că îmi dădeam seama de atunci că e o muncă grea, probabil îmi imaginam că e nevoie de mult antrenament. M-am bucurat că a existat în cariera mea și un prilej de a explora relația mea cu mama mea printr-un spectacol. Un copil pe un litru de benzină (r. Irisz Kovacs, Reactor de Creație și Experiment, Cluj-Napoca), unde tema maternității e foarte prezentă și prezintă fascinația mea reală dar și groaza față de maternitate, un lucru pe care se pare că îl contemplu din copilărie.

Care sunt amintirile cele mai dragi din vremea copilăriei?

Drumurile la munte cu mașina pe vremea când nu recunoșteam împrejurările, nu puteam estima cât va dura până ajungem la destinație. Îmi dau seama retrospectiv că erau momentele mele de autocunoaștere, când, de la primul brad pe care îl vedeam, mintea mea intra într-un proces foarte deosebit (mi se pare mie acum) – tăceam mâlc, mă uitam pe geam și mă gândeam la oamenii de dinaintea mea, la noroc, la cum va fi dragostea etc. Am multe amintiri dragi cu părinții mei, cu fratele meu, dar dintr-o zgârcenie sufletească nu-mi priește să le știu povestite. Iar față de aceste momente de autocunoaștere am mare compasiune, când mă gândesc că mi se părea că știu atât de puțin și din multe puncte de vedere știam atât de multe.

Despre tine ca adolescentă, ce-mi poți spune? În jurul căror crezuri ai guvernat având în vedere că mediul familial, școlar, social și-au pus amprenta pe tine?

Până recent nu mă consideram departe de cum eram când eram adolescentă, însă, cu oarecare invidie, mi-am dat seama că am depășit etapa când am cunoscut adolescenții din trupa Brightside Drama la ID Fest, Bacău. I-am cunoscut cu ocazia atelierelor unde am fost unul din trainerii lor și ascultându-i simțeam un dor imens, dar și împăcare și entuziasm pentru ce urmează în viața de adult. Adolescența mea a fost foarte mișto. Am învățat într-un liceu super deschis și anume Colegiul Național Bilingv George Coșbuc, unde am făcut parte și din trupa de teatru a liceului, momentul T0 cum s-ar spune din ce urma să fie cariera mea. Atunci mi-am cunoscut prietenii care îmi sunt prieteni și astăzi aproape un deceniu mai târziu (cam cum sună asta?). Am fost o adolescentă liberă, cu părinți relaxați care nu erau la primul contact cu acest fenomen (mersi, frate-miu, tu ai dus greul!), care stătea mult cu prietenii, dar și mult singură, să afle ce îi place. Nu am avut o adolescență prea nebună, nu m-a atras acel tip de pericol niciodată. Îmi plăcea mult să citesc, să fumez, să mă uit la filme cool (filme de artă, erau filme de artă dar erau cool, și mai ales era cool să zici că le-ai văzut), să ascult muzică, să fac poze, să flirtez, aveam mare grijă cum mă îmbrăcam și îmi plăcea adrenalina din primele dăți când chiuleam. În rest, repetam cu trupa de teatru, mergeam singuri în festivaluri, ne super îndrăgosteam, făceam filme. Mă simțeam liberă, autonomă și simțeam că mi se întâmplă ceva foarte special, de atunci tot simt asta.

Când ai aflat despre tine că vrei să îmbrățișezi actoria în viața ta și să nu-i mai dai drumul?

Cum am zis mai sus, în liceu am făcut parte din trupa de teatru a liceului, unde am fost selectată în urma audițiilor la care mama mea a făcut mari insistențe să mă duc. Nu-mi doream neapărat, eu voiam la clubul de dezbateri, mi se păreau mult mai cool cei de acolo dar pentru că mama își dorea, am zis să încerc. N-a fost dragoste din prima, nici de prima oară când am repetat, nici de prima oară când am urcat pe scenă, însă a fost o dragoste care s-a consolidat fără să-mi dau seama și care devenise mare parte din personalitatea mea. Când am terminat liceul mi se părea evident și nu numai mie, și familiei mele și profesorilor mei că ăsta e drumul.

Este actoria lucrul cel mai curajos pe care l-ai înfăptuit sau cum privești tu această meserie?

Nu mă consider foarte curajoasă. Mi-e frică de multe lucruri, dar am și o ambiție nelimitată de a nu fi rezumată la fricile mele. Sunt zile când câștigă frica garantat dar și multe zile când nu, și alea sunt zilele când mă simt ca un brav soldat în viața mea. La teatru e diferit pentru că teatrul e locul în care mă simt în siguranță și în care am acel curaj de a face ce nu am curaj să fac in viața mea. Știu că multă lume spune asta dar așa este și pentru mine. Teatrul mă ajută să devin din ce în ce mai curajoasă și mă ajută în primul rând să aflu ce se întâmplă cu mine. E instrumentul meu cel mai fidel prin care aflu ce mi se întâmplă și prin care verific dacă ce a trecut a trecut cu adevărat. Tot ce facem pe scenă vorbește mult despre noi, și de multe ori, sub umbra acestor personaje reușim să aflăm lucruri plăcute dar și mai puțin plăcute despre noi. De aceea este o muncă care necesită mult curaj.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Am fost o studentă foarte nerăbdătoare, mai ales cu mine însămi, nu puteam accepta faptul că această meserie are nevoie de timp, că la actori cărămizile se pun azi una, și zidul se clădește după muuuult timp. Iar ca să duc metafora până la capăt, când în anul doi simțeam că mă plouă-n cap, eu plângeam că nu e zidul gata. Facultatea a fost totodată perioada care m-a pus față în față cu părerea mea despre mine, cu neîncrederea cu care ne luptăm mulți dintre noi în această meserie. Îmi rămân în minte repetițiile până la două, trei, patru dimineața cu studenții de la regie, discuțiile aprinse despre teatru de la terasa de lângă școală care ne era și casă și masă și discotecă și bibliotecă, drumurile cu mașina la festivaluri și premiere eveniment, examenele reușite și mai ales cele nereușite. Nu m-am simțit nicio secundă cu adevărat pregătită pentru meserie, dar am avut noroc să încep să joc odată ce am intrat la master, lucru care mi-a făcut tranziția de la studentă la actriță mai ușor de asimilat.

Mai simte emoții Oana când urcă pe scenă?

Da. Negreșit. Deși emoțiile se transformă, mereu pot fi generatoare de bine sau de mai rău, pentru mine emoțiile sunt o forță care mă mobilizează și nu mă lasă să mă odihnesc până nu știu că ce am de făcut e pe drumul bun. Înainte să înceapă spectacolul am emoții foarte mari și mereu mă întreb dacă o să mă ajute sau o să mă inhibe. E un pariu care mă ține foarte concentrate la ce am de făcut.

De care teatru este în prezent numele tău legat?

La momentul la care răspund la acest interviu sunt abia mutată de câteva zile la Sfântu Gheorghe unde repet la un viitor spectacol cu super trupa de la teatrul Andrei Mureșanu. E pentru prima oară când mă aflu într-un teatru de stat și când repet cu o trupă (și ce trupă!). De casă (București) mă leagă câteva spectacole pe care de abia aștept să mă întorc să le joc la Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis.

Care a fost rolul care te-a onorat cel mai mult?

Nu aș ști să aleg. Nu am o experiență prea vastă și îmi dau seama că fiecare rol de până acum fost foarte important în felul lui. Poate că rolul din Efecte secundare, Connie, a fost cel care m-a ajutat cel mai mult prin faptul că mi-a oferit vizibilitatea necesară unui tânăr debutant pentru a porni la drum.

Pe unde te-ai plimbat prin țară prin intermediul acestei forme de artă?

M-am plimbat destul de mult până acum fie prin intermediul spectacolelor sau al festivalurilor de teatru unde am participat sau unde am fost doar spectator. Cât despre spectacole: ,,Un copil pe un litru de benzină” (r. Irisz Kovacs) este o producție Reactor Cluj-Napoca, un spectacol rezultat în cadrul unei rezidențe de creație Fresh Start, iar Family escape room (r. Iulia Grigoriu) este un spectacol creat special pentru spațiul expozițional al Fundației culturale Ilfoveanu-Badea din Pitești. M-am bucurat mult să lucrez în astfel de spații și să văd cum e și mai departe de casă.

Au fost voci apropiate care ți-au spus să nu te orientezi spre actorie? Dacă da, cum le-ai depășit?

Nu am pățit asta, sau poate nu au ajuns la mine acele vorbe. Cred totuși că cea mai puternică voce este cea a criticului interior pe care eu una o aud destul de des și care periodic îmi reamintește de competiția din mediul ăsta, că nu există fizic timp de pierdut și de cât de efemer e orice fel de succes.

Cine este Oana dincolo de hainele personajelor pe care le joacă?

Nu aș ști să zic clar. Mă întrepătrund cu meseria mea, nu cred că pot face abstracție de ea atunci când vorbesc despre mine. Am 24 de ani, anul acesta a fost prima toamnă în care nu am început un nou an școlar/ academic, și lucrul ăsta m-a făcut puțin confuză. Încerc să mă responsabilizez, să învăț să trăiesc cât mai bine pe propriile picioare. Altfel, îmi place mult și să am timp liber în care să pot să mă bucur de hobbyurile mele. Cred că e foarte important ca adult să deprinzi anumite hobbyuri. În adolescență teatrul era hobbyul meu dar acum, pentru a mă menține inspirată am nevoie să evadez din teatru și din părerile și dorințele mele despre el.

Sunt oameni care își pun amprenta pe noi și care ne motivează în cariera aleasă. Pe cine poți aminti tu?

Sunt o adevărată culegătoare când vine vorba de a fura experiență. Sunt foarte mulți oameni de la care am învățat fie mult fie puțin, nimeni care a trecut pe lângă mine nu m-a lăsat indiferentă. Poate de la unii oameni am învățat cum să nu fac anumite lucruri pentru că nu mi se potrivesc mie, de la alții am preluat anumite păreri, tabuuri, sfaturi. Când ești actor nu lași nimic neutilizat, viața e materialul brut cu care lucrezi. Nu îmi vine să dau nume pentru că să dau un nume ar însemna să exclud alte nume. Cred că motivație e ascunsă în orice și în oricine, depinde de cum o descoperi. Găsesc motivație în colegii mei, în actori din alte generații, în tineri care fac și ei teatru in liceu. Nu pot da tot creditul unui singur nume.

Care este dorința ta cea mai arzătoare legată de actorie?

Îmi doresc foarte mult să existe mai multe oportunități pentru tinerii absolvenți, cred că puținele programe care există nu sunt neapărat în legătura directă cu nevoile tinerilor artiști și acest lucru lucrează deficitar în favoarea lor. Această competiție atât de strânsă dată de numărul mare de absolvenți dar și de numărul extrem de mic de context de lucru sau gale, competiții, nu alimentează motivația și nu ajută actorii tineri să se dezvolte în zonele în care poate ar fi cel mai potriviți. Asta ar fi o dorință de-a mea pentru viitoare generații. Pentru mine, eu îmi doresc să îmi găsesc motivații noi cu fiecare proiect, să mă pot întreține din această meserie, nu vreau ca ea să devină un compromis pentru viața mea. Îmi doresc cel mai mult să am mereu energia să caut inspirație, să nu devin leneșă. De lene mi-e cel mai frică când vine vorba de meserie. Sigur că am și câțiva artiști pe care îi urmăresc și cu care de abia aștept să lucrez dar asta va rămâne secret.

Teatrul, scena, arta, toate acestea ți-au adus numai bucurii sufletești?

Mai important decât bucurii, teatrul mi-a oferit un sens. De când mi-am ales această meserie totul din viața mea s-a subordonat teatrului, acest lucru m-a făcut să trăiesc atent atât la mine cât și la lumea din jurul meu și să mă folosesc de viață ca de unealta cea mai de preț în creația mea. Bucuriile cele mai mari sunt atunci când reușești într-un spectacol să ții valul acela de energie și să fii pe aceeași undă, nici sub, nici peste. E ceva ce se întâmplă la acea frecvență ce te încarcă pentru mult timp de atunci înainte.

Poartă Oana în suflet vreo tristețe?

Nu. Sunt într-un moment al vieții mele pe care l-am visat mult.

Despre patriotism și sensul culturii în evoluția unei națiuni, despre epoci apuse, incertitudinile prezentului și speranțele viitorului, despre cum s-au schimbat România și românii în ultimul secol a povestit scriitorul Dinu Săraru, într-o ediție specială a emisiunii Serviciul de Noapte cu Maria Țoghină difuzată pe Radio România Actualități, de Ziua Unirii Principatelor Române. Emisiunea a fost premiată ieri, 10 noiembrie 2022, de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști, în cadrul Galei Premiilor UZPR.

Premiile UZPR, acordate de către un juriu alcătuit din profesioniști din domeniu, au fost acordate unor jurnaliști care s-au remarcat prin materialele de presă în toate segmentele domeniului: presă scrisă, online, radio, tv, carte de presă, publicistică.

Realizator: Ce a învățat copilul Dinu Săraru despre patrie, despre națiune de la învățătorul Costică Săraru?

Am învățat întâi să vorbim românește, curat românește, și era o răspundere a învățătorului de țară atunci să cultive limba română.

Realizator: A fost foarte exigent cu dumneavoastră.

Extraordinar de exigent. Eu nu am știut că voi lua premiul I, în clasa I, până când nu m-a strigat la școală, ca să nu greșesc la școală, că eram fiu de învățător, și m-a dat la școală la șase ani jumate, eu am fost obligat să îi spun și acasă „domnule învățător” și nu țin minte când i-am zis „tata” sau „tăticule”, pentru că a murit când aveam nouă ani și până atunci eu i-am zis și acasă „domnule învățător”, că ceilați copiii, spunea el, nu au norocul să-l aibă pe tat-su învățător și să nu greșesc la școală, să-i spun „tată”, nu i-am spus niciodată și nu țin minte niciodată când i-am spus „tată”; am spus unui bunic, care a înfiat-o pe maică mea, din Râmnicu Vâlcea, erou al Primului Război Mondial și al celui de al Doilea Război Mondial, tăticule, dar tatălui meu nu i-am spus niciodată decât „domnule învățător”, la școală, și mi-a adus o hartă mare acasă, pe care era reprodusă România întregită de atunci și cu un băț, trebuia să nu greșesc, să văd unde curge Jijia, de pildă, și unde curge Prutul și unde curge Nistrul și unde curge această frântură de apă care se numea Jijia. Am învățat istoria Țării Românești, am avut în familie un învățător care era țărănist și devotat învățătorului Ion Mihalache, care a fost creatorul după cel de-al Doilea Război Mondial al Partidului Țărănesc de stânga, și am avut în casă cărțile care vorbeau despre cultul teatrului românesc, cărțile lui Iorga, cărțile lui Virgil Madgearu și am fost pătruns din clipa aceea de geografia Țării Românești, de istoria Țării Românești, de faptul că prin Slătioara a trecut la un moment dat ocupația austriacă, cezaro-crăiască, și la 5 km de casa mea, casa tatălui meu, nu a bunicului, se aflau cazărmile cezaro-crăiești și am înțeles ce înseamnă granița, și atunci am descoperit, și mai târziu o viață întreagă, 50 de ani, mai descoperit că există un cătun în Slătioara cu numele de Viorești, de la viorea, cu case puține și cu o biserică, pe care istoria artei românești și a credinței creștine a înregistrat-o, această biserică din Viorești, pentru o friză a potecașilor, cei care păzeau granița românească cu cazărmile cezaro-crăiești, pe caii lor mărunți de munte, cu găitane lor gorjenești, îmbrăcați, pe cai, și cu căciulile negre înalte, pe care nu și le scoteau nici în fața domnitorului. Această descoperire pe care a întărit-o într-o lucrare fundamentală Olga Greceanu, din familia Măldăreștilor și a Grecenilor, specificul național în cultura română m-a captivat, și am fost 50 de ani unde am putut; de pildă, am descoperit în o revistă a epocii „Boabe de grâu” că o cercetătoare din familia Goleștilor a vorbit pentru prima dată despre această bisericuță, care a fost la începutul Evului Mediu, la 1500, schit de maici și acum era bisericuța care a intrat în istoria artei datorita în primul rând lui Olga Greceanu și pe urmă când am fondat acest vis al meu, cu Fundația „Niște Țărani”. 50 de ani m-am, zbătut, repet, ca să atrag atenția acestei bisericuțe și a frizei potecașilor, că mi-am dat seama câtă mândrie oltenească au oltenii de sub munte și cât patriotism.

Realizator: Cât simț al datoriei.

Și cât devotament pentru Liturghia creștină, este învestit în această bisericuță, și când eram la „Luceafărul” secretar general de redacție am reprodus în „Luceafărul”, era o epocă mai grea, de asuprire, de asemenea de colonizare, nu aveam voie să spunem poporul român, poporul nostru, și am publicat friza potecașilor prima dată în țară, după „Boabe de grâu” a apărut în revista „Luceafărul”.

Realizator: Ce ați dori să știe despre patrie, patriotism, simț al datoriei, onoare, națiune, despre România, strănepotul dumneavoastră?

Va aparține unei lumi pe care nu cunoaștem astăzi și lumea este pândită de pierderea identității naționale și de pierderea vocației ctitoriei, care este fundamentală pentru poporul român. Azi nu se mai poate știi dacă generațiile tinere vor mai avea răgazul și timpul și permisiunea să gândească la viitorul identității naționale. Mi se pare că astăzi suntem pândiți de momente foarte grave din punct de vedere al identității naționale și al unirii. Vă spun, nu întâmplător într-un interviu de curând am spus că aliatul nostru rămâne Dumnezeu. Acum, ce să vă spun dumneavoastră care aparțineți unui post de radio pe care eu îl iubesc foarte mult pentru că m-am născut gazetărește și scriitoricește în clădirea veche, de peste drum, a postului de radio, care e și acuma o mică, așa, viluță barocă și acolo era Redacția Culturală și a emisiunilor pentru copii și acolo se desfășura și Carnetul Cultural, și am avut – eram totuși copil, la 18 ani neîmpliniți, m-am născut, v-am spus scriitorul din mine e datorat Radioului, vocația dialogului am învățat-o la Radio, și toate cărțile mele sunt pline de dialog și toate filmele făcute după cărțile mele sunt întemeiate pe dialogul meu.

Realizator: Rămânem totuși încă puțin trecut. Sunt curioasă cum era copilul Dinu Săraru? Dar adolescentul Dinu Săraru? Ați fost un copil năzdrăvan?

Am fost întotdeauna în răspăr cu rigorile unei societăți totalitare și m-am zbătut în acest răspăr să-mi apăr niște idei. Lozinca mea a fost toată viața mea și a rămas aceeași până astăzi, că gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul. Și așa am făcut ca Teatrul Mic să fie teatru-fenomen din Sărindar, în care s-au jucat spectacole curajoase pentru timpul acela, foarte curajoase, antitotalitare și la rând, la rând aș spune și chiar mai înaintea unor reprezentații occidentale care aparțineau dezvoltării literaturii și artei în apus și în America. Și am mândria să fi jucat cu 10 ani înaintea rușilor o dramatizare după Bulgakov, „Maestrul și Margareta”,  care s-a bucurat de un succes uriaș în epocă și care…

Realizator: Mai am o întrebare, care se referă tot la trecut: ce modele ați avut în adolescență, ce v-a format, la cine v-ați raportat atunci când v-ați asumat acest răspăr? Sigur că venea din copilărie, ați spus, ați fost un copil în răspăr.

Am avut noroc în viață că trei intelectuali din ziua în care eu m-am angajat la Radio, 13 noiembrie 1950, se numeau Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu și Valentin Lipatti și erau marii intelectuali ai țării, conferențiari universitari, doctori honoris causa la Universitatea din București și am crescut pe lângă ei, m-au învățat ce să citesc, m-au învățat să discut, m-au învățat să am personalitate și le-am păstrat un cult. Sigur că viața a fost cum e viața, au fost și momente în care ei m-au părăsit vremelnic, pentru că au fost victimele propriilor identități și verticalități, dar nu pot să nu trec peste asta și așa am scris „Ura din ochii vulpii” sau „Despre dedublare” și am scris romanele astea trei de după 1990, când mi-am schimbat descoperind un ierarh al vieții – cum să spun? – al Bisericii Ortodoxe Române de astăzi, tânăr, are 55 de ani acum, care mi-a atras atenția asupra unui tip de literatură, că eu scriam romane balzaciene, cum s-a spus. Și am scris cele trei romane și „Ura din ochii vulpii”, care a avut un succes extraordinar și care m-a răcorit pe mine foarte mult, pentru că acest roman are toate adevărurile în care am crezut eu. Și să vă spun ceva: nu a fost carte scrisă de mine care să nu cuprindă viața mea și adevărul meu cel mai crud, cel mai curat, cel mai credincios. Și am suferit foarte mult în credința asta a mea și vă spun astăzi că m-am gândit: dacă ar trebui să o iau de la început cred că aș putea să o iau de la început dacă aș mai avea pe putere, dar, vă dați seama, la vârsta asta… Am primit un telefon de curând de la unul din eroii mei, erou mare de tot al romanului „Niște țărani”, un actor, Mitică Popescu, care a devenit și al celebru interpretând personajul principal din roman și m-a sunat să îmi spună: domnule Dinu Săraru, veșnicul Năiță Lucean, a zis el și am avut o tresărire extraordinară. Și acum s-a interesat când împlinesc eu ziua de 90 de ani și i-am zis: Mitică Popescu, te rog să simți degetele mele că mângâie obrazul tău acum. Și mi-a curs o lacrimă pe obraz. Am avut noroc de familia mea și de colegele dvs. de presă, fetele mele.

Realizator: Discutăm despre patrie, patriotism, națiune și cultură într-o ediție specială de Ziua Unirii Principatelor Române. Am vorbit despre cei care v-au influențat în timpul adolescenței, în timpul copilăriei. Sunt curioasă ce v-a marcat tinerețea?

Tinerețea mea s-a desfășurat într-un moment, ca să vă spun așa, de despărțire pastorală de un trecut care sfârșea, se sfârșea trecutul ăsta…

Realizator: De o lume care apunea!

Apunea… Și am avut o șansă extraordinară atunci că l-am cunoscut pe Sadoveanu.

Realizator: Cum era Sadoveanu?

Era vicepreședintele țării, al Parlamentului românesc. Un bărbat înalt, cu o înfățișare care îți impunea, nu știai cum să te ridici în picioare mai repede să îl poți saluta. Și am avut norocul să îi fac o vizită și să îl rog să citească pentru radio, prima dată el la radio, cu glasul lui moldovenesc extraordinar de pastoral, aparținând lumii trecutului pastoral, și toată povestea legată de Eminescu și de Junimea și de tot sentimentul patriotic era într-o poezie care se numea „Sara pe deal” și pe care el a recitat-o atunci extraordinar și eu am fost primul care am înregistrat-o și aș vrea să îmi aduc aminte, să îmi dați prilejul să aduc aminte sfârșitul atmosferei pastorale din România prin lectura lui Sadoveanu.

Realizator: Sunteți un om al emoției în tot ceea ce faceți. Credeți că dialogul dintre oameni și credeți în acest dialog, dar nu numai că dumneavoastră credeți în acest dialog dintre oameni, aveți și marea calitate de a vedea tot ce este mai bun în fiecare om care are șansa de a vă fi cunoscut. Din păcate, ultimii ani au adus mai multă izolare, mai multe alienare între noi. Ce credeți: mai au nevoie oamenii de emoții și ce vă inspiră aceste vremuri pe care le trăim? Am în vedere ultimii doi ani de pandemie.

Ați formulat foarte bine. A apărut însingurarea, izolarea. E un proces de alienare morală și încrederea în ziua de mâine a pierdut teren la noi și sunt foarte surprins că politicianismul veros în momentul de față în România câștigă teren și sacrifică mii de ani  de speranță. Cum să vă spun eu dumneavoastră… Neliniștea cu care v-am așteptat eu astăzi la mine acasă și prețuirea cu care v-am așteptat au fost întărite de emoția asta, că pierdem speranța, pierdem speranța.

Realizator: Ce vă inspiră aceste vremuri?

Uite, vă spun că mă gândesc la câtă bucurie a fost în lumea Cenaclului lui Adrian Păunescu, poemul dedicat primăverii, „Au înnebunit salcâmii” și v-aș ruga să apelați la acest moment muzical, că ne-a făcut pe toți să tresărim, dar în același timp v-aș ruga să dăm glas și unei rugăciuni a lui Păunescu, cântată de un mare artist care e în Canada și nu poate să mai plece de acolo, pentru că nu îl lasă vârsta, și viața, și oboseala. Ștefan Hrușcă.

Realizator: Dacă ar fi să plecați singur, fără familie, pe o insulă pustie, ce ar lua scriitorul Dinu Săraru cu el?

Să știți că eu nu pot pleca singur pe nici o insulă din lume și nu m-am gândit la asta… ce aș lua cu mine. Aș lua toată biografia mea, dar nu există pe lumea asta insulă mai mare și mai plină de sens decât în biroul acesta în care ne găsim noi.

Realizator: Am discutat la începutul emisiunii despre vocația dumneavoastră de constructor, de ziditor, de ctitor. Dovadă, ceea ce ați făcut la Teatrul Mic, dovadă – Teatrul Foarte Mic și totuși nu v-ați oprit aici; ați construit și la Teatrul Național. Ce au reprezentat pentru dumneavoastră cei patru ani petrecuți în fruntea celui mai important teatru românesc?

Nu visam să stau pe scaunul lui Ion Ghica, care a fost și primul ministru al războiului de neatârnare și directorul Teatrului Național. Și am avut în spate fotografiile tuturor directorilor Teatrului Național; în mijloc, fotoliul lui Ion Ghica. Dar am apucat să văd și sărbătorirea a 150 de ani de la aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare și a fost o sărbătoare pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu, că am sărbătorit-o așa cum a trebuit și am adus în teatru, de la pensie forțată, mari actori care au împlinit pe scena Teatrului Național, cum a fost Dina Cocea, 90 de ani și am fost sărbătoriți și Teatrul Național sărbătorit și decorat. Și am avut și norocul că m-a obsedat drama istorică „Apus de Soare” a lui Delavrancea și am vrut să o pun la Teatrul Național și am reușit, cu sprijinul regizorului de film Dan Pița și a unui mare scenograf și a unui actor din tânăra generație, Costel Constantin, să refac istoria acestui spectacol care a fost jucat prima dată cu Nottara în rolul lui Ștefan cel Mare și, după aia, de Calboreanu, la care am fost și eu martor. La Calboreanu, am văzut în Sala teatrului Comedia, atunci pe Calea Victoriei, în picioare, plângând, 300 de batiste albe, când s-a prăbușit în scaun Calboreanu. Și când am pus eu „Apus de soare”, cu un actor tânăr, care s-a înscris al treilea mare interpret al lui Ștefan cel Mare, l-am invitat pe Patriarhul Teoctist, care era în culmea gloriei lui ierarhice, și toți mitropoliții țării și toți episcopii țării, și la sfârșit, în picioare, plângeau 1300 de oameni și tineri și a vrut să îl vadă pe Costel Constantin, Teoctist, și l-am adus pe scenă și a zis: domnule Săraru, am trăit cea mai frumoasă Liturghie din viața mea. Asta a rămas… cum să zic… pecetea mândriei mele patriotice și de creștin-ortodox.

Emisiunea integrală poate fi vizionată aici: https://www.youtube.com/watch?v=XO7nfMulOT0&feature=emb_title

Interviu publicat cu acordul Mariei Țoghină, realizatoarea emisiunii.

Gabriel lucrează într-o corporație, iar asta îi ocupă cea mai mare parte a timpului. Cu toate acestea, nu s-a gândit vreodată să renunțe la cea mai mare pasiune a lui, muzica, de care s-a îndrăgostit iremediabil începând cu vârsta de 2 ani. De-a lungul timpului a susținut concerte caritabile în Italia, Anglia sau Spania, muzica fiind cea mai sinceră formă de exprimare pentru el. Pasionat de călătorii, artă, filme și seriale, astăzi avem ocazia să-l cunoaștem pe Gabriel în cadrul unui interviu în care ne prezintă magia muzicii din perspectiva lui.

Cine este Gabi? Descrie-te în câteva cuvinte.

Gabi este un tânăr ambițios și implicat, cu o mare pasiune pentru muzică și pentru artă, în general.

Ce pasiuni ai?

Muzica este cea mai mare pasiunea a mea dintotdeauna. Indiferent de forma pe care o are în viața mea sau de felul prin care o abordez: ca artist, ca ascultător, ca spectator etc, ea face deja parte din modul meu de a trăi în fiecare zi. De asemenea, îmi place foarte mult să călătoresc, atât în România, cât și în afara țării.

Cum a început povestea ta cu muzica?

Povestea mea cu muzica a început când eram foarte mic, în jurul vârstei de 2 ani, când am primit un microfon de jucărie, care a devenit instant extensia mâinii mele. Eu nu îmi amintesc foarte bine perioada, dar am văzut filmări cu mine de la acea vârstă în care mă aflu în fața televizorului cu microfonul în mână și imit artistul de pe micul ecran, clătinându-mă pe ritmul muzicii. Pentru mine, acel microfon a fost mașinuța sau plușul copilăriei mele.

Ce înseamnă muzica pentru tine?

Muzica înseamnă inspirație, motivație, energie și dedicație. Cred că e cea mai sinceră formă de exprimare pentru mine.

Ce simți atunci când ești pe scenă? Dacă ai putea alege un singur sentiment pentru a descrie ce simți atunci când ai ocazia să cânți în fața publicului, care ar fi acela?

Când sunt pe scenă, mă simt fericit și împlinit, simt multă emoție și energie pozitivă, pe care încerc să le transmit publicului prin ceea ce cânt. Sunt foarte multe sentimente care apar în momentul în care cânt, dar dacă ar fi să aleg unul frecvent ar fi cel de recunoștință.

Ce faci în restul timpului, când nu ai spectacole?

În restul timpului lucrez în cadrul unei corporații, ceea ce îmi ocupă mare parte din timp. În rest, pe lângă activitățile legate de muzică, îmi place să călătoresc, să mă uit la filme și seriale și să ies cu prietenii în oraș.

Cum se îmbina viața de corporație cu pasiunea pentru muzică?

Cu greu, din cauza timpului limitat, dar se îmbină cumva, pentru că nu au de ales.

Te-ai gândit vreodată să renunți la cântat?

Niciodată. N-aș mai fi eu. Clar au existat perioade în care nu am urcat pe scenă și nu am avut o activitate artistică susținută, de exemplu în timpul pandemiei. Dar chiar și atunci muzica făcea parte din viața mea – cântam zilnic pentru mine. Însă îmi amintesc că în acea perioadă îmi lipsea foarte mult contactul cu publicul, așa că am organizat câteva concerte online pe rețelele de socializare.

Colaborezi frecvent cu o asociație. Prin ajutorul muzicii faci bine altora. Povestește-mi mai multe despre parteneriat – cum a început, pe unde te-a plimbat.

De-a lungul timpului, am colaborat cu mai multe asociații și cu diverși organizatori de evenimente și astfel am reușit să cânt în mai multe țări în cadrul unor concerte caritabile. Totul a început în urma unui casting, unde am fost selectat să cânt în cadrul unei serii de evenimente caritabile în Italia. Ulterior am mai participat la astfel de inițiative în mai multe orașe din România, dar și în Anglia sau Spania.

Care este cel mai mare vis al tău?

Cel mai mare vis al meu este să evoluez cât mai mult pe plan muzical și artistic și să pot să mă întrețin doar din asta.

Dacă ai putea avea o putere magică pentru o zi, care ți-ar plăcea să fie aceea și de ce?

Să pot să vindec orice problemă gravă de sănătate și apoi să o pot eradica. Consider că, din păcate, problemele de sănătate pot fi un mare impediment în calea fericirii multor persoane.

Ce sfat i-ai da unui copil care visează să se apuce de cântat, dar se îndoiește de talentul său?

În primul rând, să uite de orice urmă de îndoială și să creadă în visul său. Dacă își dorește să facă din muzică o profesie, trebuie să știe că asta implică foarte multă muncă și dedicare. Este o întreagă călătorie, dar parcursul ei poate fi deosebit de frumos, mai ales dacă își dorește cu adevărat.

Ești pasionat de călătorii. Dintre toate locurile pe care le-ai vizitat, care este preferatul tău și de ce?

Cred că Barcelona este locul care m-a impresionat cel mai mult. Am o slăbiciune pentru cultura spaniolă și în general pentru țările călduroase și exotice. Mi-au plăcut mult oamenii, arhitectura orașului, parcurile, plajele, munții… totul!

Ce loc/țară îți dorești să vizitezi?

Mi-aș dori foarte mult să ajung în Cancun – când eram mic, visam adesea că mă aflu pe plajele de acolo, după ce urmărisem un documentar despre principalele atracții turistice din Mexic. Mi-ar plăcea mult să vizitez și Japonia – mă atrage foarte mult cultura lor.

Pentru cei interesați să te audă cântând, unde o pot face? Ai vreun spectacol în viitorul apropiat?

În prezent, fac parte din distribuția unui spectacol de teatru cu muzică live, „Symposium”. Următoarea reprezentație va avea loc pe 6 noiembrie la Uzina Coffee. Pentru spectacolele ce vor urma în perioada de dinainte și de după sărbători voi anunța datele ulterior pe pagina mea de Facebook (Gabriel Catană) și pe Instagram (gabi8c).

Dacă i-ai putea transmite un mesaj lui Gabi în vârstă de 15 ani, ce i-ai spune? Ce sfat i-ai da?

Să viseze în continuare, să copilărească poate mai mult, dar să lupte pentru ceea ce își dorește pentru că va fi bine!

Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o vârstă fragedă. Cu adevărat împlinitor, dincolo de spațiu și timp, e să ajungi să fii aplaudat de o sală întreagă de spectatori și să simți cele mai frumoase vibrații date de jocul actoricesc.

Vlad Udrescu, cel cu care am împărtășit azi idei, este un tânăr actor care promite mult și multe. Aspirațiile sale de pe vremea când era adolescent s-au materializat. Devenirea sa este un rezultat a ceea ce a sădit în sufletul și mintea sa pe când era la liceu. Povestea sa pe cât  de simplă este, pe atât de frumos s-a scris. A dat la actorie în Mureș și București. A ales cel din urmă oraș pentru mai multe uși deschise, dar casa lui este în prezent Teatrul Național din Craiova. Parcursul său a fost unul firesc cu proiecte, roluri, ascensiuni și bucurii la un loc.

Cum arată sufletul tău în această perioadă, Vlad? Cum te găsesc și unde?

Mă găsești în drum spre Sevilla. Sunt în avion. Am două escale lungi. Una în Bruxelles și una în Palma de Mallorca. Avioanele au întârzieri peste tot. Parcă merg cu CFR-ul. Mă duc să văd spectacolul lui Declan Donnellan, „Viața e vis” de Calderon de la Barca produs de Teatrul Lope de Vega din Sevilla. Fac un pic de turism cultural. Nu am mai ieșit din țară de patru ani. Pandemia, repetițiile, programul haotic m-au împiedicat sa ies. (Cu excepția Chișinăului unde am fost în câteva turnee cu Teatrul Național Craiova). Și mă bucur să revăd un spectacol de-al lui Declan Donnellann (daca nu știți cine e dați un search pe google, e un artist impresionant) cu care am lucrat in primăvara aceasta la producția spectacolului „Oedip Rege” făcut la Teatrul Național Craiova. Am avut o întâlnire foarte frumoasă cu el, atât profesional cât și uman. Îndrăznesc să spun că ne-am împrietenit. Așa că iată-mă în drum să văd un spectacol de-al lui (și al partenerului lui Nick Ormerod) în Spania. Experiența profesională cu acest regizor de mare notorietate, teoretician, pedagog m-a făcut să realizez ca teatrul se poate face exclusiv  cu feedback pozitiv. Declan nu dă niciodată un feedback negativ. Lucrează mereu cu calm, răbdare, înțelegere, îngăduință și mult umor. Întâlnesc câteodată regizori care au impresia că teatrul se face cu „muci, sânge, nervi”. După ce l-am întâlnit pe Declan și am intrat în contact cu metoda lui de lucru, am constatat că un proces de lucru  bazat exclusiv pe conflict e perimat și nenecesar. Nu trebuie sa te dai cu capul de pământ ca să îți iasă un rol. Chiar nu. Am întâlnit cazuri în teatrul românesc în care nervii, crizele și încrâncenarea la repetiții sunt la ordinea zilei. Nu mereu și nu la toate proiectele. Bineînțeles. Dar  ajung să confund crizele astea de la unele repetiții cu o oarecare normalitate. Credeam mai demult că teatrul trebuie făcut cu orice sacrificiu, cu orice fel de efort, cu „muci, cu crize, cu sânge” dar… cu condiția să fie genial. Nu mai cred asta. Genialitatea în artă e o treaba prea subiectivă. Ajung să cred că genialitatea, de fapt, nu există. Ea este dictată de conjuncturi, subiectivism, curente sau noroc. Fac față conflictului în procesul de lucru și pot să îl gestionez. Cu toții putem. Dar categoric se poate și ALTFEL! Hai cu pozitivul și cu plăcerea că de crize cred ca suntem sătui. Lucrul profesional cu Declan Donnellan mi-a confirmat acest lucru.

Rețelele de socializare m-au adus a doua oară la tine. Am descoperit că ești un spirit creativ care m-a determinat să întorc fața către tine, mai ales că ai îmbrățișat meseria de actor pe care o practici atât de cinstit. Ce-mi poți mărturisi despre omul din spatele personajelor pe care le joci pe scene?

Omul din spatele personajelor este același cu omul de pe scenă. N-am în spatele cui să mă ascund. Ce vede publicul pe scenă sunt și în viață. E adevărat că publicul spectator mă mai confundă cu personajele pe care le interpretez dar cred că, undeva, calitatea unui actor pe scenă transpare și în viața de zi cu zi. Actorii/actrițele sunt ființe sensibile. Orgolioase uneori. Și avide de recunoaștere. Pardon. De ce vorbesc în numele tuturor?! Nu. Așa sunt eu. Recunosc. Dar sunt și generos. Asta știu despre mine. Nu-s nici mai deștept și nici mai prost decât restul lumii. Doar că am ocazia să fac ceea ce îmi place.  Asta îmi dă bucurie, liniște dar și autosuficiență câteodată. Am satisfacția de a lăsa spectatorul să vadă prin mine. Și asta îmi oferă, nu știu de ce, multă satisfacție. Poate e un soi de narcisism sau poate e, pur și simplu, o mărturisire sau o împărtășire a ceva.

Dar despre actorul Vlad ce-mi zici?

Mă critic. Am fost educat… ba nu.. M-am educat cu un spirit critic și cu o voce care spune mereu: „nu faci bine, n-ai făcut destul, nu ești important, n-ai nimic de spus, de arătat, de exprimat”. Metehne proaste dintr-o societate îndobitocită. Le-am preluat și le-am făcut ale mele. N-am putut să discern și să le las deoparte. Na. Cum îți așterni așa dormi. Dar câteodată mai vreau să mă și trezesc și sa fiu mai blând cu mine. Și mi-aș dori în general ca oamenii, în special conaționalii, să fie mai blânzi cu ei înșiși. Feedback exclusiv pozitiv cum ar zice Declan. „Positive empowerment” e recomandarea mea pentru o minte limpede.

Care a fost momentul când ai avut revelația că vei urma cursuri de actorie și că te vei forma în această nișă?

Nu a fost o revelație. Mi-am spus la un moment dat, la terminarea liceului, că actoria e ceea ce vreau să fac. Habar n-aveam să joc. Nu știam actorie. Aveam doar impresia că știu pentru că făcusem două spectacole cu trupa de teatru a liceului Economic din Târgu Mureș. În realitate mi-a luat aproape zece ani să ajung la un nivel cât de cât acceptabil. Eram copil și credeam că orice e posibil. Foarte bine. Așa trebuia să fie. Pe parcurs însă m-am pierdut. Am pierdut încrederea în mine, în cei din jur, în teatru și în relevanța lui. Acum sunt pe la mijloc. Azi cred, mâine nu mai cred. Ca să revin la întrebare: decizia revelatoare poate am luat-o în liceu, dar am avut constant dubii dacă e decizia bună sau nu.

Coincid planurile atunci când erai mic cu cele de acum?

Da. Cred că da. Am avut momente când am vrut să renunț. Am avut momente când mă gândeam să deschid o spălătorie de rufe pentru studenții din Regie. Eu am locuit în căminul UNATC și aș fi dat orice pentru o spălătorie de rufe pe lângă cămin. Mergem pe la un unchi în Primăverii să îmi spăl hainele. La Mall nu îmi permiteam. Eu nu am fost un student exemplar. Aș spune că am fost mai degrabă mediocru așa că m-am gândit la un moment dat să las prostiile astea artistice și să îmi fac un business. O spălătorie de rufe suna bănos. Făcusem tot felul de calcule. Kilograme de rufe de la studenți raportate la investiția în câteva mașini de spălat. Din fericire am cunoscut teatrul independent din București și asta m-a ajutat să nu mă pierd. Cu toate că acum, dacă stau să mă gândesc, puteam să ajung un patron prolific de spălătorie de rufe. Aș fi salvat mulți studenți/studente de la disperarea de a nu avea unde să își spele kilogramele de rufe la niște prețuri acceptabile.

Pe câte scene te-ai plimbat, Vlad?

Am jucat la Teatrul Luni de la Green Hours, la TNB, la Godot, la Comedie, la Nottara, la Cluj – la Fabrica de Pensule, la teatre care acum nici nu mai există (cum e teatrul Mignon), la Foarte Mic, am jucat și în străinătate, dar mi-am găsit casa la Teatrul Național Craiova.

Știu despre tine că te-ai perindat prin mai multe orașe. Cum de?

Cred că-mi place să fiu pe drum. Nu știu, Ema, dacă ai avut vreodată acest sentiment că pe drum, în tren spre exemplu, ești acasă. Eu l-am avut. Cred că am simțit asta din cauză că Bucureștiul (când am ajuns aici) îmi părea prea dur iar orașul copilăriei (Târgu Mureș) era un oraș pe care încercam, la acel moment, să îl las în urmă. Mă simțeam bine între lumi. Îmi era bine acolo. Pe drum. În no man’s land. În căutare. În liniște. Cu peisaje verzi pe ferestrele largi ale trenurilor. Asta era pe vremea pe când trenurile nu aveau întârzierile pe care le au acum. Acum CFR-ul are, pentru mine, nostalgia pe care o au unii bătrâni pentru comunism.

Dar prima scenă pe care ai jucat și ți-ai arătat abilitățile și talentul care a fost?

În programul „Comedia ține la Tineri” la Teatrul de Comedie. Am lucrat cu Alex Măzgăreanu în spectacolul Romanțioșii de Edmond Rostand. A fost un debut frumos cu o echipă alături de care am păstrat o prietenie frumoasă. Îi aveam parteneri pe Sorina Ștefanescu, Irina Drăgănescu, George Costea, Șerban Gomoi, Gabi Costin. Am și câștigat concursul respectiv iar spectacolul a fost găzduit de Teatrul de Comedie o perioadă.

Legătura ta e strânsă de teatrul din Craiova, cel de acasă în prezent? Greșesc sau îmi confirmi curiozitatea?

Da. Printr-o întâmplare, m-am născut la Craiova. Tata e de acolo. Nu am stat la Craiova aproape deloc. Dar cumva, ADN-ul, „chemarea pământului” (ar glumi colega mea actriță Raluca Păun) m-a atras spre Craiova. Mă simt bine acolo. Sunt recunoscător echipei de acolo. Mă simt împlinit. Simt că aparțin. Cred că asta căutam când am fost la concursul de angajare. Să aparțin unui colectiv, unui grup. Mă simțeam adesea singur în lupta mea cu profesia. Teatrul independent e greu, noduros, sărac și foarte pasional.  Este și destul de singuratic. Ești pe cont propriu acolo. Dacă nu dai din coate nu te miști, evident. Ori eu eram în punctul în care căutam ceva mai prietenos. Și mai bine plătit, desigur. Ei bine, prietenos a fost…  bine plătit.. Neh. Cel puțin nu la început.

Cum de nu te-ai lăsat cuprins total de București? Se spune că o capitală îți oferă mai multe oportunități, îți deschide mai multe uși. Ție nu ți-a făcut cu ochiul?

Așa e. Probabil aș fi rămas dacă îmi găseam ceva remunerat. Dar recunosc că am o anumită teamă în ceea ce privește Bucureștiul. E puțin cam brutal uneori. Nu am renunțat. Joc încă în București. Tocmai ce am scos premiera spectacolului „DUAL” la Teatrelli în regia Letei Popescu. Un experiment teatral pe  care trebuie să-l vezi. E musai. Roxana Lepădat (coordonatoarea proiectelor Teatrelli) face proiecte grozave acolo. Am avut mare noroc de susținerea ei pentru un proiect riscant cum e DUAL-ul, în care îi am ca parteneri pe extraordinarii Mihaela Velicu și George Albert Costea. După „DUAL” am avut un spectacol-lectură la Teatrul Point într-un proiect coordonat de Gabi Sandu unde am avut ocazia să le întâlnesc pe regizoarea Irisz Covacs și pe actrițele Oana Jipa și Paula Trifu. Nu am renunțat la București și nici nu renunț. Are un miez pe care îl mai zgândăresc din când în când.

Cu ce te mândrești, Vlad, pe plan profesional?

Am fost nominalizat la premiile UNITER la categoria cel mai bun actor în rol secundar pentru rolurile din spectacolul „Câine cu om. Câine fără om” în regia lui Radu Afrim. Da. Știu. Premii, validări, distincții, bullshit-uri. Dar am avut o lungă perioadă în care îmi pierdusem încrederea în mine. Genul acesta de recunoaștere mi-o dă înapoi. Nominalizarea m-a făcut să fiu mai încrezător în ceea ce fac.

De altfel, publicul bucureștean are ocazia să vadă și „Câine cu om. Câine fără om”  în regia lui Afrim și „Oedip Rege” în regia lui Declan Donnelann în Festivalul Național de Teatru pe 5 noiembrie și 6 noiembrie. E o mare bucurie să putem aduce aceste spectacole în București și garantez o experiență cel puțin intensă la ambele spectacole.

Ce signifianță are scena pentru tine? Este locul unde te dezbraci de toate inhibițiile?

E un loc al imaginației și al imprevizibilului. E un loc al cercetării și al descoperirii unor mistere și mai ample. E un loc al jocului. Al orgoliului. Al micimii și măreției ființei umane. Dar parcă mai mult al micimii. E câteodată sumbru și încrâncenat. Un loc complex pe care nu pot pune degetul. Și nici nu încerc.

Vă invităm să o cunoașteți mai bine pe doamna Crina Comănescu, profesor de Artă Dramatică la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” din București, parcurgând rândurile ce urmează, desprinse din povești.

Cum ați ales și ce v-a inspirat în cariera de pedagog?

Nu eu am ales-o, ci ea – cariera de pedagog – m-a ales pe mine! Terminasem Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” și realizasem că am neapărată nevoie de un „respiro” dincolo de scenă, dar fără să mă îndepărtez prea mult de ceea ce visasem să fac. Secția „Păpuși” mă predestina, oarecum, copiilor, așa că am bătut la poarta grădiniței care „a fost odată” sămânța Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” de azi.

Nici prin gând nu mi-a trecut atunci ca fondatorul acestui loc cald, doamna Monica Șerbănescu, avea să fie sursa mea de inspirație pentru ceea ce urma să devin! Aveam să joc cel mai important rol al vieții mele! Acela de PEDAGOG. Și să am cel mai fidel, dulce, dar și critic public: COPIII!

Am „inventat”, de fapt, un curs care pe atunci nu exista încă: ore de teatru pentru copii! Am lucrat păpuși, de la Gâscanul din poezia lui Coșbuc, la personaje din „O noapte furtunoasă”, am montat mici scenete cu teatru de umbre, ilustrând, împreună cu elevii povești sau poeme eminesciene. Am lucrat cu elevi ai „Liceului pentru Deficienți de auz” în tandem cu cei de la „Anastasia Popescu”, montând spectacole în limbaj mimico-gestual, am participat la întâlniri cu scriitori, pregătind dramatizări din scrierile lor pentru copii, m-am jucat mereu, provocându-i pe cei mici sau mai mari, de la grădiniță la liceu, să descopere literatura de valoare. La mine în geantă găseai mereu petice, ace, lipici, foarfece, fiindcă mereu meșteream câte ceva pentru oră. În proiectul European Comenius „Le monde par le théâtre”, am lucrat cu echipa noastră formată din elevi români și spanioli, o mulțime de pești, fiindcă spectacolul pus în scenă era o legendă din Spania și acestea erau personajele. Am deslușit chiar și valențe shakespeariene, montând „Visul unei nopți de vară”, cu un real succes la adolescenți.

Fiecare zi este o provocare și o călătorie în timp și spațiu! Alături de copii am stat de vorbă cu Eminescu și i-am recitat poeziile la umbra teiului, am alergat desculți prin Humulești cu gura plină de cireșe, am dănțuit cu Feți-Frumoși, am înfruntat balauri și chiar l-am ajutat pe Micul Prinț să ajungă acasă la floarea lui! Animalele și gâzele ne-au șoptit secretele lor!

Cum este lucrul cu copiii?

Lucrul cu copiii este o aventura, o poveste fără sfârșit în care trebuie să te reinventezi permanent. Fiecare generație e o provocare căreia trebuie să-i răspunzi prompt! Neliniștea și setea lor de cunoaștere e tot mai mare, crește parcă odată cu dezvoltarea tehnologiei. Nu ne-am dat în lături să facem ore de teatru pe ZOOM, ba chiar și spectacole, grație cărora am devenit un adevărat studio cinematografic. Dar în relația cu cei mici, trebuie să fii mereu atent! Să-i încurajezi, să-i ridici când cad și să-i ajuți să mai facă un pas! Să le fii ghid, mamă, prieten, zână și chiar muma pădurii, câteodată! Ne sfătuim și ne disciplinăm reciproc! E atât de ușor să descurajezi un copil!

„I-am întrebat dacă desenul acesta îi sperie. Ei mi-au răspuns:

– De ce sa te sperii de o pălărie?

Desenul meu nu înfățișa o pălărie. Înfățișa un șarpe boa care mistuia un elefant!

Oamenii mari m-au sfătuit să le las încolo de desene…”

(MICUL PRINȚ/ Antoine de Saint-Exupéry)

A trebuit să-l privesc și să-l înțeleg pe copilul din mine, zi de zi, pentru a-i putea ajuta pe ei și a nu-i dezamăgi!

„Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, și e obositor pentru copii să le tot dea întruna lămuriri.”

(MICUL PRINȚ/ Antoine de Saint-Exupéry)

Dacă iubești ceea ce faci și din zâmbetul copiilor îți iei puterea, nu ai cum să dai greș în rolul de pedagog! Iar ei, ca niște bureței, vor sorbi din cupa cunoașterii oferită de tine, te vor ține minte și, cu siguranță, se vor întoarce să-ți spună pe ce meleaguri de poveste au mai poposit!

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Amintiri?! Am atât de multe încât îmi este greu să aleg una! Le prețuiesc pe toate la fel! Dar parcă tot spectacolele de la clasele a IV-a cu adaptări succesive, potrivite fiecărui colectiv de elevi, ale Coanei Chirița de Vasile Alecsandri rămân cele mai apropiate de inima mea, fiindcă, generație după generație, elevii s-au apropiat de literatura română și prin aceste texte, pe care copiii nu le mai uită, spectacolul propriu-zis rămânând și pentru ei una din cele mai dragi amintiri din anii de școală.

Întrebată cine este, doamna profesor Anghelescu a răspuns:

Mă numesc Camelia Ioana Ancuța Anghelescu, m-am născut în orașul Ocna Mureș, din județul Alba, în urmă cu 47 de ani. Sunt o ardeleancă get-beget. Am terminat Colegiul Pedagogic ,,Gheorghe Șincai din Blaj. Am absolvit în anul 1994. Primii patru ani am predat la Școala Generala nr. 2 din Cugir. Am avut șansa să conduc, să așez pe drum o generație de elevi minunați. Am rămas prieteni, ținem legătura, cu o mare parte din ei. Am plecat apoi spre capitală urmând modelul dirigintei mele din liceu si totodată profesoara noastră de psihologie și pedagogie. Mi-am dorit să studiez și eu psihologia la București. Nu este ușor pentru un ardelean să se trezească în acest oraș, plin de viață, dar agitat totodată. Nevoia m-a determinat să caut o slujbă după primul an de facultate. Am intrat, însă, pe un alt făgaș, odată cu angajarea într-o companie multinațională, o companie care m-a îmbogățit, mi-a adus experiențe noi în viață, prieteni noi, în care am întâlnit oameni minunați.

Fiecare septembrie, însă, îmi aducea aminte de ,,copiii mei”, de perioada petrecută la catedră, îmi aducea lacrimi in ochi. Prima zi de școală era foarte grea pentru mine. Mi-am dorit să mă reîntorc în învățământ.

Dumnezeu are, însă, un plan pentru fiecare dintre noi și atunci când e momentul, te așază la locul potrivit. Pentru mine revenirea, reașezarea a venit în aprilie 2018, când am început să fac parte din echipa didactică a școlii ,,Anastasia Popescu”. După întâlnirea cu doamna Monica Șerbănescu, l-am sunat pe soțul meu și i-am spus: ,,aici este locul meu”.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Îmi amintesc cu mare drag de primele mele învățătoare. Doamna Barna, care mi-a pus creionul în mână în clasa întâi, iar apoi doamna Nicoară Rodica (Gavra), o proaspătă absolventă de liceu pedagogic, venită în satul nostru și care mi-a îndrumat pașii începând cu clasa a II-a.

Îmi făceam cataloage din blocuri mari de desen cu liniatura specifică, mă jucam cel mai adesea ,,de-a învățătoarea”. Era jocul meu preferat. Nu m-am gândit nicio clipă că, de fapt, asta era ceea ce voi face din tot sufletul și cu tot sufletul. Mai mult chiar, în clasa a VIII-a, mă pregăteam asiduu pentru liceul sanitar. La vremea respectivă cele mai bune opțiuni erau liceul pedagogic, sanitar și economic (poate nu chiar în această ordine). M-am pregătit pentru ora deschisă de la dirigenție cu tot ce puteam spune despre motivul pentru care am ales liceul sanitar, toată lumea știa că pentru asta mă pregăteam.

În seara dinaintea orei deschise, am ieșit cu mama și cu nașa surorii mele la o plimbare pe dealul din apropiere. Am ajuns să discutăm despre ,,treaptă”, despre unde voi da examenul. Mama și nașa mi-au povestit atât de frumos despre ce înseamnă să fii învățător, încât a doua zi, în fața profesorilor invitați la ora deschisă, le-am spus că alegerea mea este liceul pedagogic. Le mulțumesc mamei și nașei pentru acea seară. Și datorită lor fac astăzi ceea ce fac, îmi place foarte mult. Mai târziu, în liceu, am avut parte de profesori minunați, care ne-au arătat și ne-au învățat, datorită cărora fac această meserie și pe care îi port și îi voi purta în suflet toată viața.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Eu mă consider învățătoare. De ce spun asta? Am văzut ,,pe viu” cum evoluează copiii, foștii mei elevi, apoi au venit propriii copii și am văzut cât de mult i-a influențat învățătoarea.

Vin părinții și îți spun ,,doamna învățătoare, spuneți-i lui  ….”, asta pentru că replica acasă este ,,Doamna a spus sa fac așa”, ,,Doamna a spus să nu fac decât asta …” , ,,Doamna ne dă voie să facem așa, nu ne dă voie să facem așa” etc. Aceste cuvinte ne spun totul despre influența învățătorului asupra celor mici. Eu am șansa că îmi place să lucrez cu cei mici. Este si o enormă responsabilitate, ne dăm seama din aceleași motive și replici de mai sus.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Aceleași pe care le urmăresc și-n viața mea: cinstea, respectul, atât față de ceilalți, față de tot ce ne înconjoară, cât și față de trecut, empatia, încrederea în forțele proprii (foarte strâns legate între ele). Mai avem nevoie de răbdare, răbdare de a duce la bun sfârșit un lucru început, de a-l asculta pe celălalt, și nu în ultimul rând mai avem nevoie de credință.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

A trecut mult de atunci. Emoții mari, mari de tot, eram și eu un copil, un copil care urma sa învețe alți copii. Simt aceleași emoții la fiecare început de an. În fiecare început de an școlar sunt copilul curios dornic să înceapă școala, sunt învățătoarea care așteaptă să își revadă elevii, sunt părintele care știe, vede prin ce emoții trec copiii în această zi.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Elevii de astăzi sunt diferiți de cei care am fost noi – cred cu tărie că, mai ales pentru cei mici, faptul că se simt iubiți, respectați, ascultați, valorizați îi determină să fie motivați și interesați de ce se întâmplă în jurul lor, la școala și nu numai. Putem spune și că jocurile, folosirea diferitelor dispozitive pe care le avem la îndemână acum, diversitatea activităților, activitățile integrate, duc și acestea la motivație și interes, dar primordiale rămân dragostea și respectul pe care îl simt elevii.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Curiozitatea a fost și rămâne caracteristica principală a elevilor ciclului primar. Sunt mai puțin obișnuiți cu răbdarea, un aspect care trebuie cultivat acasă și la școală. Am observat o diferență la copiii care sunt expuși la dispozitive de timpuriu. Așteptarea acestora este ca totul să se întâmple aici și acum. Tot pentru ei este mai greu să stabilească relații de prietenie cu ceilalți colegi.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Cărțile, cărțile … sunt multe. De mică am stat cu ele în brațe. Fiecare carte citită îți aduce ceva în viață, o emoție, o experiență. Acum mă gândesc la ,,Agonie și extaz”, ,,Agassi”, ,,Serenada pentru Nadia”, ,,O muscă în Sfântul Munte”.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

De la copii învăț în fiecare zi. Învăț să mă bucur, învăț să mă joc, învăț să trăiesc aici și acum, învăț să caut răspunsuri care să răspundă concret întrebărilor, nu doar sa fie un răspuns și gata. Tot ei mă determină să mă dezvolt, să caut metode și tehnici noi, să fiu la curent cu tot ce înseamnă a preda în această epocă.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Ca orice relație, în primul rând, pe încredere, sinceritate, onestitate și empatie. Elevii simt, te simt imediat, știu când ți-e bine, știu când ești sincer și îți răspund ,,cu aceeași monedă”.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Am multe … însă cred că prima zi de școală din cariera unui învățător debutant, proaspăt absolvent, el însuși un copil nu se poate uita. 30 de perechi de ochișori, emoționați, care se uită la tine și încă multe alte perechi – ale părinților, bunicilor.

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

Cred că în acest moment avem nevoie de stabilitate și claritate. Lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Cadrele didactice se adaptează, au învățat să facă asta, dar cu eforturi considerabile, al căror efect se va vedea, cred eu, pe termen lung.

Când era mică, Anca Cernea visa să devină balerină, să poarte tutuuri, un simbol al grației, să facă piruete amețitoare, să impresioneze prin eleganță și să primească aplauze la scenă deschisă. Planurile și activitățile din prezent nu coincid cu cele din vremea copilăriei, însă tot în zona artei s-a dus ca scenografă de teatru și film, actriță, ilustratoare de cărți. O mai găsim și printre copii, în mijlocul lor, la fel de creativă.

Se simte întregită odată cu responsabilitățile pe care le îndeplinește în cele trei domenii. Crede cu tărie că se îmbină armonios teatrul și pedagogia, ambele afirmând că te împing la multă interacțiune socială.  Desenul este o ocupație izolată, dar pe care o face cu relaxare, cu detașare de cotidian, când e doar cu ea prezentă, fără să simtă vreo presiune. „Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte”, exclamă artista Anca.

N-a fost să fie o balerină, dar a rămas o îndrăgostită de frumos, de unde își ia și inspirația. Se învârte în jurul creativității și tot ce iese de pe mâna ei este de admirat. Să o cunoaștem!

Anca, la ce proiecte lucrezi în prezent?

Lucrez cu soțul meu, regizorul Marcel Top, la niște traduceri pentru un viitor spectacol de teatru. Nu-ți spun încă numele, e surpriză.

Însă te invit la un spectacol pentru care am făcut scenografia la începutul acestui an: “Paracliserul” de Marin Sorescu. Este un one man show Claudiu Bleonț, un spectacol despre credință (îndoială, revoltă, acceptare, căință). E un spectacol ca un balsam pentru sufletul omului.

Tu ești cunoscută ca actriță pentru că asta te recomandă și diplomele, dar ești și ilustratoare de cărți, designer de costume de teatru, scenografă. În ce domeniu activezi cel mai mult și-ți lași amprenta cu succes?

În ultimul timp m-am preocupat foarte mult de pedagogie. Simt că acolo e cel mai mult nevoie de implicarea mea. Îi cunosc bine pe copii, le înțeleg dorințele și nevoile, mă pricep să le întrețin entuziasmul. Și ei îmi răspund cu afecțiune înzecită. Când ne întâlnim, se strâng în jurul meu și mi se pare că am “o crinolină” formată din copii: îmi povestesc toți deodată ce s-a mai întâmplat extraordinar, îmi arată cum i-a zgâriat pisica, ce jucării au primit de ziua lor, îmi fac inele din ceară colorată și coliere din sfoară. Asemenea dovezi de iubire și asemenea răsfăț mă obligă să dau totul, în schimb.

Pentru mine e important să știu că le pot oferi o felie de copilărie fericită și că educația pe care le-o transmit îi responsabilizează și îi pregătește pentru lumea de azi și de mâine.

Totuși, unde este spațiul în care te simți cea mai autentică și nu te îndepărtezi de eul tău?

Se pare că sunt nomadă: mă simt bine în mișcare. Nu mă îndepărtez de eul meu cu niciunul din proiectele de care mă ocup. De fiecare dată când trec de la teatru sau pedagogie la desen, parcă îmi iau o vacanță și mă regenerez. Cred că sunt trei domenii creative care se echilibrează foarte bine: teatrul și pedagogia te obligă la multă interacțiune socială, iar desenul este o ocupație solitară. Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte.

Ultima oară când am vorbit ai zis că pregătești o serie de cărți de basme ilustrate. Ce-mi poți dezvălui acum despre ele?

Editura Cetatea Romei, care a scos primul volum de basme maramureșene, “Bătrânul împărat și păsările dragostei”, culese de antropologul Pamfil Bilțiu, ține mult la metodele tradiționale de promovare: în școli, în mijlocul copiilor. Pandemia a frânat procesul de distribuire a primului volum. Din acest motiv, abia în primăvara următoare vom începe lucrul la următoarele volume.

Am ilustrat în schimb două basme ucrainene. Îți trimit o imagine din basmul Ivasyk Telesyk, în care o lebădă albă salvează un tânăr încolțit de balauri.

Am organizat și un concurs de ilustrație pentru copii, pe baza basmului ucrainean “Mănușa”. Este o poveste frumoasă despre ospitalitate: în mănușa albă pe care a pierdut-o un băiețel în zăpadă își găsesc adăpost 7 animale: o cârtiță, un iepure, un arici, o bufniță, un bursuc, o vulpe și un urs brun. Când apare șoricelul, gâdilă cu mustățile lui nasul ursului, ursul strănută, animalele se împrăștie, iar băiețelul își recuperează mănușa, și scapă astfel de pedeapsa pe care i-o pregătise bunica lui. Acesta a fost cea mai la îndemână modalitate de a-i face pe copiii români să înțeleagă situația copiilor refugiați. Am ales să le vorbim celor mici despre basmele Ucrainei, nu direct despre ororile războiului.

Ce înseamnă pentru tine să ilustrezi basme?

Libertate. Recuperarea copilăriei. Am ilustrat până acum doar basme populare, majoritatea preluate direct de la țărani. Fiecare povestitor dă mai departe basmele așa cum și le amintește și cum le-a priceput, le trece prin filtrul fanteziei, al experienței de viață și al înțelepciunii proprii. De aceea, și eu mă simt liberă să le redau în imagini așa cum le înțeleg, să le trec prin filtrul meu. Colaborarea cu editura este una pe care și-ar dori-o orice artist: îmi lasă libertate și îmi oferă încredere totală, doar se minunează de rezultate, niciodată nu aduce obiecții.

De când pictezi, Anca? Este pictura forma de artă în care simți că te detașezi de situațiile cotidiene?

Pictez din grădiniță. Da, pictura îmi e de mare ajutor. Mă echilibrează și fizic și spiritual. Este o formă de meditație: îmi curăță gândurile, îmi relaxează corpul, îmi reglează respirația. Asta atunci când desenez ceea ce îmi doresc eu, în ritmul pe care îl aleg eu. Când apar constrângerile impuse din exterior, există riscul să nu mai funcționeze vraja.

Care a fost prima persoană care a remarcat înclinațiile tale?

Îmi amintesc că tatăl meu s-a minunat odată de forma unui nor pe care l-am desenat. E una din primele mele amintiri. Un nor poate avea orice formă. Prin urmare, cred că tata a vrut doar să mă încurajeze. Însă eu am dedus că am talent la desen și nimeni nu mi-a mai scos vreodată din cap această convingere.

Te simți creativă mereu?

Am mereu chef de joacă. Și cred că la mine creativitatea este în strânsă legătură cu joaca. Nu mă iau prea în serios atunci când creez. Sunt și foarte deschisă. Mă încântă și mă inspiră creativitatea celor din jurul meu. Deci nu-mi amintesc să fi avut blocaje creative, mereu găsesc portițe deschise.

Dar despre „Fir de ROZmarin”, proiectul tău personal, ce-mi poți spune?

Am lansat de curând, împreună cu prietena mea, Gabriela Athanasovici, site-ul https://rozmarin-concept.com/, unde lucrările mele apar printate pe accesorii de mătase: eșarfe și brățări de mătase naturală, măști de somn, batiste, perne decorative. Toate produsele sunt lucrate manual, din materiale naturale, în mici ateliere locale.

Imaginile create de mine pentru accesoriile ROZMARIN CONCEPT fac referire la basmele românești și universale, la credințele strămoșești, dar și la evenimentele importante din viața fiecărui om contemporan.

De ce ai ales denumirea ROZMARIN CONCEPT?

ROZMARINUL este planta aducerii aminte. Ofelia îi dăruiește lui Hamlet un mănunchi de rozmarin atunci când îi cere să nu o uite. (Planta chiar are proprietăți terapeutice, nu doar simbolice.) Am vrut să creez accesorii care adună în ele amintiri, care creează o punte între trecut și viitor. Mulți oameni aleg aceste obiecte prețioase pentru a le oferi drept cadou, pentru că sunt cadouri memorabile, pentru că valoarea de simbol a produselor lor depășește valoarea lor materială.

Toți avem modele care ne inspiră și luăm ce  e mai bun de la ei. Sunt oameni care te-au inspirat pe tot parcursul carierei tale?

Foarte mulți. Orice om din jurul meu este o inspirație. În general apreciez oamenii  în momentele lor de inocență, entuziasm și generozitate. Toți avem astfel de momente. Cel mai mult mă inspiră tinerii. Însă nu pot să spun că îi iau drept modele. Mă regăsesc în bucuria lor și îmi place să îi am în preajmă. Modelul după care vreau să evoluez îl iau dinăuntrul meu. Poate amintirea mamei mele mă inspiră, dar e tot înăuntrul meu.

Apropo de carieră, cum ți-ai defini traseul profesional?

Destul de imprevizibil. Îmi plac schimbările și îmi place să schimb din când în când traseul cu 180 de grade. Însă nu brusc, pentru că vreau să fac temeinic ceea ce fac.

Coincid visurile și aspirațiile tale când erai mică cu ce faci în prezent?

Am ales ce mi se potrivea. Mă amuză faptul că majoritatea fetițelor din “crinolina” mea își doresc să devină actrițe sau desenatoare. Eu când eram mică doream să devin balerină.

Cum jonglezi cu atribuțiile de mamă și cu cele de femeie de carieră?

Jonglez cum mă pricep mai bine. Nimic nu-mi iese ca la carte. Norocul meu este că băiatul meu, Nichita, are umor. Și foarte multă empatie, nu mă judecă. Acum e deja adolescent și în multe privințe se descurcă de unul singur.

Și dacă tot am pomenit de faptul că ești mamă, ce ai vrea să învețe copilul tău de la tine, poate, din greșelile tale?

Personalitatea lui Nichita e foarte diferită de a mea. Va învăța din propriile lui greșeli. Sunt liniștită pentru că e un om foarte cald și generos și își atrage prieteni care sunt la fel ca el. Știu că fundația este solidă. De restul se va ocupa viața.

Provocările pentru generația lui sunt cu totul diferite față de provocările generației noastre. Sper să aibă puterea și inspirația de a alege ce e mai bun pentru el din toate tentațiile și posibilitățile pe care i le pune la picioare lumea contemporană. Aș vrea să învețe să fie echilibrat, cu atenția și grija îndreptate și spre interior și spre exterior. Eu mă străduiam mult să îi mulțumesc pe cei din jurul meu și ignoram nevoile mele. Dar mi-am învățat lecția.

Ce ar trebui să mai știm despre Anca Cernea?

Că am două mătuși senzaționale- Rodica, sora tatălui meu și Zamfira, sora mamei mele.

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut în viață?

Cred că atunci când l-am ales pe soțul meu am făcut pasul cel mai curajos. Din doi artiști cu personalități diametral opuse în aceeași familie rezultă o combinație destul de explozivă. Însă dacă m-aș întoarce la momentul acela, probabil aș face aceeași alegere.

Lasă-ți un gând, iar peste un deceniu, poate, când vei reveni la materialul cu noi două, să ții cont de el.

Uite, sunt foarte curioasă cum va evolua arta vizuală creată de inteligența artificială și în ce fel se va manifesta creativitatea umană în această colaborare cu AI. Sunt curioasă cum se vor soluționa problemele etice care decurg din ritmul foarte alert în care se mișcă omenirea.

Planurile lui Sebastian Șerban de pe vremea când era copil nu coincid cu cele din prezent, dar îi place mult scara pe care urcă. Culmea, nici școala nu a îmbrățișat-o cu foarte mult entuziasm. Prefera activitățile extrașcolare pe care le desfășura cu tatăl, respectiv bunicul său. Era fascinat de astronomie, de istorie, de literatură, dar mediul din instituțiile educative îi displăcea și astfel a cântărit mult la fundamentul deciziei de a studia peste hotare.

Sebastian Șerban a terminat The London School Of Economics în 2020 cu un First Class degree, iar în prezent este masterand în drept fiscal la Oxford și în paralel  este consultant în cadrul Big4 în București. A lucrat și în Guvernul României, dar și în sectorul privat. Să-l cunoaștem!

Cum te vezi prin ochii proprii?

Îmi place direcția în care evoluez, deși realizez pe măsură ce trece timpul că sunt în mare parte rezultatul comunităților în care trăiesc. Dinamic, perfecționist, de multe ori critic, dar care caută să îi inspire pe cei din jur. Cu multe reușite, dar si cu multe ezitări.

Cine nu este Sebastian Șerban?

Nu este un cabotin, incult, un impostor, un arivist. Nu este un om care să întoarcă privirea de la nedreptate sau care să calce pe cadavre.

Care sunt valorile transmise în familie cu care ai plecat la drum în viață?

Moderația – în toate aspectele vieții, de la profesional la personal. În rest, respectul față de cultură, importanța familiei, a cinstei, respectul față de cei din jur.

Mai ții minte cum era băiețelul Sebastian? Cum a fost copilăria ta? Unde ai petrecut-o?

Într-un anume sens, băiețelul nu s-a schimbat foarte mult de atunci. Are aceeași curiozitate pentru lumea din jur, dar și o anumită doză de îngrijorare față de chestiuni pe care nu le poate controla. Mi-am petrecut copilăria în mare parte cu părinții la Iași, iar unele vacanțe la bunici. Mă jucam cu vecinii din zonă, atât la Iași, unde aveam activitățile obișnuite pentru acel mediu – bicicletă, fotbal, etc – cât și la țară. Acolo, bunicul meu aduna toți copiii din sat la el în curte, unde eu organizam jocurile, plimbările, iar ei chiar mă ascultau, cel mai adesea fără proteste, cred că pentru că bunicul meu era respectat în sat.

Îmi displăcea însă profund orice avea de-a face cu grădinița, iar mai apoi școala. De altfel, nu cred că mi-am invitat colegii de clasă să ne vedem sau chiar acasă la ziua mea până târziu în gimnaziu. Pur și simplu, când ieșeam pe poarta grădiniței/școlii, nu voiam să mai aud de orice ar fi avut o legătură cu acel mediu, iar aici intrau inclusiv colegii. Iar asta nu se lega de factorul învățare, pentru că eram pasionat de istorie, astronomie, literatură – mergeam cu tata la teatru și să vizităm diverse locații istorice, cu bunicul stăteam noaptea să privim stelele și construiam tot felul de invenții. Avea de-a face cu mediul, climatul din acele instituții, iar asta a fost ceva care a persistat pe tot parcursul meu școlar aici și care a dus la decizia de a pleca la studii în afară.

Când erai mic ce visai că o să devii?

Îmi doream să fiu actor, pentru că o vedeam ca pe o continuare a jocurilor de atunci, în ideea interpretării unor situații, persoane, etc. Mi s-a părut mereu interesant că, deși pasionat și de Lego-uri complicate, puzzle-uri și altele asemănătoare, cu care construiam nave, clădiri, nu mi-am pus niciodată problema să devin arhitect, pilot, sau inginer.

Ce poți spune despre frumoasa escapadă academică?

Dacă aș fi din nou în punctul de a alege, aș merge în aceeași direcție. A fost mult mai mult decât o escapadă, au fost niște ani care m-au transformat, iar acesta a fost motivul pentru care am și dorit să plec. Bineînțeles, au fost presărați și cu greutăți, precum mutarea într-o țară străină de unul singur, adaptarea la un sistem de educație complet diferit. Însă la final, totalul e unul de departe pozitiv.

Are învățământul românesc un merit?

Cred că este un lucru știut că sistemul românesc actual produce multe vârfuri și e normal să fie un motiv de mândrie. Pe de altă parte, suntem campioni la abandon școlar și analfabetism funcțional, ceea ce, după părerea mea, este un sacrificiu mult prea mare pentru niște olimpici care decid, în majoritate din păcate, să plece din țară după finalizarea studiilor. E o dilemă care cred că ar trebui tranșată prin prisma priorităților noastre ca stat, care, în profunzime, nu cred că s-au schimbat foarte mult după 1859. Mă refer la obținerea unui trai decent, în siguranță, pentru cât mai mulți dintre români. Nu glorie pe arena internațională pentru unul sau pentru altul.

Dar despre studiile în Anglia ce poți mărturisi? Ce impact au avut asupra ta ca om?

Din punct de vedere academic, sunt două aspecte pe care cred că anii de educație în Anglia le-au edificat. Gândirea critică, pilonul central al sistemului britanic, pe care ne-au antrenat-o din prima zi și care cred că îmi lipsea la plecarea din România, a devenit una dintre abilitățile mele cele mai valoroase. Apoi, integritatea academică și profesională, care în România vedem că este tot mai puțin respectată (sau descoperim acum cât de puțin a fost respectată și în trecut) de către o parte a societății. Pe lângă acestea, m-au impresionat profund apropierea profesorilor (savanți de talie mondială în domeniile lor) față de studenți, dar și modestia în interacțiunea cu noi.

Bineînțeles, pe lângă dimensiunea academică, viața acolo m-a forțat să mă administrez singur, să mă adaptez la o altă cultură. De fapt, la mai multe culturi simultan, dat fiind specificul multicultural al Londrei.

Te-a îndrumat cineva să studiezi peste hotarele țării noastre sau a fost decizia ta?

A fost decizia mea, cei din jur fiind reticenți inițial. Cu toate acestea, când am avut niște momente de cumpănă pe parcursul procesului de admitere, am avut sprijinul lor total. Țin minte că The London School of Economics, la care am mers până la urmă, mi-a scris după ce am aplicat să îmi spună că trebuie să dau un examen de admitere specific lor, care nu era în procesul obișnuit, pentru că nu recunoșteau bacalaureatul nostru. Examenul fiind compus din materie pe care nu o studiasem la școală (politică/geopolitică/relații internaționale) și matematică pe care nu o mai studiasem de doi ani, am vrut să renunț. Atunci mama m-a încurajat să merg până la capăt și se pare că a avut dreptate.

Decizia de a aplica în primă instanță nu a venit pentru că îmi doream să mă stabilesc peste hotare, ci pentru că îmi doream să văd un sistem de educație diferit. Am citit un articol în revista școlii în care o colegă mai mare, ajunsă la studii în Olanda, vorbea despre cum profesorii îi încurajează, le spun că sunt cei mai buni, se adaptează la nevoile lor și ale pieței. Am vrut să am și eu o astfel de relație bazată pe respect câștigat, nu impus. Deși au fost unii profesori și în România cu care am avut o astfel de relație, sistemul în ansamblu mă nemulțumea profund.

Ușoară sau grea a fost adaptarea printre străini?

Bariera cea mai mare a fost faptul că, deși vorbeam engleza fluent, limba învățată la școală nu e tocmai ce se folosește acolo în discuțiile de zi cu zi. Există nenumărate exprimări, abrevieri, conotații pe care nu le înțelegeam, ca să nu mai spun de umor și unele referințe culturale. Sunt însă lucruri pe care le asimilezi după scurt timp dacă îți dorești, iar acesta a fost și cazul meu. În rest, lucrurile peste care se trece mai greu, precum dorul de cei de acasă, de gastronomia românească, de muzica românească le-am tratat prin interacțiunea cu studenții români din Regat, apeluri dese acasă și urmărind actualitatea din țară.

Cum ai putea să îți descrii traseul profesional în câteva idei?

Am căutat să încerc mai multe domenii pentru a înțelege unde se potrivesc cel mai bine abilitățile mele, de la banking, la administrație, la consultanță. Am încercat și cred că am și reușit să aduc o contribuție pe măsura priceperii mele oriunde am mers.

Ce ne poți mărturisi despre activitatea la Guvern? Dar, despre perioada curentă?

La Guvern am înțeles că așteptările pe care credem cu toții că le avem în comun sunt ceva vag definit, care, atunci când ajung în etapa de implementare, se blochează în detaliile pe care nu ne-am așezat anterior la masă să le dezbatem și care sunt extraordinar de greu de adus la aceeași unitate de măsură. Am înțeles însă și cât de important este caracterul într-o funcție publică – probabil mai important decât pregătirea profesională. Pentru că statul poate canaliza energiile pozitive din societate care să îi compenseze unele lipsuri, dar niciodată lipsurile în caracterul celor de la vârf. Am întâlnit însă și o echipă de oameni dedicați și competenți, care au tras și mai trag încă zi și noapte pentru ca sistemul să nu se ducă de tot la fund și care nu merită stigmatul general aplicat administrației.

Cu ce te mândrești?

Cu reușitele academice și profesionale, cu familia, cu toate comunitățile din care fac parte. De exemplu, comunitatea de studenți din Marea Britanie, care într-un moment foarte dificil (Brexit) s-a solidarizat și a făcut față cu brio.

Dacă nu ar fi fost cariera de acum, ar fi fost….?

Spun mereu că odată ce termin de răspuns la toate întrebările pe care le am din domeniul economiei, mă fac regizor. Iar după ce am spus toate poveștile pe care le am de spus ca regizor, mă fac dirijor sau chef bucătar. Deși e posibil să-mi mai trebuiască niște vieți.

Ce proiecte ticluiești pe viitor?

Am în față un masterat de doi ani foarte dificil, concomitent cu noul job, din care vreau să învăț tot ce se poate. Cred că îmi vor ocupa tot timpul pe acest interval, așa încât nu îmi fac alte planuri de proiecte. În cel mai bun caz, poate voi da o mână de ajutor prietenilor mai întreprinzători.

Cu ce îndrumare vii pentru tinerii din generația de azi?

Din păcate, văd o încercare de justificare a imposturii și a jumătăților de măsură la unii dintre colegii mei de generație, chiar la unii lideri. E nimic altceva decât acel virus al necinstei care încearcă să pătrundă și în noile generații. Sfatul meu e să rămânem integri, să nu întoarcem capul, să sancționăm aceste practici. Și să începem chiar din domeniul de care suntem acum cel mai apropiați, acela al educației. Cinstea nu ne-o poate lua nimeni, iar până la urmă calitatea se vede. Au fost însă și multe momente în care tineretul a arătat că e dispus să lupte pentru principii în ultimii ani, ceea ce mă face să fiu optimist.

Ca orice copil, Ionuț Filișan visa să devină ba pilot, ba astronaut, ba doctor. Nicidecum, dizabilitatea pe care o avea nu l-a împiedicat să aspire că va îmbrățișa una dintre aceste meserii sau o alta la fel de frumoasă și care îi va aduce la fel de multe satisfacții sufletești. Culmea, nici etnia romă de care aparținea. Târziu, undeva pe la 23 de ani, a început să cocheteze cu tenisul și s-a identificat perfect cu acest sport practicându-l la nivel de performanță. Din ipostaza de voluntar la începuturi a ajuns antrenor pentru copii în interiorul clubului CS Dinamo. 

Până la acei ani, nu a știut că poate să practice un sport la un nivel atât de înalt și atunci când ești într-un scaun rulant sau când te folosești de proteze pentru a te deplasa. Ionuț Filișan, la trei ani, a suferit un accident de mașină în urma căruia i-au fost amputate picioarele, dar a trecut orice obstacol. În timp ce unii poate, se vaită din nimicuri, el nu a găsit timp pentru a se plânge. A muncit ca să ajungă să  poarte cu mândrie drapelul nostru în țări din Europa, chiar și Africa de Sud. A devenit campion internațional, lăsând ocheadele deoparte și sfidând situația fizică care, de fapt, s-a dovedit a fi un impediment doar în mintea unora. Este posibil să ne întrebăm cum se poate. Răspunsul îl găsim la Ionuț Filișan, campion prin definiție.

Ionuț, cât de mult îți place rolul tău în societate, acela de antrenor de tenis la Clubul Dinamo?

Încerc să mă bucur de el cu fiecare clipă. Nu credeam că o să ajung să am un rol în viața atâtor copii și că o să ajung să influențez măcar 1% din viața lor.

Când ai început să cochetezi cu tenisul?

Am început destul de târziu, la vârsta de 23 ani. Mi-ar fi plăcut să încep mult mai devreme, având în vedere că eu am avut accidentul la vârsta de 3 ani. Până la acea vârstă eu nu am știut că se poate practica sportul de performanță și într-un scaun rulant sau folosind niște proteze. Întotdeauna mi-a plăcut sportul și îl practicam de plăcere din școala generala, deși nu aveam voie deoarece puteam să mă accidentez sau să-mi stric protezele. Culmea, s-a și întâmplat de vreo două ori.

Ce ai studiat și unde? Dorință proprie sau îndrumare venită de la părinți?

Am studiat limbi străine în cadrul FLLS și a fost din proprie inițiativă. Părinții și-ar fi dorit să fiu notar, dar, din păcate pentru ei, nu mi-a plăcut niciodată acel gen de muncă de birou.

A îndrăznit vreodată să viseze băiețelul Ionuț că va ajunge antrenor?

Băiețelul Ionuț era destul de visător și cu capul în nori, dar nu m-am gândit niciodată că o să ajung antrenor. Nici măcar în facultate nu mă gândeam că o să ajung să lucrez cu atâția copii. Eram cumva puțin self-aware si mă gândeam că o să-mi fie greu să-i fac să se concentreze pe ce au de învățat de la mine și nu pe mine și de ce nu am picioare. Nu știu când s-a produs exact schimbarea și-am început să vreau să lucrez cu copii, dar mă bucur că s-a întâmplat și că mă aflu înconjurat zilnic de zeci de copii.

Ce vise purtai când era mic?

Cred că visam să fac chestii ca orice alt copil, să fiu doctor, astronaut, pilot și tot ce mai vedeam pe la televizor. Dar cel mai mult, cred că îmi doream să devin un supererou. Mai târziu, am aflat cine sunt cu adevărat eroii și ce fac ei. Și sper să ajung și eu cândva o inspirație pentru cei din jurul meu.

Să fie acesta lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut în viață având în vedere că majoritatea oamenilor se miră de faptul că aparții unui scaun rulant?

S-ar putea să fie, dar mi-aș dori ca pe viitor aceste lucruri să devină normale. Nu ar trebui definită munca sau competența unui om de scaunul rulant. Poate că sunt primul care are parte de o asemenea oportunitate, dar vreau să profit de ea, să arăt cât mai multor angajatori că poți să muncești, să dezvolți și să educi și dintr-un scaun rulant sau dacă este nevăzător și orice alta dizabilitate am avea. Din păcate, noi vedem doar dizabilitatea doar la cei care sunt în scaun rulant și e evident acest fapt, dar sunt dizabilități diferite și toți ar trebui tratați la fel și incluși în activități sociale.

Apropo de scaun rulant, cum e viața din el?

Normală de multe ori, ușoară uneori și grea de foarte puține ori. În general, nu am probleme nici în a-l folosi, nici a în a mă deplasa cu el, dar mai sunt momente când ajung la anumite instituții sau clădiri fără rampă sau lift și devine mai grea puțin.  Încerc să mă  descurc singur sau cu ajutorul celor din jur. Și este și foarte ușoară pentru că eu tot timpul vin cu scaunul la purtător, stau tot timpul jos, nu trebuie să ocup loc pe banca sau la masă și mă strecor între doua locuri.

Ai îndrăznit de multe ori sau de puține ori să te imaginezi cum e fără acest scaun având în vedere că tu știi, să zicem relativ, doar trei ani din viața ta cum e să mergi pe picioare?

Pe picioare am mers 25 de ani, doar că nu pe ale mele. Eu am folosit constant protezele în prima parte a vieții mele, altfel mi-era mai greu să termin facultate. Învățam la etajul 2 fără lift.

Dar ca să răspund și la ce m-ai întrebat exact, m-am gândit la un moment dat cum ar fi fost dacă nu avea loc accidentul și am ajuns la concluzia că acel eveniment m-a făcut să fiu exact omul care sunt astăzi și îmi place cum sunt și unde sunt și nu as schimba nimic, sincer. Accidentul mi-a arătat lumea și posibilitățile ei, m-a făcut pe mine și pe toți cei de lângă mine să fiu mai open-minded, m-a învățat să fiu un luptător. Nu știu unde ajungeam sau cum eram dacă nu exista accidentul, dar unde sunt și cum sunt e perfect pentru mine.

Ai prezentat pentru unii de-a lungul existenței tale milă? Ai auzit des replica „ce milă îmi este! Vrei o mână de ajutor?”

Nu mi-a plăcut niciodată să am parte de mila cuiva și de aceea multe lucruri am încercat să le fac singur. Acum am învățat să nu mai fiu atât de categoric, le mulțumesc pentru ajutor sau ce vor ei să facă și le zic ca nu este nevoie. Când eram mai tânăr, mă enerva să mă tot ajute lumea, dar am înțeles că ei, în general, asociază oamenii în scaun rulant cu neputință sau cu oamenii sărmani și poate că este adevărat pentru mulți. Eu încerc să le arăt că nu este cazul de fiecare dată și că sunt și oameni care se descurcă și că nu trebuie să fiu definit doar prin prisma scaunului.

Care e reacția de impuls la auzul acestor întrebări?

Cum am zis și mai devreme, încerc să-i înțeleg și să le apreciez încercarea de ajutor, dar de cele mai multe ori o refuz pentru că îmi place să-mi fac lucrurile de unul singur chiar dacă lor li se pare că mă chinui sau mi-e mai greu.

Ai simțit discriminare, marginalizare în toți acești ani? Ai simțit că pentru unii ești și rom, ești și cu o dizabilitate și că în ochii lor nu ai putea înfăptui prea multe-n viață?

Sunt sigur că au fost, dar eu am un defect sau o calitate, nu știu exact ce este, în care nu observ lucrurile negative, sau mai bine zis nu le iau în seama. Încerc să mă alătur de oameni care mă susțin și mă încurajează. Sunt sigur că au fost oameni care nu aveau încredere și că  nu voi reuși, dar pentru mine părerea acelor oameni nu conta.

Dacă ar fi să alegi câteva cuvinte și să le pui în câteva propoziții despre cum îți descrii viața, care ar fi acelea?

Iubesc ceea ce fac, iubesc oamenii din jurul meu, mă bucur de momentele astea. Aș putea să rezum la două cuvinte: fericit și îndeplinit.

Ionuț, unde te vom găsi în perioada următoare? Ce competiții ticluiești?

Mă veți găsi aproape zilnic la Dinamo alături de copiii pe care îi antrenez și la Centrul Național de Tenis unde mă antrenez pentru următoarele turnee ce vor avea loc chiar în România la București și Pitești.

Apropo de competiții, care au fost ultimele la care ai participat și cu ce rezultate te-ai întors acasă?

Ultimul turneu la care am participat au fost Europenele de tenis în scaun rulant, dar, din păcate, anul acesta nu am avut rezultatele dorite. Știu doar că am luptat pentru fiecare punct și mă bucur că pot să particip la o asemenea competiție în care să reprezint România.

Ești campion și ai reprezentat România. În ce țări ai obținut cele mai importante titluri?

Am reprezentat România din 2014 până în ziua de astăzi la toate concursurile la care am participat. În lotul național am fost de  șase ori, am fost și căpitanul echipei naționale, ne-am clasat pe locul 5 la un campionat regional, o clasare extraordinară pentru noi. Individual, am participat în aproape toată Europa și în Africa de Sud, iar cele mai importante trofee le-am obținut în Croația, Lituania și Grecia.

Doamna profesor Ramona Mara Pisoiu este absolventă a Facultății de Geografie, masterandă în specializarea „Integrare europeană”, iar în prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” din București.

În anul 2000 a avut șansa de a o cunoaște pe doamna Mona Șerbănescu, fondatoarea și directoarea Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, sub îndrumarea căreia a crescut din punct de vedere profesional, fiind recunoscătoare pentru asta.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Rolul profesorului cred că nu a fost nicicând mai important pentru viitorul unui copil. Profesorul joacă un rol esențial în modelarea copiilor ca OAMENI. Nu numai că îndrumă copiii în activitățile academice, împărtășind cunoștințe, deschizând larg ferestre spre lume, ci sunt acolo pentru a le arăta mai ales valorile și comportamentele pe care se pot baza in viitor.

Cred că a fi profesor este o mare responsabilitate. Profesorul este, vrea, nu vrea, un model pentru cei din fața lui și, în primul rând, el ca om trebuie sa fie demn de această profesie.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Bunătatea se învață cel mai bine dacă o simți. Dacă în clasă e o atmosferă pozitivă, încurajatoare, copilul are încredere că este într-un loc bun și, chiar dacă nu e întotdeauna sigur pe răspuns, își asumă riscul.

Bunătatea, respectul, sinceritatea sunt, după părerea mea, la fel de importante ca rezultatele extraordinare la matematică, română, geografie, limbi străine etc.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Îmi aduc aminte perfect prima oră de CDON (Cunoștințe despre om și natură) de la „Grădinițele Arc-en-Ciel”, de pe strada Matei Voievod. Am intrat în sala din mijloc unde mă așteptau copiii așezați în ”U”, îndreptați cu fața la tablă și cu toți ochișorii lor ațintiți spre mine, am început să le povestesc despre ceea ce ne înconjoară. Am simțit emoție, responsabilitate, frica de a nu mă face înțeleasă și bucurie, când la final, copiii s-au strâns ciorchine în jurul meu într-o îmbrățișare comună. Am ieșit din clasă cu cămașa udă în spate, dar zic că a meritat fiecare picătură. Mi-a plăcut de îndată ce am început!

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Eu sunt profesor de geografie, îmi place și mă motivează acest lucru, dar nu poți fi un profesor bun dacă nu construiești o relație cu copiii, mai ales dacă ești și diriginte/mentor și lucrezi mai îndeaproape cu ei. Trebuie să le arăți cine ești ca persoană, ce valori ai și să comunici permanent cu ei. Comunicarea este elementul principal, pentru că servește la crearea de conexiuni între elev si profesor. Comunicarea și consecvența. Pe lângă predarea geografiei, treaba mea este să-l învăț pe copil să fie mai bun pentru viitor.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Un mediu de învățare eficient este acela în care toate „părțile” implicate învață unele de la altele. În timp ce elevii învață de la mine despre un anumit subiect, eu învăț de la ei cum să-mi fac lecțiile mai interesante pe viitor, folosindu-mă de întrebările lor. Astfel, ambele părți învață una de la cealaltă.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Nu toți copiii sunt motivați de aceleași lucruri. Unii sunt interesați doar dacă subiectul discutat îi ajută în „lumea reală” sau dacă există experimente practice, alții își doresc să folosim cât mai mult tehnologia, la polul opus fiind cei cărora le place să studieze hărțile/atlasele sau să lucreze în echipă. Ce fac eu ca să-i mențin interesați? Alternez lecțiile, astfel copiii cu preferințe diferite se concentrează pe lucrurile care le plac cel mai mult.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Îmi este dificil să aleg o singură carte, dar pot să spun că mai nou sunt atrasă de jurnalele de călătorie. Marius Chivu cu „Trei săptămâni în Himalaya” și „Trei săptămâni în Anzi” m-a cucerit definitiv. Asta pentru că îmi plac experiențele autentice trăite cât mai aproape de natură, dar și pentru că textul este însoțit de niște fotografii excepționale făcute chiar de către autor. De asemenea, Ana Hogaș și Ionuț Florea cu „Oyibo. 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa” sau „Prin praf și vise” de Roxana Valea sunt potrivite acum, pentru vacanță.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

În atâția ani de predare am nenumărate amintiri dragi, dar poate cea mai plină de emoție a fost cea din primul an de pandemie, când la serbare de iarnă, copiii fiind în online, au ridicat la camere, pe neașteptate, afișe de apreciere.

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

Calitate nu cantitate.

Îmbunătățirea calității educație prin programe mai puțin stufoase și concentrarea pe conținuturi. Cantitatea mare de informații duce la un nivel ridicat de stres, copiii nu știu pe ce să se concentreze, ba mai mult, au tendința să nu mai învețe sau să învețe strict pentru răspuns.

Consecvența

Sunt de acord cu inițiativele reformatoare, reale, dar într-un ritm normal. Orice intervenție în educație trebuie testată, începi cu clasele mici, aștepți rezultatele, le studiezi, mai apoi impui schimbarea. Atât noi, cât și copiii avem nevoie de stabilitate.

Omul sfințește locul

Profesorul este cel care creează contexte de învățare ținând cont de fiecare copil în parte, el însuși evoluând o dată cu acesta. Dăruirea profesorului are un rol important în modelarea viitorului adult de succes, cu valori autentice. Un sistem care se bucură de specialiști în educație cu astfel de calități, nu poate da greș in formarea unei societăți sănătoase.

Părinții, la vârsta copilăriei, îl sfătuiau să urmeze alt traseu profesional diferit față de cel artistic, dar Dragoș Popa organiza în fața porții spectacole pentru toți cei care treceau pe acolo încă de mic. Trotuarul îi era scenă, iar pătura de pe pat, agățată pe o sârmă, cortină. Mai târziu, la 16 ani, pe când era încă un adolescent în formare, și-a obținut titlul de „cel mai tânăr președinte de festival” care l-a urmărit ani la rând.

Proiectele în care și-a lăsat amprenta și pe care le ticluiește singur sau alături de o echipă sunt în domeniul socio-cultural, educativ și de promovare pentru tinerele talente. Pe primul loc, Dragoș ar poziționa Centrul Cultural Artist pentru Artă, pe care l-a fondat și pe care îl conduce încă din anul 2010 și care funcționează ca Școală de Arte. Importante sunt și proiectele prin care a reabilitat anumite spații cu scopul de a putea fi utilizate drept încăperi pentru cursuri de arte. Importante sunt și festivalurile naționale și internaționale de muzică, cum ar fi Festivalul Național de Interpretare „Lira”, Festivalul Național „Glasul Valahiei” sau Gala Instituțiilor de Arte.

Întreaga sa existență se conturează în jurul creativității și a creației, pasiunea fiind cea care primează în orice activitate în care se implică. Îl găsim în ipostaza de coordonator, organizator, artist, mentor, realizator emisiuni radio, iar etichetele cu care defilează în societate,  îi definesc întreaga lui existență. Fiecare rol pe care l-a îmbrățișat și l-a câștigat cu demnitate. Să-l lăsam pe Dragoș Popa, totuși, să ne povestească mai multe despre frumoasa poveste a escapadei lui academice!

Dragoș, în jurul căror cuvinte guvernezi în viață?

Dragos(te) și respect! Aceste două cuvinte reies din acel motto pe care l-am adoptat și care îmi ghidează pașii prin viață. Nu există interviu sau apariție pe scenă, în care să nu promovez această idee că „cei ce aduc soarele în viața altora, vor trăi și ei în lumină”, devenit deja un motto personal.

Cum te vezi prin ochii tăi proprii?

O persoană cu calități și defecte, dar care întrunește cu siguranță cele necesare pentru a confirma că motto-ul amintit anterior face parte din mine și mă reprezintă.

Ai crescut și te-ai format printre artiști. Ce înseamnă asta pentru tine?

Chiar dacă nu dorim, în mod inconștient, copiem elemente din mediul în care trăim. Este esențial, pentru succesul nostru să ne înconjurăm de oameni care ne sunt model în viață. Dacă privesc din exterior la personalitatea, realizările sau la aspirațiile mele, mă identific cu cei cu care am crescut.

Legat de formare, ce ai studiat mai concret? Ce te recomandă diploma sau diplomele?

Palmaresul meu cred că este cel care „mă recomandă”, însă diplomele atestă anumite priceperi. Pentru a răspunde punctual, amintesc Școala de Arte din Brașov (Muzică), Școala de Televiziune și Radio „Tudor Vornicu” din București (Editorial artistic), Facultatea de Științe ale Educației din Brașov (Pedagogie) și Facultatea de Științe și Arte din Târgoviște (Muzică). Impact semnificativ a avut și pregătirea mea pentru un an de zile la Academia de Muzică din Cluj, dar mult m-au ajutat și cursurile de MasterClass sau orele petrecute la anumite școli private. Le mulțumesc tuturor mentorilor și profesorilor.

Care a fost primul om care a descoperit valențele și talentul tău? Cine te-a încurajat să continui pe partea creativă ca și solist?

În cazul meu nu este vorba despre o persoană care m-a descoperit. Pur simplu, încă de mic copil organizam în fața porții spectacole pentru toți cei care treceau pe acolo. Trotuarul îmi era scena, iar pătura de pe pat, agățată pe o sârmă, cortina. Părinții m-au îndrumat într-o direcție total opusă domeniului artistic. Am descoperit singur că există o disciplină numită canto, iar apoi i-am rugat să mă însoțească la profesorul pe care îl găsisem prin internet. Pe parcurs mi-au fost alături oameni care reprezintă o inspirație pentru mine și de la care am învățat enorm. Eu i-am căutat, nu au picat din cer. Maestrul George Nicolescu, cel care a făcut ca piesa „Eternitate” să fie nemuritoare sau Ilie Micolov, autorul celebrei „Dragoste la prima vedere”, sunt printre maeștrii care m-au încurajat cu fiecare ocazie.

Între timp, ți-ai lărgit aria profesională. Ai devenit jurnalist radio-tv, ești implicat activ în diferite proiecte socio-culturale, ai și organizat propriile proiecte în care ți-ai pus amprenta în totalitate sau poate ai o mică echipă în spate cu care ticluiești noi și noi idei. Cum de faci atâtea?

Este adevărat că multe idei îmi aparțin, însă nu toate au pornit numai de la mine. Am o echipă mică, dar puternică. Atunci când proiectele noastre prind contur aduc beneficii comunității, iar ideile vin pur și simplu din pasiune. Nu îmi doresc să plec de pe lumea asta fără să las ceva în urmă! Pe de altă parte, anumite proiecte sunt un mijloc de formare pentru cei mai tineri decât mine, iar sentimentul că am contribuit la traseul lor profesional, mă face să mă simt util și împlinit. Eu îmi împlinesc cariera, iar ei, beneficiarii, își formează viitorul.

Primii bani din ce i-ai câștigat?

Primii bani i-am câștigat din muzică, în calitate de mentor vocal. Timp de un an, elevă mi-a fost o singură domnișoară în vârstă de 7 anișori. Ea și-a dorit să lucreze cu mine și este cea care m-a pornit pe acest drum. A rămas alături de mine timp de 8 ani, la fel ca și ceilalți tineri care s-au alăturat pe parcurs.

Care este povestea ta legată de radio?

Am debutat în televiziune cu o emisiune de travel. Televiziunea respectivă s-a închis, iar apoi am fost invitat să prezint știri radio. Am colaborat în acest sens cu Radio Brașov, Radio SuperFM, Radio România, iar în prezent fac parte din echipa KissFM, MagicFM și RockFM, la stația din Brașov. Povestea interesantă este că niciodată nu am mers să mă angajez, dar s-au deschis anumite portițe, iar eu am intrat și am rămas atât timp cât am simțit că locul meu este acolo.

Care sunt legăturile pe care le simți tu dintre artă și radio? Se îmbină cele două?

Cele două sunt strâns legate între ele și îmi este ușor să le gestionez. Creativitatea și creația sunt un liant între muzică și radio, în cazul meu.

Și apropo de activități, care sunt proiectele cele mai importante pentru tine? Îmi poți enumera câteva?

Așa cum ai amintit anterior, majoritatea proiectelor pe care le-am desfășurat sunt în domeniul socio-cultural, educativ și de promovare pentru tinerele talente. Printre cele mai importante proiecte aș enumera emisiunile mele, materialele jurnalistice și totuși, cred că pe primul loc aș poziționa Centrul Cultural Artist pentru Artă, pe care l-am fondat și pe care îl conduc încă din anul 2010 și care funcționează ca Școală de Arte. Importante sunt și proiectele prin care am reabilitat anumite spații cu scopul de a putea fi utilizate drept încăperi pentru cursuri de arte. Importante sunt și festivalurile naționale și internaționale de muzică, printre care amintesc Festivalul Național de Interpretare „Lira”, Festivalul Național „Glasul Valahiei” sau Gala Instituțiilor de Arte.

Ce-ți aduc frumos pentru suflet toate aceste proiecte?

Sunt proiectele mele, dar sunt proiecte care au beneficiari. Asta înseamnă că prin intermediul acestora aduc un plus de valoare și fac un bine cuiva. Festivalurile și concursurile de muzică sunt în folosul tinerilor talentați, indiferent că vorbim despre cântăreți, dansatori sau actori. Spectacolele pe care le organizăm înfrumusețează viața culturală. Evenimentele caritabile sprijină anumite cauze, iar lista poate continua. Sufletește simt acea satisfacție că nu trăiesc degeaba și că implicarea mea este semnificativă pentru comunitate.

Din ce am aflat despre tine, ai ales cariera de pedagog vocal în detrimentul celei de solist. Ți-ai făcut și propria Școală de Arte la Zărnești, de unde provii tu. A fost ușor sau greu să câștigi încrederea părinților, a copiilor, a profesorilor?

Mult mai dificil a fost ca eu să prind încredere în mine. Susținerea din partea părinților și a copiilor era deja prezentă. Ei au fost cei care m-au căutat și mi-au propus să încep să predau cursuri, încă de pe vremea când eram adolescent, chiar dacă nu aveam pregătirea necesară. Încă de atunci am fost implicat în activități culturale și urcam pe scenă în calitate de solist. Probabil așa le-am câștigat încrederea. În altă ordine de idei, consider că nu a fost o alegere, ci mai degrabă asta mi-a fost rezervat. Este adevărat că ce e al tău e pus deoparte, în sensul că Dumnezeu are pentru fiecare darul său. Am studiat și m-am pregătit pentru ambele, însă cea de pedagog probabil că se potrivește mai mult cu personalitatea și cu menirea mea pe această lume.

Care a fost ultimul proiect pe care l–ai dezvoltat?

Festivalul național de interpretare vocală și instrumentală „Glasul Valahiei”, la care au participat anul acesta peste 200 de tineri artiști din 13 județe ale României, este cel mai recent proiect. Evenimentul își propune descoperirea și promovarea acestor soliști români, oferindu-le șansa de a cânta live pe scenă și de a obține titluri, distincții și premii.

Te-am zărit pe rețelele de socializare alături de maestra Felicia Filip. Ce v-a adus împreună?

Muzica este cea care ne-a unit la început și a fost un liant pentru tot ce a urmat. Empatia, solidaritatea, dragostea și respectul sunt valori care au consolidat relația noastră. Chiar dacă viața nu ne-a intersectat pașii zi de zi, atât sopranei Felicia Filip, cât și maestrului Cristian Mihăilescu, le datorez curajul și reușitele mele. Sentimentul că ei mă prețuiesc și că sunt acolo, undeva, m-a făcut să am curaj și să simt că pot. Prețuirea pe care mi-o poartă face parte din elementul magic care mi-a sporit evoluția pe plan personal și profesional. Sunt personalitățile pe care le admir cel mai mult.

„Dragoș Popa este strălucitor și un nume cu care eu mă mândresc! A învățat de la maeștrii săi și a știut cum să conducă totul spre succes, astfel devenind un exemplu pentru cei mai tineri decât el. Dragoș Popa este un tânăr de mare calitate, un caracter extraordinar, omul care duce până la capăt, cu strălucire, tot ceea ce începe. Este valoros, trebuie remarcat și pus în lumina lui adevărată!”, a declarat într-un interviu, soprana Felicia Filip.

Cât de mult te onorează, Dragoș, titlul de „cel mai tânăr președinte de festival”?

Este un titlu care mi-a marcat existența semnificativ. A fost și încă este un motor al proiectelor din trecut, a celor din prezent și viitor. Un titlu pe care mă rugam să nu îl mai aud, deoarece nu reușeam să mai scap de el și care totuși, iată, că mă urmărește și în prezent. Îmi doream să fie uitat pentru că celelalte realizări ale mele rămâneau în umbra acestui titlu. Mulți ani la rând, indiferent de situație, prezentarea mea oficială începea astfel. Acest titlu marchează prima mea apariție, la numai 16 ani, într-un ziar tipărit. Pe atunci, jurnaliștii selectau mult mai atent subiectele care urmau să fie livrate cititorilor.

Care este perspectiva ta de viitor? Ce vrei să ticluiești în perioada următoare?

Odată cu înaintarea în vârstă cresc nevoile personale, dar și responsabilitățile pentru familie. Doresc să îmi îmbunătățesc calitățile de antreprenor, iar cândva, să am posibilitatea să sprijin ONG-urile din România. Să fie acel sprijin pe care l-am primit foarte rar din partea agenților economici. Însă, oricum ar fi, viața m-a învățat că lucrurile bune ne ies cel mai bine atunci când le croșetăm în tăcere. Prefer să duc la bun sfârșit o idee, iar apoi să o prezint. Îi sfătuiesc pe toți să facă la fel!

Vlad Daragiu este fascinat de medicină și își satisface toate curiozitățile legate de ce ascunde această știință studiind la Facultatea de Medicină din Oradea. Părinții l-au crescut atât pe el, cât și pe sora lui în jurul unor valori și le-a insuflat amândurora gândul că educația este instrumentul pentru un start echilibrat în viață. Prin exercițiul imaginației pe care-l avea la vârsta mică, intra în rolul unui neurochirurg, deși concret nu știa ce înseamnă și ce presupune. Se pare că visurile de atunci cu planurile de acum coincid, doar că va îmbrăca, din nefericire, halatul alb de doctor peste o piele care are deja urme lăsate de o societate incorectă care arată continuu cu degetul comunitatea romilor.

Are un gust amar când aude replici precum „ mi-a intrat în salon o țigancă nespălată” sau ”și pe ăștia (pe romi) trebuie să îi tratăm la fel, că dacă nu, te aleargă cu cuțitul prin spital” și totuși Vlad  nu se simte încă obosit să lupte pentru drepturile sale, nici pentru cele ale celorlalți cetățeni de etnie romă. Striga cu mândrie „eu nu sunt țigan, sunt rom” de pe vremea când era la grădiniță. Adult fiind, vrea să demonteze toate prejudecățile despre romi.

Are șansa de la viață de a schimba problema mentalității pe plan național prin exemplul propriu, dar și prin faptul că-și susține părinții în interiorul organizației non-guvernamentală Fundația Ruhama pe care au înființat-o încă din 1996, a cărei viziune este să ofere romilor posibilitatea de a trăi o viață demnă și bună și care este preocupată continuu de incluziunea întregii comunități de această etnie din perspectivă educațională, socială și economică.

Vlad, mi-ai spus că ești în sesiune. A câta sesiune este? În ce an de facultate ești?

Sunt în anul trei de studii și pot spune cu bucurie că mă aflu în cea de a șasea sesiune, ceea ce marchează jumătatea parcursului meu educațional în cadrul Facultății de Medicină și Farmacie din Oradea.

Cum ți se pare medicina? Cât de mult îți place?

Medicina este fascinantă pentru mine. Frumusețea ei este dată de complexitatea caracteristică, în sensul în care fiecare curiozitate satisfăcută sau informație acumulată naște alte întrebări și trezește alte curiozități formând în final un sistem de engine, pe care, cu multă răbdare, îl poți elucida.

Apropo de faptul că ești student, unii sau alții spun că nu este pentru oricine și că viața de student la medicină este grea. Tu cum te raportezi față de ea?

Medicina este la fel de dificilă ca orice alt lucru dificil pe care un om trebuie să îl facă pentru a-și asigura viitorul și posibilitatea de a trăi o viață demnă. Diferența o creează sistemul de raportare individual. Consider că, pentru a fi un bun profesionist, pentru a face performanță, indiferent de domeniul de activitate ales, munca, efortul și răbdarea trebuie îmbrățișate. Îmi place să abordez viața de student într-un mod echilibrat, există un timp potrivit pentru studiu, sport, hobby-uri, dar și pentru socializare și distracție.

Spune-mi totuși, te rog, cine te-a „împins” să te îndrepți către această zonă sau a fost o dorință de a ta?

Decizia de a merge la medicină am luat-o în mod conștient abia la începutul clasei a XII-a, după ce am analizat alături de părinții mei și alte variante precum studiile economice, psihologia sau balneofiziokinetoterapia. Părinții mei mă încurajau să aleg ceea ce îmi place, dar mereu îmi vorbeau despre medicină ca fiind varianta sigură, care îmi oferă cele mai multe oportunități și au avut dreptate. În mod mai puțin conștientizat, cred că decizia a fost luată încă de pe la vreo 10 ani, când la întrebarea ”Ce vrei să te faci când vei fi mare ?” răspundeam inițial ”prințesă”, ulterior după ce mă asiguram că adulții au râs și au înțeles că e o întrebare pe care nu o tratam cu maximă seriozitate le spuneam că aș vrea să fiu ”neurochirurg”. Pe vremea aceea nu știam sigur ce implică neurochirurgia, știam de pe la televizor și de prin auzite că ar fi foarte dificilă, că este practicată de medici și că are ceva de-a face cu creierul.

Mai ai vreun membru în familia ta care a devenit doctor și care, poate, te-a inspirat?

În familia mea voi fi primul medic, în schimb ai mei m-au inspirat prin propriul exemplu, fiind oameni care provin din familii simple, dar care și-au depășit incomensurabil condiția. Pe de-o parte, îmi doresc să le ofer alor mei satisfacția de a avea un copil care va fi terminat medicina, pe de altă parte vreau să îmi demonstrez mie că pot face asta și într-un final să devin medicul la care pacienții, indiferent de etnia sau statutul lor social, să apeleze cu încredere știind că vor fi tratați cu respectul și demnitatea pe care o merită.

Și dacă tot am pomenit de familie, al câtelea copil ești al părinților tăi?

Sunt ”mezinul” familiei, am o soră mai mare, Alexandra.  Ea este persoana la care mă uit cu maximă admirație și apreciere. Prin reușitele ei, m-a provocat mereu la mai mult și mai bine, a studiat în cadrul universității King`s College din Londra, specializarea Business and Management, iar în liceu a coordonat echipa Consiliului Județean al Elevilor din Bihor.

Unde ai copilărit și care sunt cele mai dragi amintiri ale tale din perioada aceea?

Copilăria mi-am petrecut-o în Oradea, „prin fața blocului și în curtea școlii”, unde mă jucam de-a v-ați ascunselea, sau țapu cum îi spuneam noi, flori fete și băieți, sau băteam mingea împreună cu copiii vecinilor. Amintirile pe care le port cu cel mai mare drag în minte au toate același scenariu: acasă de sărbători, împreună cu familia și familia extinsă primind colindători și ascultându-i pe tata și frații lui spunând aceleași bancuri și povești pe care le-am mai auzit cu toții de cel puțin douăzeci de ori, dar la care râdem cu la fel de multă poftă de fiecare dată.

Ce a spus mama, dar și tatăl tău despre decizia ta de a deveni doctor? Cât de mult te-au susținut în alegerea ta având în vedere că costurile unei facultăți sunt mari?

Părinții mei au fost cel puțin la fel de entuziasmați ca mine, poate chiar mai mult, atunci când au aflat că am fost admis la facultatea de medicină, iar sprijinul pe care ei mi-l acordă este necondiționat. Există totuși, instrumente utile desemnate etnicilor romi, pe care le utilizez și eu, pentru a îmi facilita accesul la educația superioară. Acestea sunt, spre exemplu, locurile speciale atribuite etnicilor romi în cadrul universităților din România, care asigură studenților un loc la fără taxă pe tot parcursul anilor de studiu și care pot fi accesate, doar dacă candidatul rom este acceptat în cadrul universității în urma concursului susținut împreună cu toți candidații romi și ne-romi. Alte oportunități sunt bursele de merit precum ”Roma Memorial University Scholarship Program”, oferită de Roma Education Fund, și care acordă anual studenților romi o sumă în bani care să acopere costul pentru materialele necesare studiului.

Și dacă tot vorbim despre această meserie, de studii și costuri, ce lucrează ai tăi? Ce servicii au?

În anul 1996, părinții mei au înființat organizația non-guvernamentală Fundația Ruhama a cărei viziune este să ofere romilor posibilitatea de a trăi o viață demnă și bună. Echipa Fundației Ruhama este preocupată de politicile de integrare și incluziune a comunității rome din perspectiva educațională, socială și economică, astfel încât fiecare persoană să își poată atinge potențialul maxim de dezvoltare. În prezent, mama mea Tina Daragiu, este directorul executiv al organizației, iar tatăl meu, Marian Daragiu, este subsecretar de stat în Ministerul Educației.

Ți-au insuflat părinții tăi ideea că singura armă cu care poți dobândi în viață este studiul și educația permanentă sau s-au speriat de cât de multă investiție financiară înseamnă asta? Ce îmi poți spune?

E puțin probabil să pot pune în cuvinte accentul pe care părinții mei l-au pus asupra nevoii de educație, nu doar pentru mine și Alexandra, ci în general, pentru copiii și adulții cu care lucrează și care vor fi, sau sunt, cetățenii unei societăți funcționale, în care fiecare dintre noi aduce un aport semnificativ. Printre primele conversații pe care mi le aduc aminte de prin casă sunt despre programe educaționale, programe ”școală după școală” sau programe de tipul ”a doua șansă”, care prin implementarea lor aveau scopul de a stimula, a sprijini și a îndemna atât copiii, cât și aparținătorii înspre accesarea educației de calitate.

Au fost , poate, și profesori care au văzut o sclipire în tine și te-au îndemnat să îți urmezi visul de face medicină?

Dascălii au un impact imens asupra elevilor, la fel cum informațiile pe care aceștia le oferă elevilor pot rămâne în mințile copiilor pe tot parcursul vieții. Cuvintele și acțiunile au un efect similar, m-aș încumeta să spun că cele din urmă sunt mai aderente, mai longevive. Am avut șansa ca în liceu, biologia să ne fie predată la cel mai înalt nivel de către doamna profesoară Citirea Luminița, un dascăl excepțional, datorită căruia am înțeles că sunt capabil de medicină. Spunându-i dumneaei că aș dori să dau la facultatea de balneofiziokinetoterapie, pe un ton convingător mi-a spus ”Vlad, eu cred că poți chiar mai mult”, încurajându-mă astfel să urmez medicina. În aceeași măsură, doamna profesoară Zbârcea Claudia, sub îndrumarea căreia am avut oportunitatea să mă pregătesc pentru examenul de admitere, mi-a apreciat gândirea logică și mi-a oferit mai multă încredere în abilitățile mele.

Dar au fost și glasuri printre cei de la catedră care te-au descurajat? Ai simțit vreodată pe perioada școlii că ești marginalizat sau că nu reprezinți prea multă încredere având în vedere etnia ta?

Fiind ”în rând cu lumea”, având acces la apă curentă, electricitate, mâncare de calitate, având posibilitatea de a-mi cumpăra ”una alta”, lucruri care la prima vedere par a fi normalități, banalități, dar care pentru mii de copii din medii defavorizate sunt luxuri, nu am fost perceput de către profesorii și colegii mei ca fiind romul stereotip. Elemente importante ale asumării propriei identități sunt încrederea de sine, stima de sine și simțul demnității, acestea sunt imposibil de obținut atunci când în societate nu poți proiecta imaginea eu-lui real, din pricina unor lipsuri. Asumarea cu încredere a identității mele rome, pusă pe baza unei vieți trăite demn și a investiției făcute în educația mea de către părinți, m-a ferit de discriminarea adresată în mod direct mie de către profesori. Acestea fiind spuse, am auzit totuși opinii împărtășite public care m-au lăsat cu un gust amar și pentru care am avut contraargumente, dar m-am văzut mereu nevoit să pun în balanță beneficiile sau pierderile pe care le voi fi avut de suferit, aflându-mă într-un final tot ”la mâna” profesorilor care îmi vor corecta lucrarea. Printre exemplele care vor rămâne cu mine pentru mult timp sunt folosirea uzuală a termenului peiorativ ”țigan”, expresile folosite adesea fără a cunoaște adevărata însemnătate a lor ”S-a înecat ca țiganul la mal”, sau modul în care unele cadre medicale povestesc despre interacțiunea cu pacienții romi ”mi-a intrat în salon o țigancă nespălată”, spusă pe un ton plin de dezgust, sau ”și pe ăștia (pe romi) trebuie să îi tratăm la fel, că dacă nu, te aleargă cu cuțitul prin spital”. În aceeași măsură am participat la cursul unor cadre didactice care ar trebui să reprezinte majoritatea și normalitatea și care vorbesc despre pacienții romi cu respectul adecvat.

Dar legat de colegi ce îmi poți mărturisi? Ai vreun episod în memoria ta în care ai fost arătat cu degetul din pricina faptului că ești rom?

Când eram la grădiniță, o colegă m-a apelat cu etnonimul peiorativ (nu știam la acea vreme ce înseamnă peiorativ, dar știam că părinții mei foloseau termenul de rom) și i-am explicat foarte natural, că eu nu sunt ”țigan”, ci sunt rom. Doamna educatoare le-a povestit părinților mei această întâmplare, surprinsă plăcut fiind, când au venit în acea zi să mă ia acasă. Am observat că cel mai adesea rasismul manifestat de copii este imaginea directă a mentalității părinților lor, iar această formă de rasism este de cele mai multe ori preluată de copii, prin puterea exemplului părinților. În clasele primare, a doua zi după o ședință cu părinții, la care pentru prima dată, a participat tatăl meu, de obicei mama era cea care mergea la ședințe, unul dintre colegii mei de pe atunci, vine la mine și îmi spune senin, ușor confuz, că mama lui, i-a interzis să se mai joace cu mine pentru că sunt ”țigan”. Nu îmi amintesc cum am reacționat, dar cert este că peste ani, prin multe ”teste de competență umană” pe care eu le-am conștientizat târziu, mama lui și-a schimbat opinia, iar el îmi este în continuare prieten.

Cum ai fost primit în colectivitate, de fel? Aveai, poate, o poreclă anume după etnia ta?

Mi-a fost mereu ușor să mă integrez în diverse colective, asta pentru că sunt sociabil și deschis spre a cunoaște oameni noi. Totodată, mi-am ales cu atenție prietenii, cei cu care mi-am petrecut copilăria și adolescența, cei alături de care am crescut. În grupul nostru de prieteni sunt, poate, cel care a organizat cele mai memorabile ”House parties”. Într-un sens, prietenii mei știau că atunci când părinții mei plecau de acasă, urma să facem o petrecere, evident cu acordul alor mei, care erau descriși ca fiind ”de treaba, cool”. Poreclele erau comune între prieteni, dar niciodată nu mi-a fost adresat un apelativ legat de etnia mea, mai degrabă doi trei prieteni mă strigau ”grasu”, iar eu la rândul meu îi porecleam. Poreclele au rămas, chiar dacă eu am slăbit și ei s-au schimbat. Așa e între prieteni.

Ce părere ai despre cei care adoptă o atitudine respingătoare față de romi? Te doare această discriminare?

Cred că atitudinea adversă față de romi, provine adesea din lipsa înțelegerii culturii, tradiției, istoriei romilor, precum și a mecanismelor care au contribuit și care întrețin sistematic segregarea romilor fie ea socială, economică, educațională sau medicală. Îi îndemn atât pe romi, cât și pe ne-romi să caute să înțeleagă istoria romilor în spațiul European, și în special în Țările Române, unde au fost supuși celei mai lungi perioade de sclavie din istoria modernă din 1385 până în 1856, secole în care termenul de rob, sclav și țigan erau sinonime, precum și perioada celui de al doilea Război Mondial, când a avut loc genocidul romilor, Porajmos sau Samudaripen fiind uciși între 200.000 și 2.000.000 de romi din spațiul European, pentru simplul motiv de a aparține etniei rome. Nu în ultimul rând, consider că este importantă introducerea în curriculumul școlar a lecțiilor de istorie a romilor în spațiul românesc.

Ce gând vrei să lași pentru cei care nu adoptă o atitudine  corectă față de voi, cei romi?

Cunoaște-mă înainte să mă judeci. Este o chestiune de bun simț, cel puțin civic.

Ce gânduri ai pentru tine? Ce planuri ai și ce specializare vrei să urmezi?

Aș dori ca pe parcursul anilor evoluția mea în plan academic, profesional și personal sa fie una exponențială. În timpul în care voi învăța și practica medicina vreau să am siguranța că prin bagajul de cunoștințe și abilități pe care le voi acumula, voi reuși să realizez un act medical de calitate, complet, tratând atât boala cât și bolnavul.

Momentan, specializările față de care mă simt cel mai atras sunt Medicina de Urgență, Medicina Internă și Cardiologia. Până acum, materiile pe care le-am parcurs în cadrul facultății au fost teoretice, preclinice. De anul viitor urmează să învățăm despre fiecare specializare clinică în parte, așa că, sunt entuziasmat să descopăr ce îmi poate oferi medicina.

Experiențele din copilărie sunt asemenea unei temelii ale unei case, iar atunci când aceasta este construită cu grijă, trainic, casa va fi și ea puternică. Dar ce te faci atunci copilăria ta este marcată de răni? Sunt șanse să te urmărească toată viața? Ce te faci când nici măcar nu cunoști adevăratul sens al cuvântului „casă” și când nici măcar nu te-ai dezvoltat lângă părinții tăi, ca să nu mai vorbim să simți iubire și să primești educația pe care o merită  orice copil din lumea aceasta?

Mihai Ghebrea are o poveste de viață scrisă cu răni, lipsuri, abuzuri, dar nu se plânge. Nu s-a văitat nici când era batjocorit în cele trei casele de copii în care a crescut de la 7 luni. A purtat încrederea că va dăinui chiar dacă a fost crescut de statul român. Știa că singura armă cu care poate supraviețui în lumea aceasta este cartea. Așa a și fost.

În prezent, lucrează în domeniul asistenței sociale în cadrul DGASPC Vâlcea, iar din 2018 a luat sarcina de a se ocupa de casa de copii „Pinocchio”. Evoluția copiilor, adolescenților și tinerilor din centrele de plasament este preocuparea sa principală, deși primii bani i-a făcut din vânzarea unor haine pe care le-a primit într-un schimb de experiență în Danemarca. Poate unii ar fi continuat să facă „bișniță”, dar nu. Mihai a îndrăznit să viseze mult și multe și să răzbească orice ar fi. Când era mic, purta cu el gândul că vrea să apară la TV sau să se audă la radio, iar acest fapt s-a și întâmplat, adult devenind. Să cunoaștem mai multe despre călătoria lui Mihai Ghebrea prin viață în rândurile de mai jos.

Cine este Mihai Ghebrea văzut prin ochii proprii?

Un tip care-și dorește ca lumea să nu fie prea egoistă, ca cei din jurul lui să fie corecți și punctuali și empatici.

Cu ce valori a crescut copilul Mihai devenit adultul frumos de azi?

Nu am avut repere de valori, crescând de la 7 luni în orfelinat. Valorile mi le-a insuflat Dumnezeu și mi-am ales și înmagazinat propriile valori și anume corectitudine față de interlocutori, lucrul bine făcut, nu de mântuială, respect și character. Fără caracter ești nimeni.

Cine ți-a insuflat convingeri bine închegate cu care te mândrești în viață având în vedere că n-ai crescut într-o familie normală în care să dăinuiască iubirea, buna educație și buna creștere?

Familia doamnei profesor Stănescu, Rm.Vâlcea și mama adoptivă Emanuela din Suedia sunt principalii factori. Apoi biserica și o parte din educatorii din copilărie.

Ce știi despre părinții tăi în ziua de azi? Trăiesc?

Doar mama trăiește. Tatăl e decedat de foarte mulți ani. Mama locuiește în străinătate de vreo 32 ani.

I-ai întâlnit vreodată măcar pe unul dintre ei? Dacă da, cum a fost prima întrevedere?

Pe mama am cunoscut-o acum 8-9 ani. A fost o întâlnire emoționantă din partea ei mai mult pentru că își vedea copilul după 35 ani. Eu nu aveam așa emoții pentru că oricum era destul de adult și nu știam cum e să ai o mamă. Eu eram doar curios. Și azi vorbim, dar nu-i spun mamă.

Ce sentimente ai simțit atunci și ce sentimente le porți acum?

Sentimentul de abandon l-am simțit cel mai des. Azi știu că e acolo și e bine. Vorbim rar și punctual.

Spune-mi sincer, i-ai judecat sau i-ai condamnat pentru că te-au părăsit?

Nu am judecat-o, decât că eram curios de ce. Când am cunoscut-o, am înțeles de ce. Dar Dumnezeu a știut să mă pregătească pentru viață așa că nu a fost nevoie să-i port ranchiună.

Doar pe tine sau și pe ceilalți frați ai tăi? Câți ați fost în familie?

Din partea mamei sunt doar eu. Nu a mai făcut alți copii. Mai am cinci frați după tată.

De la ce vârstă ai intrat tu în centrul de plasament?

La 7 luni am fost abandonat.

Prin câte orfelinate te-ai plimbat, Mihai?

Prin trei orfelinate.

Nu a îndrăznit nicio familie să te adopte? Ce-mi poți mărturisi?

În clasa I sau a II-a a fost o familie dispusă să mă adopte. Nu am rezistat mai mult de 2 zile. Erau oameni de la țară, din comuna Tomșani, jud. Vâlcea. Aveau alte priorități pentru mine care nu erau pe înțelesul meu atunci. Dar azi,, când mă gândesc a fost o decizie bună că nu am stat în mediul acela. Altul era destinul meu. În schimb, au luat alt copil și azi el, Florin, este preot într-un sat.

Știm prea bine câte se mai întâmplă sau se întâmplau înainte de 1989 prin casele de copii. Ai pățit să fii bătut, batjocorit, ocărât de către educatorii care vă asistau sau chiar de colegii de cameră? Ce-mi poți povesti?

În orfelinatele dinainte de 1989 prima legea junglei, cei tari și mari rezistau. Am fost supus, ca și colegii mei, la toate abuzurile posibile. Erai umilit și bătut dacă nu executai tot ce-ți cereau cei mari. Dacă aveai curajul să le spui la educatori era riscul și mai mare, pentru că educatorii plecau acasă, noi rămâneam non-stop cu cei mari care te băteau dacă aflau. Și aflau pentru că tot educatorii le spuneau. Practic nu aveai încredere în nimeni. Eram vreo 30 la grupă și personalul prefera să fie liniște și atunci apelau la cei mari să fie ei comozi la muncă. Eu am fost mai protejat pentru că mergeam la cerșit și le făceam cota de bani și scăpam. Așa am început să învăț și valoarea banului. Mai târziu, o parte din cei mari, după ce am devenit cunoscut, mă rugau să-i ajut cu locuință, serviciu, etc. Și cât am putut i-am ajutat. Unul din ei a zis: „credeam că mă refuzi și aveai tot dreptul, acum mă simt lovit de trăsnet că mi-ai întins o mână de ajutor.” Și plângea. Era căsătorit și avea copii. A fost o lecție pentru el. Dumnezeu e MARE.

Ai simțit măcar puțin că ești iubit și susținut, deși nu îți erau membri de familie asistenții educatori?

Iubit de angajați nu pot spune, dor erau mândri de rezultatele mele școlare. Nu era o empatie din partea lor, aveau și ei familiile lor, numai de noi nu le păsa. Au fost câțiva care rezonau cu noi, dar când am crescut și aveam ce subiecte să dezbatem, mai ales politice.

Au fost glasuri din partea celor de la centrele de plasament care te descurajau și, poate, îți repetau că n-ai să reușești în viață?

Primeam descurajări, în principal, de la societate. Eram discriminați doar pentru că proveneam din orfelinat, fără să ne cunoască valorile. Și așa eram obligați să muncim mai mult, să dovedim că putem și că suntem mai buni ca mulți copii care aveau familie. Și cei mai mulți dintre noi reușeau. Din generația mea, puțini sunt cei care nu au cel puțin liceul absolvit cu bacalaureat.

Îndrăzneai să visezi, Mihai, când erai copil? Ce visai că o să devii când vei crește mare și ce ai devenit?

Visam ca orice copil. În funcție de context, de situația din timpul petrecut la orfelinat, voiam să mă fac la început procuror, să-i pedepsesc pe cei care ne abuzau, apoi am vrut să mă fac prezentator radio-tv, apoi șofer, etc. Mi-am îndeplinit o parte din vis. Am lucrat la radio ca prezentator și voice-over de la 14 ani, la Radio Metronom. Și am stat acolo foarte mulți ani. Între timp, am reușit să-mi iau carnetul de șofer profesionist când aveam deja 18 ani, din prima.

Cu ce te ocupi, mai concret?

Lucrez în domeniul asistenței sociale în cadrul DGASPC Vâlcea. Mă ocup proactiv de evoluția copiilor, adolescenților și tinerilor din centrele de plasament.

Ți-ai transformat povestea de viață tristă într-una de succes. Nu te-ai pierdut, deși mulți care nu cresc în sânul unei familii să „rătăcesc” în viață și o iau pe căi greșite. Tu ai vrut să înveți din greșelile colegilor tăi din orfelinate?

Eu am învățat din propriile greșeli. Nu prea eram atent la ceilalți că le aveam destule pe ale mele. Am fost și sunt ambițios, știu ce vreau și ofer mereu alternative celor cu care interacționez.

Cine ți-a insuflat plăcerea pentru carte?

Dumnezeu și nevoia de a fi mereu în față. Spuneam la început că noi din orfelinate trebuia să muncim mult să dovedim că se poate și să demonstrăm că nu suntem diferiți față de cei din familie. Așa că singura soluție a fost cartea. Azi e mai dificil pentru cei care sunt în orfelinate, sunt prea mult tentații din alte direcții și nu sunt atât de motivați pentru a face școală. Au alte priorități, cum  să facă bani mai ușor.

Ce ai studiat, Mihai și cum ai câștigat primii bănuți?

Am făcut liceul la Colegiul Energetic din Rm. Vâlcea, apoi Postliceala de Informatică, Facultatea de Drept, Master Management Organizațional și Resurse Umane.

Primii bani i-am făcut în 1991 când am venit dintr-un schimb de experiență din Danemarca și acolo am primit foarte multe haine noi pe care ulterior le-am vândut la un magazine de haine din oraș. Apoi banii câștigați la Radio, făceam spoturi publicitare și voice-over.

Ce ocupații ai avut până să ocupi funcția de director la casa de copii „Pinocchio”?

Am lucrat la radio, apoi la Primăria Rm. Vâlcea și din 2005 la DGASPC Vâlcea, educator specializat.

De când conduci centrul de copii „Casa Pinocchio”? Care este frumoasa poveste?

Din 2018 am avut sarcina de a prelua acest centru de care se fereau mulți. A fost greu la început cu schimbarea mentalității angajaților. Eu aveam alt mod de lucru. Azi am format o adevărată familie. Angajații au reușit să empatizeze cu copiii și astfel munca lor a devenit mai ușoară și plăcută pentru că lucrau ca acasă, în familie. În cei 4 ani am reușit să-i conving pe copii că școala e cea mai importantă. Iar pentru asta i-am asigurat că le voi oferi tot ceea ce este necesar pentru ca ei să fie concentrați pe școală. Astfel că le-am creat condiții foarte bune de locuit, de îmbrăcat și nevoi personale. Evident și toată infrastructura necesară pentru educație. Și unii din ei au avut rezultate foarte bune. Trei dintre ei au obținut permisul de conducere din prima, avem prima studentă la stat. Le-am insuflat dorința de a face bine și altora și au fost implicate în foarte multe proiecte sociale pentru comunitate. Au derulat proiecte de ecologizare a zonelor afectate. I-am implicat foarte mult în comunitate și asta le-a dat foarte mult curaj. Dar poate cel mai important i-am încurajat să spună ce gândesc și să lupte pentru dreptate. Azi, centrul este închis pentru că se dorește schimbarea destinației clădirii, dar copiii sunt în apartamente de tip social ale DGASPC. Familia Pinocchio există în continuare, chiar dacă casa a fost închisă. A fost un șoc emoțional foarte mare pentru ei. Din păcate, în România, încă primează ideea că acolo unde merge ceva trebuie stricat. Și când vrei să strici ai mereu grijă să găsești motive de ce ai făcut.

Ce le promiți copiilor cărora i-ai luat sub aripa ta?

Nu le-am promis nimic deosebit. Le-am spus că atâta timp cât ei se țin de școală, vor avea de câștigat în viață. Însă nu totul depinde doar de mine. Din nefericire, și eu am limitele mele și trebuie de multe ori să apelez la terțe persoane pentru a putea să-i ajut atunci când sunt în dificultate. Și sunt multe persoane fizice, mai ales, dar și firme care încă sunt atenți la nevoile lor.

Le spui că educația este singura armă cu care pot dobândi în viață?

Așa cum spuneam și mai sus educația este pe primul loc. Dar și mai important este caracterul.

Ce-ți iei frumos pentru suflet din timpul petrecut în mijlocul lor?

Poate cel mai important este că mereu sunt empatici cu mine atunci când am zile mai proaste. Sunt respectuoși și cei mai mulți îmi spun tată. Iar când au reușite, vin imediat și le împărtășesc cu mine. Practic, le știu viețile fiecăruia și mă încarc doar cu prezența lor.

Cui îi mulțumești tu pentru ceea ce ești azi?

Lui Dumnezeu pentru că a găsit mereu soluții la dificultățile vieții și mi-a scos mereu oameni care să răspundă la nevoile cotidiene.

Ce proiecte ticluiești pentru viitorul apropiat?

Îmi doresc poate să construiesc 2-3 case de tip familial în care să pot crește alte generații de copii. Sunt încă foarte mulți copii care trăiesc la limita sărăciei și pe care, o parte din instituțiile statului, îi ignoră. Din păcate, nu se dorește educație, pentru că atunci când ai un popor needucat îl poți manipula cum dorești în favoarea intereselor personale sau de grup.

A urmat Facultatea de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași. În prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București, unde predă limba și literatura română. De 20 de ani este cadru didactic, drum pe care a pornit fiind inspirată de pasiunea pentru lectură și limbi străine, pe care a avut-o încă din copilărie. Prețuiește în mod special curiozitatea, fiind una dintre valorile pe care își propune să le înrădăcineze în generațiile de elevi cărora le predă. Despre ce îi motivează și le trezește interesul școlarilor de astăzi, precum și despre amintiri dragi din copilărie, am discutat cu doamna profesoara Ana Maria Duceac.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Sinceră să fiu, nu am ales de la început să devin pedagog; m-a inspirat pasiunea pentru lectură și limbi străine pe care o  aveam din copilărie. Alegerea unei „cariere”, un cuvânt care mă intimida la vârsta la care terminam facultatea – poate și acum – a fost o mare dilemă pentru mine. Ulterior, am descoperit că îmi place foarte mult să fiu profesor; mă încântă să fiu printre copii, să explic, să povestesc, să contribui la progresele lor.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Consider că modelele au un rol esențial pentru un copil. Sunt exemplele după care se ghidează în viață, fie că le conștientizează, fie că nu. Fiindcă școala ocupă o parte însemnată din timpul unui copil, profesorul este inevitabil un model de comportament, de atitudine și, mai ales, un reper legat de valorile pe care le transmite, indiferent de materia pe care o predă.

Un aspect la care țin în mod deosebit este curiozitatea, mintea vie care nu încetează niciodată să caute.

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Un aspect la care țin în mod deosebit este curiozitatea, mintea vie care nu încetează niciodată să caute. Îmi doresc mult să nu se instaleze într-o certitudine rigidă, după cum spunea cineva, ci să vadă nuanțele, să observe aspectele contradictorii, să nu judece alb-negru. Din acest punct de vedere, lectura poate fi un ghid extraordinar. Desigur, respectul și bunătatea față de celălalt, îngăduința față de diferențele dintre noi, față de opiniile diferite mi se par, de asemenea, foarte importante.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

În prima zi am avut emoții foarte mari, ca orice om care se află la început de drum. Am încercat  să-mi depășesc temerile, abordând fiecare „obstacol” pas cu pas.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Aș spune că cel mai mult îi motivează să fie încurajați, să le fie punctate reușitele și să aibă sprijin atunci când greșesc. Dacă profesorul le observă calitățile și străduința, copiii se simt motivați să susțină în continuare efortul de a învăța. Imaginea despre sine are o importanță deosebită în această privință, pentru că ei sunt la vârsta căutărilor și a incertitudinilor.  În cazul materiei pe care o predau, limba și literatura română, cred că îi motivează și discuțiile sau dezbaterile prin care se fac trimiteri la viața lor de zi cu zi. Consider că au nevoie de aceste corelații cu realitatea imediată din nevoia lor de repere concrete.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Aș spune că nu sunt mai puțin curioși, dar, în general, se concentrează mai greu și își mențin atenția pentru un timp mai scurt. Cu toate acestea, interesele și preferințele lor sunt cam aceleași.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

E dificil să aleg o singură carte, dar una dintre preferatele mele este „Amintiri în dialog” de Matei Călinescu și Ion Vianu, o întoarcere pasionantă și plină de melancolie în trecut, o căutare  a „timpului pierdut” prin actul rememorării, al scrisului, dar și al reflecției. Timpul nu poate fi recuperat, dar această carte mi-a dat speranța că amintirea este o frumoasă consolare și o formă de libertate.

Cea mai importantă lecție a fost cea a imprevizibilului. Planul nostru de acasă nu se potrivește cu cel de la școală, din sala de clasă.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Cea mai importantă lecție a fost cea a imprevizibilului. Planul nostru de acasă nu se potrivește cu cel de la școală, din sala de clasă. Reacțiile copiilor sunt neașteptate și diverse, de aceea explicațiile și abordarea profesorului trebuie să fie în permanentă adaptare. În plus, viziunea lor plină de inocență și prospețime m-a învățat să privesc din nou faptele ca și cum ar fi pentru prima oară și să rejudec totul de la început.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Între profesor și elev ar trebui să existe o permanentă colaborare. Îl văd pe profesor în postura unui călăuzitor, dar și a unui susținător – arată drumul, dar și încurajează.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Sunt multe amintiri minunate, însă cea care îmi vine acum în minte este din primul meu an de învățământ, când am predat într-un sat din județul Iași. Primeam flori de câmp sau lăcrămioare din pădure, fiindcă unii copii parcurgeau distanțe considerabile mergând pe jos pentru a ajunge la școală. M-au impresionat dăruirea și inocența lor.

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

În momentul de față, cred că cel mai important aspect ar fi stabilitatea. Avem nevoie de un timp de reflecție și de dezbateri reale în care să cântărim cu atenție măsurile înainte de a introduce schimbări. Sunt multe de îmbunătățit, desigur, dar un copil aflat la începutul unui ciclu școlar are nevoie de predictibilitate.

Ziua Copilului, moment în care ne gândim cu melancolie la momentele când nu aveam griji. Care vă este cea mai dragă amintire din copilărie?

Îmi amintesc cu mare plăcere de momentele când, împreună cu fratele meu, răsturnam sacul cu jucării în mijlocul camerei și lumea era a noastră. Le doresc tuturor copiilor să aibă parte de cât mai mult timp de joacă împreună cu cei dragi lor!

S-a născut pe 14 septembrie 2005 la Alba, provincia Cuneo, Italia. În prezent locuiește în Iași și este elev în anul III la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”. Întrebat de când pictează, Andrei răspunde: „Pictez de când mă știu”.

A avut prima expoziție de grup la vârsta de 8 ani și jumătate, lucrării sale fiindu-i acordată o atenție aparte. Nu a conștientizat la acel moment ce înseamnă acest lucru, fiind cu gândul la joacă. La 10 ani a avut prima expoziție personală, în Italia, în satul său natal, Lequio Barria, provincia Cuneo, iar ulterior au urmat numeroase alte expoziții naționale și internaționale.

Despre cel mai mare vis al său, despre artă, sentimente, emoții și despre planurile sale pentru 2022 am discutat cu pictorul Andrei Pennazio.

Când ai descoperit pictura și cum a evoluat relația ta cu acesta de-a lungul anilor?

Nu știu dacă am descoperit-o eu pe ea sau ea pe mine, cred că a fost reciproc, dacă pot spune așa. Au fost momente în care pictura era doar o joacă, cum este pentru toți copii de altfel, și încet, încet am descoperit-o. Nu întotdeauna a fost „prietena mea”, însă am devenit între timp buni prieteni și mă bucur. Îmi place să pictez, să desenez, să studiez Marii artiști, să le cunosc povestea, e fascinant.

Acum pot spune că e ceea ce mă relaxează, îmi dă satisfacții, mă face să mă simt împlinit.

Care a fost momentul în care ai știut că aceasta este menirea ta, că îți dorești să te dedici picturii?

Nu pot defini un anume moment în care am considerat că e menirea mea. Îmi amintesc că în toamna lui 2021 mama încerca să afle dacă vreau să urmez pictura sau altă facultate, îmi tot propunea alte facultăți în afară de pictură. Desigur că prima pe listă a fost arhitectura, designul de interioare și sincer, nu știu dacă mai erau și altele pe lista. Cred că în acel moment am realizat că nu intră în discuție o altă specializare. O știam probabil și  înainte, însă atunci am realizat că vreau sa urmez pictura, mi s-a părut firesc și natural.

Cât timp aloci zilnic picturii?

Nu am ținut cont niciodată de timpul alocat picturii pentru că nu există un anumit timp. Uneori poate fi mai mult, alteori mai puțin. De obicei împletesc cititul cu pictura, „se ajută reciproc”, dacă pot spune așa. Am două zile de atelier pe săptămână, însemnând în jur de 10 ore (uneori mai rămân în atelier și după terminarea orelor), plus cele de lucru individual. Daca aș face o medie, cred că între 3-5 ore pe zi. Adevărul e că atunci când desenez, pictez nici nu-mi dau seama cum trece timpul, realizez că a trecut ziua pe nesimțite sau s-a făcut miezul nopții.

Lucrările tale au fost expuse în cadrul a numeroase expoziții. Îți mai aduci aminte – ce sentimente ai trăit când ai avut prima expoziție?

Cred că la prima expoziție nici nu am realizat prea mult ce înseamnă o expoziție, aveam 8 ani și jumătate, era o expoziție de grup. Eram doar noi, elevii și părinții, și a fost minunat. Nu știu dacă am realizat atunci că voi urma acest drum, dar îmi amintesc că artistul plastic, dl Nelu Gradeanu, a vorbit despre lucrarea mea în mod particular, a apreciat cromatica, compoziția … nici nu înțelegeam prea bine despre ce era vorba. Eram toți emoționați și bucuroși, era prima noastră expoziție, ceva deosebit, nou și inedit. După, trebuia să ieșim toți colegii undeva, la o pizza și sa ne jucam, așa că nu cred că am dat prea multă importanță cuvintelor adresate mie și cred că a fost valabil pentru toți colegii mei. Eram cu gândul la joaca ce va urma.

Ce înseamnă arta pentru tine? Ce trezește aceasta în sufletul tău?

Arta, cred că înseamnă totul pentru mine. Arta înseamnă frumusețe, sensibilitate, trăiri, sentimente. Prin artă poți exprima ceea ce simți, ce gândești, bucuria, tristețea… Dacă aș avea mai mult timp mi-aș dori să cânt, să dansez, să joc teatru, să sculptez, să scriu… să fac artă. Arta mă face să mă simt împlinit ca om, deși e cam mult spus având în vedere vârsta mea. Arta e ARTA .

Arta înseamnă frumusețe, sensibilitate, trăiri, sentimente.

Ce sentimente îți dorești să trezești în cei care interacționează cu operele tale?

E greu de spus. Cred că bucurie în primul rând. Cotidianul nu este întotdeauna lipsit de griji, necazuri, nemulțumiri …. așa că arta mea aș dori să transmită liniște, bucurie, să te facă să-ți pui anumite întrebări, să te determine să descoperi lucruri noi. În aceste vremuri tulburi arta trebuie să fie…. lumina, să transmită o stare de bine, liniște și speranță. Probabil asta îmi doresc să transmită tablourile mele.

Din ce îți iei inspirație, în general?

În general îmi iau inspirația din cărți, viața de zi cu zi și Iașul. Am pus și Iașul deoarece când mă plimb pe străzi mă fascinează arhitectura clădirilor, povestea lor și îmi dau inspirație.

Cred că sunt norocos că reușesc să mă bucur de un curcubeu, de o zi cu soare, de răsărit, de apus, de o pictură pe care o vad, de o carte, iar toate acestea mă inspira, îmi dau o stare de bine.

 

Ce artiști te inspiră?

Toți colegii mei știu că perioada mea preferată este Renașterea și deci, pictorii mei preferați sunt cei din această perioadă, insa nu numai. Aș începe cu: Rafael, Van Gogh, Grigorescu, Perugino, Piero della Francesca.

Când nu pictezi, ce îți place să faci?

Când nu pictez îmi place să citesc, să mă plimb, să merg în muzee, să admir clădirile vechi, să stau cu prietenii, să merg la țară. Îmi place să merg la țară deoarece pot sta în natură și să mă relaxez.

Cum te-ai descrie în calitate de artist?

Artist, pentru a mă numi artist mai e cale lungă. Așa cum am spus până acum, sunt un aspirant în ale artei. Încă sunt ucenic. Pentru a mă putea numi artist va trebui să acumulez mult mai multe informații decât cele pe care le am în momentul de față. Pot spune că mă pot numi „artist în devenire”, da, cred că această denumire mi se potrivește. Artist e prea mult spus în ceea ce mă privește. Nu e vorba de modestie, pur și simplu, dacă privesc profesorii mei îmi dau seama cât mai am de învățat, unde ar trebui să ajung. Și, în plus, un artist învață toată viața, și nu numai el.

Artist, pentru a mă numi artist mai e cale lungă. Încă sunt ucenic.

Cum ai descrie arta ta?

Cred că la această întrebare ar putea să vă răspundă cei care sunt în măsură, eu mai puțin.

Care este cel mai mare vis al tău?

Cel mai mare vis al meu?  Să vizitez Florența, să văd locurile în care au trăit Michelangelo, Lorenzo îl Magnifico, să vad grădina în care se adunau învățații vremii și discutau despre noile descoperiri ale acelor timpuri, să mă plimb prin muzee, să străbat orașul la pas. Din fericire cred că o sa pot să-mi îndeplinesc visul, voi avea o expoziție personală la Florența și voi sta acolo pe perioada expoziției.

Există un mesaj comun pe care îți dorești să-l transmiți prin toate operele pe care le realizezi?

Ceea ce doresc să transmit e bucurie, speranță și orice altă emoție pe care cineva o poate regăsi în tablourile mele.

Ce planuri ai pentru 2022?

Cea mai apropiată expoziție va fi la Florența, se numește „Racconti e metafore”, va fi găzduită de primăria orașului Florența, iar locația va fi Z.A.P. Spațiul în care va fi expoziția e un spațiu destinat tinerilor artiști din toată lumea și am avut onoarea de a fi ales. Emoțiile sunt pe măsură, dar și bucuria.

În perioada aceasta e mai greu să ai anumite date exacte în care poți avea o expoziție – probabil Timișoara, Oradea și e posibil să apară și alte locuri în care voi putea expune.

Ce ne poți spune despre cea mai recentă expoziție în cadrul căreia ți-au fost expuse lucrările – unde a avut loc, care a fost tema?

Cea mai recentă expoziție e la Dalnic, la conacul Gaal, vernisajul acesteia a fost pe 12 martie 2022 și va fi deschisă până la data de 1 mai. E o expoziție itinerantă, titlul acesteia este ”Printre rânduri”. Prima etapă a fost la Iași, la Galeria „Labirint” și la Galeria „La gard” a Casei de Cultură a Municipiului Iași „Mihai Ursachi”. A fost prima mea incursiune în Ținutul Secuiesc . Nu pot spune că n-am avut emoții, am avut chiar foarte mari, dar mi-a și plăcut foarte mult. Am avut ocazia să cunosc oameni deosebiți, să văd lucruri interesante și mai ales peisaje frumoase. Sper să am ocazia să mai revin pe acele meleaguri și cu alte ocazii.

Ai o lucrare realizată preferată? Dacă da, ce o face atât de specială pentru tine?

Știți, când mă apuc de o lucrare și ajung pe la jumătatea ei sau mai mult, zic că acest tablou îmi place cel mai mult. Și asta mi s-a întâmplat de la prima mea lucrare. Nu numai că este greu, este imposibil să spun că am una preferată. Pot spune că fiecare are ceva special pentru mine. Fiecare tablou face parte dintr-o anumită perioadă de viață, exprimă anumite trăiri, sentimente…

Care a fost rolul părinților tăi în evoluția ta artistică – cum simți că te-au sprijinit, inspirat, motivat?

Părinții cred că sunt fundamentali în dezvoltarea unui copil. Rareori se întâmplă să reușești fără ajutorul lor, moral, în primul rând, și financiar, desigur. E important să vezi că cineva crede în tine, că investește în tine, în visurile tale care, uneori pot rămâne doar la stadiul de visuri.

Am învățat să fiu luptător, să lupt chiar și atunci când șansele de reușită sunt mici, să nu mă descurajez și să mă perfecționez mereu, să doresc să aflu mereu alte lucruri și să doresc să evoluez – acestea sunt lucruri pe care le-am învățat de la ei.

Cu siguranță, fără ajutorul lor drumul meu ar fi fost mai anevoios, greu și ar fi trebuit să investesc mai multa energie și timp să ajung aici.

Fotografii: Arhivă personală Andrei Pennazio