„Am încercat să le explicăm românilor anului 2016 ce este oina, comparând-o cu baseball-ul american. Ceea ce este cam grav…” Afirmația îi aparține unui fotograf și reflectă „fără mănuși” realitatea în care trăiesc mulți tineri de astăzi, străini de valori importante din istoria țării noastre. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit, în anul 2014, într-o odisee a „dezgropării” – prin imagini – a unui sport, odinioară popular, astăzi necunoscut în mod concret multor români: oina. Documentarea lor, încheiată în toamna anului 2015, se va materializa curând într-un album fotografic ce are în spate luni bune de studiu, de discuții cu antrenori și – cele mai savuroase momente – de participare la antrenamente și la meciuri de oină din diferite sate din țară. Matricea Românească a stat de vorbă cu Sorin Vidis, care ne-a povestit cu o vădită pasiune despre un sport pe care l-a descoperit – și îndrăgit – pe măsură ce proiectul s-a conturat tot mai mult.

„O curiozitate: oina este, prin lege, sport național din iulie 2014, după ce am început proiectul. A fost o surpriză plăcută pentru noi. Toată lumea știe că e sportul național, deși nimeni nu știe nimic despre oină, sau foarte puțin. Se pare că sunt niște mențiuni din secolul XIV, de pe vremea lui Vlaicu Vodă. Dacă sunt mențiuni, probabil că [oina] e mai veche de atât”, a explicat Sorin.

Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, el trebuie aibă cel puțin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă (Gherăești, județul Neamț) Foto: Bogdan Boghițoi

Primul regulament de oină a fost scris în 1898 și, la inițiativa ministrului Instrucțiunii de la acea vreme, Spiru Haret, sportul a fost „repus pe picioare” și jucat pe terenul populat de către elevi. Din acel moment, concursurile școlare de oină au fost organizate periodic.

Odinioară, populară printre tineri

„Oina a fost introdusă în școli până în anii ’70-’80. Apoi, a început să dispară, poate pentru că nu mai era obligatorie, dar inerția a dus la perpetuare – profesorii asta știau să facă, asta au făcut în continuare -, până s-a pierdut de tot. Eu sunt născut în ’78 și n-am făcut oina la școală”, a adăugat interlocutorul nostru la povestea despre declinul sportului în egală măsură celebru şi obscur.

Echipa Straja se pregătește pentru Cupa Regelui. Fiecare echipă de oină are propriile mingi, care sunt numărate și păzite cu grijă la fiecare antrenament sau joc (București) Foto: Sorin Vidis

În cursul documentării minuțioase, Sorin și Bogdan au aflat că există Federația Română de Oină, cu sediul la Constanța, dar și că, în comunele din diferite județe din țară, se organizează frecvent meciuri, la care sătenii participă în număr mare. De asemenea, există și echipe formate din jandarmi (Straja București) sau din polițiști (Frontiera Tomis Constanța).

Întrucât baseball-ul american a căpătat o popularitate extrem de ridicată pe întreg Globul, din păcate oina – despre care unele voci susțin că s-ar afla la sorgintea celui dintâi – poate fi explicată astăzi prin expunerea asemănărilor sau diferențelor între cele două sporturi. La ambele, mingea este fabricată din piele, însă la oină este mai grea. Un alt echipament folosit la meciuri este bâta – cea a românilor se numește „baston”, este din lemn, mai grea și mai lungă decât cea a americanilor. Comparativ cu fotbalul european, de data aceasta, și la oină avem tot 11 jucători. Sorin a încercat să ne expună, în linii mari, regulile jocului, pe care le-a înțeles după vizionarea cu atenție a câtorva meciuri, dar și a câtorva videoclipuri. Concluzia lui a fost că, de pe margine, meciul este cu adevărat spectaculos.

„Echipa de 11 oameni nu are timp limită, dar, în medie, meciul durează jumătate de oră. Una dintre diferențele față de baseball este aceea că cel care aruncă mingea și cel care e la bătaie sunt în aceeași echipă, nu în echipe diferite. Au un servant, e o echipă la bătaie și una la prindere. Avem un teren cu două culoare pe longitudinal și mai e împărțit și în patru sferturi, transversal. Fiecare jucător bate și următorul devine servantul lui. Poți face puncte la bătaie: dacă dai peste minimum un sfert de teren, ai un punct, dacă dai peste tot terenul, ai două puncte. După ce ai bătut, trebuie să treci printre jucătorii care încearcă să te lovească cu mingea, și tu nu te poți apăra decât cu mâinile. Nu știu dacă oina a influențat baseball-ul, nu aș putea să mă pronunț, pentru că nu sunt specialist.”

Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză»

L-am întrerupt pe Sorin pentru a-l întreba despre echipamentul de protecție al jucătorilor. Se pare însă că acesta nu există, sportivii folosind mâinile goale pentru a se apăra de minge, chiar dacă aceasta este periculoasă din cauza greutății sale și a vitezei cu care este aruncată. O întrebare cu atât mai oportună, cu cât există și echipe de fete, care joacă oinița.

Schema unui teren de oină Foto: froina.ro

„Nu prea sunt accidente. Am mai văzut unul sau doi care au ieșit de pe teren pe targă, dar atunci era și foarte cald. În general, nu sunt decât  niște vânătăi”, a completat fotograful.

„Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză». O pasiune ca aceasta și un sport cu rădăcini atât de adânci nu moare, pentru că există cineva care le susține. Am întâlnit oameni despre care nu nici știam că mai există. Oamenii sunt extrem de pasionați, înnebuniți, chiar dacă vorbim despre un sport care nu promite nimic, ba chiar bagi bani ca să joci. Dar ei o fac cu o pasiune ce reprezintă puritate. De fapt, este definiția clară a sportului neîntinat de mercantilism și de presiunea investițiilor sau a sponsorilor.

E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta

Sportivii joacă pentru niște medalii de plastic pe care oricum le primesc doar câștigătorii. Sunt câțiva oameni care au reușit să-l mențină viu la ei în sat. Publicul știe și regulile. Vine tot satul la meci, pentru că este un eveniment mare. Ei și comentează pertinent, pentru că știu regulile. Mie și lui Bogdan ne-a plăcut sportul. Este foarte distractiv, te ține în priză, și ni se pare ciudat că lumea nu îl știe. E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta.”

Pe lângă faptul că meciurile țin suporterii de pe margine cu sufletul la gură, nici în tribune nu lipsește spectacolul: „În timpul meciurilor se și vorbește, ca la table. Oamenii tot timpul au glume, pentru că se cunosc între ei. Au glume de descurajare foarte amuzante și savuroase, precum: «Poți să nu te uiți, că oricum nu îi iese». Se îmbină frumos cu naționalismul sportului”, s-a amuzat Sorin.

Interesant este că un meci de oină poate avea jucători de vârste diferite, Sorin văzând pe teren tați, fii, frați.

Am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos

Fotografii au urmărit antrenamente și meciuri de oină în mai multe locuri din țară, între care: Salcea (Suceava), Brăila, Gherăești (Neamț), București, Coruia (Maramureș), Turnu Roșu (Sibiu), Constanța, Mioveni (Argeș), Vorona (Botoșani), Hârlău (Iași), Curcani (Călărași), Voivodeni (Sălaj) etc. În Turnu Roșu, pe teren se afla și primarul comunei. „El e foarte implicat. Acolo am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos.”

Fotografii Sorin Vidis (stânga) și Bogdan Boghițoi, autorii albumului „Oina” Foto: arhiva personală

Faptul că acest sport național, vechi de sute de ani, este viu în satul românesc nu ar trebui să mai mire pe nimeni, la fel ca truismul care spune că oraşul îngroapă tradiţiile. Locurile pe care cei doi le-au vizitat în căutarea oinei le-au oferit experiențe unice.

Din fericire, oina nu a fost îngropată în cimitirul valorilor românești, ea încă fiind activă și apreciată de către oamenii care-i înțeleg istoria. Astfel de demersuri lăudabile ale tinerilor artişti fotografi reprezintă o revitalizare în imagini a unor tradiții autohtone aflate în pericol de dispariție.

Albumul fotografic „Oina” va fi editat în luna februarie a acestui an, iar lansările oficiale vor avea loc în martie. Lucrarea poate fi pre-comandată aici, la un preț special.

Trei uniri punctează istoria românilor, constituind un exemplu şi – date fiind realităţile contemporane – un reproş: cea a lui Mihai Viteazul de la 1600, cea a lui Cuza din 1859 şi “momentul astral” 1918. Matricea Românească a stat de vorbă cu doctorul în Istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR), pentru a onora aşa cum se cuvine un eveniment epocal, despre care putem spune, fără a greşi, că îi datorăm ceea ce suntem astăzi – atât colectiv cât şi individual.

Matricea Românească: Ce a declanșat Mica Unire? De ce ideea de unitate a românilor?

Cristina Păiușan-Nuică: Secolul XIX a fost secolul naționalității, a fost momentul în care a apărut și s-a consolidat ideea de națiune și de stat național.

Pe plan european a apărut ideea de națiune și de unitate națională. Românii trăitori în Țara Românească și Moldova știau că ei sunt același popor, că vorbesc aceeași limbă, dar erau două țări diferite. Din fericire, în toate cele trei provincii românești, nu au existat niciodată diferențe mari de dialect, așa cum au existat în multe dintre celelalte țări.

Curentul european ce a pornit după Revoluția Franceză din 1789 s-a extins, treptat, și în centrul și în sud-estul Europei. Gândiți-vă că noua intelectualitate s-a format la Paris, la Viena, în centre culturale importante, unde ideea de națiune, de dezvoltare a unei statalități a înflorit.

La 1848 a existat un val revoluționar ce a cuprins și Țara Românească și Moldova, acela fiind momentul în care s-a pus clar ideea independenței celor două țări românești. Apoi a apărut și ideea unionistă, românii având conștiința faptului că suntem un singur popor.

Din 1848 și până la Războiul Crimeii (1853-1856), ideile și oamenii au evoluat – au luptat, sprijiniți de către Franța, pentru independența Țărilor Române, acestea fiind sub suzeranitatea Porții și apoi a marilor puteri. Sfârșitul Războiului Crimeii, Conferința de la Paris din 1856 și mai ales Convenția de la Paris din 1858 au fost foarte importante pentru noi. În Convenție s-a subliniat foarte clar că există o autonomie a celor două țări române, păstrându-se suzeranitatea Porţii, dar fără drept de intervenție directă pe teritoriul acestora.

Curentul unionist a devenit din ce în ce mai puternic, și burghezia – „radicalii”, dar și boierimea au înțeles importanța Unirii, importanţa formării unui stat unit și suveran, care să adune națiunea română. Adunările Elective – Adunările Ad-hoc erau înființate conform prevederilor Tratatului de la Paris (1856) care să aleagă domni în cele două țări, Moldova și Țara Românească.

În Convenție nu se stipula expres că domnii Țării Românești și ai Moldovei nu puteau fi aceeași persoană, o eventuală dublă alegere fiind în spiritul acesteia.

Un mare atu al momentului ianuarie 1859 l-a reprezentat conjunctura internațională, faptul că Napoleon al III-lea își dorea să fie un împărat „luminat” și i-a sprijinit în mod real pe români, a fost părtaș la tot ce s-a întâmplat cu Țările Române în acea perioadă. Napoleon al III-lea i-a sprijinit și pe italieni, pentru că anul 1859 a fost important și pentru noi, prin dubla alegere, dar și pentru italienii – celebra insurecție piemonteză, lupta francezilor alături de italieni și un prim pas spre unificarea Italiei.

Principatele, Țara Românească și Moldova, au beneficiat de această conjunctură internațională favorabilă într-un mod foarte pragmatic. Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată. Să ne gândim că anul viitor vom aniversa 100 de ani de la România Întregită – momentul în care statul român format în 1859 a ajuns ca în frontierele sale să cuprindă națiunea română.

Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată

Matricea Românească: De ce un singur domnitor?

Cristina Păiușan-Nuică: Noi suntem renumiți în istorie prin inventivitate. A fost ideea, găselnița prin care se puteau unifica două țări române care, conform Convenției de la Paris și conform organizării de până atunci, fuseseră două entități statale diferite. Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit – chiar pentru o perioadă limitată – în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Opinia publică românească a reacționat cu mult entuziasm, opinia publică franceză și, în general, cea internațională care înțelegea nevoia formării unor state independente, au reacționat la fel.

Dubla alegere s-a făcut într-un mod destul de frumos, prin renunțarea la orgolii. Până atunci, în cele două țări române existase o lungă perioadă fanariotă, după aceea începuse perioada domnilor pământeni care erau numiți, nu aleși. Era prima dată în istorie când se crea, cu ajutorul lui Napoleon al III-lea și al Convenției de la Paris, acest cadru electiv propriu-zis. Iar electorii nu erau foarte mulți. În ianuarie, în Moldova, cel care avea șanse destul de mari să fie ales domn era Vasile Alecsandri, poet, boier, patriot, care a înțeles că trebuie să renunțe. A renunțat în favoarea lui Costache Negri.

În acel moment, a apărut ideea unui compromis, a unei a treia persoane care a fost colonelul Cuza, un om care protestase împotriva abuzurilor făcute de către caimacanul Vogoride. Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale foarte mari, care să-și dorească putere pentru avere. Era și o persoană destul de tânără. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric și alegerii unui om care nu ținea fățiș cu una dintre cele două tabere aflate în luptă. Electorii s-au întrunit, a fost propus Cuza și din 48 prezenți, toți au votat pentru alegerea acestuia. Alexandru Ioan Cuza era un personaj nou, o figură nouă nepartinică, de care se puteau lega și speranțele burgheziei, și ale poporului, și ale boierilor.

Matricea Românească: Cum au primit românii Unirea? Le-a fost schimbată viața în vreun fel?

Cristina Păiușan-Nuică: Entuziasmul alegerii lui Cuza a fost real, dar momentul de maxim entuziasm – cel al alegerii sale și la București. În Țara Românească unioniștii nu dominau, situația era foarte tensionată, deputații Partidei Naționale s-au întâlnit la Hotelul Concordia pentru a găsi o soluție. Partida radicală a renunțat la propunerea lui Nicolae Golescu, ce fusese aclamat două zile, gloată condusă de Ion C. Brătianu. În momentul în care a apărut ideea dublei alegeri, legitimă pentru unioniști, a existat o ședință secretă în care radicalii – burghezia – au propus un compromis. Ion C. Brătianu, organizatorul acelor gloate, a negociat cu poliția și cu armata, ca forțele de ordine, dar și gloata să nu deranjeze procesul electoral, pentru a nu exista vreun pretext de anulare.

Pe 24 ianuarie 1859, după sedința secretă, în care radicalii s-au arătat dispuși la un compromis, Vasile Boerescu l-a propus pe Cuza, care în ședință publică a fost votat de toți cei 64 de electori.

Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit

Țările Române s-au unit prin intemediul unui om, a lui Cuza, dar unirea trebuia recunoscută și de către marile puteri. Poporul român a înțeles că unirea trebuia recunoscută și perpetuată. De asemenea, unirea fusese realizată la un singur nivel, cel al domnului. În continuare existau două adunări, două guverne propriu-zise, două administrații separate.

Opinia publică internațională a primit vestea foarte bine, iar românii cu mare cu entuziasm.

Au fost publicate o sumedenie de lucrări care tratează epoca Unirii, personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, dintre cele mai prestigioase aș vrea să le amintesc pe cea a domnului academician Dan Berindei, Epoca unirii, reeditată în 2000, precum și lucrarea domnului Marian Stroia, Românii în contextul politic european ce tratează contextul internațional al Unirii și pune în valoare tot angrenajul internațional ce a dus la realizarea pas cu pas a Unirii.

Domnul Unirii – Alexandru Ioan Cuza era foarte entuziast în momentul Unirii, dar toți cei din jurul său și diplomații străini i-au sugerat să nu se grăbească să plece la București și să accelereze un proces ce trebuia să primească girul, măcar parțial, al marilor puteri. Conferința de la Paris a puterilor garante din aprilie 1859 a recunoscut faptul împlinit.

Cuza avea un plan eficient: convocarea unei singure adunări elective, formarea unui singur guvern, structurarea unei singure administrații, formarea unei armate comune – prevedere existentă în Convenția de la Paris, toate acestea veneau în completarea alegerii unui singur domnitor.

Unirea a fost recunoscută cu greu, cu eforturi diplomatice, ca un compromis de moment, doar pe durata vieții domniei sale. În momentul în care Cuza a fost forțat să abdice, s-a ajuns la pasul doi, tot cu ajutorul Franței și a lui Napoleon al III-lea, aducerea unui principe străin.

Matricea Românească: Cum era privit Cuza de către poporul său?

Cristina Păiușan-Nuică: Era o figură nouă, cu carismă, un om cu o ținută, care avusese niște funcții publice în Moldova în care se comportase bine, avea și o oarecare avere. A fost un om care s-a adaptat și s-a adresat și boierilor și țărănimii, dar și burgheziei. A beneficiat și de alura de „domn al Unirii”. Metehnele lui personale, despre care s-au scris cărți întregi, nu cred că trebuie să știrbească simbolistica și mitul care îl înconjoară. Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe.

Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric

Matricea Românească: Cum ar fi fost România astăzi, dacă nu ar fi avut loc Mica Unire?

Cristina Păiușan-Nuică: În istorie nu se discută cu „dacă”. Fenomenele istorice sunt analizate și tratate așa cum s-au desfășurat. Nu putem să presupunem, dar probabil că românii au folosit momentul Convenției de la Paris. Asta e clar. Ne oferea puterea de a alege, ceea ce era foarte important, pentru că secole de-a rândul nu am avut-o.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui. Nu știu cum ar fi fost dacă ar fi fost ales Nicolae Golescu și dacă aceste personaje istorice ar fi întrunit voturile din ambele părți. Gândiți-vă că 48 de oameni l-au ales pe Cuza la Iași și 64 la București. Numeric, astăzi pare ceva infim. Oamenii aceștia au reprezentat voință populară și au făcut un pas important în apariția statului român unitar.

Matricea Românească: Cuza a avut consilieri?

Cristina Păiușan-Nuică: Da, el a înțeles că la conducerea țării și în imediata lui apropiere trebuie să fie și moldovenii și muntenii. Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori, ministru și apoi prim-ministru. L-a consiliat, Kogălniceanu era un diplomat prin excelență, la fel ca și Vasile Alecsandri.

Matricea Românească: Ce monedă aveau ambele teritorii?

Cristina Păiușan-Nuică: Alexandru Ioan Cuza a propus baterea unei monede unice – care să se numească român sau romanat, lucru ce nu a fost posibil în timpul domniei sale. Abia în aprilie 1867 a apărut leu – moneda națională. Dar în timpul domniei lui Cuza au existat mai multe steme propuse – care să întrunească caracteristicile și istoria celor două Principate.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui

Matricea Românească: Tot atunci a fost și momentul când București a devenit Capitala.

Cristina Păiușan-Nuică: Da. Atunci a existat întrebarea: ”Unde va fi capitala Principatelor Unite?”. La 29 ianuarie 1859, Cuza a venit la București și li s-a adresat bucureștenilor. Kogălniceanu a susținut ideea ca orașul București să devină capitală, fusese capitala Țării Românești, era recunoscută de marile puteri, aici existau consulate străine. Dar abia la 24 ianuarie 1862 primul Parlament al României a proclamat Bucureștiul capitală.

Matricea Românească: De ce a intrat Cuza în folclor? Care este moștenirea lui?

Cristina Păiușan-Nuică: A intrat în folclor prin carismă, prin tinerețe, prin faptul că a avut un real entuziasm de a schimba, de a unifica, de a construi. Reformă agrară l-a făcut extrem de popular în rândurile țărănimii, a avut imaginea de protector al țăranului, „domnul Cuza”. Poporul a reacționat într-un mod normal, împroprietărirea l-a transformat într-un erou pentru sute de mii de oameni. Era nevoie de un erou. În istorie există nevoia de eroi, de modele, chiar dacă acestea nu se ridică întodeauna la înălțimea poveștilor țesute în jurul lor, nu sunt 100% reali, ci „eroizați”. Legendele populare se nasc și din nevoia de a-și crea niște repere – eroii sunt niște repere, figuri luminoase care arată celor simpli drumul cel bun.

Evoluția statului român din ultimii 150 de ani a fost bazată pe un sentiment patriotic: să-ți dezvolți propria țară, să o faci independentă, să-ți promovezi propriul comerț și propria industrie, chiar dacă nu întotdeauna pârghiile au fost cele ideale.

Matricea Românească: Presa l-a acceptat?

Cristina Păiușan-Nuică: Presa în Principatele Unite, la mijlocul secolului XIX , era firavă. De la primele ziare cu apariție sporadică din primele decenii ale secolului XIX și până la o presă românească substanțială au trecut: Unirea Principatelor – de care am vorbit astăzi, apoi apariția partidelor politice și a organelor lor de presă, dar mai ales alfabetizarea populației prin înmulțirea numărului școlilor, decenii de istorie. Să vă dau un singur exemplu: cu doar un an înaintea Unirii, în 1858 Dimitrie Bolintineanu scoatea la București ziarul „Dâmbovița” – foaie politică și literară, apoi după 1862, au mai apărut și alte gazete. Unirea din ianurie 1859 a adus cu ea și apariția în fapt a presei.

Ilustraţie deschidere: Theodor Aman, Hora Unirii

De ziua marelui Mihai Eminescu, Matricea Românească vă oferă o discuţie „la aniversară” cu profesorul George Ardeleanu, conferenţiar universitar doctor, titularul unui curs de Literatura Marilor Clasici la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, despre felurile în care îl putem cinsti pe Luceafăr în mod autentic, de mai mult de două ori pe an. „Eminescu ilustrează dimensiunea matriceală a culturii româneşti”, subliniază Ardeleanu.

Matricea Românească: Domnule profesor, pe 15 ianuarie îl aniversăm pe Mihai  Eminescu, cel care rămâne o figură de primă mână a culturii românești. Și, pentru că vorbim despre matricea românească, o să vă întreb ce înțelegeți Dvs. prin această sintagmă? Ce loc ocupă Mihai Eminescu în matricea românească?

George Ardeleanu: Mărturisesc că nu cunosc sensurile pe care le dați Dvs. acestei sintagme. Din punctul meu de vedere, sintagma «matricea românească» ar trimite la o dimensiune profundă a spiritualității românești, la esența ei, la ceea ce este esențial în această spiritualitate. Acea dimensiune profundă a spiritualității românești, la care, din punctul de vedere al unor exegeți, Mihai Eminescu are acces, în timp ce prietenul său, colegul său de generaţie, I.L. Caragiale n-ar avea acces. I. L. Caragiale având acces, în opinia acestora, doar la straturile de suprafață, superficiale, ludice, comice ale spiritualității românești. Matricea trimite aşadar la dimensiunea abisală, metafizică a unei spiritualități.

Probabil că știți că nu toată lumea este de acord cu ideea aceasta de esențialitate, de esențialism ş.a.m.d.. Există teoreticieni care sunt împotriva unei viziuni esențialiste asupra spiritualității românești şi asupra oricărei spiritualităţi – aceştia pledând pentru o viziune mai degrabă relativizantă, într-o permanentă schimbare, într-o veșnică metamorfoză. Uneori, perspectiva esențialistă este taxată drept o perpectivă conservatoare, dacă nu chiar niţel reacționară, asupra spiritualității. Aşadar, depinde de punctul de vedere în care ne plasăm. Dar, în raport cu intenţiile Dvs şi preocupările Dvs. culturale, sintagma este adecvată.

Pe Eminescu îl așezăm în perspectiva aceasta matriceală a culturii românești. În general, a fost situat aici. V-am spus: în general, cei doi mari clasici, Mihai Eminescu și I. L. Caragiale, au fost interpretați ca ilustrând două dimensiuni opuse – eu aș zice complementare – ale spiritualității românești. Mihai Eminescu ar ilustra dimensiunea aceasta matriceală, ca să preiau termenul Dvs., în timp ce I. L. Caragiale ar ilustra cealaltă dimensiune, relativizantă, de suprafață, tranzacțional-balcanică a aceleiași spiritualități. Sigur, putem să fim sau să nu fim de acord cu această perspectivă. Mai degrabă n-aș fi de acord cu această perspectivă în ceea ce-l privește pe I. L. Caragiale, pentru că există și o dimensiune abisală a operei lui I. L. Caragiale, mai ales în prozele sale. Sigur, Eminescu este și mai aproape de dimensiunea această matriceală a spiritualității româneşti.

Matricea Românească: Cum îl poate cinsti contemporaneitatea pe Mihai Eminescu?

George Ardeleanu: Aici e o mare problemă. De obicei, îl sărbătorim de două ori pe an: în 15 ianuarie și în 15 iunie. Sunt cele două borne omagiale ale valorizării cultului lui Mihai Eminescu. Îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…

Pe Eminescu îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…

Apropo de fenomenul acesta, aș vrea să vă dau un exemplu comic-tragic. Dacă intrați pe internet și dați o căutare cu sintagma „mâna statuii lui Mihai Eminescu de la Galați”, veţi afla că, înainte de 15 ianuarie,  mâna statuii lui Mihai Eminescu din parcul din Galați dispărea într-un mod misterios, în pofida tuturor măsurilor de precauție, de pază ș.a.m.d. Acest lucru se întâmpla mereu. Până la urmă, autoritățile, exasperate, au confecționat o mână prevăzută cu un filet, mână care se înfiletează în corpul statuii la 15 ianuarie, când au loc serbările, omagierile. După care, după ce totul se termină, după ce urmează petrecerea în stil… caragialian, mâna este luată frumos, este defiletată, pusă într-un sertar din birourile Primăriei sau ale Prefecturii, și Eminescu cade în uitare. În 15 iunie, din nou se recurge la mâna cu pricina. Această știre e reflectată în foarte multe feluri de diferite gazete.

Mi se pare că imaginea aceasta, care e o știre exactă, din păcate este emblematică pentru modul nostru de a ne raporta la Mihai Eminescu. Nu cred că acesta ar trebui să fie modul de a ne raporta la opera lui Mihai Eminescu. În primul rând, cred că actualitatea lui Mihai Eminescu, pentru că despre aceasta este vorba, este dată de lectura operei sale. În ce măsură Eminescu se mai citește? Și nu mă refer la lecturile obligatorii din școală sau din Universitate, ci la lecturile personale, cele private, lecturile voluntare. Or, aici mă tem că răspunsul nu este unul foarte îmbucurător. Ne rezumăm să citim textele care sunt obligatorii în programa de liceu, de Bacalaureat. Chiar şi la Facultatea de Litere – un student se rezumă tot la ceea ce are pentru examen. În acest act de lectură, de pildă, în permanență, postumele eminesciene sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor, ceea ce, iarăși, nu este corect. Fiindcă antumele, așa cum știm, nu țin de selecția personală a lui Mihai Eminescu, ci de selecția lui Titu Maiorescu. Ediţia princeps de Poesii din 1883 a fost îngrijită de Titu Maiorescu și ţine de selecția lui, id est de gustul, de viziunea literară a lui Titu Maiorescu.

Profesorul George Ardeleanu, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „În acest act de lectură a lui Eminescu, în permanență, postumele sunt discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor”

Celelalte ediții care au apărut până la moartea poetului reiau ediția princeps cu puține modificări. O mare parte a creației eminesciene însă a rămas în manuscrise, fiind publicată după 1900, și reluată, evident, în ediția mare, ediția Perpessicius, volumele IV și V. Dar, din păcate, în ceea ce privește lectura, inclusiv valorizarea lor în spațiul didactic, postumele sunt mereu defavorizate de antume. Măcar dacă s-ar citi antumele, dar nici acestea nu sunt citite integral. Se citesc textele obligatorii.

Aşadar lectura autentică, personală, ar fi prima condiție (a cinstirii lui Eminescu, n.r.). Apoi, editarea operei eminesciene. Avem, evident, ediția Perpessicius, începută în 1939 şi terminată acum câțiva ani (în 2008, dacă nu mă înşel). Perpessicius a coordonat primele șase volume, după care ediția a fost continuată de către alți eminescologi – printre ei îl remarcăm pe Petru Creția, care chiar a scris o carte foarte interesantă pe această temă, Testamentul unui eminescolog. Avem aşadar ediţia academică, în 17 volume. E o ediție foarte serioasă, numai că nici aceasta nu este o ediţie perfectă. Petru Creția care, iată, face parte dintre continuatorii lui Perpessicius, în cartea menționată subliniază și defectele acestei ediții. Poate cel mai important defect este tot disjuncția aceasta între antume și postume. Adică primele trei volume conțin poezia antumă, următoarele două conțin poezia postumă. Or, pentru Petru Creția, o asemenea distincție este inoperantă și trebuie să se renunțe la tipul acesta de segmentare. E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat.  Nu e o ediție de popularizare.

Deci, editare. În culturile occidentale serioase, marii autori sunt mereu reeditați în ediții profesioniste, critice, nu doar în ediții de popularizare. Sigur, și cele de popularizare sunt importante, au rolul lor, nu putem să îi cerem unui om obișnuit să se ducă la ediția critică. Dar ele trebuie să existe, cel puțin pentru specialiști.

Matricea Românească: Reeditarea lui Eminescu ar fi o cale să ne reîndrăgostim de el? Sau este un cuvânt prea tare?

George Ardeleanu: Nu știu dacă acesta este termenul, de „reîndrăgostire”. Ar fi o cale de a aduce cultul lui Mihai Eminescu la normalitate. De a nu face din acest cult doar o emblemă gonflabilă, reprezentată de imaginea statuii despre care vorbeam.

O altă formă a actualizării operei lui Eminescu este exegeza critică. Trebuie să apară noi și noi exegeze. Sigur că s-a scris mult despre Eminescu – au apărut biblioteci întregi, dar puține cărți modifică realmente viziunile anterioare. Există în primul rând perspectiva lui Titu Maiorescu, din celebrul articol, Eminescu și poeziile lui, care pune bazele receptării operei eminesciene. Perspectiva oferită de Titu Maiorescu, în acest text relativ scurt, a funcționat până prin anii ’30-’40 ai secolului XX. Până în anii ’40, opera eminesciană era văzută prin grilă maioresciană.

În anii ’30-’40 apar cele două cărți ale lui G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu și Opera lui Mihai Eminescu, care modifică parțial perspectiva maioresciană. Mai degrabă o completează, în sensul că aceste cărți ale lui Călinescu explorează și postumele. Explorând și postumele, evident că se descoperă alte dimensiuni ale operei sale. Nu doar că se descoperă, dar descoperirea acestor noi dimensiuni duce și la o reconfigurare a percepției despre antume.

Poate cel mai important defect al ediţiei Perpessicius este disjuncția aceasta între antume și postume. (…) E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică e foarte greu de realizat

Apoi, avem celebra carte a lui Ion Negoițescu din 1968 – scrisă însă prin anii ’50, când nu putea să apară, deoarece Negoițescu era indezirabil pentru regimul comunist şi, de altfel, avea să treacă și prin închisorile comuniste – în care el insistă, „pedalează” tocmai asupra postumelor. Pentru Negoițescu, cea mai profundă dimensiune a operei eminesciene stă în postume, în acea „faţă plutonică” a creației poetului.

Evident, sunt și alte cărți, cartea lui Tudor Vianu, a lui Edgar Papu, a Ioanei Em. Petrescu – o carte extraordinară, Modele cosmologice și viziune poetică, şi altele. Dintre perspectivele mai recente, aș menționa trei cărți: o monografie a colegului meu Caius Dobrescu, publicată la editura Aula din Brașov,  carte foarte interesantă, în care sunt examinate două tipuri de imaginar ale operei eminesciene – imaginarul spațiului public și imaginarul spațiului privat. Tot o carte, a unui alt coleg, Iulian Costache, care acum se află la Berlin, Eminescu. Negocierea unei imagini, în care este analizată receptarea operei eminesciene din ultimele două decenii ale secolului XIX. Și o carte a Ilinei Grigori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, o carte în care se revalorizează experiența berlineză a poetului. G. Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi “ars gazul” de pomană pe acolo. Or, Ilina Gregori respinge această teză și arată în ce măsură experiența berlineză configurează imaginarul operei eminesciene.

Sunt puține cărţi, la nivelul unei întregi culturi, care, altfel,  stă sub semnul cultului lui Mihai Eminescu. Cam acestea ar fi căile: lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza. Acestea ar fi, din punctul meu de vedere, elementele care pot să îl țină pe Eminescu în actualitate.

„Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi «ars gazul» de pomană pe acolo”

Matricea Românească: Care credeți că ar fi reacțiile lui Eminescu referitoare la cultura anului 2017?

George Ardeleanu: Nu-mi dau seama. Dacă citim „Epigonii”, vedem că Eminescu este sceptic în raport cu literatura și cultura contemporană lui, aducând un elogiu culturii şi literaturii anterioare, un elogiu literaturii pașoptiste și pre-pașoptiste, în timp ce pe colegii săi de generație (inclusiv pe sine) îi consideră nişte epigoni. Viziunea este mai degrabă sceptică, pesimistă. Şi poezia aceasta trebuie reinterpretată. Evident că Eminescu pune în opoziție două generații poetice, însă opoziția nu e neapărat una de natură valorică în „Epigonii”. Eminescu nu sugerează că poezia precursorilor pre-pașoptiști și pașoptiști este valoroasă, în timp ce poezia contemporanilor, în rândul cărora se include, este lipsită de valoare. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică dacă vreţi. Poezia precursorilor este una optimistă, vizionară, idealistă. Precursorii consideră că literatura poate transforma realitatea, în timp ce poezia epigonilor, a contemporanilor, este una rece, sceptică, convinsă că modelul literaturii nu se poate constitui într-un model al realității.

E un scepticism generalizat. Numai că acest scepticism este în acelaşi timp și expresia lucidității. Scepticismul epigonilor provine din luciditate. Optimismul precursorilor provine și dintr-o anumită naivitate. E interesantă în acest sens o scrisoare pe care el i-a trimis-o lui Iacob Negruzzi, de la Viena, care însoțea poezia „Epigonii”, când a fost trimisă la Convorbiri literare, în care explică aceste lucruri. El vorbește despre precursori, menţionând „acea naivitate neconștiută cu care lucrau ei”. În timp ce contemporanii sunt sceptici, dar într-un fel mai lucizi: „noi suntem treji de suflarea veacului”. În fond, scepticismul epigonilor, pesimismul, criza existențială ilustrată în textele lor se poate compara cu criza din poezia franceză și germană a celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, „Mal du siècle” din poezia franceză sau „Weltschmerz” din lirica germană, despre care Eminescu vorbește chiar în acea scrisoare către Iacob Negruzzi.

Eminescu, iată, este în aparență sceptic atunci când e vorba de contemporanii săi. Nu știu cum ar fi în fața contemporanilor noștri. Dacă ar vedea, de pildă, spectacolul politic, cred că ar avea multe motive de scepticism, la fel ca în partea a doua a Scrisorii a III-a. În ce privește spectacolul literar și cultural, s-ar putea să fie și entuziasmat de sincronizarea care s-a produs între cultura română și cultura occidentală. Sincronizarea aceasta s-a produs, slavă Domnului.

Opoziția din „Epigonii” nu e neapărat una de natură valorică. Nu valoarea este criteriul opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică

Matricea Românească: Mai știm că patriotismul era o noțiune la care poetul se alinia. Ce însemna România pentru el?

George Ardeleanu: Dimensiunea patriotică este una esențială a creației sale, în „Scrisoarea a III-a”, „Memento Mori”, imaginea Daciei din „Memento Mori” etc… România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. Și aici, el vede lucrurile ca un romantic ce este. E un nostalgic. El este patriot, dar patriot în raport cu vârsta medievală, cu vârsta “de aur” a istoriei naţionale, cum ar spune Ioana Em. Petrescu – și sceptic în raport cu contemporaneitatea secolului XIX. Este patriot în raport cu dimensiunea dacică din „Memento Mori” etc.

Matricea Românească: Romantismul lui Eminescu, despre care vorbeați, mai are loc în lumea realităților reci, în care trăim?

 George Ardeleanu: Dacă vorbim de conceptul de «romantic» în sens larg, să ne gândim că după 1990, după Revoluție, am trăit cu toții o vârstă romantică. Gabriela Adameșteanu a publicat o carte, Anii romantici, referitoare la această perioadă, primul deceniu 1990-2000, în care am avut mari speranțe, mari proiecte. Aceia sunt anii romantici. Din păcate, multe dintre aceste proiecte s-au prăbușit. Poate că era bine ca vârsta romantică să persiste. Din punctul acesta de vedere, cred că romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură. Subliniez: romantismul înţeles în acest sens, nu ca fantasmă, utopie, iluzie. Romantismul ca formă de creaţie a proiectelor.

Pentru profesorul George Ardeleanu, căile către Eminescu sunt „lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și exegeza”

Matricea Românească: Eminescu ocupă vreun loc în lumea tinerilor de astăzi?

George Ardeleanu: Se mai putea vedea acum câțiva ani – dacă nu și acum – pe ziduri un anumit graffiti, Eminem-escu, o sinteză între Eminescu și Eminem…

Matricea Românească: Exista şi un film al lui Florin Piersic Jr., intitulat “De la Eminescu la Eminem”…

George Ardeleanu: Exact. La Facultatea de Litere, după ’90, au apărut mai multe reviste studențești. Din păcate, nu a existat o continuitate, apropo de proiecte. Apărea o generație, construia o revistă, termina facultatea, venea o altă generație care îşi construia altă revistă, nu o continua pe cea precedentă. Cred că în ’99, revista Litere nouă, la care scriau actualii critici ai generației 2000 – Paul Cernat, Costi Rogozanu, Luminița Marcu şi alţii – a scos un număr dedicat lui Mihai Eminescu. Îmi aduc aminte că, pe copertă, era un fel de Schwarzenegger având tatuat pe braț chipul lui Eminescu. Aceasta, ținând și de dimensiunea ludică a valorizării operei lui Mihai Eminescu, și ca reacție la perspectiva elogios-mumificatoare a viziunii asupra operei lui Eminescu.

Probabil știți că în 1998 a apărut un număr al revistei Dilema care a provocat un scandal imens, care nu s-a terminat nici până astăzi. E un număr care a împărțit România în două. De ce? Pentru că în acel număr s-a încercat interogarea mitului lui Mihai Eminescu. S-a încercat deconstruirea unor clișee în privința interpretării operei eminesciene. Numai că această deconstrucție a fost, din păcate, interpretată de unii ca un atentat la statura, şi la statuia poetului național, ca o formă de denigrare, de demitizare. Dacă citim acel număr, vedem că sunt multe nume care semnează. Pe de o parte, sunt scriitorii – studenți pe atunci, astăzi membri importanți ai generației 2000 –  Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Cezar Paul Bădescu, care a și îngrijit numărul, dar și critici și scriitori din generații anterioare, Nicolae Manolescu, Z. Ornea, Şerban Foarţă, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter şi alţii. E posibil ca unii dintre ei, dintr-un spirit juvenil, să fi sărit nițel peste cal. De pildă, Răzvan Rădulescu sau T. O. Bobe – repet, dintr-un spirit teribilist, altfel bun la tinerețe. Poate că au exagerat, uneori poate că e bine să exagerăm atunci când vrem să atragem atenția asupra unui fenomen. În schimb, și Nicolae Manolescu, și Ion Bogdan Lefter au scris niște texte foarte echilibrate.

Ei bine, scandalul a fost imens, indiferent de natura și de diferențele dintre aceste texte. Ba chiar Nicolae Manolescu a fost mai mult culpabilizat decât ceilalți. Atunci Leonida Lari, care era deputat din partea PRM, a ținut un discurs fulminant în Parlamentul României legat de acest număr din Dilema. A apărut apoi și o carte îngrijită tot de Cezar Paul Bădescu, Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, în care preia articolele din Dilema, apoi reacțiile la articolele din Dilema, apoi reacțiile la reacții ş.a.m.d. Este foarte interesant acel număr, pentru a vedea fenomenul în sine al mitizării, respectiv demitizării operei eminesciene. Apropo de chestiunea asta, în 2015 a apărut la editura Humanitas o carte a istoricului Lucian Boia, Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit.

Pentru Eminescu, România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element de stabilitate într-o mare de instabilități. (…) Romantismul, ca vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură

Matricea Românească: Cum vi s-a părut această carte?

George Ardeleanu: Am citit-o, cunoșteam unele dintre chestiuni. Vedeţi, dacă urmărim receptarea operei eminesciene, aproape din contemporaneitatea sa până astăzi, constatăm că aproape toate ideologiile au încercat să și-l aproprieze, să și-l facă al lor, să-l transforme pe Eminescu într-un precursor.

Aș vrea să dau doar două exemple paralele. În 1950, are loc sărbătorirea centenarului Eminescu. În 1950, suntem în plin realism socialist. A avut loc atunci, la Ateneul Român, o sărbătorire a poetului la care au participat delegați ai partidelor comuniste din toate țările comuniste din Europa. Au ținut discursuri mobilizatoare, în care Eminescu era făcut un precusor al socialismului. În aceeaşi zi (15 ianuarie, of course), în ziarul România Liberă au apărut niște caricaturi reflectând „realități” din actualitatea anilor ’50, având ca legendă texte din Eminescu. De exemplu, un muncitor care privește graficul fruntașilor în producție și nu se vede și pe el acolo, spune: „Pe lângă plopii fără soț, / Adesea am trecut / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut”. Sau, soția unui speculant burghez vine în vizită la închisoare la soțul său și privește dincolo de gratiile închisorii către el și spune: „Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești, / Numai tu de după gratii / Vecinic nu te mai ivești”. Ş.a.m.d. De un ridicol…

Iată deci cum, în 1950, Eminescu, care oricum era conservator, ideologic vorbind, devine un precursor al comunismului. Ei bine, tot în 1950, în exilul legionar de la Roma, apare o carte semnată de Constantin Papanace, unul dintre liderii legionari care se refugiaseră în exil. O carte cu titlul Mihai Eminescu, un mare precursor al legionarismului (la origine, o conferinţă susţinută cu prilejul… Centenarului), care s-a reeditat și după ‘90. Și toată teza sa este că Eminescu este un mare precursor al legionarismului. Iată cum, în același an, cu ocazia centenarului, Eminescu este revendicat ca precursor de două ideologii total opuse, care s-au exterminat reciproc, ideologia comunistă și cea legionară.

Matricea Românească: Ce îl face pe Eminescu atât de dezirabil, din punct de vedere ideologic?

George Ardeleanu: Sigur că revendicarea aceasta ține de valoarea poetului. Este clar că este perceput ca un scriitor de valoare, și atunci ne legitimăm prin astfel de valori, ni le apropriem uneori într-un mod fraudulos.

Am observat, apropo de numărul cu scandal din Dilema, că după acel număr, în spațiul didactic, inclusiv în cel universitar, a început să se cam renunţe la clișeele, la stereotipiile de analiză a operei eminesciene, care parazitaseră decenii întregi interpretarea. Măcar acesta este un element benefic al controversatului număr.

Bustul lui Mihai Eminescu, din holul Facultăţii de Litere din Bucureşti

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

De părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, ne leagă nu doar apropierea sufletească, ci şi simţirea românească. Iată de ce Matricea Românească a vrut să afle de la un preot pe cât de tânăr, pe atât de plin de harisme, despre cum se vede sărbătoarea Crăciunului din mijlocul credincioşilor, dar şi despre semnificaţia autentică a Sărbătorii din aceste zile.

Matricea Românească: Ce înseamnă Crăciunul, pentru creștini?

Preot Marcel Stavără: Sărbătoarea Crăciunului vine de la cinul craiului – avem, în limba română, cinul monahal, cinul obștesc şi aşa mai departe. Este vorba despre un complex de sărbători, de la 6 decembrie la 6 ianuarie, inclusiv Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie). S-a promovat o metateză: „Cei trei crai de la Răsărit, un crai mare au găsit”. Şi în Biblia de la 1688 ni se vorbeşte despre „Craiul cel mare” – nu despre Hristosul împărat, ci crai. De aici vin Cră-ciun, cră-iasă, cră-iță. În nici un caz din creatione! Hristos nu este creat. Cum se spune în Crez: „născut, nu făcut”, nu creat.

Aşadar, Sărbătoarea Crăciunului ține de la 6 decembrie la 6 ianuarie, în centru stă Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, și apoi tăierea împrejur, la opt zile, 1 ianuarie. Ce înseamnă? Înseamnă că Dumnezeu prețuiește atât de mult fiecare persoană umană, încât ne arată demnitatea noastră. Un dumnezeu care stă departe de mine nu e al meu, nu îl simt al meu. Un dumnezeu cum a fost înțeles în Occidentul așa-zis creștin, exilat în transcendent, nu este al meu. De aceea, Dumnezeu vine în maxima apropiere de noi. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dumnezeu devine ceea ce iubește”. Adică, se face şi om.

Crăciunul ne arată cât de importanți suntem noi în fața lui Dumnezeu. Apoi, ne arată că Dumnezeu atotputernic, pruncul Mântuitorul Iisus Hristos nu se naște din inițiativă omenească, din poftă bărbătească, din trăirea dintre Maica Domnului şi dreptul Iosif, cum spun alte denominaţiuni neoprotestante. În nici un caz. Ci inițiativa este dumnezeiască. Nu se naște o persoană nouă. Fiul are inițiativa, împreună cu Sfânta Treime, să se nască – și om se face. Pentru că, atunci când compun o carte ori scriu o teză, eu sunt separat de teza pe care o scriu. Dar Hristos se face Însăși ceea ce scrie. Deci devine subiectul cunoașterii, prin faptul că se naște pe cale supranaturală. Nu putea Hristos, ca Mântuitor al lumii, Mântuitorul păcatelor noastre să se nască, aşa cum spune Psalmul 50, “în păcate m-a născut maica mea”. Ci El vine ca să salveze lumea de păcat, aşadar nu putea să se nască sub păcat.

Crăciunul, până la jumătatea secolului IV, se serba odată cu Epifania, cu Boboteaza. Se țineau împreună aceste două sărbători. Iar pentru a le separa, Biserica a ales data de 25 decembrie, pentru că atunci crește ziua și scade noaptea. Pentru că Hristos este Soarele dreptății, nouă creștinilor ne-a fost foarte ușor să adoptăm această zi, deoarece atunci când vine preotul la Dvs. acasă cu icoana, spune „să se închine Ție, Soarele dreptăţii, Răsăritul cel de sus”. Şi magii, când au venit de la Răsărit, nu s-au închinat stelelor, creaturii, ci au învățat să se închine Creatorului, nu stelelor. Ei, din astrologi, s-au făcut astronomi. Adică au căutat taina lui Dumnezeu în creaţia Lui.

Pentru mine, Crăciunul înseamnă în primul rând o pregătire, o unire cu Hristos din ce în ce mai mult

Pentru mine, Crăciunul înseamnă în primul rând o pregătire, o unire cu Hristos din ce în ce mai mult. De ce? Pentru că Sărbătoarea Crăciunului vine după o perioadă de post de 40 de zile, în care tot creștinul trebuie să se pregătească. Dacă pământul a pregătit peștera, ieslea, cerul a pregătit steaua, iar noi, oamenii, am pregătit-o pe Maica Domnului ca vasul ales, curat, în care să se întrupeze și din care să se nască Hristos, înseamnă că și eu trebuie să mă pregătesc. Ca Hristos, Cel care sălăşluiește în mine de la botez, să mă facă un hristofor, un purtător de Hristos, un creștin autentic. Cum ne spune Mântuitorul: „Voi sunteți sarea lumii, voi sunteți lumina lumii”. Nu să fie ostentativ, ci să se vadă că eu Îl trăiesc pe Hristos, și prin această pregătire de 40 de zile. De post, de rugăciune, de înclinație mai mare către lectura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți.

Multă lume s-a spovedit în această perioadă – și copiii s-au împărtăşit. Grădinițe întregi de copii, ceea ce înseamnă că credința este înnăscută. Hristos, Mântuitorul, care dă existență tuturor, este Lumina care luminează pe tot omul care vine în lume, deci pe copiii noștri.

Apoi, în perioada adolescenței și mai încolo un pic, nu la maturizare, devin problematice aceste întrebări care nu și-au găsit răspuns în perioada aceasta. Credința copiilor este înnăscută, fapt pentru care ei vin cu mare uşurinţă la împărtășit.

Crăciun la Biserica Icoanei din Capitală Foto: bisericaicoanei.ro

Cei mici Îl cunosc la Biserica Icoanei pe Hristos, dar nu sunt privaţi nici de cadourile Moşului

Matricea Românească: Cum sărbătoresc românii Crăciunul?

Preot Marcel Stavără: Etnogeneza poporului român este concomitentă cu încreștinarea lui. De aceea, noi nu-L simțim pe Hristos la Ierusalim sau la Betleem, ci colindele noastre sunt o Evanghelie populară. Colindele noastre vorbesc despre intimitatea românului cu Hristos, care se naște în iesle – nu la Betleem, ci după dealurile noastre, după munții noştri. Cum vorbesc colindele noastre din Maramureș: „Dealurile și pădurile, fagii noștri, brazii noştri L-au acoperit pe Hristos”. Sunt colinde cu Tisa, cu râurile de la noi din țară. „Colo-n vale, mai în jos, L-au născut pe Hristos.”

Românii sărbătoresc Crăciunul prin colinde, care sunt o dogmatică pusă în text popular. Învățătura de credință este bine confirmată de către colinde. În al doilea rând, aş dori să subliniez că masa de Crăciun nu este pe 24 decembrie seara, ci pe 25 decembrie, după Sfânta Liturghie, după ce ți-ai atins ținta, unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Abia apoi este masa de Crăciun cu toată familia, care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu și care l-a simţit pe Hristos că se naște în familia și în sufletul lor.

Există și o altă categorie de români – mulți, puțini, nu știu să zic – care sunt marcați de această atitudine consumeristă, din păcate. Nu știu ce bucurie poate să-ți aducă în suflet Crăciunul – gastronomic vorbind acum, la nivelul foarte de jos. Dacă tu mănânci carne pe 21, 22, 23, 24 și pe 25, care e diferența? Nu ştiu exact, gastronomic vorbind.

Pe de altă parte, pregătirea pentru unirea cu Hristos trebuie să fie nu numai interioară, ci și exterioară. Noi, metanii și post alimentar, ținem tocmai ca să ne arătăm dovada libertății noastre. Nu ne stăpânește o bucată de carne! Ci eu îmi arăt libertatea față de o bucată de brânză, de carne… Așa devin şi sunt om liber față de toate afectele firii umane – foame, sete, frica de moarte – pe care Hristos le-a transfigurat. De aceea eu sunt creștin – pentru că Îl port pe Hristos.

Masa de Crăciun nu este pe 24 decembrie seara, ci pe 25 decembrie, după Sfânta Liturghie, după ce ți-ai atins ținta, unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Abia apoi este masa de Crăciun cu toată familia

Sper ca această categorie de români să fie mai înțeleaptă, pentru că nu îți conferă nici o bucurie o sărbătoare, un timp sacru, dacă adopţi acest comportament. Dacă nu-l trăiești în termenii lui și în proprietățile lui, trece pe lângă tine. Persoana lui Hristos este o persoană de neevitat. Oriunde te-ai afla, te întâlneşti cu El. În orice religie te-ai afla, şi ateu dacă eşti, nu poți evita persoana lu Hristos. Nu ai cum. E ca și cum trăiești fără să-ți simți viața.

De aceea, așa cum la naștere au spus îngerii: „Pace pe pământ, pace sus în Cer”, măcar de Crăciun să punem și noi, în familia noastră, pacea înaintea dreptății. Și nu numai în familie, ci și la serviciu – în multinaţionale sau în orice alte companii. Dacă pui pacea înaintea dreptății, așa arăți faptul că-L urmezi pe Hristos. Cu dreptatea – fiecare zice că are dreptatea lui, nu ajungem departe, ci mai mult la certuri, scandal. Nu văd finalitatea decât în rău. În schimb, când ai pace, când Îl trăiești pe Hristos, nu te mai poți certa cu altcineva.

Matricea Românească: Cum îi simțiți pe credincioși în Biserică, de Crăciun?

Preot Marcel Stavără: Îi simt mult mai aproape de oameni. Prin faptul că te apropii de Dumnezeu, El te trimite după Sfânta Liturghie: „Cu pace să ieșim, întru numele Domnului să ieşim”. Atunci mă duc și fac Liturghia de după Liturghie, în ceea ce se numește Taina fratelui. Există persoane însingurate, persoane bolnave, există copii lăsați singuri acasă pentru că părinţii au plecat în străinătate. Iarăşi, părinți lăsați singuri – aici, în centrul Bucureștiului mă refer, în parohia mea!

Și îi simt pe tinerii pe care îi am la spovedit și care fac parte din organizația de tineret “Tinerii Icoanei”, care mă întreabă: „Părinte, ce facem pentru persoana cutare pe care am văzut-o pe stradă?”. Este un bătrân fără picioare, la Icoanei 24, de exemplu. Şi îi facem curat în casă după Crăciun, până în Anul Nou.

Vă mai dau câteva exemple: vreau să iau 10 copii să-i spăl, să-i tund, să-i coafez. Vreau să fac 50 de pachete la cantina socială. Această apropiere de oameni și milostenie vine tocmai din mila şi din bunătatea lui Dumnezeu. Noi oferim daruri și decembrie este luna darurilor, tocmai pentru că am primit Darul cel mare de la Dumnezeu: Hristos se oferă pe El, ne oferă cel mai mare dar.

Noi oferim daruri și decembrie este luna darurilor, tocmai pentru că am primit Darul cel mare de la Dumnezeu: Hristos se oferă pe El, ne oferă cel mai mare dar

Matricea Românească: Pentru că, iată, este o sărbătoare a familiei şi a apropierii, cum se trăiește Crăciunul în familie?

Preot Marcel Stavără: Într-adevăr, este o sărbătoare a familiei, și familia română tradiţională este astăzi împresurată de mai multe probleme – pericole chiar – din cauza șomajului, a greutăților, a celor care acuză familia şi reprezentanţii familiei de fundamentalism religios. Trece prin mari probleme familia! Parcă ar fi ultimul bastion care mai ține societatea aceasta pe linia de plutire.

Greutatea pe care o simt copiii, mai târziu, în aceste aşa-zise familii monoparentale, ușurința cu care renunță unii tineri la eforturile din familie, eu le resimt între tineri. Din fericire, numai familia creștină poate salva România. Şi numai Liturghia salvează România! Familia, în cadrul Sfintei Liturghii.

Crăciunul este o sărbătoare a familiei, pentru că acolo se lucrează cel mai mult dragostea, numai prin jertfă. Numai când știi ce înseamnă durerea copilului și îţi asumi jertfa ca să-ți exprimi dragostea, doar atunci poți trăi sărbătoarea Crăciunului cu adevărat. De aceea, familia trebuie să rămână unită nu numai în perioada Crăciunului, ci până când părinții închid ochii. Zice Hristos: “Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu” – şi familia creştină se face în numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh la Cununie – “acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor.” Deci nu la periferia existenţei familiei, ci în mijlocul existenţei mele.

Trece prin mari probleme familia! Parcă ar fi ultimul bastion care mai ține societatea aceasta pe linia de plutire. (…) Numai familia creştină mai poate salva România

Fiind sărbătoarea familiei, să apropiem părinții mai mult de copii și să ne facem mai mult timp de a sta cu copiii. Cu tristețe observ o lăsare a copiilor în fața exploziei de informație de pe internet – via calculatoare, telefoane, tablete. Nu mai există comunicare între părinți și copii. Aceasta este o luptă pe care o am cu părinții tineri – îi îndemn să stea cu copiii, nu numai de Crăciun. Știu că serviciul este solicitant, dar toţi părinții să se gândească la faptul că cel puţin opt ore pe zi nu-și văd copiii. Dacă adaugi și noaptea, mai mult nu-ți vezi copiii, decât ți-i vezi într-o zi!

Familia înseamnă comuniune eclezială, comuniune în iubire, care trebuie să se vadă numai prin înveșnicirea familiei. Hristos i-a făcut familie creştină pe soţi şi pe copii, nu “până când moartea ne va despărți”, ci pentru veșnicie. Bucuria aceasta pe care o simți în familie – de Crăciun, de exemplu – vreau să o am totdeauna cu familia mea, cu soţia şi copiii mei. De aceea Hristos ne înveşniceşte. Trebuie să dăm mai departe bucuria că vom fi veșnic împreună.

Un gând de încheiere: dacă Îl puneţi pe Hristos în mijlocul familiei Dvs., sigur vom fi mai buni.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Pe Pop Gheorghe, afectuos supranumit de către localnici „Căcăilă”, din Sat-Şugatag, l-am cunoscut într-una dintre peregrinările noastre în nordul ţării, atunci când – om gospodar, cum altfel – tocmai descărca o remorcă de fân pentru acasă. Cu el, unul dintre cei mai reputaţi meşteri locali în sculptura lemnului, Matricea Românească a stat de vorbă, în termeni pe cât de simpli pe atât de expresivi, despre o pasiune care s-a transformat într-o carieră de patru decenii, despre cultul muncii din Maramureş şi despre viitorul meşteşugului, ameninţat de invazia modernităţii.

Matricea Românească: De cât timp lucraţi în lemn?

Pop Gheorghe: De peste 40 de ani.

Matricea Românească: Şi Dvs. câţi ani aveţi?

Pop Gheorghe: În februarie fac 64. După armată, tot lucru.

Matricea Românească: Cine v-a transmis meşteşugul sculpturii în lemn?

Pop Gheorghe: Nu mi-a transmis nimeni! Mie mi-o plăcut să mă ocup de lucrurile astea. Mi-o plăcut, de copil, şi animalele. După armată, m-am apucat şi de alte lucruri. Zic, “hai să fac şi tâmplărie, dulgherie, zidărie”, şi m-am băgat în toate. Şi aşa, încet-încet, rezolvatu-le-am cam pe toate. Tot ce există în construcţii am făcut – dar nici gospodăria nu mi-am lăsat-o. Mai am, mai sus, unde mi-s oile, o construcţie aproape ca acasă.

Poarta de lemn a lui Pop Gheorghe din Sat-Şugatag

Poarta de lemn a lui Pop Gheorghe din Sat-Şugatag (detaliu)

Matricea Românească: Vă mai rămâne timp să vă ocupaţi şi de casă?

Pop Gheorghe: Aşa, mai pe fugă. Fac mai puţine construcţii acum, nu mai pot ca odată.

Matricea Românească: De ce lemnul?

Pop Gheorghe: Eu am lucrat mult în tâmplărie, când nu erau termopane. Eu am început tâmplăria de la gilău (rindea, n.r.) şi fierăstrău, apoi au apărut abricturile. Au fost, bineînţeles, dar nu la sat, ci la oraş.

Matricea Românească: Am remarcat foarte multe motive pe care le redaţi în sculpturile Dvs. în lemn – de la lalele, la cerbi. Cum le alegeţi?

Pop Gheorghe: Nu am ales ceva în mod special, mi-au plăcut toate. Când am fost tânăr, pe orice am pus mâna, am făcut. Şi sculptură, şi de toate!

Matricea Românească: Am văzut că maramureşenilor le place foarte mult, în primul rând, să îşi ţină o casă frumoasă şi îngrijită, şi în al doilea rând să se mândrească cu ceea ce au.

Pop Gheorghe: Aşa o fost mai demult – amu nu-s tocmai aşa, dar totuşi le mai păstrează. Ştiţi cum e la noi. Mai păstrăm, deocamdată. Până când, nu se ştie.

Arta românească, inefabilă

Matricea Românească: Tinerii mai păstrează tradiţia?

Pop Gheorghe: Tinerii sunt duşi prin străinătate. Se întorc şi construiesc şi ei.

Se mai modernizează şi lumea. Noi, când am făcut casa asta, a fost cea mai frumoasă de prin zonă de pe-aicea. Acum e cea mai mică. Tot am făcut la alţii, şi…

Matricea Românească: Se împacă tradiţia cu modernitatea?

Pop Gheorghe: Bine, amu nu putem, dacă demult o fo’ aşa, tot aşa să rămânem! Sau, nu mai facem casă de bolţari, numai de lemn. Sunt nişte lucruri pe care trebuie să le înţeleagă oricare. Că sunt unii care spun că înainte o fo’ mai bine. Dar eu nu-s aşa. Eu sunt de părere că, dacă lumea mere înainte, să merem şi noi. Amu nu înseamnă că, aşa cum am făcut noi, să facă şi copiii noştri. Eu m-am adaptat uşor, la orice. Nu am făcut diferenţe între ce mi-a plăcut. Dacă mă duc la animale, tot îmi place. Alţii nu-s aşa: dacă lucră în meserie, păi animalul nu-i mai place, că nu rentează. Chiar dacă nu rentează, mie mi-s dragi.

Amu nu înseamnă că, aşa cum am făcut noi, să facă şi copiii noştri. Eu m-am adaptat uşor, la orice

Matricea Românească: De ce credeţi că lemnul a fost materialul preferat în Maramureş?

Pop Gheorghe: La început, lemnul o fo’ baza, că nu se ştia despre cărămidă. După aia, o avansat lumea. O mai văzut unul nu ştiu pe unde, o făcut şi el. Au apărut bolţarii, şi acum au apărut de toate modelele. Orice doreşti, există.

Meşterul Pop Gheorghe: „Aş aduna o jumătate de sat, dacă aş strânge toate lucrările făcute”

Matricea Românească: Care a fost lucrarea care v-a împlinit cel mai mult, în 40 de ani?

Pop Gheorghe: Eu sunt mulţumit de toate lucrările mele. Aş aduna o jumătate de sat, dacă le-aş strânge pe toate făcute la noi şi la alte sate. Au fost lucrări pe care alţii nu ştiau să le facă, şi eu ştiam. Eu oriunde m-am descurcat.

Matricea Românească: Am văzut că sunt foarte mulţi bătrâni de aici care încă muncesc, chiar dacă au 70 de ani sau mai mult.

Pop Gheorghe: La noi se munceşte până poate omul. Nu se ţine cont. Dacă de 80 de ani îi, munceşte. Că aşa e plăcerea omului de la ţară. Şi mama, vedeţi, are 84 de ani – încă ce poate, face. Nu stă. Chiar dacă ai zice să steie, poate că nu i-ar conveni. Ea trebuie să facă, fiindcă aşa e învăţată.

Eu aşa am considerat: unde te-ai născut, ai crescut, ai copilărit, ai îmbătrânit, aici trebuie să rămâi

Matricea Românească: Aţi avut vreodată posibilitatea să plecaţi de aici?

Pop Gheorghe: Nu m-am nici gândit niciodată. Nici nu m-aş duce. Mie îmi pare cea mai frumoasă zonă. Am crescut aici, e acasă. Şi eu aşa am considerat: unde te-ai născut, ai crescut, ai copilărit, ai îmbătrânit, aici trebuie să rămâi.

Dacă mergi la lucru şi vii înapoi, e una. Sunt mulţi plecaţi de aici, dar eu nu m-am gândit niciodată. Nici nu mi-o plăcut. Şi-acum am copiii în Franţa, şi mă cheamă. Soţia o fo’ până la ei acolo, dar eu n-am fost. Am două fete, iar una e în Franţa.

Nodul moroşenesc, element remarcabil de îmbinare a porţilor

Matricea Românească: Ce reprezintă poarta de lemn pentru un moroşan?

Pop Gheorghe: E un obiect foarte frumos. Demult, când am început în meserie, aproape toată lumea făcea porţi. Chiar dacă nu le făcea sculptate, tot pe stâlpi de lemni le făcea. Atunci se ştia numai de lemn.

Secrete nu am. Plăcerea de muncă, atâta. Altfel, dacă nu ai plăcere de muncă… În meseria asta se munceşte foarte mult! Mi-o zis unul odată, căruia i-am făcut o lucrare, şi el credea că nu se munceşte aşa mult: “Măi Gheorghe, în meseria asta a ta, se şi câştigă, dar se şi munceşte!”. S-a şi câştigat bine, nu putem zice, dar s-a şi muncit.

Matricea Românească: Cât se munceşte la o poartă sculptată, ca a Dvs.?

Pop Gheorghe: La aceasta, cum e a mea, sculptată, am lucrat vreo trei luni. În acest interval, am lucrat doar la ea.

Eu, când am început la sculptură, nu am văzut pe nimeni făcând porţi sculptate. Zic, “Dar cum să fac, că eu nu am văzut pe nimeni?”. Am avut imaginaţie, am făcut o schiţă şi m-am apucat. Şi am făcut. Tot felul de migăleli.

Matricea Românească: Cum vi se par maramureşenii, în mijlocul cărora aţi trăit aici o viaţă?

Pop Gheorghe: Eu îi consider oameni de treabă, buni, muncitori. Nu-s urâţi, cum se zice, sunt foarte populari. Îs oameni de treabă, eu aşa îi văd. Nu ştiu dumneavoastră. Fiecare se mândreşte cu ce a făcut: dacă unul o făcut o casă, apăi celălalt vrea să o facă mai mândră!

Matricea Românească: De Sărbători cum vă pregătiţi?

Pop Gheorghe: În familie, în gospodărie. Mergem la biserică, mai colindăm prietenii şi neamurile… Mergem la cuscri, pe la toţi cunoscuţii.

Matricea Românească: Ce ne puteţi spune despre satul Dvs., Şugatag?

Pop Gheorghe: Suntem un sat de oameni muncitori. Ne place să fim mândri. Noi am fost un sat nu prea bogat, dar am întrecut pe alte sate. Cum o fo’ şi cu biserica – ne-am pus toţi: “Facem biserică? Facem!”. Fiecare cât poate, dă. Nu poţi să obligi pe nimeni. Care nu poate, nu poate.

Matricea Românească: V-aţi gândit că sunteţi un păstrător şi un transmiţător de tradiţie, pentru această ţară?

Pop Gheorghe: Eu m-am gândit pentru toate, dar nu poţi să faci, numai ce poţi să faci. Ce să spun că oi face? Îs şi bătrân, acuma. Eu am făcut ce am putut [pentru ţară].

Matricea Românească: Tineretul este interesat de sculptura în lemn?

Pop Gheorghe: Este, dar nu aşa ca noi! Ei îs altfel, noi am fost altfel. La mine o fo’ pasiune. Ştiţi Dvs. cum e la noi!

Un artist român: Pop Gheorghe din Sat-Şugatag, Maramureş

Într-o perioadă în care politicienii români caută, mai abitir decât Diogene, un om demn să ne conducă, Matricea Românească a găsit, într-un sat din Maramureş, o româncă ideală pentru funcţia de primă-ministră a hărniciei. Anuţa Ciceu, din satul Budeşti, lucrează la războiul de ţesut de la 12 ani, de peste şase decenii, realizând straie şi broderii minunate şi oferind unei ţări întregi un exemplu de cinste, de pasiune, de credinţă şi de modestie.

O bunicuţă – după expresie – chintesenţial bună ne întâmpină pe uliţa satului. “O căutăm pe Anuţa Ciceu, zisă a lu’ Bârlog”, îi mărturisim, sperând la îndrumare. “Oi, că eu sunt!”, ne spune cu bucurie. “Amu merg la vot, dar dacă m-oţi aştepta la cofetărie, stau de vorbă cu domniile voastre.” Consimţim fără probleme, amuzaţi că locul la care face referire moroşanca noastră, “cofetăria” satului, e un eufemism pentru cârciuma din localitate. Ceea ce spune multe despre umorul practic şi subtilitatea maramureşenilor.

Zece minute mai târziu – căci bunicuţa, desprinsă parcă din poveştile unui Ispirescu sau Creangă, e sprintenă – ne însoţeşte pe uliţa pitorească de pe valea Cosăului, răspunzându-ne la curiozităţi despre pâraile care ne încadrează şi ne liniştesc cu susurul lor (“Râuşorul vine în apa asta mare, care vine de la Fermeteşti. Şi se-adună acolo la o parte”). Mergem acasă la tanti Anuţa, cea mai celebră ţesătoreasă din Budeşti, un sat de oameni gospodari care se mândreşte cu o salbă de meşteri populari şi cu o biserică de lemn de secol XVII, parte din patrimoniul mondial UNESCO.

În drum spre casa Anuţei Ciceu, zisă a lu’ Bârlog, din Budeşti Foto: Marius Donici

Biserica de lemn din Budeşti (1643), Maramureş, parte a patrimoniului mondial UNESCO

Curţi din apropierea bisericii

Invitaţia acasă e subînţeleasă în Maramureş, unde ospitalitatea e, ca pe vremea grecilor şi probabil a dacilor, mai mult o datorie faţă de zei decât faţă de oameni. Până ajungem, ne cunoaştem “din mers”. La propriu.

“Demult, nu te-o purta la şcoală ca azi. Eu am învăţat foarte bine, dar am învăţat cu tăbliţa. Cum mergeam, era şters tot ce făceam. Aşa o fost timpurile!

Noi în Budeşti avem teren, avem animale. Nu este rău la noi. Mai rău pentru tineret, că nu are unde să muncească, nu se fac locuri de muncă. Au plecat aproape toţi. Au rămas aproape numai bătrânii. Foarte puţini mai sunt, care muncesc la oi. (…)

Cei care au plecat de aici, numai în străinătate au mers. Că mai mare bine ca aicea, nu se găseşte… oriunde ar merge!

Am o fată, care stă aici cu noi, şi patru nepoţi – două fete şi doi băieţi. Toţi sunt pregătiţi. O nepoată s-a dus la mănăstire, altă nepoată s-a făcut jurnalistă şi s-a dus cu soţul în Italia. E foarte grea meseria asta! Alt nepot a făcut cinci ani de Teologie şi a făcut Dreptul. Acum este secretar aici, la noi.

Cei care au plecat de aici, numai în străinătate au mers. Că mai mare bine ca aicea, nu se găseşte… oriunde ar merge! Dar în străinătate, acolo fac bani. Şi tot aicea vin! Pentru că nu se interesează nimeni de tineret. Nici şcolile nu sunt cum erau făcute demult”, ne spune tanti Anuţa.

“Erau copii în toate căsile: 4-5-9-15! Pănă încălţa femeia atâţia copii…”

O rog să rememoreze, pentru noi, viaţa din Budeşti aşa cum se derula ea acum câteva decenii. Pentru orăşenii bon-vivanţi, care fac din dez-angajare şi neasumarea de responsabilitate un principiu de viaţă, povestea ţine de domeniul ficţiunii.

“O, mama me! Erau copii în toate căsile, 4-5-9-15! Nu era încălţămintea aşe, erau obiele şi opinci! Apoi, femeia, până încălţa atâţia copii! Şi-apoi, se amesteca încălţările. Zicea vreun copil: «Nu îmi trebuie, că nu-i a me!»”

Cum făceau faţă moroşencele de acum câteva generaţii, misiunii lor? “Foarte bine îi creşteau femeile! Toţi o fo’ ca ruşii: graşi, frumoşi. Nu au avut (probleme) cu ficatul, nu au avut cu fiara, nu s-a ştiut de aşa ceva. O mâncat pită de mălai, lapte o băut… Ce ţi-ai pus, pe toamnă, ai strâns şi-ai avut de mâncat. Acuma, nu mai pune nimeni nimic!

E foarte greu. Zicea bătrânele noastre, că de câte ori meri în grădinuţă, ai de lucru! O fost sănătoşi oamenii de demult – nu i-o durut picioarele, şi merea la Fermeteşti, nu ştiu câţi kilometri pe jos, şi cu greutate în spate. Nu le-o durut veci picioarele! Acum, pe toate femeile le dor picioarele!”

Meştera populară Anuţa Ciceu din Budeşti, 75 de ani

Tanti Anuţa şi-a pierdut mama, care se ocupa împreună cu soţul de creşterea oilor şi a altor animale, la numai şase ani. “Dumnezeu s-o hodinească! Şi am rămas trei prunci. Şi-o rămas taică-miu cu noi. Şi ne-o spus: «Cine munceşte are. Cine nu munceşte n-are! Şi să ştii să caţi de-un ban. Că poţi să munceşti dacă nu caţi. Că nu se vede urmă nimic.» Şi asta am ştiut-o de la el. Aşa ne-o crescut!”

Dacă întrebi în Budeşti despre Anuţa lu’ Bârlog, vei auzi doar vorbe de laudă, într-o comunitate sudată, care îşi cinsteşte bătrânii şi modelele. “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat! Aici, [lângă casă] mie mi-o pus ciupercă.”

Erau copii în toate căsile, 4-5-9-15! Foarte bine îi creşteau femeile! Toţi o fo’ ca ruşii: graşi, frumoşi. Nu au avut probleme cu ficatul, nu au avut cu fiara, nu s-a ştiut de aşa ceva

Ajunşi acasă, într-un decor hibernal de poveste, nu ni se permite – aşa cum ar face orice bunică – să ne apucăm de treabă fără să îmbucăm ceva. “Am gătit de post, oţi mânca domniile voastre? No foarte bine, aşezaţi-vă la masă.” Ne conformăm cu drag, adânc mişcaţi de încrederea pe care ne-o acordă un om care ne-a cules de pe drumuri, în casa căruia am “căzut” neanunţaţi, care ne cunoaşte de doar 10 minute, şi care ne-a primit cu toată inima. În Maramureş, unde şi apropierea gospodăriilor “trădează” legăturile strânse dintre oameni, suspiciunea e o blasfemie.

“Întruna m-am rugat lui Dumnezeu, şi Dumnezeu aşa ne-o ridicat… Dumnezeu ţine femeile muncitoare!”

E aproape imposibil să rezumi o viaţă de om în câteva cuvinte, dar dacă s-ar putea, viaţa Anuţei Ciceu s-ar defini prin două: muncă şi credinţă.

“Eu şi soţul meu am fost foarte necăjiţi. Noi dormeam în şură toamna – noi am stat într-un grajd, şi în celălalt ţineam animalele! Şi-aşa ne-o ridicat, dar întruna m-am rugat lui Dumnezeu! Şi m-o scos Dumnezeu după ce am început a lucra la maşină. Şi bani am luat împrumut de la un om din Susani, care nu m-o cunoscut. Şi îi spun a cui sunt, şi mi-o dat bani, şi mi-am cumpărat maşina aceea pe care o am în casă, şi cu aceea m-am învăţat a coase. Nu m-a întrerupt nimeni.

Şi de-atunci s-a început portul aiesta popular, cu cămeşa me, că m-am dus! Îmi zicea lumea: «Vai, de unde ţi-ai luat-o! Că vreau şi eu». De-atunci am cusut întruna. Am cusut multor oameni. Unii şi-acum îmi cer, chiar dacă sunt bolnavă şi nu mai pot. Prea mult am stat pe coloană. Şi-aici o fo’ baiul. Dar nu pot sta liniştită, că mi-o intrat în sânge. Şi nu am stare. Stau un pic în pat, şi ca arsă mă scol! Ştii cum e? Până lucru, uit şi de durori. Nu te doare când lucri! Cere corpul. Şi când stai, stai şi ţi-aduci aminte…”

Cămeşa minunată: “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat!”

Etica muncii e tangibilă: „Cusutul e migălos. Şi-apoi, ţes la război: gubare, obiele, covoare, cerge… Am ţesut, la mănăstire, unde e fata, două covoare şi două cerge, numai să le duc la primăvară la vâltoare. Şi la fată, şi la părinte, şi la stareţă le-am făcut trei chieptare, aşa ca gubarele. Dumnezeu ţine femeile muncitoare.”

Anuţa Ciceu te impresionează prin trei lucruri: statornicie în convingeri, că doar e moroşancă adevărată, luciditatea neostoită şi chibzuinţă. E o triadă de virtuţi care a purtat-o prin viaţă şi i-a ajutat atunci când şi-a clădit familia.

Sunt bolnavă şi nu mai pot. Prea mult am stat pe coloană. Dar nu pot sta liniştită, că mi-o intrat în sânge. Şi nu am stare. Stau un pic în pat, şi ca arsă mă scol! Când lucru, uit şi de durori. Nu te doare când lucri! Cere corpul

“Soţul meu, bietul, are 84 de ani. Eu tare mult am cusut la maşină. El, după ce-o venit în pensie de la mina Cavnic, n-o avut de lucru. Am avut animale şi noi, am avut oi… Când am îmbătrânit, am lăsat animalele, că n-am putut!

Mie mi-o fo’ bine şi în comunism. N-o fo’ la toată lumea, ca amu: unu n-are nici o pâine, altul are de toate. Omul meu o lucrat la mină. Am avut bani, şi am putut eu să nu lucru nimic. Dar eu n-am putut. Am avut oi – am făcut lecrici, am făcut chieptare, am făcut cioareci, obiele, am vândut. Am ţesut zade, am vândut. Pe lângă ce-o făcut el. Şi dacă şi eu am făcut, şi el a făcut… Am zis ca ce aduce el de la mină, să strâng. Şi nici n-am despărţit banii, niciodată. Noi am fo’ în veci cu banii laolaltă! «Măi omule», zic, «ăştia bani nu-i stric, da ce-ar fi pe pământ! Aieştia nu-i stric!» Şi dacă o cerut, «dă-mi, că şi altă lume are”, i-am zis «Să aibă oricine, dar ieştia bani nu-i stric! Că noi suntem necăjiţi. Cum gândeşti tu? Dacă azi ai strica o sută, mâine ai strica o sută, cum ne mai ridicăm? Mai necăjiţi o să fim». O înţeles. «Mă, zic, eu vreau binele, nu vreau răul.»

O credinţă puternică i-a dat Anuţei Ciceu genialitatea în creaţie

Morala, ancestrală, e că ajungi rău dacă nu-ţi asculţi soţia – încă un capitol la care orăşenii vor susţine contrariul. Însă românii de la sat ştiu mai bine:

“Eu am fo’ tânără de şaptesprezece ani când m-am căsătorit. Şi zic, «Vezi că tu nu ai nici un leu strâns, încă eşti dator cu 600. Dar nu mai mere cum merea! Ori faci ce-ţi zic, ori du-te!». El o vrut să rămână la taică-su, dar eu n-am vrut, că tatăl lui o fo’ necăjit. Şi m-am dus la tata, care era un om deştept, şi a zis: «Tată, hai înapoi acasă!». Şi i-am zis soţului meu, «De vrei să vii bine, de nu – eu mă duc la tata». Că acolo te aflai fără nimica, nu era de lucru. Şi am avut fata la doi ani după ce am avut unde sta. La 20 de ani neîmpliniţi am avut primul copil.”

Eu am fo’ tânără de şaptesprezece ani când m-am căsătorit. Şi zic, «Vezi că tu nu ai nici un leu strâns, încă eşti dator cu 600. Dar nu mai mere cum merea! Ori faci ce-ţi zic, ori du-te!»

Gătăm bucatele – supă de post cu cartofi, ardei şi ustoroi, urmată de colaci – care l-ar face pe Jamie să-şi anunţe retragerea din gastronomie, facem o plecăciune în faţa gazdei noastre şi ne abţinem să o îmbrăţişăm. Am venit aici cu treabă – şi totuşi, treaba mai poate aştepta. În faţa Anuţei Ciceu din Budeşti – ţesătoreasă perfectă, fiinţă mitică, moroşancă adevărată, emblemă a femeii românce – îţi aduci aminte de bunică şi de mamă şi eşti inundat de respect şi de iubire. Aiasta – ca să vorbim ca moroşenii – nu-i o femeie de pus la muzeu: e o româncă onestă, care s-a ridicat prin sârguinţă, prin rugăciune şi prin generozitate sufletească, e un om cu care ar trebui să se meargă în turneu prin ţară. E, în orice caz, o româncă neaoşă, un munte de românism autentic ca lumina zilei, la care ar trebui să se vină în pelerinaj.

„Noi nu trebuie să ne pierdem tradiţia şi valoarea noastră. Ne-am pierdut valoarea, ne-am pierdut şi pe noi!”

Matricea Românească: Ce reprezintă meşteşugul pentru fiinţa Dvs.?

Anuţa Ciceu: Meşteşugul pentru mine reprezintă tare mult. Că este foarte căutat. Nu e prea uşor de făcut, dar totuşi, dacă te străduieşti, iese frumos. Aşa că noi nu trebuie să ne pierdem tradiţia şi valoarea noastră. Ne-am pierdut valoarea, ne-am pierdut şi pe noi!

De la bătrânele noastre am învăţat. Eu n-am avut mamă, dar mi-o plăcut lucrurile frumoase. Şi unde-o fo’ femei găzdoi, eu cu acelea am fo’ prietenă. Şi mi-o spus, mi-o arătat: “Fă aşe, fă aşe”. Şi mie mi-o plăcut. Şi eu, cât mă ţine Dumnezeu, eu duc tradiţia mai departe.

Păcat că nu cam vreu oamenii – eu aş arăta-o la cine vrea să vină, să se-nveţe să vină, că eu îi arăt din ceea ce ştiu. Că eu ştiu tăt felul de lucruri. Eu ştiu să lucru şi cu lâna (foto jos), şi cu cusutul la maşină, ştiu să fac cămeşi ca pe calculatori, tăt felul de lucrări! Şi ar fi păcat să se piardă tradiţia. Ar fi foarte mare păcat! Că e foarte căutată acuma tradiţia. Ar trebui, mai ales fetele, să se înveţe. Că lucri pentru bani, lucri în căldură – nu te ninge, nu te plouă… Pe seară ai vreo doi bani. Şi de la zi la zi, se strâng. Dacă totuşi vreţi să cauţi de ei. Dacă nu vrei să cauţi de ei, să ai cu grămada, îi strângi mintenaş.

Cine vrea să vină, să se-nveţe să vină, că eu îi arăt din ceea ce ştiu. Că eu ştiu tăt felul de lucruri. Eu ştiu să lucru şi cu lâna, şi cu cusutul la maşină, ştiu să fac cămeşi ca pe calculatori, tăt felul de lucrări! Şi ar fi foarte mare păcat să se piardă tradiţia

Matricea Românească: Fetele de aici sunt interesate să vă înveţe meşteşugul?

Anuţa Ciceu: Nu cam pre. Ce lucrează aici, cam lucrează o soră de-a me, Pop Maria de la numărul 1, şi o fină de-a mea, Berindea Maria. Ele lucrează aşe, ca şi mine. Soră-mea are 70 de ani, iar fina me mai mult de 55-60 nu are. Şi aici peste pod a mai lucrat foarte frumos cineva, dar acum s-a îmbolnăvit.

Fetele de 20 de ani nu te-ntreabă. Eu le-aş arăta, le-aş spune, dar nu-ţi vin! Nu poţi forţa omul. Dacă el… Trebuie şi-aicea să ai o dragoste! Poate şi un dar de la Dumnezeu. Cum aveţi Dvs. darul aiesta, mie mi l-o rânduit aiesta talent. Nu se merită dacă femeia nu are spori.

Eu am avut foarte buni spori ori la ce fel de lucru!

Matricea Românească: Vă e drag când lucraţi?

Anuţa Ciceu: Da. Dacă nu lucri din dragoste, te-mbolnăveşti! Trebuie orice fel de lucru să-l lucri din dragoste. Că râdea copiii mei când ziceam că eu lucru din dragoste. Ei râdea de mine. Mai ales aiasta de la mănăstire, zice: “Bunică, mie nu-mi place. Eu oi învăţa, dar bunică, eu nu lucru.” Nu le-o plăcut. Şi la maşină, eu aş fi vrut să fie. Şi după cât salarii au, mai bun salariu-i aista. Amu una-i când capeţi de două ori pe lună, şi alta-i când capeţi în toată ziua. Acuma, cât or mai fi bătrânele aiestea, s-a mai duce tradiţia.

Matricea Românească: Care este materialul Dvs. preferat?

Anuţa Ciceu: D-apoi, eu lucrez – fac cioareci, fac gubare, fac pieptare, cerge… Ce aparţine de o femeie care e gospodină, eu toate le fac. Nu că mă laud că mă filmaţi – ori mă filmaţi, ori nu mă filmaţi, mă ştiu oamenii din comună. Mie mi-o plăcut foarte mult hainele frumoase. Nici acum, că-s bătrână, nu port altele.

În „camera bună” a Anuţei Ciceu: sus, ruda tradiţională

Matricea Românească: Mândria femeilor din Maramureş se reflectă şi în vestimentaţia lor. Sunt femei aranjate frumos, natural. Şi hainele pe care le poartă transmit ceva. Cum trebuie să arate o femeie maramureşeancă adevărată?

Anuţa Ciceu: Haina, pe o mureşeancă adevărată, trebuie să ştii cum să o pui. La noi, bătrânele noastre foarte frumos o umblat îmbrăcate. O avut opinci, o avut obiele – toate din lână, de pe oaie. Şi nici sfeterele nu le-o făcut din petice. Ele o tors, şi şi-o făcut sfeterul cu mândrie, cu acele. Lecric frumos în spate, cum se zice la noi. Merea la biserică foarte frumos. Acum nu le mai trebuie zade, le e ruşine cu zade, nu le cam prea trebuie obiele şi opinci. Dar să nu uităm că aiestea-s talpa ţării. Opinca şi obiala-i talpa ţării! Şi nu trebuie să ne fie ruşine cu ele.

Opinca şi obiala-i talpa ţării! Şi nu trebuie să ne fie ruşine cu ele

Şi a mea familie, toţi îs învăţaţi, şi copiii şi toţi, dar toţi au haine ţărăneşti. Şi toţi se-mbracă. Dacă merg la o nuntă, ei au cămăşi frumoase, au gubare frumoase. Şi ginerele meu o făcut Şcoala de Ingineri! Dar şi el se-mbracă în portul popular. Într-adevăr, că e foarte greu de făcut. Nici mie întotdeauna nu mi-a ieşit cum am vrut. Dar dacă nu mi-o ieşit cum am vrut, nu l-am cusut să-l iau pe mine. N-o ştiut nimeni că o ieşit bine, o ieşit rău. Dar când îl iei pe tine şi te duci, atunci se vede că-i bine lucrat.

Mândria Anuţei Ciceu: camera îmbrăcată ţărăneşte, cu lepedeie, perini, ştergare şi alte ţesături tradiţionale

Matricea Românească: La Dvs. se transmit hainele din generaţie în generaţie?

Anuţa Ciceu: Da sigur, sigur! Eu de la mama am rămas de şase ani. Şi ce o rămas, o rămas şi de haine valoroase. Am fo’ mici – dacă n-am ştiut, s-o risipit pă’ când am fost noi mari. Dar am avut o femeie care o fo’ foarte bună. Şi aceea o zis: „Du-te unde fac femeile mai mândru.” Oi avem, avem păcurar.

Şi mă duceam. Şi am făcut, de micuţă. Era una Ileana a Iodeanului, Dumnezeu s-o ierte. Am fost o cocoană de 12 ani! Mi-a pus tiara în picioare, am ţesut. Şi m-am dus la ea să-mi arete să fac ochiţi, cum se spune, şi mi-o arătat. Şi-am făcut. Şi m-am dus la alta să-mi arete cum să fac să cos cămaşa, după ce-am ţesut pânza. Era cea mai bună găzdoi din sat, Dumnezu să o ierte şi pe aceea, că o murit. Şi mi-a arătat să fac cămaşă cu pana bradului cea mare – cu aceea am fost şi eu mireasă.

Am făcut cămaşă cu pana bradului cea mare – cu aceea am fost eu mireasă!

Da o coborât o femeie în casă şi o zis: “Cum oi face tu cămeşa cu pana bradului cea mare, că doară nu ştiu fetele”, o zis, „nu tu?” “Hăi mătuşă”, zic, “o începem. De-oi putea, oi fa-o”. “Da poate-i strica pânza!” “Păi hai mătuşă, -i pânza me. Oi strica-o, cum oi coase-o, aşa-i purta-o!” Şi să ştiţi c-am făcut-o! Cu pana bradului cea mare. Şi cu cămeşa aceea am fost mireasă. Şi de-acolo abia am cusut şi-n sat, cu mâna, până mi-am luat maşina de cusut.

Perfecţiune românească: perini ieşite din mâinile meşterei Anuţa Ciceu din Budeşti, Maramureş, România

Nimic fără Dumnezeu: Cartea lui Iov stă la loc de cinste în casa Anuţei Ciceu

Matricea Românească: Da’ cum vine asta, ca mireasă să aveţi cămaşă?

Anuţa Ciceu: Păi să ai cămaşă nouă. Sumnă nouă… Totul nou să ai pe tine. Da. Când eşti mireasă. Aceea zice să o păstrezi, să te puie cu ea în mormânt. Da eu nu minţesc, nu ştiu ce mi s-o făcut, numai nu o fo’ cămeşa. M-am mutat din drum de sat aicea, spălatu-le-am, numai nu o fost cămeşa. Dar a fost foarte frumoasă cămaşa. Mi-am cusut eu cămăşi bogate, şi am dat de printre ele…

Matricea Românească: Ce trebuie să aibă o femeie din Maramureş în portul ei?

Anuţa Ciceu: Pe o femeie din Maramureş să nu lipsească cămaşa ţesută de tiară, naturală. Şi bărbatul trebuie să aibă tot aşa. Şi bărbatul, dacă n-are clop, nu se poate numi bărbat! Trebuie să aibă clop, chieptar, cămaşă, amu hai că demult purta şi gate. Dar acuma nu mai poartă.

Iarna – cuşmă, gubar, chieptar, cioareci. Acela-i bărbat maramureşean. Dacă nu le are, nu-i bărbat! La noi aşa e.

Şi femeia, iarna, trebuie să aibă cămaşă frumoasă de Sărbători – noi o luăm -, chieptar, zadă frumoasă pe dinainte, opinci mândre, obiele mândre de Sărbătorile de iarnă. Aşa să mergi îmbrăcată la biserică. Apăi hai că acuma nu totdeauna se poartă portul, dar chiar de Paşti nu e om să nu aibă cămaşă. Chiar cât de rău îi e, cămaşa nu-i lipse! De Crăciun, nu-i om să nu aibă gubar în spate! Atunci se poartă cel mai mult.

Dar acuma, şi la noi, cămăşile se poartă întruna. Şi-acum s-a-ntors iară tradiţia la cămăşile de demult. Acuma poţi să ai pe calculatori, că nu eşti la modă ca cămaşa de demult!

Bărbatul maramureşean trebuie să aibă clop, chieptar, cămaşă, amu hai că demult purta şi gate. Dar acuma nu mai poartă. Iarna – cuşmă, gubar, chieptar, cioareci. Acela-i bărbat maramureşean. Dacă nu le are, nu-i bărbat!

Matricea Românească: Probabil că aveţi vizitatori care mereu vă cer sfaturi şi cămăşi. Vă pare bine că sunt interesaţi de portul popular?

Anuţa Ciceu: Cum să nu! Mie îmi pare bine şi cred că prin Dvs. va merge mai departe. Şi nu că cred, că aşa îi – că se cunoaşte şi aici la noi. Chiar de când o fost meşterii populari, să ştiţi că foarte o avansat portul. Că vă spun că aproape o fost lăsat. Dar acuma, să ştiţi că e pe mână bună.

Matricea Românească: Dar mândria de a purta cămaşa tradiţională românească, cum o cultivăm? Pentru că unii o poartă doar din superficialitate, fiindcă e la modă să ai una.

Anuţa Ciceu: D-apoi ştiţi cum e? Cine ştie să lucre mândră, o are şi cămaşă mândră. Cine nu ştie să lucre, apoi o face cum o face, altu-o poartă. Da’ tu, dacă ştii să lucri, o faci cum vrei.

Îndreptar selectiv de termeni maramureşeni:

cioareci – Pantaloni țărănești strânși pe picior, din pănură sau din dimie, adesea împodobiți cu găitane, adesea împodobiți cu găitane

sfetar – bluză de lână

cuşmă – căciulă

tiară – război de ţesut

clop – pălărie țărănească din fetru de culoare neagră, cu calota semisferică și borurile înguste

cergă – ţesătură groasă (de lână), bogat ornamentată, care servește la învelit sau care se așterne pe pat

biţă – (ref. la oi) Cu lâna albă, fără nicio pată de altă culoare

şterguri – ştergare

lepedeu – cearşaf

perini – perne

gubar – haină bărbătească de iarnă, din lână

lecric – haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vreme rea (iarna)

sumnă – fustă

zadă – fustă

Îmi aduc aminte că, ori de câte ori telecomanda televizorului mă conducea spre un film cu peisaje post-apocaliptice, nu zăboveam mai mult de câteva minute urmărindu-l. Dezolarea, lipsa speranței și cenușiul predominant făceau ca mediul vesel și optimist în care mă aflam să pălească încet, pe măsură ce pătrundeam și mai mult în lumea fictivă din fața micului ecran. Există locuri din România nu prea departe de scenariile de la Hollywood, un exemplu elocvent în această privință fiind Anina, un oraș din Caraș-Severin, care pare a exista într-un univers paralel, unde nu se observă decât fantome ale viselor și ale speranțelor localnicilor. Anina și-a pierdut „strălucirea” odată cu eșecul uriașei termocentrale a locului, acesta fiind proiectul megalomanic al soților Ceaușescu, ce voiau să obțină bani din piatră seacă – la propriu. Începută în 1976 și încheiată în 1984, construcția mastodontului a înghițit un miliard de dolari, la cursul de la acea vreme. Termocentrala se dorea a fi un colos industrial, dar planurile prost gândite, problemele ignorate și „munca pe genunchi” au reprezentat condamnarea la pieire a proiectului.

Cu mii de angajați aduși de pe teritoriul întregii Românii, termocentrala nu a funcționat decât patru ani, mai exact, 8400 de ore. Astăzi, timpul pare că stă în loc pentru localnicii care au rămas în zonă și care își trăiesc drama în tăcerea specifică imobilelor abandonate care-i înconjoară. Timișoreanul Oliver Merce a arătat, în cadrul unei documentări fotografice concretizate într-un album, „Anatomia Decăderii” („The Anatomy of Decay”), cum se derulează viața în Anina cea uitată de lume.

Într-un interviu pentru Matricea Românească, Oliver a vorbit despre experiența sa în „ţinutul nimănui”, dar și despre localnicii – paradoxal – ospitalieri.

Matricea Românească: De ce o documentare fotografică în Crivina și în Anina?

Oliver Merce: Am început să documentez viața localnicilor din cartierul „Orașul Nou”, precum și din Crivina, ambele fiind cartiere ale Aninei, după ce am văzut câteva fotografii din zonă și am urmărit un documentar despre marea ambiție a lui Ceaușescu de a realiza acolo o termocentrală care trebuia să funcționeze cu șisturi. Mi-am propus să ajung în zonă şi să văd viața acelor oameni nefiltrată prin ochii unui alt privitor, viață delimitată cât se poate de abrupt în două perioade distincte: înainte de închiderea termocentralei și după scoaterea ei din funcţiune. Am plecat de la ideea că ceea ce urmează să prezint prin intermediul fotografiilor nu se dorește a fi neapărat un portret definitiv al zonei, ci mai degrabă o documentare cât mai exactă a situației existente. Prima dată am ajuns în Anina în vara lui 2014 și de atunci am vizitat cu regularitate zona până în vara anului 2016.

Fotograful Oliver Merce, autorul albumului „The Anatomy of Decay” Foto: Dan Moruzan

Deși văzusem înainte imagini din zonă, tot nu am fost suficient de bine pregătit pentru ceea ce a urmat să văd la fața locului

Matricea Românească: Care a fost cel dintâi sentiment care te-a încercat când ai văzut zona pentru prima dată?

Oliver Merce: La prima vizită, zona mi-a dat impresia că ar putea fi asemuită cu o groapă comună în care zac îngropate, alături de betoanele sfărâmate, visele multora dintre cei care au muncit la termocentrală. Cred că am fost năpădit de un amalgam de senzații. Deși văzusem înainte imagini din zonă, tot nu am fost suficient de bine pregătit pentru ceea ce a urmat să văd la fața locului. Încerci sentimente de furie față de autorități care, după ce au ademenit aici oamenii din diverse zone ale țării, i-au uitat complet; te miri, deoarece unei persoane obișnuite cu un minimum de confort i s-ar părea dificil să trăiască în astfel de condiții sau te cuprinde mila când realizezi că mulți dintre copiii de acolo nu au niciun viitor.

Matricea Românească: Cum i-ai descrie pe localnici?

Oliver Merce: Pot spune c-am fost surprins de ospitalitatea oamenilor, de dorința de a împărți cu un necunoscut puținul pe care-l au. Au fost cazuri când m-au pus la masă alături de ei, am dormit în casele lor și nu știu dacă am reușit să mă revanșez pe deplin pentru ce mi-au oferit. Am întâlnit în aceste cartiere oameni care au înaintat în viață în salturi dezordonate, experimentând mai multă tristețe decât cineva ar putea înțelege vreodată. Niciunul dintre ei însă nu şi-a expus public dramele. Le-au păstrat discret în singura cameră a bărăcii în care locuiesc sau în apartamentul pe care îl împart cu întreaga familie.

Imagine surprinsă de către Oliver în documentarea sa Foto: arhiva personală

Matricea Românească: De ce nu au plecat? Cum își câștigă ei existența?

Oliver Merce: Cred că singurele lucruri care-i determină pe oameni să rămână în zonă sunt obișnuința, prețul scăzut al locuințelor și al chiriilor (chiria pentru un apartament cu două-trei camere este 30 de lei / lună) și faptul că tot județul Caraș-Severin e sărac.

Viața lor este destul de grea, nivelul de trai e unul scăzut. Cei de la Crivina muncesc la diferite firme de exploatare și prelucrare a lemnului sau cresc animale. Dacă în trecut cei care locuiau în barăci beneficiau de tot confortul, astăzi mai au doar electricitate, iar apa curentă a fost reintrodusă abia cu ocazia alegerilor locale din 2016. Până în acest an, o parte dintre oameni adunau apa de ploaie de pe acoperișul barăcii sau o aduceau în butoaie de la un izvor din afara coloniei. Situația e asemănătoare și-n Cartierul Nou – aici, însă, apartamentele dispun încă de canalizare și de apă rece. În ambele cazuri, încălzirea se face cu lemn. Oamenii de aici muncesc în Anina, o parte dintre ei și-au făcut mici ferme, alții au mici afaceri. Mulți trăiesc din ajutorul social, din pensii sau din banii rudelor plecate la muncă în alte zone ale țării sau în străinătate.

Pregătirea prânzului

Matricea Românească: Ce te-a impresionat cel mai mult pe parcursul activității tale și care este mesajul pe care vrei să-l transmiţi prin albumul tău?

Oliver Merce: De fiecare dată, am fost profund impresionat de toți acești oameni care se încăpățânează să trăiască acolo, deși zona nu mai are ce să le ofere.

În urma acestui demers fotografic, intenția mea a fost să dau vizibilitate unor întâmplări pe care, cu siguranţă, timpul le va înăbuși sau le va ascunde. Prin intermediul imaginilor, grupate în cartea „The Anatomy of Decay”, încerc să aduc recunoştinţă capacității de adaptare a oamenilor la condițiile dificile de viaţă, dar şi să trag un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla în urma unor decizii politice eronate, care au puterea de a afecta într-un mod profund negativ viaţa unei comunități.

De fiecare dată am fost profund impresionat de toți acești oameni care se încăpățânează să trăiască acolo, deși zona nu mai are ce să le ofere

Matricea Românească: Fotografiile reflectă o lume aproape dezolantă. Care este, totuși, frumosul din Crivina și Anina?

Oliver Merce: Chiar dacă fotografiile nu arată o lume ideală, există acolo și câteva fărâme de frumos. În cele două cartiere viața se desfășoară după alte tipare, prin urmare și timpul curge după alte tipare. Ritmul alert al unui oraș mare nu-l mai regăsești, nu mai regăsești dorința prostească a oamenilor de a-și dori să dețină bunuri materiale de prisos. Nevoile elementare întăresc relațiile dintre oameni, invidia nu-și are aici nici locul, nici sensul. Copiii hălăduiesc pe străzile și prin împrejurimile cartierului. Posibilitățile financiare reduse ale părinților nu-i priponesc în fața calculatorului și nici în programe educative draconice menite să facă din ei oameni de „succes”.

Matricea Românească: Din experiența ta de pe teren, care crezi că ar fi soluția ca acești oameni să aibă o viață mai frumoasă?

Oliver Merce: Dacă studiile mele ar fi de natură economică, probabil că aș putea schița câteva soluții aplicabile. Dar cum domeniul meu de activitate este ecologia forestieră, soluția pe care o văd este implicarea reală a autorităților în rezolvarea problemelor acestor oameni, autorități care se interesează de soarta lor de obicei doar în pragul alegerilor. Ceea ce se întâmplă în Anina, se întâmplă probabil în toate orașele foste monoindustriale din România.

„The Anatomy of Decay”, Oliver Merce, 192 pagini, 111 fotografii, 80 lei (transport inclus)

(continuare)

Matricea Românească: Pentru că discutați cu Matricea Românească și am vorbit despre tipul special de umor al maghiarilor, vizibil și în piese precum „Familia Tót” sau în filmele amintite mai devreme, la care aş adăuga „Kontroll”: ce are caracteristic matricea maghiară? Care sunt atributele ei? Cum sunt ungurii, din punct de vedere cultural?

András László Kósa: Cred că nu este diferență între români și maghiari, pe plan cultural. Există Săptămâna Filmului Românesc la Budapesta, pentru că aceste evenimente se organizează printr-un parteneriat între ICR și Institutul Balassi. La filmele românești vin foarte mulţi unguri. S-a ţinut și „Locomotiva de jazz”, un proiect în cadrul căruia un cântăreț de jazz a venit din România și a realizat un concert cu muzicieni maghiari. El era «locomotiva» care trăgea, simbolic, vagoanele maghiare. Ceea ce înseamnă că și maghiarii sunt “prinși” de cultura română.

După cum știți, este anul Béla Bartók, pentru că marele compozitor s-a născut cu 135 de ani în urmă. Și am realizat un proiect, “Bartók și jazz-ul”. Sunt foarte puțini cei care înțeleg. Restul spun: „Bartók și jazz-ul! Dar el se ocupa de muzica populară. Cum vine asta?” Trebuie știut că Béla Bartók a plecat în America, unde a scris o singură piesă de jazz pe care există trompetă, aceasta neexistând în rest, la el. Şi a lăsat jazz-ul americanilor, pentru că noi avem aici muzica populară română, maghiară şamd.

Cred că nu este diferență între români și maghiari, pe plan cultural

Am invitat-o deci pe Teodora Enache, am rugat-o să se gândească la proiect şi i-am propus să aducem un pianist de muzică clasică din Ungaria, care să interpreteze Bartók, împreună cu un pianist de jazz, tot din Ungaria, care să continue muzica clasică la improvizaţie de jazz, iar ea să cânte. Splendid! A făcut trei concerte – unul la Bucureşti, unul la Cluj, unul la Târgu Mureş, iar acum vom edita un CD cu ceea ce s-a întâmplat la ele.

Aşadar, nu numai că „prinde” cultura românească și la maghiari, dar există foarte multe proiecte comune din care, dacă încercăm să le facem, ies niște lucruri foarte interesante. Eu asta cred despre cultura ungurilor: putem câteodată spune că suntem mai retrași, mai închiși sau ne exteriorizăm mai greu. Dar dacă privim istoria, vedem că pe teritoriul Ungariei întotdeauna au trăit români, slovaci, croați, germani – și aceste interacţiuni influențează, desigur, și cultura maghiară.

Directorul Institutului Maghiar din Bucureşti, jovial la întâlnirea cu Matricea Românească Foto: Marius Donici

Eu mă plimb foarte mult pe jos prin București și găsesc niște tăblițe comemorative, în fața cărora mă opresc și zic: „Cine știe despre acest lucru? Sunt foarte puțini”. Dacă ne gândim nu numai la plăci comemorative, ci și la statuile din București, sunt făcute, în mare parte, de alte etnii. De exemplu, statuia Aviatorilor este realizată de către Iosif Fekete, de etnie maghiară. Sunt puțini care știu acest lucru. Sunt și mulţi nemți și francezi care au realizat astfel de lucrări în timpul Regatului. Ele nu sunt doar ale unor etnii – ale ungurilor, ale germanilor, ale românilor. Nu ştim exact ale cui sunt. Pentru că se însoară o româncă cu un maghiar sau cu un german, şi atunci ce este copilul? Jumătate maghiar, jumătate român, dar cum adică jumătate – jumătate? Sau este român, sau este maghiar, sau este ungur – şi are o relaţie cu comunitatea din care face parte? Cultura este un loc comun.

Matricea Românească: Sunt mulți români care admiră felul cum vă păstrați identitatea. Și la Alba Iulia am văzut un cult extraordinar pentru Matei Corvin, pentru trecut, pentru înaintași, pentru memoria a ceea ce au făcut, la un moment dat, niște maghiari remarcabili. De ce acest cult?

András László Kósa: Nu sunt istoric, ci sociolog, așa că întotdeauna încerc să văd lucrurile către zilele noastre şi către viitor, nu privind spre trecut. Ceea ce este foarte important, referitor la problema identității: ea se schimbă și se mișcă foarte mult. Aceasta depinde și de influențele pe care le trăiește omul. Desigur, sunt importante instituțiile pe care le lași după tine. Nu e vorba despre ceva personal, ci despre un lucru al comunității. Alba Iulia, pe care o aminteaţi, este locul Episcopiei romano-catolicilor maghiari din Ardeal. Avem acolo o biserică foarte mare, foarte frumoasă, exact lângă cetate, ceea ce desigur o să facă parte întotdeauna din cultura acestui oraș. Și în cazul în care se schimbă procentul locuitorilor de etnie maghiară din Alba Iulia – cândva au fost mai mulți, acum sunt mai puțini, nu se știe ce se va întâmpla peste 100 de ani – întotdeauna o să rămână, până la urmă, un semn că au fost acolo unguri sau germani. Vor rămâne și tătarii din Dobrogea, deși poate că ei nu o să fie o comunitate de sine stătătoare.

Monumentul Eroilor Aerului din Capitală, realizat de către Iosif Fekete în colaborare cu Lidia Kotzebue Foto: panoramio.com

În sudul Transilvaniei, al Ardealului, sunt foarte multe localități mici unde trăiesc foarte puțini maghiari. Dar, până la urmă, istoria se știe. Să vorbim numai despre o localitate: Piski pe ungureşte, Simeria pe româneşte, unde a avut loc o încăierare între maghiari și austrieci în timpul Revoluției Pașoptiste. Istoricii maghiari spun că acolo s-a decis, de fapt, Revoluția. Era o localitate preponderent maghiară, dar în prezent trăiesc acolo foarte puțini unguri. Totuși, există o grădină botanică foarte mare, care I-a aparţinut unui grof maghiar. Acum este a Statului român, iar acolo se fac niște cercetări biologice interesante, de aceea nu se retrocedează familiei. Nu are rost să vorbim, aşadar, că e a unuia sau a celuilalt, pentru că acest lucru o să îl știe fiecare care se mişcă un pic. Va şti că acolo au trăit şi maghiari. Nu se schimbă nimic peste noapte. Poate în câteva sute de ani. Nu vreau să fac previziuni, dar ca sociolog cred că schimbarea se produce în secole.

Matricea Românească: Ce anume apreciază maghiarii la români?

András László Kósa: Ceea ce se discută foarte mult, dar privind organizarea statală, este legenda diplomației române, care e una foarte bine realizată în viziunea maghiarilor. După mine, este o legendă urbană.

Dar ceea ce este important – pentru mine, nu o spun în numele comunităţii maghiare – este dinamica cu care românii se mișcă la ceva nou. Noi ne mișcăm mult mai lent. Dacă se face o schimbare, în Ungaria se face foarte lent. Nu știu dacă acest lucru este pozitiv sau negativ. Românii se mișcă mult mai dinamic. Îmi place foarte mult dinamica Bucureștiului, uneori nici nu o înțeleg. Dacă cineva merge din centru în Parcul Carol, sau în Crângași, parcă e într-o altă lume. Noi ne uităm şi spunem: „Ce se întâmplă aici?”. Este un lucru interesant, care se vede și în dinamica oamenilor – se mișcă mult mai repede, se adaptează mult mai bine. Maghiarii nu prea au mobilitate.

Dacă se face o schimbare, în Ungaria se face foarte lent. Nu știu dacă acest lucru este pozitiv sau negativ. Românii se mișcă mult mai dinamic

Să ne gândim că din România au plecat 3,5 – 4 milioane de oameni, după aderarea la Uniunea Europeană, în Spania, Italia, Franța, Germania sau Anglia, din Polonia la fel de mulți, dar din Ungaria se pleacă foarte greu. Maghiarul se gândește de două ori dacă ar pleca în Capitală, dintr-o localitate aflată la 100 kilometri de Budapesta. De aceea era foarte interesant primul film din cadrul Săptămânii Filmului Maghiar, pentru că mama regizoarei se muta de fiecare dată. Iar publicul se mira: „Cum adică să se mute de atâtea ori și să nu stea acolo?”. Deci mobilitatea, la maghiari, este mult mai lentă. Maghiarii spun: “Românii se adaptează mult mai lejer, mult mai bine” – se crede, datorită apropierii limbii române de italiană, franceză, spaniolă.

Ce este interesant, pentru mine, este că în București, dacă se întâmplă să cauți o stradă sau o stație de metrou și vorbești engleză, până și cel care nu vorbește engleză va încerca să te îndrume. În Budapesta, dacă cineva nu vorbește engleză și vine cineva și întreabă ceva, ei se uită în altă parte: „Sper că nu vorbești cu mine!”. Încearcă să plece cât mai repede. Nu e vorba că nu vor să ajute, ci e o remușcare că nu vorbesc limba engleză şi le este jenă.

Fascinat de Bucureşti: András László Kósa

Matricea Românească: Dar din reacțiile pe care le primiți, ce apreciază românii la maghiari?

András László Kósa: Poate că rădăcinile. Faptul că unde ne întemeiem o instituție, acolo rămâne.

Matricea Românească: Există multă anecdotică privind relațiile română-maghiare, dar realitatea o infirmă: de fapt, ungurul obișnuit cu românul obișnuit se înțeleg foarte bine. Dacă ne referim la sensul civic al cuvântului, pentru că matricea românească desemnează un șablon civic, în care se intersectează toate culturile, se simt maghiarii din România români? Repet, în sens civic.

András László Kósa: O bună întrebare. Cred că nu se poate răspunde cu o singură frază sau cu „da” sau „nu”. Este vorba despre comunități foarte diferite. Dacă vorbim despre Secuime, unde comunitatea maghiară locuiește într-o legătură strânsă, putem spune că sunt localități unde nu te întâlnești cu cei de etnie română săptămâni întregi. Nici poștașul nu trece. Dacă nu trece trenul… Sunt comunități în Ardeal pe unde nu a trecut nimeni altcineva în afară de cei care s-au născut acolo, pentru că se ajunge greu.

În Secuime sunt localități unde nu te întâlnești cu cei de etnie română săptămâni întregi. Nici poștașul nu trece

Alta este situaţia comunităţii maghiare din București. Cei care au ajuns aici în București, în timpul lui Ceaușescu, în anii ’70-’80 erau, desigur, în număr mare, dar până la urmă au făcut parte din comunitatea română. Nu aș spune că s-au asimilat, pentru că nu este vorba despre acest lucru, ci despre faptul că au avut niște conexiuni mult mai diverse cu românii. Ei desigur vor spune că sunt mai apropiați de români. Nu vorbesc numai de București, ci și despre comunitatea din Secuime comparativ cu cea inter-etnică din Cluj, faţă de comunități unde există sub 5% maghiari – zona Maramureșului, zona Văii Jiului, unde erau mulți unguri din Praid, care lucrau la mina de sare și au plecat la Valea Jiului, pentru că mina de cărbune plătea mult mai mult. Acum sunt foarte puțini.

O oază de interculturalitate: Institutul Balassi Bucureşti

Oameni aceştia au o altă problemă, pe lângă subzistenţă. Pe ei nu îi interesează să își trimită copiii la o școală maghiară, pentru că nu poți întreține o școală maghiară într-o zonă unde sunt trei copii de etnie maghiară. În Secuime, desigur că intervine această problemă a școlilor maghiare pentru că, de fapt, sunt numai maghiari. E evident de ce copiii din Secuime, din Târgu Mureș vor să înveţe limba română ca limbă străină – pentru că ei vorbesc zilnic limba maghiară. Pentru ei e foarte greu să învețe limba română din același manual după care învață copilul român, care o foloseşte în familie, pe stradă, cu prietenii. Desigur că maghiarii din Petroșani înțeleg limba română și o învață mult mai ușor. Dar dacă vorbim despre cei din Odorheiu Secuiesc, unde nu prea se întâlnește copilul cu cei de etnie română, le e mai greu. Aici este diferența.

„Este diferenţă între Secuime şi locurile din România unde maghiarii sunt minoritari. Desigur că maghiarii din Petroșani înțeleg limba română și o învață mult mai ușor”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

O veche zicală spune că nu ești bun de nimic dacă ești bun numai pentru tine. Ei bine, citind printre rânduri, am putea afirma că aceste cuvinte sugerează faptul că omul care nu-și ajută semenii este incomplet și – cum spun bătrânii – el degeaba face umbră pământului. La acestă opinie se aliniază și psihologul Mihaela Vechiu, un om care face voluntariat de câțiva ani încoace și care nu are de gând să se oprească.

Ferite fiind de frigul tăios de afară și încălzite ușor de către aburul unui ceai fierbinte de fructe, am purtat cu Mihaela o discuție deschizătoare de perspectivă despre voluntariat, chiar în ziua în care activitatea era sărbătorită la nivel internațional, în 5 decembrie. Nota bene, Mihaela predă Psihologia la liceele bucureștene „Gheorghe Lazăr”, „Ștefan Odobleja” și „Hristo Botev” și încearcă, ori de câte ori are ocazia, să le insufle elevilor săi dorința de a-și ajuta aproapele.

Voluntariatul este o activitate relativ nouă în spațiul românesc, dar care începe să prindă din ce în ce mai mult contur, în special în rândul tinerilor.

Mihaela Vechiu, în mijlocul copiilor dintr-un centru de plasament din Periș Foto: Arhiva personală

„Am dorit să fac mai mult și, în 2009, «m-am întâlnit» cu un anunț care spunea că Fundația Concordia caută voluntari. Am răspuns la un interviu online și m-au invitat ca voluntar. Cineva mi-a spus: «De ce te duci să voluntariezi? Tu ai nevoie de bani!». Nu m-am dus la interviu și mi-a părut rău. Dar am rămas cu întrebarea «Ce ar fi fost dacă?»” Astfel de reacții sunt des întâlnite atunci când românii strecoară în discuțiile colocviale cuvântul „voluntariat”, mulți dintre aceștia considerând că efortul de a ieși din casă pentru a participa la o activitate umanitară sau civică nu merită decât dacă este recompensat.

Cineva mi-a spus: «De ce te duci să voluntariezi? Tu ai nevoie de bani!». Nu m-am dus la interviu și mi-a părut rău

Însă altruismul Mihaelei Vechiu nu a rămas în stare latentă, chiar dacă în primă instanță s-a lăsat reprimat. Ea a căutat fundații și a început să consilieze și să lucreze cu victimele violenței domestice, iar de atunci lucrurile s-au derulat pe principiul bulgărelui de zăpadă, în sensul că psihologul a devenit coordonator penru diverse programe educaționale. „M-a prins «aerul» inițiativelor. Voluntariatul chiar te implică”, a mărturisit ea zâmbind, pentru Matricea Românească.

Chiar dacă în prezent unii cred că voluntariatul presupune „a da ceva degeaba” și multe alte stereotipuri, interlocutorul nostru susține că românii formează un popor care chiar își dorește să-și ajute semenii – și acționează în sensul acesta – ceea ce arată că ei fac voluntariat, dar nu știu acest lucru. Egoismul nu este o caracteristică a românilor.

Un mesaj care îndeamnă la reflecție

„România are nevoie de voluntariat, pentru că în felul acesta oamenii vor înțelege că ei sunt comunitatea și nu vor mai aștepta la autorități să facă ceva pentru ei. Nu există să învestesc pe cineva cu puterea de a face ceva pentru mine, când și eu pot să iau decizii, când și eu pot să vin și să spun autorităților ce nevoi am, ce îmi doresc. (…) Ne lipsește încrederea în noi. Îmi aduc aminte de un profesor și psihanalist, care spunea, într-o conferință, că România are nevoie de un minister al stimei de sine. Nouă ne lipsește încrederea în noi. E important să crezi în tine și pentru asta trebuie să știi cine ești. Cred că voluntariatul poate să îți ofere experiența aceasta. Dacă am ști cine suntem, nu ar mai veni nimeni să ne spună cum să fim”.

Fiind psiholog, dar și voluntar cu ștate vechi, Mihaela a dezvăluit că uneori pot fi recunoscuți oamenii care și-au ajutat sau nu aproapele, chiar și fără alinierea la statutul de voluntar: „Oamenii care nu au făcut voluntariat sunt mult prea critici și poate prea orientați spre nevoile lor sau cer prea mult de la ceilalți. Și, de regulă, se lamentează. Pe oamenii care au caracter voluntar îi vezi făcând treabă. Ei se duc și bat în ușa autorităților și spun de ce e nevoie la ei la bloc sau la școală. Se apucă să facă treabă, se implică”.

Din experiența sa, psihologul a observat că voluntarii români se îndreaptă în special spre proiectele educaționale sau sociale, dar și cele care vizează mediul încep să prezinte din ce în ce mai mult interes pentru cetățeni.

Românii formează un popor care chiar își dorește să-și ajute semenii – și acționează în sensul acesta – ceea ce arată că ei fac voluntariat, dar nu știu acest lucru. Egoismul nu este o caracteristică a românilor

„Pe copiii din centrele de plasament nu îi ajutăm numai cu donații materiale. Ei au mult mai multe nevoi, iar cea mai importantă este educația. E nevoie să le arăți alternative. Am văzut voluntari dezamăgiți de atitudinea copiilor, în sensul că ei s-au dus cu lucruri, aveau bune intenții și au văzut că cei mici mai cereau. Se vedea că aveau alte așteptări și au fost dezamăgiți. Acei copii au o nevoie fantastică de a primi, iar nevoia lor foarte mare este aceea de atenție. E o subtilitate psihologică. Nevoia lor de atenție este atât de mare, încât este compensată prin obiectele respective. De aceea, copiii au nevoie de implicare în programe educaționale, pentru că ei vin din medii abuzive, conflictuale și pot deveni la rândul lor abuzatori, delincvenți. Am lucrat cu grupuri foarte dificile, cu copii care puteau fi foarte violenți. Nu este simplu să lucrezi în zona de social.”

În timpul unui atelier

Într-adevăr, interacțiunea cu persoanele defavorizate nu este un lucru ușor, dar experiența acumulată te înzestrează cu o serie de instrumente ce ajută voluntarul să facă față multor provocări ale vieții. „Pe mine m-a ajutat să-mi găsesc vocația. Mi-am dat seama că pot să-mi folosesc cunoștințele în mii de moduri. Voluntariatul m-a aruncat într-o lume extraordinară”, a întărit Mihaela.

Însă, pe lângă acumulările uimitoare, satisfacția „facerii de bine” este recompensa cea mai importantă: „Sunt multe episoade frumoase. Eram la Periș, la un centru de plasament, unde era un băiat cu o dizabilitate, avea un soi de boală psihică. Ne-a spus: «Nu ne-ați adus bomboane, dar e important că ați venit aici». Prezența noastră a contat foarte mult”.

Un tânăr la mijlocul celei de-a treia decade de viaţă stă la o masă şi soarbe tacticos dintr-o cafea, în aşteptarea echipei Matricea Românească, în lobby-ul hotelului din Craiova în care ne-am dat întâlnire pentru interviu. Şi, chiar dacă episodul s-a petrecut cu mult înainte de intrarea în hibernare a urşilor, moment din care peste amândoi au mai căzut nişte zăpezi, inclusiv metaforice, mesajul Directorului – de atunci – al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, Vlad Drăgulescu, unul dintre cei mai inovatori manageri culturali ai României – recent devenit director artistic al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Bănie – rămâne: cultura nu e un moft!

Matricea Românească: Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.

Vlad Drăgulescu: Activez în domeniul cultural de peste 12 ani – de profesie sunt actor, am făcut mai multe producții teatrale și în calitate de producător, și în calitate de regizor, am și jucat în unele dintre spectacolele realizate. Însă, ușor-ușor, pe parcurs m-am concentrat pe proiectele socio-culturale. Mi-am dat seama că există foarte mulți actori, foarte mulți regizori foarte buni și că totuși nu e nevoie de mine neapărat, să fiu cel mai bun regizor sau cel mai bun actor. M-am decis să fac niște proiecte sociale, mai ales în mediul rural, pentru categorii defavorizate șamd. Ușor-ușor, organizația pe care am condus-o o perioadă, pe lângă producțiile teatrale, a început să facă diverse proiecte în care am promovat teatrul în mediul rural și în zone defavorizate, proiecte socio-umanitare, culturale… Practic, tot timpul mi-a plăcut să combin, împreună cu colegii mei, părțile acestea – să facem și un spectacol, dar în același timp să existe, pe lângă beneficiarul direct, spectatorul, și beneficiari indirecți, strângând fonduri, materiale șamd.

Matricea Românească: Câtă nevoie este de cultură în spații precum cele din mediul rural?

Vlad Drăgulescu: Foarte multă.

Matricea Românească: Deci nu e un moft.

Vlad Drăgulescu: Nu e un moft, nu are cum. Nu a fost vreodată și nu va fi niciodată un moft cultura. Până la urmă, e forma de comunicare universală. Dacă ne uităm la un tablou… Sigur, acum vorbim de o artă neperformativă, o artă care nu ține de limbă. Un tablou e același în orice limbă, muzica e aceeași în orice limbă – sunt forme de cultură care transcend limbajele noastre și posibilitățile noastre de a ne înțelege unul cu altul dacă nu ne cunoaștem. În faţa unui tablou, vorbim aceeași “limbă”. Putem să ne cunoaștem, să găsim lucruri comune şi să facem parte din comunitatea aceea, a oamenilor care iubesc acel tablou. Vorbesc de comunități, pentru că am lucrat împreună cu colegi, cu parteneri în destul de multe proiecte de teatru comunitar, tot în ideea de a coagula și de a găsi și de a le explica oamenilor ce sunt comunitățile și cum se regăsesc în comunitățile respective. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este să reliefăm faptul că nimeni nu aparține unei singure comunități. Şi tocmai de aici diversitatea, fiindcă vorbim despre Europa și despre ceea ce se întâmplă cu europenizarea, despre ce înseamnă să fim împreună prin diversitate.

Matricea Românească: Actul de cultură poate fi, din ceea ce spui tu, un element coagulant, un factor de coeziune.

Vlad Drăgulescu: Da. Sigur, noi ne aflăm pe un continent, ne aflăm într-o țară, însă el este coagulant la nivel mondial, la nivel global. Cred într-o societate umană, nu într-o societate a unei țări, a unui continent sau a unei constrângeri socio-politice și geografice.

Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Eu nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, ne cerem scuze marelui Brâncuși”

Matricea Românească: Dacă ar fi să definești cultura, cum ai defini-o?

Vlad Drăgulescu: E tot cultura! E ce mâncăm, ce bem, cum dormim, cum trăim.

Matricea Românească: Nu este un apanaj elitist.

Vlad Drăgulescu: Nu, nicidecum. Cultură înseamnă tot ceea ce ne înconjoară și felul în care ne raportăm la ceea ce ne înconjoară.

Matricea Românească: Vorbeam cu un prieten din mediul academic, care spunea: „Domnule, este incredibil cum putem noi să creăm cultură din lucruri mici”. Reclama cu “littleșii”, exemplifica el, este un act cultural, în esență, pentru că a creat o întreagă emulație. Deci gesturi mici care produc efecte mari. În teatru și, mai departe, în muzică, cum producem astfel de efecte?

Vlad Drăgulescu: Este la fel. Teatrul și muzica pornesc din nevoia cuiva de a se exprima, de a spune ceva. Mozart așa a știut el să se exprime, făcând muzică, Shakespeare a știut să se exprime făcând versuri și piesele respective de teatru. Practic, orice poate să ajungă la nivel de artă, în momentul în care noi găsim exprimarea – nu perfectă, ci potrivită sufletului nostru sau forței noastre creatoare. Adică, un tâmplar poate să ajungă un artist în momentul în care știe să exprime cel mai bine, prin lemnul respectiv, ceea ce și-a imaginat și ceea ce a dorit el să transmită lumii. Sigur că poți să faci scaune funcționale, prin aceea că poţi să stai pe ele, dar dacă dorința ta este și de a transmite un mesaj lumii cu scaunul pe care tu îl faci, ea se ridică la nivel de artă. Existând, totuși, o diferență între artă și cultură, pe care n-aș putea eu să o definesc acum și să spun: „Domnule, asta este!”. Însă, există niște diferenţe.

Vlad Drăgulescu, director artistic Teatrul Naţional „Marin Sorescu” şi fost director al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Apropo de artă, am văzut că la Muzeul de Artă din Craiova se construiește un pavilion…

Vlad Drăgulescu: Da, e un Centru Cultural Brâncuși care, pentru început, va fi un loc pentru expoziții, pentru diverse conferințe…

Matricea Românească: De ce crezi că ne-a marcat atât de mult Brâncuși? Pentru că, la București, după cum știi, a fost toată discuția despre Cumințenia Pământului. E un arhetip?

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă noi nu luăm de la Brâncuși tot ceea ce practic el a vrut să ne dea. Şi istoria ne arată lucrul acesta, că ne chinuim acum să cumpărăm Cumințenia Pământului, pe care am fi primit-o gratis, acum ceva zeci de ani. E o ironie că acum strângem foarte mulți bani ca să cumpărăm ceea ce ne fusese oferit. Dincolo de arta lui, noi trebuia să învățăm foarte multe de la el ca persoană și ca manifestare, ca artist. Din păcate, înțelegem de foarte multe ori forma, și nu fondul. Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Pentru că, din păcate, acea comisie – nu mai țin minte din ce an – care l-a categorisit cum l-a categorisit ar fi rămas în picioare cu ceea ce a spus. Însă, istoria artei a arătat altceva, și atunci sigur că pentru noi înseamnă ceva.

De la Brâncuși, ar trebui să învățăm, în primul rând, să prețuim oamenii pe care îi avem, cât îi avem. Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai mare lecție. Ar trebui să strângem bani să învățăm lucrul acesta, în primul rând. Dincolo de faptul că aceasta este opinia cuiva care crede că trebuie cumpărată Cumințenia Pământului, că dacă se va cumpăra este extraordinar. În primul rând, aceasta ar trebui să se spună în zilele acestea foarte mult, pe lângă povestea cu cumpăratul. Să se spună ce s-a întâmplat cu Brâncuși și cum a fost el izgonit și cum i s-a explicat că nu are voie. Dacă Guvernul ar face o astfel de campanie, atunci ar fi o campanie și de recunoaștere, o campanie de scuze pe care, practic, Statul român le datorează memoriei acestui om.

Eu, până în momentul de față, nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, în momentul de față. Eu, Ministerul Culturii sau Guvernul României, mă ridic în picioare şi cer scuze marelui Brâncuși”. E un gest simbolic, dar care trebuie făcut, e o restituție pe care trebuie să o facem.

Matricea Românească: Este absolut lăudabil că vor să redea poporului român o operă a unui mare artist. Numai că, la fel de meritoriu mi s-ar părea să investești în următorii Brâncuși, pentru că există în umbră niște oameni care au mare potențial creativ.

Vlad Drăgulescu: Exact. S-au făcut tot felul de proiecte – sigur, nu e nici unul de talia lui Brâncuși, deși este Adrian Ghenie. Poate că ar trebui să vedem aici un potențial, poate că ar trebui să existe o colecție a Statului român. Nu știu dacă Statul român a cumpărat vreun tablou al lui. Sigur că, atâta vreme cât trăiește, sunt foarte mulți care o să spună ba că a vândut acolo, ba că e într-un fel sau altul… E un lucru cât se poate de uman, până la urmă – sentimentele acestea de invidie sunt omenești, pentru că probabil că și la vremea respectivă, Brâncuși a fost invidiat de foarte mulți, dincolo de peretele comunist, care a impus pe linie de partid: „Faceți-l pe acela în toate felurile și nu luați nimic”. Poate că și acum se întâmplă aceleași lucruri, și de aceea sunt de acord cu tine în ceea ce spui, că ar trebui, totuși, să facem – pe lângă conservare – și niște achiziții pentru viitorul țării, de la artiștii care – unii dintre ei – deja au plecat departe, în lume.

Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice de azi sunt închise. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri (…) Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni

Matricea Românească: Revenind la teatru, din teatrul românesc contemporan pe cine admiri? Pentru că, iată, și în Craiova avem un teatru respectabil.

Vlad Drăgulescu: Da, e un teatru vechi, e un teatru cu o istorie, dar care trebuie să aibă și un viitor. Acesta e un păcat, în România. De foarte multe ori, ne uităm la istorie și rămânem ca într-un muzeu, în niște instituții care nu ar trebui să fie muzee. Din păcate, foarte multe dintre instituțiile publice de cultură sunt muzee. Fie că e vorba de teatre, Filarmonici sau Opere. Găsești producții de anii ’60-’70 – nu că ar fi intenția lor de a face niște producții de acest gen, ci pentru că așa le iese. Și atunci, e trist când nu o faci în mod deliberat și îți iese o producție de anii ’80…

Matricea Românească: Te mai limitează și instrumentele pe care le ai la dispoziție, mediul în care te miști.

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă acum mă uit la Teatrul Național din Craiova, care cred că este destul de bine echipat și din punct de vedere tehnologic. Au trecut niște „Rinoceri” pe aici, ai lui Robert Wilson, s-a mai echipat teatrul, și cred că are capacitatea de a produce la nivelul secolului nostru, ca să nu spunem chiar 2016. Măcar să ajungem undeva la anii 2010. Depinde acum de abordări și de viziuni.

Matricea Românească: Care este ultima piesă de teatru care te-a marcat?

Vlad Drăgulescu: Românească? Nu m-a marcat… nu m-a mai marcat nimic, de multă vreme. Nici nu pot să spun că am văzut toate producțiile care sunt, pe asta mi-o asum eu ca vină. Dar pot să spun că am fost impresionat de un spectacol al lui Thomas Ostermeier, pe care l-am văzut în Festivalul „Shakespeare” de aici, un „Richard al III-lea” demențial. E un teatru în care vezi prezentul, vezi niște conexiuni, vezi ceea ce înseamnă universal și atemporal la Shakespeare. Uneltele cu care se joacă te fac să nu te legi de un timp anume, ci pur și simplu să te legi de condiția umană, care trece prin istorie, rămânând fondul acela… Se schimbă forma, avem telefoane, avem alte lucruri, nu mai aruncăm cu porumbelul în aer ca să trimitem un mesaj, dar motivaţia umană, până la urmă, persistă… Există puncte comune între cea a oamenilor de pe vremea lui Shakespeare și cea a noastră, din ziua de astăzi. Thomas Ostermeier, desigur, nu are nevoie de nici un fel de prezentare din partea mea, însă este un om care reușește din plin să facă treaba aceasta.

Yukio Ninagawa (decedat în mai a.c., n.r.) a venit cu „Richard al II-lea” – de asemenea senzațional – în Festival. Este un teatru în care privim puterea ca pe un handicap, pentru că așa și este, până la urmă. Era o scenă cu oameni în cărucioare cu rotile, cu oameni vlăguiți, cu un Richard al II-lea care era foarte silfid și pe care abia îl vedeai în scenă, era ca o prezență, ca o stafie, la un moment dat, și care exprima foarte bine ce înseamnă puterea privită ca un handicap. Într-adevăr, dacă stai să te gândești, puterea e un handicap. Puterea te leagă de ceva anume, îți ia libertățile pe care le ai și devii sclavul acelei puteri.

Cu mic, cu mare, aşteptând porţia de cultură, la Craiova

Matricea Românească: Deși cultura modernității face apologia puterii. Spune că puterea e dezirabilă, dar iată că teatrul te face să meditezi.

Vlad Drăgulescu: Da, teatrul te face să meditezi. Sigur că modernitatea spune că puterea e dezirabilă, pentru că ai acces la bani, ai acces la niște decizii, ai acces la niște lucruri, dar în realitate nu ești un om liber. Nu poți să fii un om liber, pentru că toată acea libertate pe care ți-o dă puterea e condiționată de însăși puterea. Deci nu ești liber. Libertatea e dincolo de putere, dincolo de lucrurile acestea și, când ai putere, nu-ți mai aparții, ci aparții puterii respective. E un cerc vicios.

Matricea Românească: E și un pic faustian. O să trecem la subiectul Filarmonicii din Craiova, o instituție extrem de reputată pe plan cultural, la noi. Cum ai ajuns aici?

Vlad Drăgulescu: Cum spuneam la început, eu lucrez în mediul cultural de 12 ani. Fără să vreau, am ajuns între timp manager cultural. La începuturi, am creat această companie, pe nume “Teatrulescu”, din dorința de a ne da colegilor mei și mie ocazia să ne manifestăm, pentru că era clar că nu toți o să ajungem în teatre, nu toți o să putem să urcăm pe marile scene. Am dorit să creez un spațiu și, cu spațiul acesta, am reușit să fac până la urmă un teatru mic, pentru copii, de 60 de locuri. Compania are deja 8 ani de stagiune permanentă.

La un moment dat, cei de la Primărie m-au întrebat dacă aș fi interesat de acest post, care tocmai se eliberase, pe o perioadă de interimat, până se va scoate la concurs postul respectiv. Se întâmpla în 2012. Prima oară am spus „Nu”, după care m-am gândit puțin.

La noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii (…) nu știu că e doar prima parte a unui concert

Matricea Românească: Ştiai cum e cu puterea…

Vlad Drăgulescu: (râde) Nu mi-am dorit niciodată să fiu director al vreunei instituții. Nici în momentul de față nu mă prezint niciodată ca director al instituției, pentru că nu asta mi se pare important. A fi director înseamnă că ești cel mai mare servitor al instituției respective. Am acceptat, iar în primele trei luni de zile, cât am stat acolo ca interimar, am cunoscut destul de rapid mediul, am cunoscut oamenii și am descoperit niște resurse fantastice, niște oameni care nu mai fuseseră „folosiți” așa cum trebuie, o instituție care nu pășea foarte concludent pe un drum anume, dar care avea resursele de a da un “restart” la tot ceea ce înseamnă mediu cultural craiovean.

Matricea Românească: Avea, deci, putere de regenerare.

Vlad Drăgulescu: Exact. Era într-un punct unde, dacă te apucai să tragi puțin de ațele respective, începea să meargă și să regenereze – și să regenereze, poate, chiar viața culturală craioveană. Ceea ce sper că s-a și întâmplat la un anumit nivel, de patru ani de zile, de când lucrez împreună cu ei. Apoi m-am hotărât și am participat la concursul de manager, l-am și luat și acum sunt de aproape patru ani acolo.

Matricea Românească: Pe ce perioadă este mandatul?

Vlad Drăgulescu: Am avut, prima oară, unul pe trei ani, acum am încă unul de cinci ani, până în 2020 (n.r. Vlad Drăgulescu a devenit, recent, directorul artistic al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova).

Matricea Românească: Felicitări și la multe rezultate!

Vlad Drăgulescu: Mulţumesc. Am început, ușor-ușor, să analizăm care sunt punctele slabe ale instituției, de ce merg lucrurile așa, câtă lume ne cunoaște. Practic, niște studii cum se fac în mod normal, când vrei să cunoști care este poziția ta pe piață. Ca un fel de audit. Am constatat că publicul nostru era într-o îmbătrânire continuă, și media noastră de vârstă urca de la an la an, din ce am mai văzut și din ce am mai întrebat. Pentru unele date, nu am avut niște statistici din urmă, pe care să pot să le verific, ci pur și simplu, am mers din vorbă-n vorbă, întrebând lumea: „Ce vă aduceți aminte? Câți oameni? Cam cum arată? Ce vârstă?”. Am căutat abonaţii care erau…

Cultura are puterea de a aduna o comunitate, crede Vlad Drăgulescu. Studiu de caz: cetatea Băniei

Ecouri în noapte: Filarmonica „Oltenia” din Craiova

Am hotărât că trebuie să facem niște pași ca Filarmonica să devină o instituție modernă. Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice sunt închise, în momentul de față. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri – ei stau acolo şi gândesc: “luăm banii de la Primărie, facem ce am zis noi că facem, stăm la noi și totul e liniștit”. Nu se uită nimeni la rezultate. Singurele rezultate ale instituțiilor publice sunt, în general: „Ne-am luat banii, gata!”. Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni. Adică, o instituție publică, așa cum este Filarmonica din Oltenia, este plătită de toți oamenii care locuiesc în Craiova, pentru că suntem plătiți de la Consiliul Local. Atunci, înseamnă că toți acești oameni, la un anumit nivel, trebuie să aibă un beneficiu de pe urma noastră.

Matricea Românească: Există o responsabilitate față de ei.

Vlad Drăgulescu: Exact. Și atunci, am început să facem tot felul de proiecte. De pildă, pentru copii. Am mers în școli – “Filarmonica merge la școală”, am ieșit pe străzi. Chiar azi (n.r. interviul a avut loc la mijlocul anului) începe “Turneu în oraș”, care e la a IV-a ediție și în care mergem în cinci cartiere, cu scenă, le cântăm, oamenii vin, ascultă… De la an la an, am avut public nou, și asta se vede într-o sală de Filarmonică – la noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii care vin pentru prima oară, când aud că s-a oprit muzica, încep să aplaude, nu știu că e doar prima parte a unui concert. Din fericire, s-a aplaudat din ce în ce mai des la noi între momente.

Treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă

Matricea Românească: Ați văzut partea plină a paharului.

Vlad Drăgulescu: Bineînțeles! Nu există parte goală a paharului.

Matricea Românească: Îmbătrânirea publicului se resimte şi la Bucureşti.

Vlad Drăgulescu: Asta e foarte grav. Sigur, în București sunt multe orchestre: a Sălii Radio, a Operei, Enescu, plus cele private – care întrebuinţează cam aceiaşi oameni. E un cerc foarte strâns. Dar trebuie făcute astfel de campanii. Nu-ți imagina că a fost ușor – ne-am luat multe înjurături. Multă lume a zis: „Domnule, avem un director nebun. Să vedem ce a mai visat Drăgulescu azi-noapte!”. Tot felul de discuții de felul acesta. Însă, treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă, să-și găsească singuri energia de a se motiva în sensul acesta. Și sper ca, și după ce eu nu voi mai fi manager, să rămână pe un drum pe care și-l aleg ei. Nu trebuie să fie drumul pe care l-am deschis eu. Dar să fie pe un drum, asta e cel mai important. Nu să fii pe toate drumurile, și pe nici unul!

Directorul care nu şi-a dorit să fie director: „Puterea este, în realitate, cea mai mare sclavie”

Va urma

Sibiul este un model de convieţuire între populaţii, o matrice a confluenţelor a cărei fertilitate şi-a arătat roadele în istoria României, este de părere Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din oraşul de pe malul Cibinului. “Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării”, a subliniat acesta, pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Referindu-ne la Sibiu, pentru că este un focar de cultură şi de spiritualitate pentru România, întrucât dvs. cunoașteți realitățile locale, ce reprezintă el cu adevărat pentru matricea noastră românească?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Este un oraș de confluență, este la poarta Țării Românești și ca loc și cadru, aici este practic centrul țării. Şi în actuala geografie restructurată economic, pe aici trece principalul drum, care este principala trecere spre Țara Românească, spre București, Valea Oltului. Probabil că așa a fost perceput încă de când s-a constituit această urbe aici. Orice matrice are un centru și am putea zice, prin aproximare, fără să greșim și să hiperbolizăm lucrurile, că Sibiul se constituie ca un centru matriceal, ca o expresie a modului de viață al poporului nostru.

Prima mențiune despre Sibiu este din timpul romanilor. Era un castru roman în cartierul Guşteriţa. Apoi a fost o așezare a slavilor, în timpul mileniului I. Apoi Sibiul e menționat într-o bulă a Papei de la Roma, apoi de către târgoveții sași. Apoi a existat în calitate de capitală a românilor. S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească.

În această zonă de confluență, prin interacțiunea aceasta se creează valori. Am rămas uimit – documentându-mă puțin pentru acest interviu – să constat că acest orășel – care nu e nici Timișoara, nici Bucureștiul care e Capitală, nici Iașiul ca oraş principal al Moldovei – totuși, se poate mândri cu niște primordialități. Aici a fost primul spital din cadrul regatului austro-ungar, aici a fost prima farmacie, aici s-a inventat homeopatia, aici s-a lansat prima rachetă, graţie lui Conrad Haas, aici s-a descoperit gazul metan. Bineînţeles că a fost geniul creator al populaţiilor germanice de aici, dar geniul se manifestă când există provocare, iar aceasta se realizează prin întâlnire, prin confluenţa valorilor.

Piaţa Huet din Sibiu. În dreapta, Catedrala Evanghelică Foto: minoritynomad.com

E regretabil faptul că, în locul acestei confluențe de populații, în locul acestei mixări a naţionalităţilor, care a produs şi produce de obicei omul şi spiritul mai treaz şi mai inventiv, se produce actualmente la nivelul țării – regret să o spun – o provincializare, o ghetoizare. Adică se cultivă provincializarea. De exemplu, s-au făcut nenumărate facultăţi şi universități, fiecare merge la universitate în orășelul lui și rămâne un provincial și cunoaște numai realităţile locului. Nu se întâlnește într-un mare centru universitar și cu un alt român sau conaţional din alt colț al țării, şi rămâne, astfel, un individ provincial, fără relații mai largi cu toţi cei din poporul român indiferent de naţionalitate.

Sibiul, ca cetate medievală, ca așezare după munți, în Transilvania, s-a constituit ca un loc de trecere – să treci pe aici, să lași ceva. Deși nu s-a dezvoltat enorm ca cetate, așa cum s-au dezvoltat alte cetăți, totuși aceste beneficii spirituale, culturale sunt importante pentru sufletul poporului. Aici e un oraș al întâlnirilor, al schimburilor şi al îmbogăţirii spirituale; ca matrice, e un oraș al toleranței, al incluziunii. Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea. Uneori, se acceptă prea multă toleranță, fără discernământ, dar în Sibiu lucrurile se păstrează în limitele normale.

S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească

Matricea Românească: Care credeți că este explicația acestei toleranțe cu discernământ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sibiul este un oraș liniștit cu oameni civilizaţi şi toleranţi. Contribuţia majoră la cultivarea acestui spirit paşnic şi tolerant a avut-o şi o are Biserica Ortodoxă. Oamenii de aici au și ei o oarecare răceală sufletească în sensul că nu sunt atât de expansivi şi volubili, cum sunt regățenii. Este un tipar spiritual al sașilor, lăsat în sufletul populației de aici. Dar știu să păstreze limitele comuniunii, ale interacțiunii – cât să acționezi să nu îl deranjezi pe cel de lângă tine, dar totuși să te simți bine.

Eu am prins Sibiul și înainte de a pleca mulți saşi, în anii ’90, – în ’91-’92, atunci au plecat foarte mulți. Mi-am dat seama că s-au pierdut foarte multe atunci pentru etosul local. Au fost – și sunt – oameni disciplinați, la locul lor. Consider că sunt o pierdere. Au fost un element benefic pentru civilizaţia românească de aici. Însă, aici românii și-au trăit şi ei propria evoluție spirituală și culturală. În Sibiu, deși era cetate în care dominau alte minorități, românii au reușit să exceleze, să devină mult mai importanți, dominanţi în cele din urmă, datorită acțiunii concertate a unor instituții ale românismului – m-aș referi la Mitropolia Ardealului, cu câțiva exponenți esențiali nu numai pentru evoluția Sibiului, ci și a țării: mă refer la sfântul Andrei Șaguna, la marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, practic a transformat poporul român printr-o muncă titanică, printr-o pregătire și o înțelepciune bine articulate cu realitățile epocii în care a trăit.

Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii în marile orașe de atunci. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită! Dacă n-ar fi fost Șaguna, opera spirituală pe care el a făcut-o aici, în această capitală a Transilvaniei, și cu tiparul democratic pe care l-a implementat inclusiv în biserică… concretizat în participarea reală a mirenilor, a credincioșilor simpli, în viața fiecărei parohii şi eparhii, astfel încât ei plăteau preotul, ei sprijineau biserica, ei o construiau într-un sistem democratic care îi punea în valoare, istoria noastră ca români ar fi fost cu totul alta. Fără această muncă a lui, n-am fi avut momentul 1918, în care românii s-au pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu Țara Românească – acest moment fiind consecinţa şi continuarea procesului educaţional pe care Şaguna l-a inspirat şi l-a cultivat. În 1870, el a alergat și a făcut școli, care au adus roadă cultural-naţională, iar roada s-a văzut în înțelepciunea oamenilor din acea epocă, ce s-au simțit români, pentru că au fost educați ca atare, pentru că au fost instruiți cum să devină stăpâni pe propriul destin.

Munca pe care a făcut-o Andrei Șaguna a fost una și de iluminare prin carte, dar și de organizare. De aceea Şaguna este foarte actual. Noi avem resurse, dar nu știm să ne organizăm și nu sunt oamenii buni puşi la locul potrivit, care să gestioneze, să îndemne… Pe de altă parte, există și o lehamite a românului, actualmente, după atâtea scurtcircuituri ale istoriei. Avem pentru acea vreme un tipar de acțiune: într-o societate țărănească, tradițională, se duce cineva, le spune, oamenii ascultă, se mobilizează, se organizează și obții roadele. Actualmente, vorbești, dacă vorbești ce vorbeşti, la un moment dat zice unul că nu vorbeşti bine, că nu eşti tolerant. Se face un mult mai mare zgomot, ţi se iau auditorii, nu mai ascultă nimeni și nu mai reușești să faci nimic. Chiar dacă intențiile sunt bune.

Elevi analizând statuia lui Gheorghe Lazăr din Piaţa Mare a Sibiului

Priviţi ce se întâmplă cu românii actualmente: sunt exportați la muncă dincolo. Aici s-a distrus toată industria, toată economia, pentru ca românul să iasă din matricea lui spirituală, şi să vină alţii în matricea aceasta, să se facă proprietari, stăpâni, să se producă un schimb de populație. Orice matrice, dacă nu te încadrezi cum trebuie în ea, se deformează poporul, dar ea rămâne, pentru că spiritul nu-l muți cu levierul, nu-l spargi nici cu ciocanul. Sunt – în cimitirul din Bacău, de unde provin – alei pline cu morminte ale italienilor. Au venit, au fost arhitecți în anii 1910-1920, le-a rămas numele acolo. Și-au lăsat și gena, urmașii lor au devenit români, creștini ortodocşi. Roata istoriei se învârte. Ce ne-ar trebui și ce am avea de învățat cu privire la cine a contribuit la formarea poporului? – Andrei Șaguna a dat un exemplu clar, puternic, de acțiune democratică, energică pentru înălțarea poporului. Oameni ca el trebuie ținuți minte și cultivați.

O altă contribuție importantă a avut-o aici teatrul. Sibiul a avut primul teatru continuu din România. Nu a fost primul teatru cu program continuu în cetatea Clujului, nici în cea a Oradei, ci totuşi, în Sibiu. Vreau să spun că a existat aici o populație foarte trează, foarte dinamică care a înţeles necesitatea de a se autoeduca şi prin teatru. A fost şi o colonie de greci aici, în cetate, care a contribuit major la construirea actualei catedrale ortodoxe şi prin aceasta la consolidarea spiritului de comuniune. De asemenea, foarte mulţi din Mărginimea Sibiului aveau oi, făceau transhumanță, călătoreau şi prin aceasta menţineau şi cultivau acest spirit al interacţiunii şi prezenţei de spirit. În același timp, aveau şi o oarecare bunăstare materială pe care au folosit-o în beneficiul comunităţii. Ei cunoșteau realitățile din mai multe locuri și acționau cu o conștiință trează, nu erau oameni simpli.

Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea

Vreau să spun că pentru a obţine rezultatele bune cu care se poate mândri această matrice interculturală şi spirituală din centrul ţării, a trebuit interacțiune și discuție şi conlucrare multă, adică învățătură multă înainte de a acționa. Actualmente, datele situației de pe teren s-au schimbat foarte mult. Mie mi se pare că românii sunt blazaţi, sunt depășiți de evenimente, de realitatea care li se impune. Tot timpul ni se fabrică altă realitate, altă lege, sunt implementate alte norme, trebuie să te supui lor. Nu mai domini tu, ci te domină realitatea dictată de alții care îți dă de lucru ca să te reorganizezi și nu mai reuşeşti să ţii ritmul şi să faci faţă situaţiilor nou create.

Matricea Românească: Dar dacă ești conectat la matrice și ai credința care e fermă și te ghidează, atunci nu poţi depăşi aceste situaţii… ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da, dar trebuie și să acționezi rapid, să încerci să extinzi matricea care e ceva dinamic. În centrul unui cerc se întâlnesc multe raze sau diametre şi fiecare vine cu conţinutul şi contribuţia sa la definirea matricei confluenţelor. De aceea trebuie efort dinamic de păstrare a valorilor reale într-o matrice a confluenţelor şi o cunoaştere clară a identităţii proprii şi a conţinutului matricei ideale pe care inevitabil trebuie să o redefineşti şi edifici. Trebuie uneori să spui, ca şi în viaţa de familie: „Stop, ai intrat în nucleul meu, în matricea mea, de aici nu mă muţi!”. Dar trebuie să și știi ce reprezintă nucleul și matricea ta. Să știi ce aperi și valoarea ei. Dacă nu ai această cunoaştere, sau nu o practici ca etos cultural şi spiritual, te lași purtat de vânt şi devii ceea ce nu îţi doreşti.

De exemplu, aici a existat un alt element foarte important în dăinuirea spirituală a românilor de aici, dar şi din țară – anume faptul că în Sibiu veneau, în Evul Mediu, când Biserica era oprimată în Transilvania, tineri care mergeau la Mănăstirea Cozia pentru a se pregăti minimum necesar şi a deveni preoţi pentru satele din Transilvania, iar mai târziu, odată cu întemeierea Seminarului Teologic în 1786 care a evoluat și a ajuns Facultate de Teologie, veneau din Oltenia şi din Ţara Românească să se pregătească aici şi să devină preoți. Treceau munții, făceau școala aici, se întorceau acasă şi păstoreau ca preoţi satele şi comunităţile din zonele lor. Vă dați seama că s-au pregătit aici generații și generații de luminători ai poporului, ai satelor, ai oamenilor. De aceea, referindu-mă la rolul educaţiei religioase şi bisericeşti, ca exemplu al impactului formator spiritual al centrului în cadrul matricei, pot afirma că e foarte important conţinutul spiritual şi cultural al acestui centru pentru definirea şi dăinuirea poporului nostru. Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării.

Turnul Sfatului din Sibiu

Matricea Românească: Aşadar, consideraţi că de aici din centru ar trebui să pornească o adevărată fertilizare culturală și spirituală a ţării.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Teologia, ca școală, s-a transformat prin activitatea Mitropoliei Ardealului în elementul de coeziune și de iluminare a poporului. De asemenea, este de amintit opera culturală a celor de aici. Andrei Șaguna a întemeiat și Societatea culturală ASTRA şi, de asemenea, Ziarul “Telegraful Român” a fost un instrument de coeziune culturală şi spirituală a românilor, alături de ziarul “Tribuna” fondat aici de către scriitorul român Ioan Slavici. Vedeţi, acestea sunt doar câteva exemple ale revărsărilor culturale şi spirituale ale acestui centru. Actualmente, populaţia de aici, români şi saşi, s-a mobilizat – ei au înființat multe alte organizații culturale şi caritative precum ONG-urile, şi au participat şi participă corect cu toată inima la definirea realităţii matricei confluenţelor pe care Sibiul o reprezintă. S-au mobilizat și au obținut rezultate concrete, precum a fost Sibiul – capitală culturală a Europei. Aceste exemple şi această activitate ar trebuie continuate şi consolidate, multiplicate şi îmbogăţite pentru a înmulţi şi îmbogăţi debitul acestui izvor care, fiind în centru, inevitabil irigă, fertilizează şi dăruieşte ceea ce are.

Matricea Românească: Deci, în opinia dvs, se poate continua acea operă de culturalizare, a înaintaşilor…

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Se poate. Îi invităm și pe alții. Actualmente, facem ce putem. Ne continuăm această muncă de iluminare și de educație a credincioșilor și preoților și a tineretului. S-au dezvoltat foarte multe activităţi, însă e loc de mai mult. Sibiul a fost capitala culturală a României, este un oraș multicultural, mereu sunt evenimente culturale, artistice, de confluență, e vizitat de foarte mulți oameni în special vara, vin turiști din toate părțile. Ce îi lipseşte oarecum Sibiului sunt accentele spirituale, mănăstirile cu o tradiție mult mai veche. A avut, dar au fost reduse.

Sfântul Andrei Șaguna a fost marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, a transformat poporul român printr-o muncă titanică. Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită

Vă dau un exemplu: Sibiul a fost numit Tübingen-ul României, un loc al cultivării spiritului raționalist, al înțelegerii reci, clare, al realităților, fără prea multă poezie. Paradoxal, un mare scriitor ca Cioran devine nihilist. Spunea un învăţat că Cioran n-ar fi ajuns probabil niciodată nihilist dacă în preajma Sibiului ar fi fost o mănăstire și dacă mănăstirile n-ar fi fost distruse de către generalul austriac Bukov, dacă ar fi fost una la care el să vadă creștinismul trăit altfel, să vadă acea deschidere a creștinismului pe care o poate oferi pe plan spiritual, așa cum au oferit-o pentru ruşi lavrele Optina şi altele, şi în general ortodoxismul descris de Dostoevski. Cioran n-ar fi ajuns niciodată nihilist. În schimb, el iese din matricea noastră spirituală, intră în matricea Franței cu cultura de acolo și devine cel mai mare stilist, cu o conștiință influenţată de spiritul raţionalist, scolastic după model nemțesc.

Scări spre Podul Minciunilor din Sibiu Foto: minoritynomad.com

Vedeţi, arhitectura Sibiului reflectă spiritul locului, unul mai închis. Este arhitectura aceasta cu case, cu curţi închise. Nu este cum e peste munți, când vezi în curtea vecinului şi îl saluţi. Asta te închide, dar face şi ca raporturile dintre oameni sa fie mai corecte, deşi mai reci. Deşi există această închidere, totuşi la noi nu s-a ajuns la înstrăinarea faţă de vecini care este în alte țări. În Transilvania, comunicarea e mai scurtă, mai laconică, mai clară, mai la obiect.

Apropo de asta, dacă vorbim despre modelarea creștină şi cum poate matricea spirituală să formeze bine, avem nevoie de o interacțiune mult mai mare cu credincioșii, cu generația tânără, cu implicarea celor în vârstă, care își trăiesc, uneori, bătrânețea în plictis și în depresie. Biserica, societatea românească ar trebui să realizeze o angajare mult mai mare a membrilor ei în acțiunile care s-ar putea dezvolta în comunicare, în comuniune. Omul în vârstă să fie pus să îi învețe pe cei tineri. El să participe cu experiența sa, tânărul cu entuziasmul său.

Am auzit un pastor evanghelic care a spus cât de bine s-a simțit cu românul și cum s-a simțit „mai acasă ” în România, decât la el în Germania. De ce? Pentru că a beneficiat de bunătatea acestui suflet românesc. Bunătatea și naivitatea noastră sunt înțelese, uneori, drept defecte şi greşeli de către alții foarte pragmatici și foarte orientaţi spre a fi stăpâni şi a fi bogaţi.

Într-o lume normală, deschisă la dialog, nu există nimic mai firesc decât ca Matricea Românească să stea la o cafea cu directorul Institutului Balassi din Bucureşti, cel care ne-a răspuns cu amabilitate la invitaţia de a discuta lucrurile care ne aduc împreună, pe plan civic şi cultural. “Cultura este cel mai fidel barometru al relaţiilor dintre popoare. Or, noi maghiarii şi românii avem legături culturale puternice – şi pentru că avem aceleaşi probleme”, crede András László Kósa.

Matricea Românească: Am fost plăcut impresionați de efervescența creată în jurul Săptămânii Filmului Maghiar recent încheiate, cu mulți unguri din București venind să asiste la proiecție. Cât de mulțumit sunteți de această ediție și cât de important este un astfel de festival pentru păstrarea identității Dvs. culturale?

András László Kósa: Institutul Maghiar din București organizează, de fapt, două evenimente mari, în fiecare an. Unul este Festivalul Muzicii Maghiare, care are loc în fiecare mai, prin care ne propunem ca niște producții muzicale să apară în repertoriul muzicienilor tineri din România.

La primele ediții, am observat că se interpretau Béla Bartók, pe care îl știu cu toții, [Zoltán] Kodály, [Franz] Liszt și cam atât. Anul acesta a fost a XII-a ediție și deja se joacă niște compozitori maghiari pe care – vă spun sincer – câteodată nu îi cunosc nici eu sau despre care am foarte puține informații. De fiecare dată, sunt foarte mulți concurenți – aici, la Institut, are loc un concurs de trei zile iar gala de premiere se face la Muzeul “George Enescu”. Noi nu avem foarte mulți bani, așa că premiul constă în a îi duce, pe cei care câștigă, la Institutele Balassi din celelalte țări: la Bruxelles, la Paris, la Roma, unde ţin un concert de gală, ceea ce câteodată înseamnă mult mai mult decât dacă le-am oferi noi 200 de euro.

La prima ediție, a câștigat Ana-Cristina Silvestru. Ea a avut concertul de gală la Paris, unde a ascultat-o cineva și i-a zis, după eveniment: „Ești foarte talentată. Nu vrei să faci doctoratul în Zürich?”. Și a rămas în Zürich. Azi, Ana concertează peste tot în Europa. Povestea a pornit de la Festivalul Muzicii Maghiare. A fost un mare succes, un mare câştig pentru noi.

Directorul Institutului Balassi, András László Kósa: „Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Îmi place să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog”

Apoi, Săptămâna Filmului Maghiar își propune întotdeauna să prezinte cinematografia maghiară contemporană. Întotdeauna prezentăm ultimele filme pe care le-a produs cinematografia maghiară. Asta nu înseamnă că proiectăm întotdeauna numai filme din 2016, ci și din ultimii doi-trei ani. Mereu alegem în așa fel încât să avem două proiecții în fiecare zi. De la ora 18:00 avem o proiecție, să zicem, pe o nișă de public: filme documentare, filme experimentale, scurt-metraj, animație. Acestea nu “prind” la un public de 350 de oameni, câți încap în studioul “Horia Bernea”, dar sunt cinefili români foarte interesați de aceste genuri de film. Iar seara, de la ora 20:00, întotdeauna proiectăm un film de lungmetraj. Din fericire – deși nu a fost așa la fiecare ediție – reușim să aducem filme premiate. Anul acesta, nu am adus „Fiul lui Saul”, pentru că a fost prezentat cu Transilvania Film, în martie. Nu avea rost să îl proiectăm încă o dată.

Au fost şi de această dată foarte multe filme. „Nu vă dați jos pantofii”, de Hajdu Szabolcs, este un film care a fost realizat cu un buget foarte mic, 10.000 euro. A fost filmat în apartamentul regizorului – cameramanii, 12 la număr, fiind din clasa de film a acestuia. Filmul a fost prezentat pentru prima oară la Karlovy Vary, unde a câștigat și premiul cel mare. Ceea ce este foarte interesant este că regizorul care joacă în acest film a câștigat premiul pentru actorie. (râde) Imaginaţi-vă: sunt acolo și niște actori de breaslă – și câștigă regizorul!

Am prezentat de asemenea filmul „Demimonde”, care a câștigat mai peste tot pe unde a intrat. Este un film de televiziune, nu unul pentru cinema. E un film care se ocupă de subiecte de familie, cum a fost şi “Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”. Și „Demimonde” se ocupă de relațiile familiale „mai speciale”, dar de la începutul secolului XX.

Trailer – „Demimonde”

Primul succes este acela că am ajuns la cea de-a X-a ediție, una jubiliară. Al doilea succes este acela că am reușit să legăm un parteneriat strâns cu Muzeul Țăranului Român. În ultimii șase ani, l-am organizat la ei și ne ajută foarte mult, ceea ce este foarte bine, pentru că aceste filme trebuie prezentate în niște cinematografe. Nu are rost să încercăm să le proiectăm aici la Institut, pentru că merită să apară pe marile ecrane.

Ceea ce este foarte important este că am avut, în fiecare seară, câte un invitat. Au venit regizori, actori, producători, cameramani, editori de film care au avut o discuție cu publicul și cu cei din breaslă. După părerea mea, filmul este un eveniment colectiv. Degeaba stai acasă și te uiți la YouTube, nu e același lucru ca atunci când cineva stă lângă tine și poți să vorbești despre ce vezi sau simți.

Toți cineaştii care au venit nu au intrat în sală la proiecție, dar fiecare asculta la ușă cu urechea: „Era un banc și nu a râs nimeni!”. Ibolya Fekete, regizoarea filmului din prima seară, comedia “Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”, a stat 15 minute la film, până când a văzut că publicul simțea: „Bine, acum putem să mergem la un pahar de vin, pentru că publicul înțelege, râde, are o reacție la tot ce se întâmplă pe ecran”. Așa ceva nu poți face pe YouTube sau pe calculator…

După părerea mea, filmul este un eveniment colectiv. Degeaba stai acasă și te uiți la YouTube, nu e același lucru ca atunci când cineva stă lângă tine și poți să vorbești despre ce vezi sau simți

Matricea Românească: Apropo de asta, cum am remarcat și la prima proiecție, maghiarii au un tip special de umor, dar am văzut că este unul care “prinde” și la români. Am văzut la MNŢR mulți români care au venit să vadă filme maghiare, ceea ce mi se pare un mare câștig. De ce credeți că se întâmplă acest lucru și ce arată el?

András László Kósa: Eu sunt în București, ca director al Institutului Maghiar, din 2012. Și ceea ce am văzut în acești cinci ani este faptul că publicul român este interesat de cultura maghiară. Sunt foarte mulți cei care vin la film și vorbesc foarte mult despre filmul maghiar. Dacă vă gândiți, înainte de “noul val” de cineaşti români, pornit în anul 2000 – vorbim de Cristi Puiu, de Cristian Mungiu, de cei care au câștigat foarte multe premii la festivale de mare succes -, înainte de acești ani, a fost “pe val” cinematografia maghiară și toți au vrut să vadă filme maghiare. Aş menţiona „Calul din Torino”, făcut de Béla Tarr, după o piesă a lui László Krasznahorkai. Când am ajuns aici, filmul lui Tarra fost programat la un cinematograf din București și am crezut că nu o să vină nimeni, pentru că este un film foarte lung, de trei ore și ceva, un film foarte greu de înțeles. Sala a fost arhiplină, deși nu era la prima proiecție. Filmul a fost prezentat în anul 2011, și noi eram în 2013 sau 2014. Au fost foarte mulți.

Aşadar, publicul român din București are impulsul filmului maghiar. Nu trebuie să venim noi cu o publicitate foarte mare sau să avem niște titluri la care să vină oamenii, pentru că numai așa intră publicul. Nu. Publicul român este foarte legat de filmul maghiar.

Trailer – „Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”

Revenind la întrebarea Dvs. despre umorul maghiar, dacă este înțeles de către publicul român sau nu… eu cred că avem aceleaşi probleme. Dacă ați văzut cum am spus și despre filmul lui Ibolya Fekete, despre secolul XX, care a fost un secol foarte scurt, dar totuşi foarte agitat, până la urmă, am trăit aceleași lucruri unii lângă ceilalți: și români și maghiari și sârbi și croați și bulgari…

Este firesc să existe o înţelegere. Când vorbim despre noul film al lui Hajdu Szabolcs, putem spune că problemele de familie din 2016 sunt aceleași și în București și la Budapesta. Nu sunt diferențe, nu este vorba despre Tokyo și Paris, este vorba despre ceva foarte apropiat.

În Capitală sunt două instituții de profil. Este Institutul Maghiar din București, o instituţie diplomatică, ce prezintă cultura maghiară publicului român și mai este Casa Petőfi, de lângă Cișmigiu, care a fost înființată la mijlocul secolului XIX şi este o instituție pentru maghiarii din București. Întotdeauna au fost mulți unguri în București pentru că, la finele secolului XIX, foarte mulți veneau de lângă Brașov la București, deoarece aici aveau mai mult de lucru. Între cele două Războie Mondiale, la București, “taximetrele” – nu erau mașini, ci căruțe trase de cai – erau un business maghiar al brașovenilor, al celor de lângă Brașov. Nu găseai pe nimeni să nu fie ungur din sudul Transilvaniei. Iar duminica dimineața, „taximetriștii” se întâlneau în parcul Cișmigiu cu domnițele care veniseră să fie menajere la boierii români, femei care veneau, la fel, din zona ceangăilor, din zona Țării Bârsei. Şi atunci au făcut această casă de cultură a maghiarilor din București. Ei sunt cei care fac evenimente pentru bucureștenii maghiari.

Institutul Maghiar din Bucureşti, o oază de cultură ungară, dar şi de interculturalitate

Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Eu nu sunt foarte “bucuros”, cu ghilimele de rigoare, când la un eveniment de-al nostru sunt în public, să zicem, 80% maghiari și 20% români. Întotdeauna îmi place să fie invers: să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog. Acest lucru cred că la film s-a reuşit foarte bine, pentru că se realizează din ce în ce mai multe coproducții între cineaști români și maghiari. Tamás Zányi, care a câștigat premiul Oscar cu „Fiul lui Saul”, pentru coloana sonoră a filmului, a lucrat foarte mult cu cineaști români. Să pomenesc un singur film românesc, „Roxanne”: sunetul a fost editat de către el, care a stat aici la noi, în camera de oaspeți, două sau trei luni, până când a fost terminat filmul.

Problemele de familie din 2016 sunt aceleași și în București și la Budapesta. Nu sunt diferențe, nu este vorba despre Tokyo și Paris, este vorba despre ceva foarte apropiat

Matricea Românească: Cum poate să influențeze un film percepția unei etnii asupra altei etnii?

András László Kósa: Depinde despre ce fel de film este vorba. Dacă vorbim despre filme documentare, prin ele putem prezenta niște oameni foarte interesanți. Anul trecut am proiectat un film documentar, despre doi fizicieni. Era vorba despre unul care lucra, înainte de 1989, la București, la Institutul de Fizică. După Revoluție, a plecat acasă, la Odorheiu Secuiesc, unde a devenit un om public. Nu era un politician, ci ceva foarte apropiat, însă după 1996 s-a retras. A mers într-un sătuc de lângă Odorheiu Secuiesc și se ocupă de bivolițe. Face cașcaval şi alte brânzeturi.

Mai este celălalt, de lângă Miercurea Ciuc, dintr-un sătuc denumit Cârța. El a terminat Facultatea la București şi a plecat din țară înainte de Revoluție. Este cel mai mare fizician maghiar care trăiește în momentul de față, cel mai citat om de ştiinţă al timpului. Este vorba despre Albert-László Barabási, care se ocupă de internet și de rețele. În opinia mea, dacă cineva va primi premiul Nobel, în următorii ani, din rândul oamenilor de știință maghiari, el va fi. Numai că este foarte tânăr, nu are nici 50 de ani și va trebui să mai treacă ceva timp. (râde)

A fost deci făcut un film despre viața celor doi, care nu s-au întâlnit, după ’89, deloc. S-a filmat la Universitatea din Boston, acolo unde lucrează Albert-László Barabási, dar și în sătucul din Odorheiu Secuiesc. În film sunt două destine paralele care la final se întâlnesc. Și vorbesc despre același lucru: că poți să revii de la București într-un sătuc din Ardeal și să trăiești destinul tău foarte frumos. Dar poți şi pleca din Cârța, până la Boston, și să fii un om de știință foarte citat și să fii la fel de bucuros.

Aceste două destine prezentate publicului român înseamnă același lucru, şi sigur putem găsi destine similare în rândul celor de etnie română. Dacă publicul bucureștean, care nu s-a întâlnit niciodată cu un maghiar, vede că în România sunt două destine foarte interesante, atunci poate va spune că: „Și aceştia sunt maghiari din România” și va începe să se gândească.

Am trăit aceleași lucruri unii lângă ceilalți: și români și maghiari și sârbi și croați și bulgari…

La filmele de lungmetraj, este același lucru. Putem vorbi despre secolul XX, așa cum a vorbit Ibolya Fekete, în „Mama mea și alți țăcăniți din familie”. Un regizor vorbeşte despre ce s-a întâmplat în Ungaria, cu Trianonul, cu al Doilea Război Mondial, cu ’56, ’89, și toate lucrurile aceastea, fără a vorbi despre al cui este Ardealul, pentru că nu asta este interesant în secolul XXI. Ceea este interesant este faptul că vorbim cu un umor înțeles și de către publicul român. „Și în familia mea a avut loc”, ar putea spune cel care privește. “Bunica s-a născut lângă Arad, într-o localitate unde erau și români și maghiari și sași sau germani și au plecat la București şamd”.

Trailer – „Calul din Torino”

Sau putem vorbi despre basarabenii, despre moldovenii care au ajuns la București și au avut aceeași experiență pe care a prezentat-o acest film. Filmul „Nu vă dați jos pantofii” l-am prezentat la Târgu Mureș, după filmul lui Cristi Puiu, „Sieranevada”. S-ar părea că cele două filme nu au nicio legătură, dar ambele sunt filmate într-un apartament. Până la urmă, este vorba despre același lucru. Cristi Puiu a făcut un film de trei ore despre ce se întâmplă într-o „comunitate” ortodoxă, iar Hajdu Szabolcs unul despre ce se întâmplă într-o familie din Budapesta. Urmărindu-le, unul după celălalt, începi să faci niște legături și înțelegi că nu este o diferență mare. Sunt lucruri pe care le trăim la fel și la Budapesta și la București. Puiu şi Hajdu văd acelaşi lucru. Filmele acestea se intersectează.

Buna colaborare dintre oamenii de cultură maghiari şi români este una dintre priorităţile Institutului Balassi

Va urma

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Poposind, pentru câteva zile, în „Cealaltă Capitală” a României, Alba Iulia, cea care „mustește de istorie”, am avut ocazia să participăm la un eveniment inedit al unui artist sebeșean ce, spre plăcuta noastră surprindere, îmbină magistral pictura cu muzica – ambele, pasiuni din copilărie. Născut în primăvara anului 1964, Eugen Măcinic „pictează cu notele muzicale sau cântă în culori”, acordeonul și penelul fiind instrumentele cu care imortalizează frumosul din natură, sursa de inspirație ce „îl cheamă”. Lucru punctat, în cadrul expoziției, și de către Alexandru Nicolae Ispas, președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Alba, care a subliniat că „pitorescul și candoarea” lui Măcinic reușesc, prin tehnica acuarelei (deloc simplu de abordat) să rețină privirea publicului și să producă bucurii, plăceri și satisfacții vizuale rar întâlnite. La final, am stat de vorbă cu protagonistul despre locul pe care Sebeşul şi Alba, cu creativitatea şi sensibilitatea lor particulară, le ocupă în „matricea românească”.

Matricea Românească: Felicitări pentru expoziție! Cum s-a născut ea?

Eugen Măcinic: Expoziția s-a născut demult în interiorul meu. Pictura este pasiunea mea din copilărie, ca și muzica, de altfel. A venit momentul să expun într-un loc istoric precum Cetatea Alba Iulia. Pentru mine, este o onoare și cred că se creează o imagine bună și pentru turiștii care vor trece pe aici.

Eugen Măcinic, un pictor muzician Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Pentru că suntem la Alba Iulia, o să vă întreb ce oferă orașul culturii românești?

Eugen Măcinic: Oferă multe, prin măreția cetății, unică în România. Avem și o zonă foarte frumoasă, pitorească – nu departe se află Râpa Roșie, aproape de locul de unde provin eu, Sebeș, Lancrăm – satul lui Blaga. Acestea sunt locuri încărcate de istorie și de tradiție.

Matricea Românească: Locurile pe care le aminteați sunt veritabile laitmotive în creațiile Dvs. .

Eugen Măcinic: Este firesc. Frumosul, cum îl văd eu, este lângă noi și trebuie doar să-l descoperim. Dar fiind artist, vreau să-l și imortalizez.

Matricea Românească: Cât de important este pentru Dvs. acest mediu creativ și faptul că ați prins rădăcini în niște locuri de unde vă extrageți inspirația?

Eugen Măcinic: Tablourile mele, peisajele pe care le reprezint sunt seva care vine din rădăcinile locurilor natale, dar și din munca mea de mic.

Eugen Măcinic, „Toledo”

Matricea Românească: Am remarcat, în egală măsură, și creații care ilustrează peisaje din Spania sau din alte țări. Ele cum s-au născut?

Eugen Măcinic: În urma unor călătorii. Au fost deplasări ce au născut amintiri frumoase pentru mine, pe care le păstrez și le expun ori de câte ori am ocazia, pentru că se leagă de tematica de față.

Matricea Românească: Care este rolul picturii, în opinia Dvs.?

Eugen Măcinic: După părerea mea, rolul picturii este acela de a înnobila omul, de a-l face mai bun, mai sensibil la frumos, de a-l schimba în bine.

Matricea Românească: Fiindcă aminteaţi despre Blaga, există o sensibilitate specifică oamenilor zonei?

Eugen Măcinic: Cred că cei din altă parte a țării observă asta mult mai ușor. Pentru noi, totul este „de-al casei”, cunoaștem mai bine tradiția și sentimentul locului. Cei din afară cred că este o efervescență creatoare din provincie. Există, fără îndoială, o «matrice» a zonei.

Matricea Românească: Pentru că vorbeam despre faptul că este posibil să deschideți o școală de pictură unde să predați tehnica acuarelei, cât de important este pentru Dvs. să transmiteți ceea ce v-a dăruit Dumnezeu, dar și munca Dvs.?

Eugen Măcinic: Eu nu sunt egoist, sunt și părinte. Nu a sosit timpul, nu a venit momentul, dar e bine să predai ștafeta. Vedem, în istorie, că sunt școli unde s-a păstrat o tradiție și cred că ar fi bine să se continue și tradiția acuarelei. De ce nu? Noi, românii, abordăm mai puţin maniera, tehnica aceasta a acuarelei.

Eugen Măcinic, „Peisaj la Vințu de Jos II”

Matricea Românească: Ce pictori admirați, ce pictori v-au format?

Eugen Măcinic: Fiind copil, am plecat cu Nicolae Grigorescu, pictorul național, cel aproape de țăran, de sufletul țărănesc. Dar, încet-încet, trebuie să lucrezi după cum simți şi să îţi dezvolţi propriul stil. Ceea ce, cred eu, am reuşit.

continuare

Matricea Românească: Cum remarcaţi și Dvs., matricea noastră are drept caracteristică faptul că suntem niște supraviețuitori, nişte oameni care au rezistat mii de ani vicisitudinilor istorice. Cum se împacă mândria națională, pe care spuneați că o au toate popoarele, și societatea globalizată, multiculturală în care, vrem-nu vrem, suntem și noi?

Sorin Liviu Damean: Mă așteptam la o astfel de întrebare, pentru că într-adevăr, ea ne frământă mult în ultima vreme.

Matricea Românească: Alți colegi de-ai Dvs. din mediul academic au cristalizat altfel întrebarea: „De ce ne sperie naționalismul?” Există tot felul de confuzii între naționalism, patriotism şamd.

Sorin Liviu Damean: Exact. Aici e punctul sensibil. Într-adevăr, parcă trăim vremuri în care ne este rușine să utilizăm termeni precum patriot, patriotism, naționalism șamd. Parcă sunt termeni care au căzut în desuetitudine, parcă ne ferim de acest lucru. Acolo este tiparul, n-avem de ce să ne temem de așa ceva. Naționalismul nu trebuie confundat cu naționalismul extremist. Am avut și accidente în istorie – deși, și acele accidente dacă luăm și le analizăm în profunzime, vom vedea că nu totul a fost rău, nu tot naționalismul nostru din perioada interbelică a fost rău. Altfel, nu ne-am explica de ce o minte strălucită ca Nicolae Iorga a fost un reprezentant al curentului naționalist, de ce Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, în tinerețea lor, au mers pe curentul naționalist. Era un naționalism în sensul bun al cuvântului, un naționalism care mergea mai mult spre tradiționalism, spre religiozitate, spre întorcerea omenirii din nou la religie.

Pentru că a fost acel nefericit Prim Război Mondial. Din păcate, nu au știut că va urma și un al doilea, la foarte scurtă perioadă de timp. După Primul Război Mondial, lumea s-a schimbat fenomenal. Se simțea nevoia aceasta, a unui curent naționalist în sensul consolidării statelor, unele dintre ele abia constituite, altele dintre ele reconstituite sau, cum a fost cazul nostru, altele desăvârșite. Deci state care au reușit să-și desăvârșească unitatea națională. Cum poți să realizezi acea coeziune, închegare la nivel național, dacă nu încurajezi acest curent?

De aceea, eu cred că trebuie să privim foarte echilibrat și naționalismul acesta despre care noi spunem că a fost extremist. Pentru că s-au produs atunci abuzuri, crime, violențe care nu sunt o pată albă pe obrazul nostru, dar ne asumăm greșelile pe care le-am făcut. Care popor din lumea asta n-a săvârșit și greșeli? Nu suntem noi mai răi decât alții.

Astăzi, într-adevăr, când vorbești de patriotism, toată lumea tinde să te arate cu degetul: „A, acesta a rămas cantonat în perioada de dinainte de 1989!”. Atenție, nu spune nici unul că ești cantonat în perioada interbelică, toți spun că ești cantonat în perioada comunistă. De ce? Pentru că, la un moment dat, a ieșit la iveală ideologia național-comunistă. Pentru că și comuniștii aceștia nu au fost toți o apă și-un pământ. Mulți și-au manifestat independența față de marele vecin de la Răsărit. Nu putem să-i punem pe toți în aceeași oală.

Naționalismul nu trebuie confundat cu naționalismul extremist. Am avut și accidente în istorie – deși și acele accidente, dacă luăm și le analizăm în profunzime, vom vedea că nu totul a fost rău. Altfel, de ce o minte strălucită ca Nicolae Iorga a fost un reprezentant al curentului naționalist, de ce Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, în tinerețea lor, au mers pe curentul naționalist? Era un naționalism în sensul bun al cuvântului

De ce să ne fie ruşine să recunoaștem: „Da, domnule, sunt patriot! Țin la țara în care m-am născut, pentru că aici sunt originile mele, rădăcinile mele, aici m-am format, aici am fost educat, aici mănânc pâinea de toate zilele. Dar în egală măsură, de ce să nu mă duc la un monument închinat străbunilor noștri care și-au dat viața pentru ca noi, astăzi, să fim liberi?”.

Prin natura profesiei, circulând foarte mult prin țară și încercând să identificăm monumentele istorice închinate eroilor neamului, ce credeți că am constatat? Buruieni, nici un fel de grijă, nici măcar o cocardă tricoloră, nici măcar o lumânare aprinsă sau un buchet de flori. Ne este chiar așa de greu să aprindem o lumânare, să smulgem niște buruieni de lângă un monument care este închinat celor care și-au dat viața? De ce nu ne gândim: „Dar dacă am fi fost noi în locul acelei generații care s-a sacrificat și am fi undeva Sus și am putea privi ce se întâmplă astăzi? Nu am reacționa la fel? Nu ne-am închina și am spune: «Doamne, pentru ce ne-am dat viața, ca nimeni să nu treacă să se închine sau să depună o floare!»”. Și mereu dau exemplul acesta, pentru că l-am văzut cu ochii mei. Când am trecut prin Ungaria și am stat o perioadă de timp, am rămas extraordinar de surprins de cultul acesta pe care îl au față de eroi. Și cel mai mic monument era pus în valoare!

Matricea Românească: Am fost la Alba Iulia și, în Catedrala Romano-Catolică, la mormântul lui Matei Corvin, erau coroane de flori, cocarde. În schimb, în oraș, la monumentele unor oameni de cultură de-ai noștri, totul era ofilit. Diferența era flagrantă.

Sorin Liviu Damean: Exact. De ce, nu suntem și noi din același aluat, nu suntem și noi ființe umane, cum sunt și ceilalți? Şi-atunci, de ce să ne ferim? Tocmai refuzul nostru de a accepta elementele identității noastre naționale ne face să fim ignoranți, ne determină să trecem pe lângă un monument și să nu ne uităm puțin în sus, pentru a vedea cine este personalitatea imortalizată aici. Am mai făcut exercițiul acesta în rândul studenților. Pe toți îi pun să treacă pe lângă monumente și pe lângă statuile din oraș și să identifice: cine a fost acolo, de ce i s-a ridicat statuie. Omul acela a făcut ceva, nu?

Au fost niște sondaje, la un moment dat – avem o statuie foarte frumoasă a lui Alexandru Ioan Cuza, în fața Primăriei din Craiova. Este o copie făcută chiar de sculptorul Raffaello Romanelli, care a făcut și statuia Cuza de la Iași. Este o copie fidelă a acelei statui. Li s-a luat interviu unora dintre craiovenii noștri chiar în fața statuii. Au fost întrebați: „Ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859?”, pentru că era statuia lui Alexandru Ioan Cuza în spate. Toți ridicau din umeri, unii ziceau „Marea Unire”. Deci știau ei ceva, dar erau o confuzie extraordinară.

Tocmai refuzul nostru de a accepta elementele identității noastre naționale ne face să fim ignoranți, ne determină să trecem pe lângă un monument și să nu ne uităm puțin în sus, pentru a vedea cine este personalitatea imortalizată aici

De ce trebuie să depunem coroane de flori, să arborăm steagul numai când aniversăm niște momente istorice? Statuia e făcută numai pentru astfel de momente? Oare în restul timpului nu ne putem întreba cine e personajul, nu putem depune o floare, nu putem depune o coroană? Eu cred că, din punctul acesta de vedere, mai avem multe de făcut. Iar încercarea aceasta de a ne distanța, de a spune: „Da, domnule, dar acum suntem cetățeni europeni, de ce trebuie să mai cunosc originile mele și de ce să mai vorbesc eu de identitate națională? Sunt un om liber și circul în Europa pentru că sunt european”. Ești și european, dar în primul rând, ești român. Acolo te-ai născut, acolo sunt rădăcinile tale. Nu trebuie uitat că acolo te-ai format. Ceea ce ai ajuns, până la o vârstă când să zicem ai luat o decizie, ține de acele locuri.

Dacă ar fi să îi analizăm pe europeni, credeți că ei gata, s-au schimbat peste noapte, că pentru ei, Uniunea Europeană este o structură care se suprapune peste state? Păi chiar Uniunea Europeană vorbește despre “unitate în diversitate”. Nu? Suntem cu toții diferiți, avem poate valori diferite, dar încercăm să ne punem la un loc și să vedem ce are fiecare bun, ce are rău, ce putem pune împreună.

Profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Noi am înțeles-o la modul radical: „Am intrat în Europa, trebuie să…”

Sorin Liviu Damean: Exact, am intrat în Europa, trebuie să facem cum spun europenii. Domnule, nu dictează nimeni, aici este greșeala. Noi mai tot timpul spunem: „Da, dar ne dictează Europa. Ni s-a spus de la Uniunea Europeană că nu știu ce trebuie să facem”. Domnule, nimeni nu îți poate impune să faci cu forța. Totuși, nu s-a renunțat la suveranitatea statală! Ai posibilitatea aceasta să zici: „Da, legislația aceasta se potrivește și la mine” sau „Nu, legislația aceasta nu merge”. De ce nu merge? „Uite, fac un studiu și îți demonstrez că acel lucru nu merge”.

Matricea Românească: Britanicii au putut.

Sorin Liviu Damean: Britanicii sunt un exemplu, deși eu cred că n-a fost cea mai bună decizie pentru ei. Pentru că, vedeți, au încurajat diverse poziţii radicale, până la urmă, prin această atitudine de izolare – Doamne ferește, nu aș vrea să fie “splendida izolare” prin care a mai trecut Albionul. S-ar putea să rămână aşa cum de multe ori au recunoscut, că ei nu sunt europeni, ei sunt continentali. Deja sunt plasați în afara continentului: „Noi suntem undeva, la distanță.” Dacă ești la distanță, vei rămâne tot timpul la distanță.

Matricea Românească: Dar, ca exercițiu de suveranitate, ceea ce au făcut e valid.

Sorin Liviu Damean: Fără-ndoială. Uniunea Europeană are şi elementele sale pozitive, şi elemente negative. Care organism a reușit să sudeze atât de bine elementele, încât să constituie un bloc compact? Nici unul. Oricând vor fi și tensiuni, oricând vor fi și păreri diferite. Nu au cum să gândească toți europenii la fel, însă este o structură care ne ajută, este o structură care ne asigură acea vizibilitate de care spuneam la un moment dat. Este libertatea aceasta de circulație pe care noi am câștigat-o și care ne permite astăzi să putem să mergem oriunde în spațiul Uniunii Europene. Că mai sunt și cei cu spațiul Schengen, aceasta este altceva. Pe de altă parte, poți întoarce problema, și să zici: „Da, suntem europeni, avem drepturi egale, dar unii au drepturi mai egale decât ceilalți”. Ajungem puțin la George Orwell și la „Ferma animalelor”.

Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate şi ele se vor rezolva, dar în timp. Nu putem să facem totul perfect de la început. Americanii nu au avut dificultăți, când au constituit Statele Unite ale Americii? Nu s-au confruntat cu un război civil, nu s-au omorât unii cu ceilalți ca să poată să reprezinte ceea ce reprezintă astăzi? Iată unde se află Statele Unite astăzi

Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate şi ele se vor rezolva, dar în timp. Nu putem să facem totul perfect de la început. Americanii nu au avut dificultăți, când au constituit Statele Unite ale Americii? Nu s-au confruntat cu un război civil, nu s-au omorât unii cu ceilalți ca să poată să reprezinte ceea ce reprezintă astăzi? Iată unde se află Statele Unite astăzi. Uitați-vă la japonezi, la mândria națională a japonezului. Pentru ei, 1945 este „anul 0”. În 60 de ani au ajuns la culmea civilizației și a tehnologiei. Cum? Prin mândria lor și prin faptul că sunt un popor muncitor, că au știut cum să renască din cenușă un stat care era prăbușit aproape în totalitate.

Matricea Românească: Și-au făurit o identitate, dar investind foarte mult în educație.

Sorin Liviu Damean: Ați atins exact punctul sensibil – au știut unde să investească. Şi unde poți să investești, decât în mintea omului, în formarea lui? Pentru că, dacă ai format un cetățean bine pregătit profesional, un cetățean cu cunoștințele necesare, acela se descurcă oriunde în lumea asta. Însă, dacă nu se va investi în educație, o să rămânem o masă amorfă, mulți dintre noi, indiferenți, mulți dintre noi, încercând să plecăm prin alte zări, în speranța că este mai bine acolo, mulți dintre noi fiind exploatați de către cei care ne primesc. Pentru că da, spui: „Ce bine mă plătește în Spania sau în Italia, când mă duc să lucrez în construcții, sau la cules de căpșuni!”. Nu, aceea este exploatare. Românii fac munca pe care nu o fac nativii. Acolo, fiecare spune: „Munca aceasta nu este pe măsura studiilor pe care le-am făcut”. La noi, studentul sau absolventul de facultate se duce și culege căpșuni. N-ai să vezi spaniolul cu studii superioare să facă lucrul acesta!

Istoricul Sorin Liviu Damean pledează pentru recâștigarea mândriei naționale de către români

Deci, sunt multe lucruri care nu sunt normale, care nu sunt firești. Însă, ceea ce îmi doresc eu este să încercăm să facem în așa fel încât să nu ne fie rușine să spunem că suntem români. Românii sunt și ei la fel de valoroși ca mulți alții pe lumea aceasta. Poate unii dintre ei mult mai valoroși. Dar trebuie și voință politică. Suntem conduși de o elită politică. Că este elită sau nu, în adevăratul înţeles al cuvântului, rămâne discutabil. Dar nu ne putem conduce toți, avem nevoie de reprezentanți. Dacă acești reprezentanți ar avea puțin mai multă voință, dacă ar pune mai presus interesele naționale decât interesele personale, eu sunt convins că România ar ajunge departe. Am pierdut cei 50 de ani din timpul comunismului, am rămas în urmă față de occidentali. Am cam fost în urmă de multe ori, dar gândiți-vă că, de pildă, în 1936, în perioada interbelică, eram printre țările cele mai dezvoltate din Europa și cu cele mai multe resurse – de petrol, de minereu, de cărbune. De ce atunci s-a putut și acum nu se mai poate? Eu cred că, odată ce ai demonstrat că poți, lucrul acela se mai poate realiza. Dar trebuie voință, subliniez.

Matricea Românească: Istoria, ca ştiinţă socială, este într-un con de umbră care pare că nu mai iese. Cum facem noua generație de tineri să se reîndrăgostească de istorie, de origini până la urmă?

Sorin Liviu Damean: Da, este un fenomen care se constată. Din păcate, istoria la nivelul disciplinelor de studiu a scăzut în ultima vreme. Vedem cazul învățământului preuniversitar, unde orele s-au restrâns din ce în ce mai mult. Vedem la Universitate că nu mai avem studenți la istorie, așa cum am avut în perioadele din urmă. E adevărat, traversăm o perioadă mai grea. Dar eu cred că istoricii, prin esența lor, sunt oameni de vocație. Şi dacă toți ieșim cumva și rostim răspicat adevărul istoric, cred că rezultatele trebuie să apară instantaneu. Nu trebuie să stăm doar la catedră. Nu trebuie să stăm doar cu ochii în cărți, trebuie să mai ieșim puțin în cetate, din turnul nostru de fildeș. Trebuie să mai facem o emisiune televizată, să mai publicăm un articol în presă, să mai apărem la o conferință. Sunt atâtea lucruri care pot pune în evidență istoria, încât eu cred că nici o altă știință sau altă disciplină de studiu nu are atâtea atuuri câte are istoria și câte are un istoric.

Gândiți-vă că, de pildă, în 1936, în perioada interbelică, eram printre țările cele mai dezvoltate din Europa și cu cele mai multe resurse – de petrol, de minereu, de cărbune. De ce atunci s-a putut și acum nu se mai poate? Eu cred că, odată ce ai demonstrat că poți, lucrul acela se mai poate realiza

Plus că trebuie să recunoaștem acest lucru: istoricul este cel care dobândește cea mai solidă cultură generală. Nu trebuie să ne ferim și să fim modești. Un istoric în adevăratul sens al cuvântului nu se poate să nu aibă această solidă cultură generală care, după aceea, duce și la specializarea pe diferite domenii sau epoci ale istoriei. Dar avem avantajul acesta: cunoaștem foarte mult și ce s-a întâmplat în trecut, știm să explicăm prezentul, știm să ne gândim și puțin în perspectivă. Dacă ne-am solidariza cumva… și prin solidarizare nu înțeleg a ne strânge cu toții la un loc, într-un grup compact și să demonstrăm lumii că noi suntem cei mai buni. Nu. Solidarizare în sensul de conștientizare. Fiecare dintre noi să conștientizeze că, promovând istoria, de fapt ne promovăm țara, promovăm trecutul ei și, de ce nu, promovăm și viitorul, pentru că demonstrăm cine am fost înainte. Așa că, revenind la ce discutam anterior, la globalizare, să ne vedem noi de treabă, că nu va veni un val din acesta de globalizare, în care totul să fie un neant. Sau, dacă va veni un astfel de val, mi-ar plăcea totuşi să cred că putem să constituim o insuliță sau să nu fim o particulă dintr-o masă amorfă. Să avem şi noi o distincție, să ne păstrăm câte ceva din specificul nostru național.

Încrezător în viitorul României: profesorul Sorin Liviu Damean

Cosmin Dragoste este lector universitar doctor al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, fost manager al Casei de Cultură din capitala Olteniei şi un filolog reputat, specializat în civilizaţia şi literatura germană preclasică, traducere şi retroversiune, respectiv literatura de expresie germană din România. Cu el, Matricea Românească a purtat o discuţie despre amprenta distinctivă a regiunii în cultura românească dar şi despre influenţa culturii germane asupra matricei româneşti.

Matricea Românească: Domnule Dragoste, vă rog să vă prezentați, în câteva cuvinte.

Cosmin Dragoste: Despre mine, ca persoană, nu știu dacă sunt foarte multe de spus. În prezent, sunt lector la Departamentul de Studii Anglo-Americane și Germane din cadrul Facultății de Litere din Craiova, începând din anul 2000, de când am terminat Facultatea de aici. Deci sunt un produs al acestei Facultăți, și mă bucur că pot să dau înapoi măcar o mică parte din ceea ce am învățat de la profesorii mei și să ajut, la rândul meu, alte generații să vină din urmă și încet-încet, să efectuăm acest «schimb de linii», cum se spune.

Apoi, vreme de doi ani și jumătate – de la 1 octombrie 2013 și până la 1 martie anul acesta -, am fost managerul Casei de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova, funcție pe care am părăsit-o, pentru că este foarte greu să fii în două locuri și să încerci să faci lucrurile la superlativ în ambele părți. Așa că am hotărât să rămân la meseria mea «de bază», pentru a-mi canaliza toate energiile și eforturile în acest domeniu.

Matricea Românească: Avem deci, pe de o parte, filonul academic iar pe de alta, resortul cultural. Cum s-a născut pasiunea pentru filologie și pentru Facultatea de Litere?

Cosmin Dragoste: N-a venit neapărat din cauza faptului că nu am fost bun la matematică, deși recunosc că nu am strălucit niciodată în domeniul științelor exacte, dar mi-au plăcut foarte mult limbile străine. Am început, din clasa a V-a, să studiez limba germană și am avut șansa extraordinară ca, încă din primul an de studiu la germană, să avem o profesoară de mare excepție, care a reușit să trezească în noi gustul pentru o limbă de care mulți se sperie și despre care spun că este foarte dificilă. Pe demonstrate, nu este așa. Pot să demonstrez că germana este mult mai ușoară decât engleza. Dar acest lucru a fost decisiv în formarea cel puțin a mea, dacă nu și a colegilor mei de școală generală.

După un an de zile, doamna noastră profesoară ne-a părăsit, a plecat în Timișoara. Acum, este cadru didactic al Universității din București. Iată că nu numai nouă ne-a plăcut, dar valoarea ei este confirmată și de faptul că a ajuns în domeniul universitar. Pornind cu această pasiune pentru limbile străine, am aprofundat-o – am studiat și franceza în școala generală. Mi-a plăcut și franceza foarte mult dar, față de germană, nu a reușit să se ridice la același nivel. Mi-am dat seama că limbile străine, literatura, față de științele exacte, îmi pot aduce mult mai multe satisfacții pentru că, dacă îmbini utilul cu plăcutul, iese ceva extraordinar.

Filologul Cosmin Dragoste: „Pot să demonstrez că limba germană este mult mai ușoară decât engleza” Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre influența culturii germane în spaţiul românesc? Cât ne-a modelat?

Cosmin Dragoste: În spațiul românesc, eu zic că ne-a modelat foarte mult. Chiar și în zona Olteniei. Dar vorbim, în special, despre Transilvania, unde au fost primii coloniști, care au venit din spațiul de limbă germană și s-au așezat aici. Apoi, câteva sute de ani mai târziu, coloniștii austrieci au venit în Banat, în trei mari șiruri de migrații. Ulterior, și Oltenia a fost o perioadă sub ocupație austro-ungară, habsburgică, dar nu a rezistat foarte mult. Însă noi, românii, am învățat multe lucruri bune de la acești coloniști care au venit, care au deschis școli, care s-au ocupat foarte mult de domeniul afacerilor, de domeniul istoriografiei, de domeniul tipăririi de cărți pentru că au fost, întotdeauna, foarte bine organizați.

Germanicii care s-au aşezat în România de-a lungul istoriei au fost foarte preocupați de cultură și de educație

Ca să nu vorbim și despre Bucovina, atunci când a intrat sub stăpânire habsburgică și o mare parte a administrației a venit direct de acolo, iar lucrurile s-au așezat extraordinar de bine. S-a văzut, peste tot unde au venit acești germanici – să le spunem așa, ca să îi înglobăm pe toți –, că au fost foarte preocupați de cultură și de educație. Să nu uităm că, la scurt timp după ce au venit în Bucovina, au și deschis o Universitate – dacă nu mă înșel, cred că era, la acea vreme, a cincea Universitate a Imperiului Habsburgic. În plus, numărul de locuitori din Bucovina a crescut foarte mult într-o perioadă extraordinar de scurtă de timp, în numai câteva decenii. În Transilvania vedem inclusiv astăzi, cu ochiul liber, moștenirea aceasta germanică, nu numai în ceea ce privește arhitectura, dar și în ceea ce privește relațiile interumane, relațiile administrative. Această influență rămâne, în continuare, un etalon pentru România.

Matricea Românească: Iar pe plan literar?

Cosmin Dragoste: Și pe plan literar ne-au influențat foarte mult. Când au venit primii coloniști ai Transilvaniei, au venit, evident, cu un bagaj cultural, literar propriu, pe care l-au transpus și aici. Au venit cu legendele lor, cu basmele lor, cu poveștile pe care, nu după mult timp, au început să le şi tipărească. Apoi, primii scriitori din Transilvania evident că au fost de limbă germană, fiindcă aveau și alte legături cu Vestul Europei, cu Occidentul și erau mult mai bine ancorați la scena europeană decât localnicii. Nu spunem, prin aceasta, că românii ar fi fost inculți – Doamne fereşte! -, dar altele au fost legăturile, altfel s-a mers cu lucrurile acestea. Au fost stadii de evoluție diferite.

Există, în acest moment, literatura germană din România – un termen foarte contestat ca denumire, nu ca esență, pentru că s-au căutat multe denominări care să acopere această literatură. O literatură pe care însăși literatura germană din Vestul Europei o recunoaște ca o literatură de sine stătătoare și care a adus foarte multe lucruri noi și multe inovații nu numai literaturii noastre române, ci în special literaturii germane. Nu vorbim numai despre Herta Müller, care e născută în Banat, și care în 2009 a obținut premiul Nobel pentru literatură. Dar există foarte mulți alți scriitori plecați din România – fie înainte de 1989, fie ulterior – și care acum sunt foarte bine așezați pe piața marketing-ului literar din spațiul germanic. Am putea aminti câteva nume – Richard Wagner, Franz Hodjak, Johann Lippet. Sunt numai câteva vârfuri dintre acestea.

Matricea Românească: Putem să-i revendicăm și noi, să spunem că sunt și români?

Cosmin Dragoste: Aici este marea lor problemă: nu-i putem revendica 100% nici noi, nu îi poate revendica 100% nici Germania. Ei au un statut special oarecum… sunt situați într-un „no man‘s land”, între literaturi, dar fără ca, prin aceasta, să fie o literatură minoră. Pentru că s-a vorbit despre această literatură germană din România ca fiind o “literatură minoră”, dar nu în sensul negativ, ci pornind pe urmele denumirii unor filosofi ai literaturii [Gilles] Deleuze și [Félix] Guattari. O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură, în acest sens. Literatură minoră a fost și literatura de limbă germană din Cehia – îl avem pe Kafka, ce vine de acolo, ca să dăm un singur exemplu. Sunt multe astfel de literaturi „minore” germanice – nu e nimic peiorativ aici – care au adus un flux novator extraordinar.

Matricea Românească: Știu că sunteți și scriitor. Care este sfera preocupărilor Dvs.?

Cosmin Dragoste: Și proză, și poezie. Depinde. Scriu și în română, scriu și în germană. Este un exercițiu extraordinar să scrii într-o limbă străină pentru că, oricât de bine ai cunoaște-o, nu este limba ta maternă și te silește foarte mult să fii mult mai concis. De exemplu, o mare problemă a literaturii contemporane – despre care vorbesc cam toți pe la cenacluri – este știința de a tăia foarte mult din text, de a ajunge la esențial. Scriind într-o limbă străină, ești cumva obligat, constrâns să te rezumi la esențial – nu neapărat pentru că nu ai ști cuvinte, pentru că, dacă nu le știi, le cauți în dicționar. Dar este vorba despre modul de a gândi în alte tipare cognitive, în alte tipare mentale și psihice decât cele cu care tu ești obișnuit, ca vorbitor matern al unei limbi.

O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură

Matricea Românească: Ce preferați, non-ficțiunea sau ficțiunea?

Cosmin Dragoste: Ambele, dacă sunt scrise bine, dacă sunt scrise cu mult talent.

Universitatea din Craiova, un port-stindard al culturii oltene și românești

Matricea Românească: Pe lângă provocarea despre care aminteați, care ar mai fi provocările de a scrie și de a transpune ceea ce simți, ca scriitor român, într-o limbă străină? Le recomandați confraților scriitori să facă exercițiul acesta?

Cosmin Dragoste: Da, este un exercițiu extrem de recomandabil. Ca un exercițiu – nu neapărat preliminar, ci paralel – sunt traducerile. Eu sunt și traducător din limba germană. Am tradus destul de mult și traducerea nu este o simplă transpunere, asta trebuie să înțeleagă toată lumea. În traducere, dai foarte mult și din tine, dar tot talentul este să faci în așa fel încât să nu alterezi scriitorul pe care îl traduci. Fiindcă avem foarte multe exemple de astfel de traducători absolut meritorii dar care, traducând, sunt atât de puternici și de personali, încât… De exemplu, nu mai sună ca Balzac în limba română, ci sună ca traducătorul respectiv. Toată măiestria este să te “infiltrezi” pe urmele scriitorului, să mergi alături de el, să fii și tu prezent alături de el dar, cu toate acestea, să-l redai – în limba română, în cazul de față – cât mai nealterat. Nealterat, evident, nu se poate, dar cât mai nealterat.

Matricea Românească: Să îi înțelegi, până la urmă, psihologia.

Cosmin Dragoste: Este foarte important. La o traducere nu merge, din punctul meu de vedere, să iei cartea, poezia sau ce este, și să începi să o traduci automat, ca un program de traducere. Dau un singur exemplu: am tradus, pentru Teatrul Național din Craiova, acum câțiva ani, o piesă a unei scriitoare, probabil cea mai bună scriitoare de teatru din Germania, Dea Loher. „Hoți” se numește piesa. Am avut – cred că le am și acum prin sertare – circa 100 de variante, dar nu m-am apucat de traducere, până nu am citit piesa de 2-300 de ori până să reușeșc să intru în mecanismele de gândire ale autoarei. Apoi, am avut șansa de a merge la Berlin şi să o cunosc personal – am stat câteva zile numai cu ea. Într-adevăr, am înțeles cum gândește lucrurile, ce vrea de la un text, ce vrea de la un actor, pentru că este o piesă de teatru, nu este numai pe hârtie. Trebuie, când o traduci și când o citești, să ai în minte și jocul scenic. A fost o șansă extraordinară să am contact cu acest autor, pentru că este în viață, scrie, trăiește prin teatru în tot ce face ea, și s-o întreb exact cum își imaginează jocul scenic. Am discutat chiar și cu regizorul care a pus în scenă această piesă a ei și multe lucruri s-au lămurit. Dar a traduce mecanic și automat, „la normă”, ca în fabrică, se vede în produsul final.

Matricea Românească: Pentru că ne aflăm în Oltenia și discutăm despre cadrul mai larg al culturii românești, ce are de oferit regiunea Dvs. pe acest plan?

Cosmin Dragoste: Oltenia a avut și are în continuare, din fericire, foarte multe de oferit. Să ne gândim, pentru că tot o parte a culturii este, la boierii Craioveşti. Generaţii de-a rândul au dat şi domnii Țării Românești: Basarabii se trag tot din Craiovești, Brâncovenii, la fel. Dacă ne uităm la toată salba aceasta de mănăstiri care există în Oltenia, majoritatea sunt ctitorii ale Brâncovenilor și ale neamului Basarabilor. Evident, mănăstirile au fost și centre de cultură în Evul Mediu, după cum toată lumea știe. Începând de acolo, Oltenia a avut foarte multe de oferit. A avut și în domeniul culturii, a avut în domeniul științelor – un Henri Coandă, un Gogu Constantinescu, un Petrache Poenaru, Theodor Aman este tot oltean de-al nostru, Alexandru Macedonski, Traian Demetrescu – Tradem, cunoscut poeților -, Marin Sorescu, cel care rămâne în continuare cel mai tradus scriitor român în limbile universale, Nicolae Titulescu… Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, era și el craiovean, de-al nostru. Avem și o stradă care îi poartă numele, chiar în centrul orașului.

Aşadar, o sumedenie de artiști, de oameni de cultură care au existat neîntrerupt, chiar și în perioada comunistă. Cu rigorile și vicisitudinile de atunci, a existat o viață în Craiova, au continuat să apară reviste de cultură. “Scrisul românesc”, “Ramurile” au mers în continuare. Toate acestea se văd și acum, pentru că apetitul pentru cultură, în Craiova, nu a murit.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar. Probabil știți că a fost unul dintre orașele candidate la titlul de Capitală Curopeană a Culturii, în 2021. Din păcate, nu a fost admisă în finală, dar municipalitatea continuă să facă aceleași eforturi – nu s-a schimbat nimic în acest domeniu – să finanțeze foarte bine cultura, și lucrurile acestea se văd. Nu mai suntem în această competiție, dar am vrut vrut să demonstrăm că nu numai pentru o competiție am făcut acest lucru, ci pentru oraș, pentru că o investiție în cultură este o investiție în oameni, o investiție vie, este și o investiție în economie. Să ai oameni educați îți aduce avantaje pe multiple planuri.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar

Matricea Românească: Putem vorbi despre faptul că Oltenia are o personalitate distinctă pe plan cultural?

Cosmin Dragoste: Sigur că da. Orice zonă o are. Există această personalitate, și se vede. Dacă ne uităm la tablourile lui Aman, ale lui Ion Țuculescu, la scrierile lui Marin Sorescu, la sculpturile lui Brâncuși, se vede această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi în Oltenia, cam peste tot. Probabil mai pregnant în zona Doljului și a Oltului, față de celelalte regiuni ale Olteniei.

Lect. univ. dr. Cosmin Dragoste consideră că Oltenia contribuie la matricea românească prin „această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi la noi în regiune”

Matricea Românească: Iată, ne-am referit constant la matricea românească. Dvs. cum v-o definiți, cum o înțelegeți?

Cosmin Dragoste: Pornind de la Oltenia, am avut destui artiști care au reușit să dea o măsură acestei matrici românești. Haideți să ne gândim, pur și simplu, la Brâncuși, și să vedem ce înseamnă matrice românească, cum pornește – să ne gândim la Coloana Infinitului. Cum pornește ea de undeva, din străfunduri ancestrale, și cum tinde către universalitate, către o deschidere fără limite. Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat. Universalul există și coexistă alături de național și există ca o sumă a acestui național, a acestor matrici venite din diferite zone, din diferite entități geografice, spirituale ale țărilor, ale regiunilor, ale continentelor, dacă vorbim la nivel global.

Matricea Românească: O matrice incluzivă.

Cosmin Dragoste: Exact. Și care generează permanent. Nu există o matrice care a existat și care a întrerupt o legătură – a fost cândva, și acum o cercetăm ca o piesă de muzeu. Dacă ea n-ar fi vie și dacă n-ar fi generativă și generantă, nici noi, probabil, nu am mai exista, sau nu în această formă în care suntem acum. Este vie.

Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat

Matricea Românească: Cum putem să contribuim noi la matricea românească?

Cosmin Dragoste: Putem să contribuim prin tot ceea ce facem, prin tot ceea ce creăm. Vrând-nevrând, chiar și inconștient, noi ne revendicăm de la această matrice. Oricât ar încerca unii să spună: „Eu nu sunt un artist care are legătură cu matricea românească”, la un moment dat aceste influențe se văd, pentru că ești format de această matrice, de un anumit spațiu mental, cultural, psihic, care te defineşte. Chiar dacă tu lucrezi la Paris sau la New York, cum a fost și Brâncuși, cum au fost Eugen Ionescu, Emil Cioran, sau mulți alții. Până la urmă, filonul acesta matriceal se vede în tot ceea ce au făcut. Este un lucru extraordinar.

Străinii apreciază enorm tocmai faptul că în operele lor se vede matricea românească, și că n-au fost niște artiști care să creeze pe gustul lor, neapărat. Pentru că aceasta aveau, erau sătui și voiau să vadă ce înseamnă și o altă matrice, și cum poate această matrice, adusă dintr-un alt spațiu, transpusă în spațiul lor existențial, să îi influențeze și pe ei și să îi îmbogăţească.

„Ce-am putea învăța noi dintr-un film pentru copii?”, a fost fraza rușinoasă care și-a făcut loc în gândurile noastre „adulte”, atunci când consultam programul Festivalului de Film pentru Copii Kinodiseea. Ea a fost însă spulberată încă de la primele secvențe ale filmului „Ziua când tata s-a camuflat”, o producție (Olanda, Belgia, Croația) din 2016 ce prezintă aventurile Todei, o curajoasă fetiță în vârstă de 10 ani. În debutul filmului, deși nu „primim” informații privind locul unde trăiesc protagoniștii, observăm că Toda se bucură de o viață normală, fără griji și fericită, mai ales pentru că tatăl său deține o cofetărie! Însă echilibrul inițial este perturbat de către „monstrul” care a dezbinat dintotdeauna mii de familii nevinovate: războiul!

După ce războiul îi ia Todei tatăl de lângă ea, găsirea mamei devine laitmotivul aventurilor fetei care pătrunde în universul războiului. Filmul ne oferă învățături despre curaj, despre lucruri simple și importante, despre generozitate și despre tenacitatea unui pui de om care traversează, la pas, granița (deși nu știe cum arată aceasta) unei țări, pentru a găsi strada „cu nume de fruct” pe care locuiește mama sa. Copiii prezenți la proiecția de la Cinema Eforie au aflat pe această cale că temerile pot fi învinse, chiar dacă ești mic – aspect întărit pentru Matricea Românească și de către profesoarele Ioana Panțucu (Limba Română) și Antonela Grigore (Limba Engleză), de la Școala Gimnazială „Sfinții Constantin și Elena”, din Sectorul 6 al Capitalei, care au însoțit la film elevii claselor V-VIII.

Matricea Românească: Pentru început, o să vă întreb ce învățătură pot trage copiii din acest film?

Prof. Ioana Panţucu: Cred că ei pot înțelege care sunt urmările războiului, privit mai ales din perspectiva unui copil și faptul că acesta afectează pe toată lumea. În cazul unui astfel de flagel, nu există un loc unde să te poți feri de ceea ce ți se poate întâmpla.

Prof. Antonela Grigore: Este vorba și despre faptul că personajul principal este o fetiță de 10 ani, Toda. Ea își învinge toate temerile caracteristice vârstei și trece, totuși, prin niște peripeții nepotrivite unui copil. Acestea sunt nepotrivite și pentru un adult, darămite pentru un copil. Învingându-și fricile, ea devine foarte curajoasă.

Matricea Românească: Cum ați descrie lucrul cu copiii?

Prof. Antonela Grigore: Stimulant! (râde) Dar ne place.

Prof. Ioana Panţucu: Provocator. Trebuie să îi învățăm pe fiecare din ei, să ne adaptăm particularităților fiecăruia dar, pe de altă parte, e un lucru deosebit să îți lași amprenta asupra unui copil.

Doamna profesoară de Limba Română Ioana Panțucu predă de peste două decenii, din 1994 Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Care este cea mai mare provocare a profesiei Dvs.?

Prof. Ioana Panţucu: Să te apropii de sufletul lor.

Prof. Antonela Grigore: Da, în primul rând.

Prof. Ioana Panţucu: Să depășești barierele materiei pe care o predai și să știi să te apropii, cumva, de ei. Să te faci înțeles nu numai „științific”, ci să te perceapă ca om, să știe că vrei să îi ajuți.

Prof. Antonela Grigore: Cea mai mare realizare a noastră, ca profesori, este să vedem răspunsul lor pozitiv, nu neapărat să-și învețe lecția zi de zi, ci să devină oameni buni.

Meseria de profesor nu se rezumă la a respecta programa școlară. Suntem și părinți, și prieteni

Matricea Românească: Pe lângă lecția din manual, ce le mai transmiteţi elevilor?

Prof. Ioana Panţucu: Să învețe să privească dincolo de aparențe și să înțeleagă mesajele din fiecare lecție, care poate fi una de viață. Nu este doar una cerută de școală, nu trebuie să învățăm ceva numai pentru că ne așteaptă un examen, ci și să înțelegem ce se ascunde dincolo de informații.

Prof. Antonela Grigore: Este vorba despre toate calitățile pe care ar trebui să le aibă la un anumit moment, pentru a se descurca singuri în viață: sinceritate, curaj. Meseria de profesor nu se rezumă la a respecta programa școlară. Suntem și părinți, și prieteni. Încercăm să facem față acestor provocări. Și pentru ei este o provocare, ne dăm seama. Dar cu cât ne apropiem mai mult de ei, cu atât dau și ei un răspuns pozitiv. E un sentiment plăcut când vezi copilul crescând în mod pozitiv.

Matricea Românească: De cât timp predați și de ce ați ales să îmbrățișați această profesie?

Prof. Ioana Panţucu: Predau din 1994, de 22 de ani. Am fost întâi învățătoare, mi-a plăcut lucrul cu cei mici, dar cred că voiam mai mult. Te poți înțelege într-un alt mod cu cei mari și poți să îi faci să înțeleagă mai multe. Cred că totul ține de dragostea pentru copii.

Prof. Antonela Grigore: Eu predau doar de 11 ani, acesta este al 12-lea. Mi-a plăcut din primul an. Recunosc că în primii ani a fost mai dificil, pentru că nicio meserie nu se învață pe băncile școlii sau ale Facultății însă, în timp, mi-a plăcut din ce în ce mai mult. Mă bucur când văd copiii crescând sub ochii noștri, chiar dacă noi simțim că îmbătrânim.

Matricea Românească: Au fost momente când ați vrut să renunțați la ceea ce faceţi?

Prof. Ioana Panţucu: Nu. Au fost momente mai grele. Sunt și momente frumoase, dar și momente pe care trebuie să le depășești cu tact, cu răbdare.

Matricea Românească: Putem spune că Dvs. sunteți părinții de la școală.

Prof. Antonela Grigore: Cam așa le spun copiilor mei: „Eu sunt mama voastră la școală, câteva ore pe zi”. Da, sunt sub supravegherea noastră și sub îndrumarea noastră.

„E un sentiment plăcut când vezi copilul crescând în mod pozitiv”, ne-a mărturisit doamna profesoară de Engleză Antonela Grigore, de la Școala Gimnazială „Sfinții Constantin și Elena” din București

Matricea Românească: Cum sunt copiii de astăzi, comparativ cu generația de acum cinci ani?

Prof. Ioana Panţucu: Faptul că au acces mult mai mare la informație se vede și în dialogul nostru cu ei. Sunt învățați să privească din mai multe perspective un anumit lucru. Dacă avem o temă de discutat, ei nu se rezumă la cărți. Aduc mai multe exemple din viața reală, despre care învață de pe internet. Aceasta este partea frumoasă. Mai există, însă, și reversul medaliei, care presupune din partea noastră o pregătire din ce în ce mai temeinică. Când avem atâta informație, nu putem să venim cu ceva care să nu fi fost aprofundat înainte de către noi.

Prof. Antonela Grigore: Copiii sunt curioși. Sunt mult mai curioși decât eram noi. Așa îi percep eu. De aceea, metodele de predare și de evaluare trebuie cumva îmbinate, cele tradiționale cu cele moderne. Sunt dornici,  fac conexiuni, joacă tot felul de jocuri și, când întâlnesc un cuvânt sau o expresie în lecția de zi, spun: „A, e și jocul acela! Asta însemna în joc, gata, am înțeles!”. Și atunci, își dau seama cât de important este să învețe și la școală. Faptul că petrec foarte mult timp în fața calculatorului, a tabletei, a telefonului, a gadget-urilor nu este un lucru chiar atât de bun. Îi ajută, dar unii chiar exagerează.

Trebuie și să îți placă să faci asta, pentru că eu cred în orice meserie sunt și părți bune, și părți mai puțin bune. Și avantaje, și dezavantaje. Nu o să găsești niciodată locul perfect de muncă.