Bam, bam, bam! Bam, bam, bam! Grijile despre cum va decurge interviul, despre frigul înțepător de afară sau chiar despre ce o să gătesc atunci când voi ajunge acasă au dispărut instantaneu, imediat ce am început să lovesc toba mică din piele – cunoscută drept djembe -, conform instrucțiunilor lui Mark, unul dintre maeștrii africani ai acestui instrument. Am fost atentă la ritm și la mișcările mâinilor, am uitat de problemele cotidiene și m-am înveselit odată cu ceilalți cursanți îndrăgostiți de cultura africană, cu care păstram cadența.
Într-o răcoroasă seară de miercuri am trăit, pentru câteva ore, o experiență unică ce m-a propulsat, ritm după ritm, în universul efervescent al toridei Africi. Ceea ce se credea a fi un interviu în jurul unei mese pe care să „troneze” reportofonul, s-a transformat într-o seară deloc obișnuită, încărcată cu bună dispoziție.
Matricea Românească a luat parte la cursul celor de la Ikhaya Drum, un grup de trei africani care le dezvăluie românilor – și nu numai – „triluri” din cultura lor, prin intermediul tobelor tradiționale, djembe. O căutare simplă, pentru a traduce denumirea instrumentului, mi-a arătat că etimologia cuvântului djembe trimite la unirea oamenilor, într-o permanentă pace („dje” înseamnă „adunare” și „be” înseamnă „pace”). Explicație plină de sens, dacă ne gândim că voioșia și gândurile pozitive sunt inevitabile atunci când se cântă la aceste tobe. De fapt, simpla lor prezență în cameră conferă mediului o notă exotică.
Noi suntem diferiți, suntem africani și ne comportăm diferit, iar felul cum arătăm este deja un adaos în peisajul românesc – aducem cultura noastră aici
Vincent Calissa, Lolo Noukpetor și Mark Oostendorp, muzicieni originari din Africa, sunt maeștri percuționiști, ale căror mâini spun povești la fiecare bătaie de djembe. Aceasta este o tobă în formă de pocal, acoperită cu piele de animal – de capră, de cele mai multe ori – și la care se cântă cu „mâinile goale”.
Frumusețea instrumentului „djembe” este aceea că se folosesc mâinile goale, pentru o experiență inedită
„Nu ne lăsăm oamenii în urmă, ci ne oprim, pentru a porni din nou, împreună”, a spus Mark, oprind grupul, după ce a observat cu coada ochiului că am încurcat mișcările mâinilor și că eram dezorientată.
Cei prieteni trei le oferă, din 2009, cursanților o oază de relaxare, pentru că muzica tobelor africane este mai eficientă decât orice terapie. Pe lângă aceasta, ei explică, la fiecare pauză dintre exerciții, ce exprimă fiecare ritm în parte, când și de ce îl redau, dar și popularizează elemente ale culturii țărilor natale.
Cultura africană, cunoscută prin ritmuri de tobe
„Mai mult decât atât, prezența noastră spune totul. Noi suntem diferiți, suntem africani și ne comportăm diferit, iar felul cum arătăm este deja un adaos în peisajul românesc – aducem cultura noastră aici. Fiecare țară are o cultură diferită, dar se aseamănă, pe undeva. De exemplu, dacă unul dintre cei doi începe să cânte ceva, eu imediat înțeleg ce vrea să cânte și «intru» în ritm. Deci nu trebuie să îmi spună: «Faci așa sau faci așa!».
Și, în afară de asta, cu prietenii români, felul în care noi vorbim româna e o chestiune diferită pe care o aducem, în afară de muzica noastră, de cursul pe care îl facem. De aceea, la fiecare ritm pe care îl redăm, încercăm să explicăm, să spunem de ce cântăm asta, ce înseamnă la noi, de unde vine, pentru ce cântăm? Asta înseamnă să aducem un plus pentru oamenii care nu au auzit de Africa sau de cultura africană. E ceva foarte interesant”, ne-a explicat Vincent Calissa, din Rwanda.
Cursanții sunt așezați în cerc, pentru o comunicare cât mai bună
El a insistat să discute cu noi în limba română, pentru că îi place, dar și pentru că a reușit să o învețe în cei peste 15 ani de când se află la noi în țară. A venit – la fel ca mulți alți străini – pentru a studia Politehnica, iar după absolvire a lucrat în domeniul informaticii. Ulterior, Vincent a renunțat la această slujbă pe care o considera seacă, pentru că „mi-au plăcut mai mult cultura, muzica, arta. M-am întâlnit din întâmplare cu Mark la un concert. Eu aveam o trupă atunci, cântam muzică africană. El se gândea la ce mă gândeam și eu, adică să avem o școală unde să învățăm oamenii să cânte după tehnica africană, la djembe. Am vrut să povestim despre Africa, despre cultura africană prin ceea ce facem noi, adică prin cursuri”.
Vincent Calissa este un bun vorbitor de limba română
Mark, originar din Africa de Sud, a subliniat, drept continuare la spusele colegului său, că mulți oameni asociază – pe bună dreptate – tobele cu Africa.
„Culturile noastre se întrepătrund, în acest fel. Tot ceea ce vreau este ca oamenii care vin aici să simtă lirismul Africii. În afara faptului că îi învățăm pe oameni să cânte la tobe, îi ajutăm să înțeleagă poveștile care se învârt în acest gen de muzică, dar și de ce există această muzică. Iar noi trei știm să folosim mult mai multe instrumente – djembe, clopoței tradiționali, dudumba (alt model de tobă tradițională).”
Culturile noastre se întrepătrund. Tot ceea ce vreau este ca oamenii care vin aici să simtă lirismul Africii
La rândul său, Lolo, din Togo, este cel mai tânăr din grupul maeștrilor, dar și „cel mai bătrân dintre noi, în ceea ce privește vechimea în muzică. El a studiat muzica timp de 25 de ani și nu are decât 27”, s-a amuzat Mark.
Lolo ne-a povestit, cu timiditate, că a învățat să cânte alături de fratele său, acasă. El se află de aproape trei ani în România.
Africa se dezvăluie prin muzică
Muzica este parte esențială din universul Africii, are o veche istorie în spate și reprezintă limbajul perfect de a exprima cultura acestui fermecător continent. Dar, pentru a ne întări convingerile, Vincent a ținut să sublinieze că „muzica înseamnă, pentru mine, tot”.
„Am lucrat în IT, dar am lăsat tot ca să fac muzică. Pot să spun că, prin muzică, eu respir. Când cânt, am impresia… Unii o să spună că e un job. Pentru mine nu e un job, e distracție, în același timp. Am familie aici, dar am făcut un sacrificiu, în sensul că a trebuit să las ceea ce făceam eu, ceea ce aducea mai mulți bani în casă, pentru a arăta cultura africană prin muzică.”
România este pașnică, este sigură. Oricine poate să se plimbe oriunde și la orice oră din zi sau din noapte. De asemenea, este plină de resurse și de apă
Dar cum i-au primit românii pe cei trei africani ce doreau să le aducă, în țară și în suflet, o cultură străină lor? Vincent a explicat că „la început, era foarte greu să fim acceptați. Oamenii erau foarte reticenți, dar acum au început să se deschidă și să accepte alte culturi. Ați văzut că majoritatea celor care vin la cursuri sunt români, deci înseamnă că oamenii au început să înțeleagă că e bine să învețe de la ceilalți. Inițial, ei se întreabă: «Oare o să reușesc să cânt?». Dar îi ajută faptul că fac parte dintr-un grup, și le este mult mai ușor să se integreze, pentru că se uită unul la celălalt, văd cum cântă. În acest fel este mult mai ușor să te eliberezi și să treci de poziția asta, de reținere. Oamenilor le place”.
Însă cei de la Ikhaya Drum nu dezvăluie frumusețile Africii doar într-o cameră ticsită de tobe dispuse în cerc, ci ies în aer liber, pentru a le arăta românilor valorile și muzica țărilor din care provin.
Mark Oostendorp ne-a demonstrat că veselia este o stare de spirit permanentă în grupul celor de la Ikhaya Drum
„Am avut, din 2009 și până în prezent, mii de cursanți. Participăm și la festivaluri, am fost și prin parcuri la diferite evenimente. De exemplu, în Parcul Herăstrău am cântat la tobe în fiecare săptămână. Oamenii care ne vedeau ne zâmbeau și erau fericiți, pentru că este o experiență inedită pentru ei să vadă așa ceva”, ne-a explicat Mark. Un eveniment pentru care băieții s-au pregătit din plin și la care îi așteaptă pe toți cei interesați este Festivalul Zilele Africii, care se va desfășura în perioada 25-28 mai, la Clubul Kran din București. Matricea Românească este partener al evenimentului.
Trei africani care au făcut, din România, acasă
Într-o vreme în care țara noastră se confruntă cu un exod masiv, în special al „creierelor”, când mulți condamnă modul în care diverse sisteme își desfășoară activitatea, străinii par să nu le înțeleagă motivele celor care părăsesc România. Cei trei au decis să se stabilească în țara noastră și să își întemeieze familii aici pentru că „iubim România”.
Mark Oostendorp spune despre țara adoptivă că „este pașnică, este sigură. Oricine poate să se plimbe oriunde și la orice oră din zi sau din noapte. De asemenea, este plină de resurse și de apă”.
La rândul său, mezinul grupului, Lolo, spune că România este căminul său acum: „Aici mă simt ca acasă. Este o țară care are potențial”.
Lolo Noukpetor este cel mai tânăr dintre cei trei muzicieni
Vincent, cel care este cel mai vechi dintre cei trei «expați» africani, a spus că primii ani petrecuți pe pământul românesc nu au fost deloc ușori.
„Românii sunt primitori, dar când am venit nu au fost așa. Acum, lucrurile sunt mai bune, din punctul meu de vedere. La început, oamenii spuneau: «Uite un negru!». Dar odată cu schimbările, cu faptul că se poate călători în Uniunea Europeană foarte ușor, mulți oameni au putut să meargă în Vest. Africani sunt peste tot. Dacă mergi în Franța, îi vezi peste tot. Acum 15 ani era ceva uimitor: «O, uite!». Acum lucrurile sunt foarte OK. Era o curiozitate. Și în Africa există o curiozitate, în funcție de țară, pentru albi. Eu am înțeles asta, deci este același lucru. Dacă te duci în Africa, oamenii din anumite țări o să se uite la tine cu uimire, pentru că ești alb”, a mărturisit Vincent.
Muzicienilor le place România, dar menționarea unui singur cuvânt i-a făcut pe cei trei să se crispeze simultan și să își strângă mâinile pe lângă corp: frigul.
„Noi nu avem iarnă deloc. Iarna e frumoasă, dar din casă. Când ieși afară, nu mai este. Nu mi-a venit să cred cât poate fi de frig”, a mai spus Vincent. Pe lângă asta, Mark a adăugat că mâncarea românească i se pare seacă, fără gust, pentru că noi nu adăugăm multe condimente.
Dacă vorbim despre similitudinile dintre cele două culturi, cea românească și cea africană, interlocutorii noștri cred că există ritmuri muzicale care seamănă foarte mult. Dar ei au observat și asemănări în ceea ce privește modul de organizare a familiei.
„La noi, tații sunt la fel ca aici. Dar și femeia în casă e la fel: ea se ocupă de copii, de gospodărie. Poate noua generație o să se schimbe, dar așa am văzut eu. Mama le face pe toate. Însă există și diferențe. De exemplu, dacă eu ies cu o fată aici în oraș, fiecare plătește. În Africa, dacă tu inviți o fată în oraș, tu plătești. La noi, fata nu scoate banii. Aici e foarte bine. Câteodată, vrea în parc”, a glumit Vincent, în încheiere.
Festivalul Zilele Africii se desfășoară în perioada 25-28 mai, la Clubul Kran din București (bulevardul Ion C. Brătianu, numărul 29-33, etaj 5).
Cred că este cel mai prietenos om pe care l-am cunoscut. Regizorul Crista Bilciu emană căldură și vorbește oricând, cu plăcere, despre teatru și despre frumosul pe care-l aduce această artă. Matricea Românească a luat parte recent la Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești (desfășurat în perioada 14-25 mai și organizat de Teatrul Național din Timișoara), unde Crista a participat cu piesa de teatru Pe jumătate cântec, pe care a scris-o și a regizat-o.
Titlul nici că nu putea fi ales mai bine, pentru că viața personajului principal, Francesca, prezentată în diferite tablouri ale vieții sale (de la 5 la 33 de ani), s-a derulat în fața ochilor spectatorilor precum o compoziție muzicală. Pe jumătate cântec redă povestea emoționantă a Francescăi (Anda Saltelechi), o fată cu un suflet curat, ce ne oferă o lecție despre ratare și despre lipsa curajului în a-ți urma visele. După spectacol, regizoarea a vorbit pentru Matricea Românească despre cum i-a venit ideea piesei, care au fost greutățile întâmpinate, dar și despre rolul artei în viețile noastre, așa cum îl înțelege ea.
Matricea Românească: Care este povestea spectacolului tău, Pe jumătate cântec?
Crista Bilciu: Totul a început într-o perioadă de-a mea de criză când, după mult teatru independent și după multe bătăi la uși care nu s-au deschis, am fost foarte dezamăgită. Astfel, pentru prima oară în viața mea am zis că renunț la teatru și mă mut acasă, la Târgu Mureș, după 10 ani de locuit în București. Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu. Am zis că o să scriu un text pentru actrița Anda Saltelechi, care rămăsese în București, fiind angajată la Teatrul Odeon – dar juca roluri mici. Am vrut să scriu un text pentru ea, deși nici măcar ea nu credea că o să-l scriu, pentru că nu mai scrisesem teatru. Am pornit de la niște experiențe ale mele, dar în text este puțin din mine. Ce este din mine este frica de ratare.
Actrița Anda Saltelechi, minunată în rolul principal Foto: arhiva personală
Am luat mici povești de-ale mele pe care le-am transformat. În perioada aceea, citeam și scrisorile lui Cehov, și el spunea că nu poți să scrii decât ceea ce ai trăit. Deci eram în dilemă. Apoi mi-am dat seama că nu era vorba chiar despre viața mea, ci și despre povești ale unor oameni din jurul meu, care m-au „atins” – nu neapărat viața biografică, ci cea emoțională. A fost foarte interesant pentru mine să scriu textul acesta, pentru că m-am luptat cu gândul: „Cât la sută trebuie să fiu eu, cât la sută să nu fie povestea mea, ca să mă pot detașa de ea, ca să o pot scrie?”.
Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu
O parte avem biografia mea, o parte conține povești ale unor prieteni, dar am și o parte de muncă de cercetare. Când am descris nașterea, de exemplu – nici eu, nici Anda nu am născut -, m-am simțit ca o impostoare. Și acum mă simt așa, atunci când văd spectacolul și mă întreb: „Oare lumea o să se prindă că nu știu despre ce vorbesc acolo?”. Dar am vorbit cu multe femei care au avut această experiență. Mai vin la mine femei, după spectacol, și spun: „Vai, ce bine ai descris! Cum ai știut?”. Eu mă bucur. Și la povestea cu cancerul m-am documentat. De fapt, am pornit de la povestea surorii mele, care a avut cancer acum doi ani, și s-a vindecat, e în regulă acum. Doar că m-a afectat foarte mult pe mine. Eram la Craiova, făceam parte din proiectul regizorului Bob Wilson, „Rinocerii”. Era o nebunie acolo, și între timp, sora mea plângea la telefon și spunea că moare. Avea 35 de ani atunci, și un copil de doi ani. Am plecat de la ideea cuiva care stă în fața unei posibile morți și își retrăiește viața.
În spatele poveștii spectacolului Cristei se află multă muncă de cercetare
Anda Saltelechi, actrița din rolul Francescăi, este una dintre cele mai talentate tinere actrițe pe care le cunosc și mă simt foarte norocoasă că am descoperit-o, ba chiar „smuls-o” dintr-un destin de profesoară de română de undeva din Sângeorgiu de Pădure (județul Mureș, n.r.). Lucrăm împreună de 15 ani și, practic, am crescut și ne-am format împreună. Avem foarte multă încredere una în cealaltă și experiențele comune, pe scenă sau din sală, ca spectatori, ne-au făcut să avem aceleași gusturi teatrale, dar asta nu înseamnă că nu ne-am luptat atunci când am creat-o pe Francesca.
Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice și simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare
La un moment dat, știu că mi-a rupt textul în bucăți și l-a aruncat pe fereastră, strigându-mi că e o porcărie. Eu cred mult în confruntarea dintre actor și regizor, nu îmi plac actorii comozi, care se supun și nu vor să fie parteneri egali în creație. Am lucrat la spectacol un an de zile și acum, când mă uit la filmările primelor repetiții, nu-mi vine să cred. Acum Francesca există și este altcineva, nici eu, nici Anda. Nu știu de unde a apărut, pe nesimțite, din căutările noastre, dintr-o dată a început să aibă o voce și o înfățișare și un fel de a fi și noi, actriță și regizor, nu am mai avut decât să ne supunem. Îmi place să spun povești.
Matricea Românească: Cât de implicat în piesă trebuie să fie regizorul? Sau ar trebui, mai degrabă, să fie detașat?
Crista Bilciu: Mi-a fost teamă să regizez textul acesta pentru că, scriind eu textul, nu simțeam lungimile, ritmul și nu puteam să tai din text. Până la urmă, am tăiat. Mi-era teamă că n-o să simt când trebuie să tai. La Shakespeare, la Cehov, nu am nicio treabă, tai fără grijă. Eu am scris poezie înainte, nu am mai scris dramaturgie. Scriind poezie, eram îndrăgostită de cuvinte și când scriu, simt că textul atinge forma ideală, de aceea nu mai poți schimba niciun cuvânt. De aceea m-am „luptat” cu actrița, pentru că ea voia să schimbe ordinea cuvintelor, să dea sinonime sau să lege două propoziții ca să le transforme în frază. Eu explicam: „Nu, nu! Uite, ritmul vine așa!”.
Toți spectatorii prezenți la Teatrul Național Timișoara au îndrăgit-o pe Francesca
Nu știu știu dacă a fost bine, dar am tăiat din text până la urmă: un moment în care Francesca avea primul ei contact cu moartea – murea câinele lui Borzi (prietenă din copilărie a personajului principal, n.r.), călcat de o mașină. Prima experiență a morții mi s-a părut interesantă, pentru că mereu ne marchează. Am mai tăiat momentul în care ea afla cum fac oamenii sex: în clasa I, îi spunea premianta clasei cum se fac copiii. Am tăiat și discursul cu cancerul, pentru că finalul era prea lung și mi se părea prea didactic.
Matricea Românească: Ce lecție ne oferă Francesca?
Crista Bilciu: Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice, dar simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare, dar am ajuns la un punct în care simțeam că ea nu poate fi o învingătoare. Am vorbit cu o prietenă psiholog pe care am întrebat-o despre Francesca, pentru că personajul devenise deja un om real: „Fata asta – era deja ca și fiica mea – crezi că poate să ajungă o femeie puternică și învingătoare?” Am fost foarte dezamăgită când psihologul a spus că nu crede.
Matricea Românească: Un personaj devine real atunci când te atașezi de el.
Crista Bilciu: Da. Până la un punct, am construit-o, și apoi „m-a condus” ea, și am simțit că nu pot s-o duc în altă parte, pentru că deja are destinul ei. A fost foarte interesant. Nu mi s-a mai întâmplat până acum.
Matricea Românească: Am văzut că sinceritatea este calitatea Francescăi. Oamenii mai sunt sinceri astăzi?
Crista Bilciu: Mie mi s-a părut că, în loc ca ea să fie o învingătoare, forța a fost aceea care a făcut-o să reziste. Și n-aș fi vrut asta, ci să fie un personaj activ, să lupte.
Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc în ei ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști
Matricea Românească: Am văzut că ea a trecut peste toate greutățile.
Crista Bilciu: Nu mi-a plăcut că, în loc să facă ceva, ei i se întâmplau lucruri. Foarte bine că rămânea în picioare, în urma lor, și că era puternică în sensul acesta. Dar nu mi se părea că ea este cea care își conduce viața. Referitor la sinceritate, eu nu văd cum ai putea să exiști fără să fii sincer și cu tine, și în artă, și în lume. Printre oameni, avem tot felul de măști, dar în artă nu ai cum să nu fii sincer. Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc, grație lui, ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști.
Matricea Românească: Teatrul poate îndruma firul vieții unui spectator?
Crista Bilciu: Sigur că da, asta ni se întâmplă și când aflăm ceva despre destinul unei persoane reale, nu neapărat una fictivă, precum Francesca. Întotdeauna te gândești: „Alții au trecut prin asta și au mers mai departe, deci pot și eu să trec prin asta”. Eu cred că un spectacol de teatru, dacă este bun, trăiește în tine după ce ieși din sală. Mi s-a părut extraordinar că a venit la mine unul dintre tehnicienii de la teatru și m-a întrebat: „A scăpat Francesca?”.
Matricea Românească: Teatrul de astăzi cuprinde altfel de lecții de viață, spre deosebire de teatrul de altădată?
Crista Bilciu: Nu cred. Rolul artei a fost dintotdeauna același, să ne păstreze umani. E ca un seif unde depui ce ai mai valoros ca om și ceva universal, la care toată lumea are acces. Cred că dintotdeauna acesta a fost rostul teatrului, al picturii, al muzicii, al poeziei, al literaturii. E ca și cum ți-ai conserva sufletul, ca să nu se piardă.
A spune că străinii consideră că românii sunt prietenoși și foarte competenți nu mai este demult o noutate. Însă, atunci când remarca vine din partea unui profesor universitar dintr-una dintre cele mai dezvoltate țări ale Europei, ea capătă un cu totul alt contur și devine una demnă de luat în seamă. Cel mai nou muzeu al României, Museikon din Alba Iulia, dedicat icoanei și cărții bisericești, a fost înființat cu sprijin european, iar Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), s-a implicat activ în concretizarea proiectului.
Prezentă la Alba Iulia, la inaugurarea Museikon, Matricea Românească a discutat cu Henrik von Achen, care și-a exprimat părerea sinceră despre poporul român, formată după ce ne-a cunoscut la noi acasă.
Matricea Românească: Ce v-a făcut să credeți, încă de la început, în proiectul Museikon?
Henrik von Achen: Am vizitat oamenii din Alba Iulia și am știut, după ce i-am cunoscut, după ce am vorbit cu ei și am discutat proiectul, că au competența și dorința necesare, dar și știu ceea ce fac. Pentru că, fiind în Norvegia și dorind să derulezi un parteneriat, trebuie să cunoști oamenii cu care lucrezi. Îți pui, firesc, întrebarea: „Este posibil, este o idee bună?” Așa că am văzut clădirea, am văzut icoanele, l-am cunoscut pe arhiepiscop, pe președinte, pe dr. Dumitran. Combinându-le pe toate acestea, am spus: „Da, acest lucru poate fi făcut”. Ceea ce este important este și faptul că s-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită.
De aceea, pentru mulți, mai ales pentru tânăra generație, trebuie să creăm un muzeu. Și aceasta este contribuția noastră: un muzeu care nu doar prezintă icoane pe un perete. Un muzeu modern trebuie să creeze o relație și trebuie să combine cunoașterea cu experiența. Dacă vrei să te asiguri că noua generație din România, dar și cele care vor veni, au acces la propria istorie a culturii și la propria moștenire culturală, atunci trebuie să o faci acum, pentru că, altminteri, va fi uitată și se va spune: „Icoana este ceva pentru bunici, nu este ceva pentru mine”.
S-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită
Matricea Românească: Ce vă place la poporul român?
Henrik von Achen: Am văzut că sunt foarte prietenoși. În Scandinavia, sunt mulți români, dar de cele mai multe ori, ei cerșesc pe străzi. De aceea, a fost foarte frumos pentru noi să venim în România și să cunoaștem românii la ei în țară. Oamenii au fost foarte prietenoși, dar și foarte competenți. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am crezut în acest proiect, pentru că știam că există competență. Altminteri, nu poți rămâne în Bergen și dirija, de departe, ceva. Am văzut că românii sunt drăguți, prietenoși, dar și competenți.
Matricea Românească: Ce părere aveți despre cultura românească? Găsiți similitudini între culturile celor două țări, România și Norvegia?
Henrik von Achen: Viața țăranului este la fel peste tot. La țară, ești dependent de forțe peste puterile tale, cum ar fi ploaia sau soarele. De aceea, când vine primăvara, este primăvară pentru toată lumea. Deci sunt similitudini. Când ești conștient că depinzi de forțe pe care nu le poți controla, vine momentul când te gândești că Dumnezeu te-ar putea ajuta. Acest lucru este important, deoarece, ca fermier, nu poți spune: „Vreau ploaie!”, dar te poți ruga pentru ploaie. Dar sunt și diferențe, de asemenea.
Matricea Românească: Care este cea mai evidentă?
Henrik von Achen: Cred că cea mai evidentă diferență, în ziua de astăzi, pentru că vorbim despre anul 2017, lăsând la o parte economia, este modul în care în România, religia este prezentă în viața cotidiană. Încă este un punct focal, încă mai influențează oamenii. Acesta este un lucru care a dispărut în țările scandinave încă din momentul secularizării lor. Eu sunt catolic, deci înțeleg sensul icoanei.
Noi mai înțelegem ceva – este o tradiție catolică și ortodoxă – credința necesită practică. Trebuie să îți structurezi și să îți articulezi viața de zi cu zi cu acest ingredient. Iar acest lucru este posibil nu prin ideile abstracte, ci atunci când în cotidian, religia are un loc aparte, concretizat în practică. Aceasta este o diferență majoră între țările noastre, lăsând la o parte bunăstarea economică, ce este evidentă.
Vasile Şuşca, un cu totul special creator de măşti din Săcel, Maramureş, e unul dintre acei oameni-busolă, care, atunci când îţi trec calea, îţi arată şi direcţia bună. O discuţie cu românul care ne demască şi ne descoperă adevărata faţă, chiar şi atunci când, cuceriţi, îi luăm măştile şi i le agăţăm în cui.
Am ajuns la Vasile Şuşca pe un frig teribil. Era iarnă, o iarnă cruntă acolo, la Săcel, în Valea Izei, colţ de Dacie liberă, unde ursul e frate cu românul. Doar Providenţa a vrut să-l găsim, pentru că altfel, rătăciţi şi parcaţi cu maşina exact în poarta domniei sale, n-am fi aflat niciodată că suntem la un metru de aur. Dumnezeu a vrut altceva, şi ni l-a descoperit.
Vasile Şuşca e o poezie de om. E – cu toate ciudăţeniile sale, aşa cum ar putea fi interpretate licenţele în gândire pe care şi le ia – un bărbat mai adevărat decât toţi pe care i-am cunoscut până acum, subsemnatul şi încă doi-trei cunoscuţi excluşi. Când l-am întrebat câţi ani are, mi-a răspuns, ca un Creangă redivivus, “Nu mai am nici unul. S-or dus tăţi!”. Are umor, dar şi francheţe: “Maramureșenii, dacă au ceva de spus, îţi spun verde-n buză: «Dom‘le, nu-mi place de fotografia ta, și gata! Ai înțeles?» Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare.”
Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?
Ca mulţi meşteri înzestraţi, polivalenţi (cochetează şi cu muzica şi pictura), pe care i-am întâlnit prin ţară, Vasile Şuşca mărturiseşte că “nu m-a învățat nimeni. Eu am lucrat o perioadă croitorie, blănărie, cojocărie, și îmi rămâneau tot felul de capete. Era perioada când se făceau dormeze cu arcuri. Eu am adunat capetele acelea, cu intenția de a-mi face dormeze cu lână, în loc de talaje și câte se băgau. (…) Ion Ardeleanu-Pruncu, fostul director al Școlii Populare de Artă din Sighetu Marmației, m-a sfătuit să fac altceva decât făceam pe atunci – icoane pe lemn, pe sticlă, tablouri: «Domnule Șușca, sunt foarte încântat. Aveți mână deosebită, dar e plină lumea de pictori, de sculptori»”.
Aşa a ajuns să facă măşti – “măşti de Viflaim, cum îs la noi, în Maramureş. La noi este un teatru popular. Din 20 și ceva de personaje, e o singură femeie, care reprezintă Fecioara. În rest sunt magii, şi toţi aceia din povestea cu Iisus, cu Irod, cu uciderea pruncilor…
Vasile Şuşca din Săcel, Maramureş: „Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare”
Masca e o chestiune păgână, precreștină. Aici s-o aflat să se adune precreştinismul, cultul păgân, cu cultura creștină, ortodoxia. După uciderea pruncilor, Irod îi condamnat și trimis în Iad. Atunci intră în scenă ăștia cu coarne, cu măşti. Au coarne, au alura asta draconică”.
Zis şi făcut: s-a apucat să realizeze măşti, pe care Ardeleanu-Pruncu i le-a valorificat la un chioşc de lângă Şcoala Populară. “Destul o fost până am început, că dup-aia am făcut multe măști. Și le am împrăștiate peste tot în lume.”
Chiar dacă nimeni nu e profet în ţara lui, priceperea lui Şuşca nu i-a lăsat insensibili nici pe vecini: “M-a sunat preotul din Ieud, să mă întrebe dacă îi fac şi lui măşti. «Domnule», zic, «eu am făcut măști pentru tot felul de oameni, dar să fac draci din ăștia la popi, n-am făcut!» Zice, «Domnule Șușca, pentru aia v-am sunat, mă primiți?» «Te primesc, dom‘le, doar nu-s ministru!».
Mă laud că am colaborat cu Tony Gatlif, cel care a făcut filmele „Gadjo Dilo” şi „Transylvania”. Mie mi s-o părut un film fain. Am făcut pentru el toate măștile din film
Dacă măşti pentru preoţi se mai fac, măştile feminine, spune meşterul, sunt inexistente în tradiţia maramureşeană. “La noi în Maramureș, sincer, demoni feminini n-am văzut. Erau moș și babă, sau erau hâzii, travestiți. Dar măşti draconice n-am văzut la femei.”
A realizat prima sa mască încă din şcoala generală, inspirat de tradiţiile locului. “De Sărbători, pe ulițele Maramureșului, cam peste tot – dacă nu în fiecare localitate, în a doua sau a treia măcar, şi e un lucru bun care încă se mai păstrează – o să vedeți cetele de colindători și de mascați. Avem multe similitudini și cu alte țări. Undeva în Bavaria sunt mascați, la fel, cu coarne. În nordul Italiei, iar, am văzut mascaţi în zona aceea montană, de nord, vecină cu Austria. Ei au măști asemănătoare cu ale noastre, și acolo am avut și eu expoziții – în Belluno, Treviso, Solarolo. Am văzut obiceiuri cu mascați. Încornorați sunt cam peste tot. Este un cult al măștilor.”
Mască maramureşeană. „Încornoraţi sunt cam peste tot”, spune Vasile Şuşca
Din Maramureş până la Rio, trecând prin carnavalele Veneţiei, de ce ne fascinează masca? “Doctorul în măşti” Şuşca explică: “Masca e un paravan după care se ascunde tăt omul – ori mai bun, ori mai puțin bun. Or fost multe obiceiuri cu măşti la noi. Masca a fost, înainte-vreme, inclusă într-un obicei de alungare a duhurilor de pe pășune, primăvara. Obicei care s-o pierdut. Erau, tot în perioada de iarnă, feciorii mai timizi care, la șezători, nu se apropiau de câte o fătucă – numai când își lua masca pe față, tânărul se apropia de ea și începea a o pipăi pe dedesubturi. Ştiţi Dvs. la ce mă refer, cu pipăitul. Îi băga mâna pe sub sumnă (fustă, n.r.). Numai când avea mască, pentru că în rest, era un docil și un retras… Sub mască, oricare om deja e altul. E plin de curaj”.
Se mai fac măști în partea Moldovei. Suntem mai mulţi. Până în mai anul trecut, aici eram numai eu. Acum mă bucur că mai este un băiet prin Baia Mare, și s-o mai apucat un domn din Vad. Nu sunt invidios, e largă lumea, încăpem toți
În Maramureş, ţine să ne reamintească Şuşca, măştile au jucat un rol istoric: la 1717, tătarii care au invadat locurile s-au trezit, potrivit legendei, întâmpinaţi de mascaţi, pierzând bătălia. Evenimentul este marcat de un monument ridicat la Cavnic, denumit chiar “Piatra Tătarilor”. “În istoricul cu tătarii, zice-se că or ieșit în fața lor îmbrăcați așa și, de la marele zgomot produs de clopotele de tablă puse în cruciş sau pe lângă brâu, tătarii n-o mai putut stăpâni caii. S-or speriat caii și atunci s-or retras fără nicio problemă de bătaie”.
Un om care te lasă mască
Originalitatea măştilor sale, crede Vasile Şuşca, nu ţine de domeniul academic, cât de domeniul imaginaţiei. El însuşi se fereşte de termenul – stereotip – «tradiţional»: “Am fost de multe ori contestat că nu ar fi masca originală. Cine o stabilit că e originală? E originală că o fac eu. I-am adus un plus artistic, deoarece cochetez și cu alte arte, i-am dat o personalitate. Eu nu am copiat nici o mască de undeva de prin părțile Moldovei. Acolo măștile se fac diferite: cu nasul roșu, cu mai multe cârpe adunate. La mine, măştile au altă alură. Nu sunt copiate după alte măști.
Sunt măşti cu personalitate. De asta, probabil, am avut destul de mare succes ori pe unde am fost cu ele, pe unde le-am dus: și în Berlin, și în Viena, și în Strasbourg, și în Bruxelles, și în Statele Unite, și pe unde or mai fost, că nici eu nu mai știu prin ce colțuri le am împrăștiate. Au avut trecere. Nu pot să spun că se poate trăi din asta, dar mă ajută cât de cât”.
Potrivit meşterului, masca este un paravan, menit să dea îndrăzneală celui care o poartă
Când îl întreb cât timp îi ia să creeze o mască, Vasile Şuşca reintră în «modul Creangă», şugubăţ: “Nu durează mult. De când mă apuc – și pân-o termin! Pân-o gat. Depinde de complexitatea măștii. Este și una numai simplă, căreia îi fac numai partea din față, obrăzarul, și la partea din spate, eventual îi pun un elastic. Pentru că omul oricum o pune undeva, într-un colţ, unde vrea să-și aducă aminte că o fost cândva în Maramureș.”
Face măşti doar din materiale naturale, şi e supărat că, în vreme ce ne îmbrăcăm “cu toate plasticurile, nu valorificăm o lână”.
“Vedeți Dvs., e blana de oaie sau de mieluț, sunt blănuri naturale prelucrate. Procedeul de prelucrare e mult mai de durată decât confecționarea în sine a măștii. Pentru că o piele, până ajunge la stadiul să fie prelucrată, trece cam prin 25-30 de ori prin mâini, prin diferite operații de lucru. Multă lume zice: «Păi ce, o piele, nu știu ce…». Dar să ştiţi, chiar dacă materia primă, în sine, nu costă, procesul este laborios. Toată lumea, acum, aruncăm materie primă. E dureros. Eu am încercat să încurajez pe multă lume să nu arunce.
Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile noastre făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț, nu știe nimeni. Păcat!
Toate prostiile sintetice le punem pe noi, dar nu valorificăm o lână! Se aruncă, se aprinde, oamenii nu știu cum să scape de ea. Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile, găzdoile cum zicem noi la ţară, făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă, nu știe nimeni să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț. Păcat! Se aruncă atâta materie primă! S-ar putea valorifica pieile. Eu am și din vecini. Zice: «Nu vrei?». Zic: «Pune-o acolo!» Multă lume se miră. Şi de n-oi prelucra-o anul ăsta, dar măcar pun sare pe ea și o pun să steie.”
Casa lui Vasile Şuşca, un veritabil muzeu al ciudăţeniilor
Casa în care trăieşte Vasile Şuşca e o dezordine minunată – pe pereţi tronează diverse picturi, printre care o remarcabilă reproducere proprie după “Dimineaţă în pădurea de pini” a rusului Ivan Şişkin. În jur, cât vezi cu ochii, curiozităţi, statuete, măşti. Cele mai de preţ obiecte ale meşterului sunt însă acul, aţa şi degetarul: “Lucrez și la mașină, dar normal, masca se face numai din acul de mână. Am nouă maşini”.
Deşi nu s-a îmbogăţit din măşti, nu concepe să nu ducă tradiţia mai departe, atât cât trăieşte, fiindcă “satisfacţia e mare”. Dovadă stă un colet primit din Israel, ca mulţumire, de la un medic evreu care a absolvit Medicina la Cluj.
Rămânem în ape cosmopolite şi-l întrebăm pe Vasile Şuşca dacă între Halloween-ul american şi măştile româneşti există vreo legătură, precum în cazul italian. Se scutură ca ars: “Niciuna! Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?
„E mistificare multă – la prostime ţine”
Mie nu-mi place decât adevărul gol-goluţ, nu să epatez. Şi eu pot să spun că masca are peste 3000 de ani. Că e prima făcătură pre-creştină. De la omul de Neanderthal – prima oară când s-o ascuns, tot sub o piele s-o ascuns! Sunt multe povești. Dacă unuia i-a trăsnit în cap și a văzut că îi ține figura, s-a perpetuat. E mistificare multă – la prostime ține.”
Un spirit liber: românul Vasile Şuşca
Felul în care măştile maramureşene, totuşi păgâne, au fost sintetizate în creştinism rămâne fascinant. Pentru Şuşca, e şi dovada cea mai evidentă a înţelepciunii oamenilor din Maramureş.
“Măştile din zona noastră vin din perioada precreștină, a dacilor liberi. Aici or fost dacii liberi. Apoi, aici nici Colectivul (n.r., colectivizarea comunistă) nu a mers. Sunt mai conservatori oamenii, mai duri. A integra masca în creştinism o fost un lucru bine gândit, de împăcare – doar ce rău îți poate face o mască, decât să fie un paravan, o acoperire? Se împacă bine, mai ales în teatrul popular care este, practic, teatru creștin. Și masca e păgână. Vezi cât de bine or gândit cei dinaintea noastră? «Hai, măi, să împăcăm lucrurile! Dacă îi punem coarne, ce?» «Arată ca dracu‘!» «Păi ce are, că pe Irod, după uciderea pruncilor, doar dracu‘ l-o luat?»
Gândirea țăranului, a omului simplu, s-a adaptat și e plăcută și pentru omul de la țară, și pentru cel de la oraș. Am un prieten foarte bun din copilărie, regizor și actor la Teatrul de Stat din Arad, Ioan Pit Peter și, într-o discuție, i-am sugerat: «N-ar fi bine să puneți la voi teatrul popular, Viflaimul?» Zice: «Ar veni cineva?» «Aveți toate condițiile». Pe vremea aceea, lucram și eu în cultură, ca director de cămin cultural – și nu aveam condițiile pe care le au orașele, cu lumini, cu scene. Iar m-o întrebat: «Ar merge, Vasile?» «Cum să nu meargă?», zic. «Ia încercați, tot așa, păstrând tenta veche și textul rimat, din patru tablouri, foarte plăcut».
S-o făcut deci teatru ca la țară, cu lumini, cu îmbunătățiri, și a avut un success teribil. S-a repetat de câteva zeci de ori. Zic: «Ieșiți cu tătă trupa, costumați, cu măștile draconice, Fecioara, Iosif, păstorii». Au făcut o paradă, și toată lumea era mișcată.”
În fiecare an se poartă la noi acest teatru popular cu măşti, de Viflaim. Nu i se urî nimănui de el, pentru că oricând are o tentă nouă. Lumea vine – ori la familia cutare, ori în curtea preotului sau în curtea casei parohiale – stă pe margine, se uită și e mișcată
Vasile Şuşca, dacul liber, putea să rămână afară, dar n-a făcut-o, pentru că îşi iubeşte sincer ţara. De ce?
“Am umblat destul, am văzut toată Europa şi nu numai. Pentru mine, România e cel mai frumos loc de pe fața pământului. Când aud horele, melodiile noastre, vioara din Maramureș, și sunt în altă parte, nu vă spun ce mișcat sunt. Se ridică părul pe mine, mi se face pielea de găină! Nu se poate să nu-ți placă de locul tău. Numai răuvoitorii, cei care suferă de lucruri care nu se fac. Care pleacă afară şi, după două luni de zile, îşi uită limba, vorbesc cu accent, iau fasolea în gură: «What? Now, so much…»
Opincile strămoşeşti, simbolul cuminţeniei şi al iubirii de ţară
Am avut prieteni – și am în toată lumea – oameni pregătiți, cu studii academice, și vorbesc curat limba. Nu îi apucă chestiile astea de cel mai prost gust, să uite cum se vorbeşte: «Am uitat cum se spune la…». Nu se face! Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi.”
Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi
Împrumuturile culturale au fost boala românului din vremuri imemoriale. Unele au funcţionat, altele nu. Dar Vasile Şuşca, săceleanul care face măşti extraordinare, nu vede cu ochi buni “măştile” de societate, lipsite de funcţie ritualică, cele care falsifică identitatea.
“Vedeţi ce crunt e să împrumuți altceva! Să vii să îţi faci cine ştie ce trăznaie aici, în Maramureş. Eu nu zic, fiecare are gusturile lui. Dar s-or distrus lucrurile adevărate, lucrurile din lemn, gardurile sănătoase. Le vedem foarte rar, în muzeu sau la oameni gospodari care știu ce înseamnă un lucru adevărat. Sunt porți ca la Alcatraz! Nu e lemnul acela – când pui mâna pe el, e cald. Fierul ăla e rece.
Unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, acolo sunt şi oamenii reci
Ei, unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, unde-ţi vedea gardul acela împletit, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, şi numai din tot felul de table, acolo sunt şi oamenii reci!”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
În urma unei discuții cu directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, am ajuns la concluzia că Museikon, primul muzeu de artă religioasă din țară, este unul binevenit pentru întreaga Românie, nu doar pentru albaiulieni. Nu mai puțin de 5000 de obiecte religioase, mărturii ale credinței de neclintit a românilor, vor popula această instituție nou înființată, care-și așteaptă vizitatorii pentru a le dezvălui file importante din istoria noastră.
Gabriel Rustoiu a vorbit pentru Matricea Românească, după inaugurarea Museikon, despre misiunea instituției, despre importanța ei, dar și despre percepția străinilor în legătură cu obiectele de cult românești.
Matricea Românească: De ce aveau nevoie cei din Alba Iulia de un astfel de muzeu, precum Museikon?
Gabriel Rustoiu: Nu neapărat cei din Alba Iulia aveau nevoie de un astfel de muzeu. Este primul muzeu de artă religioasă al României. Sigur că există expoziții de artă religioasă în cadrul unor muzee, dar nu există un muzeu de sine stătător. De ce la Alba Iulia? Pentru că Arhiepiscopia din Alba Iulia și Muzeul Național au cea mai importantă și mai valoroasă colecție de artă religioasă din Transilvania. În muzeu vor exista 5000 de obiecte. Sigur, nu vor fi toate expuse concomitent. Cele mai multe dintre ele sunt clasate în categoria „tezaur”. Conform legii, în categoria „tezaur” sunt incluse piesele de o importanță excepțională. Prin urmare, aici era locul unui astfel de muzeu. Am beneficiat și de faptul că am reușit să accesăm fonduri europene, prin mecanismul norvegian. Oricum acest muzeu s-ar fi făcut, pentru că era o dorință a noastră, mai veche. Este un prim pas.
Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, vorbind despre misiunea Museikon
Matricea Românească: Ce înseamnă pentru români o astfel de instituție – și ce spune despre noi existența sa?
Gabriel Rustoiu: În primul rând, este o parte a spiritualității românești. Este vorba despre icoana veche românească, despre cartea veche românească. De exemplu, anul acesta se împlinesc 450 de ani de la prima tipăritură în România. Prin urmare, eu zic că este o parte a culturii și civilizației românești, adăpostită aici, în locul unde a început totul în istoria României.
Este o parte a culturii și civilizației românești, adăpostită aici, în locul unde a început totul în istoria României
Matricea Românească: Ce rol are muzeul în care ne aflăm, în contextul Centenarului Marii Uniri?
Gabriel Rustoiu: Este o întrebare foarte bună. La anul, se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. Noi ne pregătim cu o ofertă culturală cât mai diversificată. Museikon este parte din această ofertă. Desigur, noi mai avem și Muzeul de Istorie și Arheologie, vom avea și Sala Unirii – sperăm că aceasta va fi, până la 1 Decembrie 2018, reinaugurată într-o formă care a existat la 1922, când regele Ferdinand s-a încoronat ca rege al României Mari, ultimul act simbolic al unirii românilor într-un singur stat.
La Museikon se pot vedea și porțiuni ale castrului Legiunii a XIII-a Gemina
Matricea Românească: Ce le transmite străinilor o vizită aici?
Gabriel Rustoiu: Nu neapărat acest muzeu, ci și Cetatea Alba Carolina, cu tot ce înseamnă ea, este parte a istoriei europene. Străinii nu sunt obișnuiți cu icoana veche, românească, de tip bizantin. Pentru ei, va fi ceva nou și cu siguranță că le va stârni o mirare și o încântare, în același timp.
Noi avem multe premiere și multe lucruri din categoria „cele mai extraordinare” din România
Matricea Românească: Ce vor învăța românii atunci când se vor plimba prin sălile noii entități culturale?
Gabriel Rustoiu: Vor învăța o parte importantă din istoria românilor. Așa cum am spus și la deschidere, vor putea vedea parte a castrului Legiunea a XIII-a Gemina, singura legiune care a staționat în Dacia, pe întreaga stăpânire a Imperiului Roman în aceste meleaguri. Vor mai vedea o parte din istoria Transilvaniei și a Europei Centrale, din perioada Principatului – avem o parte a unei clădiri din secolul XVII. De aici se conducea Transilvania, o parte din Ungaria, iar unul dintre principii Transilvaniei a fost și regele Poloniei [Ștefan Báthory, 1533-1586, n.r.].
Armatele transilvănene ajungeau cu ușurință la porțile Vienei. De aici se făcea legea în perioada respectivă, pentru zona aceasta a Europei. Nu în ultimul rând, ceea ce se vede cel mai bine este fostul spital militar austriac, care este cel mai vechi spital militar din România. Practic, noi avem multe premiere și multe lucruri din categoria „cele mai extraordinare” din România, și sunt convins că cei care ne vor călca pragul nu vor regreta.
Într-o cameră micuță și luminoasă, cu pereții de un alb imaculat, se „scriu”, cu un țăcănit imuabil, file din istoria Teatrului Evreiesc de Stat. Nu vorbim despre cabina unui actor cunoscut sau despre spațiul de lucru al unui regizor consacrat, ci despre atelierul a doi oameni simpli, care țin în viață o meserie pe cale de dispariție în lumea culturală românească. Croitorii Eugen Filofi și Ana Perdun „buchisesc” zilnic țesături și costume, înconjurați fiind de mosoare de ață colorată, de eșantioane de material, de schițe complicate și de mașini de cusut greoaie, dar ascultătoare. Lăudabil este nu numai că inclusiv lor li se datorează spectacolul vizual splendid de pe scenă, ci și faptul că pe mâinile acestor oameni se află o meserie devenită „rara avis” – croitoria de teatru.
„După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit. Am ochiul format, dar îi întreb: «Cum stați cu măsurile?». Cu actrițele nu facem așa, ci spunem: «Am impresia că fusta v-a intrat la apă!»”, s-a amuzat domnul Filofi, în vârstă de 58 de ani, înainte să dezvăluie, pentru Matricea Românească, universul croitoriei de teatru.
Croitorul Eugen Filofi, de la Teatrul Evreiesc de Stat, a învățat meșteșugul de la vârsta de 15 ani
Timp de 17 ani, acul și ața, îndrumate de mâinile dibace ale lui Eugen Filofi, au croit costume aplaudate de mii de spectatori ai Teatrului Evreiesc de Stat, numit afectuos TES. Și cum experiența este invers proporțională cu vârsta la care se începe meșteșugul, responsabilul secției de croitorie, Eugen Filofi, a mărturisit că la 15 ani a pătruns într-un atelier unde a fost un ucenic ascultător. Astăzi, adolescenții în formare nu mai au această ocazie.
În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul
„Am învățat croitorie dintr-o simplă întâmplare. Pe atunci, a fost primul an când s-au înființat atelierele de îndrumare școlară și profesională. Te ducea la un psiholog, te testa și vedea ce aptitudini ai: «Pe tine te duce mintea să faci asta». M-am dus la croitorie. A fost o pură întâmplare, pentru că nu aveam unde să mă duc în altă parte. Inițial am făcut un an la un liceu de chimie, dar nu mi-a plăcut. În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul, și când veneau lucrătorii, găseau «lună». Dar te și învârteai pe lângă ei, mai prindeai. Am făcut primul an de ucenicie pe malul Dâmboviței, undeva la podul Cotroceni. Clădirea e demolată acum. A fost o treabă bună, pentru că te învăța cu disciplina. Îți intra în sânge.”
După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit
„De fapt, era și respectul pentru oamenii în vârstă, pentru colegii mai vechi”, a completat doamna Ana Perdun, care a învățat meserie tot după vechile cutume, și care a ajuns în TES în 2010. În primele luni de lucru în atelierul Teatrului, ea a trecut adevărate probe de foc, întrucât au fost puse în scenă cinci premiere, iar cunoscătorii știu cât de multă muncă este în culisele spectacolelor.
Domnul Filofi a fost cooptat în echipa de croitori a TES de către un fost coleg, dar interviul susținut în fața conducerii instituției culturale a fost unul scurt: „Era director domnul Harry Eliad. Și mă întreabă: «Ce știi dumneata să faci?» «Ce îmi spuneți să fac, aia fac.» «Da? Dacă-ți dau să faci un costum de rege, faci?» «Dacă-mi dați o schiță, n-am nicio problemă». I-am adus ulterior diplomele, și îmi spune: «Angajare»”.
Doamna Ana Perdun lucrează în TES din 2010, fiind cooptată în atelier de către șeful secției, Eugen Filofi
Cu această ocazie am aflat că, pe vremuri, hainele se croiau de la „A la Z”, dar se omiteau mânecile. De ce? Pentru că nomenclatorul prevede și meseria de „mânecar”, care nu este deloc una simplă.
„Mânecarii erau meșteri speciali. O mânecă nu se punea oricum la un sacou”, a explicat doamna Ana.
Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență
Acest lucru l-a confirmat și colegul mai experimentat: „Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență. Era nea Tudorică, ieșit la pensie, și mergeam la el, pentru că eu tot băgam mâneci și nu-mi ieșeau. Dar nea Tudorică trăgea un șpriț și pac, pac! Era gata. Îi zic: «Arată-mi și mie. Cum se face, ce se face?». «Du-te peste drum la Tanța, are sticle la litru, cu corăbioara, și vii încoace». Până mă duceam eu și luam sticla – luam din banii mei, numai ca să îmi arate, să îmi explice -, el se apuca și o și prindea. «Stai, bre, că voiam și eu să văd cum este!». Bandit! «Lasă că-ți arăt eu cum se face!», îmi spunea. Croitoria e migăloasă. Înainte, făceam semne «la mână» pe haine, ca să știm unde se coase. Astăzi, se dă cu creta, și gata, se coase. Din ’90, nu s-a mai școlarizat, nu mai există ateliere de croitorie”.
Costumele, „pigulite” chiar și înainte de ridicarea cortinei
Primul costum pe care l-a croit domnul Filofi a fost o uniformă „de căpitan de marinari”, pentru actorul Corneliu Ciupercescu. Povestește și astăzi, cu zâmbetul pe buze și cu privirea senină, despre experiență.
„Până în momentul premierei, mereu mai ai de făcut câte ceva, nu se poate să nu uiți ceva sau ca un actor să nu vină să te roage: «Mai fă-mi aici, un picuț, ceva». La 19 începea spectacolul și am coborât puțin înainte la cabine. Toți actorii erau îmbrăcați în costumele făcute de noi, se uitau în oglinzi. Aveau emoții înainte de a intra pe scenă. Și mi-au spus: «Mulțumim frumos! Și îi mulțumim și domnului director, pentru că ne-a angajat croitor!». Rămâi emoționat.”
Curiozitatea ne-a îndemnat să-i întrebăm pe cei doi croitori cum se naște o ținută pentru un rol și am aflat – fără uimire, ce-i drept – că multe se pot schimba pe parcursul pregătirii unui spectacol și că hainele trebuie să fie impecabile la premieră. Chiar dacă meșterii noștri ajung în atelier dimineața, pe întuneric și pleacă seara, tot pe întuneric.
Acul și ața din atelierul celor doi meșteri au croit zeci de costume pentru actorii TES
„Noi lucrăm cu scenograful. Discutăm, dar înainte de toate îl întreb: «Ai căzut la pace cu regizorul?». Altfel, nu m-aș apuca de lucru, pentru că unul vrea așa, celălalt vrea altfel. Scenograful vine cu o schiță și spune: «Îmi faci costumul acesta». Avem spectacolul și dosarul cu schițe pentru el. Dar, de la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. De exemplu, când ai muncit la un costum, la vizionarea de pe scenă, regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole. Iar premiera e în câteva zile, deci stai până noaptea târziu. Te enervezi, dar la premieră, când le vezi pe scenă, ai satisfacția muncii.
De la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. Regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole
Nu există perioadă lejeră. Chiar dacă n-ai spectacol în lucru, vin cabinierele și ne arată că nu se închide fermoarul la spate la o rochiță, pentru că actrița a tras de ea în timpul spectacolului. Sau le iau foc hainele, pentru că în jurul oglinzii sunt becuri și ei agață cămașa acolo. Se încinge materialul, apoi iese fum. Se mai întâmplă ceva: se pune la punct un spectacol, avem schițele, dar banii pentru spectacol vin cu zece zile înainte de premieră. Iar când actorii sunt gata cu textul, vine regizorul și ne presează, că vrea costumele gata, să vadă cum cade lumina pe ele, să vadă mișcarea”, a dezvăluit croitorul.
Magie cu acul
Pe lângă presiunea timpului, meșterii trebuie să recurgă sau chiar să inventeze diferite „artificii” pentru a satisface fiecare actor în parte, pentru că cineva poate vrea să aibă hainele lejere, sau altcineva dorește pantalonii mai strâmți, să „simtă că stau pe el”, dar toți vor și ceva aparte, ca să se diferențieze de celelalte costume de pe scenă.
Croitor de teatru: „Costumul de cerșetor, care pare o nimica toată, și spui că pui o zdreanță pe el, știți ce dificil se face?”
„Întotdeauna, actorii se plâng că se încing pe scenă vara. Iarna, le e bine, dar vara, mor de cald. Ne spun: „«Transpir, îmi vine rău pe scenă!». Deci trebuie să găsesc o soluție să pară palton, dar să fie și aerisit. Croitoria de teatru este foarte diferită de cea obișnuită. Sunt situații când actorul trebuie să iasă de pe scenă în costum de baie, după care intră, în secunda următoare, cu palton, căciulă pe cap și fular la gât. Se succed. Trebuie să găsești soluția ca, în câteva secunde, să fie îmbrăcați imediat și să mai aibă și umbrela.”
Aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Când vezi că discută cu tine de la egal la egal, te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii
Acestea fiind spuse, este de prisos să subliniem cât de important este rolul acestor oameni în înfăptuirea actului de cultură. Întrebați fiind de noi ce s-ar face teatrul fără croitori, șeful secției a ridicat din umeri și a invocat activitatea devenită sport național pentru mulți compatrioţi: s-ar cumpăra „de-a gata” lucruri de proastă calitate.
Rochia din spectacolul „Dibuk” este specială, deoarece pentru fiecare spectacol se croiește una nouă. Rochia trebuie, la un moment dat, ruptă pe scenă, de aceea este lipită, nu cusută
„Teatrul Evreiesc are un specific, iar costumele, la fel. Mă documentez tot timpul. Toate costumele sunt unicat, chiar dacă sunt două la fel. Dar un actor este mai gras, celălalt mai mic, sau mai înalt. Fiecare vrea să se simtă bine. Dar aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Și, când vezi că discută cu tine de la egal la egal și că ești respectat de ei, parcă e altceva. Te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii. Sunt oameni cu bun-simț, începând de la cei în vârstă, Nicolae Călugărița, Corneliu Ciupercescu, Mihai Ciucă sunt deja pensionari. Mai sunt Boris Petroff și Rudi Rosenfeld. Nu există ca ei să treacă prin fața ușii și să nu dea «Bună ziua».”
La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!»
Care este frumusețea muncii în inima Teatrului Evreiesc de Stat? Ana Perdun a răspuns simplu și cu efect: „Avem cea mai bună actriță, pe doamna Maia Morgenstern! Cine n-a auzit de ea?!”.
Iar domnul Filofi a completat: „Doamna managereste extraordinară. Nu vine să te bată la cap. Nu vine să spună cât să stai sau de ce n-ai stat cât trebuie. Ai premiera, trebuie să fie gata. Deja știm tot, unde să ne ajutăm unul pe altul. E ceva firesc. (…) Majoritatea spectacolelor de aici sunt de epocă. Este ceva aparte. După spectacol, stau în foaier și mai aud oamenii după sau înainte de spectacol. La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Unii spectatori nu știu, dar unii sunt cunoscători. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!». În acest fel, mulți au ajuns să ne cunoască. (…) Nu mai merg la fiecare spectacol. Sunt sătul până apare premiera, pentru că particip la atâtea vizionări, și cunosc spectacolul de când s-a născut, până la premieră. Dar când vezi reacția sălii și actorii te felicită, uiți de toate necazurile.”
Mașină veche de cusut, pe care Eugen Filofi o ține departe de scenă, în ciuda insistențelor directorului TES, Maia Morgenstern
Într-un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat după Paşte, Edgar Vulpe, diacon permanent în cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, opinează că ideea de România “transcende hotarele evidente”, şi că ar trebui să le depăşească în continuare, în acord cu gândirea Părinţilor Fondatori ai ţării.
“Mie mi-a plăcut denumirea proiectului Dvs., Matricea”, a declarat diaconul Edgar Vulpe. “E ceva care este nelimitat și care include mai multe elemente. Chiar şi ideea. Uitaţi-vă: eu nu mă identific ca parte componentă a României, ceea ce se numește arealul român – poate fiind aşa, de natură mai cosmopolită, şi dorind să lărgesc acest spaţiu, să fiu mai departe decât hotarele unei etnii sau unei limbi.
Dar însăși ideea României, atunci când ea a fost dezvoltată acum câteva secole, a fost o idee care a mers dincolo de hotare evidente, care a mers dincolo de ceea ce separa acele trei țări.”
Ca şi cum România s-a oprit într-un anumit spaţiu: «Uite, că aiasta este România, şi gata!». După mine, matricea românească depășește hotarul României
Preşedintele Fundaţiei de Binefacere “Caritas” Moldova crede că românismul, ca fenomen cultural, nu trebuie să se cramponeze de, sau să limiteze la, arealul geografic evident:
“Ca și cum, într-un moment dat – aşa, numai câteva elemente, foarte subiective, pe care le-am căpătat prin cei care promovează ideea românismului ca fenomen cultural -, ca şi cum România s-a oprit într-un anumit spaţiu: «Uite, că aiasta este România, şi gata!».
După mine, matricea românească depășește hotarul României. Ar trebui să depăşească!”
Autodeclarat cosmopolit, diaconul Edgar Vulpe (stânga) crede într-o Românie dincolo de hotare evidente
Nu rata, după Paşte, un interviu cu diaconul permanent Edgar Vulpe, din cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, doar pe Matricea Românească.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Pe 12 aprilie, de la ora 19:00, Teatrul Excelsior din Bucureşti reia reprezentaţiile la “Thomas Sawyer” (regizor: Horia Suru), despre un Nică a lu’ Ştefan a Petrei american, o istorie fermecătoare a copilăriei – şi a maturizării. Am discutat cu Horia despre cât de complexă a fost dramatizarea celebrei poveşti, dar şi despre felul diferit în care se face teatru în România, la distanţe neglijabile.
Matricea Românească: Cum ai ajuns să faci “Thomas Sawyer”, și care e povestea acestui spectacol?
Horia Suru: Am ajuns să-l fac foarte simplu: mi s-a propus, din partea Teatrului, să fac o dramatizare – un spectacol după carte. Fiind una dintre poveștile copilăriei mele, m-am arătat interesat imediat.
Cum spuneam, “Aventurile lui Tom Sawyer” sunt parte din copilăria mea. Şi atunci, a fost un lucru foarte plăcut să studiez cartea, deși avea 250 de pagini. Chiar dacă nu mai ții minte toată povestea, elemente îţi rămân vii în memorie, precum e scena vopsirii gardului, sau când mătușa îl fugărește pe Tom prin toată curtea.
Matricea Românească: La momentul la care ți s-a propus, câte piese pentru copii mai montaseși?
Horia Suru: Absolut nici una. Din punctul meu de vedere, nici „Thomas Sawyer” nu este 100% pentru copii… De aceea am şi folosit numele „din buletin”. Este, într-o bună măsură, pentru copii, dar nu pentru cei foarte mici. Nu puteam reda în piesă toată cartea, pentru că ar fi ieșit un serial. Am făcut o selecţie, având în minte o perioadă de timp suportabilă pentru spectator.
Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități
Matricea Românească: Unde ai făcut triajul?
Horia Suru: Studiind romanul, am ajuns la concluzia că vreau să mă axez, în principal, pe acel moment care, de multe ori, e insesizabil, necauzat de un eveniment anume, în care se produce trecerea de la copil la tânăr sau adolescent. Intervin alte preocupări, alte responsabilități. E un prim pas spre maturizare. Am considerat că acesta este momentul din „Tom Sawyer” care mă interesează. De cele mai multe ori, nu se întâmplă într-o zi ceva, și dintr-o dată te trezești un tânăr căruia i se schimbă lumea, care vede altfel lumea și are alte obiective.
În același timp, momentul acela există. Există un fel de declic – ajutat, evident, şi de familie, și de școală, și de faptul că dintr-o dată ai un interes pentru fete pe care înainte nu-l aveai. Aveai altă raportare la ele, erau parteneri de joacă sau exista chiar o animozitate. Dintr-o dată, nu știi ce se întâmplă, și parcă jocul cu fetele devine mai serios.
Momentele acestea m-au interesat din carte – elementele principale care duc la această maturizare. Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități.
Matricea Românească: „Tom Sawyer” este parte a epos-ului american, dar în același timp, e o poveste universală, în care se regăsește orice copil sau poate chiar adolescent, care face tranziția spre altă vârstă și condiție.
Horia Suru: Absolut! Evident, cartea are multe fațete. Nu m-a interesat zona politică și nici zona sclaviei. Nu erau importante pentru mine, și nici pentru spectacol.
Schimbare de rol: regizorul Horia Suru (dreapta), în scaunul spectatorului
Matricea Românească: Ce vrei să transmiți prin spectacolul tău?
Horia Suru: Cred că vreau să transmit că ar trebui să ne uităm mai cu atenție și mai în profunzime la lucrurile prin care trece un copil în procesul acesta de a se maturiza. Mi se pare că, de multe ori, nu oferim destulă atenție nevoilor lui. De multe ori, în familie, în viețile noastre, suntem organizaţi după nişte stereotipuri. Adesea, acei copii, acei tineri ajung, peste ani, să aibă niște frustrări cauzate de anumite evenimente din copilăria lor.
Chiar dacă “Thomas Sawyer” e un spectacol cu multe cântece foarte frumoase, cu multă distracție, multă veselie, sunt și scene serioase, care ar trebui să îndrepte atenția către ce se întâmplă chiar și astăzi. Pentru că în spectacol acțiunea nu e datată, nu are loc într-o anumită perioadă. Eu cred că tinerii, în general, trec prin cam același soi de probleme interioare, în devenirea lor, chiar dacă fundalul și contextul sunt diferite.
Matricea Românească: În România, chiar după 30 de ani de democrație, încă se face educație privind teatrul. De ce le-ai recomanda unor părinți să-i ducă pe copiii lor la teatru?
Horia Suru: Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru. Știu destul de mulți părinţi care-și aduc, din când în când, copilul la teatru, care pentru ei e străin, și atunci tratează tot procesul artistic cu superficialitate. Cred că ei trebuie să meargă mai întâi, și apoi vine dorința inevitabilă de a duce și copiii la piese pe segmentele lor de vârstă.
Educație înseamnă educație la orice nivel de vârstă. Găsim pe scenă similitudini cu viețile noastre. Și atunci, putem rămâne cu niște întrebări despre noi şi despre cum să ne îmbunătățim viața. Teatrul pune o oglindă în fața spectatorului.
Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru, şi abia apoi să îşi ducă copiii
Matricea Românească: Spuneai, undeva, că teatrul nu schimbă cu adevărat societatea. La sfârșitul zilei, de ce crezi că facem teatru?
Horia Suru: Am și eu zile mai bune, mai puțin bune, ca toată lumea. Îmi susțin totuşi afirmația: cred că nu e menirea teatrului să schimbe cu adevărat ceva. Asta ar însemna ca – un exemplu foarte pueril – tu să vii la teatru, să stai frumos în sală, pe scaunul de pluș, foarte relaxat și să nu trebuiască să depui vreun efort, iar la final să primești un răspuns la ceva. Teatrul nu ar trebui să facă asta, nu ar trebui să-ți dea ție chei sau răspunsuri: „Uite, așa trebuie să faci acolo!” sau „Așa e bine, așa e rău”. Nu cred că menirea teatrului este să facă asta. Dacă tu ai disponibilitate și ai deschidere și vrei să înţelegi ceva despre tine, trebuie să muncești pentru asta.
Nu cred că menirea mea în teatru este de a da verdicte, de a spune: „Așa e în cazul X sau în cazul Y”. Cred că pot să studiez o problemă, sau să analizez o anumită temă și să-l las pe cel care vine la spectacol să înțeleagă ce vrea. De aceea, teatrul poate schimba ceva în individ, dar nu poate schimba societatea. Nici nu e menirea teatrului să schimbe societatea. De aceea avem politicieni care ne conduc – ei trebuie să ne facă un trai mai bun.
Matricea Românească: Ești un regizor tânăr, conștient de necesitatea de a se promova, care nu are rețineri în a vorbi despre ceea ce face. Ce s-a schimbat între a fi regizor de teatru în secolele anterioare – XVIII, XIX, XX – și a fi regizor de teatru în secolul XXI?
Horia Suru: Cred că teatrul se schimbă odată cu societatea. Din momentul în care s-a inventat curentul electric, teatrul nu s-a mai făcut la lumânare, ci cu curent electric. Cred că e obligativitatea teatrului de a se plia pe nevoile enorme ale societății curente, inclusiv tehnice, dar și la structura umană, care se modifică. Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată! Structura noastră interioară se schimbă – suntem adaptați la epoca vitezei din mai multe puncte de vedere, chiar și din cel emoțional.
Un tânăr regizor român: Horia Suru
Matricea Românească: Crezi că peste 50-100 de ani – poate chiar mai puțin – o să vedem pe scenă roboți și oameni, împreună?
Horia Suru: Se întâmplă și acum. Sunt spectacole hibride, cu holograme şi fără actori, sunt experimente. E foarte important să existe, dar nu cred și nu propovăduiesc dispariția teatrului în viitorul apropiat. Cred că e ceva în apropierea aceasta a corpurilor. Acela e pe scenă, tu ești în fața lui. Cred în chimia, în unicitatea serii care va atrage spectatorul în sală, actorul pe scenă mult timp. Nu cred că trebuie să jelim dispariția teatrului care va fi înlocuit total de tehnologie.
Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată!
Nu sunt un foarte mare susținător al tehnicii în teatru. Cred că teatrul din România, din punct de vedere tehnic, e departe, rău, față de unde a ajuns societatea. De multe ori, se vine cu scuza că „trebuie să punem actorul în centru, deci lasă să folosim reflectorul acela, pe manivelă, din anii ‘50”.
Matricea Românească: Să oferim o experienţă «vintage».
Horia Suru: Exact. Teatrul e o artă care îmbină arte. Deci nu vorbim despre dispariția actorului, ci de a folosi celelalte arte la nivelul la care putem.
Matricea Românească: Revenind la piesa ta, „Thomas Sawyer” (foto sus), care au fost complexitățile? La ce nivel ți-a fost cel mai greu să transpui povestea?
Horia Suru: Au fost mai multe. Prima a fost să comprimăm – spectacolul are o oră și 20 de minute – povestea, care e foarte lungă, având o multitudine de personaje, de evenimente, și să alegem împreună cu Oana Răsuceanu, cea care a făcut dramatizarea, acele puncte esențiale în care voiam ajungem, ca să nu facem un spectacol de 24 de ore. Tendința era „hai să păstrăm și asta, că e foarte mișto”, „hai să păstrăm și asta, că e foarte importantă”, „şi asta merită”. În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. După care am spus: „Hai să vedem ce e mai important”. E greu să renunți la lucruri, te doare.
E un spectacol la care s-a muncit foarte mult. E o echipă mare de actori, toată muzica e live, nu e nimic pe bandă… Şi orchestrația e live, pentru că actorii și-o fac singuri. Au fost și elemente tehnice mai dificile, dar a fost un proces frumos. E o poveste frumoasă a copilăriei. Sunt tot felul de aventuri, dar se termină cu bine, e o poveste pozitivă.
În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. Am păstrat esenţialul. E greu să renunți la lucruri, te doare
Matricea Românească: Ești un băcăuan care a studiat teatrul la Cluj, iar acum lucrezi în București, dar nu numai. Cum înțelegi conceptul de matrice culturală românească?
Horia Suru: Asta cred că mă salvează, cumva. Pentru că, ducându-mă pentru un proiect într-un loc și după aceea în altul, mă salvează foarte mult de la un fel de rutină care, inevitabil, s-ar instaura. Am simțit-o. Rutina, nu doar a drumului – acelaşi drum spre job, pe aceeași stradă, între aceleași clădiri până la muncă -, dar și una a gândirii despre cum îmi fac meseria.
Horia Suru: „Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru”
Sunt energii extrem de diferite în diferite instituții. Sunt alte şi alte probleme. Ceea ce, într-o parte, e o problemă de viață și de moarte, în altă parte nu e important. La fel și în organizare, dar și în felul cum văd oamenii viața. Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru – de la parte artistică, la parte tehnică. Sunt probleme diferite. Mă raportez tot timpul la probleme, pentru că am învățat demult că lucrurile bune deja se știu, nu se spun.
Matricea Românească: Îți tragi sevele, ca regizor, din această diversitate?
Horia Suru: Da, foarte mult. Pentru mine, e important – m-am obișnuit și îmi convine să schimb locul. În momentul acesta, nu îmi doresc să mă așez „la casa mea”, în ce priveşte profesia.
„Thomas Sawyer” se joacă la Teatrul Excelsior din Bucureşti, miercuri 12 aprilie ora 19:00. Detalii despre piesă aici
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern, directorul Teatrului Evreiesc de Stat (TES), este un om care radiază bunătate, dar și profesionalism. Dacă aceste calități ale distinsei doamne sunt mai mult decât evidente și din fața micului ecran sau din fotoliul din sala de teatru, mărturisim că întâlnirea cu Maia Morgenstern este una care nu va fi uitată prea curând, întrucât personalitatea sa relevă un mare român. Directorul TES a vorbit cu Matricea Românească despre misiunea instituției pe care o conduce, despre cultura evreiască și despre locul pe care aceasta îl ocupă în «matricea culturală românească».
Matricea Românească: Vă rog, pentru început, să-mi vorbiți despre Teatrul Evreiesc de Stat. Care este mesajul acestuia și ce rol are în spațiul cultural românesc?
Maia Morgenstern: Mă întrebați despre Teatrul Evreiesc, despre rolul său, despre menirea și misiunea sa. Eu nu o să vă vorbesc precum în caietul de sarcini și nici ca în proiectul de management. Teatrul Evreiesc s-a născut în urmă cu 140 de ani, după studiile noastre, după ceea ce învățăm și la istoria Teatrului Evreiesc, și după ceea ce ne spun înaintașii noștri. Am citit cartea domnului Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, de unde noi am învățat foarte multe. Avram Goldfaden a fost părintele Teatrului Evreiesc. El a făcut un teatru la Iași, în locul numit Grădina „Pomul Verde”, care era o grădină de vară. El a ajuns la Iași și a dorit să facă un ziar, o publicație evreiască pentru evreii numeroși din timpul acela din Moldova, din Iași. Însă doamna Librescu, soția domnului Librescu, i-a spus: „Publicații, ziare, sunt o grămadă. De teatru e nevoie”. „E nevoie de teatru? Adică, cum?” Manifestări de spectacole, manifestări teatrale existau.
Un exemplu ar fi sărbătoarea de purim, care e un carnaval, dacă vreți s-o spun într-un cuvânt, deși nu pot și nici nu trebuie să definesc o sărbătoare într-un cuvânt. Dar este un carnaval unde se poartă măști, unde adevăruri incomode sunt spuse, la adăpostul măștilor. Sunt adevăruri din zilele noastre. Sigur, povestea este a lui Haman, a lui Achashverosh și e povestită, repovestită, reamintită – e izbânda Binelui asupra Răului. E foarte frumos – și se spune și care a fost rolul reginei Estera, și cum evreii au fost salvați. Însă, dincolo de povestea, de legenda, de adevărul religios povestit și celebrat, mai există bucuria sărbătorii. Îmi povestea și mama că umblau mascați, se ofereau dulciuri. Principiul clasic al carnavalului este că, la adăpostul măștilor, se spun multe. Adevăruri ale momentului. Dacă vreți, e un principiu al commediei dell‘arte, al improvizației, al taxării păcatelor, al viciilor. E un fel de admonestare, de mustrare, însă spusă cu umor, cu versuri comice, cu versuri săltărețe, cântece, dansuri, dulciuri și vinul, obligatoriu, băut. Iată principiile sărbătorii de purim.
Exegeții noștri ne spun că Teatrul Evreiesc își află rădăcinile în aceste purimshpil-uri, în cei care se preocupau cu mult timp înainte de confecționarea măștilor, de alcătuirea unor versuri simple și umoristice, a secretelor devoalate cu această ocazie. Teatrul jucat în limba idiș s-a născut la Iași. Mihai Eminescu a scris o cronică extrem de serioasă, extrem de pertinentă, o analiză lucidă, elogioasă – dar nu era un compliment, ci era o cronică reală, vie – a momentului nașterii Teatrului Evreiesc.
Matricea Românească: Ce fel de experiență oferă Teatrul? Cu ce stare sufletească trebuie să vii aici?
Maia Morgenstern: Nu trebuie să vii cu o stare specială, ci cu starea sufletească pe care o ai. Așteptăm public pe cât de divers, pe atât de numeros. Încercăm să creăm spectacole cât mai diverse și nu ne uităm nicio secundă misiunea – o luăm foarte în serios, deși nu e ușor, iar a vorbi că totul e roz și parfumat e nerealist. Încercăm – și vreau să cred că și reușim – să păstrăm și să ducem mai departe moștenirea culturală evreiească idiș, pornind de la muzica klezmer, de la textele clasice în limba idiș. Există un pericol ce dă târcoale, acela de a pierde tradiția, de a se pierde limba idiș. Ține de noi să ducem mai departe această tradiție, care cred eu că face parte din tezaurul, din orizontul cultural românesc, european și, de ce nu, din patrimoniul universal.
Matricea Românească: Teatrul a avut și perioada sa grea. Cu toate acestea, publicul românesc vă calcă pragul. Ce mesaj vă transmite o sală plină?
Maia Morgenstern: E mult, e complicat de spus și n-o să mă hazardez. Aș vrea să nu dau un răspuns formal. A fost așa: în acest spațiu, în acest loc, s-a născut Teatrul Barașeum. În anii de dictatură legionară, sub legile de opresiune legionară, sub legile rasiste din anii ’42, s-a născut Teatrul Barașeum. Actori, artiști, muzicieni de etnie evreiască au fost scoși din locurile lor de muncă, din locurile unde-și exercitau profesiunile, numai pe motive etnice. Pur și simplu, s-au văzut scoși afară, eliminați. S-au strâns în locul acesta și au propus să facă un teatru, care s-a numit „Barașeum”. Era interzisă limba idiș. Nu aveau voie să joace în limba idiș.
E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română. Dar nu e chiar o barieră de netrecut
Liviu Rebreanu, care a fost și el ministru în acea perioadă, a avut o contribuție benefică. A fost cel care a dat girul, a dat semnătura, a fost pentru înființarea acestui teatru. Era ca un ghetou, și n-aveai voie să exiști, ca artist, în altă parte. Și atunci, s-au strâns aici, s-au unit actori, artiști, regizori și au creat spectacole. Sub teroarea cenzurii, s-a născut Teatrul Barașeum unde, repet, nu era voie să se vorbească limba idiș. Se mai strecura, evident, pentru că legea e făcută să [fie încălcată] – mai ales una cum erau legile rasiale din acea vreme. Și atunci, se mai strecura un cântec, o vorbă, o expresie. După 1948, aici s-a născut Teatrul Evreiesc de Stat, continuator al teatrului evreiesc născut acum 140 de ani și continuator al Teatrului Barașeum.
Limba în care vorbim este limba idiș. Există – și trebuie să existe – pilonii teatrului, care sunt spectacolele în limba idiș: spectacole muzicale, de comedie, de dramă, cu traducere simultană. Este și aceasta o piatră de încercare, pentru că actorii cântă, vorbesc, joacă în limba idiș, iar publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română sau, atunci când e cerută, traducerea în limba engleză. Se întâmplă – și sunt binevenite – grupurile de turiști. Fac o paranteză pe care mi-e foarte drag s-o fac: în seara aceasta (miercuri, 29 martie, n.r.), se va juca spectacolul „Dibuk”, clasic, piatră de temelie și săgeată de continuitate a dramaturgiei și a culturii idiș evreiești, în care joacă Cabiria Morgenstern (n.r., fiica maestrei). Și-a invitat foarte mulți colegi. De altfel, se află în România o delegație de liceeni din Statele Unite, într-un schimb inter-școlar de experiență.
Ai noștri adolescenți, elevii de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, au fost în Statele Unite, și acum au venit și americanii în România. E complicat cu adolescenții! De ce? Pentru că noi, cei bătrâni, am uitat o groază de lucruri, sau am vrut să le uităm. Cabiria i-a invitat la spectacol, și o să vină. Și-au exprimat dorința să vină foarte mulți dintre ei. Le-am pregătit un synopsis în limba engleză și traducerea în limba engleză.
Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat
E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Așa este. Dar nu e chiar o barieră de netrecut. Avem și spectacole în limba română ce tratează realitatea, istoria, identitatea evreiască din trecut, din prezent. Există un program întreg de proiecte dedicate autorilor, dramaturgilor israelieni contemporani, în care realitatea evreiască, israeliană, este prezentată. Noi suntem o instituție publică de cultură laică și avem un program de tradiții evreiești, iudaice, prezentate prin mijloace specifice teatrului. Și să vezi ce petrecem! Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești.
Veneam cu un taxi la Teatru, pentru că mă grăbeam, și l-am rugat pe domnul șofer să mă ducă la Teatrul Evreiesc. M-a recunoscut din filme, din reclame sau din seriale. A vorbit foarte politicos, i-am răspuns foarte politicos, i-am spus ce facem la teatru. Și l-am invitat: „Dar n-ați vrea să veniți la Teatru?”. Cu toată politețea și cu toată inocența, el m-a întrebat: „Dar noi avem voie să intrăm acolo?”. Mi-am dat seama încă o dată că datoria noastră este să invităm, să chemăm, să facem publicul să simtă că este dorit, că e așteptat, că e binevenit, că e primit cu toată dragostea.
Avem și programe de lectură unde, împreună cu colegii actori, facem lectura unor spectacole, a unor texte. Îi consider parteneri pe cei ce vin. Intrarea este gratuită. O veche tradiție evreiască, ce durează de trei ani (râde), ne spune să oferim un ceai, un fursec și să ni-i facem parteneri. Ne interesează foarte mult părerea sau reacția publicului nostru, a viitorului nostru public – și cum primește acesta un text citit. Mereu și mereu învățăm lucruri noi.
Matricea Românească: De ce vrea românul să vadă spectacole despre cultura evreiască? Ce-l atrage?
Maia Morgenstern: Asta e o întrebare foarte grea, nu știu dacă o să ne placă tuturor răspunsul. În general, am fost bântuiți cu toții de prejudecăți, de clișee. Prăpăstii ne-au despărțit, idei fixe ne-au făcut să ne dușmănim, să ne temem: „Ălălalt!” Ne-au fost îmbâcsite sufletul și mintea generații după generații, au fost poate sute, poate mii de ani de spaime. Atunci, poate că o dată în plus, creăm o punte, o legătură, un mod de a spulbera prejudecăți.
Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”
Matricea Românească: Ce îți trebuie ca să devii actor la Teatrul Evreiesc de Stat?
Maia Morgenstern: O, foarte multe! Până aici! În primul rând, să știi limba idiș. Sună cam utopic, este utopie. Dar îți trebuie dorința de a învăța limba idiș, de a juca în limba idiș, de a sluji cu drag și din tot sufletul identitatea Teatrului nostru, care este identitatea culturii evreiești idiș. Nu numai. Repet: este o instituție laică de cultură. Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale.
Trebuie să știi să cânți ca un actor – iar chestiunea aceasta mă vizează pe mine, în primul rând. Prima propoziție spusă de către copiii mei, care sunt din generații diferite – fiul meu, Tudor Aaron Istodor, are aproape 33 de ani, Cabiria Morgenstern are 18 și Isadora o să împlinească 14 – a fost: „Nu mai cânta, mama!”. Concluziile le trageți Dvs. (râde). Așadar, la Teatrul Evreiesc trebuie să știi să cânți, să dansezi, trebuie să transmiți mai departe și să știi tu, în primul rând, despre ce vorbești, despre ce joci. În fiecare spectacol se aduce o parte, un crâmpei, o zonă a realității, a identității, a istoriei cu bun, cu rău, cu ironic.
Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale
Avem un spectacol pe care eu îl iubesc foarte tare, se numește „De la Caragiale, la Șalom Alehem”. Este o regie colectivă. E o întâlnire imaginară între Caragiale și Șalom Alehem. Am folosit parte din memoriile lui Caragiale și parte din memoriile lui Șalom Alehem (dramaturg evreu de secol XIX, n.r.). Ei se întâlnesc într-un tren imaginar, iar în trenul acesta urcă și coboară tot felul de pasageri, anumite personaje din Șalom Alehem și din Caragiale: și domnul Goe, și Motl, și Spiridon, și Veta, și Chiriac.
Matricea Românească: Ați vorbit despre limba idiș. Limba aceasta are o muzicalitate aparte. Pentru Dvs. ce înseamnă să o vorbiți, să o auziți?
Maia Morgenstern: Limba idiș are, într-adevăr, o muzicalitate aparte. Nu e ușoară. E greu și e complicat să o vorbești în multe locuri. Depinde de locul unde e vorbită. Limba idiș are accent, așa cum sunt și graiul ardelenesc, moldovenesc, sau cel din Sudul Italiei și din Nordul Italiei. Însă, dacă-ți dorești acest lucru, să slujești cu credință Teatrul Evreiesc și cultura idiș, te poți îndrăgosti, cu toate greutățile inerente traiului în această familie. E un clișeu și acesta, că teatrul e o familie. Este o familie, cu o mie de disensiuni și cu o mie de păreri ce se bat cap în cap.
În spectacolul „Șofer, pictor” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat
Matricea Românească: Ce vă dezamăgește la România de astăzi?
Maia Morgenstern: Ce mă dezamăgește şi când mă uit în oglindă. Ce mă dezamăgește la mine. România de azi e formată din noi. N-a căzut ca o plăcintă și ca ploaia din cer. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități. Ce privesc în oglindă, aia mă dezamăgește!
Matricea Românească: Care credeți că este cea mai grea boală a sufletului românesc? Dar cea mai frumoasă caracteristică a acestuia?
Maia Morgenstern: Mă feresc de generalități. Pur și simplu, m-am născut în locul acesta, iubesc și respect locul acesta. Tatăl meu meu m-a învățat că noi avem 11 porunci. Sunt cele Zece Porunci, pe care le știe toată lumea, și mai e a unsprezecea: „Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde te luminează soarele și lași umbră pe pământ”.
Ce mă dezamăgeşte la România de astăzi? Ce mă dezamăgește când mă uit și în oglindă. România de azi e formată din noi. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități
La Geografie luam câte un 7, cu milă. Încurcam Negoiu cu Nehoiu, îmi mai făceau probleme Parâng și Omu și Moldoveanu – aoleu! și Insula Mare a Brăilei… era varză! Era și Istoria, cu Ion Vodă cel Cumplit – ba e bun, ba e rău! Și la Matematică ne-am lămurit rapid, amândoi părinții erau matematicieni universitari și s-au lămurit cum stăteam cu matematica – albastru de tot! Nu m-au chinuit, dar la Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română. Mai furam radioul, pentru că aveam unul cu tranzistor și-l puneam sub pernă să ascult teatru radiofonic, că la televizor n-aveam voie. Nici n-aveam televizor în casă. L-a interzis tata – și la revedere!
Matricea Românească: De ce credeți că insista să știți română?
Maia Morgenstern: Era exemplificarea concretă a transpunerii în practică a acestui principiu: „Respectă, învață legea, obiceiul, limba locului unde trăiești, unde muncești, unde plângi, unde râzi, unde lași umbră, unde visezi, unde pui capul și dormi”.
Matricea Românească: Cum este văzută cultura evreilor în spațiul românesc contemporan?
Maia Morgenstern: Cred că de noi ține să o facem cunoscută prin metode și mijloace specifice teatrului, pentru că, până la urmă, „arhivăm” o informație cu încărcătură emoțională. Cred că este un lucru foarte bun. În felul acesta, informația poate fi transmisă și recepționată, apoi procesată.
La Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română
Matricea Românească: Ce îi lipsește teatrului contemporan?
Maia Morgenstern: Teatrului în general, nu numai acestuia: tâmplarul de teatru, cizmăria de teatru, croitorul de teatru, cei care fac pălăria în teatru, perucherul de teatru, cel care construiește butaforia în teatru, atelierele. Avem croitorie în teatru. Sunt meserii de teatru care, teamă mi-e – poate că n-am dreptate –, că se vor pierde. O să cumpărăm de ici-colo. Teamă mi-e să nu pierdem aceste bresle. Poate că la Facultatea de Arte se învață istoria costumului, și bine ar fi să se învețe. Dar matematica stă în vârful creionului și croitoria, meșteșugul, stă în vârful acului, în vârful uneltei.
Poate că ar trebui organizate cursuri de meșteșug, cu toată mândria, cu toată onoarea și cu toată vanitatea. Orgoliul meșteșugului excepțional, învățat, primit, transmis! Poate că ar trebui organizate, concepute, gândite studii, clase, pentru actorii ce vor deveni actori ai Teatrului Evreiesc de Stat. Și nu din mers. Să-i pregătim să se dedice acestei instituții. Teamă mi-e că se pierde tradiția meșteșugului în teatru.
Aristotel spunea, în marea lui înțelepciune, că educația este cea mai bună asigurare pentru bătrânețe. Eu aș continua ideea, prin a spune că lectura din fragedă copilărie construiește, fără tăgadă, o viață împlinită. Însă educația unui copil nu este o sarcină simplă, iar cei care fac parte din „cercul strâmt” al dascălilor valoroși știu că au îmbrățișat o responsabilitate crucială pentru viitorul României. Din această prețioasă categorie fac parte și oamenii din spatele Editurii Gama din Iași, care au o misiune cu atât mai dificilă cu cât lectura tinde să devină, în rândul copiilor, o activitate searbădă ce pălește în fața computerului.
Și pentru că educația are sorți de izbândă mai ales prin exemple, reprezentanții Editurii Gama au inițiat o colecție de cărți valoroase, care aduc în atenția copiilor personaje marcante ale istoriei și culturii țării noastre. Seria „Români celebri” s-a născut, așa cum a subliniat redactorul-șef al editurii, Diana Soare, din credința că „orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul”. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Diana Soare a vorbit despre aspectele care au stat la baza colecției „Români celebri”, un demers extrem de necesar astăzi.
Matricea Românească:În descrierea colecției, spuneți că seria „Români celebri” s-a născut din „dorința de a-i familiariza pe copii cu personalitățile remarcabile ale istoriei și culturii românești”. Această dorință a venit în urma constatării unor lacune pe care copiii le au în acest sens?
Diana Soare: În demersul creării acestei colecții, am fost mânați în primul rând de dorința de a le arăta copiilor că visele lor contează și că, dacă sunt suficient de ambițioși, pot reuși orice-și propun, în ciuda piedicilor care le-ar putea apărea în cale. Și ce exemple mai potrivite am fi putut găsi decât cele ale românilor care au reușit „să scrie istorie”? Un alt argument pentru dezvoltarea acestui proiect a fost acela că, pentru a-i determina pe copii să învețe cu plăcere la școală, este necesar să le „apropiem” cumva personalitățile despre care citesc în manuale. Să conturăm personalitatea acelor oameni, să dăm un chip numelor. Am fost convinși că, astfel, copiilor li se vor părea mai simpatici domnitorii, scriitorii sau artiștii vremurilor trecute.
Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Carol I, câteva figuri istorice pe care fiecare român trebuie să le cunoască Foto: arhiva Editurii Gama
Matricea Românească:Putem spune că aceste cărți reprezintă o declarație de dragoste pentru România?
Diana Soare: Sunt o declarație de dragoste pentru România, într-adevăr. Și militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea.
Matricea Românească:Cum v-a venit ideea unei astfel de colecții? V-ați inspirat din proiecte similare din străinătate sau a fost creativitate 100% românească? Dacă da, care au fost acele surse?
Diana Soare: Ne dorim de câțiva ani să realizăm o astfel de colecție, extrem de necesară, din punctul nostru de vedere, pe piața de carte din România. În alte țări există proiecte similare, la toate editurile importante: Scholastic are încă din anii ’90 seriile lui Mike Venezia, grupul editorial Penguin Random House a lansat cu aproape zece ani în urmă colecția Who was?, iar pentru cei mai mici a apărut recent o serie similară scrisă de Brad Meltzer. De ce să nu existe o asemenea colecție de biografii și în România? Așa că ne-am luat inima în dinți și am trecut la treabă.
Cărțile militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea
Matricea Românească:Câte cărți sunt prezente în colecția Dvs.? Există planuri privind extinderea sa? Ce vom vedea în „lotul” următor?
Diana Soare: Deocamdată, am lansat zece titluri în această colecție, care se pot cumpăra atât individual, cât și grupate în două pachete, în funcție de domeniu: „Români celebri. Cultură” (care conține cărțile despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Grigorescu, George Enescu și Constantin Brâncuși) și „Români celebri. Istorie” (în care se regăsesc volumele despre Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza și Carol I). Anul acesta, vom începe lucrul la următoarea serie de cinci volume. Numele personalităților alese sunt încă în dezbatere, dar vă putem spune că intenționăm să punem accent pe arte plastice și literatură. De asemenea, în viitor sperăm să lansăm și o serie specială, dedicată exclusiv femeilor remarcabile din istorie, arte și științe.
De documentarea și scrierea textelor pentru colecția „Români celebri” s-a ocupat Diana Soare, redactorul-șef al Editurii Gama
Matricea Românească:Ce este mai important în demersul Dvs., imaginea sau textul?
Diana Soare: Este limpede că nu putem disocia cuvintele de ilustrații. Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori, încercând să facem frazele cât mai curgătoare, astfel încât lectura să fie o plăcere, nu un efort. În același timp, ne-am dorit ca ilustrațiile să fie deopotrivă vii, evocatoare, dar și accesibile copiilor. Împreună cu ilustratoarea, ni s-a părut că desenul în creion se potrivește cel mai bine colecției.
Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori
Matricea Românească:Cum ați cules toate poveștile acestea și câți oameni colaborează la realizarea acestor cărți?
Diana Soare: Pentru a înțelege mai bine ce nucleu frumos de creație există la Editura Gama, trebuie să vă spunem că în redacție lucrează laolaltă redactori, corectori, graficieni și tehnoredactori. Majoritatea proiectelor noastre de până acum au fost, ca și „Români celebri”, rezultatul unui efort de grup, de la ședințele de concept inițiale, la care participă inclusiv directorul general al editurii (și „părintele” ei), Diana Mocanu, până la sugestiile de îmbunătățire pe care orice membru al echipei le poate aduce pe parcursul realizării. „Misiunea” documentării și scrierii textelor mi-a revenit mie, iar colega mea, Georgiana Butnaru, mi-a completat perfect cuvintele cu ilustrații îndelung migălite.
Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Constantin Brâncuși”
Matricea Românească:Care sunt criteriile de selecție a acestor români celebri? Mai există nume mari care pot fi introduse, cum vă veţi opri asupra lor?
Diana Soare: Principalele criterii de selecție sunt, firește, notorietatea și valoarea. Cum spuneam, urmează să definitivăm „lista scurtă”, pentru următoarele cinci cărți pe care dorim să le finalizăm anul acesta. Pe „lista lungă” însă, există aproape treizeci de nume celebre, din felurite domenii, cărora sperăm să le dedicăm, cu timpul, câte un volum. Totul depinde de felul în care vor reacționa cititorii: dacă ei se vor îndrăgosti de această serie, le promitem că o vom continua!
Este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort
Matricea Românească:Din cunoștințele Dvs., cât de informați sunt copiii cu privire la personalitățile culturale și istorice care au marcat devenirea României?
Diana Soare: Din păcate, România trebuie să recupereze un handicap major în materie de educație. Un studiu publicat anul trecut și realizat de Centrul de Evaluare și Analize Educaționale a scos la iveală faptul că aproximativ 42% dintre copiii români în vârstă de 15 ani sunt analfabeți funcțional, de două ori mai mult decât media europeană. În plus, la examenele naționale ies la iveală perle triste, precum faimoasa „basmul este cult pentru că a fost scris de un om cult, Eminescu”. În acest context, este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort.
Matricea Românească:În colecția de cărți „Români celebri”, avem titluri precum „Cunoaște-l pe… Mihai Eminescu”, „… Ion Creangă”, „… Constantin Brâncuși”, ”… George Enescu”, „… Mircea cel Bătrân” și multe alte figuri emblematice ale românităţii. De ce credeți că este important ca viitorii adulți să îi cunoască pe acești mari români încă din fragedă copilărie?
Diana Soare: Noi suntem de părere că orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul. Dacă această cunoaștere se realizează cât mai timpuriu, încă din copilărie, sunt șanse mai mari ca viitorul adult să fie și un cetățean mai implicat.
„Cunoaște-l pe… Nicolae Grigorescu”
Matricea Românească:Cum sunt povestite viețile acestor români celebri în cărțile Dvs. și ce fel de exemplu reprezintă ei pentru copii?
Diana Soare: Deoarece cărțile se adresează copiilor cu vârsta între 7 și 10 ani, am ales să prezentăm biografiile romanțate, îndulcite, adaptate anilor lor și puterii de înțelegere. La această vârstă, important e să înțeleagă că totul, în viață, se obține cu ambiție, pasiune și perseverență.
Matricea Românească:Cum au fost primite cărțile de către micii cititori și care a fost elementul care i-a atras pe aceștia?
Diana Soare: Ecourile au fost foarte bune, încă de la lansare. Ne-au scris părinți să ne mulțumească, fiindcă le-am determinat copilul să pună mâna pe cărți și să citească. Asta este cea mai mare mulțumire a noastră! Să știm că eforturile noastre nu sunt în zadar și că, prin cărțile pe care le edităm, convingem copiii să prindă drag de cunoaștere.
Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia”. Ne-au atras atenția ilustrațiile spectaculoase din cărțile colecției „Români celebri”, ale Editurii Gama din Iași, și nu am putut să nu discutăm cu Georgiana Butnaru, autoarea acestor desene. Artista a opinat, pentru Matricea Românească, faptul că imaginile atent realizate pot forma caractere.
Matricea Românească: Există zicala deja celebră potrivit căreia o fotografie face cât o mie de cuvinte. Ce poveste spune un desen?
Georgiana Butnaru: Un desen are rolul de a oferi cititorului o alternativă a universului imaginar, ce se construiește în fiecare dintre noi odată cu fiecare cuvânt citit. În colecția „Români celebri”, desenele spun mai mult decât atât, ele oferă informații despre oamenii și locurile care au existat (unele încă există) și faptele care s-au petrecut în acele locuri.
A fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere
Matricea Românească: Ce înseamnă să realizezi ilustrații pentru cărți care vorbesc despre figuri istorice? Care sunt aspectele care cer cea mai mare atenție?
Georgiana Butnaru: În cazul biografiilor, ilustrațiile trebuie să fie bazate pe documentare. De la vestimentație la decor, toate trebuie să aparțină perioadei și spațiului în care se desfășoară acțiunea. Deși în colecția „Români celebri” am ales să portretizăm fiecare personaj cât mai aproape de realitate, a fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere.
Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Ștefan cel Mare” Foto: arhiva Editurii Gama
Matricea Românească: De ce este importantă ilustrația în cărțile pentru copii? Cum îi ajută pe ei o ilustrație să înțeleagă mai bine informațiile care li se oferă?
Georgiana Butnaru: Chiar dacă ilustrațiile au rolul de a complimenta textul, copiii dovedesc un interes mai mare pentru ilustrații și, deci, pentru cărțile ilustrate, imaginile fiind printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia, înainte de învățarea scrierii și citirii.
Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare
Matricea Românească: Desenele sunt realizate în funcție de vârsta publicului țintă? Care sunt criteriile pe care le luaţi în calcul?
Georgiana Butnaru: La fel ca textul, ilustrațiile sunt pe înțelesul celor mici. Am folosit culori vii, am păstrat conturul formelor și am renunțat la multe detalii, pentru a îndruma atenția copiilor asupra personajelor și acțiunii.
Tânăra Georgiana Butnaru comunică prin desene cu cei mici
Matricea Românească: Care este frumusețea acestei profesii, cea de ilustrator pentru cărți pentru copii?
Georgiana Butnaru: Colecția „Români celebri” a reprezentat pentru mine un debut oficial în profesia de ilustrator pentru cărți destinate copiilor. Consider că frumusețea acestei profesii constă în posibilitatea de a modela și dezvolta imaginația celor mici, creând astfel primele amintiri vizuale ce formează caracterul fiecăruia.
Matricea Românească: Ce încerci să redai din personalitatea figurilor românești pe care le reprezinți prin ilustrații?
Georgiana Butnaru: Umanitatea lor, aceasta fiind dovada clară că oricine poate aduce frumusețe, evoluție și revoluție în orice domeniu, prin multă muncă și perseverență.
Matricea Românească: Te responsabilizează suplimentar acest proiect, ca român?
Georgiana Butnaru: Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare, mai ales micilor cititori români care abia îi descoperă.
Matricea Românească: Care a fost personalitatea cel mai greu de ilustrat, până acum, din colecția „Români celebri”?
Georgiana Butnaru: Cu cât personalitățile sunt mai depărtate de noi pe axa temporală, cu atât mi-a fost mai greu să găsesc informații precise despre acestea, însă mi-a făcut plăcere să merg pe urmele fiecăreia dintre ele și să le redescopăr.
Prezentă la Chişinău, Matricea Românească a stat de vorbă cu directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, despre activitatea reputatei instituţii de cultură de peste Prut, dar şi despre legăturile dintre radioul din ţară şi cel din Basarabia. „Ne inspiră ceea ce faceţi. Este important să ne cunoaştem pentru că, din valori comune, facem o valoare şi mai mare”, spune Gheorghişenco. Ulterior interviului, Matricea Românească a fost invitată în studiourile Radio Moldova, la emisiunea „Casa Radio”.
Matricea Românească: Domnule director, suntem onoraţi să fim oaspeţii unei veritabile instituţii de cultură, cum este Radio Moldova. Ce înseamnă radioul pentru moldoveni?
Veaceslav Gheorghișenco: Radioul înseamnă, pentru moldoveni, ceea ce înseamnă pentru toată lumea. Poate că avem și noi un specific. Spre deosebire de România, unde la postul public sunt mai multe canale, noi avem un singur canal generalist, Radio Moldova zis şi Actualități, unde sunt prezente, în primul rând, știri, muzică, dar și cultură. Mai avem două canale, dintre care unul este doar pe internet, Radio Moldova Muzical – unde transmitem 90% dintre concertele care au loc la Chișinău, pe care le înregistrăm iar apoi le păstrăm în arhiva radio – şi mai avem Radio Moldova Tineret, care are acest specific, de a se adresa noii generații.
Dacă mă refer la postul principal, suntem foarte atenți în primul rând la informațiile pe care le prezentăm, ca să fim echidistanți, pentru că suntem priviți din toate părțile, apreciați sau criticați. Nu uităm, însă, și de misiunea de a promova cultura, întrucât această instituție este una publică. Avem emisiuni de literatură, de muzică, subiecte de artă plastică, de teatru. Teatrul chiar este foarte prezent în emisiunile noastre. Avem săptămânal spectacole puse pe post, dar avem și emisiuni consacrate teatrului. Luăm un spectacol-premieră sau unul din arhivă, îl punem pe post și după aceasta discutăm cu cei care au jucat, cu cei care ne ascultă. Vrem să avem diferite viziuni. Colaborăm frumos cu Teatrul Național „Mihai Eminescu”, suntem parteneri la realizarea deja tradiționalei reuniuni a teatrelor naționale. În fiecare zi facem emisiuni de dezbateri despre acest eveniment cultural foarte important.
Matricea Românească: Pentru Dvs., personal, ce reprezintă cultura?
Veaceslav Gheorghișenco: Cultura este un mod de a te exprima și de a arăta cine ești tu. Pentru că, fiziologic, ne asemănăm foarte mult – cu toate diferențele, deşi trăim în orașe diferite, în medii diferite, dar și în aceeași localitate. Prin cultură, arăți că ești tu, că ai o viziune și că încerci să înțelegi lumea și altfel decât prin cotidian.
Directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, în discuţie cu Teodor Burnar, coordonatorul Matricea Românească, dreapta, şi realizatoarea emisiunii culturale E-LIT.E, Nina Parfentie
Matricea Românească: La ce răspunde publicul moldovean în materie de emisiuni de radio? Care sunt cele mai mari teme de interes?
Veaceslav Gheorghișenco: Dacă ne gândim la întreaga țară, probabil că cele mai populare sunt programele de muzică. Ştirile sunt apreciate şi ascultate și ele. Atunci când se fac sondaje pe segmentul “știri”, Radio Moldova, de fiecare dată, este pe locul I. Cei mai mulți oameni ascultă știrile la Radio Moldova și au încredere în acest post public. Cultura este prezentă la mai puține canale, adică se fac emisiuni la mai puține posturi de radio. Cred că și acestea sunt gustate, pentru că avem concursuri la emisiuni culturale, și atunci foarte repede sună cineva și vine cu un răspuns, din ce a auzit până atunci sau din ce este întrebat în acea emisiune.
Matricea Românească: În România există o mare apetență pentru emisiunile de dimineață, pentru matinal. Aici cum stau lucrurile?
Veaceslav Gheorghișenco: La radio, orele de maximă audienţă sunt într-adevăr cele de dimineață, și cred că și aici este la fel. Noi lucrăm acum la o nouă grilă de emisie, dorind să facem un program mai dinamic unde să-și găsească locul și informația utilă, dar și cultura. Adică să fie ritm, să fie dispoziție, să fie un public care, pe lângă ceea ce consideră că trebuie să primească de la noi, să aibă și informație culturală sau ceva care să-i permită să crească spiritual, moral, artistic.
Echipamente radio din anii ’60, expuse în colecţia Radio Moldova
Matricea Românească: Vorbeam despre tradiția instituției pe care o conduceți. În peisajul radio și-au făcut loc și multe radiouri private. Din acest punct de vedere, cum stă Moldova?
Veaceslav Gheorghișenco: Este o concurență foarte mare pentru o țară atât de mică. Noi, în acest spațiu, avem o concurență şi mai mare pentru că avem posturi transmise și din Rusia, și din România. Deci trebuie să faci față, cu un buget relativ mic, unor posturi performante, concurente. Cu unele dintre ele colaborăm, cum ar fi Radio România. Avem și un acord semnat cu ei. Colaborăm, în anumite situații, și cu Radio Chișinău, care îi reprezintă aici. Avem duplexuri cu Bucureștiul, cu Kievul, spre exemplu. Ne gândim să facem şi cu Georgia, cu Tbilisi. Este greu să faci față concurenței, dar noi depunem aceste eforturi, de aceea ne şi gândim să modificăm modul de a face radio la noi.
Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, Dvs. să fiţi deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, dintr-o valoare facem o valoare și mai mare
Matricea Românească: Cum „investiţi” în realizatorii tineri?
Veaceslav Gheorghișenco: Avem un post, Radio Moldova Tineret, deschis cu câțiva ani în urmă. Unica problemă este că aria de acoperire a acestui canal este restrânsă la doar câteva orașe. Dar, ascultându-i, m-am convins că este un post competitiv. Realizatorii tineri vin cu muzica nouă, dar și cu mult talent şi cu o sclipire de inteligență.
Postul public de la Chişinău îşi sărbătoreşte trecutul, dar priveşte către viitor
Matricea Românească: Radio românesc ascultați?
Veaceslav Gheorghișenco: Ascult, evident, în primul rând pentru a compara. Bineînţeles, trebuie să fiu un patriot al postului meu, adică să-l promovez. Dar ascult de multe ori ce fac și colegii de la alte posturi private sau de la cel public din România. Cel public mă interesează și pentru a vedea cum se lucrează, știind că ei sunt lideri pe piața din România. Sunt curios față de anumite experiențe ale lor.
Matricea Românească: Ce mesaj aveți pentru publicul românesc care, iată, poate fi şi un public al radioului moldovean, mai ales că spuneați că sunteți prezenţi și pe internet?
Veaceslav Gheorghișenco: Cred că este un mesaj tradițional de a fi deschiși. Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, ei să fie deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, știți că dintr-o valoare, facem o valoare și mai mare, parafrazându-l pe Blaga.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Cântec de dragoste, interpretat la cobză de către Bogdan Simion
Are numai 26 de ani, este cel mai tânăr cobzar din țara noastră, cântă la o cobză veche de 95 de ani, este absolvent de Litere (licență și master) și pregătește o teză de doctorat despre imaginea Regelui Carol I în secolul XIX. Această prezentare nu constituie decât o palidă descriere a lui Bogdan Simion, un tânăr sclipitor, originar din Râmnicu Vâlcea, care, în viziunea mea, este cea mai tânără „enciclopedie muzicală umană”. Am purtat o discuție de colecție cu Bogdan, în cadrul căreia mi s-a dezvăluit o remarcabilă frescă a istoriei muzicii lăutărești.
Matricea Românească: De ce cobza? Cum ai învățat să cânți?
Bogdan Simion: Cobza, pentru că este cel mai vechi instrument cu coarde din Peninsula Balcanică, pentru că este singurul instrument care nu există decât într-o fâșie extrem de subțire pe întreg teritoriul României. Întinderea maximă a cobzei în secolul XIX era undeva din extremitatea vestică a județului Mehedinți și până în extremitatea nordică a județului Botoșani, călcând, practic, pe dedesubtul Carpaților, neajungând niciodată în Transilvania și nici în Maramureș. Cum îi zic eu, afectiv, Bible Belt-ul românesc sau rust belt-ul, cum îi zic americanii. Adică zona aceea, îngrozitor de săracă, din nordul Moldovei și până în vestul Olteniei. Și pentru că este un instrument completamente original pe această planetă, la care mai cântă, după cunoștințele mele, în jur de 10 persoane. Cel mai tânăr, în afară de mine, având 60 de ani. Nu a fost o plăcere, ci am perceput-o ca pe o datorie. Cred că ar trebui să te apuci și tu de cântat la cobză!
Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi. Am avut oportunitatea să mă întâlnesc și cu un cobzar evreu, ultimul cobzar evreu din Moldova de Sus, comuna Coșula, județul Botoșani. Este Constantin Negel – sigur, evreu cu nume schimbat -, denumit afectiv Moș Negel, pentru că e un moșneag. Eu l-am întâlnit pe Moș Negel când avea 91 de ani. Am stat o perioadă la el și am avut câteva întâlniri importante cu el, până când a murit la vârsta de 93 de ani. În rest, toți ceilalți cobzari pe care i-am întâlnit sunt romi lăutari, pentru că evrei muzicanți de klezmorim și muzicanții de husnu din nordul Moldovei și din Maramureșul voievodal au dispărut în epoca aceea, despre care nu aș vrea să vorbim.
Matricea Românească: Ce este lăutăria? Cum este percepută ea în România?
Bogdan Simion: Dacă discutăm din punct de vedere metodologic și etimologic, cred că este cel mai simplu. Lăuta este o familie de instrumente într-o extensie uriașă dintr-un colț în celălalt al globului – de la sitar-ul indian, trecând prin setar-ul persan, barbat-ul persan, oud-ul, din califatul arab. De la acel oud, cu prefixoidul arab al-oud, avem noi cuvântul alăută și alăudar. E lăutarul care-ți cântă din lăută și care te și laudă. Se poate discuta mult, eu nu sunt lingvist, dar sunt pasionat de subiect. Ajungând până la balalaika rusească, până la banjo-ul de pe plantațiile de bumbac din sudul Americii și, de ce nu, și la instrumentele poeților și barzilor din Africa subsahariană.
Extensia aceasta a instrumentelor vine odată cu popoarele migratoare și a căpătat o formă locală, distinctivă, și aici. Nu doar aici, ci și în Portugalia, și în Spania, și peste tot pe această planetă. Pentru pavan a scris Vivaldi, pavan-ul fiind omologul lăutei în partea de nord a Italiei. În ziua de astăzi, cobza e aproape de negăsit.
Întâi de toate, lăutarul era strict cel care cânta la lăută. Nu m-aș referi la Transilvania și la Maramureș, pentru că e cu totul altă poveste, ele sunt provincii austro-ungare, sunt legate, din punct de vedere cultural, mai degrabă de Europa Centrală, decât de Peninsula Balcanică. În schimb, în Țările Române, în Principate, lăutarul era cel care cânta la cobză. Lăutarul era cobzarul, scripcarul era vioristul, iar muscalagiul era naistul – trioul clasic de taraf din ultimul sfert al secolului XVIII și de mare popularitate la jumătatea secolului XIX. După care, ușor, sigur că lăutarul a derivat în orice instrumentist, într-o primă fază, apoi desemnând inclusiv soliștii vocali și, în vremea din urmă, cântăreții de muzică de petrecere, soliștii de manele șamd. Aceasta este evoluția istorică a termenului „lăutar”.
Bogdan Simion: „Am învățat să cânt de la toți cobzarii care mai trăiesc în România astăzi”
Acum, lăutăria, în mediile de romi lăutari, desemnează o muzică extrem de diferită de cea pe care v-am cântat-o eu. Este o muzică extrem de aproape de sufletul meu, o muzică foarte nouă, nu mai veche de perioada interbelică – îndrăznesc să spun că a apărut după al Doilea Război Mondial și desemnează muzicile urbane, produse de romii lăutari. Aș cita câteva nume, pentru o mai bună înțelegere: Ion Nămol, Romica Puceanu, Florică Roșioru, Dona Dumitru Siminică. Ei sunt reprezentanți de muzică lăutărească. Este muzica romilor lăutari de la oraș, nu are legătură cu muzica țărănească. Sigur că are rădăcini evidente în muzica sătească, pentru că oamenii aceia, mai devreme sau mai târziu, tot de la sat au venit.
Dar muzica pe care ei au început s-o dezvolte, începând cu perioada interbelică, ajungând la un vârf estetic – în opinia mea – în anii ’50-’60, este această muzică lăutărească sau lăutăria. Cea din urmă desemnează un gen de muzică foarte diferit de ceea ce cântă lăutarii de țară. Lăutarii de oraș cântă muzică lăutărească, sau muzică lăutărească urbană, sau de mahala, sau țigănească. Deși dintre interlocutorii mei, lăutarii bătrâni cu care am stat eu de vorbă de-a lungul vremii, unii puneau accentul pe muzică lăutărească țigănească, și alții pe muzică lăutărească țigănească. Adică unii o socoteau o muzică reprezentativă pentru o breaslă, indiferent de etnie, în timp ce alții o socoteau o muzică distinctiv romă. Încă nu m-am hotărât care dintre variante este corectă, dar este limpede că există intelectuali de marcă în secolul XX – îndrăznesc să dau câteva exemple: Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Fănuș Neagu, Mircea Cărtărescu -, extrem de atașați de aceste cântări țigănești de groapă, de jale, de pușcărie.
Sigur că muzicile au devenit și ale lor. A spune că muzica este țigănească sau românească implică faptul că noi trebuie să știm cu precizie care dintre cele două etnii și-o arogă. Or, sigur că țiganii au produs-o, dar și românii au ascultat-o. Atunci, e destul de complicat să discutăm. În general, suntem pe nisipuri mișcătoare, frontierele sunt întotdeauna periculoase în cultură și e destul de complicat.
Pentru că s-a discutat atât de puțin în ultima jumătate de mileniu despre contribuția extraordinară a romilor la cultura românească, simt nevoia uneori să le exagerez meritele. Și o fac cu bună știință. Asta se întâmplă pe toată planeta, numai la noi nu se întâmplă. Noi, în continuare, am rămas daci. E în regulă, dar mă tem că nu cunoaștem foarte multe despre secolul XV, ca să vorbim despre secolul I. În prezent, lăutăria este „demonizată”, ca toate celelalte muzici de tradiție orală și ca toate muzicile de amestec. Unele sunt de fuziune. De exemplu, muzica lăutărească este o muzică de fuziune. Maneaua este o muzică de amestec. Sunt lucruri foarte diferite. Fuziunea se petrece în timp îndelungat. Timp de 100 de ani îți cântă în grecește, apoi în turcește, și toate aceste straturi se pun unul peste altul și la un moment dat se produce un rezultat despre care putem discuta. În timp ce, maneaua este o muzică de amestec neintegrat. Maneaua este singurul gen de muzică din istoria muzicii de pe pământul românesc ce a fost demonizată până la Dumnezeu și înapoi, pentru că nu e nimic mai ușor decât să râzi de niște romi analfabeți.
Există un soi de romantism legat de muzica lăutărească
Muzica lăutărească, în schimb, în anumite medii, mai ales în cele de tineri, de intelectuali, de boemi, a devenit un bun omolog al blues-ului american, al flamenco-ului andaluz și al fado-ului portughez. Există un soi de romantism legat de muzica lăutărească. E o chestiune de cafenea, cu fum, cu femei ușoare, cu miros de coniac, de vanilie și de transpirație. E o chestiune romantică la muzica lăutărească, ce la manele n-a trecut. Părerea mea e că n-a trecut destul timp. Când va trece timpul… Iată, avem niște tineri progresiști în România, putem să le spunem hipsteri, cum vrem noi. Există o categorie de tineri progresiști în țară care au început să îmbrățișeze maneaua – cu curiozitate, cu bucurie, cu haz, unii dintre ei.
Muzicile mai noi, muzica țărănească din secolul XX, de pildă, muzica lăutărească și maneaua ne amintesc, mai ales în sudul și în estul țării, de același lucru: de moștenirea noastră otomană, balcanică, rușinoasă, pe care trebuie să o ascundem sub preș, din dorința noastră, de la pașoptism încoace, de a deveni „evropeni”. Cum ziceau înaintașii noștri pașoptiști: „Să ne îmbrăcăm evropenește și să ne comportăm evropenește. Nu avem cum să ne comportăm evropenește, dacă vine cioroiul fără dinți în gură și bate cobza. Că aia ne amintește de bazarul împuțit, isfanahez, și nu avem treabă cu lumea aceea”. Dar sarmaua ne place, și koftaua, sau chifteaua. Dar cât mai puțin Orient cu putință. Când e cu Orient, e cu probleme!
Matricea Românească: La sat, țăranul cum percepea lăutarul?
Bogdan Simion: Drept „cioroiul care trebuia să cânte”. Nu se înțelege un lucru, este simplu, doar că istoria muzicilor folclorice de la noi a fost „ocultată” începând cu primul sfert al secolului XX. Cam de când Corneliu Zelea Codreanu s-a urcat pe fabrica de cărămidă de la Iași, a arborat drapelul României și a început să strige că a venit „ciuma” jidănească, bolșevică peste noi. Din momentul acela, țăranul nu mai avea tălpile crăpate, nici haina ruptă, prin sat îl pozau antropologii plătiți de Casa Regală, îl îmbrăcau în costum de ginere și așa mergea la coasă. A apărut țăranul imperial, cel cu mustățile răsucite, îmbrăcat în alb imaculat, care strălucește în fotografiile gustiene. Lucrurile sunt simple: până la eliberarea din sclavie a țiganilor, în 1856, muzica era aproape de neauzit. Singurele forme de cântări întâlnite erau niște forme primitive de doină, niște capete de doină – putem să le asemănăm cu doinele din munții Gorjului de azi – capete de doină cu noduri din Lăpuș, capete de doină din Bucovina. Adică acele cântări tânguite, care ne amintesc tulburător de mult de muzicile persane.
Rugă cântată la cobză
O bună parte din aceste informații, absolut verificabile, sunt amestecate cu credințele mele, și-mi asum chestiunea aceasta. Aceste tipuri de cântări tânguite, jelite, aritmice – acesta este, poate, cel mai important element de structură a doinei, acela că nu are ritm. E o jelitură, aproape ca un cântec de muezin, care se cântă mai mult în sine, decât în exterior. Mai sunt anumite forme de cântece de leagăn, anumite forme de cântece de groapă – care se îngemănează mult cu aceste doine. Și la horă-n sat erau un fluieraș sau un cimpoier, și un dubaș. Unul bătea toba și unul sufla-ntr-o țeavă. Nu știm cât de bine – probabil, prost.
În același timp, exista o efervescență muzicală incredibilă la curțile boierești. Țiganii, cu mai puține drepturi decât această masă pe care ne ținem noi paharele, ținuți ca niște vite de către boieri timp de o jumătate de mileniu – cea mai lungă perioadă de sclavie din istoria umanității – erau puși să cânte. Mulți dintre ei, venind structural din Imperiul Persan, au adus cu ei un barbat, care s-a transformat în cobză, un keman, care s-a transformat, la întâlnirea cu Occidentul, în țibulcă și apoi în vioară, și mai era și un muscal sau un nei, care s-a transformat în nai. Instrumentele au fost aduse și muzicile au fost amestecate. Nu erau deloc locale, ci, în general, turco-grecești.
Acesta este, poate, cel mai important element de structură a doinei, acela că nu are ritm. E o jelitură, aproape ca un cântec de muezin, care se cântă mai mult în sine, decât în exterior
În momentul în care Barbu Știrbei a decis să-i scoată pe aceștia din statutul de vite și să-i transforme în oameni – sigur, sub parfumul ideilor de la Paris și de la Viena aduse de către tinerii conduși de Dinicu Golescu și de urmașii lui, și apoi de Alecu Russo – ei bine, în momentul acela, o foarte mică parte dintre țigani erau muzicanți. Comunitatea romilor este extrem de eterogenă, sunt o grămadă de subgrupuri etnice cu limbi diferite, culturi diferite, dar noi folosim eticheta „țigănesc”. E ca și cum ai spune „limbi africane”. Habar n-avem ce cântau poeții aceia prin Sub-Sahara și din ce caste veneau oamenii aceștia! Multe dintre aceste subgrupuri etnice au denumiri care țin de practicarea unor vechi meserii. O mică parte erau lăutari. Țiganii lăutari, ca subgrup etnic, nu erau desemnați drept muzicanți, ci erau o categorie în care toți cântau. Cu asta se ocupau. Și noi, românii, avem o ocupație tradițională: păstoritul. Oamenii aceștia, atunci când au fost eliberați, au avut trei variante: cei mai buni dintre ei au rămas lângă boieri ca lăutari nobili, care purtau hainele vechi ale boierilor.
„Petrecere cu lăutari”, Theodor Aman (secolul XIX) Foto: mnar.arts.ro
V-aș propune tabloul „Petrecere cu lăutari” al lui Theodor Aman. Acolo este un tablou splendid unde, pe partea stângă, este un grup de lăutari îmbrăcați cu caftan, cu paftale, cu papuci rotunzi – îmbrăcați precum turcii. Pe partea dreaptă, boierii sunt îmbrăcați după ultima modă de la Paris. Tabloul este pictat la jumătatea secolului XIX și arată exact ruperea, diferența. Dar aceia purtau hainele vechi ale boierilor. Lăutarii reprezintă o categorie aparte, deoarece au devenit, în primul rând, aculturați – și-au pierdut limba, și-au pierdut tradițiile, obiceiurile. Aș da câteva exemple: Cristache Ciolac, Angheluș Dinicu, Grigoraș Dinicu, familia Voicu. N-aș intra în contemporaneitate. Ei au fost categoria cea mai privilegiată.
A doua categorie a fost reprezentată de către cei ce erau mai puțin buni decât aceștia, care s-au dus pe la hanurile de la răscruce de drumuri. Niște armeni, greci, evrei au deschis mici pensiuni. Țiganii au zis: „Cântăm și noi aici, pentru pomană”. A treia categorie și poate cea mai importantă, ca să ajungem la subiectul muzicii țărănești, s-a pus la dispoziția țăranilor, pentru că n-a avut încotro. Membrii ei s-au așezat la marginea satelor de români și au zis: „De azi înainte, noi vă păzim ritualul. De azi înainte, nu mai suflați voi în fluiere și în cimpoaie și bateți în tobe. Am venit noi cu viorile, cu cobzele și cu țambalele”.
Țăranii români au lăsat muzica pe mâinile țiganilor, care au devenit stăpâni pe ritual. Din momentul acela, sigur că au început să cânte ce pofteau. Asta ușor-ușor, pentru că la început țăranii erau extrem de stăpâni pe ritual, știau foarte bine ce trebuie să se cânte și ce nu. Dar țiganii au început să îi mai păcălească. În vremea din urmă, românii cunoscând tot mai puțin această muzică – eu mi-am pierdut demult speranța că mă întâlnesc cu un român care să știe ce e capul de horă, ce e sârba boierească, ce e brâul, geamparaua sau doina -, sigur că lăutarii cântă ce poftesc, pentru că oamenii nu știu ce să le ceară. Sigur că mulți dintre ei s-ar bucura ca oamenii să spună clar: „Domnule, eu sunt din sudul țării, aș vrea muzici gorjenești”. În momentul în care îi spui așa: „Nu știu, cântă ceva să ne veselim, să dansăm, să ne bucurăm, să bem un pahar de vin”, îți va răspunde: „Bun, atunci îți cânt ce vreau eu.”
De la începutul secolului XIX și până astăzi, asistăm la confiscarea – nu în sens rău – a cvasi-totalității muzicilor de tradiție orală și ajungerea lor în mâinile unei minorități. De 150 de ani, e atât de mult, încât habar nu mai avem cum suna muzica românilor. Ah, că ne mai întâlnim cu niște țărani prin Bucovina, cu niște țărani prin centrul Câmpiei Transilvaniei, bine, dar imediat cum își „dau drumul la glas”, sesizezi niște cvinte maghiare.
Matricea Românească: Ce motive au fost adoptate în muzica țărănească?
Bogdan Simion: Depinde de la regiune la regiune sau chiar de la o microregiune la alta. Muzicile din Gorj erau extremisim de diferite de cele din Gorj, începând cu instrumentar, frază muzicală, armonie, linie melodică. Maramureș, Lăpuș, Chioar, Codru – acestea deja sunt două județe astăzi, Maramureș și Satu Mare.
Matricea Românească: Ce poveste spune cobza?
Bogdan Simion: Spune una care pleacă din spațiul turco-arab. Drumul pornește din Persia, ajunge în califatul arab, în perioada de aur a acestuia, descinde în Imperiul Otoman și niște țigani cumpărați de colo-colo o aduc în Țările Române și o transformă pentru muzicile locale. Și mai spune două lucruri, două forme muzicale extrem de importante – una este doina, și una este cântecul bătrânesc sau, cum se spune la școală, balada. Nu se spune baladă decât între intelectualii care nu au fost niciodată pe teren. Cântecul bătrânesc e epic, iar doina e lirică. Ele sunt înrudite ca formă muzicală. Doina exprimă sentimente, în timp ce cântecul bătrânesc spune o poveste. Acestea erau cântate prin acompaniament la cobza înrudită cu o sumedenie de instrumente din Orientul Mijlociu.
Cântecul bătrânesc e epic, iar doina e lirică. Doina exprimă sentimente, în timp ce cântecul bătrânesc spune o poveste
Matricea Românească: Spuneai că ai stat printre lăutari. Cum a fost experiența cu ei și cum decurge procesul învățării?
Bogdan Simion: Procesul învățării a fost deosebit de primitiv. Am niște amintiri foarte drăguțe cu Constantin Gaciu din județul Olt, care probabil a fost cel mai important mentor al meu. Mergeam la el acasă. Prima oară îmi lega mâna, ca să nu „trag” ca la chitară, cu ea dreaptă. Forma mâinii trebuia să fie ca un gât de lebădă. M-a învățat panație, după care încerca să mă facă să îmi coordonez glasul cu instrumentul. Apoi, ușor, m-am profesionalizat într-atât, încât veneam eu cu cântecele mele. Sigur că ei aveau un repertoriu slab. Au trecut, totuși, 45 de ani de comunism peste ei, care au lăsat niște urme. Eu veneam cu niște înregistrări, de la Institutul „Brăiloiu” pe care le transferam de pe discuri de gramofon în mp3, veneam cu iPod-ul, îi dădeam căștile, el încerca să-și imagineze cum ar fi acompaniat, și apoi le arhaicizam eu cât puteam.
E un amestec de antropologie muzicală cu arheologie muzicală și cu muzică. Eu n-am făcut muzica Academiei, pentru că nu am vrut. Am dorit să învăț în felul acesta, ce este soțul de Do și alte lucruri. Ei folosesc asta: Do e Do și are și un soț, care la școală se numește septimă. Ei zic soț, „ce se-nsoțește cu Do”. E un limbaj splendid. Când fac concerte cu oamenii aceștia, explic că ei nu sunt învățați să cânte cu fața la public, ci ochi în ochi, ca să-și dea semnale: „Partea a doua, partea întâi, treci, dă-o pe cealaltă”. Neavând partitură, există totuși un limbaj, care trebuie respectat. Doar că nu e unul scris, ci unul oral.
Matricea Românească: În câte locuri ai fost pe teren și ce te-a impresionat cel mai mult?
Bogdan Simion: Am fost mult de tot pe teren. De 10 ani, asta fac. Am fost în 15 localități mari, și încă 30 mai mici. Toate, cu muzicieni de tradiție. Aș comite o nedreptate să spun care mi-a plăcut mai mult. Nu poți să compari Fanfara de la Zece Prăjini cu Taraful din Clejani, cu trioul de la Gherla, sau cu lăutarii de la Gratia din Teleorman. E o nedreptate, pentru că lăutarii de la Zece Prăjini cântă toți cu instrumente de suflat: clarinet piccolo, trompete, tromboane, tube, pe o tradiție ruso-poloneză. Cei din Clejani cântă la țambal, la vioară, la contrabas. În trecut, cântau și la cobză, pe tradiție atât occidentală, cât și orientală, pentru că ei erau la întretăiere de drumuri pe Dunăre.
Am o evlavie atât de mare pentru Emil Mihail, cel care conduce trioul de la Gherla, cât întreaga-mi viață. Omul acesta, pe lângă faptul că este aproape orb – așa a fost de când era mic -, este etnic român, dat de părinții lui țiganilor să învețe vioara, pentru că nu-l puteau trimite la coasă, întrucât nu vedea. Are un trio, cel mai interesant trio din centrul Câmpiei Transilvaniei, o spun cu toată răspunderea. Spun și de ce: Emil Mihail, violonistul, este român, Urszui Kalman, bracistul, cel care cântă la violă, este maghiar, iar Pusztai Aladar, contrabasistul, este țigan de cultură maghiară. Oamenii aceștia trei reprezintă, fiecare, o feliuță din „tortul” Câmpiei Transilvaniei. Și cântă împreună de peste 50 de ani, muzici românești, țigănești și maghiare. Ei sunt un studiu de caz în sine.
De 10 ani, Bogdan Simion merge pe teren pentru a-și alimenta pasiunea pentru muzică și pentru a-și perfecționa arta
Matricea Românească: Câte melodii cunoști? De asemenea, te rog să-mi vorbești despre proiectul tău, „Șamanul Mut”.
Bogdan Simion: Mi-e greu să spun câte melodii cunosc. Le-am socotit odată, erau 150, 170. Mândria mea este că eu cunosc cel puțin 15 cântece vechi țărănești din fiecare microregiune puternică de muzici tradiționale de la noi din țară, străduindu-mă să le cânt mai ales vocal, și la cobză, acolo unde e cazul, pentru că în Câmpia Transilvaniei și în Maramureș nu m-am dus niciodată cu cobza. Mi se pare lipsă de respect. Mă străduiesc ca emisia mea vocală să fie cât mai aproape de cântarea țărănească. Întotdeauna, cântările din Câmpia Transilvaniei le voi cânta „pe piept”, cu plămânii deschiși, și cu gura larg deschisă. În timp ce cântările țigănești de la București le voi cânta pe „voce de cap”, în falset, încercând să-mi transform glasul în unul feminin, lungind consoanele moi, în special „â-ul” și cântatul melismatic jelit, care leagă, de fapt, lăutăria de cerșetorie. Pentru că structura lăutăriei e legată de cea a cerșetoriei. Putem să vorbim mult sau puțin, dar este aceasta o chestiune profundă de vagabondaj.
În Câmpia Transilvaniei și în Maramureș nu m-am dus niciodată cu cobza. Mi se pare lipsă de respect
Mă străduiesc ca în fiecare povestioară să mă „contopesc” cu locul. Am învățat câteva cântări în limba idiș, am avut un episod în cadrul spectacolului „Șamanul Mut” cu muzicile pierdute ale evreilor din Moldova de Sus. Am avut un taraf tradițional de la Coșula, condus de Doru Farcaș, un splendid violonist rom din Botoșani. Poate că el e ultimul violonist din „vechea gardă” botoșăneană. Să nu uităm că, dacă vorbim de Botoșani, vorbim de Iorga, de Eminescu, de George Enescu, de toată cultura română de la finalul secolului XIX. Nu ai nume mare din literatură și din istorie care să nu fie botoșănean. E ceva acolo!
„Șamanul Mut” este un pariu al meu. În urmă cu patru ani, sătul până peste cap de toți muzicanții care propun fuziune, am zis să fac un proiect care nu propune fuziune, ci „pe crud”, raw vegan, că e la modă. Nu vreau cu „o pătură” de hip hop, de rock. Evident că lumea a zis că sunt nebun să aduc așa ceva într-un club de tineri din București. Niciodată nu am avut spectacol cu mai puțin de 200 de oameni.
Matricea Românească: De ce crezi că a prins spectacolul?
Bogdan Simion: Pentru că nu mai auzi nicăieri aceste muzici. E limpede. În același timp, e trist că a prins, pentru că, în 2017, pot spune foarte relaxat că aceste muzici au devenit exotice.
Bicicleta, un vehicul – așa cum este încadrată din punct de vedere legal – are în spate o frumoasă istorie de aproximativ 200 de ani, perioadă în care aceasta a cunoscut diferite forme, materiale și accesorii, însă numitorul comun al tuturor variantelor fiind nelipsitele două roți. Astăzi, formele bicicletei nu diferă foarte mult de la un model la altul, iar posesorii acestora sunt liberi să-și „pună creativitatea la contribuție” pentru a-și exprima individualitatea. Dacă v-a plăcut serialul de televiziune „American Chopper”, când în fiecare episod se prezenta restaurarea sau chiar realizarea de la zero a unei motociclete, să asiști la același proces desfășurat în jurul unei biciclete este la fel de savuros.
Matricea Românească a pătruns, în Timișoara, într-un astfel de atelier și a cunoscut trei tineri care și-au transformat pasiunea pentru două roți într-o afacere care funcționează pe un principiu adânc înrădăcinat în mentalitatea românească: nu aruncă, ci repară.
Raul Gârleanu și Mihai Borcescu, absolvenți de Arhitectură, au fondat acum câțiva ani „Bicicle TeMe”, după ce au constatat că bicicletele proprii – recondiționate într-un stil aparte – sunt apreciate pe străzile timișorene și că primesc solicitări similare. Acum câteva luni, a fost adus în echipă și Cristi Bereczky, iar cei trei construiesc, personalizează, recondiționează, repară și oferă sfaturi cu privire la păstrarea și utilizarea bicicletei.
Raul Gârleanu (dreapta), evaluând o bicicletă alături de colegul său, Mihai Borcescu (centru) Foto: arhiva personală
„Când ne-am găsit un spațiu pentru atelier, am considerat că era prea mare, pentru că erau 50 metri pătrați, șase biciclete, un banc de lucru, și o canapea. După aproximativ șase luni, spațiul era plin, aveam de lucru zilnic. Am fost bine primiți de comunitatea bicicliștilor. Când am început să facem și cargo-biciclete, chiar nu mai aveam spațiu liber. A trebuit să ne mutăm în alt loc și am avut noroc să prindem unul aproape de centru”, a început Raul relatarea despre cum a evoluat Bicicle TeMe.
Cum recunoaștem pe străzile Timișoarei – și nu numai, din câte mi s-a spus – o bicicletă care a plecat din atelierul băieților? La această întrebare ne-a răspuns Mihai, subliniind că paleta de culori este cea care face diferența: „În general, culorile sunt pastelate, și multe dintre biciclete au cauciucuri crem. Nu folosim culori stridente: roșu, roz, verde fosforescent. Am mai văzut multe biciclete foarte colorate și încărcate. Noi păstrăm o notă de simplitate. Oamenilor le-a plăcut mult asta, dar și ideea de biciclete simplu de întreținut și personalizate. Fiecare vrea ceva aparte, prin care să iasă în evidență”. Raul a completat, explicând că, deși clientul sosește cu propriile idei, ei încearcă să își exprime punctul de vedere și să găsească îmbinarea pefectă a detaliilor.
Pe lângă „cele văzute”, băieții au menționat că la fel de importante sunt și aspectele nevăzute, care-i asigură biciclistului o perioadă lungă de pedalare a vehiculului ecologic.
Bicicleta de oraș a unei domnișoare
„Ținând cont că facem și reparații, încercăm să menținem calitatea produsului cât mai înaltă, respectiv să o menținem pe linia de plutire cu piese bune. Încercăm să convingem clienții că o bicicletă de calitate joasă nu este una în care să investească. Dacă se strică o piesă, încercăm să aducem aceeași piesă sau chiar una mai bună”, a explicat Mihai.
Vestul țării are o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor»
Potrivit fondatorilor Bicicle TeMe, o bicicletă bună este cea „în care poți avea încredere că te va duce și te va aduce înapoi acasă și pe care nu trebuie să o duci la reparat o dată pe săptămână. Penele sunt comune, avem cioburi, cuie și pe piste de bicicletă – acest lucru se întâmplă oriunde. Dar fiabilitatea, încrederea că bicicleta «va ține», că va merge bine, sunt ceva important pentru noi. La una de calitate joasă pot ceda piesele în timpul unei pedalări de grup, și rămâi în urmă în timp ce ceilalți merg mai departe. Nu considerăm că e acceptabil pentru un oraș micuț”.
În atelierul care se bucură de prezența a doi teckeli extrem de prietenoși, deși întâmpină vizitatorii cu lătrături puternice, au pătruns bicicletele tuturor categoriilor de persoane, chiar și din afara Timișoarei.
„Vin și studenți din Germania care locuiesc aici. Ei sunt obișnuiți să meargă cu bicicleta la ei acasă și li se pare normal să o facă și aici, unde studiază. De asemenea, avem clienți toate vârstele. Fetele vor întotdeauna biciclete frumos colorate, cu un stil clasic și, neapărat, trebuie să existe un coș în fața acestora”, s-a amuzat Raul.
Campa, unul dintre cățeii atelierului
Pe lângă bicicletele de care băieții se ocupă zi de zi, în atelier au fost desfășurate proiecte cu care aceștia se mândresc, precum restaurarea bicicletelor din anii ’50, dar și realizarea unei biciclete de mari dimensiuni (chopper bike, foto deschidere), lungă de trei metri, care a uimit țara. „Se merge mai ciudat cu ea, dar se poate. E la fel ca la tir sau la autobuz. Trebuie mult loc de manevră”, au dezvăluit interlocutorii noștri. De asemenea, nici vestitele Pegasuri nu lipsesc din portofoliul lor, alături de bicicletele ale căror construcții au început cu o singură piesă.
Deși Timișoara poate fi comparată, în ceea ce privește comunitatea bicicliștilor, cu București sau Cluj, Cristi a punctat că încă este loc de educație la acest capitol și nu-și explică de ce, odată cu renovarea Centrului Vechi al orașului, ele sunt interzise în spațiul respectiv. Însă Raul a adăugat optimism, spunând că în ultimii ani se observă o toleranță din ce în ce mai ridicată a șoferilor față de vehiculele cu două roți, „atât timp cât bicicliștii nu se expun sau nu fac nebunii în trafic”.
Așa gândim noi, românii: se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă
Același Raul a mai spus că „Vestul țării are, din câte știm, o tradiție în ceea ce privește bicicleta. De exemplu, Lugojul a fost numit «Orașul bicicletelor». Credem că provine din influența austro-ungară. În zona de Vest s-a dezvoltat, poate, și din cauza terenului. Este plat, nu avem dealuri, poduri, nimic greu de depășit cu o bicicletă, și acest lucru o face un instrument foarte ușor de folosit în deplasările zilnice, fără nimic complicat”.
Specificul românesc care gravitează în jurul muncii lor este acea dorință de a repara lucrul care li se așază pe tejghea și de a nu-l arunca.
„În străinătate se practică: «Gata, nu mai merge bine, schimbăm, luăm ceva scump». La noi e: «Hai să vedem ce are, e un pic de lucru la ea, durează câteva ore, nu costă mult, și o să meargă mult timp de acum încolo». Ideea aceasta e înrădăcinată în mentalitatea românească. Se strică Dacia, o dezmembrezi, o repari în fața blocului. Cu ajutorul vecinilor, o să pornească, o să meargă mai prost, dar o să meargă.”
Am fost informată cu privire la faptul că invitatul special al unui eveniment cultural din Timișoara este un doctor, iar undeva, în colțul gândurilor, mi-am format – în mod eronat, evident – imaginea unui personaj sobru și rezervat. Poate și ușor obez. Nu mică mi-a fost mirarea când, alături de amfitrionul evenimentului, scriitorul și jurnalistul Robert Șerban, s-a așezat un domn extrem de prietenos și cu o vădită bunăvoință împregnată adânc în genele sale. Convingerile mi-au fost întărite când am constatat că pe tricoul acestui invitat se putea citi „Anaesthesia rocks”, după modelul logo-ului formației Metallica.
Medicul anestezist Dorel Săndesc a fost invitat să vorbească la lansarea cărții lui Robert Șerban, „Vorbesc în gând, cu voce tare”. Semnele de întrebare în legătură cu această ciudată alăturare mi-au fost brusc dizolvate, atunci când publicului i s-a dezvăluit faptul că medicul este un cititor înfocat de literatură, în special de poezie. Dorel Săndesc este profesor universitar la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest din Timișoara și șeful Clinicii Anestezie Terapie Intensivă din cadrul Spitalului Județean de Urgență din același oraș.
Cartea cred că face parte din instrumentele de resuscitare, de reanimare
„Cartea cred că face parte din instrumentele de resuscitare, de reanimare. În ceea ce privește cititul de poezie, trebuie să recunosc că aceasta este una dintre dependențele mele cunoscute. Nu le recunosc pe toate, dar pe aceasta o recunosc. În ritmul acesta nebun, seara, când vin «rupt» de pe «front», nu mai am timp să citesc decât poezie sau bucăți din Biblie. Pentru că eu trăiesc pe «front». Specialitatea e Terapie Intensivă, reanimare. Ce înseamnă asta: cele mai grave cazuri din spital, indiferent de etiologia lor – neurologice, toxicologie, traumatologice – vin la noi. Sunt cei între viață și moarte. La propriu, noi ne luptăm cu moartea”, a spus anestezistul, în deschiderea evenimentului.
Medicul Dorel Săndesc, vorbind despre cartea lui Robert Șerban, la librăria „La Două Bufnițe” din Timișoara
Dat fiind că aveam siguranța că nu voi întâlni prea curând un astfel de om valoros, la finalul evenimentului am purtat o discuție memorabilă cu medicul Dorel Săndesc. L-am abordat pe profesor pentru a-l întreba mai multe despre cum i-a influențat lectura viața și cum îl ajută poezia să rămână un om senin și cu un umor de calitate, în condițiile în care își petrece aproape întreaga zi printre cei aflați în suferință. Însă, din capul locului, medicul a sublinat că, pentru a simți cu adevărat poezia, omul trebuie să aibă o sensibilitate aparte.
Poţi să trăieşti foarte bine fără poezie, dar eşti incomplet
„Eu le-am zis multor prieteni faptul că ei nu simt, nu trăiesc poezia, și asta îi face, vrând-nevrând, infirmi. Le lipsește acel «organ». Nu este un organ vital, fără îndoială, nu. Pot să trăiască foarte bine și fără el, dar sunt incompleți.”
Este arhicunoscut faptul că medicii au foarte puțin timp liber și, dacă mergem în urmă pe firul evoluției lor profesionale, știm și că studenții la Medicină își dedică întreaga zi studiului de profil. În aceste condiții, cum a dobândit Dorel Săndesc dragostea pentru literatură? Povestea își are sorgintea cu mult timp în urmă, pe când el era „un sălbăticuț din Munții Orăștiei, trăind acolo, între dealuri nesfârșite și între păduri nesfârșite. Știam cuiburile de veverițe, umblam după ele, toată ziua”.
„Și totuși, acolo, minunea a fost ca cineva să-mi inoculeze plăcerea de citi, încă de la vârsta școlară. O dată, a fost prietenul meu mai mare, poetul Petru Romoșan, care îmi dirija lecturile, el fiind antemergător cu câțiva ani. Apoi, a fost doctorul, tocmai doctorul de țară, la care trebuia să merg periodic – întâi săptămânal, apoi lunar -, pentru că aveam roșu în gât și trebuia să îmi facă Moldamin. Mergeam câțiva kilometri. El a început să-mi ghideze lecturile. Avea o bibliotecă uriașă și știu că, după primele experiențe, care erau dureroase și pe care încercam să le evit… eu nu-mi mai aduc aminte nicio durere, pentru că-mi umplea traista de cărți și, când veneam luna viitoare, erau citite toate.
Eu nu-mi mai aduc aminte nicio durere, pentru că doctorul îmi umplea traista de cărți și, când veneam luna viitoare, erau citite toate
Nu-mi mai aduc aminte durerea – decât mirosul bibliotecii și, ușor, mirosul de dispensar. Dar apoi, brusc, treceam, în cealaltă zonă, a mirosului de bibliotecă, unde deșertam traista – noi vorbeam puțin de fiecare dată, nu mult – și mi-o umplea cu alte cărți pe care le «devoram». Omul acela m-a marcat. Am fost, practic, între două surse, între două modele. Bineînțeles, tot citind, începusem să scriu și eu. Prietenul meu Petru Romoșan devenise poet, avea publicații în Tribuna când era în clasa a VII-a. Apoi a mers la Filologie la Cluj. Când venea, scriam și eu și îmi spunea: «Tu vei fi, de fapt, poetul!»”
Prezentul ne demonstrează că Dorel Săndesc a ales să urmeze exemplul celuilalt model în viață, al „doctorului de la sat”, dar a mers înainte, pe drumul carierei profesionale fără să-și lase în urmă prima iubire, lectura.
„Eram pornit pe calea asta, dar brusc am avut un refuz al mimetismului. Mi s-a părut că eu sunt mimetic pentru el, Petru Romoșan, și am refuzat. Apoi, m-am trezit că am dat la Medicină. Nu mi-am dat seama de ce, și toată lumea m-a întrebat asta. Eu eram bun și la fizică, și la matematică, dar mai târziu mi-am dat seama, încercând să răspund: între cele două modele, fugind de poet, m-am dus spre celălalt, spre doctor. Cei doi mi-au influențat viața foarte mult, sunt co-autori la tot ceea ce sunt. La partea bună. Când am mers la liceu, la Orăștie, mi se părea că toți băieții de la oraș sunt extraordinar de deștepți, când erau, de fapt, mai șmecheri. Au descoperit în acesta de faţă, cel care stătea cumva, izolat, că citise mult mai mult decât ei. Lectura m-a ajutat toată viața, bineînțeles.”
Profesorul vrea să aducă istoria artei în Facultatea de Medicină
La rândul său, medicul își dorește să reprezinte mai mult decât un profesor bine instruit pentru studenții săi, ci şi un om care le oferă și cunoștințe esențiale sufletului. Astfel se face că și-a propus să depună toate eforturile necesare pentru a le asigura studenților la Medicină șansa de a participa la cursuri de istoria artei.
„Acești tineri sunt foarte inteligenți, sunt foarte pragmatici, au un soi de civilizație funcțională indiscutabilă. Sunt mai orientați decât noi, dar le lipsește acest tip de cultură profundă, intrinsecă. Eu simt acest handicap.
Acești tineri sunt foarte inteligenți, foarte pragmatici, sunt mai orientați decât noi, dar le lipsește acest tip de cultură profundă, intrinsecă
Zilele acestea suntem într-un soi de negocieri cu Universitatea de Vest, care are facultăți umaniste. Dânșii de acolo au cursuri de istorie a culturii artei, și vreau să fac – și vom face – pentru studenții la Medicină module care pot fi adaptate foarte frumos: «durerea în pictură» sau «moartea».
E necesar acest lucru. Eu îmi amintesc de când eram student, că erau vremurile acelea, în comunism, când nu aveai altă ofertă, comercialul era extrem de redus și singura sursă de distracție era literatura. Acum s-a mai pierdut. Eu simt necesitatea – poate chiar și datoria – să încerc asta cu ei. Eu nu cred că nu se va lipi de nimeni. Blazarea asta… nu sunt de acord cu ea”, a încheiat medicul, pentru Matricea Românească.
Este unul dintre cele mai vechi simboluri din mitologiile lumii, privește mereu înainte și nu în lateral, precum majoritatea înaripatelor, este activă noaptea, și cele mai multe popoare o respectă, pentru că o consideră reprezentarea înțelepciunii, o calitate la care omul a aspirat din vremuri imemoriale.
Matricea Românească a poposit, pentru câteva zile, în Timișoara și a cunoscut două bufnițe simpatice, inteligente – aspect previzibil – și hotărâte să influențeze în mod activ viața culturală din orașul de pe Bega. Dacă v-am pus în dificultate, continuăm prin a explica faptul că le-am cunoscut pe Raluca Selejan și pe Oana Doboși-Potcoavă, fondatoarele celei mai noi și mai „vii” librării din Timișoara, intitulate simplu și extrem de atractiv „La Două Bufnițe”.
Din dragostea pentru lectură și pentru tot ceea ce înseamnă cultură, cele două fete în vârstă de 28 de ani, absolvente de Litere, s-au decis să își înființeze și să împartă cu ceilalți propriul paradis la care tânjim cu toții: o librărie cu sute de cărți. Dar „La Două Bufnițe”, deschisă în luna decembrie 2016, este mai mult decât un loc unde se găsesc volume pe rafturi anoste, etichetate pe categorii. Remarcabil, în această „așezare a spiritului” au loc zeci de evenimente culturale lunar.
Timişorencele Oana Doboși-Potcoavă (stânga) și Raluca Selejan, „bufnițele” care au deschis o librărie aparte Foto: arhiva personală
„Aceasta este o librărie independentă, locală, ce nu aparține niciunei edituri. Am vrut să fie și un loc unde să te simți bine, să citești liniștit, să bei o cafea bună, și să te relaxezi, de aceea ne-am gândit că spațiul trebuie să fie luminos, călduros, cu locuri de citit”, a început Raluca povestea „bufnițelor”, pentru Matricea Românească.
Zis și făcut. Clădirea, de o frumusețe înmărmuritoare, grație tușei vechi a imobilului, a fost populată cu rafturi albe pline de cărți, băncuțe comode cu perne vesele, mese alese cu grijă și alte decorațiuni ce exprimă creativitatea fetelor. Oamenii locului primesc consideraţia cuvenită: produsele realizate manual au un spațiu dedicat, la fel ca și cărțile scriitorilor timișoreni. Discuția purtată a fost „parfumată” discret de mirosul cafelei proaspete a cunoscutului cafegiu Gheorghe Florescu.
Se publică mult în țară și în lume, și cineva trebuie să facă o selecție, mai ales valorică. Noi ne-am asumat rolul acesta, de a face o selecție în oferta noastră
Cititorii care calcă pragul „bufnițelor” vor pleca acasă cu titluri de calitate, întrucât și în această privință, cele două antreprenoare au vrut să le ofere timișorenilor ceva diferit.
„Am vrut ca oferta de carte să fie aleasă «pe sprânceană», pentru că se publică mult în țară și în lume, și cineva trebuie să facă o selecție, mai ales valorică. Noi ne-am asumat rolul acesta, de a face o selecție în oferta noastră. Nu alegem dezvoltare personală, manuală și auxiliare școlare. Literatură comercială, precum best seller-uri, nu avem decât în cantitate mică”, a explicat Oana raționamentul după care sunt alese volumele ce dau viață librăriei.
Colțul scriitorului
Totuși, de ce bufnițe? „Pentru că ele sunt păsări de noapte și noi citim noaptea. Înainte, stăteam noaptea foarte mult și citeam. Acum nu mai e indicat acest lucru, ca să rezistăm în librărie toată ziua. Iar sigla a pornit de la ochelarii noștri. Un artist i-a decupat dintr-o fotografie, i-a conturat de mână, apoi a continuat sigla cu bufnițele”, a răspuns Oana.
Dacă înainte se mai organizau evenimente «fără cap și fără coadă», doar de dragul de a fi organizate, acum publicul începe să fie tot mai educat
E drept, multe librării organizează sau găzduiesc diferite evenimente culturale, dar „La Două Bufnițe” a fost gândită ca un centru în care să se întâlnească toate artele, ajutând astfel Timișoara să înflorească și mai mult. Timp de un an, fetele au lucrat la proiect, au analizat studiul axat pe „consumul” de carte din Timișoara, s-au pus în pielea consumatorului de cultură, făcând și ele parte din comunitate, și au ajuns la concluzia că pot veni cu ceva diferit.
Unul dintre spațiile unde pot fi răsfoite cărți
Așa cum a explicat Raluca, în librăria de pe strada Unirii sunt derulate mai multe activități inedite: „Avem un proiect care se numește «Artist la bufnițe» – un artist, o lucrare, o lună de zile. În fiecare lună, prezentăm câte un artist plastic ce-și aduce o lucrare. Iniţial prezentăm, în cadrul unui eveniment, artistul și lucrarea. Ideea proiectului este să aducem și arta plastică în librărie, să se regăsească și iubitorii de artă printre cărți și printre lucrări de calitate. (…)
În fiecare duminică, li se citesc povești copiilor. De fiecare dată, citește altcineva. Mai avem și lansări de carte, concerte, dezbateri, dar și ore de limba română susținute de către profesoare din Timișoara. Ele vin să țină «altfel» de ore. Aici vin și grupe de la grădiniță să le citim sau să le povestim ce înseamnă o carte”.
Atmosfera de „La Două Bufnițe” îmbie la reflecţie
Și pentru că nu se poate vorbi despre cultură în Timișoara contemporană fără a ne duce cu gândul la titlul de Capitală Culturală Europeană a anului 2021, cu care orașul din Banat se poate mândri, le-am întrebat pe fete cum văd viitorul din acest punct de vedere, iar Raluca este de părere că lucrurile se mișcă într-o direcție pozitivă.
„Vor fi și mai multe evenimente, iar publicul va fi din ce în ce mai selectiv. Dacă înainte se mai organizau evenimente «fără cap și fără coadă», doar de dragul de a fi organizate, acum publicul începe să fie tot mai educat. În prezent, se organizează foarte multe evenimente culturale și de către instituțiile de stat consacrate, care au publicul lor și au sălile pline. Foarte rar, sălile nu sunt pline la Operă, Filarmonică sau la teatre. Dar, de doi ani încoace, nu mai găsim bilete la teatru și la alte evenimente. Publicul devine tot mai pretențios, iar aceasta este bine, deoarece tu, ca organizator de evenimente și ca educator cultural, îți ridici standardele și îți faci meseria foarte bine, nu cum era la început: «Merge și așa!».”
Încăperea dedicată copiilor și adolescenților
Oana vede în marele eveniment din 2021 o frumoasă revanşă a urbei natale: „Timișoara a fost văzută, prin excelență, ca un spațiu economic foarte prosper, nu generator de cultură, ceea ce nu e adevărat. Dar se crease un soi de stare, și toată lumea se văita că Timișoara nu a excelat niciodată nici în artă. Iată că, acum, am câștigat competiția de Capitală Europeană a Culturii”.
Timișoara a fost văzută, prin excelență, ca un spațiu economic foarte prosper, nu generator de cultură
Fiind, la rândul meu, iubitoare de cărți, curiozitatea dacă profesia de librar este așa cum mi-o imaginez s-a strecurat în discuție.
„Este multă administrație în spate, mai mult decât literatură. Din afară, se creează imaginea idilică potrivit căreia stai și citești. Nu e așa. Dar nici nu e cel mai stresant loc de muncă de pe pământ. Dacă ești și antreprenor, ai lucruri să la care să te gândești noaptea. Însă în «inima» meseriei stau cartea și lectura”, a conchis Oana, pentru Matricea Românească, aruncând lumină în culisele acestei minunate oaze de cultură din Timişoara.
„Bufniţele” bănăţene au şi veleităţi muzicale. În imagine, spaţiul închinat evenimentelor de profil
Bam, bam, bam! Bam, bam, bam! Grijile despre cum va decurge interviul, despre frigul înțepător de afară sau chiar despre ce o să gătesc atunci când voi ajunge acasă au dispărut instantaneu, imediat ce am început să lovesc toba mică din piele -...
Cred că este cel mai prietenos om pe care l-am cunoscut. Regizorul Crista Bilciu emană căldură și vorbește oricând, cu plăcere, despre teatru și despre frumosul pe care-l aduce această artă. Matricea Românească a luat parte recent la Festivalul European al...
A spune că străinii consideră că românii sunt prietenoși și foarte competenți nu mai este demult o noutate. Însă, atunci când remarca vine din partea unui profesor universitar dintr-una dintre cele mai dezvoltate țări ale Europei, ea capătă un cu totul...
Vasile Şuşca, un cu totul special creator de măşti din Săcel, Maramureş, e unul dintre acei oameni-busolă, care, atunci când îţi trec calea, îţi arată şi direcţia bună. O discuţie cu românul care ne demască şi ne descoperă adevărata faţă, chiar...
În urma unei discuții cu directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, am ajuns la concluzia că Museikon, primul muzeu de artă religioasă din țară, este unul binevenit pentru întreaga Românie, nu doar pentru albaiulieni. Nu mai puțin de 5000 de...
Într-o cameră micuță și luminoasă, cu pereții de un alb imaculat, se „scriu”, cu un țăcănit imuabil, file din istoria Teatrului Evreiesc de Stat. Nu vorbim despre cabina unui actor cunoscut sau despre spațiul de lucru al unui regizor consacrat, ci despre...
Într-un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat după Paşte, Edgar Vulpe, diacon permanent în cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, opinează că ideea de România “transcende hotarele evidente”, şi că ar trebui să le...
Pe 12 aprilie, de la ora 19:00, Teatrul Excelsior din Bucureşti reia reprezentaţiile la “Thomas Sawyer” (regizor: Horia Suru), despre un Nică a lu’ Ştefan a Petrei american, o istorie fermecătoare a copilăriei - şi a maturizării. Am discutat cu...
https://youtu.be/wzfKnifGv08
Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern,...
Aristotel spunea, în marea lui înțelepciune, că educația este cea mai bună asigurare pentru bătrânețe. Eu aș continua ideea, prin a spune că lectura din fragedă copilărie construiește, fără tăgadă, o viață împlinită. Însă educația unui copil nu...
Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de...
https://www.youtube.com/watch?v=roTL2GPWE3E
Prezentă la Chişinău, Matricea Românească a stat de vorbă cu directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, despre activitatea reputatei instituţii de cultură de peste Prut, dar şi despre legăturile dintre...
https://youtu.be/9hSUfq1hkRY
Cântec de dragoste, interpretat la cobză de către Bogdan Simion
Are numai 26 de ani, este cel mai tânăr cobzar din țara noastră, cântă la o cobză veche de 95 de ani, este absolvent de Litere (licență și master) și...
Bicicleta, un vehicul – așa cum este încadrată din punct de vedere legal – are în spate o frumoasă istorie de aproximativ 200 de ani, perioadă în care aceasta a cunoscut diferite forme, materiale și accesorii, însă numitorul comun al tuturor variantelor...
Am fost informată cu privire la faptul că invitatul special al unui eveniment cultural din Timișoara este un doctor, iar undeva, în colțul gândurilor, mi-am format – în mod eronat, evident – imaginea unui personaj sobru și rezervat. Poate și ușor obez. Nu...
Este unul dintre cele mai vechi simboluri din mitologiile lumii, privește mereu înainte și nu în lateral, precum majoritatea înaripatelor, este activă noaptea, și cele mai multe popoare o respectă, pentru că o consideră reprezentarea înțelepciunii, o...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
