Tag

literatura

Vacanța de iarnă mult-așteptată vine cu pași rapizi și ne aduce răgazul unor lecturi minunate, la adăpost de intemperii și de ce nu, cu ceva dulce la pachet, în ton cu atmosfera de Crăciun.

Matricea Românească a primit și ea darurile literare de la Moș Crăciun, şi vine cu o recomandare de carte românească, ce vă va anima perfect serile de iarnă. Am ales pentru dumneavoastră patru lucrări numai bune de pus sub brad.

„În șalvari și în ișlic”, semnată de Constanța Vintilă - Ghițulescu, este un tablou al societății româneşti în secolul al XVIII-lea

„În șalvari și în ișlic”, semnată de Constanța Vintilă – Ghițulescu, este un tablou al societății româneşti în secolul al XVIII-lea

Constanța Vintilă – Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic, Editura Humanitas, 2012, 448 pag.

Constanța Vintilă-Ghițulescu este o autoare care deja s-a recomandat drept unul dintre cei mai buni istoriografi români ai momentului, aducând publicului cele mai interesante sinteze ale realităților cotidiene din secolele trecute. De această dată, ne vom transpune în secolul al XVIII-lea, unde oamenii, fie ei bogați sau săraci, negustori sau boieri, se iubeau, se despărțeau sau ajungeau în fața instanțelor vremii din pricini diverse. Autoarea cumulează rezultatele unui studiu amănunțit, făcut în arhivele micului tribunal ecleziastic de pe lângă Mitropolia Ţării Româneşti, și oferă cititorului o retrospectivă aparte a unor timpuri demult apuse, dar care au modelat simțămintele unui popor tânăr. Din paginile cărții vor transcende imaginile unui secol al luminilor.

"Amintiri din pribegie", de Neagu Djuvara, este o frumoasă călătorie în timp și în locuri exotice

„Amintiri din pribegie”, de Neagu Djuvara, este o frumoasă călătorie în timp și în locuri exotice

Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, Editura Humanitas, 2012, 656 pag.

De această dată, trecem la memorialistică, și purcedem la o pribegie pe urmele reputatului istoric român Neagu Djuvara. Naraţiunea fluentă și captivanta aventură numită viață face din această biografie o lectură obligatorie, mai ales pentru cultura generală a oricărui cititor cu portofoliu literar de calitate. Firul roșu al evocării parcurge întreg destinul istoricului, deschizând firida trecutului. Veți descoperi nu doar o poveste despre emoții, trăiri şi patriotism, ci și un frumos jurnal de călătorii și impresii, rezultat în urma exilului din Patrie.

Vă așteaptă cu siguranță un deliciu literar, numai bun pentru zilele copioase de vacanță.

Lucrarea lui Constantin Gane se apleacă asupra vieții femeilor românce din secolele XVI-XIX

Lucrarea lui Constantin Gane se apleacă asupra vieții femeilor românce din secolele XVI-XIX

Constantin Gane, Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane, Editura Corint, 2016, 490 pagini

Și pentru că istoria nu a fost dictată doar de bărbați, am decis să includem pe lista noastră o carte ce dezvăluie cititorilor destinul femeilor, care au fost la rândul lor parte a elitelor culturale și sociale autohtone. Lucrarea este o veritabilă istorie de blazon, în care se împletesc studii istorice, jurnale, memorii, monografii, evocări, reeditări sau mărturii inedite despre consoarte românce mai mult sau mai puțin cunoscute publicului larg.

Totodată, este important să menționăm că autorul Constantin Gane (1885–1962) s-a născut în vechea familie boierească moldovenească a Găneştilor, așa că a putut studia problema din chiar inima acelei societăți.

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este o lucrare eseistică de analiză și sinteză sociologică, politologică și ideatică

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este o lucrare eseistică de analiză și sinteză sociologică, politologică și ideatică

Vintilă Mihăilescu, De ce este România astfel?, Editura Polirom, 2017, 312 pag.

Volumul coordonat de către Vintilă Mihăilescu este un răspuns reflexiv, pe alocuri cumva ironic, la demersul lui Lucian Boia din 2013, întruchipat în controversatul eseu „De ce este România altfel”. Antropologul Vintilă Mihăilescu vine cu un compendiu de răspunsuri la această întrebare, date de către sociologi, politologi, istorici, universitari şi cercetători. Cartea se recomandă a fi o luare de poziție vis-a-vis de cele mai frecvente probleme ale națiunii române, compilând observații, note, paranteze și comentarii relevante asupra subiectului.

Volumul este partajat în câteva părți cu titluri mai mult decât sugestive: „Altfelitatea României. Comentarii la eseul profesorului Lucian Boia” sau „Tentații și înfățișări ale excepționalismului românesc”.

Sperăm că veți include această recomandare de carte în listele dumneavoastră de citit, iar vacanța va veni la pachet cu impresii livrești, de aceea vă urăm spor la lecturi și sărbători calde în compania autorilor dumneavoastră favoriți!

 

Foto deschidere: suntparinte.ro

Venea din timpul diez, scrisă de Bogdan Suceavă, este poate cea mai bizară carte din literatura română contemporană citită până acum, dar și cea care zugrăvește cel mai bine substraturile socio-politice din România post-decembristă. Multe și elucubrante sunt teoriile înțesate în paginile acestui roman, învăluite toate într-un misticism religios sau naționalist care nu mă surprinde foarte mult.

Cultul actual al lui Arsenie Boca, peregrinările orbești la moaște, încrederea în tămăduitori, toate s-au dezvoltat pe fundalul de tranziție al anilor ’90, când populația căuta cu disperare să găsească un lider, o figură autoritară care să se ridice deasupra recentului haos democratic. Bogdan Suceavă reușește să descrie cu precizie tocmai aceste momente fundamentale, care contribuie la înțelegerea spiritului român în complexitatea sa.

Țesătura narativă a romanului este una densă, desfășurată pe mai multe planuri. Asistăm la un text care îmbracă toate caznele politice și religioase într-o poleială fantasmagorică, care stârnește deopotrivă râs și enervare pentru că, la un moment dat, te întrebi cam câte aberații mai poate să scornească scriitorul. Comedie neagră sau satiră, „Venea din timpul diez” este despre miracole și șarlatanii absurde.

Ceea ce găsesc eu tulburător la români, și asta ar merita o investigație mai atentă, este tocmai faptul că nebunia în grup are toate șansele să se manifeste la un popor cu puternice tendințe de adunare în turmă. Și mai mult, e ciudat că nici psihiatrii, nici sociologii, nici politologii, nimeni nu se pronunță cu claritate: ce nu merge la oamenii aceștia?

Figura centrală, Vespasian Moisa, apărut din neant, un personaj misterios fără trecut, născut cu niște însemne ciudate pe piept, este Învățătorul în jurul căruia se constituie gruparea sectantă Vestea Domnului, ce își propune să aducă „Viața, Adevărul, Libertatea” în sânul mirenilor. Nu-mi este foarte clar cum reușește să-și găsească adepții, dar, rând pe rând, în jurul său începe să roiască o cohortă de personaje care mai de care mai dubioase, desprinse parcă dintr-o realitate paralelă. Vila din piața Lahovari, pusă la dispoziție de un excentric bogat, devine un fel de templu în care discipolii încep să se perinde.

La ideologia Veștii Domnului contribuie și profesorul de istorie Diaconescu, care promovează ca adevăr absolut teoria vechimii limbii române cu rădăcini de peste 7000 ani, prin decodificarea căreia susține că s-ar putea ajunge la materia angelică. Lucrurile se complică și mai mult prin studiile doctorului Apolodor Arghir despre vibrații și convingerea acestuia că fiecare cuvânt corespunde de fapt unui leac. Îți cam prinzi urechile în toate aceste ipoteze ireale care se și sondează cu descoperirea unui remediu împotriva calviției.

Nimeni nu analizează cu atenție cauzele acestei profunde crize ideatice. Căci este o criză de idei. E suficient ca o idee oarecare să plutească în aer și gata, produce o secție fundamentalistă, oameni care sunt gata să ucidă în numele acelei idei. E ca și cum tot ce ar zbura ar îngheța în aer. Așa și cu ideile. Cum răsar, cum își capătă cea mai monstruoasă materializare. Sau, în alte cazuri, cea mai ridicolă

Lipsa unei acțiuni propriu-zise și a unui dinamism real devin obositoare pe parcurs. Este o descriere continuă a unor personaje îndoielnice care intră și ies din peisaj doar pentru a adânci și mai mult delirul acestei mișcări de turmă, dar care nu explică succesul de care se bucură această sectă. Toni Trubadurul, Margot și Barbie – angrenați într-un triunghi amoros, investitorul bogat din imaginarul emirat Salibaar, bătrânul cu o bibliotecă imensă în subteran, poreclit Sfântul Petru, sunt doar câteva dintre figurile care trec pragul casei din Lahovari.

În paralel, se formează și un grup ai susținătorilor lui Ștefan cel Mare, așa-zișii Ștefăniști, în frunte cu Darius Georgescu, care își propune să se bată tot cu turcii, dar cei ai lumii moderne, și anume, cu proprietarii magazinelor turcești care împânzesc Bucureștiul. Avem și un tip care susține că este spiritul reîncarnat al domnitorului Moldovei, care dorește să preia conducerea țării, cum altfel decât sub foc și spadă.

E totul un delirium tremens din care nu putea să lipsească și Serviciul Român de Informații care se infiltrează în Vestea Domnului prin intermediul unui agent sub acoperire. Locotenentul Trăistariu este un motan roșcat, redus la această înfățișare felină în urma unui experiment cu radiații al KGB-ului. E de râsu’- plânsu’ încercarea autorităților de a stăvili afluxul de grupări sectante care apar ca ciupercile după ploaie la începutul anilor ’90, iar acestea episoade parodice sunt și printre cele mai reușite.

Venea din timpul diez este o satiră a societății românești, pe fundalul unui substrat biblic, în care Bogdan Suceavă critică și ridiculizează influențele politice și religioase din România. În plan concret, Vespasian Moisa ar putea fi un Gregorian Bivolaru, iar măreața Catedrală a Sfântului Andrei, pe care partidul susținător al Veștii Domnului vrea să o construiască, nimic alta decât Catedrala Neamului. Un roman la granița dintre ficțiune și realitate, o lectură anostă dacă nu poți vedea dincolo de acțiunea aparentă, dar plină de revelații pentru cititorii dispuși să descopere subtilitățile unui regim de conducere, de oricare fel.

Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, Editura Polirom, Iași, 2014, 240 pagini

Dana Dumitru

Dana Dumitru

Pasionată de literatură și călătorii, traducătoare de portugheză. Scrie și pe www.bookishstyle.ro
Dana Dumitru

Șantier (1935) este unul dintre cele mai interesante experimente ale literaturii eliadești, dar și ale literaturii române interbelice, o întrepătrundere de jurnal cu ficțiune și comentarii retrospective, un gen pe care Mircea Eliade l-a numit și l-a teoretizat ca fiind roman indirect.

În prefața romanului, Mircea Eliade încearcă să definească și să explice raționamentele care au stat în spatele alegerii acestei denumiri și modalități de a scrie: „Și este cu atît mai sigur «roman», cu cît acel care își înseamnă întîmplări și prefaceri sufletești le face mai spontan, mai nesofisticat. Aceasta, pentru simplul motiv că un romancier, scriind chiar pentru el însuși, va scrie un roman de cîte ori va fi vorba de oameni și de întîmplări, iar nu de teorii sau reverii. Un om care a putut crea o singură dată un «personaj», nu va putea rata niciodată un om viu, pe care l-a cunoscut și iubit”.

 Un om care a putut crea o singură dată un «personaj», nu va putea rata niciodată un om viu, pe care l-a cunoscut și iubit

Document în șantier

Dincolo de toate problemele de încadrare, Șantier rămâne un adevărat document care prezintă „munca” de a crea, dar nu numai atât. Mai găsim aici și problema intelectualului în străinătate, maniera în care acesta se pliază sau nu pe modelul de societate întâlnit, schimbările de mentalitate pe care le suferă, înstrăinarea, știința versus arta și multe alte subteme care populaseră literatura eliadescă încă de la început.

Șantier este inspirat, la fel ca Isabel și Apele Diavolului, India sau nuvelele fantastice, de experiențele trăite ca bursier în India. Este lesne de anticipat și înțeles întrepătrunderea între aceste opere. Mai ales prin asumarea faptului că acesta a pornit de la notele de jurnal din acea perioadă, cărora le-a adăugat comentariile retropective, făcute de la o distanță temporală și spațială confortabilă.

Compromisul dualității

Autorul-narator-personaj din Șantier experimentează, la nivel „profesional” să zicem, trăirea duală, imposibilitatea de a se dedica doar științei sau doar literaturii. El are nevoie de ambele elemente pentru a-și menține „sănătatea”.

El simte o nevoie organică de a pendula în permanență între cele două lumi, găsind în fiecare ceea ce cealaltă nu îi poate oferi. Știința îi oferă posibilitatea de a-și stabili repere exacte care să-l mențină pe o linie de plutire din punct de vedere social, iar literatura îi oferă posibilitatea de a se arăta așa cum este, de a-și prezenta cele mai tainice și mai înfricoșătoare culoare ale gândirii și simțirii. Paradoxal, are nevoie de această „schizofrenie” pentru a-și păstra echilibrul.

În mine se zbat, de cînd mă știu, două mari și seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic

Această dualitate știință-literatură există și la nivel organic. „Schizofrenia” scris-știință rezidă în dualitatea prezentă la nivelul personalității. El simte în mod progresiv nevoia de a se „împărți”, sentimentul scindării devenind din ce în ce mai acut, scopul final al acestor multiple scindări fiind atingerea „absolutului”: „În mine se zbat, de cînd mă știu, două mari și seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic. Dar aș vrea, în același timp, să pot găsi un punct fix de unde nici o experiență și nici un raționament să nu mă poată deplasa; nici o viziune statică, o contemplație directă – fără mijlocirea experienței, – și universală ( oh, mai ales universală! ) – un absolut”.

Literatura și știința – refugii și medicamente

Paradoxal este și modul în care autorul-narator-personaj se raportează la aceste două paliere ale vieții lui profesionale. Ambele îi fac rău, dar nu poate trăi fără niciuna dintre acestea. Pendularea aceasta nu începe întotdeauna de la același capăt, nu este mereu dinspre știință înspre literatură și nici dinspre literatură spre știință.

Scrisul devine un procedeu prin care refulează tot ceea ce îl distruge în viața reală, în știință, devine un loc în care toate neajunsurile sunt dezvăluite și acceptate.

Aș suferi cumplit dacă n-aș putea fi niciodată un om de știință. Cred că n-am iubit nimic pe lume cu mai multă fervoare decât această știință care azi îmi apare atît de indiferentă

Literatura îl sperie și îl împlinește în aceeași măsură. Frica de literatură îl împinge spre acceptarea științei ca mijloc de a-și păstra echilibrul: „E timpul să mă lămuresc. De ce mă schimb cu o uimitoare facilitate? […] Orice experiență sau ardoare nouă, cît ar părea ea de spontană, de întîmplătoare – o regăsesc undeva în dorințele, în visurile, în viciile mele nerealizate. Astăzi vreau să cultiv, iarăși, extremele. Vreau rătăciri, băi de lumină, efuziuni, ritm vegetal, contradicție, fantastic, viciu. Nimic din Gide; acesta e o epavă a adevăratului demonism pe care îl simt în mine mult mai violent, mai sincer, mai eruptiv și, totuși, mai logic susținut de concepte, de raționamente. […] Aș suferi cumplit dacă n-aș putea fi niciodată un om de știință. Cred că n-am iubit nimic pe lume cu mai multă fervoare decât această știință care azi îmi apare atît de indiferentă”.

„Munca” scrisului

Șantier ne oferă o perspectivă originală a „muncii” de a scrie, o adevărată radiografie a unui scriitor. Scrisul îl împinge pe scriitor la îndepărtarea de lume, la o izolare care să permită creația. Am putea chiar spune că munca scrisului îl desfigurează: „Mă întrerup din lucru, ca să însemn aici ce fioroasă și ce dulce este, în același timp, pentru mine, munca scrisului. Fumez țigară după țigară, beau necontenit apă de la gheață și ceai rece, ferestrele sunt  oblonite ca să nu pătrundă arșița, ventilatorul aleargă […] lampa de la biroul meu arde ca în toiul nopții.

Sînt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihnește extenuîndu-mă, dîndu-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grijă

Nu are nimeni voie să intre. După cîteva ceasuri de scris obțin acea oboseală care-ți permite să spui totul, să spui și ce ți s-a întîmplat și ce ai fi vrut să ți se întîmple, ce ai ascuns chiar în visele tale. Simt cum nu mai sînt stăpîn pe condei, pe gînd, pe șirul de litere care se cheamă cum vor, se împreună cum vor. Înțeleg de ce sunt cîteodată paralizat în orice muncă, de ce sînt atunci silit să fac literatură, de ce pe vremuri mă apucam chiar în preajma examenelor de scris romane, rămase neterminate. Sînt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihnește extenuîndu-mă, dîndu-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grijă”.

Odată prins în mrejele literaturii, el nu mai poate scăpa. Renunță până și la știința pe care o dorea cu atâta ardoare, renunță la tot pentru a se putea reflecta în ceea ce scrie. De fiecare dată el își găsește un refugiu în literatură, dar acest refugiu nu îi oferă stabilitate, ci îl răscolește mai mult. De aceea el aleargă din refugiu în refugiu, căutând ceva care să-i ofere stabilitatea mult dorită.

Mircea Eliade, Șantier (roman indirect), Ediția a doua, Cuvânt înainte și îngrijirea ediției: Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1991, 176 p.

 

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Provincia și străinătatea sunt alte două axe spațiale pe care le urmărește literatura lui Mircea Eliade. Întotdeauna aceste spații sunt prezentate în disjuncție față de spațiul considerat „centrul lumii” – orașul sau locul în care conviețuiesc personajele.

Spațialitatea este una dintre coordonatele foarte importante ale operei și gândirii eliadești. Spațiul este în mare măsură responsabil pentru nașterea filosofiilor personajelor, mediul și spațiul fiind principalele mijloace prin intermediul cărora personajele pot fi influențate.

Provincia – spațiu al reabilitării

Provincia are o accepțiune într-un fel peiorativă, dar de asemenea are și avantajul de a fi un spațiu al reculegerii și al remotivării, un spațiu al refacerii personajelor, care se pregătesc pentru o întoarcere în „circul” cosmopolit al marilor orașe.

Putem observa cum de fiecare dată tinerii din romanele lui Eliade își „ fac debutul ” în mijlocul societății bucureștene, pentru ca mai apoi să-și găsească sau nu liniștea în alte orașe. Îndepărtarea de capitală înseamnă moartea gândirii generaționiste (lucru probat în cazul lui David Dragu, personajul din Întoarcerea din Rai, care în provincie reușește să-și scrie opera, dar care nu este recunoscut de către colegii de generație, pierzându-și astfel statutul de lider. Acest statut este redobândit doar în momentul în care se întoarce în București).

Cu toate că în romane apare o întreagă pledoarie pentru viața de provincie, pentru echivalarea ei cu cea din capitală, concluziile nu sunt tocmai benefice. Cel mai îndârjit apărător al vieții de provincie, David Dragu, sfârșește prin a simți că s-a ratat și în provincie și se întoarce în București.

Viața în provincie pe care o vedea ca pe un colac de salvare seamănă mai mult cu o renunțare, cu o fugă din fața propriilor vise. Fuge în provincie, acolo unde este un necunoscut, unde se poate apăra de vechile sale idealuri. Viața în provincie este o continuă fugă de sine. Folosește provincia ca pretext pentru a se apăra, pentru a-și camufla ratarea. Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită, că nu a pus în aplicare cea mai mare spaimă a sa și a generației sale – ratarea.

Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită

Deși, la nivel teoretic, el nu consideră că provincia e cauza ratării intelectualului, ci intelectualul însuși: „Ce înseamnă aia influența mediului de provincie asupra intelectualului? continuă Dragu. Un adevărat intelectual rezistă oricărui mediu. […] Dacă ești tu însuți, înainte de toate tu însuți, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viață, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata. Rămâi tot atât de perfect și de real și la New-York, și la Paris, ca și la Turnu-Măgurele, sau într-un sat din Basarabia. Acest exemplu este grăitor și pentru publicistica lui Eliade, existând o similaritate a filosofiei care apare în ambele forme de exprimare.

Cu toate că în literatură apare crezul din publicistica lui Mircea Eliade, lucrurile nu mai sunt așa de bine delimitate. Literatura nu e atât de tranșantă ca publicistica, în romane apărând și personaje care prezintă contrariul ideilor. Un astfel de exemplu este romancierul Anton Dumitrașcu (Huliganii), scriitorul provincial care visează să devină un mare nume în literatură.

După o asemenea pledoarie pentru superioritatea „geniilor” provinciale, ne-am fi așteptat la un personaj cu adevărat excepțional, care să merite toate încurajările lui David. Eliade ne surprinde încă o dată prin introducerea acestui personaj banal, al cărui singur atu pare a fi faptul că este din provincie.

Străinătatea – „debusolarea” și reinventarea

Ultima oprire pe această axă spațială este reprezentată de străinătate (luând ca studiu de caz India, care apare în Isabel și apele Diavolului și Șantier), ca loc de desfășurare a unui tânăr generaționist român. Personajele celor două romane, odată ajunse în altă țară decât cea de origine, cea în care aveau un scop pentru a lupta, se transformă în niște personaje „debusolate”.

Dar această buimăcire este doar de moment, ei descoperind apoi adevărata libertate, oferită de faptul că sunt doi necunoscuți într-un loc necunoscut. Ei pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte.

Îndepărtarea de țară reprezintă în același timp și un moment de respiro, un moment de reflexie pe care nu și le-ar fi permis atunci când erau prinși în tumultul evenimentelor. Se detașează de problemele generației doar pentru a le privi într-un mod obiectiv care să le permită o și mai acerbă luptă.

Personajele pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte

Tinerii profită de acest popas pentru a trăi cât mai multe experiențe, pentru a se regăsi. Contactul cu colegii de generație îi scoate întotdeauna din contextul indian. Ei se simt vinovați de faptul că acordă mai puțină atenție proiectelor generației și că se axează mai mult pe propria ființă.

Străinătatea înseamnă o libertate pe care nici capitala, nici provincia nu o puteau oferi. Noi perspective sunt aduse la lumină, noi soluții se întrevăd.

Această axă a spațiilor este foarte importantă pentru tânăra generație, reprezentând o modalitate prin care limitele tinerilor sunt încercate.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Pentru că a făcut – şi poate mai face parte – din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel spus, să cadă (dacă nu cumva a căzut demult) în desuetudine pentru că, aşa cum opina Vasile Constantin Boghian în pertinenta “Românii, între Păcală şi Mioriţa”, vârsta adesea imberbă la care tinerii noştri iau contact cu marile creaţii literare – fie ele culte sau populare – este inadecvată pentru o înţelegere şi o apreciere profunde a temelor de substanţă reprezentate în ele.

Observaţia se susţine: este îndoielnic că Slavici a scris “Popa Tanda” având în minte o audienţă tânără. Dimpotrivă: clasicul nostru scrie povestea preotului din Sărăceni, care apare de nicăieri pentru a răsturna status quo-ul indolenţei într-o comunitate încremenită şi a conduce prin exemplu, mai degrabă având în minte un public matur. Citită la 12 sau chiar 18 ani, “Popa Tanda” are caracter anecdotic. Citită la 30 de ani, ea poate constitui un avertisment la timp. La 50, rolul ei e educativ, moralizator, de pildă pentru nepoţi – şi, ar trebui, pentru subordonaţi. Pentru că „Popa Tanda”, nu „Arta Războiului”, e cartea pe care orice şef român trebuie să le-o dăruiască angajaţilor.

Povestea pe scurt: părintele Trandafir, un “popă” drept şi cumpănit, harnic şi grijitor (“adună din multe şi face din nimica ceva”, dezvăluie Slavici), intră în conflict cu enoriaşii din parohia lui, Butucani, “bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală”. “Căderea din Rai” se petrece fiindcă lui Trandafir, om intransigent, nu îi plac pomenile şi ospeţele, pentru care îşi ceartă consătenii, ba – pe deasupra – se pune rău şi cu protopopul, ceea ce îi atrage exilul în Sărăceni.

El avea legea lui: “Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!”

Ajuns în Sărăceni, ne spune Slavici, cu nevastă, doi copii şi desagii deşerţi, popa Trandafir găseşte o comunitate de leneşi – nu atât prin natura lor, cât de la natură: satul aflat în Valea-Seacă e victima inundaţiilor – veche poveste românească -, ceea ce ucide orice iniţiativă.

Unde nu e nădejde de dobândă lipsește și îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să câștige, iară sărăcenenii și-au fost scos gândul de câștig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinși la răcoare; nu puteau, își mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna… vai și amar!

În Sărăceni, continuă Slavici, satul e uliţă, neavând garduri, iar biserica e “lucru de prisos”. Popa nu disperă: caută “să facă din nevoie drag” şi să îşi creeze un rost aici. Însă cum în Sărăceni, “nu erau nici pomeni, nici ospeţe”, părintele începe a-şi lucra fericirea, motivat cel puţin iniţial de cel mai pur autointeres („«Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!» Își puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici.”)

Popa Tanda. "Românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa. El n-a descoperit piatra filosofală a acţiunii"

Popa Tanda. „Românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa. El n-a descoperit piatra filosofală a acţiunii” Foto: umblat.ro

Sărăcenenii sunt însă români şi oameni: sfătuiţi cu binele, apoi treptat admonestaţi şi batjocoriţi pentru “păcatul” de a nu lucra, de a lenevi, îşi pierd răbdarea cu “Popa Tanda” şi-i cer episcopului să-l revoce.

Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mișcat satul înainte, măcar numai atâta cât e de la vorbă până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoși și atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi, câteodată la sfat, câteodată la batjocură. Era lucru minunat: oamenii cunoșteau binele, râdeau de rău, dar nu se urneau din loc

Tanda are de-acum patru copii, şi un sat care i s-a urcat în cap. Doar Dumnezeu – şi munca pe care le-o predica altora – îl mai pot salva. De voie, de nevoie, el devine primul gospodar al localităţii: îşi repară casa, şi-o îngrădeşte, pune ceapă, morcovi, fasole, barabule (cartofi, n.n.), curechi (varză) şi păpuşoi (porumb), în fine ajunge mic artizan şi un soi de primar neoficial, iar tot satul se modelează – după ani de zile de stupoare  – după el.

Catalogat odată “omul dracului”, Tanda redevine “părintele Trandafir” şi “omul lui Dumnezeu”, binecuvântat cu nepoţi şi respectat în comunitate.

De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică: nici din asta nu vedem însă decât cinci ferestre și un acoperământ roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala. (…) Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic.

S-a perimat mesajul lui “Popa Tanda”? Este nuvela lui Slavici, publicată la 1875, o bagatelă, azi? Nicidecum! Într-o societate românească în care avem mai nou “buzzword”-uri şi nu principii de viaţă, în care productivitatea şi eficienţa, religii importate din metropole străine, au înlocuit munca onestă şi răbdarea cuminte a roadelor, în care mulţi tineri visează doar la “leisure” fără să accepte şi responsabilităţile aferente, punând căruţa înaintea cailor, “Popa Tanda” e de o actualitate senzaţională.

Nu, românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa (uneori filosofică, alteori anxioasă), cum ar zice Tudor Gheorghe. El n-a descoperit încă piatra filosofală a acţiunii şi se mulţumeşte a contempla, ceea ce-l face adeseori victimă. Acestea fiind spuse, până vin ruşii, turcii, sau pur şi simplu Marele Potop, ca-n Valea-Seacă a lui Popa Tanda, poate ar trebui să ne luăm destinul în mâini şi să avem curajul de a ne crea viitorul. A citi “Popa Tanda”, poveste clasică despre un român muncitor, e un început de bun augur.

Foto deschidere: montaj după trilulilu.ro

Preferințele literare, aici în Basarabia, în ultimii 7-8 ani au suportat transformări de toată frumusețea. Practic, am căzut dintr-o extremă în alta, ajungând să mediatizăm cărți chick-lit și să suferim de emfaza autorilor de idei pe Facebook. În linii generale, tendința nu este una rea, dacă e să o privim ca pe un exercițiu vital în formarea gusturilor literare și artistice, dar carențele în acest segment se răsfrâng adeseori în tendințele artistice ale tinerei generații.

Dincolo de această evoluție (sau regres, cine știe?) controversată, am avut parte și de unele erupții artistice pe piața cărții, cea mai impresionantă pentru actualitatea din Basarabia fiind apariția romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă.

Pentru cititorul român de peste Prut, acest autor ar putea să rămână necunoscut sau enigmatic, însă aici, în matricea culturii basarabene, el se numără printre cei mai importanți scriitori ai perioadei independenței. Până la apariția cărții Tema pentru acasă, Dabija era un poet convins, care mai cocheta uneori cu eseistica, și un politician carismatic.

Nicolae Dabija a reușit să scoată la iveală subiecte demult închistate în istoria noastră, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste

Lăsând de o parte rufăria murdară a politicii, care învolbură mult spiritele, Nicolae Dabija chiar a dat naștere unui fenomen literar de amploare, fiind practic un deschizător de uși. Dumnealui a reușit să scoată la iveală unele subiecte demult închistate în istoria noastră, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste. Eroul central al narațiunii este un profesor de literatura română, care reneagă puterea comunistă în figura lui Stalin, atunci când portretul acestuia ia locul imaginii simbolice eminesciene. Fiind un reprezentant al intelectualității din Basarabia, Mihai Ulmu este condamnat la detenție în gulag ca urmare a unui proces simulat și derizoriu. Ce nu știe acest Mihai este pura și fierbintea dragoste a elevei sale, Maria Răzeşu, care grație unei fervori feminine pleacă în căutarea lui și îl ajută să evadeze.

O carte a îndrăznelii nobile

Deși subiectul în sine este deja tatonat de așa autori ca Soljenițîn, Vitkovski sau Applebaum, Nicolae Dabija i-a oferit o cu totul altă turnură, răsturnând stereotipuri și transformând un sentiment atât de onorabil în sursa supraviețuirii, fapt pentru care lucrarea sa a avut priză atât la publicul adult, cât și la cel puber.

Rezonanța și sensibilitatea acestui roman său au făcut posibilă introducerea acestuia în curricula academică a liceelor din țară, oferind un plus de valoare procesului educațional. În aceeași ordine de idei, lucrarea nu i-a lăsat indiferenți nici pe criticii literari ale căror opinii au fost, practic, unanime. De exemplu, Jean-Paul Gavard-Perret (poet și critic literar francez) menționează că: „Nicolae Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. Acest roman este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei duse contra tuturor nedreptăților lumii. Autorul ne învață cum să înfruntăm legile forțelor brune sau roșii și cum să ne păstrăm demnitatea chiar și atunci când suntem îngenuncheați.”

Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină

Cu acest punct de vedere, suntem în unanimitate de acord, deoarece sămânța efortului literar transpus în această carte a prins rădăcini în inimile noastre. Țin minte cum plângeam la unele scene emoționale, înăbușindu-mi revolta, căci mintea mea de liceeană refuza să accepte un astfel de destin, o nedreptate atât de mare. Peste ani, când deja această carte se păstra pe rafturile memoriei mele, am scos-o cu grijă ca să vă povestesc despre inocența și magia istoriei celor două suflete, dragostea cărora a răzbit prin mrejele întunecoase ale suferinței și deznădejdii.

Deci, pe final, care este Tema pentru acasă oferită de Nicolae Dabija? Este o sumă de pilde și de principii, de care oamenii nu pot face abstracție, pe care trebuie să le trăim intens la cele mai înalte stări ale condiției umane, rămânând fideli demnității și credinței în bine, în moralitate și în eternitatea unei națiuni.

Ilustrație deschidere: timpul.md

Mircea Eliade și Șantierul operei sale

30 august 2017 |
Șantier (1935) este unul dintre cele mai interesante experimente ale literaturii eliadești, dar și ale literaturii române interbelice, o întrepătrundere de jurnal cu ficțiune și comentarii retrospective, un gen pe care Mircea Eliade l-a numit și l-a...

Axe spațiale în opera eliadescă: provincia și străinătatea

26 Iulie 2017 |
Provincia și străinătatea sunt alte două axe spațiale pe care le urmărește literatura lui Mircea Eliade. Întotdeauna aceste spații sunt prezentate în disjuncție față de spațiul considerat „centrul lumii” – orașul sau locul în care conviețuiesc...

Metafizica muncii la români: “Popa Tanda”, Ioan Slavici

24 Iulie 2017 |
Pentru că a făcut - şi poate mai face parte - din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel...

„Tema pentru acasă” - un bestseller basarabean

30 Iunie 2017 |
Preferințele literare, aici în Basarabia, în ultimii 7-8 ani au suportat transformări de toată frumusețea. Practic, am căzut dintr-o extremă în alta, ajungând să mediatizăm cărți chick-lit și să suferim de emfaza autorilor de idei pe Facebook. În linii...