Încercând să devină „omul complet” în toate domeniile în care activa, Mircea Eliade nu se mulțumește cu succesul obținut de proza autenticistă, trecând imediat la experimentarea unor noi formule: proză fantastică, jurnal, teatru, roman mitic. Din succinta enumerare pe care am făcut-o, se poate observa faptul că literatura lui nu ține cont de granițele genurilor, speciilor sau ale modalităților în care își abordează subiectele.

Lăsând la o parte felul în care este structurată opera literară (în funcție de cele câteva criterii menționate anterior), trebuie menționat faptul că aceasta este interdependentă, fiecare particulă izolată rezonând cu întregul. Spre exemplu, nuvele din cea de-a doua fază a fantasticului devin aparat critic pentru pisele de teatru. În cadrul nuvelelor, Eliade dezvoltă anumite teorii despre teatru, teorii care sunt mai târziu demonstrate de opera sa dramatică.

Preliminariile operei dramaturgice

Trebuie menționat încă de la început că obiectul articolului de față nu îl fac piesele de teatru scrise de Mircea Eliade, ci concepția despre teatru pe care el o dezvoltă în câteva nuvele și, mai cu seamă, în romanul Nouăsprezece trandafiri. Segmentul de teatru al operei lui Eliade nu a fost îndeaproape cercetat de critica românească, cu toate că acesta dezvoltă câteva idei interesante, producând un nou fel de teatru, unul ce poartă în întregime amprentele filosofiei eliadești.

Pentru a face totuși o scurtă trecere în revistă a operei sale dramaturgice, trebuie să menționăm că prima piesă de teatru finalizată de către autor (Iphigenia) a apărut în anul 1939, reușind încă de la apariție să atragă atenția unor foarte importante personalități din lumea culturală interbelică.

Segmentul de teatru al operei lui Eliade nu a fost îndeaproape cercetat de critica românească, deși el dezvoltă idei interesante

Înaintea acesteia, Eliade mai începuse două proiecte, rămase neterminate: Comedia morții și Ciuma. Alte două piese începute în 1943 au rămas neterminate, Oameni și pietre și 1241. Ce-a de-a doua piesă de teatru finalizată (și ultimul proiect în domeniul dramatugiei) a fost Coloana nesfârșită (1970), scrisă după cristalizarea teoriilor sale în domeniul istoriei religiilor.

După cum afirmam anterior, textele și teoriile lui comunică între ele, putându-se observa că încă din 1931 (când lucrează la prima sa piesă de teatru) începe să se contureze procedeul ce avea să fie conceptualizat mai târziu, devenit cunoscut sub sintagma camuflarea sacrului în profan. Unele dintre nuvele lui Eliade (Adio!, Podul, Uniforme de general, Incognito la Buchewald și romanul Nouăsprezece trandafiri) teoretizează o formă nouă de teatru, una pe care Mircea Eliade încearcă s-o desăvârșească mai târziu în piesele sale.

Nouăsprezece trandafiri – romanul mitic și teoriile despre teatru

Conceptual, Nouăsprezece trandafiri se încadrează în etapa romanului mitic a literaturii lui Mircea Eliade. Acest roman abordează problema mitului dintr-o perspectivă diferită față de Noaptea de Sânziene și la un nivel mult mai intelectualist. Nouăsprezece trandafiri este mult mai impregnat de informații mitologice decât romanul anterior, iar firul narativ este deseori întrerupt de monologuri intelectualiste care au rolul unor discursuri de inițiere a cititorului în lumea mitului.

Spectacolul este înfățișat ca singura modalitate de regăsire a ființei originare, singura modalitate de evadare dintr-o istoriografie care are tendința de a conduce omul spre ratare. Teza acestui roman este că spectacolul are o funcție mitică menită să-l conducă pe om spre libertatea absolută, spre libertatea spirituală. Și modalitatea prin care Mircea Eliade a ales să reprezinte spectacolul ca mod de reiterare a mitului este prin intermediul teatrului, care era în mod general considerat simulacrul realității și care apare în roman ca înlocuitor al realității.

Piesele de teatru puse în scenă au întotdeauna un subiect mitic și până și activitatea fizică stă tot sub semnul mitului universal

Personajele abandonează realitatea istorică, istoriografică pentru a se integra în „realitatea primordială”. Această „fugă” a personajelor eliadești de istorie, de prezent nu este o temă nouă în literatura acestuia, dar spre deosebire de celelalte romane, inclusiv cele autenticiste, această fugă este concretizată prin refugierea în haos, în haosul primordial, de dinainte de crearea lumii, haosul din care se poate naște o nouă ființă. Teatrul este cosmogonie, o modalitate de anamneză a timpului mitic, de recreare a ființei fericite. Personajul care pune cel mai bine în aplicare această concepție asupra teatrului este scriitorul Dumitru Anghel Pandele, care își schimbă paradigma sub influența „teoriei” lui Ieronim Thanase.

Întreaga teorie asupra noului mod de a cunoaște teatrul este o completare și nuanțare a teoriei hegeliene asupra istorismului, potrivit căreia Spiritul Universal se manifestă în fiecare eveniment istoric. Dar teoria lui Mircea Eliade merge cu speculația mai departe, propunând o descifrare a acestuia, nemulțumindu-se doar cu înțelegerea și constatarea prezenței acestuia. Și în spiritul acestei nuanțări, întreaga activitate a grupării lui Ieronim Thanase se îndreaptă spre reinterpretarea miturilor universale: piesele de teatru puse în scenă au întotdeauna un subiect mitic și până și activitatea fizică stă tot sub semnul mitului universal. Un exemplu în acest sens este modul în care tinerii cu reale aptitudini pentru înot sunt invitați să studieze „libertatea de mișcare a peștilor”, urmărindu-se aducerea omului la o anulare a naturii sale și la o identificare cu libertatea regnului animal.

Cu toate că opera sa dramatică nu este foarte vastă (în comparație, bineînțeles, cu productivitatea sa în câmpul romanului și nuvelei), aceasta merită cu siguranță luată în considerare ca fiind bucățica de puzzle care completează și perfecționează întregul tablou al operei scriitorului român, mai ales din perspectiva viziunii pe care acesta o propune relativ la interpretarea artei teatrale.

Mircea Eliade, Nouăsprezece trandafiri, Editura Humanitas, București, 2007, 232 pagini

Lumina ce se stinge, roman început de Mircea Eliade în perioada în care se afla la studii în India și publicat în 1934, este una dintre primele opere ale sale în care putem găsi indicii asupra direcției în care avea să se dezvolte literatura sa. Vorbim aici despre literatura fantastică, mitică, dar și despre literatura experiențialistă.

Stilul romanului lui Mircea Eliade este unul destul de greoi, motiv pentru care nici receptarea lui în epocă nu a fost foarte favorabilă. Avem de-a face cu o scriitură destul de densă, în cele aproape 300 de pagini de roman fiind îngrămădite o multitudine de simboluri și teorii, combinată cu un limbaj deloc natural, artificialitatea fiind cuvântul care ar putea descrie mai exact stilul.

Orașul fără nume, personajele cu nume și funcții simbolice

Totul este plasat în sfera unui anumit misticism, pornind încă de la locul în care se „desfășoară acțiunea” romanului. Numele orașului nu este niciodată menționat, singurele indicii geografice fiind celelalte locuri prin care s-au preumblat personajele înainte de a ajunge în orașul simbolic.

Nu aceeași este situația în cazul personajelor. Dacă în ceea ce privește orașul putem imagina plecând de la repere simbolice pe care le descoperim în text, în ceea ce privește personajele, simțim cum autorul insistă foarte mult asupra evidențierii simbolisticii lor. Trei sunt personajele care se desprind și ies în evidență în acest roman dens: Manoil, Haruni și Cesare.

Manoil și Cesare se dezvoltă în linia ispititorilor care avea să populeze proza autenticistă a scriitorului român Mircea Eliade. Cesare, pe de cealaltă parte, anticipează personajele mitice, preocupate de accederea la un illo tempore, dar la o istorie deja trăită (este arhivar) pe care nu încearcă să o modifice – spre deosebire de primii doi –, ci pe care doar o contemplă.

Totul este plasat în sfera unui anumit misticism, pornind încă de la locul în care se „desfășoară acțiunea” romanului

Trebuie precizat că și cei doi ispititori se înscriu în linia personajelor mitice, într-o manieră foarte hibridizată, bineînțeles, ei fiind cei care i se opun lui Cesare: vor să descopere illo tempore, momentul inițial (prin intermediul ritualului) pentru a opera modificări asupra cursului istoriei (cel puțin al celei personale).

Cesare este neinițiatul, cel care întrerupe ritualul, atât prin refuzul de a participa la el, cât și prin faptul că o salvează pe tânăra Melania din incendiul provocat în bibliotecă, condamnându-se astfel singur și la o orbire fizică, nu doar spirituală.

Simbolismul numelor personajelor se învârte în jurul literei „M” (Manoil, Melania, Marta, Maura), Cesare fiind unul dintre puținele personaje al căror nume nu începe cu această literă.

Tot simbolismul numelor se învârte în jurul conceptului de mântuire, întreaga galerie de personaje coagulându-și „energiile” pentru a-l ajuta pe Cesare să-și găsească drumul spre acel illo tempore spiritual pe care refuzase întreaga viață să-l vadă.

Scindarea lumii și confuzia planurilor

După ce întrerupe ritualul inițiat de Manoil, Melania și Dr. Weinrich, Cesare produce schimbări atât asupra lumii reale, cât și asupra celei mitice. Schimbările acestea nu par să-i afecteze pe ceilalți mai mult decât pe el, fiind prins între cele două lumi, neștiind să facă diferența între cele două planuri. Ajunge să aibă o existență pe care nu mai este stăpân.

Ratând șansele de inițiere / mântuire pe care personajele cu nume care încep cu „M” i le oferă, Cesare începe să se alieneze și în planul real, coordonatele sale nemaifiind deloc stabile, trăind într-o perpetuă îngemănare a realului cu miticul / imaginarul. Ajunge să nu mai fie sigur dacă existența lui este una trăită sau una imaginată.

Sinuciderea își face și ea loc în paginile acestui roman, devenind un act cu putere de instaurare a unei noi realități, de modificare a paradigmelor. Înainte de a se sinucide, Manoil îl ispitește pe Cesare, încercând să-l determine să recurgă la acest ultim gest, declanșator al unei noi experiențe mitice.

Conglomerarea simbolurilor

Putem spune că romanul este suprasaturat de mituri, simboluri, indicii care pot fi descoperite și descifrate cu ajutorul cunoștințelor de istoria religiilor, plecând de la simbolistica numelor, a situațiilor și ajungând până la descrierea unor ritualuri tantrice. Scriind această operă în perioada studiilor indiene, Mircea Eliade aglomerează în ea multe dintre simbolurile și modalitățile de raportare ale culturii și filosofiei poporului indian la modul de a trăi istoria și religiozitatea. Acestora le adaugă și câteva elemente de spiritualitate europeană (Cesare descoperă și încearcă să descifreze manuscrisul lui Johannes Scholasticcus, unul dintre patriarhii Bisericii Ortodoxe).

În acest roman încep să se contureze nucleele pe care literatura lui Mircea Eliade le va dezvolta mai târziu

Nici referințele literare nu lipsesc din acest roman, plecând chiar de la titlu. Acesta este o trimitere directă (prin chiar traducerea lui) la romanul lui Rudyard Kipling, The Light That Failed. De asemenea, avem și numeroase trimiteri la André Gide sau la Oscar Wilde.

Trecând peste „defectele” de construcție sau de structură, trebuie apreciat faptul că în acest roman încep să se contureze nucleele pe care literatura lui Mircea Eliade le va dezvolta mai târziu. Este un experiment care are rolul de a ne revela direcțiile ulterioare ale unei proze bazate pe spiritualitate universală, întrepătrunsă cu o mulțime de referiri intertextuale.

Mircea Eliade, Lumina ce se stinge, editura Cartea Românească, București, 1934, 418 p.

Nu doar Viață nouă rămâne un proiect neterminat, ci și Apocalips, un roman publicat în 2000 (tot de Mircea Handoca) sub numele Dubla existență a lui Spiridon V. Vădastra. Dar, după cum urmează să descoperim, Mircea Eliade nu abandonează defintiv acest proiect, ci alege calea „reciclării”, folosind mare parte a acestuia în construcția adevăratului său „roman-roman”, Noaptea de Sânziene.

Deși romanul publicat de Mircea Handoca poartă titlul de Dubla existență a lui Spiridon V. Vădastra, după lectură ne dăm seama că avem de-a face cu un Vădastra incomplet. Un Vădastra pe care îl putem completa doar dacă citim și Noaptea de Sânziene, știind contextul în care au fost scrise și publicate aceste romane.

În trecerea de la Apocalips, la Noaptea de Sânziene

Înainte de toate, trebuie lămurit titlul acestui roman publicat după moartea autorului. Numit inițial Apocalips, acesta apare acum sub numele menționat mai sus. De ce? Pentru că ceea ce trebuia să se numească Apocalips trebuia să fie un „roman-roman”, un roman care să pună în discuție și să analizeze diversele aspecte ale vieții și societății omenești. Apocalips era denumirea hiperbolică a războiului, mare parte a romanului trebuind să descrie modificările pe care războiul le operează atât la nivel colectiv, cât și individual. După cum se poate constata după lectura romanului, Mircea Eliade nu a reușit să-și ducă la capăt acest proiect. De aceea, ne pare firească decizia editorului de a nu păstra titlul originar.

Prin titlul Dubla existență…, Mircea Handoca se îndepărtează de dorința inițială a autorului (care dorea să descrie ororile războiului, privit apocaliptic), dar insistă și asupra faptului că Noaptea de Sânziene folosește o serie din personajele schițate în Apocalips, în special personajul principal din primul roman, Vădastra. Câteva dintre personaje își păstrează numele (Spiridon Vădastra și domnișoara Zisu), altele își păstrează atributele (Evghenie din primul roman devine Băleanu în Noaptea de Sânziene, nepăstrându-și numele, dar păstrând funcția de locotenent și povestea de dragoste pe care o trăiește cu soția unui om foarte bogat).

Și acest roman își găsește ecoul în paginile jurnalului lui Mircea Eliade. Aceste ergografii sunt foarte utile celor care vor să studieze și analizeze întreg ansamblul operei eliadești, fie că este vorba de cea literară sau cea științifică

Așa cum ne-a obișnuit, și acest roman își găsește ecoul în paginile jurnalului lui Mircea Eliade. Aceste ergografii sunt foarte utile celor care vor să studieze și analizeze întreg ansamblul operei eliadești, fie că este vorba de cea literară sau cea științifică. Găsim în Jurnalul scriitorului diverse pasaje în care descrie modalitatea în care vrea să integreze anumite părți din Apocalips în noul roman: „[…] am descoperit cum aș putea integra în Noaptea de Sânziene (căci așa se cheamă noul meu roman) o bună parte din Apocalips; adică, toate episoadele semnificative. Renunț la toată partea întâi, Vădastra în liceu și facultate.

Întâlnirea cu Ștefan, posibilă doar prin vecinătatea camerelor de hotel (voi folosi o parte din experiența mea cu Nr. 18). Scap, astfel, de un «work in progress» care mă obseda de mulți ani. Și salvez totuși măcar o sută douăzeci de pagini din cele peste trei sute scrise. (N.B. Apocalips, început la 12 decembrie 1942, fusese definitiv abandonat în primăvara 1944)” (Jurnal, vol. I, ediție îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, București, 1993, p. 152).

Cei doi Vădastra

În ceea ce-l privește pe Vădastra, el păstrează din primul roman numele, dar și nevoia de grandilocvență. Avem de-a face cu un grandoman care simte mereu nevoia unei confirmări și care-și pune în evidență mereu handicapul (are două degete paralizate și un ochi de sticlă) pentru a sublinia astfel faptul că el este nevoit să facă eforturi mai mari pentru a deveni cineva, eforturi pe care, totuși, le face din dorința de a se autodepăși. Întreaga atitudine a lui Vădastra, și în primul, dar și în al doilea roman, este un strigăt disperat după afirmare. Este stăpânit de dorința de a fi remarcat și de a „reuși” – „scopul scuză mijloacele” putând deveni foarte ușor sloganul lui.

Își dorește atât de mult să fie remarcat și să nu treacă ca o umbră prin viața celorlalte personaje, ajungând chiar să-și dorească să fie compătimit, acest din urmă sentiment fiind, din punctul lui de vedere, preferabil indiferenței. Analizându-l pe Spiridon V. Vădastra, în studiul care devine postfața romanului editat de către Mircea Handoca, Nicolae Florescu afirma: „Și totuși, ciudatul și «diabolicul» Vădastra din romanul publicat nu mai găsește decât puține puncte de contact cu anterioara sa proiecție narativă, unde șarja de tip caragialesc pare predominantă. În Noaptea de Sânziene, Monica Lovinescu sesiza (Caete de Dor, nr. cit.), încă de la apariția versiunii franceze a romanului, înrudirea lui Vădastra cu camilpetrescianul Mitică Popescu, el însuși replică a Miticilor caragialești. Starea personajului, în schimb, în Apocalipsul intră în tipologia, binecunoscută, din Momente și schițe, dar modelată și în lumina unei interpretări tragice a comicului diabolic consubstanțial” (Mircea Eliade, Dubla existență a lui Spiridon V. Vădastra, cuvânt înainte de Mircea Handoca, post scriptum de Nicolae Florescu, Editura Jurnalul literar, București, 2000, p. 167).

Romanul rămâne un nod important în mecanismul operei eliadești, oferind indicii valoroase cu privire la modul de funcționare a mașinăriei creației autorului român

Atât romanul, cât și personajul, sunt construite oarecum liniar, de la început până la sfârșit urmărindu-se transformarea lui Spiridon Vădastra. Elev în penultima clasă de liceu, acesta își face apariția în atelierul doamnei Zisu, urmând a-i fi chiriaș. Îl însoțim în trecerea lui de la elev la student, și mai apoi la avocat stagiar și constatăm platitudinea acestuia: este același de la început până la sfârșit, dominat de aceleași dorințe și angoase.

În schimb, descoperim în doamna Zisu un personaj care ar fi meritat să fie mai mult exploatat, atât în acest roman, cât și în Noaptea de Sânziene. Tragismul acestui personaj (cea care fusese – legenda spune – etalonul frumuseții în junețea-i, fiind obișnuită cu un nivel de trai foarte ridicat, ajunge să trăiască în niște condiții mizere) contrabalansează comicul stârnit de pseudo-tragismul „chinuitului” Vădastra.

Trecând peste inevitabilele critici care pot fi aduse construcției romanului, acesta rămâne un nod important în mecanismul operei eliadești, oferind indicii valoroase cu privire la modul de funcționare a mașinăriei creației autorului român, la maniera în care un personaj sau o situație dintr-un roman își găsește valorificarea într-altul.

Mircea Eliade, Dubla existență a lui Spiridon V. Vădastra, cuvânt înainte de Mircea Handoca, post scriptum de Nicolae Florescu, Editura Jurnalul literar, București, 2000, 176 p.

Ceea ce trebuia să fie o trilogie romanescă a lui Mircea Eliade, nu s-a mai concretizat, ultima parte – cel de-al treilea volum – rămânând neterminată. Această a treia parte purta inițial numele Ștefania, scriitorul schimbându-l ulterior în Viață nouă.

Ștefania, întrucât ea avea să fie eroina acestui ultim roman al seriei, dar Viață nouă pentru că urmărea destinul noului Petru, cel care lăsase deoparte trecutul huliganic și care își găsise menirea în recuperarea averii familiei. Această cea de-a treia parte este mult mai puțin spectaculoasă decât primele două, scriitura este mult inferioară, iar personajele, deși lasă impresia că ar fi putut fi mult mai bine conturate, sunt mult mai neverosimile și mult mai puțin „filosofice”.

Romanul nu mai are, contrar celorlalte din serie, nicio miză filosofică, accentul se pune acum mai ales asupra unor întâmplări care nu schimbă cu nimic situația de ansamblu. La fel cum s-a întâmplat cu trecerea de la Întoarcea din Rai la Huliganii, și aici sunt reluate vechi personaje, acestora fiindu-le adăugate și unele noi.

Nedefinitivat, dar documentat – jurnalul de creație

Poate că acest roman nu ne impresionează prin subiectul pe care îl are sau prin tehnica scriitoricească, dar ne impresionează prin altceva – prin jurnalul de creație pe care îl găsim la sfârșitul volumului. Fără inspirația lui Mircea Handoca, cel care a „adunat” romanul din cutiile de manuscrise, refăcându-l și publicându-l, acest jurnal de creație probabil ar fi rămas inedit. Este ceea ce ridică nivelul interesului cercetătorilor pentru această bucată literară uitată și ignorată de autor.

Jurnalul de creație este un element paraliterar, nu face corp comun cu romanul, putând fi judecat doar prin relație și raportare la el. El este foarte interesant de citit și analizat ca „element antropologic”. Vedem pus pe masă întreg laboratorul de creație al scriitorului: ce voia să scrie, cum voia să scrie, ce urmărea prin personajele pe care le contura etc. Analiza jurnalului este mai provocatoare decât analiza textului propriu-zis.

Ce ar fi putut să fie?

În filele acestui jurnal de creație regăsim o obsesie mai veche a lui Eliade, aceea de a scrie un roman complet. Pentru Mircea Eliade, romanul complet, „romanul-roman” așa cum îl numea el, era unul care să fie scris în maniera romanului lui Lev Tolstoi, Război și pace. Pe lista romanelor complete pe care a vrut să le scrie se mai numără și Apocalips, care va fi ulterior publicat de Mircea Handoca sub numele Dubla existență a lui Spiridon V. Vădastra. Sau ar fi putut să fie un roman care să fie judecat ulterior drept legionar. De ce? Pentru că în bucata de jurnal de creație reprodusă putem descoperi câteva aluzii la personalități și întâmplări politice care urmau să apară în paginile romanului.

Pentru Mircea Eliade, romanul complet, „romanul-roman” așa cum îl numea el, era unul care să fie scris în maniera romanului lui Lev Tolstoi, „Război și pace”

Despre ce fel de întâmplări sau personalități politice este vorba? Despre „tragedia legionarilor” (p. 203) sau despre construirea unor personaje care aveau ca prototip oameni politici ai perioadei (Ion Moța, p. 158) sau formatori de opinie (Nae Ionescu, p. 116). Și în celelalte două romane am asistat la  descrierea situație politice de la mijlocul anilor ’30: greva de la atelierele Grivița, luptele de stradă, înflorirea legionarismului etc.

Așa cum în primele două părți sunt descrise întâlnirile tinerilor generaționiști coagulați în jurul cafenelei Corso, și în cea de-a treia este reprodus unul dintre nucleele care jucase un rol semnificativ în formarea generației furioase de la sfârșitul anilor ’20: cursurile de Logică și de Filosofie ținute de Nae Ionescu în cadrul Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București. Tânărul filosof Tuliu, unul dintre noile personaje din Viață nouă este cel care participă la aceste cursuri, unele dintre cele mai frecventate de către cei care formau societatea bucureșteană (atât personalități politice, cât și personaje „mondene” ale Bucureștiului interbelic).

Femeia în ciclul romanesc al lui Eliade: Ştefania, excepţia care confirmă regula

La o analiză mai atentă a operei lui Mircea Eliade, se poate constata că în foarte rare și puține cazuri personajele feminine joacă un rol important, după cum însuși autorul recunoștea: „În afară de Ștefania din Viață nouă, pe care nu apucasem s-o descriu, personajele mele feminine de până atunci erau prezentate în două dimensiuni; nu-și revelaseră dimensiunea lor profundă, modul lor propriu de a fi. Erau reduse la «psihologie» și «evenimente». Dimpotrivă, mă pasionase «dimensiunea profundă» a masculinității” (Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Mircea Handoca, Editura Humanitas, București, 1991, p. 34).

În cel mai bun caz, femeia are rol de „adjuvant”, ca în cazul personajelor din basme, a căror singură menire este aceea de a-l ajuta pe „erou”. Romanele lui Eliade, sunt pline de „anti-eroi” înconjurați de „adjuvante”.

În primele două romane, femeia avea același statut pe care îl avea și iubirea: constrângere, limitare a bărbatului care trebuia să trăiască exclusiv intelectual (de unde și teoriile abstinenței), obiect al plăcerii sau al ispitirii, declanșator al experienței. Romanele din perioada autenticistă fac paradă de misoginism.

În afară de Ștefania, pe care nu apucasem s-o descriu, personajele mele feminine de până atunci erau prezentate în două dimensiuni; nu-și revelaseră dimensiunea lor profundă, modul lor propriu de a fi

Stilul în care sunt scrise fragmentele de roman îl anticipează pe cel din Nuntă în cer, Ștefania jucând unul dintre rolurile principale, nu degeaba titlul inițial al acestei ultime părți fusese inițial Ștefania. Ea este unul dintre puținele personaje feminine din literatura lui Mircea Eliade care îndrăznește să aibă opinii și „atitudini intelectuale” și care rezistă „abandonării sinelui” în fața bărbatului. Ștefania este prima femeie care preferă iubirea intelectuală celei domestice.

Dar, înainte de a emite toate judecățile de valoare, trebuie să ținem seama de faptul că varianta pe care o citim nu este cea finală, ea neprimind „bunul de tipar” din partea creatorului său, noi limitându-ne la a analiza și judeca bucăți din ceea ce ar fi putut să fie sau intenții care poate nu ar fi fost concretizate.

Mircea Eliade, Viață nouă, Ediție îngrijită de Mircea Handoca, Editura Jurnalul literar, București, 1999, 224 p.

Huliganii (1935), cel de-al doilea roman al trilogiei începute de către Mircea Eliade cu Întoarcerea din Rai, reia firul întâmplărilor din familia Anicet, fir întrerupt de sinuciderea lui Pavel. Reia și o parte dintre personaje: David Dragu și Petru Anicet, în special, dar și parte a grupului de intelectuali de la Corso. Acestora li se alătură noi personaje, cel mai notabil fiind Alexandru Pleșa – cel mai bun prieten al lui Petru, împreună cu care pune în practică „doctrina huliganică”.

Dacă în primul roman al ciclului domină teama ratării (care conduce până la urmă la sinuciderea personajului principal, sinucidere văzută ca singura posibilitate de evitare a declinului intelectual și spiritual), în cel de-al doilea, ratarea este evitată prin adoptarea huliganismului. Aici fapta își pierde statutul de concept, teoria începând să fie pusă în practică de cei doi prieteni, Petru și Alexandru.

În Întoarcerea din Rai jurnalul și monologul interior aveau rolul de a ne arăta exact gândurile întreținute de către personaje. În Huliganii monologul interior dispare, locul lui în demascarea adevăratelor crezuri fiind luat de scrisori.

Arta huliganismului, așa cum este ea văzută de către personaje

După cum o arată și titlul, întregul roman este construit în jurul conceptului de „huligan” și a definirii atitudinii care se subscrie acestuia. David este primul care numește generația lui Petru și Alexandru o generație de huligani, exprimându-și regretul că nu mai poate face parte integrantă din mișcare: „La 18 ani, ești încă liber, în opinii, în acte, liber chiar pe teoria pe care ți-o vei alege în interpretarea vieții. La 25 de ani, după ce ți-ai spus primul cuvînt, – și orice ai face, la acea vîrstă, nu e decît un cuvînt – ești deja secat, fixat. Trebuie să rămîi tu însuți, să fii tu însuți, să te realizezi, să creezi… Dacă ai ști cît vă invidiez, pe d-ta, pe Petru, pe toți huliganii… […] Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decît în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume, – nu va crea nimic. Să poți uita adevărurile, să ai atîta viață în tine încît adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida – iată vocația de huligan…”.

Existența unor legi este imperios necesară pentru condiția de huligan! Huliganii trebuie să aibă legi pe care să le încalce

Pentru tinerii din această nouă generație, libertatea echivalează cu posibilitatea de a face orice, de a nu cenzura nicio pornire, de a nu lua în considerare nicio lege (fie ea scrisă sau nescrisă). Deși am crede că anarhia ar fi cea mai potrivită formă pentru comportamentul noilor tineri, aceștia vin și ne pulverizează raționamentul, considerând anarhia tot formă a robiei: dacă nu ar mai avea nicio regulă și totul ar fi permis, nu ar mai avea împotriva cui sau a ce se revolta. Prin urmare, existența unor legi este imperios necesară pentru condiția de huligan! Huliganii trebuie să aibă legi pe care să le încalce.

Resorturile huliganismului acestor personaje se găsesc într-o acută stare de frustrare. Toți au fost, la un moment dat, umiliți sau au suferit și, în consecință, cred că acest lucru le conferă dreptul de a se răzvrăti în prezent.

Prototipul huliganului – cealaltă jumătate de apostol

Prototipul huliganului este Petru Anicet, fratele personajului principal din Întoarcerea din Rai. Chiar dacă Pavel a murit, amintirea lui continuă să-l subjuge pe Petru. Acum el nu mai este „fratele mai mic al lui Pavel”, ci este „fratele lui Pavel, cel care s-a sinucis”. Odată cu moartea lui Pavel, Petru ar fi trebuit să capete autonomia pe care și-o dorise atât de mult. Dar acestei autonomii îi este anexată și o imensă responsabilitate, care nu-i conferă deplina libertate pe care și-o imagina. Prins între datoria de „ultim fiu” și dorința de libertate individuală totală, începe să dezvolte și să pună în practică filosofia huliganică.

«Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decît în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume, – nu va crea nimic. Să poți uita adevărurile, să ai atîta viață în tine încît adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida – iată vocația de huligan…»

Acesta se simte superior tuturor oamenilor, având dreptul de a face orice, nimic nu-l limitează deoarece consideră că a suferit prea mult, că a fost supus la prea multe umilințe: „Să știi, să simți că poți face orice pentru că ai ratat totul, pentru că te-ai umilit, ai provocat suferință în jurul tău. După toate cîte am suferit eu și mama din cauza Norei, cine m-ar putea opri să mă răzbun, s-o părăsesc, s-o ucid chiar?… Mi-e îngăduit orice… Ce extraordinară libertate! ”

Își arogă singur dreptul de a-i umili pe ceilalți, de a-i face să sufere și de a-i schimba radical. El face toate aceste lucruri fără a avea nici măcar o urmă de regret. Conștiința se estompează în relațiile cu ceilalți. Individualismul este mult mai important decât colectivitatea.

Odată cu pierderea casei în care locuiau, ajungând într-un mediu degradat și degradant, Petru își pierde toate reperele, dezvoltându-și o filosofie bazată pe un egoism survenit tocmai din suferința pe care a îndurat-o. Tratează viața celorlalți ca pe propriul teren de joacă, dezvoltându-și inimaginabile capacități de manipulare.

Resorturile huliganismului acestor personaje se găsesc într-o acută stare de frustrare. Toți au fost, la un moment dat, umiliți sau au suferit

Singura distincție pe care o face și de care ține cont este cea dintre viața personală și cea profesională. Dacă în viața privată acceptă orice compromis sau acțiune „ilegală” care ar putea să-i pericliteze statutul, în ceea ce privește muzica acest lucru nu mai este valabil. Pentru el, muzica este singurul lucru sacru.

Finalul romanului lui Mircea Eliade ne aduce, inevitabil, în fața unei alte sinucideri. Cea de-a doua din familia Anicet, sinuciderea mamei celor doi „apostoli ratați”. Pe tânărul care se revolta împotriva tuturor îl găsim în ultima scenă a romanului hotărât să recupereze ceea ce a aparținut familiei Anicet. Și astfel asistăm din nou la o redefinire a conceptului de FAPTĂ: inițial văzută ca orice acțiune împotriva legilor societății (furt, manipulare, agresivitate), FAPTA devine echivalentul recuperării „avutului” familiei.  Ispititorul devine victima ispitei.

Mircea Eliade, Huliganii, Ediție îngrijită și cuvînt înainte de Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1992, 356 pagini

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

Este notoriu faptul că autorul Istoriei Religiilor a legat relații de prietenie sau profesionale cu cele mai marcante personalități culturale ale secolului trecut, visul și arhetipul fiind liantul dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung.

Să amintim doar câteva nume din panoplia prietenilor celebri ai lui Mircea Eliade: Giovanni Papini, Carl Schmitt, Ortega y Gasset, Gaston Bachelard, Gabriel Marcel, Raymond Queneau, Roger Caillois, Georges Bataille, René Guénon, Georges Dumézil sau românii Emil Cioran și Eugen Ionescu. La acest şir s-a adăugat Carl Gustav Jung (1875-1961), celebrul psihiatru, psihanalist, discipol și colaborator al lui Freud (de care se desprinde ulterior pentru a-și formula propria teorie), întemeietorul psihologiei analitice.

Unde și de ce se întâlneau Jung și Eliade?

Carl Gustav Jung și Mircea Eliade se întâlneau aproape în fiecare vară la Ascona (stațiune balneară pe malul de nord al Lacului Maggiore în districtul Locarno, cantonul Ticino, Elveția), locul de întâlnire al grupării Eranos. Membrii acestei grupări participau anual la un ciclu de conferințe (discuții) care se desfășurau în decursul unei săptămâni. Conferințele Eranos (Eranos Tagungen) au fost înființate în 1933 de către Carl Gustav Jung și Olga Fröbe-Kapteyn, la sugestia istoricului german al religiilor, Rudolf Otto.

A fost un foarte cunoscut cadru public pentru discuții despre religie, spiritualitate, filosofie, știință, politică și societate. Heinrich Zimmer, Karl Kerényi, Mircea Eliade, Gerschom Scholem, Henry Corbin, Joseph Campbell, Raffaele Pettazzoni, Martin Buber, Gerardus van der Leeuw și alți mari savanți din toată lumea au contribuit de-a lungul timpului la crearea prestigiului acestor conferințe, iar anuarul Eranos (Eranos-Jahrbuch) a fost una din cele mai însemnate publicații ale domeniului. Prin formatul său (o săptămână de prelegeri lungi, urmate de discuții substanțiale, deschise publicului), Eranos a contribuit esențial la consolidarea istoriei religiilor ca domeniu interdisciplinar (evidențiind relațiile cu psihologia, istoria, istoria ideilor, studiile literare, antropologia, științele politice, fizica etc.). După moartea Olgăi Fröbe Kapteyn (1962), a început încet-încet declinul săptămânilor de lucru de la Ascona, Eliade însuşi încetând să le mai frecventeze.

Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung

Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, intenționa chiar să facă o teză de doctorat care avea ca subiect central grupul Eranos și intervențiile lui Mircea Eliade în cadrul acestui ciclu de conferințe. Proiectul acestuia nu a fost dus la îndeplinire, spre bucuria mentorului său, Culianu luându-și doctoratul cu lucrarea despre gnosticism: „Mă bucur, de asemenea, că ai renunţat la teza despre «Eranos». Nu era un «subiect» pentru D-ta. S-ar potrivi mai degrabă unui bio-bibliograf, cu oarecare interes pentru istoria ideilor controversate în lumea contemporană. Gnosticismul, şi rădăcinile lui, sunt cu adevărat probleme vrednice de a fi cercetate de un tânăr cu pregătirea şi orientarea D-tale.” (Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Ediție îngrijitã și note de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Prefață de Matei Călinescu, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 67-68).

Jung – analistul viselor lui Eliade

Au rămas destule mărturii ale relației acestor doi mari gânditori ai secolului trecut: fotografii, scrisori, notații de jurnal. Scriitorul român aștepta cu nerăbdare participarea la ciclul de conferințe Eranos, acesta fiind momentul în care se putea întâlni cu vechi prieteni și colegi, discutând o săptămână întreagă despre subiectele care îi pasionau. „Și visul meu se prelungea în viața-mi” este una dintre propozițiile din romanul Isabel și Apele Diavolului, care poate descrie cel mai bine relația dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung. Un alt motiv pentru care Eliade aștepta cu nerăbdare „săptămâna de la Ascona” era și faptul că știa că urma să se întâlnească cu Jung și puteau glosa pe baza teoriilor lor asupra mitului și arhetipului. În discuțiile „neoficiale” din cadrul săptămânii dedicate conferințelor, în momentele de relaxare, Eliade îi povestea lui Jung ceea ce visa, iar acesta din urmă îi interpreta visele. Era o „joacă exegetică” foarte interesantă, care revela aspecte interesante referitoare la teoriile și raportările celor doi la vis, imaginar și inconștient.

Ce aveau în comun Carl Gustav Jung și Mircea Eliade?

Pe lângă răspunsurile generale care se regăsesc și se deduc din elementele prezentate mai sus, trebuie precizat că ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade). Acestea au fost unele dintre elementele centrale ale operei celor doi exegeți. Fiecare a studiat și s-a raportat la mit și arhetip din perspective diferite, dar rezultatele cercetărilor lor au avut puncte de intersecție. Optica lor asupra arhetipului pare uneori că merge până la identificarea totală, diferențele de interpretare fiind foarte subtile.

Ambii au trăit cu credința că în spatele dezvoltării omului occidental se află un inconștient colectiv (folosind conceptul lui Jung), un nivel care face apel la omul primordial, la miturile și credințele străvechi, care depășesc luciditatea omului care vrea cu orice preț să se agațe de prezentul istoric. Aceștia erau fascinați de raportarea la sacru a omului modern. Filosofia lui Eliade, potrivit căreia Dumnezeu s-a retras și așteaptă să fie descoperit prin intermediul miturilor a fost adesea comentată în comparație cu filosofiile lui Nietzsche, Hegel sau Jung.

Ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade)

În majoritatea cazurilor, miturile lui Eliade au fost asemuite ca structură și importanță arhetipurilor lui Jung. Ioan Petru Culianu subliniază rolul pe care gândirea lui Eliade l-a jucat în dezvoltarea istoriei religiei și a filosofiei secolului al XX-lea, stabilind în același timp liniile de demarcație între cele patru filosofii.

Discuția asupra congruențelor și incongruențelor acestor teorii este una care s-a purtat de-a lungul ultimelor decenii, subtilitățile și implicațiile depășind cu mult spațiul dedicat acestui articol. Aducând în discuție celebrul citat controversat al lui Malraux („Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”), putem remarca contribuția celor doi gânditori ai secolului trecut la reperarea unor „avataruri” ale spiritualității (fie ele religioase sau nu) într-un secol care s-a auto-construit pornind de la decretarea morții lui Dumnezeu de către Nietzsche.

Foto deschidere: Carl Gustav Jung (centru) și Mircea Eliade (dreapta)

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

Întoarcerea din Rai (1934) este romanul cu care Eliade începe prima schimbare de direcție a prozei sale, prima schimbare majoră în ceea ce privește tehnica narativă, renunțând la autenticitatea absolută ca rezultat al folosirii persoanei întâi și încercând un alt fel de autenticitate, instanța narativă îndepărtându-se puțin de personaje, naratorul nemaiidentificându-se cu ele.

Primul lucru care atrage atenția este chiar titlul romanului. Cum adică întoarcere? Din ce Rai? etc. Acestea sunt întrebări care se ivesc de cum ochii cad asupra titlului. Cea mai bună interpretare este dată de însuși autorul romanului: „Întoarcerea din Rai însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor și a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai României Mari. Împreună cu o parte a generației mele, trăisem adolescența și prima tinerețe în această atmosferă și euforie, încredere și tembelism. Știam acum că acest Rai se afla undeva în spatele nostru. Îl pierdusem înainte de a ne fi dat seama că-l cunoscusem […] Evident, Paradisul acesta era de ordin spiritual: era pur și simplu beatitudinea rezultată din împlinirea unui ideal colectiv. Nu presupunea nici un sindrom paradisiac manifest în viața socială, economică sau politică”.

Este romanul care descrie „dramele” și „acțiunile” tinerilor din perioada interbelică, ale celor care au ratat „războiul”, dar care vor să se implice în societatea nou formată, neexcluzând de aici „aventurile” de orice tip: intelectuale, sexuale etc.

Pavel – apostolul cu mască

În acest mediu plin de sexualitate, de contradicții, de înfrângeri și victorii se evidențiază figura tânărului Pavel Anicet, unul dintre liderii „grupului de la Corso” (cafeneaua în care se adunau și discutau filosofia generației).

Cuvântul care pare a-l defini cel mai bine este „contradicție”. Este vorba despre o contradicție interioară, neevidentă și neconstatată de către cei din jur. Pentru exterior (prieteni, familie, iubite) și-a construit o mască. Și-a scris un rol pe care se obligă să-l joace în fiecare zi.

«Întoarcerea din Rai» însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor și a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai României Mari. Împreună cu o parte a generației mele, trăisem adolescența și prima tinerețe în această atmosferă și euforie, încredere și tembelism. Știam acum că acest Rai se afla undeva în spatele nostru

Încă din primele pagini ale romanului putem descoperi scindarea interioară, transpusă la nivelul tehnicii narative: se face foarte clar delimitarea dintre ceea ce gândește și ceea ce le spune celor din jur. Trebuie făcută analogia între monologul interior (omul din spatele măștii, omul cu aplecări spre autodistrugere, cu imense contradicții, care se găsește acaparat de personajul pe care l-a creat) – esența personajului și dialogul (punerea în scenă a rolului pregătit) – masca personajului.

Iubire, asceză și bigamism

Imaginea iubirii apare ca răsturnare a concepțiilor generale asupra acestui sentiment. Nu mai poate fi vorba despre dragostea ca atingere a perfecțiunii, cu efect curativ, ci despre dragostea care te afundă și te schimbă în rău, care nu-ți mai oferă nicio speranță de salvare. Avem de-a face cu distrugerea imaginii idilice, este un mare NU spus cu dispreț, un NU adresat tuturor convingerilor cu privire la sublimul și binefacerile iubirii. Acestui sentiment i se neagă dreptul de a mai înnobila ființa.

Prin intermediul anamnezei (discuțiile dintre Pavel și David – cel mai bun prieten) ne este dezvăluită transformarea pe care o suferă personajul principal. În liceu, părerile lor coincideau, fiind adepții ascezei complete, viața lor trebuind să fie una strict intelectuală. Migrarea lui Pavel dinspre asceză înspre iubire și bigamism se produce odată cu întâlnirea lui Lucky, prima iubită. Transformarea lui este din ce în ce mai pronunțată pe măsură ce relația pe care o are în paralel cu Una și Ghighi evoluează.

Vedem descrisă iubirea ca limitare a libertății omului, ca restrângere sau chiar anulare a eului. Astfel iubirea devine antisocială, devine crimă, asasina individualității.

Până și textul biblic îi oferă lui Pavel prilejul de a-și prezenta opinia cu privire la iubire: „Iisus, dacă ne iubește atît de mult, dacă a simțit și El toată mizeria dragostei, ar trebui să ne învețe să nu mai iubim. Fiți unul cu altul ca streinii. Așa ar trebui să ne spună […] Ceea ce ne împiedică pe noi să ne bucurăm de viața aceasta pămîntească este dragostea”.

Sinuciderea – singura soluție posibilă

Iubirii i se opune, din acest punct de vedere, moartea. Spre deosebire de iubire, care îl limita și înstrăina, moartea îi oferă singura modalitate de a cunoaște adevărata libertate, dincolo de această viață care-i impunea nenumărate limite. Pentru el moartea nu înseamnă ratare, ci devine sinonimă cu reconstituirea întregului, cu recuperarea unității pe care o risipise în iubire. Ea nu este un sfârșit, ci un început.

Nu numai dragostea ratată este cea care îl conduce spre moarte, ci și schimbările care au loc în societate, felul în care prietenii lui reacționează la aceste schimbări. Sinuciderea lui Pavel poate fi pusă și în seama teoriilor asupra faptei (care sunt făcute pe tot parcursul romanului). Dacă în romanele scrise în etapa anterioară fapta era discutată strict la nivel conceptual, în acest roman (și, de fapt, în întreaga serie formată din romanul de față, Huliganii și Viață nouă – rămas neterminat) fapta pare să părăsească planul ideatic și să se concretizeze.

Pentru el moartea nu înseamnă ratare, ci devine sinonimă cu reconstituirea întregului, cu recuperarea unității pe care o risipise în iubire

Pentru el, fapta supremă devine sinuciderea și nu întâmplările din societate (de exemplu, greva de la Atelierele Grivița nu are niciun impact asupra sa, nu reacționează la o posibilitatea unei revoluții pe care el și generația sa o așteptaseră de foarte mult timp). În acest fel, ratează posibilitatea de a provoca o schimbare, de a se putea implica în destinul unui viitor pe care îl visase.

Dar nici îndeplinirea acestei noi fapte nu este una ușoară pentru „eroul nostru”: în momentul în care se hotărăște să apese pe trăgaci, constată cu disperare că piedica revolverului era încă pusă. Un ultim strigăt al lumii acesteia pe care el voia să o părăsească sau încă un semn al neputinței sale. Un sentiment de teamă a pus stăpânire pe el în doar câteva fracțiuni de secundă. Să fi fost teama în fața morții sau în fața unei ratări? Într-un sfârșit, dorința sa de a cunoaște absolutul învinge teama și Pavel comite, deși cu ezitări, FAPTA.

Mircea Eliade, Întoarcerea din Rai, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1992, 303 pagini

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

Despre relația lui Mircea Eliade cu noile mișcări sociale și culturale din perioada în care era profesor la Chicago s-a scris foarte puțin. Andrei Oișteanu se numără printre puținii care au atras atenția asupra acestui lucru în remarcabilul său articol, Mircea Eliade şi mişcarea hippie, publicat în „Dilema Veche” și inclus apoi în volumul Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu.

În timpul perioadei în care își desfășura activitatea de profesor de istoria religiilor în Statele Unite ale Americii, a avut loc marea revoluție spirituală a tinerilor hippie. Raportarea lui Eliade la mișcarea hippie se făcea din perspectiva unui istoric al religiilor, al unui expert în „decriptarea” fenomenelor de natură religioasă și a implicațiilor lor sociale. Curiozitatea și dorința de a cunoaște mai mult l-au determinat să se apropie de studenții lui, care erau parte integrantă a acestei mișcări. Exegetul din el îl forța să privească mișcarea tinerilor americani dintr-o perspectivă externă, detașată, cu scopul de a descoperi mecanismele raționale din spatele noii credințe.

Există foarte multe asemănări între tinerii rebeli de la începutul deceniului 6 al secolului trecut și furioșii tineri din generația pe care Eliade o condusese în perioada de la începutul celui de-al treilea deceniu.

„Sînt toţi în revoltă deschisă contra ideologiilor părinţilor şi ale instituţiilor, îndeosebi contra instituţiilor academice (the Establishment)”. Dacă nu am ști că este o frază din cel de-al doilea volum al jurnalului său în care face referire la mișcarea hippie, am putea crede că avem de-a face cu o descriere a generației care a rămas cunoscută în istoria noastră sub diverse nume: generația Criterion, Tânăra Generație, Generația `27.

Tinerii americani, care pledează pentru o „curățenie” a gândirii și a spiritului prin afișarea unei „murdării” trupești, seamănă foarte mult cu revoltații criteroniști, cel mai mult apropiindu-i nemaiîntâlnita energie cu care duc lupta împotriva generației anterioare (pe care o simt ca pe un factor complexator).

Misticismul, liantul între Profesor și tinerii rebeli

Și mai multe aveau în comun cu liderul generației criterioniste, misticismul fiind probabil principalul liant între bătrânul Profesor și mai tinerii lui discipoli. Eliade era cunoscut în America mai ales datorită cărților sale de istoria religiilor, studenții săi fiind la curent cu faptul că acesta scrisese despre tehnici de inițiere, șamanism, experiențe tantrice etc. De aceea, ei nu vedeau în el doar un expert în istoria religiilor care ar fi putut să le legitimeze mișcarea, ei au văzut în el un fel de guru, un om care a trecut prin toate experiențele pe care ei voiau să le încerce și care ar fi putut să le fie un fel de ghid pe acest drum inițiatic. Doar că Eliade încercase în India acest soi de experiențe tot din imensa curiozitate exegetică care avea să-l caracterizeze întreaga viață.

Experiențele pe care acesta le-a trăit în India au fost experiențe provocate și trecute prin filtrul gândirii, nu experiențe spontane cu caracter religios sau mistic. Experiențe provocate cu bună știință pentru a încerca să aprofundeze cât mai mult cultura pe care o descoperea.

Tinerii hipioți ai anilor `60 au găsit în lucrările lui Mircea Eliade răspunsuri la multe întrebări arzătoare

În romanele sale din ciclul indic sunt descrise iniţieri sexuale sau orgii, inducerea unei anumite stări propice meditaţiei prin consumul unor substanţe halucinogene etc., fapt care i-a determinat pe tinerii americani să se apropie de el ca de un maestru spiritual. Dar, aşa cum menţionam mai sus, experienţele lui Eliade sau ale personajelor sale sunt autoinduse, scopul fiind unul pur raţional şi ştiinţific.

Guru fără voie

Eliade nu era interesat să devină guru-ul vreunei mișcări spirituale, interesul său era acela de a descoperi mecanismele de funcționare ale unei anumite „credințe”, fundamentele și raportarea lor la transcedental / spiritual / arhaic.

Ca mai aproape toate experiențele sale, nici întâlnirea dintre el și mișcarea hippie nu a rămas nevalorificată din punct de vedere literar. După cum el însuși mărturisea în convorbirea cu Claude-Henri Rocquet, Ştefan (personajul principal din Noaptea de Sânziene) împrumută câteva dintre caracteristicile tinerilor revoltați americani: „Este un fel de nostalgie a paradisului, la cea mai de jos treaptă. Această dorinţă de a desfiinţa legile şi structurile inerente oricărei societăţi; de a le desfiinţa pentru a trăi o stare paradisiacă. Mai este adevărat că hippies au voit, şi ei, ca Ştefan, să depăşească condiţiile existenţei obişnuite”. Asemănarea dintre Ștefan și hippies fusese răspunsul la o întrebare care făcea referire la visul tineretului american de a renunța la monogamie.

Monogamia, o preocupare constantă        

Dar, deşi acesta omite să vorbească despre asta în interviul acordat scriitorului francez („Nu, din punct de vedere personal. Ceea ce mă interesa era depăşirea limitelor obişnuite. Dacă această experienţă este posibilă, înseamnă că omul îşi poate transcende condiţia umană. Or, în lumea noastră, modernă, profană, oricine poate visa să iubească două femei în acelaşi timp. Am ales această situaţie pentru că ea poate fi concepută de fiecare din noi”), trebuie remarcat faptul că monogamia fusese o preocupare constantă pentru Eliade, şi nu doar din punct de vedere antropologic, ci şi literar.

Un exemplu în acest sens este romanul Întoarcerea din Rai, în care personajul masculin principal (Pavel Anicet) pendulează între Una şi Ghighi, nereuşind să se desprindă de niciuna dintre ele. Nu trebuie uitat nici faptul că la un moment dat chiar scriitorul s-a aflat în situaţia de a alege între două femei, între Nina Mareş şi Sorana Țopa, prima dintre ele devenindu-i soţie.

Oricare ar fi fost premisele care au condus la această apropiere dintre Eliade şi tânăra generaţie hippie americană, relația stabilită între ei ni se pare interesantă, privită din perspectiva schimbării „rolurilor”: Eliade este acum pus în postura de a nu mai fi un tânăr furios și de a asista la ascensiunea unor tineri care luptau împotriva generației „bătrânilor” din care făcea și el parte.

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă. În cele mai nebunești îmbrățișări eram indiferent. Luciditatea mea deschidea mii ochi noi și savura priveliștea membrelor desfăcute sau incinerate”. Seducția ca act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Subjugarea prin seducție – mecanică a schimbării operate asupra celuilalt.

Fragmentul de mai sus face parte din romanul Isabel și Apele Diavolului, publicat de Mircea Eliade în 1930, după întoarcerea din India. Este evident inspirat din experiența indică trăită de scriitorul român, dar în același timp vine în continuarea liniei începute cu scurtele nuvele regăsite și reunite de Mircea Handoca și Nicolae Florescu în volumul Maddalena. „Panseul” de la începtul acestui articol ar fi putut aparține și personajului principal din nuvela care dă numele volumului.

Doctorul, așa cum este denumit personajul-narator, crede în autorealizarea prin păcat, considerat a fi singura cale spre cunoașterea „completă”. Păcatul este singurul care îi permite luxul de a se desprinde de tot ce-l înconjoară, inclusiv de oamenii pe care vrea să-i schimbe prin manipulare. Îi ispitește și-i dezrădăcinează pe toți, dar mai ales pe Isabel (ținta principală a Doctorului) și pe Tom.

Dar și el este la rândul său un dezrădăcinat, un om care își urăște atât trecutul, cât și țara. Este într-o continuă luptă cu timpul, fiind în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Însă partea pe care își dorește să o experimenteze cel mai mult din acest basm este cea în care personajul este uitat de ceilalți, dorind la rândul lui să fie uitat și să îi uite: „O dorință neînțeleasă de a fi socotit mort, de toți”.

Tinerețea apare în Isabel și Apele Diavolului ca stare ideală, perioada în care omul poate face totul. Conflictul între generații apare încă o dată, dar de data aceasta nu mai este stabilit la nivel social. Este o luptă împotriva bătrâneții văzută ca neputință. Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult.

Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult

În adolescență era stăpânit de dorința de a crea statuia care să simbolizeze „spaima încercată în fața prezenței celuilalt în sine”. Dacă ar fi terminat-o, statuia s-ar fi numit „Nedumerire după victorie”. Această nereușită este simultană cu descoperirea sterilității creative. Amintirea ratării îl va urmări pe tot parcursul romanului, fiind generatoare de complexe, dar și motor extraordinar de propulsie experiențialistă. Noua viață a personajului principal are ca misiune mântuirea de sterilitate, găsirea unor mijloace care să-i asigure eternitatea.

Renunță la artă pentru știință, dar nu este satisfăcut de alegerea sa. Este ca un pendul care se balansează între știință și artă, între ceea ce este exact și îl păstează ancorat în realitate și ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică. Romanul devine unul al crizei intelectuale, al blocării pe un drum și al nevoii de evadare, orice ar însemna această evadare.

Viața, arta, iubirea devin un câmp de joacă. Un maidan pe care regulile sunt făcute de experiențele sexuale, psihedelice și de orice altă natură care să nu implice nici cel mai mic instinct rațional. Singurele reguli sunt cele ale „păcatului”.

Singura spaimă a celui care vrea să-i schimbe pe toți pentru a putea astfel să se schimbe pe sine? MEDIOCRITATEA. Singura cale de a evita picarea în păcatul mediocrității? EXCESUL. Două borne care modelează întreg ansamblul de energii din interiorul romanului.

Iadul este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția «sine qua non»: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric

Veșnica luptă dintre Rai și Iad. Singura distincție? Raiul, punctul cel mai de sus, nu este aici decât punctul de pornire. Iadul preia întâietatea. El este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția sine qua non: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric!

Sfârșitul romanului pare consumist și melodramatic, lăsând să se întrevadă „sforile” cu care sunt legate ideile filosofice de „pielea” personajului. Doctorul lasă în urmă toate experiențele, de tot felul (sexuale, narcotice, homosexuale – influența asupra fiului gazdei și alege soluția pe care visul i-a revelat-o), alegând căsătoria și viața „casnică”. Aceasta îi pare a fi singura direcție în care simte că mai poate evolua. Nu interpretează alegerea ca resemnare, ci ca act curajos de schimbare a paradigmelor. Doctorul renunță la întreaga lui modalitate de a trăi și începe să se proiecteze pe sine prin urmașul său, chiar dacă fiul Isabelei nu este fiul său biologic.

Încep să dispară barierele temporale, personajul nemaifiind obsedat de obținerea tinereții fără bătrânețe, și acceptând soluția vieții fără de moarte: „Sunt un nou născut. Refuzând tinerețea fără bătrânețe, tânjesc viață fără de moarte și mă căsătoresc cu Isabel. Căsătoria fiind legătura transcedentală e nemuritoare – în cer. Iar pe pământ voi trăi prin fiii mei, în veacuri”.

Prin căsătoria cu Isabel, Doctorul este cel care, de această dată începe, să se schimbe. Niciuna dintre vechile angoase nu îl mai tulbură, căsătoria nu mai este „tulburată” de „apele” experiențelor.

Mircea Eliade, Isabel și apele Diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, 155 pagini

Continuând demersul nostru de a prezenta o față mai puțin cunoscută a celebrului Mircea Eliade, propunem spre lectură și analiză volumul de nuvele Maddalena. Acesta reunește unele dintre nuvelele scrise și publicate de Mircea Eliade în presa interbelică, înainte de apariţia romanului Isabel și Apele Diavolului (1930). Pe lângă nuvelele care nu mai fuseseră publicate în volum, cei doi exegeți ai operei eliadești care editează acest volum, Mircea Handoca și Nicolae Florescu, au inclus și nuvelele Aventura și Întâmplare (publicate inițial în volumul Șarpele).

Aceste scurte proze de început sunt tributare lecturilor din perioada formării (Dostoievski, Papini, Balzac etc.) și prefigurează teoriile autenticității pe care le va dezvolta mai târziu Eliade în publicistica sa. Literatura pe care o scrie în perioada autenticistă este în concordanță cu îndemnurile adresate tinerilor în publicistica de la sfârșitul anilor `20. Acesta propune o proză în care obținerea unei valori estetice nu mai este scop în sine, ci rezultatul imediat al relatării pure a unor experiențe. Astfel, valoarea estetică este o caracteristică intrinsecă experienței, accentul nemaifiind pe „cum”, ci pe „ce”.

Temele care aveau să facă subiectele centrale ale operelor experiențialiste ale lui Mircea Eliade încep să se contureze în această perioadă: păcatul, virilitatea, vitalitatea intelectualului, asceza, demonismul și modificarea existenței printr-o continuă răzvrătire (împotriva tuturor structurilor existente sociale sau divine). Personajele acestor nuvele vor și depun toate eforturile pentru a trăi în „păcatul revelator”, pas imperios necesar pe drumul cunoașterii absolute.

Fie că este vorba de gelozie („Prietenul meu se desfăta. Iar eu râdeam, şi mă arătam nepăsător de urâţenia şi neputinţa mea, şi îl linguşeam pe el. Îl linguşeam – pentru că îl uram mult. Şi el mă socotea prieten, şi îmi deschidea gândurile, şi mă îmbrăţişa. Şi nu bănuia cele ce se frământau înlăuntrul meu, şi nu simţea arsura ochilor mei” – Iubirea prietenului meu), egoism (aflat în fața morții – pe o vreme cumplită trei tineri se rătăcesc pe munte –, „eroul” nuvelei Întâmplare se lasă pradă instinctului de conservare și egoismului și nu îl mai interesează soarta fetei căreia în urmă cu câteva zile îi mărturisise iubirea), misoginism, ispitire și respingere (cazul din nuvelele Maddalena), viol (nuvela Cel care trebuie ascultat – povestea unei tentative eșuate de viol – anticipând un episod din romanul Huliganii, violul ca experiență necesară), batjocură etc., personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate (textul Iubirea este o adevărată demontare a mitului construit în jurul acestui sentiment).

Personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate

Este de ajuns să privim câteva dintre titlurile reunite aici pentru a ghici „atitudinea” personajelor în fața „reperelor” impuse de societate: Apologia virilității, Eu, Sfântul Diavol și cele șaisprezeci păpuși, Cel care trebuie ascultat, Iubirea prietenului meu, Păcatul șamd.

După ce în primele texte reunite în acest volum este făcută apologia sexualității și a cunoașterii prin intermediul experiențelor carnale („Cânt fecioarele, cânt vrăşmaşul temut, cânt ispita caldă în înserat, cânt ochii care au aflat să plângă şi să înfrângă. Cânt fecioarele, cânt carnea lor ce curmă săgeata privirilor. Carnea fecioarelor ce turbură seninul – al cerului, al ochiului, al duhului. Carnea fecioarelor, ce va înflori în patimă şi se va pogorî – vis şi umbră turburătoare – pe toate drumurile ce se înalţă către eroism” sau „Cânt vrăjile, cânt ispitele, cânt bucuriile care ne-au luminat sexul în jalnicul său coborâş” – Apologia virilității – Litanii pentru fecioară), în nuvela care dă titlul volumului descoperim un personaj masculin fascinat de fecioria fiicei maestrului său, pictorul Salust.

Tânărul Mircea Eliade

Întreaga miză a nuvelei constă în maniera în care el o ispitește și o abandonează pe fată în momentul în care aceasta cedează ispitei („Maddalena, i-am răspuns, fecioria ţi-am cules-o în cea dintâi seară, când ţi-am despletit cosiţele. Acum, eşti fecioară pentru toţi ceilalţi. Alege-ţi soţul. Descoperă-te şi lui. Apoi alege altul. Pierde-ţi tainele în îmbrăţişările a oricâtor tovarăşi. Vei rămânea mereu fecioară – pentru ceilalţi”) – nu întâmplător numele personajului feminin este Maddalena, trimiterea la Maria Magdalena (în italiană, Maria Maddalena) fiind transparentă. Personajul masculin din această nuvelă, ispititorul care își asumă condiția („Sosi ziua judecăţii. Am îndurat zâmbind batjocora mulţimii şi ura haină a fecioarelor, şi pietrele mamelor şi loviturile târgoveţilor”), ne duce inevitabil cu gândul la Doctorul din Isabel și Apele Diavolului, care vrea să seducă și să supună prin sex.

Nuvelele reunite aici constituie punctul de plecare pentru ceea ce va deveni cunoscut sub numele de proza „autenticistă” sau „experiențialistă” a lui Eliade și trebuie privite ca atare, netrebuind să le fie exagerată valoarea literară. Stilul scriiturii nu este unul foarte bine conturat, modul de structurare a narațiunilor are anumite deficiențe, dar aceste nuvele trebuie apreciate din perspectivă retrospectivă, putând astfel explica modul în care s-a format și dezvoltat gândirea scriitorului român care avea să conducă tânăra generație interbelică și să „teoretizeze” o adevărată direcție a prozei românești de la începutul anilor `30.

Mircea Eliade, Maddalena: nuvele, Editura Jurnalul Literar, București, 1996, 276 pagini

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

Despre Mircea Eliade se știu multe (mai ales după anii `90 au început să iasă la iveală și să fie comentate elemente mai puțin cunoscute și mult mai puțin „confortabile” cu privire la trecutul marelui istoric al religiilor, dar nu este momentul și nici spațiul propice pentru a putea fi puse în discuție elementele controversate ale tinereții lui – discuția fiind una foarte lungă, cu foarte multe ramificații, întinzându-se pe mai multe decenii și neputând fi rezumată în spațiul avut de noi la dispoziție), dar toate lucrurile care se știu sunt pe cât de sigure, pe atât de relative.

Incertitudinile în ceea ce îl privește pe Eliade încep odată cu ziua în care s-a născut și continuă de-a lungul întregii vieți. Născut pe 13 martie 1907 (28 februarie conform calendarului iulian aflat în vigoare în acea perioadă), dar înregistrat de tatăl său cu data de 9 martie pentru a corespunde zilei mucenicilor martiri, viața lui Eliade s-a aflat încă de la început sub semnul unui „misticism”, în zona unui simbolism încărcat de semnificații, pe care a ales să-l dezvolte și continue și el de-a lungul timpului.

Personalitate complexă și care complexează – asta ni se pare cea mai concisă sintagmă prin care poate fi caracterizat Mircea Eliade. Este suficient să aruncăm o singură privire pe lista cărților pe care le-a publicat (beletristică sau literatură de specialitate), la care se adaugă articole, scrisori, jurnale, memorii etc., pentru a ne putea face o idee despre proporțiile pe care le-a dezvoltat ambiția unei personalități proteice (după sintagma impusă de Zoe Petre) – un total de aproximativ 80 de volume. La ceea ce a reușit să realizeze se adaugă o listă și mai lungă de proiecte pe care nu a putut sau nu a avut timp să le ducă la îndeplinire.

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut. Moștenirea lui Eliade la nivel internațional continuă, poziția lui rămânând una centrală în domeniul istoriei religiilor și credințelor religioase, studiile sale făcând parte din bibliografiile obligatorii ale oricărui studiu din domeniul mai sus menționat.

Eliade în perioada „indiană”

Riscând să-i facem o prezentare prea lungă sau una prea scurtă, neintenționând să-i diminuăm realizările și nedorind să creăm impresia că vrem să ascundem „părțile întunecate” ale personalității lui, și alegând să nu mergem pe drumul bătătorit al prezentării sale prin intermediul operei pe care și-a construit-o (din care este suficient să prezentăm doar câteva titluri pentru a ne face o idee – Romanul adolescentului miop, Maitreyi, Domnișoara Christina, Nuntă în cer, La țigănci, Pe strada Mântuleasa, Noaptea de Sânziene; Yoga. Nemurire și libertate, Mitul eternei reîntoarceri, De la Zalmoxis la Genghis Han, Sacrul și profanul, Istoria credințelor și ideilor religioase) am ales să facem o listă ce cuprinde informații mai puțin avute în vedere în prezentările generice care i-au fost făcute de-a lungul timpului, informații cu caracter de „curiozități”, definitorii pentru „istoria mică”:

• Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România;
• A fost căsătorit de două ori: cu Nina Mareș – prima soție, care a murit de cancer în timp ce acesta era reprezentantul României la legația din Portugalia; și cu Christinel Cotescu – pe care a cunoscut-o în Paris și alături de care a fost până la sfârșitul vieții;
• Și-a pierdut de două ori biblioteca. Prima dată când s-a mutat în Anglia, lăsând totul unui prieten din România (inclusiv jurnale) și a doua oară la Chicago, în urma unui incendiu.
• În clasa a VII-a începuse să scrie Memoriile unui soldat de plumb, carte în care voia să reconstruiască întreaga istorie a omenirii. Cele trei caiete cu manuscrisul acestui proiect i-au fost încredințate lui Radu Capriel în 1928;
• Elev fiind, își scurta orele de somn cu câteva minute în fiecare noapte, ajungând să doarmă doar 4 ore (la un moment dat a leșinat, fiind nevoit să oprească pentru un timp experimentele de acest tip), scopul fiind acela de a-și forța corpul să se subordoneze ambițiilor intelectuale;
• Încă din timpul studiilor, când încă nu se afirmase pe plan internațional, le scria marilor personalități ale lumii (mai ales numelor de referință din domeniul filosofiei și istoriei religiilor) pentru a le cere cărți pe care le dona bibliotecii facultății;
• O perioadă a călătoriei sale în India a rămas nedocumentată, considerându-se că și-ar fi petrecut-o în Himalaya alături de călugări, experimentând tehnici șamanice;
• Pentru a putea să reziste ritmului de lucru pe care și-l impusese la maturitate, apela adeseori la „substanțe ajutătoare” (ex.: Pervitin, având rolul de a reduce senzația de teamă și de a crește capacitatea de concentrare – folosit mai ales de soldați în timpului celui de-al Doilea Război Mondial sau în Războiul din Vietnam);
• Fusese întotdeauna fascinat de enciclopedism: marile personalități ale culturii române pe care le-a avut drept modele au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (voia să facă o ediție completă a operei acestuia și să-i dedice o monografie – unul dintre proiectele rămase neterminate) și Nicolae Iorga (cu care a și purtat o polemică);
• Prieten cu Carl Gustav Jung, alături de care a participat la o serie de conferințe în Italia;
• A fost prototipul pentru personajul Radu Grielescu din romanul Ravelstein de Saul Bellow (cu care fusese prieten);

Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România

• Filmul Youth Without Youth al lui Francis Ford Coppola este adaptat după nuvela Tinerețe fără tinerețe (inspirată de basmul preferat al lui Eliade, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte);
• Pe lângă romane și nuvele, a scris și teatru (Iphigenia, Coloana nesfârșită, Oameni și pietre);
• A fost cumnatul lui Ionel Perlea, dirijor și compozitor român;
• Filmul lui preferat era The Clowns, al lui Federico Fellini;
• Spre sfârșitul vieții a suferit de artrită, lucru care l-a împiedicat să continue să scrie și să lucreze în ritmul în care fusese obișnuit (grafomania fiind una dintre trăsăturile lui definitorii);
• A murit în 1986 într-un spital din Chicago, în urma unei congestii cerebrale. A fost găsit de Christinel în fotoliul preferat, zâmbind nemișcat și ținând în brațe cartea Exercices d’admiration a lui Cioran;
• A cerut să fie incinerat, slujba de înmormântare fiind oficiată de preotul ortodox al bisericii românești din Chicago și de reverendul Brown, rectorul Capelei David Rockefeller din incinta campusului Universității din Chicago, unde fusese profesor;
• Nu s-a aflat numele persoanei care a donat banii necesari pentru înființarea catedrei „Mircea Eliade” în cadrul Universității din Chicago.

Acestea sunt doar câteva dintre micile lucruri care contribuie la construirea unui portret-robot care să ne permită apropierea de una dintre cele mai „curioase” personalități ale secolului trecut, o apropiere care să ne încurajeze să trecem dincolo de barierele impuse de imensa erudiție cu care reușește Eliade să-și complexeze cititorii sau partenerii de dialog și să încercăm să recompunem matricea acestuia.

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

Prima „întâlnire” cu opera lui Mircea Eliade nu a fost cu „Nuntă în cer”, romanul despre care urmează să scriu în rândurile ce urmează, dar aceasta a fost cartea care mi-a deschis ochii și care m-a ajutat să înțeleg cât de complexă este iubirea și cât de multe mai avem de învățat și de simțit noi, simplii muritori. Cu „Nuntă în cer” (publicat pentru prima dată în 1938) am avut privilegiul de a pătrunde în sufletul a doi bărbați, Andrei Mavrodin și Barbu Hasnaș, care au cunoscut dragostea absolută, cea chinuitoare și cea care apare „o singură dată în viață”.

Confesiunile celor două personaje – intelectuali bucureșteni, ca în aproape toată beletristica semnată de Mircea Eliade – dezvăluie tulburătoarea coincidență: Andrei și Barbu iubesc aceeași femeie, pe Ileana – Lena. Cei doi se întâlnesc la o cabană și își împărtășesc răscolitoarea poveste de dragoste, iar replicile și implicit viziunea lor asupra acestui intens și misterios sentiment subliniază faptul că iubirea adevărată apare inopinat și devastează viața omului, atunci când la fel de brusc dispare.

Romanul nu este ușor de parcurs și nici de digerat, în special prin prisma dragostei aproape nepământești ilustrate de scriitor, opera evocând cu succes celebrul mit al androginului, legătura indisolubilă dintre cele două principii – feminin şi masculin.

Sentimentul acesta dumneata nu-l poți intui: sentimentul propriului tău naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai târziu în viață, în jurul vârstei de 40 de ani, când încă te mai poți păcăli cu iluzia că tinerețea nu e sfârșită, că undeva trebuie să existe o posibilitate de scăpare

Nu am parcurs cartea pe nerăsuflate, pagină după pagină și capitol după capitol, ci mi-am acordat mici pauze, pentru a reflecta asupra suferinței celor doi bărbați, care se confruntau cu propriul naufragiu, pentru că șarpele crud al singurătății a pătruns în viețile lor: „De-abia după ce mi-am dat seama că Lena nu-mi mai aparține, am înțeles că viața mea a ratat într-un lamentabil naufragiu. Sentimentul acesta dumneata nu-l poți intui: sentimentul propriului tău naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai târziu în viață, în jurul vârstei de 40 de ani, când încă te mai poți păcăli cu iluzia că tinerețea nu e sfârșită, că undeva trebuie să existe o posibilitate de scăpare. Și tocmai iluzia aceasta că ar fi timp să faci ceva, că stă în putința ta să evadezi din mizerie și deșertăciune, nutrește sentimentul ratării și al naufragiului”.

Geniul lui Eliade mi-a arătat, citind „Nuntă în cer”, două viziuni asupra iubirii absolute, trăite la un nivel opus celei contemporane, afectate de mania consumului: „Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te «încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni”.

Astfel de povești dramatice de „amor” reprezintă un laitmotiv în opera lui Eliade, el însuși un om sensibil, care percepe intens trăirile interioare și care are darul de a le transpune cu măiestrie în operele sale, ce au intrat în conştiinţa publicului român. Limbajul folosit în roman este cel cu care ne-a obișnuit autorul – marcant, cu epitete puternice, care își pun amprenta asupra spiritului cititorului.

Ileana sau Lena, femeia care a dat peste cap viața celor doi bărbați, a lăsat urme adânci, de neuitat: „Cu o asemenea dragoste nu te întâlneşti decât o singură dată în viață. Cum spuneai prea bine, asta aparține într-un anumit fel miracolului, de aceea și apare, poate, atât de întâmplător, într-o serie de evenimente cu desăvârșire frivole și nesemnificative… Stă în putința noastră să realizăm acest miracol. Dar ne dăm seama prea târziu de el, ne dăm întotdeauna seama prea târziu…”. Sunt rânduri care amintesc de introspecţiile agonizante ale unui alt intelectual lucid, protagonist şi el al unui roman românesc interbelic de excepţie: Ştefan Gheorghidiu, eroul „Ultimei nopţi de dragoste” a lui Camil Petrescu (1930).

„Nuntă în cer” transformă cititorul, îl răscolește, îi aduce în fața ochilor toate iubirile – eșuate ori nu – care l-au marcat sau care i-au măcinat sufletul. Andrei și Barbu au devenit, pentru mine, mai mult decât niște personaje literare – o dovadă că dragostea, deşi mistuitoare și periculoasă, este totodată mirajul suprem al vieţii omului, fără de care aceasta nu este completă cu adevărat.

Foto deschidere: okian.ro

Nota Matricea Românească: [usr 4]