Cinicii ar spune – şi existenţa golită de viaţă pe care o ducem i-ar confirma – că e tot mai puţină nevoie de poezie în lumea noastră. Pe cale de consecinţă, că e tot mai puţină nevoie de Eminescu – în forma sa ideatică, nu în forma tangibilă, pe care i-a dedicat-o Banca Naţională. De aceea e nevoie tot timpul, şi-n cantităţi cât mai mari.
Cu toate astea, Eminescu supravieţuieşte, de 129 de ani, el, iubitul etern al culturii române. Şi va dăinui de-aci până la sfârşitul zilelor, pentru că Eminescu nu se învecheşte. El, care ne-a arătat ce putem fi, care a extras, cu bugete minime, pentru a vorbi în limbajul drag corporatiştilor, maximum din matricea românească, nu este perisabil.
Eminescu a murit la 39 de ani – unii spun nebun, alţii spun ucis, pentru că era incomod – şi ar fi ingrat şi sinucigaş să-l ucidem încă o dată. Miturile noastre sunt tot mai puţine – ne agăţăm cu disperare de o tenismenă mignonă, cu suflet mare, pe care unii francezi o denigrează în numele libertăţii de expresie – şi nu ne permitem nici un pas înapoi. Cultura românească e, azi, în postura turiştilor care mor făcându-şi selfie-uri pe marginea prăpastiei: prolifică în aparenţă, numai bună de măritiş cu filtrul corect aplicat pe faţă, dar în pragul colapsului, sângerândă şi împrăştiată între stânci la o privire mai atentă.
Eminescu ar fi oripilat de ceea ce se întâmplă azi în cultura românească: i-ar provoca repulsie monopolul exercitat de bătrânii patroni de edituri şi preşedinţi de instituţii, ar acuza faptul că tinerii autori de valoare n-au nici o şansă reală să străpungă cercul auto-reproducător de prietenii şi relaţii din cultură, pentru că aşa funcţionează elitita, ar fi surescitat de situaţia noastră politică şi economică. Eminescu n-ar fi sedus, azi, de posibilităţile tehnologiei, ci s-ar afunda şi mai mult în cronici, în anticariate, în biblioteci.
Eminescu, în multe privinţe, împărtăşeşte soarta lui Arsenie Boca, fără îndoială el însuşi un om de toată isprava în timpul vieţii. Lui, poate cel mai întreg om din cultura românească, mitizarea i-a făcut mai mult rău decât bine. Aşa cum nu de DVD-uri despre minunile lui Arsenie Boca, mărind obscurantismul, avem nevoie, ci de o rugăciune simplă către Tatăl ceresc, tot astfel, nu de discursuri pompoase despre Eminescu avem nevoie, ci de a-i citi poeziile şi de a ne propune să creştem un nou Eminescu. România lui 2018, năpădită de buruiana imposturii, are nevoie de substanţa şi verticalitatea lui Eminescu mai mult ca oricând, mult mai mult ca la 1889.
În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu, aflat în Bucureşti, de la Iaşi, unde iubita sa îl aștepta.
Să ne lăsăm moștenire cuvântul, să ne scriem epistole amoroase, să ne trăim iubirea printre rânduri, ascunși sfios în spatele literelor. Acestea și alte asemenea îndemnuri se potrivesc minunatului roman epistolar dintre marele geniu din poezia românească, Mihai Eminescu, și aleasa inimii sale, Veronica Micle. Dragostea lor, balansată între extremele unor stări ambigue, ne-a rămas moștenire nouă, celor care citim poezia românească eminesciană cu respect și evlavie.
Se pare că a le înțelege spiritul și savoarea cu care s-au iubit în filele acestui roman epistolar, implică multă delicatețe și candoare. Continuând analiza misivelor pe care cei doi, Mihai Eminescu și Veronica Micle, și le adresau, am selectat o scrisoare datată 24 martie 1880, care pornește de la Iași către marele poet, aflat atunci la București, unde lucra în redacția cotidianului „Timpul”.
Misiva, scrisă cu disperare de Veronica Micle, este o rugăciune, o implorare pentru necesitatea de hotărâre, necesitate declanșată de șovăielile lui Mihai Eminescu, poetul ezitând să revină în Iași pentru iubita sa, dar și să o ceară în căsătorie. Veronica încarcă misiva cu propriile frustrări, notând: „Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei…”.
Acest mesaj de la Veronica Micle pentru Mihai Eminescu are și o tentă confuză, apărută din impetuoasa necesitate de echilibru sentimental pe care o resimțea o femeie a acelor vremuri în fața incertitudinii statutului său. Această scrisoare reflectă adevărul despre posibilele repercusiuni ale unei relații cu un poet, Micle spunând: „…și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt astfel?”.
Misiva dezvăluie starea emoțională pe care o traversează Veronica Micle și care va duce ulterior la o nouă despărțire între cei doi:
Scumpul meu Eminescu,
Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura și indiferența oamenilor, lipsa și depărtarea ta, iubirea mea nespusă (sic), toate aceste își împart rând pe rând ființa mea, și în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic și acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată?
Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta. La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simți, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale și totodată să mai pot spera și lupta.
Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar.
Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puțin șiretlic mi-ar fi fost mai de priință!
Iartă, repet, dacă îți fac rău cu această scrisoare, dar am citit „La confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăvește de moarte, și trebuie să știi e de Alfred de Musset Poët, și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt la fel?
Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să știu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să știu ce-i și cum.
Recunoaște, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condițiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură și să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu și care poate tu nici nu le mai cetești.
27 martie 1880 Iași Te sărut din suflet
Veronica
Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000,parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.
Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet, dedicate celor mai scumpe ființe din scurta sa viață.
Astăzi este o zi deosebită. Nu pentru că ar fi acea invenție modernă a zilei îndrăgostiților, ci pentru că astăzi, în îndepărtatul an 1935, venea pe lume un poet deosebit, un bărbat care prin versurile sale pline de patos a cucerit inimile tuturor femeilor, tuturor mamelor: Grigore Vieru.
Poezia românească în interpretarea lui este un dar frumos, o recunoștință pe care femeile întregii lumi o meritau cu prisosință. Și aici nu încape modestie sau smerenie, deoarece Grigore Vieru le „cântă” pentru nopțile nedormite, pentru cămășile spălate, pentru copiii alinați la sânul lor și pentru truda mâinilor lor.
Grigore Vieru a transpus în versuri cele mai sincere sentimente față de condiția de femeie și mamă. Foto: emancipareafemeii.blogspot.com
El, din postura sa de bărbat, a înțeles condiția dificilă de a fi femeie într-o lume dictată, cu precădere, de reguli patriarhale. A înțeles că nu puterea fizică împinge fericirea la destinatarii săi, ci grija atentă cu care orice femeie, aidoma unei furnici, își construiește căminul familial.
Despre obiectul adorației sale a scris Grigore Vieru în poezia Femeie, o mostră a gentileții și a neprihănirii de îndrăgostit:
Îmi place să te ghemui la pieptu-mi când pe cer tunetul se dă fioros de-a dura. Îmi place să văd cum se sperie buzele tale când, rușinoase, ating băutura. Îmi place când te sperii de nimică… Bunăoară, de-o furnică nimerindu-ți după gât. Ești gingașă, mică – mugur înveselind copacii… și totuși pe umerii tăi se reazămă cerul de pace!
Tot cu delicatețe și fidelitate Grigore Vieru va scrie și această lucrare, Cântec de femeie, prinos în poezia românească, adus frumuseții de femeie în rol de soție:
Sărută-mă mereu, mereu, Să nu văd fața mării eu.
Sărută-mă neîncetat, Să nu văd malul sidefat.
Sărută-mă necontenit, Să nu văd cerul înflorit.
Sărută-mă așa frumos, Să nu văd nici un chiparos –
Să-mi spui pe urmă, tu, bărbate, Ce mândre sunt aceste toate.
În lucrările sale, Grigore Vieru nu a detașat figura maternă de postura-i de femeie, ci dimpotrivă a reușit să le unească, demonstrând lumii întregi că și femeia obosită, trudită este obiect al iubirii și al respectului.
Pentru a exemplifica această naturalețe, iată lucrarea Aer verde, matern, în care marele poet român unifică cele două ipostaze într-un simbol curat, al ploii:
După mamă, după copii și după iubită n-am mai aproape pe nimeni ca ploaia. Numai de obrazul mamei mă lipesc așa ca de ploaie. Numai pe copii îi las să mi se urce așa în spate. Și numai cu iubita mă împletesc în dragoste așa. Am sentimentul că dacă orbesc, aș putea să văd cu stropi de ploaie. Cu ploaia aș putea să-mi cânt plaiul de mi-ar seca graiul.
Ploaie, tu – Aerul meu verde, matern! Nu știu alții cum sunt, dar eu, Fără tine, mă usuc ca o foaie. Toate cântecele mele neînțelese sunt rugăciuni pentru ploaie.
Grigore Vieru a trecut, în scrierile sale, prin toate etapele metamorfozei pentru o femeie, de la inocenta iubită până la consoarta cu care bărbatul își împarte viața, transpunând această evoluție în poezia Joc de familie, o frumoasă odă a fericirii diurne:
Duminică dimineața, Copiii noștri amândoi Se urcă în pat Între noi. Ne scot de pe degete Palidele inele, Le duc la ochi Și se uită la mama și tata Prin ele. O, golul rotund al inelelor Se umple atunci De văzul copiilor luminos Și-n toată lumea Nu există joc mai frumos!
Și, desigur, Vieru nu a scăpat ocazia de a alinia frumos în familie rolul de femeie, împărțit cu același respect cuvenit între soție și mamă, în lucrarea „Inel rotund”:
Ar trebui alături De-al iubitei nume, În sclipetul verigii, Să-l scriem și pe-al mumei.
Ca, supărați, vreodată – Crescut inelu-n carne – Furia să nu-l smulgă Și-n hăuri să-l răstoarne.
Ca să-l purtăm statornic Pân’ când prin el, spre soare, Răzbi-va grâul verde Și curge-vor izvoare.
Ar trebui alături De-al iubitei nume, În sclipetul verigii, Să-l scriem și pe-al mumei.
Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Aproape”, ediție îngrijită de Emilian Galaicu-Păun și apărută la Editura Cartier, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.
O luptă care a captivat mințile istoricilor, un loc în care munca a devenit „răsplată” pentru fapte: Dumbrava Roşie a născut o legendă despre eroism, devotament și credință. Matricea Românească elucidează lanțul istoric al unei bătălii purtate de către Ştefan cel Mare în Codrii Cosminului și dezvăluie conținutul unui mit versificat de inegalabilul bard din Mircești, Vasile Alecsandri.
Legendele și istoriile transmise de către strămoși din negura vremurilor au ocupat întotdeauna un loc de cinste în patrimoniul cultural românesc. Ne-am purtat sub efigiile onoarei și demnității cele mai importante victorii, obținute de embleme ale curajului național.
Lăsându-ne transportați de amintirile unui trecut glorios și inspirați de setea noastră de modele demne de urmat, am decis în prezentul material să elucidăm unde se termină legenda și cât adevăr avem în faimosul episod istoric al unei bătălii crâncene purtate de către Ștefan cel Mare, și anume cea din Codrii Cosminului.
Vasile Alecsandri și cronica unei bătălii pe viață și pe moarte, duse de Ştefan cel Mare
Despre Ștefan cel Mare se știu lucruri multe, s-au scris numeroase monografii, iar domnitorul este parte integrantă a patrimoniului istoric și cultural românesc, părtașa căruia sunt și eu. Figura lui impozantă și alura mânioasă cu care a strivit hoardele barbare a devenit o sursă nesecată de inspirație pentru mulți scriitori români, printre care și faimosul bard din Mircești, Vasile Alecsandri, de notat că și Dimitrie Bolintineanu a abordat subiectul, însă versiunea lui Alecsandri este cea care a făcut istorie.
Epopeea „Dumbrava Roşie” s-a născut sub penița Bardului din Mircești, Vasile Alecsandri. Foto: wikipedia.org
Renumitul său poem Dumbrava Roşie este o veritabilă cronică de luptă, structurată pe capitole și respectând ordinea cronologică a faptelor. Poetul disecă evenimentul istoric, reliefând cele mai obscure și sensibile părți determinante ale bătăliei. Alecsandri își începe lucrarea cu un capitol intitulat Visul lui Albert, în care face o prezentare a intențiilor regelui polonez Ioan Albert. Poetul îl descrie în cele mai atente tușe versificate:
Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, uşor, Ademenit, se crede stăpân pe viitor Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine: Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine?
Urmează alegerea evidentă și degetul cotropitorului cade pe întinderea Moldovei, cu verdictul:
Moldova este pragul întâiului meu pas!
Cronicile istorice ne spun că această intenție meschină, specifică de altfel multor puteri regionale ale vremii, s-a materializat într-o bătălie de pomină, dusă în masiva întindere din Codrii Cosminului, care a ajuns obiect al mitificării și al mândriei colective. Lupta, desfășurată la 26 octombrie 1497, a marcat un punct de schimbare a polilor de putere, însemnând emanciparea țării Moldovei de sub suzeranitatea Poloniei. De facto, acest eveniment a punctat erupția unor tensiuni acumulate între Ștefan cel Mare și puterea polonă, încă din 1490 – 1491, când oştile moldovene au întreprins acţiuni în Pocuţia şi în Podolia, cucerind cetăţile Snyatin şi Halici şi asediind Colomeea, menționează istoricul Florin Constantiniu în volumul „O istorie sinceră a poporului român”.
După faptă și răsplată
Vizavi de scopul exact al acestei importante bătălii, specialiștii nu s-au pus de acord, deoarece unii consideră că lupta a avut ca pretext eliberarea Chiliei şi a Cetăţii Albe de sub stăpânire turcească, fiind în realitate îndreptată împotriva Moldovei, în timp ce alţii susţin că, pornind împotriva turcilor, Ioan Albert s-a văzut sabotat de către Ştefan şi de aceea a decis, chiar în timpul campaniei, schimbarea acestuia de pe tron cu fratele său mai mic, Sigismund, notează același istoric Florin Constantiniu.
[pullquote]Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi. Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are; Iar în pământul negru cu sânge-amestecat, Spre lungă pomenire el ghindă-au semănat!
Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie[/pullquote]
Ce se cunoaște realmente din sursele istorice este că, la mijlocul lunii august 1497, pe Nistru, în fruntea unei armate de circa 80.000 de soldaţi, regele Ioan Albert, proaspătul conducător al Poloniei, schimbă brusc direcţia şi ajunge la 24 august sub zidurile Cetății Suceava, pe care o asediază. Aflat cu oastea Moldovei la Roman, Ştefan cel Mare primeşte un ajutor consistent din partea regelui Ungariei, Władisław II Jagiełło (1490 – 1516), care-i trimite 12.000 de oşteni întru ajutorare. Domnul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495 – 1508), trimite şi el în sprijinul lui Ştefan cel Mare un corp de cavalerie.
Cetatea Suceava, apărată sub comanda boierului Luca Arbore, a rezistat eroic timp de trei săptămâni, până la 18 octombrie 1497, când atacatorii au fost înconjuraţi de forţele principale ale lui Ştefan cel Mare, urmarea fiind un armistițiu mediat, cu o singură condiție invocată de domnitorul moldav, ca armata polonă să respecte același traseu pe care a venit, pentru a nu devasta alte teritorii, notează autorul George Marcu în monografia „Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor”.
Din acest punct, când epuizăm faptele istorice, se ajunge la dimensiunea de legendă, căci se cunoaște că Ștefan cel Mare, așa cum îl descria cronicarul Grigore Ureche: „La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vîriea, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăptieaze și pentru aceia raru războiu de nu biruia”.
Dumbrava Roşie, o legendă despre eroism și dreptate
Odată armistițiul încălcat de armata poloneză, care alege un drum mai scurt spre Cernăuți, la 26 octombrie 1497, Ștefan cel Mare decide să folosească această abatere pentru a-i prinde pe polonezi într-o ambuscadă, în Codrii Cosminului. Un tablou sângeros se deschide în fața cititorului, grație versurilor lui Vasile Alecsandri, care scrie despre această scenă a dezlănțuirii:
Precum un cârd de vulturi din sferele senine Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc, Românii, duşi de Ştefan, în lagăr se izbesc! Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime, Nici şanţ, nici zid de care, nici deasă călărime, Căci ei răstoarnă-n treacăt, şi darmă, sfarmă-n clipă Scadroane, tunuri, corturi, şi pun tot în risipă. Fug leşii, fug cruciaţii şi fuge însuşi craiul! Îi duce domnul Ştefan cum vântul duce paiul; Iar tabăra leşească un lung pustiu rămâne Sub apriga furtună a cetelor române!
Legenda spune că, atunci când bătălia a luat sfârșit, domnitorul Ștefan cel Mare, biruitorul care a adus eliberarea țării sale, s-a mâhnit să vadă o groază de stejari căzuți la pământ și a dat poruncă prizonierilor polonezi să are și să semene ghindă în locul copacilor doborâți în timpul luptei. Pentru a marca pentru posteritate acel eveniment scăldat în sângele dușmanului, Ștefan cel Mare a decis să dea locului numele de Dumbrava Roşie.
Se spune că în prezent, din stejarii semănați de polonezi, a mai rămas doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ștefan cel Mare. Alături de stejar este instalată o cruce pe care scrie „Nu este a mea și nici a voastră, dar este a nepoților și strănepoților noștri”, iar mai jos stă inscripția „de la strănepoți”, precum și data bătăliei: „1497 în ziua de Sfântul Dumitru”.
Și Vasile Alecsandri evocă această legendară victorie, pe finalul poemului său:
Trecut-au patru secoli din ziua cea fatală Când se-ngropă-n ţărână a duşmanilor fală! Şi faptul cel istoric, sub formă legendară, Din neam în neam românii îl povestesc în ţară. Priviţi! lângă-o dumbravă stă tabăra de care. Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare, Mirânduse-ntre dânşii cum vreascurile-n foc Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu-se în loc. Ştiţi voi de ce stejarul, arzând, plânge şi geme? (Întreabă-un român ager pe care-a nins devreme.) Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi. Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are; Iar în pământul negru cu sânge-amestecat, Spre lungă pomenire el ghindă-au semănat! El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte, Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte. El zice, focul arde, dumbrava luminând, Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând!
De atunci multă apă a curs pe Nistru, pe Prut. S-au schimbat puterile, s-au definit caracterele. Pe locul legendarei bătălii au rămas pădurea și dumbrava, ca semne ale triumfului istoric. Dar faptele de glorie nu se ascund în negură, ci se rememorează până la sfârșitul veacurilor.
De aceea, ne bucurăm că Asociația Culturală Matricea Românească are fericita ocazie de a-și desfășura activitatea exact pe strada Dumbrava Roșie din inima Capitalei. Să fie asta un semn providențial? Doar viitorul ne va arăta.
Dacă este adevărat că ziua în care ne naştem este ziua în care începem să murim, 15 ianuarie – cu oglinda sa funestă de 15 iunie – ar trebui să ne facă să medităm asupra existenţei chinuite a lui Mihai Eminescu. Viaţa lui Eminescu n-a fost nicidecum simetrică, însă – prin compensaţie – poeziile lui fac dovada unei armonii perfecte. Ipoteştii i-au dat spirit vital acestui meteor. L-au omorât Bucureştii pe Mihai Eminescu?
O linişte absolută. Asta îl aşteaptă pe vizitatorul inopinat la casa memorială a familiei Eminovici de la Ipoteşti, unde cel ce urma să fie poetul unui neam, Mihai Eminescu, şi-a petrecut probabil cele mai frumoase clipe ale vieţii. Ca într-o oglindă, finalul vieţii lui a fost zbucium cvasi-permanent, într-un oraş, Bucureşti, pe cât de neospitalier, pe-atât de înnebunitor, la 1889 ca şi azi. Sau, dimpotrivă, un loc deosebit de fertil creativ?
Din toamna lui 1877 şi până în vara lui 1889 datează relaţia poetului cu Capitala, perioadă sinonimă (deşi nu integral) cu epoca lui gazetărească, în redacţia Timpului, la care va ajunge să fie şi redactor-şef. Se păstrează azi, la Memorialul Eminescu de la Ipoteşti, cartea de vizită a primului redactor, pentru care Bucureştiul, sufocant prin ritmul de viaţă, plin de adrenalina nimicului, n-a fost “prielnic”, spune pentru Matricea Românească lector dr. Catrinel Popa, de la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.
“Relaţia dintre biografie şi operă trebuie privită cu circumspecţie. Există nenumărate filtre de diverse feluri care se interpun. Intervine un unghi de refracţie între realitate şi operă, ar fi greşit să urmăm linia unui determinism strict, hiper-simplificant”, ţine să atragă atenţia Catrinel Popa. Prin urmare, deşi Bucureştiul nu i-a priit omului Eminescu, el i-a fost util jurnalistului Eminescu şi poate chiar şi poetului.
“În perioada când a lucrat la Timpul, deci în ultima parte a vieții, Eminescu a trăit în Bucureşti, cred, în jur de 10 sau 9 ani, cumulat. Ideea este că biografia, cunoașterea biografiei unui scriitor e absolut necesară, dar multe dintre lucrurile care trec sau sunt transpuse pe un plan al creației suferă o prefacere, o metamorfoză.”
“În mod straniu, și cumva paradoxal, de foarte multe ori în cazul artiștilor realitatea ostilă poate să fie stimulatoare. Un geniu nu îşi va găsi locul [într-un oraş precum Bucureşti]”, mai crede Popa.
[pullquote]Un geniu nu îşi va găsi locul în Bucureşti, însă acest oraş te dezgustă în asemenea măsură încât te poate stimula creativ[/pullquote]
“Până la urmă, nici un oraș poate mai civilizat, mai primitor decât Bucureștiul, n-ar fi fost tocmai pe gustul unui mare autor romantic precum Eminescu, atras în general de evaziunea în oniric, în vis, în universuri alternative.”
Pentru un autor precum Eminescu, spaţiile bucolice, pitoreşti, „cărora nu ai ce să le reproşezi”, nu ofereau această posibilitate, apreciază filologul.
“Într-un fel, Bucureștiul te forțează să-ți găsești un spațiu «mai al tău», securizant. Şi atunci, dacă ai timpul necesar, te stimulează întrucâtva să scrii – în sensul că te dezgustă în asemenea măsură, încât ești obligat să îți cauți un soi de spațiu al tău, un refugiu al tău.”
“Binele are putere mai mică de reverberație decât Răul, întotdeauna, și în marea literatură universală. Infernul lui Dante e mai convingător decât Paradisul sau Purgatoriul.”
Să ni-l imaginăm, deci, pe Mihai Eminescu al anului 2018 scriind în minte “Luceafărul”, exasperat de ambuteiaj la un stop interminabil de pe bulevardul Ştefan cel Mare, la oră de vârf. L-au înnebunit Bucureştii pe Eminescu? Fără îndoială. L-a omorât Capitala pe geniul culturii româneşti? Indubitabil, aşa cum ne omoară pe fiecare dintre noi, în fiecare zi, din Berceni până în Pipera. Nu căutaţi Infernul în teologie: infernul e aici.
Diferenţa dintre noi şi geniul născut acum 168 de ani în Botoşani? În vreme ce noi stăm paralizaţi la stopurile vieţii, goliţi de idei, Eminescu a lăsat în urma lui o moştenire culturală incomensurabilă, pentru care trebuie să-i mulţumim.
Foto deschidere: Mihai Eminescu în 1884 (foto Nestor Heck, Iaşi) şi în 1887 (foto Jean Bielig, Botoşani). Sursa: volumul Ipoteşti, memoria unei case, Ipoteşti, 2015
Istoria este rescrisă, în fiecare zi, de către noi. Adeseori, ea vine la pachet cu victorii, alteori cu eșecuri, dar de cele mai multe ori aceasta devine o lecție despre omenie, cumsecădenie și talent. În momentele de mare restriște, din străfundurile poporului ies la lumină mici „licurici” culturali, care ne luminează calea, aducând ofrande în numele frumosului și binelui general. Una dintre figurile proeminente ale literaturii române din Basarabia, femeia care a mânuit cu talent slova pentru valorile naționale, prin superba poezie românească în care credea, a fost poeta Leonida Lari, pe numele său adevărat Liuba Tuchilatu.
Imaginea ei s-a reliefat în contextul mișcării naționale pentru identitate și independență a Basarabiei, alături de astfel de titani precum Grigore Vieru, Ion și Doina Aldea – Teodorovici sau Ion Vatamanu. Poeta a reușit chiar să ajungă la tribuna Parlamentului României, pentru două legislaturi consecutive (1996-2000; 2000-2004), de unde aidoma unei figuri mitologice, Leonida Lari vocifera în fața mulțimii dragostea de neam și de patrie, invocând valorile demult înghețate în pojghița ideologică:
Când, aspră, mă scutură seara
Din ziduri prin pomi întomnați,
Mă sprijin cu gândul de țara
Străbunilor mei luminați.
Şi merg înspre locuri retrase,
Cernând amintirile-n mers, –
Acolo un tei ascultase
Întâiul, stângaciul meu vers.
În vale, sub casa batrână,
Mânată de-un dor negrăit,
Copila, privind în fântână,
Adâncul din noi am privit.
Pe deal, către marginea zării,
Cu sufletu-n palme întins,
Odată, în arşița verii,
De dragoste tristă am plâns.
Din versurile poetei, ajunge până la noi o durere înfrântă, domolită, dar care dă naștere unor idealuri, unor aspirații speciale, întruchipate de tandrețea cu care rememorează plaiul natal, casa părintească și timpurile demult apuse.
Poeta Leonida Lari, un vlăstar curajos de poezie românească din Basarabia. Foto: YouTube
Amintirile, imaginile și sonoritatea vocii ei au dat un imbold tineretului dornic de cunoaștere a acelor vremuri tulburi. În egală măsură, poeta a cultivat în noi, urmașii ei, respectul față de familie, față de pâinea cea de toate zilele și față de eternitate:
Să nu arunci, copile,
Pâinica jos nicicând
Căci undeva, departe,
Plânge un copil flămând.
Şi cată-un colţ de pâine
Prin urne-nfrigurat,
Şi dacă n-o găseşte
Adoarme-nlăcrimat.
Şi-n somn ce i se-arată,
Tu să-ţi închipui, poţi?
Pământul ca o pâine
Ce-ajunge pentru toţi!
Deși a fost vizată în repetate rânduri de cenzura sistemului comunist, poeta a reușit să ne ofere în dar 24 de volume de poezie românească şi proză, în care a adunat toate trăirile și frământările unui popor. A debutat cu perseverență, în ciuda dificultăților întâlnite, cu placheta „Piața Diolei”, în îndepărtatul 1974. Chiar dacă a trăit în inima unei enclave sovietice, unde adevărul putea stârni o prigoană masivă, poeta a reușit să emane veritabilul prin fiecare por, punând punctul pe i cu o convingere și o tărie de caracter aparte. Acest lucru transpare și din anumite versuri prin care îndeamnă la comuniune, la unire prin frăție, la idealuri comune:
Când Basarabi se prăbușesc
Pentru pământ și limbă,
Când parlamentele tușesc
Pentru o lege strâmbă.
Atunci, te rog, cu mine-n chin
Să mergi spre Libertate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ți este frate!
Când tancuri se pornesc din Est
Să ne îndoaie screaua,
Când banii se pornesc din Vest,
Sunându-și tinicheaua.
Cu fiecare vers pe care l-a așternut, Leonida Lari a apropiat cultura și identitatea umană, a dezlegat pecetea unui trecut ferecat și a sădit în inimile copiilor speranța într-un viitor mai bun, în care doar adevărul și verticalitatea vor face diferența. Indubitabil, această misiune i-a fost insuflată și de către părinții pedagogi, dar și de spiritul fierbinte care i-a sălășluit trupul. Din păcate, ca orice altă stea care traversează cerul și se stinge la orizont, Leonida Lari a trecut mult prea devreme în neființă, răpusă de o boală nemiloasă, dar și de grija sa nemărginită pentru Basarabia, copilul răpit al României Mari.
Poză deschidere:portret Leonida Lari semnat de plasticianul Nicolae Guțu
Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet terenul, păstrează însă, o valoare aparte, în cazul primilor poeți români care au clădit temeliile limbii române literare.
Istoria noastră de astăzi este dedicată celui pe care marele Mihai Eminescu l-a numit ”glas al durerii”, și anume Barbu Paris Mumuleanu sau Mămuleanu, poet român al secolului al XIX-lea. Incertitudinile asupra numelui pornesc de la faptul că există pagini albe în biografia acestui poet, dar se cunoaște că tatăl lui ar fi fost un așa zis ”mămular”, adică negustor de mărunţişuri, de băcănie şi de lipscănie, originar din satul Bârcii.
Născut în Slatina pe la 1794, poetul provenea din familie de orășeni, care s-au mutat în București după nașterea lui. Despre copilăria lui nu există prea multe mărturii, dar se știe că avea înclinație spre învățare și spre studiu. Iată de ce a fost din fragedă tinerețe angajat în calitate de logofăt la boierul Dinu Constantin Filipescu, cel care l-a îndrumat pe toată durata vieții și de la care a prins dragul de carte și de cuvânt.
Autodidact prin fire, Mumuleanu începe să scrie mai mult din dorința de a-și căuta un rost în viață, dincolo de cel de logofăt sau îngrijitor al copiilor lui Filipescu. Cert este că începutul activității sale literare poartă pecetea unor modele preluate mai ales din lucrările poeților Văcărești, dar și ale celor francezi, precum Claude Mermet, Jean de la Bruyère. Unul dintre autorii al căror stil erotic și satiric se resimte mai târziu în lucrările lui Mumuleanu este grecul Athanasios Christopoulos.
Deși începe prin a scrie pe modele deja formate, Mumuleanu nu renunță la învățare, iar anturajul din casa lui Filipescu îi este mai mult decât favorabil pentru asta, boierul fiind un cunoscător al elitelor culturale ale acelor vremi. Este interesant că figura poetului ne parvine și din cronicile timpurilor, așa precum nota istoricul slătinean George Poboran: „În casa lui Filipescu, care era una dintre cele mai ospitaliere, unde se întâlneau toţi românii, ba chiar şi streinii de talent, Mămuleanu găsindu-se mereu în contact cu mulţi învăţaţi, începu a simţi o deosebită aplicare pentru literatură şi a se instrui singur. Ba se spune că a fost chiar câtăva vreme la Paris cu copiii Filipescului.”
Începuturile creației acestui poet român
Debutul muncii sale autodidacte vine cu apariția volumului Rost de poezii adecă stihuri, în care adună, în manieră destul de inovativă, versuri de natură erotică, compuse în manieră neoanacreontică, promovând o filosofie hedonistă similară cu cea a lui Christopoulos. Pe lângă asta se resimt și ușoare adieri de sentimentalism lăutăresc împrumutat de la dinastia poeților Văcărești.
Dar așa cum firea omului nu stă locului, nici talentul nu se plafonează, dacă găsim cheia potrivită. Mumuleanu începe, în timp, să treacă pe baricadele adepților Iluminismului, inspirându-se din munca reprezentanților Școlii Ardelene și lucrând în direcția unei critici centrate pe figura celor care se desfătau într-un lux exagerat și viciat. Ajunge astfel să publice volumul Caracteruri la 1825, în care înglobează o sumă de portrete ironice ale condiției umane în acea epocă și scoate în vileag metehne, blamând vicii și militând pentru o corijare a spiritului. Dovadă stau versurile din poezia ”Cei mari”:
O, ce ciudă, cât mă mir,
D-al celor mari caractir!
Ce schimbate la ei firi,
Ce gusturi, ce diferiri!
Precum ceriul de pământ,
Aşa ei de cei mici sunt.
Toţi trândavi, toţi lenevoşi,
Nestatornici, furtunoşi,
N-au ei fapte bărbăteşti,
Toţi au minţi copilăreşti
Toţi de mititei iubesc
Lucruri care nu-i cinstesc.
Toţi, de când sunt băieţei,
Înclinează lângă ei
Oameni care-i linguşesc,
Care-i laud’ şi-i slăvesc.
Totdeauna cei mari vor
Să aibă-n casele lor
Prefăcuţi ce le vorbesc
Tot cele ce ei voiesc.
Vedem cum de sub penița lui nu au scăpat micile observații, subtilitățile sociale de impact, ceea ce i-a transformat poezia într-o radiografie a societății române din acel secol. Probabil, această dorință de a da în vileag sistemul axiologic defect al societății a fost accentuată și de circumstanțele în care s-a pomenit boierul Filipescu, care condamnat de domnitorul Caragea pentru o așa-zisă conspirație, a fost exilat împreună cu toată familia din București la moşia de la Bucov, iar mai apoi, la Braşov, iar Mumuleanu, în virtutea fidelității sale, l-a urmat. Am putea astfel concluziona, că lucrarea Caracteruri este rezultatul acestei perioade vitrege din destinul poetului, care spunea despre munca sa că:
”De-o asemenea mişcare a patimilor celor dinlăuntru fiind plecat şi eu, îndemnul cel de din afară m-au supus acestor ostenele, şi în slobozenia vremii cei politiceşti, am întins condeiul spre ceea ce fandasia au ajuns, iar nu şi ajutoriul știinţelor. Firea mi-au dat aceea, creşterea m-au supus ticăloşiilor.”
Exilul și frustrarea rezultată din problemele națiunii au transformat și un anumit aspect al viziunilor poetice ale lui Mumuleanu, acesta trecând încet pe baricadele unui patriotism evident, metamorfozat în Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, în care poetul deplângea destinul țării și sublinia imperioasa necesitate a unor domnitori pământeni.
Elogiat de Mihai Eminescu, uitat de posteritate
Pe la 1825, data exactă rămâne necunoscută, Mumuleanu se căsătorește cu Bălașa, care îi va dărui trei copii și care îi va fi alături până la timpuriul său final, acesta trecând la ceruri la numai patruzeci și doi de ani, într-o sărăcie lucie. Ion Heliade-Rădulescu, cel care i-a publicat postum volumul Poezii și care i-a ajutat familia în vremuri de restriște, nota:
„Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mămuleanu: în scârbele cele mai supărătoare, în boala cea mai îndelungată, în neaverea sa şi mai obositoare decât boala, în sfâşietoarea cugetare că se desparte de familia sa numeroasă, fără stare şi fără ajutor. Cine l-a văzut dându-şi sfârşitul a văzut pe adevăratul creştin; cine l-a petrecut la groapă a văzut faţa şi chipul dreptului, când doarme. Pentru cine l-a cunoscut, e o durere adâncă a-i citi poeziile sale, căci îl vede pretutindinea şi nu poate fi chip mai bine nemerit de penelul cel mai învăţător decât poeziile lui, care înfăţişează icoana lui, cu trăsăturile şi nuanţele cele mai adevărate”.
Epigonii – un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu. Foto: tiparituriromanesti.wordpress.com
Nici Mihai Eminescu nu a trecut cu vederea rolul acestui poet din generația celor care au modelat limba română. Marele autor i-a dedicat un loc aparte în Epigonii, alături de ceilalți părinți ai limbii române literare:
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Supranumindu-l ”glas de durere”, Eminescu încearcă să sublinieze toată empatia cu care Mumuleanu a scris despre problemele poporului român, despre lupta cu deșărtăciunea lumii și superficialitatea anumitor pături sociale din acea epocă.
Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu. Foto: paultiberiu.blogspot.ro
Trecut cumva în uitarea secolelor, Mumuleanu rămâne înainte de orice un formator al limbii române și un original al liricului, care a crescut în scris și al cărui destin reprezintă o imagine demnă de păstrat în patrimoniul cultural al țării noastre, alături de alte embleme scriitoricești române.
Geniul limbii române se vădeşte în poate cea mai populară carte pentru copii, uriaşă lecţie de poezie, scrisă de către Gellu Naum în anii ‘50 şi publicată în 1959: Cartea cu Apolodor.
La circ, în Târgul Moşilor, Pe gheaţa unui răcitor, Trăia voios şi zâmbitor Un pinguin din Labrador.
– Cum se numea? – Apolodor. – Şi ce făcea? – Cânta la cor. Deci, nu era nici scamator, Nici acrobat, nici dansator; Făcea şi el ce-i mai uşor: Cânta la cor. (Era tenor.)
De la publicarea “Cărţii cu Apolodor” au trecut aproape 60 de ani. Ar trebui, deci, ca Apolodor să fie o filă (îngălbenită) de istorie. Nici pe departe. Pinguinul din Labrador, tenor la Târgul Moşilor, continuă să lumineze copilării. Şi una, de-ar fi, e de ajuns: pentru că, în această minunată carte pentru copii, Gellu Naum a pus întregul geniu al limbii române.
„Grăsuţ, curat, atrăgător / În fracul lui strălucitor, / Aşa era Apolodor…” Geniala carte a lui Gellu Naum continuă să fascineze copii şi adulţi, şi să predea lecţii de limbă română
Poezia românească a ultimilor ani nu se poate lăuda cu realizări notabile sau, dacă există, ele sunt excepţii: ea şi-a pierdut ştiinţa rimei, s-a logodit cu prolixitatea şi tabloidul (titlul poeziei unui “poet”, de acum câţiva ani, era “Maşina de ejaculat cafea”…), în fine îşi justifică lipsa de talent şi delirul “prozodic” prin sintagma facilă “poezie albă”. Când n-ai talent, tot ce faci e artă, “inaccesibilă” ignoranţilor care nu te-nţeleg…
[pullquote class=”left”]Când n-ai talent, tot ce faci e artă, “inaccesibilă” ignoranţilor care nu te-nţeleg…[/pullquote]
Apolodor-ul lui Gellu Naum e o comoară lingvistică, de claritatea apei cristaline de munte, şi puţini sunt exegeţii care-i mai trâmbiţează meritele ce i se cuvin, poate şi pentru că ar fi o bătaie de cap prea mare: la urma urmei, e mai comod să citeşti / recenzezi ceva care nu te pune să gândeşti, bunăoară cartea unui blogger pasionat de gătit, sau un episod din Game of Thrones.
Părinţilor preocupaţi de viitorul odraslelor, le recomand… Apolodor. E drept că nu va fi uşor, poate părea plictisitor, dar cine ştie, fraţilor, ar putea fi încântător.
Ce-a mai păţit? Ce-a mai făcut? Cu mâna lui, Apolodor Notează de la început Pe-o filă rătăcită: Vai! Se ţine după mine, scai, Tâlharul din Connecticut…
(…)
Cu glasul lui răsunător Se jeluia Apolodor: – Ce mi-a făcut, ce mi-a făcut Tâlharul din Connecticut!… Aşa, cu vânătăi şi gol Nu cred să mai ajung la Pol, Nu cred să mai ajung la Pol… Missouri clipocea, uşor, Şi el plângea, plângea de zor…
Apolodor costă mai puţin decât o pungă de mâncare bio (mâncarea oamenilor bolnavi sufleteşte), dar e mai sănătos.
Apolodor vă va învăţa copiii limba română, ceea ce nici un Nintendo sau PSP nu o poate face.
[pullquote] Apolodor vă va învăţa copiii limba română, ceea ce nici un Nintendo sau PSP nu o poate face [/pullquote]
Apolodor e un pinguin care o să le predea celor mici (şi o să vă reamintească vouă, celor mari şi gârboviţi) ce înseamnă inocenţa, umorul, suişurile şi coborâşurile vieţii, dar mai ales, ce înseamnă acasă.
Apolodor nu e Pleşu – e şi mai simpatic, şi mai înţelept.
Citind Apolodor, te minunezi de bogăţia incomensurabilă a limbii române, de fluiditatea ei, te minunezi de resursele creative ale lui Gellu Naum în a construi o epopee în cuvinte atât de puţine, dar atât de frumoase.
La Capul Nord, la Capul Nord, / Adăpostit într-un fiord / Şedea pe ţărm Apolodor / Posomorât şi gânditor (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
“Cartea cu Apolodor” e Odiseea românilor, o Odisee în care Odiseu e pinguin, un pinguin cu penaj suprarealist.
Pentru mine, Apolodor nu e doar o revelaţie de vârstă medie. Mai e ceva: e dovada aproape biblică a faptului că, aşa cum “sufletul este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea”, tot astfel viaţa este (sau trebuie să fie) mai mult decât o pendulare între televiziuni care propagă mizerie şi site-uri care provoacă panică “pe surse”.
De sus, ascunsă lângă cer, / Pe creanga unui palmier / L-a ascultat, întâi cu frică, / O foarte mică maimuţică. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
Închideţi, deci, televizorul, şi deschideţi Apolodorul. La bătrâneţe, vă promit, un pici vă va fi mulţumit.
Sunt file goale-n manuscris / Şi n-aş vrea să înşir poveşti. / Oricum, un lucru e precis: / Că într-o zi, Apolodor / S-a reîntors la Bucureşti. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
Şi l-a primit pisoiul Tiţ Plângând cu hohot şi sughiţ. Cămila Suzi, optimistă, Zâmbea cu nasul în batistă Şi toţi cântau, cântau în cor Urările prieteneşti: – Bine-ai venit, Apolodor!
Iar el ofta încetişor: – Ce bine e la Bucureşti!
Foto deschidere şi interior: Cartea cu Apolodor, Editura Humanitas Bucureşti, 2016, 84 pagini
Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă: sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.
Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu vor să îi accepte omniprezența și încearcă în fel și chip să o anuleze. Ne prindem de viață ca niște furnici de firul ierbii pe timp de ploaie. Avem în sânge dorința fierbinte de a trăi clipa și suntem gata să ne punem sufletul pe tava destinului pentru încă câteva secunde de existență. Veți spune că e vorba de autoconservare, de continuitate a neamului – și cred că veți avea dreptate în final. Toți facem asta, dar mai puțini o recunosc. Sunt, însă, printre noi, ființe speciale, rupte de tumultul acestei sorți grăbite, care creează pentru frumos și bine, care elogiază valorile mai presus de propria lor fericire și care plătesc un preț prea înalt pentru această misiune.
”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit inimile. Este dificil să pui pe hârtie cuvinte de laudă pentru un poet național, deoarece cuvintele sunt fade și puține pentru a transmite un mesaj vivace, care pulsează în sufletele noastre, dar totuși voi încerca să o fac cât mai bine.
Mă număr în rândurile generației ”Albinuța”. Fericiții copii care, de la grădiniță, învățau din acest abecedar. Şi nu era un simplu manual, ci o încropire frumoasă de poezie și educație, ieșită de sub penița marelui autor. Și acum țin minte strofele învățate cu tragere de inimă la matineele primăverii:
– Bună vreme, ghiocel! – Bună vreme, băieţel! – Hai cu mine, eşti desculţ… – Dacă noi suntem mai mulţi!
Sau ale iernii:
Fuga-fuga, Cu fuguţa, Iese-afară Săniuţa! Ninge, ninge, ninge, ninge, Şi-a rămas În pom o minge!
De drag ce ne era, l-am tot răsfoit și învățat din scoarță-n scoarță. Cu câtă mândrie ne rosteam rimele învățate și gesticulam ca niște mici artiști! Dar nu ne-am oprit din a-i admira talentul nici pe băncile liceului, unde învățam poezii dedicate graiului matern:
Frumoasă-i limba noastră
Pe ramul verde tace O pasăre măiastră, Cu drag şi cu mirare Ascultă limba noastră
De-ar spune şi cuvinte Când cântă la fereastră, Ea le-ar lua, ştiu bine, Din limba sfântă-a noastră.
Neamului românesc:
Scrisoare din Basarabia
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi si vă sărut.
Credeam că un noroc e plaga, Un bine graiul cel sluţit. Citesc azi pe Arghezi, Blaga – Ce tare, Doamne-am fost minţit!
Cu pocăinţă nesfârşită Mă rog iubitului Isus Să-mi ierte vorba rătăcită Ce despre tine, frate, am spus.
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut.
Vieru a trăit prin poezie, a implantat în noi destoinicul și vrednicul, ca pe niște piloni existențiali, și a făcut-o cu toată credința unui luptător neobosit. Predestinat să fie prigonit pentru dreptate, Vieru a reușit să țină piept, chiar și în timpurile cele mai neguroase. S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, plugari români (așa cum îi plăcea să le zică). Rămas orfan de tată, care plecat la război nu s-a mai întors, și crescut cu multă dragoste de mama sa, a reușit prin muncă și devotament să obțină rezultate impresionante pentru acele vremuri.
A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, ”Alarma”, apreciată la justa valoare de criticii literari. În 1958 termină cu diplomă roșie Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, care va deveni decenii mai târziu revista „Noi”, și ziarul „Tînărul leninist”, transformat ulterior în „Florile Dalbe”.
Personalitate a culturii române, Grigore Vieru este sinonim cu frumuseţea cuvântului Foto: http://www.rasputin.md/
Anul 1968 este unul hotărâtor pentru destinul poetului, dând naștere volumului de versuri lirice ”Numele tău”. Cartea devine, pe bună dreptate, cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției, este inclusă ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, asemenea omagii apărând pentru prima oară în literatura poetică basarabeană postbelică.
Dar ceea ce l-a transformat într-un erou al poporului – iar acest apelativ i se cuvine de bună seamă – este implicarea acestuia în Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, alături de Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Vatamanu sau Adrian Păunescu. Grație lui, am avut fericita împlinire a visului, tăgăduit decenii, de a vorbi în limba română peste tot, de a scrie cu buchia latinității. Lui Vieru îi datorăm sensibilitatea națională și descătușarea identității statale. Penița sa ne-a redeschis drumul spre Patria-mamă, căci el însuși spunea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.
Prolific în poezie şi mare luptător pentru libertate: Grigore Vieru Foto: http://flacaratv.md/
Atât de modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet. Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă. Așa că, atunci când vorbești despre Vieru, este imposibil să nu îi admiri talentul cu care elogia, în poezie, imaginea maternă:
Făptura mamei
Uşoară, maică, uşoară, C-ai putea să mergi călcând Pe seminţele ce zboară Între ceruri şi pământ!
În priviri c-un fel de teamă, Fericită totuşi eşti – Iarba ştie cum te cheamă, Steaua ştie ce gândeşti.
Cântec de leagăn pentru mama
Dormi-adormi, măicuţă dragă, Dorm nepoţii tăi de fragă, Dorm şi blidele spălate, Dorm şi rufele curate; Dorm trudite-a scării trepte Lângă cuibul meu de pietre, Doarme-n tihnă greieraşu-n Clopoţelul de la uşă; Doarme casa ta bătrână, Doarme via sub ţărână. Dormi! Prin vis, pe val de mare, Să te vezi copilă mare, Lângă-un ciob şi o cordică Să te vezi copilă mică. Să te vezi şi mai înainte: Când erai cum nu ţii minte. Dormi, măicuţa mea albită, Dormi, măicuţa mea iubită!
Ca orice minune dăruită unui pământ secătuit, miracolul Vieru ne-a părăsit prea repede și prea durut. Inima lui nu a mai avut putere să bată după un accident rutier și a plecat la ceruri, de unde ne veghează aidoma unui părinte grijuliu și ne învață să nu purtăm ranchiună morții:
Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii.
„Trei, Doamne, și toți trei! este cea mai frumoasă poezie despre dragostea de părinte”, mi-a spus tata, pe când aveam cam 7-8 ani, în timp ce se îndrepta spre biblioteca din camera unde numai musafirii aveau voie.
Tata nu mi-a citit toată poezia, pentru că s-a emoționat încă de la primele strofe, dar mi-a predat cartea – prea mare pentru mâinile mele mici – ca să continuu eu lectura. Aceea avea să fie prima mea întâlnire cu opera poetului George Coșbuc. Abia apoi am aflat de poezia Iarna pe uliță, vestită în rândul școlarilor.
George Coșbuc (1866-1918), născut în satul Hordou din județul Bistrița-Năsăud, este considerat unul dintre cei mai mari creatori lirici pe care i-a dat România și s-a distins ca poet al țărănimii, el zugrăvind, prin versurile sale, superbe tablouri pastorale românești. Fiind un autor canonic, poeziile sale sunt nelipsite din manualele școlare. Însă, Coșbuc s-a remarcat și prin activitatea sa prodigioasă de traducător, stăpânind cu măiestrie limbile latină, engleză, germană, italiană și chiar sanscrită. Capodopera lui Dante Alighieri, Divina comedie, a fost tradusă în română de către George Coșbuc, în peste douăzeci de ani, rezultatul fiind considerat până azi drept cea mai bună versiune existentă.
În clasa a IV-a, autor a peste 100 de poezii
Coșbuc s-a născut într-o familie numeroasă, el fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, la rândul ei, fiică de preot. Geniul său nu a rămas latent mult timp, făcându-și simțită prezența de la o vârstă fragedă: pe când era în clasa a IV-a, Coșbuc semnase deja 160 de poezii! El era tipul de creator care voia totul sau nimic, pentru că nu se mulțumea cu lucrurile făcute pe jumătate: dacă una dintre poeziile sale nu-l mulțumea, arunca hârtia în foc fără să clipească. Prietenii săi vor povesti ulterior că, odată, Coșbuc a ars zece poezii în numai câteva momente.
Poetul a urmat clasele primare la școala confesională din Hordou, iar mai târziu a făcut studiile la liceul din Năsăud. Grație profesorilor foarte bine pregătiți, ce puneau accentul pe limbile străine și pe literatura clasică, tânărul și-a format un temeinic bagaj cultural. În 1884, promovarea examenului de bacalaureat i-a deschis drumul către Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, dar din 1886, el a frecventat sporadic cursurile din cauza problemelor de sănătate și ale celor financiare. Totuși, greutățile întâmpinate nu l-au împiedicat să colaboreze cu diferite publicații ale vremii, între care și Tribuna, de la Sibiu.
Despre tânărul ce își anunța deja imensul potențial, scriitorul Ioan Slavici a spus că este un „admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”. Odată cu publicarea poemului Nunta Zamfirei, care l-a impresionat până și pe Titu Maiorescu, George Coșbuc a devenit cunoscut drept un mare poet.
Ioan Slavici: „George Coșbuc este un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”
În consecință, Maiorescu i-a propus autorului poemului El Zorab să vină să muncească la București, ofertă pe care Coșbuc a acceptat-o, pentru că nu voia să facă armata – în 1889, Ardealul era sub bocancul austro-ungar, iar toate legile ce trebuiau respectate erau ale împăratului Franz Josef. Dacă ar fi fugit de armată, poetul ar fi fost considerat dezertor, așa că a trecut Carpații pentru a se stabili în Regat. Deși George Coșbuc a preluat o slujbă de conțopist care i-a produs o plictiseală groaznică, în orașul de pe Dâmbovița, viața lui a fost una boemă – ieșea des la un pahar de vin roșu în cercurile culturale, se împrietenise cu Ioan Slavici, mai stătea de vorbă cu Ion Luca Caragiale, îl admira pe Mihai Eminescu.
Apoi, în 1894, George Coșbuc, alături de Slavici și de Caragiale, a preluat conducerea revistei Vatra, a librarului Constantin Sfetea. În redacție, poetul muncea enorm și, după câteva luni aglomerate, acesta nu a apărut vreme de două zile. Sfetea, alarmat pentru că-l știa pe Coșbuc om serios, a început să-l caute pe acesta peste tot. Într-o mahala din zona Nerva Traian, într-o casă veche, cu o cameră întunecată, având ziare lipite pe rame în loc de geam, Coșbuc delira, cuprins de frisoane.
Accidentul care a răpit un tânăr, dar și un geniu românesc
Sfetea a adus un medic, apoi l-a luat pe bolnav la el acasă, pentru a-l însănătoși. Sora librarului, Elena, l-a îngrijit, iar la scurt timp, cei doi s-au și căsătorit. Nu mult după aceea (1896), celor doi li s-a născut un fiu, Alexandru, despre care se spunea că ar fi fost de o frumusețe covârșitoare. Deși nu a moștenit talentul scriitoricesc al tatălui său, Alexandru cunoștea mai multe limbi străine și știa să cânte la vioară.
De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod și I. L. Caragiale, în 1911 Foto: wikiwand.com
Cu toate acestea, fericirea lor avea să fie, la un moment dat, spulberată: una din serile de august ale anului 1915 a adus drama în familia Coșbuc. În casa patronilor restaurantului „Carul cu bere”, mai mulți prieteni, printre care și George și Alexandru Coșbuc, s-au adunat, într-o atmosferă voioasă, pentru a sărbători intrarea României în război. În noaptea aceea, Alexandru a plecat într-o excursie cu un prieten, cu mașina Mercedes-Benz torpedo, ceva inedit și exclusivist la acea vreme. Accidentul de mașină produs în apropiere de Târgu Jiu, în noaptea de 29 august 1915, i-a curmat viața fiului lui Coșbuc. Tânărul, care avea numai 20 de ani, a fost rănit grav și a fost transportat cu căruța la spital, însă a murit pe drum.
George Coșbuc mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră
Din acea zi, tatăl băiatului, marele poet George Coșbuc, nu a mai fost același om, și tot atunci se spune că ar fi băut ultimul său pahar cu vin. Poetul slăbise mult, avea ochii umflați de lacrimi, delira și își vedea fiul prin casă. Lesne de înţeles, renunțase la scris și arăta ca o fantomă. Mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră. Așa și-a petrecut zilele în casa de pe Calea Plevnei din București, până în 9 mai 1918, când a trecut și el în neființă, trupul fiindu-i depus în cripta în care se afla fiul său.
Pe George Coșbuc l-am considerat, dintotdeauna, poetul care s-a remarcat, din suita de mari nume românești, prin luciditatea aproape dureroasă a operelor sale, el știind cum, prin cuvinte simple și bine alese, să redea adevăruri, povești și experiențe. Multe dintre operele sale merită recitite și astăzi, întrucât conțin tâlc mereu valabil: judecarea omului după aparențe (Nebuna), dragostea părinților (Trei, Doamne, și toți trei!), vrajba dintre femei (Dușmancele), tinerețea (La oglindă) sau iubirea mistuitoare (Numai una).
https://www.youtube.com/watch?v=rtSmtCD4wMA
Istoricul prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog, decorat al Preşedinţiei României cu Meritul Cultural în grad de Cavaler, laureat al Academiei Române şi preşedinte executiv al Societăţii Culturale “Ştefan cel Mare”. Cu el, Matricea Românească a vorbit, la Suceava, despre importanţa pe care Bucovina, regiune istorică mitică, o are pentru România.
“Sigur că întrebarea este generoasă, și așa ar trebui să fie și răspunsul meu. Încercând să fiu succint, cred că orice om care simte românește și vrea să lase ceva după el – pentru că sunt foarte puține lucruri pe care le putem lăsa dincolo de viața noastră foarte trecătoare – se leagă, într-adevăr, de perenitate, de ceea ce este bun și frumos în jurul nostru.
Dacă, de multe ori, oamenii, colegii, șefii, sunt răi, în schimb, natura, tradițiile și tot ce ne înconjoară de când am deschis ochii sunt o continuitate, și atunci nu pot fi decât valori sfinte. Așa ar trebui să fie pentru un om normal.
Prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog la Muzeul Bucovinei din Suceava, avid scriitor şi sincer iubitor al regiunii – şi ţării – sale
Ce înseamnă, pentru mine, Bucovina? Iată ce scriam în 1996, la prima mea plachetă de versuri, Gânduri postume. O poezioară: „Şi eu am fost în Arcadia”, apropo de Pseudo-Kynegetikos, de Arcadia – provincie antică unde se trăia ca-n Rai, chipurile.
Bucovina, această Arcadie de brazi și stele, a mântuit în sfârșit sufletul poetului, suferind mereu de veșnica lui sete de frumos. Ne întoarcem perpetuu cu toții la ea, ca la o chintesență de românitate istorică, pentru că în Bucovina nu există nici măcar crimă și criminali în adevăratul sens al cuvântului, ci numai crima pe care o fac aceia care nu jură că o vor sluji până la ultimul apus de soare.
Bucovina: bastion de românism în faţa valurilor slave din istorie
Toată viața mea, inevitabil, fiind un tip romantic și poetic, simt totul și gândesc poetic. Bucovina este, într-adevăr, o zonă de excepție a României și a românilor. Este, dacă vreți, un bastion de românism în fața valurilor slave care ne-au tot înnădușit de-a lungul istoriei. Este și un spirit deosebit, spunem noi. Pentru că, dacă mergi în Basarabia – ambele zone au fost ocupate de către „Imperiul răului” blestemat, sovietic – găsești o altă modalitate de a simți, a gândi și a trăi.
Dacă, de multe ori, oamenii, colegii, șefii, sunt răi, în schimb, natura, tradițiile și tot ce ne înconjoară de când am deschis ochii sunt o continuitate – și atunci nu pot fi decât valori sfinte
Noi, bucovinenii, mai carpatici, suntem de un spirit mai aprig, mai gospodăresc – și vă spuneam și despre acele moșteniri austriece, pe care însă eu nu le agreez, vizavi de marele rău pe care ni l-au făcut austriecii, prin colonizarea masivă cu galițieni, cu ucrainieni și cu pierderea ulterioară, prin Stalin, a Nordului Bucovinei istorice.”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Nu trebuie să îţi placă poezia lui Vasile Alecsandri pentru a te simţi profund revoltat de ingratitudinea cu care “naţiunea recunoscătoare” îl tratează pe “Bardul din Mirceşti”. Un (foto)reportaj cutremurător Matricea Românească, acasă la cel pe care Eminescu îl numea “rege-al poeziei”.
Nu îmi place Alecsandri. Şi cu toate astea i-am promis “cu limbă de moarte” acestui mare român, pe care l-am vizitat acum doi ani, că atunci când Dumnezeu mă va pune în postura de a-i face cunoscută tragedia, o voi face. Două lucruri mă răscoliseră profund, tatuându-mi-se în creier şi în inimă: starea decrepită – nimic surprinzător aici – a casei memoriale “Vasile Alecsandri” de la Mirceşti, sat uitat de lume din judeţul Iaşi, pus pe hartă de geniul marelui patriot; dar mai ales interiorul înfiorător al mausoleului ce adăposteşte osemintele lui Alecsandri, respectiv ale familiei sale, unul care seamănă mai degrabă cu camera criminalului din Se7en, decât cu locul de odihnă veşnică al unui mare român.
Un cuvânt, scrijelit abject pe pereţii mausoleului, ocrotit de toţi sfinţii cerului, mă marcase în mod special: METALLICA.
Doi ani mai târziu, când Providenţa m-a adus cu mâna ei imperială înapoi la Mirceşti, nimic nu se schimbase în bine, în locul încremenit în timp. Pe uliţă, un băieţandru uscăţiv ni s-a plâns că “nimeni nu i-a dat nici un ban azi”, abia abţinându-se să nu cerşească. A fost atât de simpatic, încât colegul meu Marius i-a dat câţiva bănuţi “să-şi ia cireşe”. Puştiul, poate urmaşul unuia dintre robii ţigani eliberaţi de către Alecsandri, a zâmbit ştrengăreşte şi a tulit-o. După el, potopul.
Imaginile din Mausoleul Alecsandri de la Mirceşti sunt atât de grăitoare, încât comentariile suplimentare sunt de prisos. Conştiinţa fiecăruia va vorbi şi va muşca mai tare decât o poate face subsemnatul.
Mausoleul ce adăposteşte osemintele lui Alecsandri seamănă mai degrabă cu camera criminalului din Se7en, decât cu locul de odihnă veşnică al unui mare român
Nouă, românilor, ne place să ne autoiluzionăm că suntem “poporul ales”, urmaşii “celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, seminţie tip „buricul pământului” care a cules cele mai frumoase caracteristici genetice ale dacilor şi romanilor, negându-ne totodată orice tare care ne-ar putea strica “profilul psihologic de Instagram”.
Imaginile infame de la Mirceşti pictează o cu totul altă imagine a românilor, cel puţin a celor de azi. Ele, singure, sunt poate cea mai fidelă oglindă a stării morale în care se află România lui 2017, “naţiunea nerecunoscătoare” marilor oameni care au servit-o şi o servesc.
Matricea Românească nu arată cu degetul, nici spre autorităţile competente să rezolve drama lui Alecsandri prin restaurarea sensibilă a mormântului profanat şi printr-o supraveghere video permanentă (fosta cameră a fost vandalizată), dar mai ales prin educaţie, nici spre altcineva anume. Vinovaţi de starea lui Alecsandri, şi a atâtor altor eroi, suntem noi toţi, până la ultimul român indiferent.
Imaginile infame din Mausoleul Alecsandri de la Mirceşti sunt atât de grăitoare, încât comentariile suplimentare sunt de prisos. Conştiinţa fiecăruia va vorbi şi va muşca mai tare decât o poate face subsemnatul
Acum doi ani, i-am promis lui Alecsandri că îi voi cânta durerea. Sper să o fi făcut, chiar dacă „rimele” mele nu au puterea celui încoronat la Montpellier în 1878 şi aclamat de o întreagă Europă.
“Voi muri, sunt sigur, aşa cum am trăit, lucrând pentru gloria şi înflorirea României”, scria Alecsandri, fost mare om de stat şi diplomat. Copiii noştri au misiunea să arate că Alecsandri nu a trăit, lucrat şi murit degeaba, victima mârşavilor care calcă pe cadavre – la propriu – pentru a-şi marca în piatră, pentru eternitate, defulările.
Să ne oripilăm de ororile care se petrec în aceste zile în Anglia şi Europa, din cauza fanatismului religios? Cu siguranţă. Dar să păstrăm indignare şi voinţă de a schimba lucrurile pentru actul egalmente terorist pe care conaţionali fără Dumnezeu (şi fără educaţie) l-au făcut într-un loc sacrosanct: în mausoleul unui – mai întâi – om, înainte de a fi mare român şi mare poet.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Atunci când Matricea Românească i-a propus lui Bogdan-Mihai Simion, cel mai tânăr cobzar din țara noastră, să le vorbească unor elevi de liceu despre începuturile poeziei româneşti, singurele întrebări pe care muzicianul și le-a pus au vizat adaptarea informației astfel încât auditoriul să o înțeleagă și să nu se plictisească. Însă, tânărul artist a găsit formula perfectă de a „ajunge” la copiii de liceu, susţinerile şi momentele sale de virtuozitate fiind răsplătite cu ropote de aplauze.
L-am invitat pe Bogdan să ia parte la ediția a doua a Întâlnirilor Matricei, un proiect de fertilizare culturală a tinerei generaţii sub egida Asociaţiei Culturale Matricea Românească, de data aceasta caravana poposind marţi, 16 mai, la Târgoviște, la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”. Conferința, intitulată mai mult decât sugestiv Poezie, boierie! Începuturile poeziei lirice în Ţările Române, și-a propus să aducă în fața tinerilor, informații despre epoca, versurile și personalitatea boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, figura care domină instituția în care ei sunt modelaţi ca oameni. Astfel s-a făcut că sala de festivități a entităţii formatoare a fost ticsită de elevi curioși și interesați de evenimentul inedit ce avea să se desfășoare la ei în liceu. Bogdan și-a propus să alterneze informațiile cu momentele muzicale specifice evului, iar recitalul lui a produs emoții cum numai cobzarul nostru poate trezi. Astfel, tinerii au fost ajutaţi să înțeleagă mai bine „o epocă, prin asociere cu muzica”.
Ienăchiță Văcărescu, printre primii poeți ai noștri
Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) a fost o figură proeminentă a culturii din Ţara Românească, în secolul XVIII. Provenit dintr-o veche familie de boieri, Ienăchiţă a fost mare dregător domnesc, dar s-a remarcat şi prin erudiţia sa, fiind vorbitor al mai multor limbi străine şi poet. Din păcate, personalitatea acestui om de cultură este mai puțin cunoscută în rândul românilor, el fiind al doilea conaţional – după Dimitrie Cantemir – care a scris o istorie a Imperiului Otoman, precum și autorul primei gramatici românești tipărite.
După ce Bogdan a salutat auditoriul cu o melodie cântată la cobză (doina „Vară, vară, primăvară”), el și-a început prelegerea spunându-le celor prezenți că „Ienăchiță Văcărescu a fost printre primii poeți din Țările Române, printre primii versificatori. El este un personaj din a doua jumătate a secolului XVIII. Pe atunci, reperul cultural al Țărilor Române era altul decât cel din prezent. Sunt convins că, azi, o bună parte dintre voi – dacă nu chiar toți – sunteți concentrați pe modele culturale pe care le preluați conștient, sau mai puțin conștient, din Europa Occidentală sau din Statele Unite ale Americii. Îmi imaginez că pentru voi, ca și pentru mine – pentru că suntem aceeași generație – reperele vin de la Londra, Paris sau de la New York. Dacă vă veți analiza obiceiurile, filmele la care mergeți, muzica pe care o ascultaţi, veți vedea că o bună parte din aceste produse culturale vine din SUA. Modelul cultural după care activa Ienăchiță Văcărescu era Istanbulul”.
Bogdan-Mihai Simion a interpretat, la cobză, cântece specifice epocii lui Ienăchiță Văcărescu
Pictând un tablou al epocii, Bogdan a subliniat că fanarioții erau de fapt cei care conduceau Țările Române, însă pe lângă ei se aflau și „aristocrații locali, adică boierii români”, care nu erau legați de o tradiție culturală acaparantă.
La 1770 Orientul musulman, care constituise etalonul cultural pentru Ţările Române, devenise deja stagnant şi anacronic
„Boierii greci aveau acest argument: «De 2000 de ani, de la Platon încoace, noi producem cultură pentru Europa». Când spui «grec», te gândești la Grecia Antică, dar și la cea Medievală și la Imperiul Bizantin. Pentru români, ecuația aceasta era mai complicată. Deși pare a constitui un dezavantaj, a constituit și un avantaj, pentru că ei nefiind legați de un trecut foarte strălucitor din punct de vedere cultural, și în același timp având o «fibră morală elastică», au reușit să se adapteze foarte repede noilor cerințe, odată cu începutul occidentalizării. În același timp, în epocă apar primele instincte naționale. Pe atunci, acest lucru însemna încercarea de a crea și de a consolida un stat. (…) Boierii români au început să caute sprijin și protecție în afara Orientului musulman, despre care spuneam că – deși devenise un motor civilizator pentru Țările Române la 1600 – deja la 1770, devenise anacronic, stagnant. Nu mai putea constitui un reper, iar boierii români au sesizat chestiunea aceasta instantaneu.”
Contextul istoric prezentat a ajutat tinerii să înțeleagă mai bine ce însemna, în urmă cu câteva sute de ani, viața culturală în Țările Române, risipind totodată „nebuloasa” în care ei – probabil – se aflau, privind începuturile poeziei pe meleagurile noastre. Amfitrionul evenimentului organizat de Asociația Culturală Matricea Românească a dezvăluit că unul dintre cei mai importanți pioni în acest proces cultural a fost reprezentat de către creatorii artistici, care nu erau alții decât membrii clasei de mijloc. Astfel, deși inițial creațiile artistice erau culte, ulterior, ele au pătruns în sferele mai puţin rarefiate, în speţă în lumea lăutarilor. Cum?
Poezia cultă a secolului XVIII, pe acordurile robilor
„Acești lăutari erau robi pe domeniile boierilor despre care vorbeam. Ei produceau muzici, iar boierii produceau versuri. Nu e foarte greu să ne imaginăm atmosfera unui salon de la sfârșitul secolului XVIII, în care un grup de aristocrați își recită, unul celuilalt, versuri compuse de niște oameni cu școală. De exemplu, Ienăchiță Văcărescu era cult, vorbea mai multe limbi. Aristocraţii creau poezii ce se numeau creații culte, pentru că erau create de către oamenii învăţaţi, culți.
Putem ajunge la un tip de întâlnire cu străbunicii noștri, prin aceste muzici. Este cea mai simplă cale
Lăutarii auzeau aceste versuri. Astfel, ei, stând lângă boieri în picioare, la masă, adaptau de multe ori aceste texte pe care le auzeau recitate de către boierii respectivi, pe muzicile pe care le produceau”, a explicat tânărul cobzar, după care a continuat prin a expune modul romantic de „socializare” al tinerilor anilor 1700.
„Aristocrații de la începutul secolului XVIII şi ceva mai târziu, dintr-un areal geografic imens, care începea prin Georgia și se termina pe linia Carpaților, scriau poezii și le recitau în saloane, ele fiind preluate de lăutari și cântate. Apoi, ei le scriau în niște caiete, pe care le semnau uneori, alteori nu – de cele mai multe ori, nu.
Bogdan-Mihai Simion a fost protagonistul celei de-a doua ediții a Întâlnirilor Matricei, la un liceu din Târgovişte
De regulă, copistul semna aceste caiete, pentru că nu exista, pe atunci, conceptul de «drepturi de autor». Aceste caiete porneau din Fanar (Istanbul) și circulau de la o famile aristocratică la alta, din mână în mână: din Istanbul până în Grecia, treceau și prin Țările Române. Era cam cum funcționează astăzi Instagram și Facebook. Imaginați-vă niște tineri, nu cu mult mai mari decât voi, care scriau niște texte, dedicându-i-le unui neam îndepărtat, unei verișoare îndepărtate, care locuiește în Georgia de azi. Caietele de versuri au reprezentat posibilitatea de socializare pentru o serie de popoare balcanice și, în egală măsură, posibilitatea de a trăi sub semnul unei culturi care nu rămăsese în totalitate orală, dar nu era nici scrisă. Sfârșitul secolului XVII, aș zice, e momentul unde se «separă apele» și se poate vorbi despre cultura română ca fiind nici orală, nici scrisă”.
Matricea Românească încearcă să răspundă la probleme şi întrebări fundamentale, precum dacă națiunea română mai are nevoie de suflet sau nu?
Curiozitatea elevilor a fost stârnită, imaginația lor a lucrat neîncetat pe timpul conferinței, iar întrebările pentru Bogdan nu au întârziat să apară. Ei au vrut să afle cum a învățat artistul să cânte la cobză, de ce are această pasiune, dar și dacă este dificil să o urmezi, în România zilelor noastre. Răspunsul lui Bogdan a fost, pe cât de sincer, pe atât de dătător de speranţă.
Elevii, veniți în număr mare la conferință, au fost captivați de cântecele și de cuvintele invitatului
„Nu este greu să-ți urmezi pasiunea în România, dar există o multitudine de obstacole pe care le întâlnești. Cel mai important este să nu renunți la pasiunea ta, chiar dacă ai momente – care se pot tranforma în ani – în care faci altceva. Am avut multe locuri de muncă, multe dintre ele fără legătură cu ce fac astăzi, dar nu am renunțat niciodată la cobză și nici la «surorile» ei, pentru că am opt acasă. (…) Muzica exprimă societatea, și nu invers. Dacă nu vă place un gen de muzică, nu interziceți muzica, ci încercați să schimbați societatea. Muzica nu e nimic altceva decât un produs al societății și al frământărilor prin care ea trece. Am învățat că putem ajunge la un tip de întâlnire cu străbunicii noștri, prin aceste muzici. Este cea mai simplă cale.”
Asociaţia Culturală Matricea Românească este la al doilea astfel de eveniment cu profil educaţional și promite că nu se va opri aici, pentru că scopul muncii noastre este, așa cum a explicat la Târgoviște inițiatorul proiectului – avocatul Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner al „Bulboacă și Asociații SCA” – acela de a „răspunde la întrebări fundamentale, precum dacă națiunea română mai are nevoie de suflet sau nu? Sunteți la o vârstă foarte frumoasă, cele mai frumoase amintiri ale mele sunt din liceu. (…) Voi sunteți viitorul imediat al națiunii române. Și poate o să vă puneți peste ani întrebarea: de ce este nevoie de Bogdan, comparativ cu – să zicem – 50 Cent sau alţii? (…)
Adrian -Cătălin Bulboacă, inițiatorul proiectului Matricea Românească
Matricea Românească încearcă să aducă, în atenția fiecăruia dintre noi, mesajul că fără suflet nu putem fi oameni. Fără suflet, fără să ne amintim de unde am plecat, vom fi morți, ca națiune. Dacă veți pleca, după ce terminați liceul sau facultatea, oriunde în lume – în Italia, în Germania, în Spania sau în America – nu veți putea scăpa de o realitate simplă: v-ați născut în România, sunteți români. N-o să puteți niciodată renunța la această identificare. Aveți două variante: fie vă asumați cu responsabilitate această identitate, fie vă ascundeți cu rușine de ea”.
Involuntar, pentru mulți dintre noi, numele lui Nicolae Labiș devine, instantaneu, sinonim cu trista poezie „Moartea căprioarei”. Dar Nicolae Labiș a fost mai mult decât autorul unor versuri emoționante, el fiind numit, în anumite cercuri, urmașul lui Mihai Eminescu. Însă, roțile din oțel ale unui tramvai bucureștean au răpit României „un liric excepțional”, așa cum îl considerau criticii pe poet. El avea doar 21 de ani, iar lucrurile mărețe pe care le-ar fi putut oferi României au pierit pe șinele reci.
Sensibilitatea a fost trăsătura definitorie a personalității poetului Nicolae Labiș, pe care și-a transpus-o, prin talentul înnăscut – cum altfel? -, în versurile atât de apreciate.
Născut în satul Mălini (Suceava), în anul 1935, Neluțu, așa cum i se spunea acasă, a fost dintotdeauna fascinat de natura locului natal pe care, de altfel, a cinstit-o în operele sale.
Poetul a urmat liceul la Fălticeni și la Iași, fiind apoi selectat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde a avut drept mentori nume mari din literatura română, precum Mihail Sadoveanu (acesta fiind și unul dintre oamenii care-l prețuiau pe Labiș), Camil Petrescu sau Tudor Vianu. Printre cei din această școală, autorul poeziei „Moartea căprioarei” s-a impus ca lider de opinie, datorită talentului și inteligenței sclipitoare de care a dat dovadă.
Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet Foto: a1.ro
El a debutat ca poet, în mod oficial, la vârsta de 15 ani, cu poezia „Fii dârz și luptă, Nicolae”, publicată în revista Iașiul Nou. Participarea la Olimpiada Națională de Limba Română de la București i-a adus premiul I, prilej cu care tânărul a fost remarcat de către redactorii revistei Viața Românească.
Deși, inițial, Nicolae Labiș a acceptat ideile regimului comunist de la acea vreme, lăudându-le prin intermediul poeziilor sale – ceea ce i-a adus notorietate în interiorul partidului -, ulterior el a devenit conștient de tarele acestui sistem, lansând, cu o sinceritate periculoasă, o serie de critici.
Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți
Unii afirmă că această reorientare a ideilor i-a adus sfârșitul poetului, când avea numai 21 de ani. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș, după ce a băut țuică la Casa Capșa din București și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui tragic accident de tramvai, el fiind – susțin unele voci – împins de către cineva. Deși medicii care s-au ocupat de Labiș au făcut tot ce le-a stat în putință să-l salveze, la 22 decembrie, acesta a decedat. Doctorul care i-a preluat cazul a declarat că poetul nu avea nicio șansă, întrucât „măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.
Sensibilitatea aproape ieșită din comun a poetului a devenit cunoscută în rândul românilor în special prin intermediul capodoperei „Moartea căprioarei”, inspirată după un caz real: neavând ce să mănânce, el a pornit, alături de tatăl său, la vânătoare. Momentul când în bătaia puștii s-a ivit o căprioară a lăsat urme adânci în sufletul lui Nicolae Labiș, poezia dedicată experienței fiind o dovadă în acest sens: „Ce-i, inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea… / Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea! / Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”.
Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți.
Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”
Am fost informată cu privire la faptul că invitatul special al unui eveniment cultural din Timișoara este un doctor, iar undeva, în colțul gândurilor, mi-am format – în mod eronat, evident – imaginea unui personaj sobru și rezervat. Poate și ușor obez. Nu mică mi-a fost mirarea când, alături de amfitrionul evenimentului, scriitorul și jurnalistul Robert Șerban, s-a așezat un domn extrem de prietenos și cu o vădită bunăvoință împregnată adânc în genele sale. Convingerile mi-au fost întărite când am constatat că pe tricoul acestui invitat se putea citi „Anaesthesia rocks”, după modelul logo-ului formației Metallica.
Medicul anestezist Dorel Săndesc a fost invitat să vorbească la lansarea cărții lui Robert Șerban, „Vorbesc în gând, cu voce tare”. Semnele de întrebare în legătură cu această ciudată alăturare mi-au fost brusc dizolvate, atunci când publicului i s-a dezvăluit faptul că medicul este un cititor înfocat de literatură, în special de poezie. Dorel Săndesc este profesor universitar la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest din Timișoara și șeful Clinicii Anestezie Terapie Intensivă din cadrul Spitalului Județean de Urgență din același oraș.
Cartea cred că face parte din instrumentele de resuscitare, de reanimare
„Cartea cred că face parte din instrumentele de resuscitare, de reanimare. În ceea ce privește cititul de poezie, trebuie să recunosc că aceasta este una dintre dependențele mele cunoscute. Nu le recunosc pe toate, dar pe aceasta o recunosc. În ritmul acesta nebun, seara, când vin «rupt» de pe «front», nu mai am timp să citesc decât poezie sau bucăți din Biblie. Pentru că eu trăiesc pe «front». Specialitatea e Terapie Intensivă, reanimare. Ce înseamnă asta: cele mai grave cazuri din spital, indiferent de etiologia lor – neurologice, toxicologie, traumatologice – vin la noi. Sunt cei între viață și moarte. La propriu, noi ne luptăm cu moartea”, a spus anestezistul, în deschiderea evenimentului.
Medicul Dorel Săndesc, vorbind despre cartea lui Robert Șerban, la librăria „La Două Bufnițe” din Timișoara
Dat fiind că aveam siguranța că nu voi întâlni prea curând un astfel de om valoros, la finalul evenimentului am purtat o discuție memorabilă cu medicul Dorel Săndesc. L-am abordat pe profesor pentru a-l întreba mai multe despre cum i-a influențat lectura viața și cum îl ajută poezia să rămână un om senin și cu un umor de calitate, în condițiile în care își petrece aproape întreaga zi printre cei aflați în suferință. Însă, din capul locului, medicul a sublinat că, pentru a simți cu adevărat poezia, omul trebuie să aibă o sensibilitate aparte.
Poţi să trăieşti foarte bine fără poezie, dar eşti incomplet
„Eu le-am zis multor prieteni faptul că ei nu simt, nu trăiesc poezia, și asta îi face, vrând-nevrând, infirmi. Le lipsește acel «organ». Nu este un organ vital, fără îndoială, nu. Pot să trăiască foarte bine și fără el, dar sunt incompleți.”
Este arhicunoscut faptul că medicii au foarte puțin timp liber și, dacă mergem în urmă pe firul evoluției lor profesionale, știm și că studenții la Medicină își dedică întreaga zi studiului de profil. În aceste condiții, cum a dobândit Dorel Săndesc dragostea pentru literatură? Povestea își are sorgintea cu mult timp în urmă, pe când el era „un sălbăticuț din Munții Orăștiei, trăind acolo, între dealuri nesfârșite și între păduri nesfârșite. Știam cuiburile de veverițe, umblam după ele, toată ziua”.
„Și totuși, acolo, minunea a fost ca cineva să-mi inoculeze plăcerea de citi, încă de la vârsta școlară. O dată, a fost prietenul meu mai mare, poetul Petru Romoșan, care îmi dirija lecturile, el fiind antemergător cu câțiva ani. Apoi, a fost doctorul, tocmai doctorul de țară, la care trebuia să merg periodic – întâi săptămânal, apoi lunar -, pentru că aveam roșu în gât și trebuia să îmi facă Moldamin. Mergeam câțiva kilometri. El a început să-mi ghideze lecturile. Avea o bibliotecă uriașă și știu că, după primele experiențe, care erau dureroase și pe care încercam să le evit… eu nu-mi mai aduc aminte nicio durere, pentru că-mi umplea traista de cărți și, când veneam luna viitoare, erau citite toate.
Eu nu-mi mai aduc aminte nicio durere, pentru că doctorul îmi umplea traista de cărți și, când veneam luna viitoare, erau citite toate
Nu-mi mai aduc aminte durerea – decât mirosul bibliotecii și, ușor, mirosul de dispensar. Dar apoi, brusc, treceam, în cealaltă zonă, a mirosului de bibliotecă, unde deșertam traista – noi vorbeam puțin de fiecare dată, nu mult – și mi-o umplea cu alte cărți pe care le «devoram». Omul acela m-a marcat. Am fost, practic, între două surse, între două modele. Bineînțeles, tot citind, începusem să scriu și eu. Prietenul meu Petru Romoșan devenise poet, avea publicații în Tribuna când era în clasa a VII-a. Apoi a mers la Filologie la Cluj. Când venea, scriam și eu și îmi spunea: «Tu vei fi, de fapt, poetul!»”
Prezentul ne demonstrează că Dorel Săndesc a ales să urmeze exemplul celuilalt model în viață, al „doctorului de la sat”, dar a mers înainte, pe drumul carierei profesionale fără să-și lase în urmă prima iubire, lectura.
„Eram pornit pe calea asta, dar brusc am avut un refuz al mimetismului. Mi s-a părut că eu sunt mimetic pentru el, Petru Romoșan, și am refuzat. Apoi, m-am trezit că am dat la Medicină. Nu mi-am dat seama de ce, și toată lumea m-a întrebat asta. Eu eram bun și la fizică, și la matematică, dar mai târziu mi-am dat seama, încercând să răspund: între cele două modele, fugind de poet, m-am dus spre celălalt, spre doctor. Cei doi mi-au influențat viața foarte mult, sunt co-autori la tot ceea ce sunt. La partea bună. Când am mers la liceu, la Orăștie, mi se părea că toți băieții de la oraș sunt extraordinar de deștepți, când erau, de fapt, mai șmecheri. Au descoperit în acesta de faţă, cel care stătea cumva, izolat, că citise mult mai mult decât ei. Lectura m-a ajutat toată viața, bineînțeles.”
Profesorul vrea să aducă istoria artei în Facultatea de Medicină
La rândul său, medicul își dorește să reprezinte mai mult decât un profesor bine instruit pentru studenții săi, ci şi un om care le oferă și cunoștințe esențiale sufletului. Astfel se face că și-a propus să depună toate eforturile necesare pentru a le asigura studenților la Medicină șansa de a participa la cursuri de istoria artei.
„Acești tineri sunt foarte inteligenți, sunt foarte pragmatici, au un soi de civilizație funcțională indiscutabilă. Sunt mai orientați decât noi, dar le lipsește acest tip de cultură profundă, intrinsecă. Eu simt acest handicap.
Acești tineri sunt foarte inteligenți, foarte pragmatici, sunt mai orientați decât noi, dar le lipsește acest tip de cultură profundă, intrinsecă
Zilele acestea suntem într-un soi de negocieri cu Universitatea de Vest, care are facultăți umaniste. Dânșii de acolo au cursuri de istorie a culturii artei, și vreau să fac – și vom face – pentru studenții la Medicină module care pot fi adaptate foarte frumos: «durerea în pictură» sau «moartea».
E necesar acest lucru. Eu îmi amintesc de când eram student, că erau vremurile acelea, în comunism, când nu aveai altă ofertă, comercialul era extrem de redus și singura sursă de distracție era literatura. Acum s-a mai pierdut. Eu simt necesitatea – poate chiar și datoria – să încerc asta cu ei. Eu nu cred că nu se va lipi de nimeni. Blazarea asta… nu sunt de acord cu ea”, a încheiat medicul, pentru Matricea Românească.
Recunosc fără rezerve că, până a-l “întâlni” pe Nicolae Dabija într-o librărie din Chişinău, nu-i citisem poeziile, iar ceea ce aveam să descopăr mi-a depăşit toate aşteptările şi m-a obligat moral la o privire adâncă înlăuntru. Un ilustru filolog şi publicist român de peste Prut, Dabija este virtual absent în conştiinţa comună de la noi, ceea ce, dincolo de a fi o pierdere, este o enigmă şi o nedreptate, judecând după valoarea poeziilor sale, trimise de undeva de sus.
“Aşchii de stele” (Editura Sprinten Infomar, Ploieşti), o colecţie de poezii de mici dimensiuni, în format de buzunar, cu ilustraţiile remarcabile ale autorului, îşi respectă promisiunea textelor stelare încă de pe copertă. “Doru-mi-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră” este, fără dubiu, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste şi de prietenie care s-au scris în limba română, de la apariţia ei.
Că poezia nu se mai citeşte şi nu se mai cumpără, auzim în fiecare zi de la cei grăbiţi să-i cânte prohodul. Însă, chiar de-ar rămâne doar “Aşchii de stele”, poezia românească ar fi înviată.
Precum un cerc cu centrul în afara sa, precum o secundă în care încape vecia, precum un cer născocindu-şi propria stea – poezia
este arta poetică a lui Dabija, cu care acesta îşi deschide, inspirat, lucrarea.
Eminescu îl urmăreşte şi-i apare ca predestinat, marele poet care şi-a ales poporul. „Când mă gândesc cât de mult ne iubesc izvoarele şi codrii, şi doinele”, mărturiseşte bardul,
Sensibilitatea lui Dabija mişcă plăcile tectonice pe care se susţine ego-ul, simbolismul său este primar şi operează la izvoare, sau, după cum singur declară (“Măreţie”) la “începuturi de letopiseţ”.
O melancolie profundă străbate lirica dabijiană. În Transnistria, de pildă, el este absorbit de o casă părăsită, văzută drept icoană “crăpată de frig, învineţită de ploi / în care sfinţii se-ncălzesc urcând pe ruguri”. Doina, sora mai mare a poeziei, e o dovadă a tristeţii Universului,
Leuşeniul e hotarul stropit cu lacrimi de culoarea lutului, unde sârma care separă românii e formată, tragic, din ghimpii trandafirilor, revers artificial al podului de flori.
În pofida dimensiunilor liliputane, poezia lui Nicolae Dabija nu e o poezie uşor manevrabilă, însă e o poezie care, deşi încărcată emoţional, te uşurează de spaime şi-ţi oferă refugiu. E-un colţ de Românie prins în filele unei cărţi pe cât de mici pe-atât de grandioase. E o poezie a exilului şi-a dorului de matcă, de matrice, după cum reiese din celebra sa definiţie a basarabenilor:
Ostateci exilaţi cu tot cu ţară.
Poetul nu refuză pocalul suferinţei, înţelegând că de jertfa lui depinde salvarea celor mulţi (de altfel, Dabija a şi avut de pătimit, de-a lungul vieţii, pentru activitatea sa pro-românească). Arta lui este o “ripostă dată zeilor”, dar e în egală măsură şi-o apostazie contra puterilor vremelnice.
Dar poate cea mai importantă temă a poeziei lui Dabija este iubirea, manifestă atât la nivel personal, faţă de-o iubită mereu evanescentă, cât şi la nivel suprapersonal, faţă de-o Ţară concomitent sfâşiată şi sfâşietoare.
E o iubire religioasă, sincronizată cu ritmurile cosmice,
Şi pomii iubesc. Sunt martor şi-adeveresc: un ulm s-a-ndrăgostit de-o fată cu ochi de cicoare şi-a-nflorit o dată cu prima ninsoare.
După ce citeşti poezia lui Nicolae Dabija te simţi ca după o spovedanie, sau după o vizită la mamă, sau după o îmbrăţişare cu sufletul pereche: gol, autentic, şi emoţionat până la lacrimi – prea puţin important dacă de fericire sau de tristeţe. Este o dovadă că marile adevăruri nu se spun prin multe cuvinte, ci cu multă iubire. Nu trebuie să urci pe munţi, ca să cunoşti aerul rarefiat al înălţimilor – aceasta este puterea cuvântului lui Nicolae Dabija.
De v-ar intra “aşchii de stele” în suflet, ca să vă vindecaţi de bolile veacului!
Lapsus
N-am uitat să scriu câteva cărţi de poeme, n-am uitat să iubesc o femeie şi câteva poiene În viaţa asta scurtă, cât un scăpărat de chibrit… … Am uitat doar să fiu fericit.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Cinicii ar spune – şi existenţa golită de viaţă pe care o ducem i-ar confirma - că e tot mai puţină nevoie de poezie în lumea noastră. Pe cale de consecinţă, că e tot mai puţină nevoie de Eminescu - în forma sa ideatică, nu în forma tangibilă, pe...
În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu,...
Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet,...
O luptă care a captivat mințile istoricilor, un loc în care munca a devenit „răsplată” pentru fapte: Dumbrava Roşie a născut o legendă despre eroism, devotament și credință. Matricea Românească elucidează lanțul istoric al unei bătălii purtate de...
Dacă este adevărat că ziua în care ne naştem este ziua în care începem să murim, 15 ianuarie – cu oglinda sa funestă de 15 iunie – ar trebui să ne facă să medităm asupra existenţei chinuite a lui Mihai Eminescu. Viaţa lui Eminescu n-a fost nicidecum...
Istoria este rescrisă, în fiecare zi, de către noi. Adeseori, ea vine la pachet cu victorii, alteori cu eșecuri, dar de cele mai multe ori aceasta devine o lecție despre omenie, cumsecădenie și talent. În momentele de mare restriște, din străfundurile...
Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet...
Geniul limbii române se vădeşte în poate cea mai populară carte pentru copii, uriaşă lecţie de poezie, scrisă de către Gellu Naum în anii ‘50 şi publicată în 1959: Cartea cu Apolodor.La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui...
Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă: sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.
Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu...
„Trei, Doamne, și toți trei! este cea mai frumoasă poezie despre dragostea de părinte”, mi-a spus tata, pe când aveam cam 7-8 ani, în timp ce se îndrepta spre biblioteca din camera unde numai musafirii aveau voie.
Tata nu mi-a citit toată poezia, pentru...
Istoricul prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog, decorat al Preşedinţiei României cu Meritul Cultural în grad de Cavaler, laureat al Academiei Române şi preşedinte executiv al Societăţii Culturale “Ştefan cel Mare”. Cu el, Matricea Românească a...
Nu trebuie să îţi placă poezia lui Vasile Alecsandri pentru a te simţi profund revoltat de ingratitudinea cu care “naţiunea recunoscătoare” îl tratează pe “Bardul din Mirceşti”. Un (foto)reportaj cutremurător Matricea Românească, acasă la cel pe...
https://www.youtube.com/watch?v=_c5xtKMc8v4&feature=youtu.be
Atunci când Matricea Românească i-a propus lui Bogdan-Mihai Simion, cel mai tânăr cobzar din țara noastră, să le vorbească unor elevi de liceu despre începuturile poeziei româneşti, singurele...
Involuntar, pentru mulți dintre noi, numele lui Nicolae Labiș devine, instantaneu, sinonim cu trista poezie „Moartea căprioarei”. Dar Nicolae Labiș a fost mai mult decât autorul unor versuri emoționante, el fiind numit, în anumite cercuri, urmașul lui Mihai...
Am fost informată cu privire la faptul că invitatul special al unui eveniment cultural din Timișoara este un doctor, iar undeva, în colțul gândurilor, mi-am format – în mod eronat, evident – imaginea unui personaj sobru și rezervat. Poate și ușor obez. Nu...
Recunosc fără rezerve că, până a-l “întâlni” pe Nicolae Dabija într-o librărie din Chişinău, nu-i citisem poeziile, iar ceea ce aveam să descopăr mi-a depăşit toate aşteptările şi m-a obligat moral la o privire adâncă înlăuntru. Un ilustru...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
