Tag

Unire

Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de admitere la facultățile din nord-estul României, m-a surprins că numărul participanților a depășit recordul anilor anteriori: peste o mie de tineri au venit să înțeleagă cum pot contribui la realizarea unirii naționale, dorită cu ardoare cu fiecare an ce trece peste istoria țării. Tineri români din țară, din Basarabia și din străinătate s-au adunat în poiana împrejmuită de brazi, din zona Nemțișorului, ghidați de dor și de dragostea de patrie.

Pentru că tabăra are, în principal, caracter creștin-ortodox, am învățat că esențiala valoare care ține un neam unit este credința. Am fost încurajați să credem. Să credem în Dumnezeu, în noi, în ceilalți. Să credem din toată ființa că putem schimba lucrurile în bine și să luptăm pentru crezul nostru. Să ne stabilim idealul și să ne încredem în el, căci, așa cum spune și Anatole France, „pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm. Trebuie să credem, nu numai să plănuim”. Cu acest crez ne-am rugat împreună, iar când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Seminarele s-au transformat ușor în reale lecții de istorie. Ni s-a vorbit de sacrificiul, suferința și curajul celor care, cu secole în urmă, au luptat până la ultima suflare pentru acest pământ. Din păcate, cărțile de istorie nu prezintă și acele scene în care țăranii se aruncau voluntar în goana războiului pentru a-și apăra glia, murind acoperiți de sângele dușmanului și cu zâmbetul pe buze că și-au împlinit datoria față de patrie, sau cele în care frontul devenea leagănul celor mai strânse prietenii, demonstrate în bătaia obuzelor. Când ni se povesteau astfel de lucruri, puteam vedea o lucire tainică, adâncă, în ochii celorlalți: scânteia unui imbold mut, a unei speranțe înnoite.

Când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Ne-am bucurat de prezența părintelui diacon Adrian Sorin Mihalache, licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, cel care ne-a invitat la o conferință pe baza temei propuse. De la dumnealui am învățat că nu poți uni un neam dacă tu însuți ești dezbinat lăuntric, că unirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. Că ar trebui să ne unim în cadrul țării, iar după să primim alături teritoriile pierdute, și că fiecare persoană deține o putere extraordinară, pe care de multe ori nici nu o cunoaște, deci nici nu o valorifică. Suntem mulți și suntem puternici. Ce ne oprește să luptăm pentru ce ne dorim?

Am realizat poate una dintre cele mai mari hore din țară, am refăcut cursul istoric pe perioada unui mileniu și am fredonat împreună frumoasele cântece patriotice românești. Unul dintre cele mai profunde momente a fost acela al defilării voluntarilor cu un tricolor de mari dimensiuni (foto deschidere), care a trezit în noi conștiința că suntem români, că avem o patrie care ne strigă. Am văzut mulți tineri cu lacrimi în ochi, lacrimi care se amestecau cu ploaia ce începuse să cadă din ce în ce mai năvalnic, de parcă și cerul plângea pentru țară. În acele clipe, nu mai eram români veniți de pretutindeni, locuitori ai altor țări, eram doar români, trăind la fel bucuria revederii.

Din ce în ce mai mulți tineri, îndrumați de preoți și profesori, sunt implicați în evenimente similare, iar acesta este un lucru bun. Este un semn că se dorește din ce în ce mai ardent o îmbunătățire a situației generale și unitate. Încet, lucrurile se mișcă, se transformă, și poate dacă nu aș fi trăit o astfel de experiență, nu aș fi crezut că ne îndreptăm spre schimbare. Din spate vin forțe noi, bine informate și cu țeluri precise. Aparent, totul stagnează. În realitate, se apropie o furtună.

Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în această instanţă, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, transcriptul celei de-a doua părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «ce sunt elitele?», dar şi «care este funcţia lor»? într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe cauzat de acesta.

(ia cuvântul Ada Hausvater)

Aş vrea să vorbesc despre acest subiect din perspectiva Teatrului Naţional Timişoara. În primul rând, subiectul, topica mi se par minunate. Trăim o perioadă – în România, cu precădere; şi ne afectează pe toţi, de la simpli indivizi la artişti – în care această întrebare, a criteriului, se ridică tot mai mult… Pe baza căror criterii ne diferenţiem? Ce anume ne face diferiţi unii de ceilalţi?  Ce ne face pe unii să fim elite, sau să nu fim elite?

Şi ce înseamnă acest titlu – când cineva este parte din elită, rămâne pentru totdeauna în elită? Sau ar trebui să dovedească ceva, ca să poată rămâne în această categorie? Ca şi când ai câştigat o dată medalia de aur – asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur.

Îmi pun nişte întrebări – şi mulţumesc Matricei Româneşti pentru ocazia de a ne pune împreună nişte întrebări – referitoare la substanţa acestui sens, astăzi. Mă întreb în ce măsură avem convingerea că avem definiţi aceşti termeni, aceste criterii de valoare: ce anume face pe un om să ia premiul I, II, III, şi medalia de aur, ce anume face ca unui individ să i se atribuie acest titlu de membru al elitei, şi cum şi-l poate dovedi pe mai departe?

Când spunem elită – vorbim despre caracter, pe lângă o performanţă profesională evidentă, cred. În ce măsură performanţa profesională serveşte unui scop pozitiv social, unei direcţii constructive?

Dacă ai câştigat o dată medalia de aur, asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur. Apartenenţa la elită se dovedeşte continuu

În meseria noastră, orice om este esenţial. Nu putem sacrifica un om pentru o masă. Fiecare om are o individualitate, un rost aparte, şi trebuie privit ca atare.

Dacă ar fi să redefinim, azi, elita, ar trebui să dăm şanse oamenilor să se exprime, să se perfecţioneze, să aflăm de ce ne înţelegem – nu de ce nu ne înţelegem! -, să găsim argumente pentru a construi împreună, pentru a restabili bazele dialogului. «Dialog» este un cuvânt foarte demonetizat în viaţa publică, în viaţa politică. Se foloseşte imediat: dialog, comunicare, unire

Or, a demonetiza cuvinte esenţiale, după mine, este periculos. Dialogul înseamnă a privi, a asculta omul din faţă, şi a-i răspunde după ce înţelegi ce are de spus.

Ca să putem redefini elitele, trebuie să ascultăm oamenii, să vedem ce poate face fiecare. Vin generaţii care vin în necunoscut, într-o necunoaştere faţă de ceilalţi, care de asemenea sunt, cumva, dezorientaţi. Este o criză a dialogului teribilă.

A demonetiza cuvinte esenţiale – dialog, comunicare, unire – este, după mine, periculos

Din enumeraţia de termeni ce compun titlul conferinţei, elitită mi-a plăcut cel mai mult, recunosc. Ar fi frumos să se descopere acest vaccin, care probabil se numeşte bun-simţ, cultură, mă gândesc? Cred că bunul-simţ ne-ar salva. Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru. Noi, în teatru, fără asta nu existăm. Noi, fără oameni, nu existăm. Fără grija faţă de om nu existăm!

Dramaturgia contemporană se întoarce, avidă, la crizele din jur. Sigur, sunt mulţi care acuză – în presă, cu precădere – dramaturgia contemporană, spunând că este extrem de virulentă, sau că filmele actuale sunt extrem de agresive. Pe de altă parte, realitatea, de multe ori, ascunde acest fapt. Nu putem spune că spectatorii văd ceea ce în realitate nu există. Cinstit vorbind, de câte ori nu avem probleme cu funcţionarii, cu lipsa de comunicare, cu aplicarea procustiană a legislaţiei? De nenumărate ori. Câte probleme sunt, câte crize sunt – de la nivelul copiilor, până la vârstele cele mai înalte, în societate? Sunt foarte multe, ştim foarte bine. Scenariile de film şi scenariile de teatru văd problemele – şi le pun în lumină. Şi pun întrebări, pentru că acestea trebuie rezolvate.

Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru

Ţine de fiecare dintre noi să nu fim indiferenţi. Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru. Să nu spunem: «OK, nu e problema mea. În definitiv, acel om are o problemă, dar eu nu am nici o problemă. Pot să stau liniştită». Nu, nu este normal. Şi atunci, mă întreb şi eu, care este elita? Şi în ce măsură elita, probabil, ar trebui redefinită. Probabil ar trebui să aibă alte criterii: să vorbim despre cât de sensibili suntem la ce se întâmplă, în ce măsură putem să ne implicăm, în ce măsură dorim să deschidem drumuri noi pentru noile generaţii, generaţii – consider eu – absolut minunate.

 

Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, „La două bufniţe” Timişoara

Va urma

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, dar și figura lui Alexandru Ioan Cuza în istorie, văzută de atentul cronicar al epocii Dimitrie Bolintineanu, fac obiectul unor confesiuni de școlăriță pe Matricea Românească.

    Încă niciodată nu am cunoscut un rege sau un domnitor în viață. Despre ei am citit fie din paginile unor ficțiuni reușite, fie de pe filele manualelor școlare. În apropierea sărbătorii dedicate unui eveniment istoric de anvergură, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, am decis să răsfoiesc albumul meu școlar, unde păstrez presate între file, aidoma florilor uscate, cele mai vii amintiri despre figura celui care a făcut visul Unirii o realitate, Alexandru Ioan Cuza.

    L-am întâlnit prima oară în clasa a VIII-a, când profesoara de istorie ne-a vorbit cu multă atenție și migală, impusă de acea perioadă politică (la guvernare era Partidul Comunist) despre Mica Unire și despre figura istorică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Una dintre temele abordate, care se regăsește și în prezent în unicul manual de istorie pentru clasa a VIII-a, este cea cu privire la dubla alegere a Domnitorului. Citând din actualul suport didactic, reiese că această mișcare: „a fost salutată de românii de pretutindeni”. La acel moment al studiilor, noi, tânăra generație, am primit această realitate cu deosebită fericire, căci simțeam de pe atunci legături inefabile cu Patria Mamă.

    Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

    Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Foto: arhiva personală

    Mi s-a întipărit în minte imaginea severă a domnului Alexandru Ioan Cuza de pe pagina temei, care parcă veghea studiul nostru. Un bărbat cu alura unui veritabil conducător de țară. Între mine și acea figură istorică nu existau limite de timp. Copil fiind, l-am perceput de la înălțimea așteptărilor drept un om care a rescris istoria, turnând-o într-un nou făgaș. Peste ani voi reîntâlni acea descriere dată de istoricul Dimitrie Bolintineanu marelui domn: „Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”. Probabil, această manierare și acest echilibru i-au servit drept garanție a unei acțiuni de amploare, precum a fost la acea vreme, dar și astăzi, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859.

    Ani de gimnaziu

    Au urmat câțiva ani de gimnaziu, în care învățam separat istorie universală și istorie a românilor, căci din fericire am prins perioada pre-reformării educaționale, reformare care avea să nască ulterior acea absurdă istorie integrată. Am continuat să „dau ochii” cu marele domn. De astă dată eram roasă de curiozitatea descoperirii lui ca om, ca simplu membru al societății, dincolo de lecțiile și informațiile de care dispuneam în secile noastre manuale. Așa că am luat calea bibliotecii sătești, care pe atunci era unica noastră salvare. Acolo l-am descoperit pe Alexandru Ioan Cuza în pielea unui personaj, care nu avea doar falnica poziție a unui domnitor învingător, ci își asuma metehne firești spiritului uman.

    Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu

    Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu. Foto: okazii.ro

    Același Dimitrie Bolintineanu nota în volumul său „Viața lui Cuza”, pe care am avut fericita ocazie să îl consult, în absența altor manuale alternative: „Se imputau domnului patima jocului. El nu mai juca alta decât jocuri ordinare cu amicii, de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie. În casă era amabil cu toţi; îi punea pe toţi să şeadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură; nu bea decât apă la masă şi un lichior după masă. Îl acuzau de patima pentru femei. Nu a despărţit nici un bărbat de femeia sa; nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”.

    Ani de liceu

    Clasa a XI-a a venit mai mult cu accente pe politica dusă de către Alexandru Ioan Cuza, pe evoluția puterii sale, transformată în reformele pe care le-a realizat, și într-un final, ca un apogeu predictibil, pe abdicarea sa forțată. Nu știam la acea vreme ce implicații poate avea un astfel de eveniment, implicații de ordin uman. Știam doar, deprinși cumva cu școala rusă, că acest fenomen este o înlăturare forțată de la conducere, dar ce nu am priceput decât peste ani este că această eliminare a însemnat o lovitură sub centură, o rupere de lângă idealul unei vieți.

    Mi s-a întipărit în minte un pasaj din discursul lui Mihail Kogălniceanu, rostit la Adunarea Principatelor Unite, care spunea:

    Unirea e actul energic al întregii națiuni române, e marea noastră conchistă și de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea națiunea a făcut-o.

    Dar oare creatorul poate fi smuls cu sila din țărâna creației sale? Doar istoria și memoria colectivă sunt în drept să judece acest raționament. Sunt fericită că în acei ani de școală am fost părtașă la o întâlnire de pomină cu Alexandru Ioan Cuza, omul care a creat România.

     

    Citește și: Milioanele lui Cuza și milioanele lui Halep

    Oamenii senini și simpli știu, de cele mai multe ori, atunci când au în fața ochilor o demonstrație de sinceritate. Poate de aceea, demagogia, devoalată cu rară măiestrie de către Caragiale în scrierile sale, a devenit un fenomen pe care românul – și nu numai – îl consideră omniprezent în lumea celor care își doresc să-și conducă semenii.

    Însă, în istoria țării noastre, există multe exemple de oameni care și-au dat frâu liber gândurilor și s-au exprimat cu sinceritate și cu talent oratoric în fața concetăţenilor. Această „îndrăzneală” le-a adus celor care atacă fără teamă – în public – cele mai dureroase hibe ale societății atât simpatie, cât și furie din partea contemporanilor.

    Un nume ce merită evocat atunci când se discută despre marii români care s-au făcut remarcați și prin oratorie este ziaristul şi omul politic Barbu Catargiu (1807-1862). Ca orator, el era cunoscut drept un improvizator prin excelență, care își construia discursurile pe baza intuiției și a realității care înconjura, la acea vreme, românii. Spre deosebire de liderii de astăzi, care au în spate o echipă de oameni ce le compun discursuri adesea bombastice și fără valoare, Catargiu a fost un om care nu-și contura cuvântarea în liniștea unui cabinet, ci pe loc, acolo unde i se cerea intervenția. Temperamentul său nu-i îngăduia să piardă vremea cu introduceri, el „sărind” la subiectul care-l frământa, după cum dovedesc şi rândurile ce urmează.

    Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»

    Unirea s-a făcut. Această unire este simțită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem noi aduce aminte; dar, de au simțit-o nu s-a făcut, de s-a făcut, n-a ținut decât un moment. Într-adevăr, cei din veacurile trecute, fură bărbați care încercară împreunarea națiilor despărțite în două. Dar fu în zadar; și de aceasta, e lesne de înțeles. Aceste mijloace erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înțelepciunii, a cuvântului, a înfrățirii, pentru unirea naționalităților.

    Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înțelepciunii și înfrățirii; și înțelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrățirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»; nu. Dar ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei. Așa numai vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; așa numai vom păstra locul nostru între națiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscriși.

    Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noștri, ce ne privesc din sânul veșniciei, se va preface într-un blestem; și sunt în drept de a zice că cel ce va mai îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru și al urmașilor noștri; el va avea hula și blestemul chiar al națiilor ce ne privesc”, au fost vorbele lui Barbu Catargiu, rostite la 11 decembrie 1861, pentru unirea definitivă.

    Nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei

    Discursul a fost atât de înflăcărat, încât a stârnit până și admirația adversarilor politicianului, iar aplauzele zgomotoase nu au contenit.

    „Acum ne cunoaștem mai bine. Până aci voiam toți aceleași lucruri, numai mijloacele de a ajunge ne despărțeau. Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toți îngenunchiați, să scriem astăzi: «Toate pentru țară, nimic pentru noi!» Să trăiască România!”, și-a încheiat Catargiu cuvântarea memorabilă, consemnată în volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

    Barbu Catargiu (1807-1862), descendent dintr-o veche familie de boieri, ziarist, politician, a fost primul șef de guvern al țării noastre. El a urmat cursurile școlii grecești de la Măgureanu, după care a plecat, la fel ca mulți alți intelectuali ai timpurilor sale, la Paris. Reîntors în țară, Catargiu a luat parte la Unire și a salutat cu sinceritate unirea celor două Principate dunărene, la 11 decembrie 1861. Primul-ministru a fost asasinat în 20 iunie 1862.

    Foto deschidere: adevarul.ro

    Suntem mulți și suntem puternici

    8 august 2018 |
    Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de...

    Regizorul Ada Hausvater, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru” / “Vaccinul anti-elitită este bunul-simţ”

    11 Iulie 2018 |
    Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în...