Adrian Vasilescu a venit la Matricea Românească decis să spulbere prejudecăți și tipare de gândire. A făcut câteva incursiuni în istoria trăită de domnia-sa, dar a făcut apel și spiritul gândirii economice, pentru a scoate la suprafață adevăruri strict necesare oricărei conștiințe vii a secolului 21. Iată sinteza primei părți a conferinței de pe 4 aprilie.

Cum a contribuit decisiv șeful FED la căderea comunismului

• Evenimentele din Europa anului 1989 au niște ”părinți” recunoscuți – Ronald Reagan, Mihail Gorbaciov. Nimeni nu-l pomenește pe Alan Greenspan, președintele FED la acel moment, în legătură cu anul 1989. De ce este el important în legătură cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est?  Iată de ce: Greenspan a preluat funcția de la FED în anul 1987 și a fost întâmpinat cu o criză economică puternică, pe care însă a reușit să o stingă rapid, prin eforturi conjugate. Acum este evident că dacă o criză puternică ar fi cuprins Occidentul, propaganda din blocul comunist ar fi profitat din plin, pentru a sublinia ”superioritatea sistemului comunist”. Mihail Gorbaciov nu ar fi avut, de asemenea, niciun argument valid în fața celorlalți lideri comuniști de la Moscova pentru a pleda în favoarea negocierilor cu americanii.

Adrian Vasilescu în Agora casei Bulboacă și Asociații

• Dar, până la urmă, de ce au fost posibile schimbările din 1989 din lumea comunistă? Răspunsul este că din cauza banilor. KGB a înțeles că valuta occidentală are o putere reală, în timp ce banii din blocul comunist, nu. Gorbaciov a pus pe masa Biroului Politic al PCUS raportul/analiza KGB și a cerut să se ia o decizie.
• Leul, pe de altă parte, în perioada comunistă nu avea nicio șansă în ”jungla” banilor. Pentru omul simplu nici măcar mita nu mai putea spera să o poată plăti în lei. S-au inventat banii alternativi, adică alte valori de circulație: cartușul de țigări Kent, cafeaua, whisky, icrele negre etc. Aceasta era ”valuta mitei”.
• La Congresul al XIV-lea, Nicolae Ceaușescu a rostit fraza celebră: ”…nici când plopul va face pere și răchita micșunele…” în România nu va exista o economie de piață:

”Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie. (…) Așa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechității, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, și o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micșunele (aplauze). Dar nu vă grăbiți să aplaudați. Genetica modernă a făcut progrese uriașe (aplauze). Și e posibil să ne întâlnim cu plopi și cu răchită care să facă micșunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situații, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân și va rămâne veșnic stăpân al destinelor sale, a bogățiilor țării!”

• De fapt, la acel moment, economia de piață exista în România și funcționa în paralel cu economia de stat planificată, fără ca măcar dictatorul comunist să fie conștient de acest lucru. Toate schimburile din economie și nu numai se făceau având la bază circulația acelei ”valute a mitei”.

Eșecul economiei comuniste românești a fost în mare măsură eșecul diplomației

• Academicianul Mircea Malița, într-o carte publicată în America, a afirmat că economia României (comuniste) a crescut sau a scăzut în funcție de randamentul diplomației românești.
• Când diplomația românească a decăzut, România a înregistrat mari probleme economice și a intrat chiar și în încetare de plăți. Atunci Nicolae Ceaușescu a plusat, nediplomatic, și a decis să achite rapid datoria externă; a făcut-o în special pe seama producție agricole și a rezervei de aur din străinătate.
• România a avut mereu o rezervă de aur depozitată în străinătate. În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită exporturilor pe care le făcea către Germania hitleristă, și care erau plătite cu aur depozitat în Elveția, la cererea expresă a BNR, s-a ajuns la deținerea unei cantități de 240 de tone la sfârșitul războiului.

Când și-a procurat România aur și unde l-a păstrat

• În perioada industrializării forțate a României, conform doctrinei lui Nicolae Ceaușescu, acesta a fost consiliat să depoziteze aur în străinătate; dar între 1986 și 1987, pentru a grăbi achitarea datoriei externe, așa cum și-a propus, a vândut întreaga cantitate de metal prețios deținută în străinătate. În 1988 a reînceput să cumpere accelerat aur, pe care l-a depozitat tot în străinătate.
• Aurul din contabilitatea BNR nu este ”aurul statului” ci este aurul poporului român, administrat de BNR în numele poporului român (entitate istorico-socială reală, dar care nu are personalitate juridică).
• Criza face parte din natură.

De curând, ghidul Michelin a confirmat categoria de trei stele la care încadrează Muzeul ASTRA Sibiu. În așteptarea aprecierii în acest ghid a rafinamentului restaurantelor, România este reprezentată de un muzeu excepțional. În urma acestei recunoașteri, avem o reacție de la managerul muzeului, Ciprian Ștefan.

Ce reprezintă pentru muzeul ASTRA cele trei stele Michelin?

La Sibiu, muzeul ASTRA demonstrează că în România instituțiile de stat pot fi performante. Acum 100 de ani, membrii Asociațiunii ASTRA au contribuit enorm la Unirea de la 1918. Noi suntem continuatori ai ASTREI și am construit muzeul  în așa fel încât să ofere publicului interacțiune cu patrimoniul, cu ceea ce înseamnă trecut, prezent, identitate. Și nu ne rezumăm doar la români, ci la toți cei care locuiesc în această frumoasă țară.

Ciprian Ștefan, managerul Muzeului ASTRA

Care au fost criteriile după care ați fost evaluați de cei de la Michelin?

Sincer, nu știm. Ei fac vizite inopinate. Practic, pentru noi nu a fost neapărat o surpriză: suntem prezenți pentru a doua oară consecutiv cu trei stele. Cei de la Michelin vizitează locațiile respective și fac un punctaj. Noi nu am cunoscut pe nimeni din stafful Michelin, nu știm când au făcut vizita în muzeu. Probabil că au venit pur și simplu ca niște consumatori de cultură, consumatori de turism cultural.

În anul 2018, muzeul a fost vizitat de 625 de mii de oameni

Prin ce credeți că ați impresionat în mod special?

Prin calitate și autenticitate, pe care le garantăm. În același timp e important și noul discurs pe care Muzeul îl adoptă în legătură cu interacțiunea cu publicul vizitator, vizavi de comunicarea patrimoniului. Acest muzeu a fost transformat într-un loc viu în care patrimoniul se așterne în fața doritorilor de cunoaștere a ruralității și a tradițiilor din România.

Este un moment de recunoaștere a activității echipei muzeului. Ce alte forme de recunoaștere vă doriți să mai primiți?

Nu suntem în căutare de premii, nu alergăm după ele, le lăsăm pe ele să vină spre noi. În același timp nu stăm pasivi și în momentul de față încercăm să depunem candidatura la premiul Luigi Micheletti, care se acordă muzeelor inovative din întreaga lume. Premiul este acordat de European Museum Academy. 

Te muți într-o casă veche? Nu o distruge, pentru că poate fi adaptată să trăiești în ea confortabil

Din câte știu, Muzeul Țăranului Român din Capitală a primit acest premiu.

Muzeele în aer liber din România nu prea au fost prezente în ultimul deceniu în zona de premii la nivel european și atunci intenția noastră este să fim cunoscuți. Avem multe de arătat Europei, unele programe ale noastre sunt luate ca model în  instituții din afară, asta vă spun din perspectiva parteneriatelor pe care le avem cu instituții culturale din afara granițelor. Anul trecut, numai în muzeul nostru în aer liber au fost peste 500.000 de vizitatori. În tot complexul muzeal au fost circa 625.000 de oameni, beneficiari ai programelor culturale. Gândiți-vă ce impact financiar are totuși această cifră în viața unei comunități.

În privința acestei candidaturi, o să prezentați doar portofoliul sau va fi nevoie și de activități în afara țării?

Se evaluează programele pe care le dezvoltă instituția aplicantă, cât de inovative sunt, în ce fel creează noi audiențe. Noi chiar asta facem în muzeu, nu doar să creștem audiența, dar să o și diversificăm. Targetul nostru este publicul tânăr, publicul de la 18 până la 30 de ani. Trebuie să-l aducem mai des în muzeu, dar acest public este foarte ocupat și are o viață foarte tumultuoasă. Atunci încercăm să diversifică, să aducem și multimedia, zona de industrii creative să fie mai prezentă în muzeu, ca și alte tipuri de activități care au legătură cu patrimoniul.

Gândirea noastră este că salvăm mediul rural și că-i dăm un viitor

Ce programe veți dezvolta în următoare perioadă?

Ne pregătim în primul rând de summitul din luna mai. O să fie prezenți în Sibiu câteva mii de oameni și vrem să arătăm tuturor ce înseamnă România frumoasă, ce înseamnă România adevărată, cea în care noi credem. Generația anilor ’80 asta crede de fapt, că România are un viitor frumos. Programele vizează și zona gastronomică, pentru că anul acesta Sibiul este și regiune gastronomică europeană. Din acest motiv noi ca instituție încercăm să oferim un program gastronomic bazat pe tradițiile culinare, instrumentar și așa mai departe. De fapt, acea cultură gastronomică specifică ruralității care, din păcate, nu se mai întâlnește la pensiuni și restaurante din zonele rurale. Noi încercăm să o așternem în fața publicului, dar și în fața celor din zona horeca, să-i facem să înțeleagă că anumite rețete pot fi adaptate și pot fi chiar de succes dacă ei le introduc în meniu. Pe lângă asta o să fie activități legate de conservare-restaurare, pentru că, dacă v-ați uitat pe statistici în ultima perioadă,  peste 100.000 de oameni s-au mutat de la oraș la sat.

Ce vă spune această statistică, de ce este ea importantă?

Pentru că trendul este în creștere și noi atunci trebuie să oferim publicului și alternativa de a cunoaște ce înseamnă să te muți la țară. Găsești o casă veche? – nu o distruge, pentru că poate fi adaptată să trăiești în ea ca în secolul 21. În felul acesta, gândirea noastră este că salvăm mediul rural și că-i dăm un viitor. Nu mai vorbesc de celelalte activități: școala în satul tradițional, Anima ASTRA – programul de animații culturale.  Avem și programul Grădină și peisaj, prin care noi cultivăm soiurile locale și învățăm oamenii să facă și tipurile de sisteme de împrejmuire tradiționale specifice diverselor zone etnografice și în același timp să prezentăm meșterii din satele din România, care încă pot fi o alternativă la firmele de construcții din ziua de astăzi, când vorbim de lucrări de finisare la o casă. Iar în felul acesta dăm o continuitate respectivului meșteșug.

Bănuit de crimă de două ori, simpatizant al socialismului incipient, luptător împotriva boierimii – dincolo de aceste tușe apăsate, biografia lui C.A. Rosetti e o continuă pendulare între extreme. Iată ce putem reține despre vestitul revoluționar.

Date personale

S-a născut în București și a murit tot în București (1816-1885). Prenumele lui, aproape niciodată rostite astăzi, sunt Constantin Alexandru. A fost fiu de spătar (demnitar la curtea domnească), dintr-o veche familie boierească. A fost căsătorit cu Maria Rosetti, o ziaristă de origine scoțiană (pe numele premarital Mary Grant), sora consulului englez la București.

Studii

A studiat la ”Sfântul Sava”, dar a părăsit școala înainte de finalizarea ciclului normal. S-a înrolat apoi în armată. În 1844 și 1845 face vizite la Paris, unde audiază cursuri universitare ținute de gânditori și profesori care au alimentat energia revoluționară aflată în vogă.

Antreprenor

Este unul dintre puținii proprietarii de tipografii. Iar înainte de a-și cumpăra tipografie, își deschisese o librărie în București (în 1846). Este o figură antreprenorială foarte cunoscută în Capitală. Totuși, nu toată lumea îl admiră. Dimpotrivă, aristocrații îl evită, iar scriitorii îi caută compania boemă.

Revoluționar

Rosetti este cunoscut ca revoluționar pașoptist, dar a fost un militant egalitarist și chiar apropiat de ideologiile socialiste. A luptat pentru confiscarea proprietăților de la boieri și redistribuirea lor către țărani. Publică articole de presă furibunde, prin care îndeamnă la revoltă. Alături de I.C. Brătianu, arde în public Regulamentul organic (constituția țării la acel moment) și condica rangurilor boierești. Face parte din Guvernul revoluționar. După înfrângerea Revoluției, este obligat să fugă în exil. Se oprește la Paris și stă acolo timp de 12 ani. Din exil militează pentru unirea Principatelor, prim mai multe publicații pe care le conduce.

Suspect în două atentate criminale

Este bănuit de implicare într-o tentativă de omucidere care-l viza chiar pe domnitorul țării, Gheorghe Bibescu, în 1848. Totuși, cei trei tineri care au tras mai multe focuri de armă asupra trăsurii domnești nu au putut fi identificați. Peste un deceniu și jumătate, în 1862, a fost de asemenea bănuit că ar fi în spatele uciderii prim-ministrului Barbu Catargiu. Autorii crimei n-au fost niciodată identificați, în ciuda numeroaselor speculații.

Cuzist și apoi anticuzist

Alegerea lui Cuza ca domnitor și la București i se datorează în mare măsură lui Rosetti, care îi intimidează prin diferite metode pe conservatorii care susțineau un alt candidat. În urma câștigării alegerilor, lui Rosetti i se dă un portofoliu ministerial și conducerea Teatrului Mare (ulterior, Teatrul Național). Ca ministru, pune în operă secularizarea averilor mănăstirești (1863). Editează un dicționar oficial al limbii române, despre care Iorga spunea că propunea o limbă artificială, excesiv latinizantă. Devine ulterior un opozant al lui Cuza.

Primar, deputat, ministru

Este de două ori primar al Bucureștiului. A fost și deputat, chiar ocupând funcția de președinte al Camerei Deputaților. A fost ministru al instrucțiunii publice și cultelor și în primul guvern al lui Carol I.

Memorie

În București îi poartă numele o piață importantă, în mijlocul căreia se găsește un grup statuar impunător. În centrul Capitalei există și o stradă cu acest nume și există și numeroase localități din România cu numele C.A. Rosetti.

Care este locul lui Eminescu? În manual, în muzeu, în bibliotecă? La această întrebare, cîțiva oameni au răspuns astfel: Eminescu e surprinzător de actual. El e mare nu pentru că toată lumea a auzit de el, ci este mare pentru că opera lui nu s-a devalorizat. Așa încât, pentru a-i avea opera mai aproape, s-a născut o aplicație de mobil care conține, surpriză!, opera integrală a marelui poet, prozator și publicist. Ne-a prezentat-o Ovidiana Bulumac, unul dintre membrii de bază ai echipei care a lucrat la proiect.

Utilitatea aplicației

Ovidiana Bulumac: Vrem ca proiectul nostru să nu fie încă o aplicație care să ocupe memoria telefonului, trebuie să fie ceva util care te scoate din cotidian. Zi de zi suntem tot mai apăsați, tot mai supărați, tot mai critici, tot mai dezămăgiți. Eminescu ne poate scoate din starea asta, chiar dacă el este la rândul lui critic cu starea de fapt pe care o analizează. Era un fin observator al realității românești.

Structură

Aplicația conține până acum 16 dintre cele 17 volume editate de Academia Română. Structura materialului este păstrată și în aplicație așa cum a fost gândită de editorii volumelor tipărite.

Instantaneu de la lansarea aplicației, de Ziua Culturii Naționale 2019, la Ateneul Român

Aplicația trimite și la ediția tipărită

Ovidiana Bulumac: Textele sunt însoțite de două surse: Am vrut ca această aplicație să fie disponibilă atât pentru cei care doresc să-l descopere pe Eminescu în timpul liber, dar și pentru cei care vor să-l cerceteze sistematic, mă refer aici la specialiști. Ne-am gândit atât la omul simplu care pur și simplu vrea să se bucure în metrou să citească ceva relativ scurt, cât și la un profesor care o poate folosi la clasă ca material didactic. Pe de altă parte cercetătorii interesați de teoria eminesciană, pentru ei am păstrat în text toate notițele editorilor, referiri la manuscrise, tot felul de cifre care identifică anumite texte sau părți de text.

Inedit

În volumul 15 al editurii Academiei, ce cuprinde numai manuscrise, sunt texte ale lui Eminescu care nu au fost publicate niciodată. Acel volum are peste 2000 de intrări și se găsește în aplicație.

De ce este Eminescu actual și surprinzător

Ovidiana Bulumac: Omul acesta, deși a trăit atât de puțin, a scris incredibil de mult, cu subiecte foarte bine documentate. Nu știu când avea timp să se documenteze, nu avea Facebook, nu avea Whatsapp, nu avea internet, nu avea poștă rapidă. Noi le avem pe toate acestea și avem atât de multă informație care ”bâzâie” în jurul nostru și nu știm ce să facem cu ea. Nu avem criterii de ordonare și de utilizare a acestor informații. La Eminescu nu era așa, el trecea prin totul cu o luciditate incredibilă. Analiza totul prin prisma a două valori, gândirea și simțirea românească.

Valori ale proiectului, din perspectiva autorilor:

• Patriotismul. De la Eminescu am învățat ce înseamnă să fii naționalist, nu ideologic așa cum se vehiculează astăzi, este un naționalism sufletesc, prin simțire. Este cu totul altceva. Nouă ne este foarte greu să înțelegem acest tip de simțire astăzi. Suntem bombardați cu totul felul de ”simțiri” străine care vin peste noi, ni le însușim, apropo de teoria Junimii cu formele fără fond, uităm de fond, de ceea ce ne face pe noi să fim noi. Și cumva, prin aplicația asta ajungem la ideea de ceva propriu, de ”autohtonism”. Trebuie să ne redescoperim și să luptăm pentru ceea ce suntem, să fim mândri de ceea ce am ajuns. Cred că asta este una dintre cele mai mari valori pe care Eminescu, prin acestă aplicație, ni le poate reda.

• Valoare practică. Tineretul are acces ”din palmă” la tot universul eminescian. Asta înseamnă istorie, geografie, lingvistică, filosofie, literatură, folclor. Este tot. Este incredibil cât este de complex. Este simțire românească, care nu este închisă între granițe. Întotdeauna explorează ceea ce este în afară, cu un sentiment de demnitate, fără a se lepăda de ceea ce este. Se ajunge la universalism altfel, prin național. Astăzi credem că a ajunge la universal înseamnă să lași tot ce e local, regional și național deoparte.

• O valoare sentimentală pentru echipă. Tot timpul și energia noastră le-am turnat în acest proiect, încât simțim că face parte din noi. De câte ori cineva atacă proiectul acesta resimțim ca un atac la propria persoană. Sau de câte ori îl laudă, parcă ne simțim prea bine, și ar trebui să ne retragem în zona smereniei imediat, că altfel…

Echipa proiectului, în ziua lansării aplicației

Nume în proiect: Prof. Radu Baltasiu, Ovidiana Bulumac, Alin Bulumac, Augustin Poenaru, Ovidiu Solomon, Samira Cârlig, Ioana Drăgoi, Leonard Bușoi, Arian Catrinoiu, Bogdan Catrinoiu, Ciprian Morega

Organizații implicate: Sunt trei organizații care au inițiat acest proiect. Centrul European de Studii în probleme etnice al Academiei Române, Asociația Română de geopolitică, geoeconomie și geocultură și Asociația ”Neam Unit”.

Inițiativa. Ovidiana Bulumac: A fost ideea domnului Radu Baltasiu, coordonatorul meu de doctorat. A zis că ar trebui să facem ceva pentru Centenar, ceva care să depășească zona vorbei, să rămână ceva în urma noastră. Și ne-am gândit că cel mai bun început ar trebui să fie Eminescu. 

Cine este Ovidiana Bulumac: cercetător în domeniul științelor sociale și expert în diplomația culturală. După ce a obținut licența în sociologie în 2008, a urmat un masterat de Studii de securitate (2010) și un MBA (2013). A primit titlul de doctor în sociologie în 2013 și a finalizat apoi un stagiu post-doctoral axat pe problematica românilor de pretutindeni (2015). Timp de peste 10 ani a predat seminarii de istorie socială, sociologie, relații internaționale în cadrul Universității București. A organizat și coordonat stagii anuale de practică, cercetări de teren și școli de vară gratuite dedicate tinerilor, atât în România cât și în alte țări, fiind convinsă că misiunea esențială a școlii este aceea de transmitere nu doar a informației ci, mai degrabă, a unui „chip de om de la o generație la alta” (Mircea Vulcănescu).

Cum ajungi cât mai departe pe drumul către mintea copilului tău? Deschide-i inima, iar apoi vei ajunge la mintea lui – acesta este răspunsul profesoarei Monica Șerbănescu. Iată multe alte sfaturi bune privind relația dintre părinți, copii și profesori, de la fondatoarea și directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”.

• Principiul de bază, preluat de la Mama Sica (Anastasia Popescu): profesorii sunt mentorii elevilor, sunt prietenii lor.
• Învățământul trebuie să pună accent pe dezvoltarea aptitudinilor elevului. Este un adevăr modern și etern, în sensul în care noi ”descoperim mereu roata” și evidențiem drept moderne adevăruri care au fost valabile întotdeauna.

Cum arată profesorul perfect?

• Pentru ca ”școala acasă” să funcționeze, trebuie ca și părintele să fie un bun profesor.
• Nu ne interesează competența profesorului, pentru că este mult mai importantă latura sa umană. Conținutul intelectual oricum se transmite.
• Pentru a ajunge la mintea copilului, profesorul trebuie mai întâi să ajungă la inima lui. Nici un copil nu învață decât iubind, iar o materie școlară o iubești prin profesor.

Copilul și oboseala: teme sau joacă?

• Când am început în școală programul extins până la ora 17.00 sau 18.00, în țara noastră nu exista after-school. Nu văzusem modelul nicăieri. Dar m-am gândit că este ideal ca profesorul să lucreze după-amiaza cu elevul, după orele de dimineață, pentru că el știe cel mai bine care este nivelul de cunoștințe al elevului.
• La început, în anii 1990, pentru programul extins (de după-amiază) am avut foarte multă respingere din partea forurilor superioare și foarte multă susținere din partea părinților
• Prefer ca seara, atunci când părintele vine de la serviciu, să stea cu copilul lui și să citească ceva, să iasă la plimbare, să meargă la teatru, să se joace orice – dar fără să fie stresați de teme. Temele sunt de școală, nu trebuie să le fac cu mama.
• Copilul are nevoie ca părintele său să țină un echilibru între severitate și permisivitate.
• Cele două mari probleme universale: consecvența și onestitatea.
• Nu poți elimina ecranele din viața copiilor, dar putem încerca să le limităm.
• Discernământul de care ai nevoie pentru a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, tot educația ți-l formează.
• Derulăm două proiecte Erasmus Plus în școală, prin care predăm discipline nonlingvistice într-o limbă străină. Și prin asta le arătăm copiilor că învățăm o limbă străină pentru a transfera cunoștințe din alt domeniu, limba străină nu este un scop în sine.

Sfaturi pentru părinți: exigență sau libertate?

• Exigența părintelui față de copil trebuie să existe de la început. Și tot de la început părintele trebuie să fie iubitor față de copil.
• Severitate a părintelui față de copil? Depinde, severitate poate însemna asprime, dar poate însemna și rigoare. Adică atunci când nu abdici de la o regulă pe care ai stabilit-o cu copilul.
• Când stabilim o regulă, ea trebuie asumată de toată lumea, părinte și copil. De exemplu, stabilim că după ce facem ordine, mergem la teatru. Dacă el, copilul, nu face ordine, nici eu, părinte, nu respect ce am stabilit, deci nu mergem la teatru.
• Este bine ca părintele să știe cât mai mult despre ca face copilul lui la școală. Dar este firească și nevoia copilului de intimitate, iar această nevoie trebuie respectată.
• Este esențial să fii alături de copilul tău și în felul acesta să fii o mamă bună și un tată bun.

În istoria României nu există un om mai discret care să fi influențat într-o mai mare măsură mersul istoriei. Carada a fost un om sobru, mereu aflat în rândul doi, dar a cărui forță de gândire și acțiune a construit instituții deosebit de puternice. Iată schița de portret a acestui geniu aproape necunoscut.

Viață personală

S-a născut în Craiova, în 1836. N-a fost niciodată căsătorit. A fost un om deosebit de discret. Rădăcinile familiei sale par a fi aromâne și grecești. A murit în 1910, în București.

Studii

Începe în Craiova și continuă în Franța (College de France), ca mulți dintre intelectualii români ai secolului 19. Aici se lasă influențat de idealurile revoluționare și aderă la valorile democrației, pentru care luptă apoi în țară. După o perioadă de activitate în România, a plecat din nou în Franța și a studiat economia.

Politician

• Luptă pentru Unirea Principatelor. Este ales secretarul Adunării ad-hoc a Țării Românești
• Este colaborator și apropiat prieten cu Ion C. Brătianu și cu C.A. Rosetti, iar împreună cu ei pune bazele Partidului Național Liberal (1875)
• Este unul dintre cei care au negociat aducerea ca rege al României a lui Carol I (în 1866). Cu toate acestea, după câțiva ani devine un mare inamic al monarhiei și refuză orice post în care ar fi fost nevoie de colaborarea cu regele
• Este un mare patriot. Face nenumărate călătorii în Transilvania și investește mari părți din averea personală pentru sprijinirea românilor care luptau pentru drepturi și libertăți. Contribuie cu bani la construirea de școli și biserici și subvenționează ziare și cărți
• Este unul dintre artizanii loviturii de stat cunoscută sub numele Republica de la Ploiești (1870), prin care se dorea îndepărtarea Principelui Carol de la conducerea țării. Deși implicat inițial, se răzgândește și încearcă fără succes să prevină declanșarea revoltei. Lovitura de stat eșuează aproape imediat
• În 1877 se ocupă personal de organizarea și aprovizionarea armatei pentru cucerirea Independenței, iar apoi are un important rol în recunoașterea independenței României pe plan extern (Congresul de la Berlin, 1878)

Banca Națională a României

Carada a înființat BNR în 1880, alături de Ion C. Brătianu. Face vizite la Paris, unde cere sprijin tehnic de la Banca Franței. Se ocupă de tipărirea, tot la Paris, a primelor bancnote. Organizează filialele BNR din țară și scrie primele Statute și regulamente. Nu acceptă funcția de Guvernator, dar o primește pe cea de director. A organizat imprimeria Băncii și a coordonat construirea primului sediu al instituției. Este considerat geniul fondator al Băncii.

Controversă

Este considerat autorul moral al uciderii prim-ministrului Barbu Catargiu, în 1862. Imediat după crimă a fost arestat, dar a fost eliberat după două săptămâni.

Mentor

Este cel care îl ghidează pe tânărul Ion I.C. Brătianu, viitorul prim-ministru al României, prin societatea influentă a Parisului, unde îl însoțește și îl prezintă. Îl recomandă apoi pentru a face studii de inginerie în atelierele lui Gustave Eiffel.

Recunoaștere

Contemporanii îi recunoșteau lui Carada profilul de profesionist desăvârșit și de patriot temerar. La moartea lui (1910) se spunea că BNR este atât de bine organizată, încât funcționează ireproșabil de la sine, indiferent cât de nepriceput ar fi cel care o conduce.

Tabieturi

Pleca de acasă exact la aceeași oră în fiecare dimineață. Purta mereu aceeași haină lungă de culoare albastru închis. Nu mergea decât pe jos. Pe Calea Victoriei nu mergea niciodată, pentru că era antimonarhist și nu dorea să treacă pe lângă Palatul Regal. Nu mergea în vizită și nu primea vizite. Mergea totuși săptămânal la Brătieni, și o făcea în aceeași zi și la aceeași oră în fiecare săptămână.

Grupul statuar Eugeniu Carada de lângă sediul vechi al BNR

Monument în Centrul Istoric

Strada dinspre latura vestică a sediului Băncii Naționale poartă numele lui Eugeniu Carada. La intersecția acestei străzi cu Lipscani se găsește un grup statuar care-l are în centru pe Carada. Monumentul a fost făcut în 1924, dar a fost distrus în timpul comunismului. BNR a refăcut grupul statuar în 2013.

Pianista Mădălina Pașol este și profesor, iar printre elevii săi se găsesc talente mari, dar și copii care abia încep studiul muzicii. Pe baza acestei experiențe, ea răspunde la întrebarea cum știm dacă am găsit profesorul potrivit pentru copilul nostru care dorește să cânte la pian.

Răspunsul Mădălinei Pașol, în sinteză:

• copilul trebuie să aibă bucurie atunci când cântă. Fără această bucurie, va fi foarte greu să progreseze;
• profesorul de pian trebuie să îi înțeleagă pe copii, să-i facă să învețe pianul fără a pune presiune;
• copiii se trezesc la ora 7 dimineața și se întorc acasă de la școală și de la alte cursuri seara la ora 7. E un fel de serviciu pentru ei. Profesorul trebuie să aibă și asta în vedere, copiii au foarte mult de lucru și sunt obosiți;
• profesorul trebuie să învețe să recunoască stările copilului și să-l motiveze pentru studiul muzicii;
• ca părinte, atunci când îți vezi copilul colaborând cu profesorul, îți dai seama că acel profesor i se potrivește;
• profesorul trebuie să-l învețe pe copil cum să învețe;
• ce calități nu pot să-i lipsească unui profesor de pian: umor, drăgălășenie, delicatețe.

Cât de multe lucruri pot fi spuse când un om suferă și totuși cât de puține trebuiesc spuse. Dacă pot spune ceva unui om care suferă, incluzând mie, este: SUFERĂ, E OK SĂ SIMȚI ASTA!

În schimb tot ce am auzit eu când am suferit a fost: o să treacă, privește partea bună, așa a trebuit să fie, mergi mai departe, ești puternică! Sau și mai rău: eh, asta nu e nimic, stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie, sau zi mersi că nu a fost mai rău, sau…, sau… Și mai este și tipul de persoană care încearcă orice să te scoată din starea aia, spune glume, îți dă de băut, de fumat, îti cumpără prăjituri, orice doar să nu te mai vadă trist. La toate aceste tipologii, cel care ascultă, de fapt nu ascultă. Și persoana este atât de deconectată de la propriile sentimente, își neagă orice suferință de parcă ar fi ceva rău, încât face același lucru și cu cei din jur. Interacțiunile cu aceste tipologii mi-au produs de fapt mai multă suferință, pentru că, fără să își dorească asta, persoanele respective mă făceau să simt că e ceva în neregulă cu mine, că sunt defectă. Câteva exemple îmi vin acum în minte.

Experiența 1: emigrarea

Cea mai recentă experiență dureroasă este cea a plecării din țară. Proces extrem, dar extrem de dureros interior. Și am vrut să nu îmi neg durerea, am vrut să o trăiesc și să o accept. 99% din reacțiile celor din jur au fost: hai lasă că o să fie bine, ești puternică, nu e chiar asa nasol, trebuie să vezi partea bună… bla bla blaaaaa. Una din persoanele care m-a ajutat să accept ce se întamplă, a fost… o necunoscută. O tipă la care am stat în Londra câteva zile cu Airbnb, și vorbeam cu ea de tot procesul ăsta. Ea era de 12 ani în Londra, și mi-a zis că în primul an plângea zilnic. În momentul ăla eu am început să plâng, eram în Londra de o lună, plângeam de câteva ori pe zi, iar gândul că mai am 11 luni de plâns m-a speriat teribil. Și ea mi-a zis: plângi, plângi cât de mult poți. Doamne, cât îi mulțumesc, m-am simțit înteleasă și acceptată. Plus că acum, după 5 luni, plâng cam o dată pe săptămână, ceea ce e un progres :).

Experiența 2: prietenia

Eram cu un băiat, simpatic de altfel. Dar care mă placea în mare pentru că eram un fel de bufon. Și când am avut zile proaste, mă cam evita și făcea tot felul de comentarii aiurea. Iar când mi-am revenit, replica lui a fost ”Asta e Irina pe care o iubesc!”. Oh, well… a fost ultima oară când am mai ieșit cu el, pentru că Irina era și este un întreg, un om care se bucură și suferă, un om care râde și plânge și toate celelalte.

Experiența 3: moartea

Cristina, prietena mea cea mai bună, murise. Și eu eram la pământ. A fost o experiență din care mi-a luat cam trei ani să îmi revin, asta așa ca idee – toate pierderile se vindecă în timp). La birou mă duceam plânsă, nu mă interesa cum mă îmbrăcam, mă și îngrășasem destul de mult. Și într-o zi a venit la birou o colegă care mi-a zis ”auzi fată, gata, e cazul să îți revii. Uite și tu cât te-ai îngrășat, nu mai ai grijă de tine, nu te ajută cu nimic să suferi așa”. Am rămas mută de uimire, nu am putut să zic decât ”da, așa e”. Dar așa era pentru ea, pentru mine era normal să sufăr, era măsura a cât de mare îmi era pierderea. Inutil sau nu, asta era fix experiența mea. Judecata și reacția colegei, care de altfel voia să mă ajute să mă ridic, nu au facut decât să îmi fie mai rău: nu eram acceptată așa cum eram.

Câinele lui Tarkovski

Îmi răsună acum în minte vocea Elenei Francisc, cea de la care am învățat să îmi iubesc durerea. Stătea cu mâna pe pieptul meu și îmi spunea : ”Dă-ți voie, dă-ți voie să suferi. Dă-ți voie”. Și lacrimile curgeau ducând cu ele tot ce adunasem. Dă-ți voie, dă-ți voie dragă prieten să simți ceea ce simți. A durat ceva ani până să înțeleg asta despre mine, până să accept asta.

Ani de terapie, ani de vindecare. Și pentru că tot procesul asta nu l-am făcut de una singură, le sunt profund recunoscătoare celor care au fost cu mine pe cale, duhovnici, psihologi, coach, prieteni, soț. Suferința e inițiatică, transformatoare. Pentru asta e nevoie de cineva alături. Dacă facem procesul de unul singur, riscăm să ne rătăcim sau să o luam razna. Avem nevoie de “câinele” lui Tarkovski 🙂 (vezi Călăuza).

Nu mă interesează să analizez de ce suferim și cât merită sau nu să o facem, ci procesul în care putem fi autentici noi cu noi, și în care putem fi împreună unul cu celalalt. După dizolvarea suferinței, urmează altă etapă, cea în care vedem lucrurile altfel și ne eliberăm. Dar până la pasul acela, suferința se cere onorată (și nu omorâtă).

Sunt recunoscătoare pentru absolut tot ce trăiesc, sunt recunoscătoare pentru cei care au încredere și își deschid sufletul în fața mea. Vulnerabilitatea e cel mai prețios dar.

Câtă poveste și câtă istorie se găsește într-o sticlă cu vin? Cum se poate descrie gustul unui vin care a stat în pivniță un sfert de veac și de ce el îți amintește de mirosul de frunză putredă? Răspunde unul dintre cei mai pregătiți curatori de vinuri din România, Mirela Mateescu (VinOriunde.ro), un om pentru care vinul n-a fost niciodată doar o băutură

Cel mai scump vin din lume este cel mai bun vin din lume?

Eu n-am băut cel mai scump vin din lume. Însă am avut ocazia să beau vinuri foarte scumpe, de exemplu de 6 mii de euro sticla. Am gustat, de fapt, pentru că așa ceva nu se bea, este ca o esență a zeilor de care tu doar te bucuri, îți umezești buzele și-ți dai seama ce-i acolo.

Ce fel de satisfacție îți oferă un astfel de vin? Ce parte din tine este stimulată când îl guști?

Creierul. Acel vin este o plăcere pur cerebrală. Vinul acela vine dintr-o vie foarte veche, e făcut de o cramă cu sute de ani de experiență, a stat într-o pivniță de castel veche de 5-600 de ani. Guști, de fapt, un pic de istorie.

Poți descrie gustul acestui vin?

Gustul lui este foarte diferit de vinul obișnuit. Mai întâi, te aștepți să vezi un vin roșu, purpuriu, foarte atrăgător, iar când l-ai mirosit, să ai o explozie de arome de fructe roșii, să fie foarte cuceritor și proaspăt. Vinul despre care povestesc era un Valpolicella, din zona Veneto, Italia, avea 24 de ani vechime, o sticlă ținută în cramă, la umiditatea corectă și la temperatura corectă. Am gustat cred vreo 20 de mililitri. Din start, culoarea era derutantă, te uitai și-ți spuneai ”oare ce-i aici”. Nu era deloc atrăgătoare. Era cărămizie, ai fi spus că e un vin care-a trecut, care nu mai are ce să-ți mai spună. În pahar părea ușor incolor, străveziu. Primul meu gând a fost că vinul n-a ținut. Ei bine, când am apropiat paharul de nas, povestea s-a schimbat complet.

Vinul de 6.000 de euro sticla: primul meu gând a fost că vinul n-a ținut. Ei bine, când am apropiat paharul de nas, povestea s-a schimbat  complet.

Vinul are trei arome, primare, secundare și terțiare. Cea primară vine direct de la strugure și este cea proaspătă, de fruct stors, ușor vegetală. Cea secundară apare în procesul de vinificație, iar cea terțiară apare odată ce vinul a stat în butoaiele de stejar sau la învechit în sticlă. Aromele terțiare sunt cele care te cuceresc la un astfel de vin. Ei, aici se deschide așa, o paletă de arome… ceva de vis. Te-ai gândi: cum să-ți placă un vin care miroase a piele tăbăcită. Și ușor umezită! Sau care are un iz de frunze din pădure umezite ca după ploaie. Ei, mirosul ăla în vin, acoperind ușor un rest de fructe, pentru că e făcut din struguri, desigur, trebuie să am acolo și aromă de cireșe, vișine, trebuie să am și mure, și afine, iar peste toate piper, ciocolată, condiment, cacao, piele, carne, sunt toate acolo într-un pahar. E genul de poveste love it or hate it, nu toată lumea este fan vinuri vechi. Dar acolo, în afară de povestea cu istoria despre care ți-am spus, este și puterea vinului de a se transforma.

Dar dacă nu știi ce bei, ai același tip de experiență?

Nu. Ești influențat, în mod cert. De asta în concursuri etichetele sunt ascunse, degustarea se face în blind, toate sticlele sunt acoperite. Un astfel de vin vechi se adresează mai curând cunoscătorilor, pasionaților și investitorilor. Sunt vinuri cu potențial mare de învechire și pe care ar fi păcat să le deschizi acum și nu peste 10-15 ani.

Mirela Mateescu, la o prezentare de vinuri românești

Plăcerea de a bea vin este cu atât mai mare cu cât ești mai educat în privința vinului?

Cred că da. Fie că începi să-i deslușești tainele, fie că vezi câtă muncă presupune să culegi via, poate chiar ai cărat o lădiță de 10 kilograme până la capătul rândului, când te-a bătut măcar un pic soarele într-o zi de muncă în vie. După asta te uiți cu mult mai mult drag și cu mai multă atenție la un pahar cu vin.

E nevoie și de competență ca să distingi între un vin excelent și unul de calitate medie, să spunem?

Nu există vin prost. Există doar vin care nu-mi place. Dar e nevoie de multă muncă pentru ca să ajungi să cunoști defectele dintr-un vin sau care sunt erorile dintr-o vinificație sau în ce constă plusvaloarea atunci când ai în față un vin desăvârșit. Și atunci  cred că da, contează dacă ai acel know-how.

Găsim vin de calitate în orice magazin?

Este o diferență mare ca preț și calitate între vinurile de retail și vinurile de horeca. Ca să apreciezi calitatea vinului îți trebuie multă atenție, multă școală. Imaginează-ți că la un moment dat poți să ai în față 20 de etichete. 20 de sticle diferite. Sticle de vin alb. Vin alb sec. Vin alb sec din aceeași țară și din aceeași provincie, cu aceeași lumină care a mângâiat via, cu aceeași cantitate de ploaie, cu aceleași vânturi și cu același sol. Eu trebuie să fiu capabilă să disting între diversele note și arome din cele 20 de etichete și să decid care este mai bună decât celelalte. Imaginează-ți ce concentrare asupra informației pe care ți-o transmit papila gustativă și creierul!

Cum ai ajuns la competența pe care o ai acum?

Povestea mea cu vinul a început acum șapte ani, când am mers la un eveniment, Casual Wine. Atunci nu beam absolut deloc alcool. Și a fost de-ajuns o singură degustare, o singură întâlnire cu un vin bun ca să mă las cucerită. Apoi ambițioasa din mine a spus: mă duc să fac un curs cât să înțeleg lucrurile astea mai degrabă de cultură generală, aciditate, corpolență, potențial de învechire. Chiar atunci, o instituție prestigioasă din Londra, Wine and Spirits Education Trust, avea în București un curs. M-am înscris – și de atunci s-a deschis cutia Pandorei. A urmat nivelul doi, apoi nivelul trei, și apoi dorința de a merge în Franța și de a face cursuri cu un Master of Wine, care este cea mai înaltă titulatură din această meserie.

Ce este și cum se obține titlul de Master of Wine?

Este practic doctoratul în vin. În toată lumea sunt doar 400 de oameni cu acest titlu. Formarea unui Master of Wine care poate să dureze între 5 și 10 ani și poate să presupună chiar 250 de mii de euro taxe în școlarizare și călătorii. De ce călătorii? Pentru că ajungi la ultimul nivel atunci când călătorești în toată lumea unde există vie ca s-o vezi atunci când înflorește, ca s-o vezi la recoltare, la tragerea în sticlă, la trei luni după ce a fost pus vinul în butoi, să vezi cum se comportă via și pe timp de vară și pe timp de iarnă, în emisfera nordică versus cea sudică.

Și totuși, vinul nu rămâne în cele din urmă un lichid care se bea? La cât rafinament poți ajunge?

Dar în artă? La cât rafinament poți să ajungi? The sky is the limit. Și în vin depinde cât de departe vrei să ajungi, ca peste tot. Pentru mine personal, poate că n-o să ajung la nivelul 5, dar nivelul 4 în mod cert o să-l fac. După ce înveți să distingi între atâtea arome terțiare și o nebunie de miros, după aceea vrei un pic și mai mult.

Ne place să credem despre România că are vinuri bune. Spune-ne ca specialist, avem vinuri care să concureze cu marile vinuri ale lumii?

În spațiul geto-dacic, acum două mii de ani, se făcea și se bea vin. Vinuri de mare calitate am început să facem acum 20-30 de ani, mai mult în zona Iașiului, vinurile dulci pentru care Cotnarii sunt recunoscuți în lume.

În acest moment, România este pe locul 13 la producția de vin în toată lumea, ca volum al producției

Dar în ultimii 10-15 ani, de când s-au făcut investiții mari în linii de vinificație, tancuri de inox, butoaie de stejar, linii de îmbuteliere, deja avem o calitate sporită. În acest moment, România este pe locul 13 la producția de vin în toată lumea. Suntem sus.

Clasarea asta este din punctul de vedere al calității?

Din punctul de vedere al volumelor. Din perspectiva calității, avem numeroase concursuri de vin la Berlin, în Canada, la Geneva, în Asia, iar vinurile românești se întorc cu medalii de argint și de aur. Anul trecut, un vin produs de Licorna, Dealu Mare, a primit prima distincție oferită vreodată unui vin românesc de Decanter de la Londra. De trei săptămâni s-a întors de la Mundus Vini vinul Uberland de la Cramele Recaș, în al treilea an consecutiv cu marea medalie de aur, adică a fost cel mai bun vin roșu din concurs. Când ai 600 de etichete, și al tău iese cel mai bun, asta înseamnă ceva!

Ce mai contribuie la reușita unui vin?

Contează foarte mult magia vinificatorului. El decide când se culege boaba de strugure, el decide dacă vinul stă în stejar românesc sau franțuzesc sau american, cât de ars, la a câta folosire și cât de mult timp îl ține acolo, dacă 3, 6, 12 sau mai multe luni.

Munca lui este științifică? Sau ține de intuiție?

În mod cert ține de pregătirea lui profesională, acolo unde este foarte multă știință, mai exact  chimie. Dar ține și de flerul lui. Când gustă vinul din butoi, el știe ce rezultă dacă-l mai lasă încă puțin și știe ce se poate dezvolta în sticlă dacă e scos acum. Este multă magie personală acolo.

Titulescu a fost una dintre cele mai respectate voci din Europa, în prima jumătate a secolului trecut. Era ambițios, distins, întotdeauna competent, cu o foarte bună cunoaștere a termenilor politicii internaționale, patriot, diplomat prin vocație. Iată câteva detalii.

Viață privată

Născut la Craiova, 4 martie 1882. Tatăl său era avocat și a ocupat funcțiile de prefect și de deputat, iar bunicul său era protopop. Nicolae va moșteni moșia familiei din localitatea Titulești, județul Olt. S-a căsătorit la 25 de ani. El și soția sa Ecaterina erau una dintre cele mai ambițioase și admirate cupluri ale Europei.

Studii

A terminat liceul în Craiova, iar facultatea de drept în Paris, ca urmare a unei burse de studii. În 1903 câștigă un concursul național de drept din Franța, cu o lucrare de specialitate. Tot la Paris își dă și doctoratul, în 1905.

Cariera universitară

Prima catedră a primit-o la Iași, la Facultatea de Drept. După doi ani se mută la Universitatea din București, unde predă drept civil. În urma revoltelor țăranilor din 1907 se remarcă prin faptul că cere despăgubirea moșierilor afectați de răscoale. Ceva mai târziu va pleda pentru împroprietărirea țăranilor.

Om politic

În 1909 a intrat în Partidul Liberal Conservator, al cărui președinte era Take Ionescu, peste trei ani a fost ales deputat. Este un susținător al modernizării statului. Pledează pentru unirea Transilvaniei cu Regatul, spunând cuvintele devenite celebre ”Ne trebuie Ardealul!”. Împreună cu mari nume ale politicii românești, organizează la Paris Comitetul Național Român, care are scopul de a promova interesele României și mai ales Marea Unire.

Ministru

În 1917, în plin Război Mondial, este numit ministru de finanțe. Mai târziu, între 1927-1928 și între 1932-1936, a fost Ministru de Externe. A luptat împotriva nazismului și a fost permanent preocupat de stabilitatea teritorială a țării. Pentru aceasta a fost foarte activ în Mica Antantă (România, Iugoslavia, Cehoslovacia) și a generat Înțelegerea Balcanică. A inițiat deschiderea de ambasade în America Latină, în țări ca Brazilia, Argentina, Chile sau Mexic.

Un excepțional orator. Discursurile sale se studiază astăzi în școlile de diplomație

Ambasador

Cât timp nu a fost ministru, Titulescu a fost ambasador al României la Londra în intervalele 1921-1927 și 1928-1932. În întreaga perioadă dintre cele două Războaie, el a fost cel mai puternic actor al politicii externe a României. Și-a impus vocea în dezbaterile dintre țările Europei și a făcut ca România să conteze în cadrul tratatele internaționale negociate și semnate în acest timp.

Societatea Națiunilor

Titulescu a fost încă din 1920 delegatul României la Societatea Națiunilor, care premerge Organizației Națiunilor Unite. În 1930, el a fost ales președintele Societății, iar în anul următor, contrar uzanțelor, a fost reales în această funcție. Este singurul român care a ocupat până acum acest fotoliu prezidențial.

Controverse

I s-a reproșat că avea relații strânse cu ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, și că arăta simpatie liderilor sovietici.

În timpul Războiului Civil din Spania a fost de partea stângii politice, ceea ce contravenea spiritului dominant din România.

Cum și-au arătat brașovenii identitatea românească, într-o Transilvanie sub ocupație? Răspunde la această întrebare cea mai recentă expoziție de la Muzeul Național de Istorie, ”Identitate națională, eleganță și vestimentație la românii din Brașov (1700-1939)”. Însemnele și simbolurile naționale, militare și regale au fost adevărate arme de luptă pentru drepturi și de rezistență națională. În cadrul expoziției vizitatorii vor descoperi portul de sărbătoare al brașovenilor, așa-numitele haine românești, un port tradițional urban, unic în Transilvania, dar și costumul tradițional care a inspirat portul Junilor din Șcheii Brașovului și Brașovechi, cămăși cusute cu simboluri ancestrale magice, decorate cu mii de fluturi de argint aurit.

Istoricul Alexandru Stănescu, despre expoziție

”Expoziția este dedicată mai ales patrimoniului imobil reprezentat în aceste haine vechi, care ca tradiție coboară în secolele XVII-XVIII. Am adus la București singurul port urban românesc existent în Transilvania. Sunt haine inspirate din moda elitei românești, din moda boierimii, din moda princiară: cu nasturi din argint, cu brâuri cu paftale din argint aurit, cu haine de iarnă tivite cu blană de jder de gheață, cu blană de vulpe, lucruri pe care în puține comunități românești le găsim.

Portul popular din Brașov este unic. Este un port foarte bogat decorat. Suntem printre puținii români care au păstrat cămășile lungi până la genunchi, așa cum au fost ele odată pentru toți românii. Suntem printre puținii români care au păstrat o abundență foarte mare de motive și simboluri cusute: calea vieții, crai nou, steaua nordului. Portul în sine este unic prin frumusețea și abundența elementelor decorative, dar și prin paietele din argint aurit care ca fac ca aceste cămăși să fie foarte scumpe. Nici nu există o cămașă la fel ca alta. Deci vorbim despre un port unic”.

Port de călușeri de June Național Alb, ori de June Roșior, ținute de mirese și domnițe din cel mai ales brocart, cusute cu fir de argint și  cu cingători cu paftale masive din argint aurit pot fi admirate în Sala Lapidarium până pe 1 mai. Proiectul expozițional tratează atât codul vestimentar al vechii comunități românești din Brașov, cât și legăturile pe care românii din Brașov și Junii Brașovului le-au avut cu Casa Regală în anii 1906-1948. Un rol surprinzător de important l-au avut și decorațiunile de pe harnașamentul cailor.

Muzeograful Mihai Florea, curatorul expoziției

”Obiectivul expoziției este readucerea în atenția urbei București pe confrații români din Șcheii Brașovului. Pe lîngă elementul principal, cel de vestimentație, am putea spune că la fel de important este celălat ”personaj” al expoziției: calul. Pe lîngă port și tradiție românească, în Șcheii Brașovului se dădea o deosebită atenție și acestui element. Multe dintre simbolurile pe care le vom regăsi în harnașamentul cailor, în decorațiunile de pe șei sau în  micile decorațiuni, sunt elemente cu specific românesc. Am spus noi: încărcătura națională sintetizată în zona ecvestră. În expoziție se intră printr-o poartă ecvestră. La intrare este expus un cal-machetă în mărime naturală. După ce trece de partea butaforică, vizitatorul poate observa elementele în original, de la șa până la celelalte mici obiecte de port-podoabă, tot ce face parte din harnașamentul calului, decorat cu simboluri naționale și alte elemente sintetizate și criptate, despre care doar inițiații știau ce înseamnă.”

Despre portul popular românesc, în câteva linii

• Cele mai vechi reprezentări ale modului în care oamenii obișnuiau să se îmbrace, datează din neolitic: figurine ceramice ale căror ornamente sunt asemănătoare cu cele de pe decorul costumului popular
• Din punct de vedere istoric, despre portul popular românesc se poate vorbi abia după formarea poporului, în secolele IX-X
• Cea mai veche reprezentare a portului autentic românesc este consemnată în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Un­gariei, Carol Robert de Anjou, şi voievodul muntean Basarab I. În acele imagini se observă clar portul autentic al bărba­ţilor. Au cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pie­licele de oaie în cap
• Alexandru Odobescu (1834-1895) a observat similitudinea dintre costumul popular românesc și cel al dacilor, reprezentat pe faimoasa Columnă a lui Traian. În cadrul Expoziției Universale de la Paris din 1867, comisia condusă de Al. Odobescu a prezentat obiecte de artă populară românească

La vârsta de trei ani, Mădălina Pașol era pusă în fața unei claviaturi, iar la 8 ani concerta la pian în direct la Radio. Au urmat mulți ani de muncă, dar și nenumărate premii internaționale și concerte pe tot globul. Duminică 17 martie va concerta din nou în București, la Ateneu, iar Matricea Românească a întrebat-o în avanpremieră despre anii ei de formare, despre maeștri, despre succes și despre joc.

Concert tribut Dinu Lipatti

În cadrul concertului de duminică, 17 martie, Mădălina Pașol va aduce un omagiu de suflet lui Dinu Lipatti, prin reinterpretarea lucrărilor pe care acesta le-a cântat în ultimul său recital din 16 septembrie 1950, de la Besançon. În program sunt incluse opusuri de Mozart, Schubert, Chopin, Bach și Ravel. Spectacolul include și un moment al actriței Ștefana Samfira, care va citi scrisori semnate de Dinu Lipatti și adresate profesorilor săi: Mihai Jora, Florica Musicescu, Nadia Boulanger, dar și unor mari personalități ale timpului: Clara Haskil, George Georgescu sau Nikita Magaloff. Concertul de la Ateneul Român face parte din turneul “Citadele muzicale”.

Faceți parte dintr-o familie de muzicieni, instrumentiști: bunicul a cântat la contrabas, tatăl și fratele la violoncel. Dumneavoastră ați ales pianul. De ce pian și nu un alt instrument?

Tatăl meu a fost de părere că trebuie să fie cineva în familie care acompaniază  toate aceste instrumente minunate și de aceea au ales pianul pentru mine. De altfel, de când eram foarte mică eu am fost fascinată de acest instrument, mai ales pentru că fratele meu lua deja lecții de pian, între noi este o diferență de patru ani. Eu stăteam în scaunul de copil și întotdeauna fredonam melodiile pe care el le studia la pian. Am dezvoltat un auz foarte bun, eram obișnuită cumva cu claviatura. Când m-am dat jos din scăunel, am început să repet singură. Bunicul a fost cel care mi-a călăuzit primii pași, am învățat să citesc notele și să interpretez mici piese. Și așa, foarte devreme, am început cariera de pianist.

Cântați la pian de la trei ani, la vârsta de 8 ani ați susținut un recital care a fost transmis în direct la radio. Când a apărut ca miză a studiului obținerea unor rezultate de top în concursuri?

Nu a fost neapărat un plan, lucrurile au venit de la sine. Eu întotdeauna mi-am dorit să pot face această meserie cât pot de bine. Am avut modelul familiei mele, pot să spun că suntem cu toții profesioniști, perfecționiști. În momentul în care muncești foarte mult, ai ceva talent și te simți acasă pe scenă, premiile vin de la sine.

O astfel de miză totuși este în această profesie.

Da, bineînțeles. Mai târziu, când am început să particip la concursurile mari, cum ar fi ARD din Munchen, Feruccio Busoni sau Regina Elisabeta, acolo bineînțeles că te pregătești, devii ambițios, îți dorești să fii între premianți. E adevărat că nu întotdeauna ai rezultatele dorite pentru că premierea ta ține de foarte multe lucruri pe care nu poți să le influențezi și de multe ori nu pleci acasă cu rezultatul dorit, dar experiența ta este cea mai importantă.

Ați primit burse, multe premii. Care v-a onorat cel mai mult? Ați așteptat cu mai multă emoție un premiu anume, o recunoaștere?

Pot să spun că cea mai așteptată premiere a mea a fost bursa Senatului german pentru studiile doctorale de la Berlin. Bineînțeles că și premiul de la Feruccio Bussoni m-a onorat foarte mult. Dar nu sunt o adeptă a concursurilor, cele mai așteptate sunt concertele mele, mă bucur întotdeauna să fiu pe scenă și sunt de părere că doar publicul poate aprecia evoulția ta pe scenă la adevărata valoare.

 Când se simte un pianist împlinit? Cât de eficientă, cât de obiectivă, precisă este autoevaluarea?

În momentul în care mergi pe scenă și te pierzi în lumea sunetelor, în momentul în care te topești ca artist, aceasta cred că este trăirea maximă a unui artist, nu neapărat a unui pianist. Pianistul bineînțeles că este o specie deosebită între toți artiștii. Suntem o specie umană care  muncește foarte mult: este destul de complicat să fii pe scenă, să cânți totul pe dinafară, să susții recitaluri de o oră și jumătate către două ore. Concentrarea atinge niște frecvențe enorme și, la sfârșit, bucuria ta este fericirea și mulțumirea de pe chipurile oamenilor. Important este și momentul de reculegere de după concert, în care treci în revistă ce ai făcut, ce ai trăit și cum ai reușit poate să câștigi un pic de nemurire.

La 18 ani ați plecat pentru studii în Germania și au fost alți 17 ani în care v-ați întors acasă de doar două sau trei ori. Ați studiat foarte mult, pe de o parte în România, pe de alta în Occident. Cam care ar fi diferența între cele două școli de muzică?

Cred că este o continuitate între aceste două școli. În România am învățat bazele  pianisticii, ale meseriei de artist-concertist. Am cântat foarte mult în copilărie și până la vârsta de 18 ani când am plecat din România.

Mergi pe scenă și te pierzi în lumea sunetelor, te topești ca artist, aceasta cred că este trăirea maximă a unui artist

În afară am avut ocazia să mă perfecționez cu cei mai mari pianiști și cu cei mai mari pedagogi, cum ar fi Andrzey Jasinski, care este profesorul lui Krystian Zimerman, cu Zoltan Koczis, cu Heinz Leygraf, cu Georg Sava, care a fost profesorul meu mulți ani, și Pascal Devoyon, la ora actuală unul dintre cei mai mari profesori de pian din lume. Poate o mică diferență este felul pozitiv în care înveți în străinătate, să te apreciezi pe tine. Critica începe cu ”Ai cântat minunat, dar ai putea să mai schimbi aceste lucruri…” . Fraza nu începe cu ”nu ai făcut….”, ”nu ai respectat…” În Vest, gândirea pozitivă este cea mai importantă dintre toate învățămintele pe care le-am cules.

V-ați orientat în timp și spre pedagogia muzicală. Este o meserie diferită. Pe ce fond a venit? Un impuls natural, un talent pentru asta, modelul unuia dintre profesorii cu care v-ați intersectat și pe care ați dorit să-l replicați sau poate pe fondul lipsurilor sesizate în practica pedagogică românească?

Este o vocație. Cred că este foarte important să poți comunica cu copiii, chiar dacă ești mult pe scenă. Ei au nevoie de această informație: ce se întâmplă când ești pe scenă, ce se întâmplă când stai în fața unui instrument mare pe care trebuie să cânți într-o sală în care pot fi și o mie de persoane. De asemenea, nu este același lucru dacă predai într-o sală mică de curs sau dacă ai o sală mare și poți auzi toate armonicele instrumentului. Nu sunt neapărat un pedagog, pot să spun doar că am experiență pe scenă și știu cum să-i ajut să treacă prin aceste momente de concert care sunt foarte solicitante emoțional. Încerc, în primul rând, să-i învăț să se concentreze pe scenă. În general, mă înțeleg foarte bine cu copiii.

Ați creat și un joc muzical.

Am inventat cu fetița mea un ”Ghici muzical”. Este un fel de ”Păcălici”; sunt niște cărți de joc pe care apar niște figurine, sunt explicate semnele muzicale de bază, duratele notelor. Este un joc pentru începători, între 4 și 99 de ani! De obicei, primele ore de curs pot fi foarte plictisitoare, jocul ajută deopotrivă și pe cursant și pe profesor.

”M-am întors în România pentru că aici sunt acasă”

Mi-am dorit întotdeauna să mă întorc acasă. Am plecat pe vremea când nu aveam Facebook, nu aveam Skype, nu aveam internet. Am pierdut multe legături în această perioadă. M-am întors în România pentru că am început studiile doctorale la Conservator. Am reușit să-mi reiau activitatea, cu ajutorul carierei pe care mi-o făcusem înainte de a pleca. Aici sunt acasă. Oricât de rege ești în altă țară sau în altă împărăție, acasă la tine te simți bine: ai familia, ai prietenii, din copilărie, ai străzile și atmosfera tinereții. Eu iubesc țara mea foarte mult, îmi place foarte mult Bucureștiul, îmi place foarte mult vremea din România, îmi place să colaborez cu colegii mei de breaslă. Îmi doresc foarte mult să pot aduce și un pic de vânt vestic în toată această activitate pianistică pentru că este nevoie și de bucurie, de încredere în noi, în ceea ce știm să facem. Trebuie să gândim pozitiv și să fim deschiși pentru lucruri noi.

V-am auzit cu un alt prilej spunând că performanța se poate face cu talent, cu foarte multă muncă și cu implicarea întregii familii.

Familia cred că este importantă pentru oricine și, în general, nu poți face performanță dacă nu ai în spatele tău o ramificație de oameni care te susțin și te ajută necondiționat. Fără mama mea, nu aș fi în această zi aici și aș da acest interviu. Fără prietenii mei din copilărie, care mă susțin până în ziua de astăzi, nu aș putea concerta. Fără tatăl meu, care mi-a dat motivație, pentru că a fost un violoncelist remarcabil, probabil că aș fi făcut o cu totul altă meserie. De asemenea, fratele meu care este violoncelist și cu care am bucuria să colaborez, cântăm de multe ori împreună. Fetița mea care mă suține foarte mult și care are extrem de multă înțelegere pentru că nu ne vedem cât și-ar dori. Familia este cel mai important lucru!

Sunt convinsă că din această listă nu ați dori să lipsească bunicul.

Absolut. Bunicul a fost cel mai important pilon al carierei mele. De când a văzut  că am interes pentru pian, de la trei ani, m-a învățat multe, multe lucruri minunate. Vorba sa de suflet era „muzicienii sunt inginerii sufletelor”. Și mai spunea că fiecare limbă străină vorbită este o meserie în plus.

Cine este Mădălina Pașol

• cântă la pian de la vârsta de trei ani
• la 8 ani susținea un recital de pian care a fost transmis în direct la radio
• la nouă ani a debutat cu Orchestra de Camera Sinfonietta, la Ateneul Român, cu Concertul pentru pian în Fa minor de Bach
• consideră că unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor este Emil Gilles. La fel de multă admirație pentru Vladimir Horowitz și Sviatoslav Richter. Apreciază, de asemenea, aparițiile spectaculoase pe scenă ale Khatiei Buniatishvili și Yuja Wang
• activitatea artistică a Mădălinei Pașol a fost recunoscută prin premii, burse, diplome la concursuri naționale si internaționale: bursa NaFög a Senatului Cultural German, bursa Fundatiei Paul Hindemith, bursa Universitatii de Arte din Berlin, bursa pentru studiile doctorale ale Universității de Muzică din București, bursa a Fundatiei Georg Schumann, Concursul Internațional pentru pian Feruccio Busoni, Concursul Internațional ARD – München
• a susținut cursuri de măiestrie, concerte și recitaluri în Europa și Asia

Călătorii care tranzitează în luna martie aerogara din Otopeni pot vedea icoane și reprezentări ale sfinților voievozi și domnitorilor din cele trei provincii românești. Lucrările au fost realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a Simpozionului Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”, care a avut loc în noiembrie anul trecut. Alături de piesele realizate in timpul atelierelor deschise, ce au avut loc la Centrul Cultural ”Ion Manu”, sunt expuse și modelele care au folosit drept sursă de documentare și de inspirație: tablourile votive, păstrate in biserici românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Ioan Popa, pictor, coordonatorul proiectului: ”O lecție de istorie vizuală”

Expoziția aceasta vine ca o finalitate obligatorie pentru atelierele tematice din luna noiembrie, artiștii trebuie recompensați și astfel. Spațiul de expunere a lucrărilor însă dă proiectului dimensiuni pe care cred că nu le-ați intuit atunci când ați pus ideea în practică.

Da. Este o expunere care are ca prioritate prezentarea istoriei țării noastre, a personalităților și a figurilor marcante din toate cele trei provincii românești, chipuri ce au fost iconicizate și ilustrate în cadrul Simpozionului internațional ”Iconari în Otopeni”. Lucrările sunt expuse într-un spațiu de maximă fluență, mai ales pentru călătorul străin, turistul care ne vizitează și urmează să-și fixeze niște repere, niște puncte, niște obiective speciale ale României. Le va găsi concentrate în forma acestor icoane și tablouri votive, care sunt însoțite în reprezentările lor de principalele ctitorii. Este o invitație pentru turiști să le viziteze și apoi să dea o mărturie mai departe pe unde va ajunge.

În învălmășeala aeroportului, cafenele, duty free, check in, bagaje, îmbarcare, credeți că există și răgaz pentru a arunca fie măcar și o privire în fugă peste aceste lucrări? Nu credeți că tematica ar putea intimida?

Cred că impactul va fi unul bun, spațiul de expunere este unul neobișnuit, un areal unde de obicei vezi doar publicitate sau afișaje comerciale. Tocmai de aceasta vrem ca cel care trece să plece cu un plus de informație și de cunoaștere mai specială a trecutului nostru.

Sunt expuse 14 lucrări, tempera pe lemn, frescă, sculptură, mozaic, desen pe hârtie și pergament. Alături, printuri de mari dimensiuni cu modelele de unde s-au inspirat iconarii. Am înțeles că modelele au fost extrase din biserici vechi importante din toate cele trei provincii românești. Și texte informative.

A fost o muncă serioasă și sperăm să fie cu rezultate pentru cei care vor prelua aceste imagini. S-a făcut o catalogare foarte atentă de către specialiști, de către istorici, cu datare, cu atribuire corectă a fiecărei ctitorii. Ca atare, putem spune că în acest hol al Aeroportului Internațional Otopeni avem reprezentate toate monumentele istorice și bisericile vechi importante din România. Este o informație foarte vastă, o lecție de istorie vizuală, care te atrage, te îmbie la răgaz, atât cât permite acest loc, de obicei aici ești contra-timp, însă oricând se poate reveni la informație, se poate accesa blogul acestui eveniment. În scurt timp va fi finalizat și catalogul acestei ediții în care vor fi prezentate toate imaginile și textele de specialitate.

La sfârșitul fiecărei toamne, de șase ani încoace se organizează Simpozionul Internațional de Artă Liturgică ”Iconari în Otopeni”. O săptămână de evenimente: ateliere de pictură, discuții, conferințe.

Simpozionul este un laborator de lucru, câteva zile în care artiști și iconari cu preocupări diverse, cu orientări diverse se întâlnesc, pun împreună toate experiențele lor din ateliere sau de pe șantierele de lucru, discută și analizează. Sunt invitați și specialiști din diferite domenii, tocmai pentru a avansa și a afla mai multe detalii despre tema în cauză. Așa cum a fost și la ultima ediție, în noiembrie anul trecut, când punctul de interes a fost prezentarea domnitorilor și a sfinților voievozi, pentru ca la final să se poată găsi noi rezolvări, noi iconografii pentru aceste teme care sunt mai puțin accesate. 

Care va fi tema ediției din 2019?

Ca în fiecare an va fi o temă legată de declararea anului omagial de către Patriarhia Română. 2019 fiind anul omagial al satului românesc ne vom îndrepta spre iconografia de factură populară, de factură provincială: de exemplu, pictura din Transilvania, din micile biserici ctitorite de boieri și de țărănimea română. Ca atare, va fi o abordare de stil mai rustic, mai puțin folosit de breasla noastră. Vom investiga în această direcție. Iar ca tematică e posibil să facem o selecție cu sfinții din mediul rural, cei din Mărginimea Sibiului. Încă este în lucru tema, dar din nou este una foarte provocatoare.

Mădălina Mirea, curatorul general al expoziției:

Practic, alături de sfinți, care au deja o iconografie clară, au fost incluși și domnitori. Unii foarte cunoscuți, de exemplu Mihai Viteazul știm că are în conștiința publică o imagine foarte precisă, la alții însă încă se lucrează la reprezentarea iconică. A fost o ediție în care fiecare iconar a ales să înfățișeze un domnitor local, din zona din care a venit.

Atelierele din noiembrie anul trecut au fost pregătite și prin câteva excursii de documentare în toate regiunile istorice ale României de unde s-a adunat un material vizual extraordinar de dens și de consistent. Cei care tranzitează acum aeroportul pot admira lucruri ce se văd foarte rar, la care nu ai acces ca vizitator în mod normal. Este foarte bine că această expoziție are loc în aeroportul Otopeni, în primul rând pentru că organizarea ei este legată de orașul Otopeni, de Centrul Cultural ”Ion Manu”, și în al doilea rând cred că are o mai largă vizibilitate pentru publicul român dar și străin.

Pictorul Viorel Maxim, autorul unui portret în mozaic al regelui Ferdinand I, Întregitorul României:

Oarecum am fost luat prin surprindere, nu mă așteptam să primesc drept temă un domnitor. A trebuit să mă documentez un pic, așa că am văzut cam toate reprezentările regelui Ferdinand. Am ales, probabil, poza cea mai cunoscută, mai reprezentativă. Am găsit fotografii și din tinerețe și picturi, dar am ales o poză la maturitate. Am oscilat între a face un portret realist sau o stilizare spre pictura bizantină; am încercat un compromis, sper că am și reușit. Conceptul pentru care am optat este tip medalie, portretul și alte câteva mici detalii sunt din smalț, scrisul este din aur, însă multe detalii sunt preponderent din piatră naturală. Piatra naturală se armonizează de la sine, nuanțele sunt mai plăcute, nu sunt așa sintetice și se armonizează foarte bine. Cum coroana regilor României este realizată din oțelul tunurilor de la Plevna, pentru reprezentare am ales o nuanță de aur roșcat.

În ansamblu a fost o muncă frumoasă, dar și grea. Mozaicul este foarte frumos văzut din afară. Din interior, este desigur frumos, dar și foarte dificil. Înseamnă foarte multă tehnică, este greu și cu materialele, cu montajul pe perete. Dacă-ți place este ușor!

Pe 1 octombrie 2017, în Ziua mondială de luptă împotriva cancerului la sân, în viața regizoarei și scriitoarei Chris Simion-Mercurian intra un nou personaj: Cancerul. Deși îi cunoștea reputația, nu s-a înfricoșat. ”De mică am fost crescută luptătoare. A trebuit să mă descurc și în meserie. Nu am avut niciodată un sprijin. Întotdeauna a trebuit să dovedesc ceea ce sunt prin ceea ce sunt. Așa am traversat și acest diagnostic, nu ca pe o boală, nu ca pe o nenorocire. Am primit așa cum a venit: foarte firesc, foarte natural. Aproape că mă așteptam. La cât de paroxistic am putut să-mi trăiesc viața pînă la 40 de ani, cu ce intensitate și la ce temperatură, nu m-a șocat deloc.”

”Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență”

După ce a primit diagnosticul de cancer la sân, în paralel cu ședințele de chimioterapie și radioterapie, Chris a regizat trei spectacole, și-a scris povestea luptei cu cancerul și s-a lăsat fotografiată de prietena ei, Cătălina Flămînzeanu. Așa s-a născut, aproape într-o joacă, albumul ”Care dintre noi / Which One of Us”. A scris textele la sugestia medicului oncolog. ”Unghiul din care vedeam toată povestea era atipic pentru pacienții pe care îi avea… Cancerul este o situație limită despre adevăr, o experiență care te readuce la esență. Este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi”.

Cancerul este o experiență în care ești nud, tu cu tine, fără nici un fel de accesoriu. Nu mai ai cum să te minți, cum să cauți să te ascunzi

Lansarea albumului ”Care dintre noi” este primul pas în proiectul pe care cele două artiste l-au inițiat împreună cu Fundația Renașterea. Al doilea pas va fi un roman, care va cuprinde toată experiența într-un mod foarte pozitiv, cu foarte mult umor. ”Dacă te detașezi puțin și dacă nu mai ești în unghiul tău, subiectiv, e un comic de situație aparte”. Va urma și o piesă de teatru. Un spectacol pe tema aceasta, spune Chris, este necesar în repertoriul unui teatru.

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

”Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința”

Pasiunea pentru teatru, familia și prietenii au ajutat-o să lupte cu boala și să-și păstreze echilibrul. Niciodată revoltată. A primit boala ca pe un dar, nu ca pe o nenorocire. ”Cum pot să zâmbesc? Sunt două căi, două chei, două cârje: răbdarea și credința.”

Proiectul ”Care dintre noi / Which One of Us” este destinat, în mod special, celor bolnavi de cancer, familiilor și prietenilor celor care trec printr-o astfel de suferință. ”În momentul în care ne-am hotărât să împărtășim această intimitate, am făcut-o cu gândul că putem să arătăm celor care trec panicați prin experiența asta că o pot vedea și altfel. Aveți curajul să fiți voi înșivă pentru că Dumnezeu ne-a dat o experiență unică!”

Chris Simion-Mercurian. Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

Cine este Chris Simion-Mercurian

• S-a născut în 1977 și este absolventă a două facultăți din cadrul U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale“ (teatrologie și regie teatru)
• A publicat nouă cărți, prima la vârsta de 16 ani
• După apariția volumului ”Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”, criticul literar George Pruteanu a spus despre autoare că e „un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră”
• În teatru este cunoscută ca un regizor de avangardă
• Inițiatoarea Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD
• Inițiatoarea proiectului Grivița 53 / G 53 – PRIMUL TEATRU CONSTRUIT ÎMPREUNĂ

Au trecut cinci decenii de de la dispariția celui considerat cel mai mare compozitor român după George Enescu, Constantin Silvestri. Evenimentul omagial, pe care îl va găzdui Ateneul Român în 12 martie, va cuprinde vernisajul expoziției ”Constantin Silvestri 50” și un concert cameral.

Marți, de la ora 19.00, în Sala mare, orchestra Filarmonicii „George Enescu“, condusă de maestrul Iosif Ion Prunner, va prezenta un program cu lucrări ale lui Constantin Silvestri și George Enescu. Soliști vor fi Maria Bîldea (harpă), Viniciu Moroianu (pian), Răzvan Popovici (violă), Răzvan Suma (violoncel), Ion Bogdan Ștefănescu și Teodora Ionescu (flaut), Adrian Petrescu (oboi), Cosmin Sperneac (corn englez), Emil Vișenescu și Alexandru Avramovici (clarinet), Gödri Orban și Laurențiu Darie (fagot), Ioan Gabriel Luca și Sorin Lupașcu (corn). Evenimentul este organizat de Fundația ”Constantin Silvestri” și  Filarmonica „George Enescu”, în parteneriat cu Institutul Cultural Român.

Cine a fost Constantin Silvestri

Constantin Silvestri a fost dirijor, compozitor, pianist, director al operei și filarmonicii bucureștene. S-a născut pe 31 mai 1913 la București și a murit răpus de cancer la doar 56 de ani, la Londra.

• A debutat pe scenă ca pianist, la vârsta de zece ani.
• A dirijat primul concert în martie 1939, după o lucrare în primă audiție. Avea 26 de ani. Nu a urmat cursuri de artă dirijorală: a fost autodidact.
• Pe 13 septembrie 1958, a dirijat premiera româneasca a operei „Oedip” de George Enescu. A fost nevoit să accepte cenzurarea de către autoritățile comuniste a unor pasaje care conțineau „elemente mistice“.
• Pleacă definitiv din țară la începutul anului 1959, cu ocazia unui turneu. S-a stabilit inițial la Paris. Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a cerut lui George Ivașcu să-l convingă să se întoarcă în țară. Acesta s-ar fi dus la dirijor și, într-un act de mare curaj, i-a spus că ar fi mai bine să rămână în Occident. Învinsă, securitatea consemnează că muzicianul ar fi plecat în interes de serviciu pentru statul român și că rămânerea sa în Occident ar însemna „trădare de patrie“. Fără proces, însă sub acuzația de trădare, Securitatea face percheziţii la domiciliul din București și îi punea averea sub sechestru. Unele bunuri erau de mare valoare. Deținea o importantă colecție de timbre și circa 90 de tablouri semnate, printre alții, de Grigorescu, Luchian, Tonitza, Andreescu, Palady sau Petrașcu. După moartea soției sale, casa din Calea Victoriei devine loc de întâlniri conspirative ale Securității.
• În 1961 a fost numit dirijor principal al Orchestrei Filarmonice din Bournemouth (Marea Britanie), unde a rămas până la sfârșitul vieții.
• Cariera lui internațională a fost fulminantă. A primit premii și a realizat numeroase turnee, dirijând în principalele centre muzicale din Europa, dar și din Japonia, Australia și America de Sud.
• Este înmormântat în cimitirul din Bournemouth, iar pe piatra sa funerară scrie: „«The Maestro» of the Bournemouth Symphony Orchestra 1961-1969. An outstanding musician and a remarkable man.“

Locul lui în istoria muzicii

Constantin Silvestri este considerat cel mai mare compozitor român după George Enescu. Drumurile lor s-au întâlnit de mai multe ori: Enescu i-a onorat lui Silvestri compozițiile, dirijându-i el însuși una dintre lucrări – „Toccata”. La rândul său, Silvestri a dirijat în prima audiție mai multe lucrări de Enescu, inclusiv premiera românească a operei „Oedip”. Despre Silvestri, George Enescu ar fi spus, chiar pe patul de moarte, că nu e un compozitor regional, ci universal.

Biografia scrisă

Despre viața lui Constantin Silvestri: „Constantin Silvestri – biografie necunoscută”, de Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu. Volumul cuprinde informații inedite din arhivele Securitătii.

Cella Delavrancea, ”Scrieri”, Editura Eminescu, 1982: „Silvestri este un paradox. Cu o cerebralitate înfloritoare, este covârşitor de sentimental. Lupta între aceste două elemente grăieşte în inspiraţia d-sale. Este însă atât de personal, a inventat un vocabular aşa de original, încât e greu să-l urmăreşti, şi dibuieşti fermecat, adormit de straniile intervale sonore şi de neaşteptatele tăceri… este, evident, plastic.”

Ce s-a construit în memoria lui

Fundația „Constantin Silvestri” a fost înființată în 1990 la inițiativa unor personalități a căror activitate a fost legată de viața lui Constantin Silvestri: discipoli, colaboratori și membri ai familiei. Printre aceștia s-au numărat: Mihai Brediceanu, Sergiu Comissiona, Cristian Mandeal, Petre Codreanu, Iosif Ion Prunner, Yehudi Menuhin ș.a.. Fundația a organizat în 1996, în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu, primul concurs internațional de dirijat. Pe parcursul timpului, au avut loc diverse manifestări dedicate memoriei lui Constantin Silvestri, unor personalități ale culturii muzicale românești, dar și tinerilor interpreți.

Florica Zaharia este o hunedoreancă emigrată în anii ’80 în SUA, unde a condus multă vreme departamentul de conservare a textilelor de la Metropolitan Museum din New York. Întoarsă în România, în urmă cu doar câțiva ani, a creat aici un surprinzător muzeu al țesăturilor. Muzeul Textilelor are trei locații în județul Hunedoara. Iar locaţia principală este într-o casă construită în centrul comunei Băiţa, la 1857.

Sunteți inițiatoarea unui proiect nou pentru spațiul cultural românesc.

Este primul muzeu al textilelor universale din România și, din câte știu, singurul din sud-estul Europei. Trebuie să menționăm acest lucru, pentru că în țara noastră sunt foarte multe alte colecții de textile cu produse românești. Muzeul nostru cuprinde textile românești, est-europene și din patrimoniul universal , vrând să creeze un context global în care textilele românești și cele est-europene să se regăsească.

De când pasiunea pentru textile ? Cum a apărut ideea deschiderii unui astfel de muzeu în România ?

Este foarte veche, în urmă cu aproape patru decenii, când eram încă studenți. Împreună cu soțul meu am început să colecționăm textile din pasiune, din dorința de ne înconjura de frumusețea lor. Am  început cu spațiul românesc, pentru că aici am crescut. Plecând din țară, trecând prin diferite etape profesionale cu expunere la alte culturi, călătorind în jurul lumii, am colecționat piese de pretutindeni.

Sunteți doctor în textile și Conservator Emerita la Metropolitan Museum of Art din New York. Acolo ați profesat pentru aproape trei decenii; timp de 13 ani ați coordonat Departamentul de Conservare a Textilelor….

Am petrecut  jumătate din viață la acest muzeu și a avut un mare impact pentru pregătirea noastră, pentru ceea ce facem acum. Sigur, un rol major l-au avut pregătirea și învățământul de acasă, unde am crescut înconjurați de materialul textil. Sunt din Zarand, din Munții Apuseni. Am crescut într-un sat unde, generație după generație, femeile țeseau, pregăteau textilele pentru casă, toată îmbrăcămintea necesară până la un anumit moment. În decada anilor ’50-’60, lucrurile încep să se schimbe…”Basicul” materialelor textile, țesutului, l-am deprins acasă. A fost o lecție cu o valoare extraordinară. Prin studiile la Universitatea de Arte din București și, după aceea, cu experiența Metropolitanului, s-a completat educația, și a crescut interesul pentru colecționarea textilelor. Ne-am extins aria de colectare spre patrimoniul universal.

Cum se naște un muzeu

Colecția s-a înjghebat și la un moment dat am început să simt responsabilitatea ei. M-am întrebat ”Ce fac cu ea ? Cum o folosesc ?”. Așa s-a ajuns la ideea deschiderii Muzeului Textilelor în ”Hărţăganiul meu iubit“. Expunem materialul adunat, continuăm însă și cercetarea științifică. Vrem ca aici să funcționeze un centru în care specialiștii și tinerii în profesie să se întrunească, să analizeze, să cerceteze.

În muzeu, sunt cuprinse aproape 12.000 de piese, de la țesături din fibre de urzică la covoare și costume din diverse epoci și culturi ale lumii. Am văzut că ați avut și susținerea Muzeului Metropolitan din New York. V-au donat 1871 de produse de artă !

Corect. Am avut și avem în continuare susținerea Muzeului Metropolitan, care m-a crescut într-un fel profesional. Suntem onorați de această donație. Sunt piese din patrimoniul universal, sunt și piese românești, sunt și din estul Europei. Sunt costume, sunt accesorii, sunt textile care intră în colecția noastră. O îmbogățesc, nu numai o lărgesc ca număr. O îmbogățesc prin valoarea lor. Sunt piese care au intrat în diferite etape, în diferite perioade de timp, în colecția Metropolitanului, chiar la începutul secolului XX. Avem și piese românești care s-au întors acasă după două secole, intraseră în colecția Metropolitanului la începutul secolului XIX.

Dacă cineva ar dori să vă ofere o piesă pe  care o consideră valoroasă o primiți?

Încă din momentul în care am deschis muzeul, publicul care aude de proiectul nostru își arată interesul de a trimite spre noi diverse textile.

Ce regiune românească nu este reprezentată suficient ?

Cred că Dobrogea. Avem piese din toate colțurile României, dar cea mai sistematic formată este colecția  din Zarand, de la Pădureni, din Banat. Obiectele sunt bine-venite din oricare zonă. Interesant este să vedem și ceea ce cred oamenii că este mai este valoros.

Aveți o piesă preferată ? ”Copilul” mult-iubit?

Este greu de găsit o piesă favorită, fiecare are o istorie a ei. Unul dintre exponate, (i-am mai spus povestea!), este un lăicer din Calafat pe care am reușit să-l cumpăr imediat după Revoluție, de la o femeie care venise la piața din Deva. O piesă excepțională ale cărei culori vii se deteriorau sub soarele verii. Femeia insista să îl păstreze pentru că era moștenire de la soacra ei. Cu tot respectul pentru oamenii care vor să-și păstreze lucrurile, de obicei nu insist în a cumpăra, am insistat. Am văzut că lăicerul se deteriora și era mult prea valoros să fie folosit la învelit pepenii.