Cu prilejul Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, transmite un cald mesaj de credință, pace și bucurie sufletească.

În această zi de mare însemnătate pentru creștini, gândurile se îndreaptă către Maica Domnului, ocrotitoare și mijlocitoare, izvor de nădejde și întărire în momentele de încercare.

Vă invităm să urmăriți mesajul transmis de Adrian-Cătălin Bulboacă și să întâmpinăm această mare sărbătoare cu inimile deschise, în rugăciune și recunoștință.

Există, undeva, îți mărturisesc, o pereche de ochelari pe care nu o găsești în magazine! Ei NU sunt făcuți din sticlă, ci din răbdare, curaj și curiozitate. Prin ei poți privi, chiar dacă ți-e greu să crezi, dincolo de zidurile întunericului care par de netrecut. La început nu vezi nimic, doar umbre și tăcere. Dar dacă rămâi, dacă ai răbdarea să cauți și curiozitatea să întrebi, în depărtare să știi că apare o licărire! Lumina nu se grăbește să se arate; ea se dezvăluie celor care nu renunță. Acești ochelari transformă frica în speranță și necunoscutul în descoperire. Iar când lumina se ivește, înțelegi că a fost mereu acolo, așteptând să fie văzută!

Bagajul era aproape gata. Tricourile împăturite, lanterna pusă într-un buzunar lateral, sticla de apă verificată încă o dată. A doua zi Costin urma să plece în tabără.

Sergiu îl privea pe Costin cum se învârte prin cameră, când grăbit, când entuziasmat, când puțin emoționat. Îi era greu să creadă cât de repede i-a crescut fiul. Parcă mai ieri îl ținea de mână la grădiniță, iar acum urma să petreacă zile întregi departe de casă, printre colegi, prieteni și experiențe noi.

S-a așezat lângă el pe marginea patului.

— Costin, hai să îți spun câteva lucruri. Important!

— Sigur, tata.

— În tabără o să te distrezi mult. O să râzi, o să legi prietenii, o să ai povești de spus când te întorci. Dar vreau să ții minte ceva important:

Alegeri greșite

Uneori, oamenii fac alegerile greșite să pară extraordinare. Le ambalează frumos. Le spun „curaj”, „aventură”, „distracție”, „cool”.

Poate cineva va încerca să te convingă că e interesant să încalci reguli, să ascunzi adevărul, să faci lucruri pe furiș sau să râzi de cineva pentru a fi acceptat de grup.

Dar știi ceva?

În adâncul sufletului, aproape întotdeauna noi știm când ceva nu este în regulă.

Vocea aceea liniștită din interiorul nostru știe.

Dacă ajungi să te prefaci că ești altcineva, dacă faci lucruri care nu-ți plac doar pentru a fi băgat în seamă, validat sau acceptat de un grup, oprește-te puțin și întreabă-te: „Merită?”

Pentru că un prieten adevărat nu are nevoie să-i demonstrezi nimic. Știi?

Nu are nevoie să încalci reguli pentru el.

Nu are nevoie să fii altcineva.

Nu are nevoie să te pui în situații nepotrivite pentru a-ți câștiga locul lângă el.

Un prieten adevărat te acceptă exact așa cum ești.

Și să mai știi ceva:

Prieteniile nu sunt neapărat zgomotoase

Cele mai bune prietenii nu sunt întotdeauna cele mai zgomotoase. Uneori sunt liniștite. Sunt făcute din conversații simple, din respect, din încredere și din sentimentul că poți să fii tu însuți fără să demonstrezi nimic.

Apropo de „cool”…

Să nu lași niciodată pe nimeni să te convingă că popularitatea înseamnă să fii răutăcios, superior sau să-i faci pe alții să se simtă mici.

Adevărata popularitate nu lasă răni în urma ei.

Înainte să faci o glumă, gândește-te dacă vor râde toți sau dacă cineva va pleca acasă cu inima puțin mai grea.

Pentru că a fi cu adevărat admirat înseamnă și să-ți pese de oameni.

Să observi cine este exclus. Să fii bun cu cineva care are nevoie. Să ai curajul să fii om asumat.

Și îți mai zic ceva despre prietenii:

Într-o prietenie sănătoasă, responsabilitatea este împărțită.

Dacă observi că doar tu îți ceri scuze, doar tu repari, doar tu te întrebi ce ai greșit și doar tu te străduiești să nu superi pe cineva, atunci poate că nu este prietenia pe care o meriți.

Nu toate relațiile trebuie păstrate.

Nu toate grupurile merită să faci orice pentru a rămâne în ele.

Știi cum îți dai seama că ești lângă un prieten adevărat?

Te simți în pace.

Îți place cine ești când ești lângă el.

Nu simți că mergi pe vârfuri.

Nu te întrebi mereu:

„Oare mă lasă pe dinafară?”; „Oare a ales pe altcineva?”; „Oare nu mă mai invită?”; „Oare iar am greșit cu ceva?”; „Oare ce trebuie să repar acum?”

Lângă prietenii adevărați nu trăiești cu teamă.

Trăiești cu încredere.

Te simți relaxat. Te simți văzut. Te simți acceptat.

Și, mai ales, te simți suficient exact așa cum ești.

Costin a zâmbit și a dat din cap.

Sergiu i-a ciufulit părul și s-a ridicat.

Mâine începea tabăra.

Cea mai importantă lecție nu încăpea în niciun bagaj. E lecția despre oamenii lângă care merită să crești.

Noi, părinții, e bine să știm că aceasta este una dintre cele mai importante pregătiri înainte de orice tabără, excursie sau nou început.

Nu putem merge alături de copiii noștri în fiecare alegere pe care o vor face. Nu le putem fi mereu aproape când cineva îi va provoca, îi va exclude sau îi va tenta să fie altcineva pentru a fi acceptați.

Putem să le lăsăm în suflet un reper. Chiar putem. Putem să-i învățăm că valoarea lor nu depinde de popularitate. Că apartenența nu trebuie cumpărată cu compromisuri. Că prieteniile adevărate aduc liniște, nu teamă.

Iar atunci când vor întâlni oamenii potriviți, vor recunoaște acel sentiment simplu și prețios: „Lângă tine pot fi eu însumi.”

Să înceapă tabăraaaaaa!

Bum! Poarta se trântește! Alin e trist și își pune capul în mâini. Apoi țopăie pe loc, nervos.

— OFFFFFFF… ai mei spun numai „nu”! mormăi băiețelul, așezându-se bosumflat pe bordură, în fața porții.

Vecinul, care își uda liniștit florile, îl privi zâmbind.

— Chiar numai „nu”, măi Alin?

— Da! Nu la telefon mai mult. Nu la dulciuri înainte de cină. Nu să plec singur. Nu să mă culc târziu. Aș vrea să spună „da” la orice!

Vecinul închise robinetul și se așeză lângă el.

— Știi… și eu, când eram mic, gândeam la fel. Dar, mai târziu, am înțeles ceva important.

Ceva important

Băiețelul îl privi curios.

— Un părinte care spune mereu „da” nu alege întotdeauna ce este mai bun pentru copil. De multe ori alege ce este mai ușor. Alege liniștea de moment, confortul, evitarea supărării. Dar iubirea adevărată nu caută întotdeauna calea cea mai ușoară.

— Atunci de ce spun „nu”?

— Pentru că te iubesc. Pentru că văd pericole pe care tu încă nu le vezi. Pentru că vor să te protejeze, să te învețe să ai răbdare, să faci alegeri bune și să crești frumos. Uneori, un „nu” spus la timp te ferește de un necaz mare mai târziu.

Băiețelul tăcu câteva clipe.

— Dar parcă doare când aud „nu”…

— Știu, răspunse vecinul cu blândețe. Uneori, „nu”-ul pare o ușă închisă. Dar, de multe ori, este un gard care te oprește să cazi într-o prăpastie. Nu este o pedeapsă, ci o formă de grijă.

Un gard care te oprește să cazi într-o prăpastie

Copilul privi spre casa lui și zâmbi ușor.

— Deci… când mama și tata spun „nu”, nu înseamnă că sunt împotriva mea?

— Din contră. De cele mai multe ori, înseamnă că sunt de partea ta. Ei nu încearcă să-ți strice bucuria, ci să-ți păzească viitorul.

Și, pentru prima dată în ziua aceea, băiețelul nu s-a mai gândit la „nu” ca la o piedică, ci ca la o mână care îl ținea strâns, ca să poată merge în siguranță pe drumul cel bun.

Să păstrăm bucuriile cele mari

Copiii văd clipa, dar părinții încearcă să vadă viitorul. Ei nu spun „nu” ca să ia bucuria, ci ca să păstreze bucuriile cele mai mari. Astăzi poate nu înțelegi fiecare răspuns pe care îl primești, dar într-o zi vei privi înapoi și vei spune: „Ce bine că mama și tata nu m-au lăsat să fac tot ce am vrut.” Dragostea adevărată nu înseamnă să primești mereu ceea ce ceri, ci să primești ceea ce îți este cu adevărat de folos. Iar acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le poate oferi un părinte.

Nu orice lucru pe care îl dorim ne face bine. Un părinte care spune uneori „nu” nu iubește mai puțin, ci iubește mai înțelept. Limitele nu sunt ziduri care ne opresc, ci garduri care ne ocrotesc. Uneori, cel mai frumos „da” pentru viitorul nostru începe cu un „nu” spus din dragoste.

Îmi place foarte o vorbă pe care o tot spun şi pe care la rândul meu o trăiesc – să înfloreşti acolo unde ai fost sădit – iar Denisa ne spune atât de frumos cum este cu această înflorire din rădăcini. Indiferent cât de departe o poartă drumul, rămâne legată de locul în care a învățat ce înseamnă familia, credința și bucuria lucrurilor simple. Pentru Denisa Pupăză, copilăria petrecută în Mehedinți, printre serile de vară din sat, cântecele cântate alături de tatăl său și grija bunicii care o aștepta cu pâine caldă, reprezintă fundamentul unei identități pe care o poartă astăzi cu mândrie pe scenă.

Cu sensibilitate și sinceritate, Denisa ne invită într-o călătorie prin amintirile copilăriei, prin valorile care au format-o și prin emoțiile care dau glas cântecului său. În cele care urmează, descoperim un dialog despre familie, credință, dor, autenticitate și puterea folclorului de a spune poveștile pe care uneori oamenii nu le pot rosti în cuvinte.

,,Ne întâlneam acolo aproape în fiecare seară, iar la un moment dat venea mama să mă strige să merg acasă, ca să luăm cina împreună, în familie. Sunt lucruri simple, dar care au rămas foarte vii în sufletul meu.”

Când te gândești la cuvântul „acasă”, care sunt primele imagini, oameni și emoții care îți vin în minte?

Sunt foarte atașată de locul în care am crescut și am copilărit. Iubesc Mehedințiul din tot sufletul meu și îl menționez de fiecare dată când am ocazia. Am avut norocul să cunosc, chiar și pentru puțin timp, perioada fără internet și telefoane mobile, iar asta m-a ajutat să mă bucur cu adevărat de frumusețea traiului de la țară.

Copilăria mi-am petrecut-o la țară într-un sat din apropierea orașului Drobeta-Turnu Severin, Mehedinți. A fost frumoasă și autentică, petrecută în sânul unei familii tradiționale, printre horele satului, colindele din Ajunul Crăciunului și serile de vară petrecute cu prietenii în centrul satului. Ne întâlneam acolo aproape în fiecare seară, iar la un moment dat venea mama să mă strige să merg acasă, ca să luăm cina împreună, în familie. Sunt lucruri simple, dar care au rămas foarte vii în sufletul meu.
Nu pot să uit nici perioada în care mergeam la grădiniță, iar când ajungeam acasă mă aștepta bunica mea cu mâncare făcută pe mașina de lemne și cu pâine caldă, toate pregătite cu multă dragoste. Sunt amintiri care pentru mine înseamnă „acasă” și care mi-au rămas adânc întipărite în suflet.
Printre cele mai importante amintiri pe care le port cu mine sunt zilele mele de naștere. Fiind născută pe 29 iunie, de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel, care este și hramul bisericii, dar și ziua satului meu, toată lumea venea la noi de nedeie. Mereu îi aveam aproape pe cei din familie, pe verișori și pe prietenii cei mai apropiați. Ne strângeam cu toții la masă și ne era bine.Țin foarte mult la aceste legături și la locurile care ne amintesc de unde venim și care nu ne lasă să uităm niciodată rădăcinile noastre.

,,Am avut norocul să cunosc, chiar și pentru puțin timp, perioada fără internet și telefoane mobile, iar asta m-a ajutat să mă bucur cu adevărat de frumusețea traiului de la țară.”

 

Cum ți-au modelat familia și copilăria relația cu muzica populară și cu folclorul?

Muzica, pentru mine, este strâns legată de familie. Am crescut cu muzica populară în casă de când mă știu, pentru că bunica mea și tatăl meu îmi cântau mereu. De la ei am moștenit talentul, alături de ei am ascultat primele melodii și tot împreună cu ei am cântat pentru prima dată.
Nu a existat un moment anume în care să îmi dau seama că folclorul este pentru mine. Crescând cu muzica în jurul meu, totul mi se părea firesc și natural. Mai târziu, odată cu trecerea anilor, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii în slujba folclorului românesc. Atunci am început să studiez, să învăț cum să îmi valorific talentul primit de la Dumnezeu și să descopăr cât mai multe despre folclorul din zona mea.
Bunica mea mi-a lăsat moștenire multe costume populare și tot ea m-a învățat cum să le îmbrac corect și să le respect așa cum se cuvine. Ea a fost primul meu îndrumător în lumea folclorului, iar un îndrumător mai bun nici că aș fi putut avea.

,,Crescând cu muzica în jurul meu, totul mi se părea firesc și natural. Mai târziu, odată cu trecerea anilor, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii în slujba folclorului românesc.”

 

Ce te-a învățat folclorul despre oameni, despre bucuriile lor și despre felul în care își poartă suferințele?

Prin cântecele populare am învățat că oamenii își poartă durerile și bucuriile mai mult în suflet decât în vorbe. Folclorul vorbește despre dor, iubire, despărțire, familie, credință și greutățile vieții, iar interpretând aceste cântece am ajuns să înțeleg mai bine emoțiile oamenilor și felul în care fiecare generație și-a dus povestea mai departe prin muzică.
Am învățat că suferința îi apropie pe oameni și că, de multe ori, un cântec poate spune ceea ce omul nu reușește să exprime altfel. De aceea cred că muzica populară are o putere aparte, îi face pe oameni să se regăsească, să își amintească de cei dragi și să simtă că nu sunt singuri în trăirile lor.
Pentru mine, fiecare cântec pe care îl interpretez poartă o parte din sufletul celor care l-au trăit înaintea noastră, iar responsabilitatea mea este să transmit mai departe acea emoție cât mai sincer.

,,…suferința îi apropie pe oameni și că, de multe ori, un cântec poate spune ceea ce omul nu reușește să exprime altfel.”

 

Care sunt valorile și credințele care te-au ajutat să mergi înainte în momentele de îndoială sau de cumpănă?

Dragostea pentru muzică și încrederea în Dumnezeu mi-au fost căpătâi.
Nu m-am văzut niciodată având o altă meserie sau profesând într-un alt domeniu. Chiar și în momentele în care nu eram sigură că acesta este drumul meu, am mers înainte fără să realizez că, de fapt, mă aflam pe calea cea bună.
Pe măsură ce înaintezi în viață, apar și incertitudini. Alături de lucrurile frumoase, întâlnești și momente neplăcute, care însă te formează și te învață să prețuiești mai mult binele. Din toate aceste încercări mi-am luat puterea și am reușit, de fiecare dată, să mă ridic după fiecare moment de cumpănă.

,,Dacă nu ar exista răul, nu am mai ști să prețuim binele.”

Privind în urmă, cine sunt oamenii care au lăsat cele mai importante urme în formarea ta ca artist și ca om?

Fără susținerea familiei, nu cred că aș fi reușit să pornesc pe acest drum. Părinții mei au fost lângă mine încă de la început, m-au ajutat și m-au încurajat să cânt și să ies în fața oamenilor pentru a le arăta dragostea mea pentru folclor. Sprijinul lor mi-a dat încrederea de care aveam nevoie pentru a merge mai departe.
Pe parcursul anilor, am avut norocul să întâlnesc oameni care au văzut în mine un potențial și au considerat că merit susținerea și îndrumarea lor. Profesorul meu de muzică din perioada liceului a fost cel care m-a încurajat să studiez muzica mai departe, iar mai târziu profesorii din cadrul Universității din Craiova, specializarea Muzică, mi-au fost alături și m-au îndrumat pe parcursul anilor de facultate. Un loc aparte îl are doamna profesor Emilia Drăgotoiu Nanu, care îmi este îndrumător și în prezent.
Au mai fost oameni care au trecut prin viața mea, iar de la fiecare am avut câte ceva de învățat. Nimic nu a fost nefolositor sau în zadar, pentru că fiecare experiență și fiecare om au contribuit, într-un fel sau altul, la omul care sunt astăzi.
Cred că Dumnezeu mi-a scos în cale oamenii potriviți, exact la momentul potrivit. Mai ales în perioadele în care curajul meu era aproape inexistent, am simțit că nu m-a lăsat niciodată să renunț la visul meu.

,,Fără susținerea familiei, nu cred că aș fi reușit să pornesc pe acest drum. Părinții mei au fost lângă mine încă de la început, m-au ajutat și m-au încurajat să cânt și să ies în fața oamenilor.”

 

Ce înseamnă pentru tine costumul popular și ce poveste spune el despre rădăcinile tale?

Costumul popular este bijuteria mea. Nu cred că există haine mai valoroase pentru sufletul meu decât portul tradițional. Atunci când îl îmbrac, mă simt cea mai frumoasă și îmi place să spun că este făcut să stea bine pe mine.
De mică l-am purtat cu drag și îmi amintesc cum făceam “parada modei” prin casă, mândră de fiecare piesă pe care o îmbrăcam. Bunica mea a fost cea care m-a învățat toată rânduiala atunci când vine vorba despre costumul popular și despre felul în care trebuie așezat fiecare element.
De la ciupagul cu mărgele, la vâlnicul cu flori mărunte, poalele cu colțișori și legătura prinsă după cap, toate spun o poveste. Ele vorbesc despre truda femeilor din Mehedinți, despre frumusețea și bogăția locului din care vin și despre respectul pentru tradiție păstrat din generație în generație.

,,Costumul popular este bijuteria mea.”

 

Cum te-au schimbat întâlnirea cu scena, concursurile și contactul direct cu publicul?

Consider că fiecare apariție mă învață câte ceva și mă ajută să mă maturizez. Festivalurile și concursurile au avut un rol foarte important în formarea mea, pentru că m-au ajutat să îmi depășesc emoțiile, care uneori erau mai degrabă neproductive. Am lucrat mult la acest aspect și în timp, am reușit să transform emoțiile în ceva bun, care să mă ajute pe scenă.
De fiecare dată plecam la drum spunându-mi să profit de fiecare moment, să cunosc colegi de cântec, să întâlnesc artiști îndrăgiți, să mă bucur că pot urca pe o scenă adevărată alături de orchestre mari și să cânt așa cum știu eu mai bine și mai frumos. Acestea au fost începuturile mele, bucuriile mele și gândurile cu care porneam înaintea fiecărei participări la un festival.
Iar dacă, după toate acestea, juriul considera că merit să urc și pe podium, atunci simțeam că misiunea mea era îndeplinită pe deplin. Totuși, mai presus de orice premiu, dragostea publicului este cea care mă încălzește cel mai mult. Mereu m-am bucurat atunci când, după ce coboram de pe scenă, primeam cuvinte frumoase și aprecieri din partea oamenilor sau a membrilor juriului. Mă simt cu adevărat câștigată în acele momente, pentru că nimic nu se compară cu aprecierea sinceră a oamenilor care te ascultă.

Cum reușești să rămâi fidelă autenticității și valorilor cu care ai crescut?

Cred că pe mine mă ajută foarte mult locul din care mă trag. Nu m-am desprins niciodată de rădăcinile mele și cred cu tărie că ele mă ajută să rămân acolo, cu sufletul și cu cântecul. Pentru mine, a fi “modern” înseamnă să fii original și să îți păstrezi autenticitatea. Nu am fost niciodată un om al trendurilor, pentru că ceea ce mă caracterizează cel mai mult este firescul și sinceritatea cu care trăiesc folclorul.
Nu mă văd cântând altceva, pentru că în sufletul meu răsună muzica populară, așa cum am fost crescută în inima Mehedințiului. Am avut mereu oameni care m-au ghidat și mi-au arătat drumul bun, iar de-a lungul timpului mi-am ales drept exemple mari nume ale folclorului mehedințean, oameni care au păstrat curată și vie calea folclorului autentic.

,,Pentru mine, a fi “modern” înseamnă să fii original și să îți păstrezi autenticitatea.”

 

Există un cântec, o melodie sau o emoție pe care o porți mereu cu tine și care te întoarce la începuturile tale?

Sincer, toate cântecele pe care le interpretez au pentru mine o emoție aparte. Cred că de asta nici nu pot să aleg unul singur care să mă emoționeze de fiecare dată, pentru că fiecare piesă vine cu o stare, cu o amintire sau cu o parte din mine.
Dar dacă e ceva ce o să port mereu în suflet, sunt cântecele pe care le cântam cu tatăl meu când eram mică. Acolo cred că s-a născut, de fapt, legătura mea reală cu muzica. Momentele acelea au rămas foarte vii pentru mine și, indiferent unde o să ajung sau ce voi cânta mai departe, ele o să fie mereu parte din povestea mea.
Cred că atunci când cânt, emoția vine tocmai din lucrurile trăite, iar cele mai sincere emoții sunt cele care rămân din copilărie.

,,Dacă e ceva ce o să port mereu în suflet, sunt cântecele pe care le cântam cu tatăl meu când eram mică. Acolo cred că s-a născut, de fapt, legătura mea reală cu muzica.”

 

Dacă ar fi să descrii sufletul Mehedințiului prin muzică, cum l-ai descrie?

Cred că oamenii din Mehedinți poartă multă sinceritate și mult dor în suflet, iar lucrul ăsta se simte foarte bine în muzica locului. Sunt oameni simpli, legați foarte mult de familie, de tradiții și de locurile în care au crescut. Cred că poartă și o anumită liniște, dar în același timp și o putere aparte, pentru că viața la sat și locurile acestea i-au învățat să fie autentici și să trăiască totul foarte profund.
Mehedințiul este un județ aparte pentru că are de toate: munte, deal, câmpie și Dunărea care parcă le leagă pe toate. Și cred că diversitatea asta se reflectă foarte mult și în felul în care sună folclorul nostru. Sunt cântece mai liniștite și mai profunde, care parcă au ceva din calmul muntelui, dar și melodii pline de energie și joc, care duc cu gândul la câmpie și la bucuria oamenilor de la sate.
În cântecele din Mehedinți găsești foarte multe stări și emoții, de la sensibilitate și liniște până la veselie și energie. Cred că tocmai asta le face atât de frumoase, pentru că reușesc să surprindă foarte bine sufletul oamenilor de aici: cald, autentic și plin de viață.
Cred că tocmai emoția asta sinceră face ca folclorul nostru să ajungă atât de ușor la oameni. Nu este doar muzică, este felul oamenilor de aici de a-și pune sufletul în cântec.

,,Cred că oamenii din Mehedinți poartă multă sinceritate și mult dor în suflet, iar lucrul ăsta se simte foarte bine în muzica locului.”

 

Cine ești tu dincolo de scenă, de costume și de aplauze?

Sunt o fire liniștită, care iubește tot ce o înconjoară. Iubesc să stau în natură și să petrec timp de calitate cu oamenii dragi. Îmi place să revin mereu la locurile din copilărie, să mă încarc cu energie pentru ceea ce mă așteaptă în lumea largă.
Adesea îmi petrec timpul liber croșetând sau scriind versuri, inspirate din lumea satului, din natură și din tot ceea ce mă înconjoară.
Îmi doresc să rămân la fel de simplă și sinceră cum mă simt acum, pentru că asta mă caracterizează cel mai bine.
Cu dragostea pentru cântec în suflet și cu pofta de viață, îmi doresc să muncesc și să-mi construiesc în continuare, frumos, drumul cântecului popular.

,,Îmi place să revin mereu la locurile din copilărie, să mă încarc cu energie pentru ceea ce mă așteaptă în lumea largă.”

 

Ce i-ai spune unui copil care visează să urce pe scenă? Dar Denisei de acum zece ani?

Dacă un copil mi-ar cere sfatul, i-aș spune exact ce-mi spun eu mereu: “Să fii tu, cu emoțiile, stările și trăirile tale, pentru că atunci o să reușești, când ești “ca tine”. Adună tot ce porți în inimă și pune pe scenă să vadă lumea ce lumină zace în tine. Arată-le un suflet curat, care muncește și iubește ceea ce face. Fă-o pentru tine și pentru sufletul tău, ca apoi să ajungă emoția în fața publicului. Eu știu că poți și îmi doresc să crezi și tu asta! Crede în tine pentru că ai o menire pe acest pământ!”
Iar Denisei de acum 10 ani i-aș spune că este mult mai puternică decât crede, că poate mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată și că drumul pe care l-a ales este exact cel care trebuie urmat.

,,Crede în tine pentru că ai o menire pe acest pământ!”

Într-o perioadă în care despre adolescenți se vorbește adesea prin prisma stereotipurilor, există tineri care demonstrează că implicarea, educația și dorința de a produce schimbări reale sunt valori cât se poate de actuale. Alex Sima este unul dintre ei. Elev implicat în proiecte educaționale, voluntar în comunitatea MERITO și viitor profesor de matematică, Alex vorbește cu maturitate despre rolul mentorilor, provocările generației sale și nevoia unei școli mai apropiate de realitatea elevilor. În acest interviu, descoperim povestea unui tânăr care crede în puterea educației de a transforma destine și care își propune, la rândul său, să inspire generațiile care vor urma. Să îi dăm cuvântul!

Care a fost momentul care te-a făcut să te implici activ în proiecte educaționale?

Cred că momentul care m-a făcut să mă implic activ în proiecte educaționale a fost atunci când am înțeles că educația nu se rezumă la note, manuale și examene. În anii de liceu am avut șansa să particip la toate activitățile organizate de comunitatea MERITO, iar fiecare experiență mi-a arătat cât de mult poate influența un profesor viața unui elev. Am văzut profesori care nu veneau doar să predea, ci să inspire, să construiască și să schimbe destine. Un rol esențial l-a avut profesoara mea de limba și literatura română. Pentru mine, ea nu a fost doar un profesor. Mi-a fost mentor, sprijin în momentele dificile și omul care a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu aveam suficientă. De multe ori spun că a fost a doua mea mamă, pentru că m-a format nu doar ca elev, ci și ca om. Alături de ea am facilitat activități și proiecte educaționale, iar atunci am realizat că vreau să mă implic mai mult și să contribui și eu la dezvoltarea altor tineri. Acolo s-a născut dorința mea de a deveni profesor și de a avea, la rândul meu, un impact pozitiv asupra elevilor.

Ce te motivează să investești timp în astfel de inițiative? Sau te-a influențat cineva până acum?

Cea mai mare motivație a mea este sentimentul că ceea ce fac poate conta pentru cineva. De multe ori, un sfat, o încurajare sau o activitate bine organizată pot schimba perspectiva unui elev asupra propriei persoane. Cred că fiecare dintre noi își amintește măcar un profesor care a avut un impact major asupra vieții sale. Eu am avut norocul să întâlnesc un astfel de om. Profesoara mea de română a fost persoana care m-a influențat cel mai mult în această direcție. A fost omul care a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu aveam suficientă încredere în mine. Mi-a oferit oportunități, m-a învățat să îmi asum responsabilități și mi-a arătat prin propriul exemplu ce înseamnă să pui suflet în ceea ce faci. De aceea spun deseori că este mentorul meu și a doua mea mamă. Alături de ea și de comunitatea MERITO am învățat că educația adevărată nu se rezumă la informații, ci înseamnă relații umane, empatie și dorința de a contribui la binele celor din jur.

Care este cea mai importantă lecție învățată în liceu?

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în liceu este că oamenii sunt mai importanți decât notele. Evident că rezultatele contează și că trebuie să muncești pentru ele, însă, la final, ceea ce rămâne sunt relațiile pe care le construiești și experiențele pe care le trăiești. Liceul m-a învățat să am curaj să încerc lucruri noi, să accept că uneori voi greși și să înțeleg că eșecul nu este sfârșitul lumii. Tot aici am învățat că succesul nu înseamnă să fii cel mai bun dintre toți, ci să fii mai bun decât ai fost ieri. Cred că această lecție mă va ajuta mult mai mult în viață decât orice formulă sau definiție pe care am memorat-o pentru un examen.

Dacă ai fi ministrul Educației pentru o zi, ce ai schimba prima dată?

Aș încerca să aduc școala mai aproape de realitate. De multe ori elevii se întreabă de ce învață anumite lucruri și cum îi vor ajuta acestea în viitor. Cred că avem nevoie de mai multe activități practice, proiecte interdisciplinare și contexte în care elevii să își dezvolte competențe utile pentru viață. Aș introduce mai multă educație financiară, orientare în carieră, dezvoltare personală și gândire critică. Într-o lume care se schimbă atât de rapid, informația poate fi găsită foarte ușor. Mult mai important este să știm cum să o folosim, cum să colaborăm cu ceilalți și cum să luăm decizii responsabile.

Ce crezi că lipsește cel mai mult școlii românești?

Cred că lipsește încrederea. Încrederea dintre profesori și elevi, dintre școală și familie, dintre sistem și cei care fac parte din el. Avem profesori extraordinari și elevi foarte capabili, însă de multe ori energia lor este consumată de probleme administrative, programe încărcate și lipsa unor mecanisme reale de dialog. De asemenea, cred că avem nevoie de mai multe exemple de bune practici și de profesori care să fie susținuți și valorizați. Comunități precum MERITO demonstrează că există oameni care fac educație la cel mai înalt nivel și care merită să fie cunoscuți și apreciați.

Cum arată profesorul ideal pentru generația ta?

Profesorul ideal nu este neapărat cel care știe cele mai multe lucruri, ci cel care reușește să îi inspire pe elevi să își dorească să învețe. Este omul care știe să asculte, care respectă elevii și care îi tratează ca pe niște parteneri în procesul educațional. Dar profesorul ideal ar trebui să pregătească elevii și pentru examenele pe care le vor susține, dar si pentru viitor și viața care îi așteaptă, ceea ce școala nu o face în ziua de azi. Pentru generația mea contează foarte mult autenticitatea, dar și empatia. Vrem profesori care să fie sinceri, implicați și care să ne înțeleagă provocările. Profesorul ideal este cel care îți rămâne în minte și după ce ai uitat lecția predată.

Ce greșeli fac adulții când încearcă să înțeleagă adolescenții?

Cred că cea mai mare greșeală este că pornesc de la ideea că experiențele lor din adolescență sunt identice cu ale noastre. Lumea în care trăim noi este foarte diferită. Suntem conectați permanent, avem acces la foarte multă informație și ne confruntăm cu presiuni pe care generațiile anterioare nu le-au cunoscut în aceeași măsură. De multe ori adolescenții nu au nevoie imediat de sfaturi, ci de cineva care să-i asculte fără să îi judece. Cred că dialogul începe atunci când renunțăm să presupunem și alegem să întrebăm.

Cum vezi rolul inteligenței artificiale în educație?

Inteligența artificială este una dintre cele mai mari oportunități pe care le are educația în prezent. Folosită responsabil, poate transforma modul în care învățăm. Poate oferi explicații personalizate, poate ajuta elevii să își organizeze mai bine informațiile și poate face procesul de învățare mai accesibil. Totuși, cred că inteligența artificială trebuie privită ca un instrument, nu ca un înlocuitor pentru profesori. Nicio tehnologie nu poate înlocui empatia, inspirația și relația umană pe care un profesor adevărat le oferă elevilor săi.

Care sunt cele mai mari preocupări ale tinerilor de azi?

Cred că principala preocupare este viitorul. Mulți tineri se întreabă dacă vor reuși să își construiască o carieră stabilă, dacă vor avea oportunități suficiente și dacă vor putea face față schimbărilor rapide din societate. Pe lângă acest aspect, sănătatea mintală, presiunea socială și nevoia de validare reprezintă provocări importante pentru generația noastră.

Crezi că generația voastră este mai implicată civic decât cele anterioare?

Da, cred că generația noastră este mai implicată și mai informată decât se spune adesea. Avem acces rapid la informații și suntem mult mai conectați la problemele societății. Desigur, există și provocări, însă observ din ce în ce mai mulți tineri implicați în voluntariat, proiecte comunitare și inițiative civice. Experiența mea în cadrul comunității MERITO mi-a demonstrat că există foarte mulți tineri care își doresc să contribuie activ la schimbare.

Ce stereotip despre adolescenți te deranjează cel mai mult?

Mă deranjează ideea că adolescenții sunt nepăsători și dezinteresați. Mă deranjează ideea că adolescenții nu sunt interesați de educație și că singurele lor preocupări sunt telefonul, rețelele sociale sau distracția. Cred că acest stereotip este nedrept și nu reflectă realitatea. Mulți tineri își doresc să învețe, să se dezvolte și să își construiască un viitor mai bun. Problema nu este lipsa interesului pentru educație, ci faptul că uneori școala nu reușește să se conecteze suficient la nevoile și aspirațiile generației noastre. Dacă li se oferă oportunități și inspirație, adolescenții pot demonstra că sunt mult mai implicați și mai capabili decât cred mulți adulți.

Ce îi împiedică pe tineri să se implice mai mult în comunitate?

De multe ori, lipsa informațiilor și lipsa încrederii în propriile forțe. Mulți tineri nu știu unde să înceapă sau consideră că vocea lor nu contează suficient. Cred că atunci când li se oferă oportunități reale și sunt încurajați să participe, tinerii demonstrează că pot avea un impact semnificativ în comunitățile lor.

Cum ar trebui să arate dialogul dintre elevi și profesori?

Dialogul ideal ar trebui să fie bazat pe respect reciproc, sinceritate și încredere. Elevii trebuie să se simtă ascultați, iar profesorii să fie priviți ca parteneri în procesul educațional. Cred că cea mai eficientă comunicare este cea apropiată, de la om la om, uneori chiar de la prieten la prieten, fără ca acest lucru să afecteze respectul dintre profesor și elev. O astfel de relație contribuie la construirea încrederii de sine și îi face pe elevi să se simtă în siguranță să își exprime ideile și problemele. Atunci când există o comunicare autentică, apar și soluțiile la multe dintre provocările cu care se confruntă școala.

Ce faci când îți pierzi motivația?

Încerc să-mi reamintesc de ce am început. Mă gândesc la oamenii care au avut încredere în mine și la obiectivele pe care mi le-am propus. De asemenea, îmi acord timp să mă odihnesc și să mă reconectez cu lucrurile care îmi plac. Am învățat că motivația nu este permanentă și că disciplina este cea care te ajută să mergi mai departe în momentele dificile.

Ce carte, film sau persoană ți-a schimbat perspectiva asupra vieții?

Dacă ar fi să aleg o persoană, aș spune fără ezitare că profesoara mea de limba și literatura română a avut cea mai mare influență asupra modului în care privesc lumea. Prin exemplul ei am învățat că adevărata valoare a unui profesor nu constă doar în informațiile pe care le transmite, ci și în capacitatea de a forma caractere și de a inspira oameni.

Crezi că tinerii din Maramureș au suficiente oportunități?

Există oportunități, însă cred că ele pot fi dezvoltate și promovate mai bine. Maramureșul are foarte mulți tineri talentați și implicați, însă uneori accesul la anumite proiecte sau programe este mai limitat comparativ cu marile centre universitare. Cu toate acestea, experiențele pe care le-am avut prin MERITO și prin alte proiecte mi-au demonstrat că atunci când există oameni dedicați, oportunitățile pot fi create.

Ce ai vrea să rămână în urma activității tale?

Mi-aș dori să rămână oameni care au prins mai mult curaj datorită unei conversații, unui proiect sau unei experiențe pe care am construit-o împreună. Nu îmi doresc neapărat să fiu ținut minte pentru realizări, ci pentru impactul pozitiv pe care l-am avut asupra celor din jur.

Dacă ai putea transmite un singur mesaj tuturor elevilor din România, care ar fi acela?

Le-aș spune să nu își subestimeze niciodată potențialul. De multe ori avem impresia că trebuie să așteptăm momentul perfect sau aprobarea altcuiva pentru a începe să facem lucruri importante. Adevărul este că schimbarea începe atunci când ai curajul să faci primul pas. Nu trebuie să fii perfect pentru a începe, dar trebuie să începi pentru a deveni mai bun.

În același timp, le-aș spune să nu se judece niciodată doar după note, aparențe sau părerile celorlalți. Valoarea unui om nu se măsoară într-un catalog, ci în caracterul său, în bunătatea pe care o arată și în impactul pe care îl are asupra celor din jur. Așa cum spune Micul Prinț: „Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.” Cred că acesta este un mesaj pe care fiecare elev ar trebui să îl poarte cu el, indiferent de vârstă.

Peste 20 de ani, ce ai vrea să spună oamenii despre Alex Sima?

Peste 20 de ani, mi-ar plăcea ca oamenii să spună despre Alex Sima că este un profesor care continuă să creadă în puterea educației și în potențialul fiecărui elev. Îmi doresc să devin profesor de matematică, iar cea mai mare realizare pentru mine nu ar fi un titlu sau o funcție, ci faptul că elevii mei vin la școală cu încredere și pleacă din clasă crezând mai mult în ei înșiși. Aș vrea să spună că sunt un profesor care nu predă doar formule și teoreme, ci care îi ajută pe elevi să-și dezvolte gândirea, caracterul și curajul de a-și urma visurile. Mi-ar plăcea să fiu recunoscut ca un om implicat în comunitate, care continuă să susțină proiectele educaționale și care oferă mai departe ceea ce a primit de la mentorii săi.Mai presus de toate, mi-ar plăcea ca oamenii să spună că sunt un om autentic, care nu și-a uitat niciodată rădăcinile și profesorii care l-au format. Sper ca peste 20 de ani să pot privi în urmă și să văd generații de elevi care și-au găsit drumul, iar dacă o mică parte din succesul lor se datorează și sprijinului pe care l-am oferit eu, atunci voi ști că sunt exact omul și profesorul care mi-am dorit să devin.

Diana Tișe reușește să păstreze vie legătura dintre tradiție și suflet. Tânără interpretă de muzică populară, crescută în spiritul valorilor autentice ale județului Mureș, Diana își poartă rădăcinile cu mândrie pe fiecare scenă pe care urcă. Dincolo de glasul său cald și de costumele încărcate de istorie, descoperim un om sensibil, dedicat și profund conectat la moștenirea culturală pe care o reprezintă. În dialogul care urmează, vă invităm să o cunoașteți pe Diana Tișe dincolo de luminile reflectoarelor.

Cine este Diana Tișe dincolo de scenă, de costume și de aplauze?

Dincolo de scenă, Diana este un om simplu, legat profund de rădăcini, de familie și de valorile cu care a crescut. Este un suflet sensibil, care trăiește fiecare emoție intens și care își găsește liniștea în lucrurile mici — acasă, în natură, în oameni dragi.

Ai crescut în Reghin, într-o zonă cu rădăcini folclorice puternice. Ce ai luat cel mai frumos din lumea satului și din oamenii locului?

Am luat autenticitatea oamenilor și bucuria lucrurilor simple. În sat am învățat ce înseamnă respectul, tradiția și legătura sinceră dintre oameni. Acolo am descoperit și dragostea pentru cântec — un cântec care vine din suflet, nu doar din voce.

,,În sat am învățat ce înseamnă respectul, tradiția și legătura sinceră dintre oameni.”

 

În multe dintre aparițiile tale vorbești cu drag despre familie. Cine au fost oamenii care au crezut în tine înainte ca publicul să te descopere?

Familia mea a fost sprijinul meu cel mai puternic. Părinții mei au fost cei care m-au încurajat să merg mai departe, iar bunicii mi-au insuflat dragostea pentru tradiție. Ei au crezut în mine chiar și atunci când eu aveam îndoieli.

Bunica ta îți coase costumele populare. Ce simți atunci când urci pe scenă purtând ceva făcut cu mâinile și sufletul ei?

Este o emoție greu de descris. Simt că port cu mine o parte din sufletul ei, din munca și dragostea ei. Costumul nu este doar un obiect — este o poveste, o moștenire vie.

Ai început să cânți foarte devreme și ai participat la zeci de festivaluri. Ce nu vede publicul din munca și sacrificiile unui tânăr artist?

Nu se văd orele de repetiții, sacrificiile, oboseala și momentele de nesiguranță. În spatele fiecărui zâmbet de pe scenă sunt ani de muncă și multă disciplină.

Care au fost cele mai grele momente din drumul tău artistic și ce te-a făcut să nu renunți?

Au fost momente de oboseală și de îndoială, dar dragostea pentru muzică și susținerea celor dragi m-au ajutat să merg mai departe. Cred că atunci când faci ceva din suflet, nu poți renunța cu adevărat.

,,Cred că atunci când faci ceva din suflet, nu poți renunța cu adevărat.”

 

Spui adesea că folclorul îți este aproape de suflet. Crezi că muzica populară poate vindeca sau apropia oamenii într-o lume tot mai grăbită?

Da, cu siguranță. Muzica populară are o putere aparte — te liniștește, te apropie de tine și de ceilalți. Este o formă de vindecare prin emoție și autenticitate.

Ai cântat atât în țară, cât și peste hotare. Cum reacționează românii din diaspora atunci când aud cântecul autentic de acasă?

Este o emoție aparte. De multe ori îi vezi cu lacrimi în ochi. Pentru ei, cântecul devine o punte spre casă, spre dorurile lor.

Există un cântec pe care îl interpretezi și care te emoționează de fiecare dată, indiferent de câte ori îl cânți?

Da, sunt cântece care ating o coardă sensibilă de fiecare dată. De obicei, cele legate de dor, de familie sau de copilărie.

În spatele unei voci frumoase stă multă disciplină. Cum arată, pentru tine, o zi de pregătire înaintea unui spectacol important?

Este o zi de concentrare și echilibru — repetiții, odihnă, grijă pentru voce și pentru starea interioară. Încerc să intru într-o stare de liniște și conectare.

Dacă ar fi să descrii județul Mureș printr-un cântec, ce stare sau ce imagine ai transmite oamenilor?

Ar fi un cântec cald, cu dor și liniște, cu imagini de dealuri line, oameni primitori și tradiții vii.

Ce îți dorești să simtă oamenii atunci când te ascultă cântând?

Să simtă emoție autentică. Să se regăsească, să își amintească de ceva drag, să plece mai liniștiți și mai conectați cu ei înșiși.

Diana, când privești spre viitor, care este visul pe care îl porți cel mai aproape de suflet — ca artist și ca om?

Să duc mai departe folclorul autentic și să rămân fidelă valorilor mele, atât ca artist, cât și ca om.

Există un moment de pe scenă care ți-a rămas întipărit în suflet și pe care nu îl vei uita niciodată?

Da, fără îndoială… cel mai puternic moment pentru mine a fost spectacolul meu aniversar din 16 noiembrie 2025, când am împlinit 18 ani.
A fost mai mult decât un simplu spectacol — a fost un vis pentru care am muncit un an întreg, cu multă emoție, implicare și suflet. Fiecare detaliu a însemnat ceva pentru mine.
Am avut bucuria și onoarea ca pe scenă să-mi fie alături mari artiști consacrați din toate zonele țării, oameni pe care i-am admirat mereu și de la care am avut atât de multe de învățat. Prezența lor a făcut ca acea seară să fie cu atât mai specială.
Un moment cu totul aparte a fost atunci când am interpretat melodia „Țucu-te, viață, te țuc”, o piesă la care am contribuit chiar eu, compunând linia melodică. A fost pentru prima dată când m-am regăsit atât de profund într-un cântec.
În acea seară, pe scenă, am simțit recunoștință, împlinire și o bucurie greu de pus în cuvinte. A fost momentul în care am realizat cu adevărat că sunt pe drumul meu.

Primul tău material discografic a fost lansat la doar 13 ani – CD-ul intitulat «Drag mi-i mie a cânta», realizat în colaborare cu Libris Brașov. Cât de important a fost acest moment pentru tine?

Într-o perioadă în care tradițiile par uneori uitate, ce crezi că poate face generația tânără pentru ca folclorul să rămână viu?

Să îl respecte, să îl înțeleagă și să îl transmită mai departe. Tradiția nu trebuie reinventată, ci trăită sincer.

Dacă ai putea transmite un singur mesaj copilului care ai fost la începutul drumului, ce i-ai spune astăzi?

Să aibă încredere și răbdare. Să nu renunțe la visul ei, chiar dacă drumul pare greu.

 

,,A fost momentul în care am realizat cu adevărat că sunt pe drumul meu.”

A mințit.

L-am prins cu minciuna. Voia să mintă. Era gata-gata să spună o minciună. M-a privit în ochi și m-a mințit.

Sună cunoscut? Ca părinți, experimentăm aceste lucruri, uneori, lângă copiii noștri. Și tare ne îngrijorăm, ne întristăm, ne înfuriem…tare!

Ce e cu minciuna?

Minciuna nu este despre răutate

Copiii nu mint pentru că sunt răi. De cele mai multe ori, mint ca să se protejeze. Se protejează de dezamăgire, de critică, de consecințe sau de sentimentul că nu sunt suficient de buni. În spatele unei minciuni se află adesea teama de a pierde conexiunea cu părintele sau de a fi priviți diferit după ce au greșit.

De aceea, atunci când un copil minte, este util să privim dincolo de comportament și să ne întrebăm: „Ce încearcă să protejeze prin această minciună?”

Ce ne spune, de fapt, o minciună

Minciuna nu este doar o încercare de a ascunde adevărul. Ea poate indica faptul că, în acel moment, copilul nu are încă abilitățile necesare pentru a gestiona o situație dificilă într-un mod matur și onest.

Poate nu știe cum să își asume o greșeală. Poate nu știe cum să facă față dezamăgirii unui adult. Sau poate nu este pregătit să suporte consecințele propriilor alegeri.

În acest sens, minciuna devine mai degrabă un semnal de alarmă decât o problemă în sine.

Obiectivul nu este să ,,prindem minciuna”, ci să cultivăm sinceritatea

Ca părinți, scopul nostru nu este doar să descoperim minciuna. Scopul este să creștem copii care aleg sinceritatea.

Pentru ca acest lucru să fie posibil, copilul trebuie să simtă că poate spune adevărul fără să își pună în pericol relația cu noi.

A accepta copilul nu înseamnă a accepta minciuna

A crea siguranță emoțională nu înseamnă să ignorăm sau să acceptăm minciuna. Nu înseamnă să îi menajăm atunci când aleg să ascundă adevărul.

Limitele și responsabilitatea rămân importante.

Cum reacționăm contează mai mult decât credem

În loc să ne concentrăm exclusiv pe minciună, este mai util să ne concentrăm pe reflecție, ghidare și conectare.

Copiii au nevoie să fie ajutați să înțeleagă ce s-a întâmplat, de ce au ales să mintă și ce ar putea face diferit data viitoare.

Ce evităm să spunem

Replici precum:

Nu mă mai minți! 

În casa asta nu se tolerează minciuna!

Nu mai am încredere în tine!

rareori îi ajută pe copii să devină mai sinceri.

Cum putem răspunde diferit

„Mai devreme mi-ai spus că nu aveți teme. Eu cred că, de fapt, nu ai avut dispoziția să le faci. Îmi dau seama că este inconfortabil să vorbești despre asta. Totuși, responsabilitățile noastre rămân importante chiar și atunci când nu avem chef de ele. Hai să vedem cum putem să o luăm de la capăt.”

Puterea de a spune adevărul

Copiii spun adevărul atunci când au suficient curaj să o facă. Iar curajul se construiește în relații în care se simt văzuți, înțeleși și ghidați, chiar și atunci când greșesc.

Ce vrem să învețe copiii noștri

La final, întrebarea importantă nu este: „Cum îl fac să nu mai mintă?”

Întrebarea este: „Cum creez o relație în care îi este mai ușor să spună adevărul?”

Atunci când abordăm minciuna cu fermitate, dar și cu empatie, le oferim copiilor ceva mult mai valoros decât ascultarea de moment: le oferim puterea de a fi onești, chiar și atunci când adevărul este greu de spus.

În fiecare școală există copii care intră pe poartă purtând în ghiozdan mai mult decât manuale. Poartă etichete, comparații, dezamăgiri și convingerea că nu sunt suficient de buni. În multe cazuri, cea mai grea lecție nu este matematica sau limba română, ci aceea de a învăța să creadă în ei înșiși.

Într-o perioadă în care educația este măsurată aproape exclusiv în rezultate, clasamente și statistici, există profesori care vorbesc despre un alt tip de performanță: curajul de a visa, demnitatea și încrederea de a-ți găsi propriul drum. Despre acești copii, despre prejudecățile care încă apasă asupra învățământului tehnologic și despre puterea educației de a schimba destine am discutat cu profesoara Gabriela Sabău. A ales să privească dincolo de note și să vadă, înainte de toate, omul din fiecare elev.

Să îi dăm cuvântul!

Ați spus la un moment dat că, în multe licee tehnologice, cea mai mare problemă nu este lipsa resurselor, ci lipsa încrederii pe care elevii o au în ei înșiși. Încă împărtășiți această idee?

Mai mult ca niciodată. În fiecare an întâlnesc copii care intră pe poarta școlii convinși că nu sunt suficient de buni. Nu pentru că au decis ei asta, ci pentru că au auzit-o în diferite forme de prea multe ori. Uneori îi văd în clasa a IX-a stând în ultima bancă, evitând să răspundă, cerându-și scuze înainte să încerce. Și atunci îmi dau seama că nu avem de construit doar competențe. Avem de reconstruit ÎNCREDEREA. Când un copil începe să creadă că merită să viseze, că are dreptul să reușească și că nu este definit de etichetele primite, se întâmplă ceva extraordinar. Din acel moment începe adevărata lui creștere.

Sunteți parte dintr-un liceu care, ani la rând, a fost privit prin prisma prejudecăților asociate învățământului tehnologic. Cum schimbi nu doar o instituție, ci și felul în care societatea privește copiii care învață acolo?

Nu cred că schimbi percepțiile prin discursuri. Le schimbi atunci când oferi copiilor experiențe care îi transformă. Am văzut elevi care plecau pentru prima dată din țară cu teamă și se întorceau cu o altă lumină în privire. Am văzut copii care nu aveau curaj să vorbească în fața clasei și care, după o mobilitate Erasmus sau o acțiune de voluntariat, prezentau experiența lor în fața unei săli întregi. Oamenii își schimbă părerea atunci când văd rezultate, nu atunci când aud argumente.

Iar cea mai frumoasă victorie este atunci când un fost elev se întoarce și îți spune: „Doamna profesoară, acum știu că am și eu locul meu în lume.”

În discursul public despre educație se vorbește foarte mult despre performanță și foarte puțin despre demnitate. Credeți că școala românească reușește astăzi să le ofere elevilor sentimentul că au valoare, indiferent de traseul pe care îl aleg?

Nu întotdeauna. Școala vorbește adesea despre rezultate, clasamente și statistici. Dar un copil nu își construiește identitatea din statistici. El are nevoie să simtă că este văzut. Să simtă că valoarea lui nu depinde doar de o notă sau de numele școlii pe care o urmează. Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face un profesor este să îi transmită elevului că merită respect înainte de a demonstra ceva. Pentru că demnitatea nu ar trebui să fie recompensa succesului. Ar trebui să fie punctul de plecare.

Există un moment anume în care vedeți că un elev începe, cu adevărat, să creadă în el?

Da. Și de cele mai multe ori nu este un moment spectaculos. Este clipa în care începe să vorbească fără teamă. Când nu mai spune „nu știu” înainte să încerce. Când ridică privirea și își susține punctul de vedere. Sau când se întoarce dintr-o experiență care i-a arătat că poate face față unor provocări despre care credea că sunt prea mari pentru el. Atunci înțeleg că s-a produs transformarea cea mai importantă: nu în carnetul de note, ci în felul în care se privește pe sine.

Ce se schimbă într-un tânăr în clipa în care descoperă că poate face față într-un mediu european, profesionist și competitiv?

Se schimbă povestea pe care și-o spune despre el însuși. Dintr-odată nu mai este copilul dintr-un oraș mic sau dintr-un sat care se întreabă dacă este suficient de bun. Devine un tânăr care știe că poate comunica, poate lucra într-o echipă internațională și poate face față unor situații reale. Pentru  mulți dintre elevii noștri aceasta este cea mai mare descoperire. Nu faptul că lumea este mare. Ci faptul că și ei au loc în ea.

Este un profesor un sprijin emoțional pentru întreaga comunitate?

Cred că un profesor este, înainte de toate, un om care însoțește alți oameni. Elevii au nevoie de profesori competenți, dar au nevoie și de profesori care să le ofere siguranță, încredere și speranță. Nu putem rezolva toate problemele cu care vin copiii la școală. Dar putem fi acea persoană care îi ascultă atunci când au nevoie, care crede în ei atunci când ei nu mai cred și care le amintește că nu sunt singuri. Uneori atât este suficient pentru a schimba un destin.

Există momente în care simțiți că trebuie să luptați ca profesor împreună cu soțul dumneavoastră, director al școlii, nu doar pentru elevi, ci și împotriva unor mentalități vechi din sistem?

Da. Și cred că aceasta este una dintre cele mai dificile lupte. Este mai ușor să schimbi un regulament decât o prejudecată. Ani la rând am simțit că trebuie să demonstrăm că elevii unui liceu tehnologic merită aceeași încredere, aceleași oportunități și același respect ca orice alt elev. Nu pentru că ar fi mai buni. Ci pentru că sunt la fel de valoroși. Iar această convingere ne-a ghidat în tot ceea ce am construit.

Care a fost cea mai dificilă decizie pe care a trebuit să o ia soțul dumneavoastră ca director și v-a cerut părerea?

Paradoxal, nu cred că cele mai grele decizii au fost cele administrative. Una dintre perioadele care l-au pus cel mai mult la încercare a fost cea legată de concursul pentru funcția de director. Nu examenul în sine, ci tot ceea ce vine odată cu el: responsabilitatea, presiunea, întrebările, așteptările oamenilor. Îmi amintesc discuțiile noastre din acea perioadă. Nu vorbeam despre funcție, ci despre misiune. Despre dacă mai are energia să continue, despre ce înseamnă să conduci o școală și să rămâi fidel valorilor tale atunci când nu este întotdeauna simplu. Cred că adevărata decizie a fost să continue să creadă în ceea ce construim aici, chiar și atunci când drumul nu a fost ușor. Și acest lucru se repetă din nou, că tot ne aflăm în plină perioadă pre-concurs.

De ce credeți că în România există încă ideea că succesul adevărat înseamnă doar liceu teoretic, facultate și birou?

Cred că, mult timp, am confundat succesul cu statutul social. Ne-am obișnuit să admirăm diplomele și prea puțin oamenii. Să întrebăm un tânăr la ce facultate merge înainte să ne întrebăm ce îl pasionează, ce știe să facă sau ce fel de om este. Din păcate, mulți copii cresc cu impresia că valoarea lor depinde de numele școlii pe care o urmează. Că există un singur drum „bun” și multe alte drumuri considerate variante de rezervă. Eu nu cred asta. Am văzut elevi care au ajuns la liceul tehnologic dezamăgiți și nesiguri, iar câțiva ani mai târziu au devenit profesioniști respectați, antreprenori sau studenți care și-au construit singuri viitorul. Poate că adevărata problemă nu este cum definim succesul. Poate problema este că încă judecăm oamenii după traseul pe care pornesc, nu după locul în care ajung.

Care este cea mai mare nedreptate pe care o face astăzi sistemul unor copii?

Cred că cea mai mare nedreptate este atunci când îi face să creadă că valorează mai puțin. Există încă un tip de bullying despre care se vorbește prea puțin: bullyingul dintre instituții. Încă se întâmplă ca unor elevi să li se spună: „Dacă nu înveți, ajungi la tehnologic.” Poate pentru un adult este doar o expresie aruncată într-o conversație. Pentru un copil însă este un verdict. Este mesajul că școala lui valorează mai puțin. Că viitorul lui valorează mai puțin. Că el valorează mai puțin, iar asta este profund nedrept.

Pentru că eu văd zilnic elevi din învățământul tehnologic care muncesc enorm, care își depășesc condiția, care își ajută familiile, care își construiesc un drum cu demnitate și curaj. Cred că educația ar trebui să îi învețe pe copii să se respecte unii pe alții, nu să se privească de sus în funcție de școala pe care o urmează. În fond, nu există copii de elită și copii de categoria a doua…..

Există doar copii care au nevoie să fie văzuți, încurajați și respectați.

Evenimentul Noua marchează inaugurarea Pinacotecii UNArte și a noii Biblioteci, două spații dedicate patrimoniului, cercetării și educației artistice.

După 162 de ani de existență, Universitatea Națională de Arte din București deschide pentru prima dată publicului Pinacoteca instituției și noua Bibliotecă, reunind lucrări de patrimoniu, documente istorice, piese asociate lui Constantin Brâncuși și peste 60.000 de volume dedicate artei și culturii vizuale.

Programul dedicat deschiderii oficiale se va desfășura în perioada 29 iunie – 1 iulie 2026, sub denumirea Noua. În contextul unui proiect mai amplu, de extindere și remodelare a sediului său, UNArte își propune să valorifice patrimoniul artistic și documentar al universității și să îl aducă mai aproape de public, studenți, cercetători, artiști și parteneri interesați de dezvoltarea educației și culturii vizuale.

Momentul are și o semnificație aparte. În 1864, Theodor Aman nota în Regulamentul Școlii de Belle Arte și al Pinacotecii:

„t. 44. Pinacotecele Române se compună:

• Din tablóne și statue naționale de pictori și seultori Români.
• Din copii escelinte de pe autori clasică.
• Din tablóne și statue ale artiștilor moderni.”

Astăzi, după 162 de ani de la fondarea instituției, această viziune devine realitate grație proiectului amplu de remodelare și modernizare, desfășurat în etape succesive și finalizat cu succes în cadrul Fazei A a proiectului.

Noua va aduce în prim-plan generațiile de artiști formate în cadrul universității, impactul direct al acestui patrimoniu asupra studenților de astăzi și rolul esențial al UNArte în dezvoltarea artei românești.

Prin Noua, universitatea își propune să consolideze dialogul dintre mediul academic, cultural, instituțional și privat și să creeze noi oportunități pentru studenți și tinerii creatori.

Prin proiecte, parteneriate și programe dedicate, universitatea urmărește să creeze mecanisme prin care tinerii creatori să își poată construi parcursul profesional încă din perioada studiilor și să beneficieze de oportunități reale de dezvoltare și afirmare.

„Galeria unei universități de artă reprezintă emblema domeniului, a specializărilor și a tradiției artistice academice – în cazul nostru, o tradiție de peste 160 de ani, pe care o aniversăm și o celebrăm. Pinacoteca și biblioteca sunt secțiuni fundamentale ale spațiului universitar, emblematice pentru școală europeană de arte, cea mai mare universitate de profil din țară, prin care au trecut, ca studenți sau profesori, aproximativ 90% dintre artiștii din galeria națională. Deschiderea pinacotecii și a bibliotecii consolidează prezența unei instituții de rang academic european și poziția Universității Naționale de Arte în rândul academiilor de arte cu tradiție.”

— Prof. univ. dr. Cătălin Bălescu, Rectorul Universității Naționale de Arte din București

Pinacoteca UNArte va funcționa ca spațiu expozițional permanent dedicat patrimoniului artistic al universității. Expoziția include lucrări de pictură și sculptură, gravuri istorice, desene și picturi din colecția UNArte, desene academiste din sec. al XIX-lea, piese de sculptură din Colecția Kalinderu, portretele lui Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, al clasei de studiu a lui Ștefan Luchian, presa originală de gravură lui Theodor Aman și lucrări ale unor personalități importante ale artei românești.

Printre reperele documentare se regăsesc foile matricole ale unor personalități precum Constantin Brâncuși, Ștefan Luchian, Victor Brauner, Arsenie Boca și Sofian Boghiu. Un element central al colecției este Ecorșeul, piesă din creația de început a lui Constantin Brâncuși.

Noua Bibliotecă UNArte reunește aproximativ 60.000 de volume și este concepută ca spațiu de documentare, cercetare și studiu pentru studenți, profesori, cercetători, specialiști în arte vizuale și publicul interesat de cultura artistică. Biblioteca va funcționa ca resursă academică și culturală pentru comunitatea universitară și pentru publicul de specialitate.

Noua are și o componentă de dezvoltare pe termen lung. Proiectul urmărește cooptarea unor parteneri interesați să contribuie la dezvoltarea ecosistemului UNArte prin proiecte culturale, educaționale și profesionale dedicate tinerilor creatori. Obiectivul este susținerea studenților și a artiștilor aflați la început de drum și crearea unor mecanisme prin care aceștia să poată avea acces la oportunități de afirmare încă din perioada studiilor.

Programul inaugural se desfășoară pe parcursul a trei zile:

29 iunie | 11:00–12:30 — Deschidere instituțională și conferință de presă

Eveniment dedicat presei, mediului instituțional și partenerilor culturali, cu discursuri oficiale și tururi curatoriate ale noilor spații.

30 iunie | 19:00–21:30 — Noua Soirée

Momentul central al programului inaugural, cu acces pe bază de invitație, cu tur curatoriat, intervenții artistice, muzică live și întâlniri dedicate comunității culturale, academice și instituționale.

1 iulie, ora 19:00 – 21:30 — Open Spaces

Zi dedicată publicului larg, cu tururi ghidate și experiențe curatoriate în Pinacotecă și noua Bibliotecă.

Prin acest program, UNArte introduce Pinacoteca și noua Bibliotecă în circuitul cultural public și consolidează rolul universității ca instituție de referință în educația artistică, cercetare și conservarea patrimoniului.

Despre Noua

Noua este programul inaugural dedicat deschiderii Pinacotecii UNArte și a noii Biblioteci. Proiectul pune în valoare patrimoniul artistic și documentar al Universității Naționale de Arte din București prin expoziții, intervenții curatoriale și programe dedicate comunității academice, culturale și publicului larg.

Informații suplimentare

Program complet:

Perioadă:

29 iunie – 1 iulie 2026

Locație:

Universitatea Națională de Arte din București

Str. G-ral Constantin Budișteanu 19, București

Crescută între farmecul satului argeșean și valorile autentice ale tradiției românești, Mihaela Băzăvan face parte din noua generație de interpreți care duc mai departe cântecul popular cu respect, sensibilitate și credință. Legată profund de rădăcinile sale muscelene, tânăra artistă își construiește drumul prin muncă, emoție și autenticitate, transformând fiecare apariție scenică într-o mărturisire sinceră despre iubirea pentru folclor și pentru valorile care definesc identitatea românească.

,,Satul unde am copilărit mi-a dăruit o deosebită moștenire sufleteasca.”

 

Mihaela, Argeșul este un ținut în care folclorul pare că se aude și în liniștea dealurilor. Cum ai descrie locul în care ai crescut și ce crezi că ai moștenit sufletește de la oamenii acestei zone?

Locul în care am crescut… este unul în care chiar poți auzi atât folclorul, în cea mai pură formă, dar și glasurile naturii, în liniștea dealurilor. Dacă îți iei un moment să asculți, poți sesiza gingașul ciripit al păsărilor, cântatul greierilor, zumzetul albinelor și, parcă, în acel moment, timpul se oprește în loc. Cu toate că am fost crescută atât la oraș, cât și la țară, sunt mult mai legată de cea de-a doua menționată, deoarece simt că acolo mă conectez mult mai bine cu rădăcinile mele. Satul unde am copilărit mi-a dăruit o deosebită moștenire sufletească, atât prin locurile de o frumusețe aparte, care m-au învățat să apreciez și să iubesc natura, dar și prin oamenii dragi, care au adus un aport la formarea mea și de la care am moștenit, cu siguranță, dragostea pentru folclor, pentru simplitate, pentru tradiții și iubirea pentru Dumnezeu.

,,Vibrația scenei, zâmbetele și aplauzele publicului, emoția pieselor, totul mă făcea să simt că nu aș mai vrea să se termine acel moment, ceea ce, pentru mine, a fost semnul că muzica face parte din toată ființa mea.”

În copilărie, înainte să existe scena și aplauzele, care au fost cântecele sau vocile care ți-au rămas în inimă? Cine a aprins în tine dragostea pentru muzica populară?

Dragostea pentru folclor mi-a fost aprinsă în suflet încă de la o vârstă fragedă. Familia mi-a povestit că, micuță fiind, dansam, așa cum puteam, pe orice cântec ce era difuzat pe Favorit TV, căci acest post era cel mai urmărit, iar când am mai crescut puțin, o puneam pe bunica să îmi cânte mai mereu. Doinele au fost, dintotdeauna, preferatele mele, iar bunica, cu al ei glas dulce, mi-a strecurat în suflet iubirea pentru muzică încă de atunci.

Există un moment anume în care ai simțit că muzica este un drum pe care vrei să mergi cu toată ființa ta?

Aș putea spune că momentul decisiv în care am știut că vreau să urmez calea aceasta a muzicii și, în mod special, cea a cântecului popular, a fost cel în care am avut oportunitatea de a urca pe o scenă foarte mare și de a fi acompaniată, pentru prima dată, de o orchestră. Acea clipă este greu de descris în cuvinte, fiindcă am trăit niște emoții atât de intense, de profunde, dar cu o bucurie incredibilă. Vibrația scenei, zâmbetele și aplauzele publicului, emoția pieselor, totul mă făcea să simt că nu aș mai vrea să se termine acel moment, ceea ce, pentru mine, a fost semnul că muzica face parte din toată ființa mea.

Drumul unui tânăr artist presupune multă muncă și multe renunțări. Ce sacrificii ai făcut până acum pentru a rămâne aproape de visul tău?

Oh, da, chiar așa este… Sunt mai multe lucruri la care am renunțat. Cel care îmi vine primul în minte este timpul (liber). Dar… nu aș putea spune că a fost un sacrificiu pentru mine. Atunci când iubești ceea ce faci, te dăruiești complet acelei chemări, fără să te gândești, atât de mult, la sacrificii. Consider că, pentru a ajunge acolo unde îți dorești, trebuie să depui mult efort și multă muncă, iar ulterior, vei simți și răsplata pe care o primești în urma “sacrificiilor” făcute.

,,Atunci când iubești ceea ce faci, te dăruiești complet acelei chemări, fără să te gândești, atât de mult, la sacrificii.”

 

Argeșul are o identitate folclorică aparte, profundă și caldă. Ce înseamnă pentru tine să reprezinți această zonă la festivaluri și pe scene din țară?

Argeșul meu drag are, într-adevăr, o identitate folclorică aparte, ce merită descoperită, conservată, promovată și respectată. Bineînțeles, orice zonă etnofolclorică a țării este inedită, specială și are specificul ei, însă, fiind o reprezentantă a zonei mele, pot spune că are o profunzime care merită mai multă apreciere. Ceea ce facem eu și alți colegi, reprezentând zona Argeș-Muscel la festivaluri și pe scene din țară, este o formă de respect și de promovare, ce este alimentată de dorința de a duce mai departe folclorul și tradițiile din regiune. Este zona mea de suflet, cea în care m-am născut, am copilărit, m-am format, pe care am dorit să o descopăr cât mai bine, iar faptul că o pot reprezenta este, pentru mine, o binecuvântare și o șansă de a arăta oamenilor splendoarea folclorului muscelean, atât prin portul popular, cât și prin cântecele interpretate cu mult patos. Este, cu siguranță, o zonă ce merită mult mai mult promovată, deoarece aduce, cu sine, un aport important la tezaurul viu al țării noastre.

,,…o binecuvântare și o șansă de a arăta oamenilor splendoarea folclorului muscelean, atât prin portul popular, cât și prin cântecele interpretate.”

 

Participarea la concursuri și festivaluri naționale vine cu emoții puternice. Cum arată, pentru tine, acele minute dinainte să intri pe scenă și să înceapă orchestra?

Oh! Cu siguranță, emoțiile care se produc înainte de a intra pe scenă sunt foarte puternice. Ar fi îngrijorător dacă nu ai avea emoții, deoarece acest lucru poate fi un semn că nu îți pasă de ceea ce faci. Dacă, într-adevăr, iubești ceea ce faci, este inevitabil să nu existe măcar o mică urmă de emoție, ce te face să simți totul la un nivel aparte de adrenalină. Pentru mine, minutele de dinainte de a intra pe scenă sunt rezervate pentru un moment de rugăciune către Bunul Dumnezeu și Maica Domnului, a căror prezență o simt, de nenumărate ori, că este cu mine. Prefer să stau în liniște, mai retrasă, rugându-mă ca totul să fie bine și ca emoția din glasul meu să fie transmisă publicului, în cea mai pură formă a ei. Ulterior, simt cum mă liniștesc și știu că sunt pregătită să intru pe scenă, având un scop cert de a bucura inimile oamenilor.

,,Pentru mine, minutele de dinainte de a intra pe scenă sunt rezervate pentru un moment de rugăciune către Bunul Dumnezeu.”

 

În spatele fiecărui tânăr interpret există oameni care îl țin în picioare atunci când obosește. Cine sunt oamenii fără de care Mihaela Băzăvan nu ar fi ajuns până aici?

Cred cu tărie că nu aș fi putut ajunge aici fără ajutorul lui Dumnezeu. El este Cel care îmi dă putere să merg mai departe, Cel care este lângă mine în fiecare secundă… Dar, cu siguranță, trebuie să îi menționez și pe părinții mei, fără de care nu aș fi putut ajunge unde sunt acum. Ei sunt cei care m-au susținut de micuță, au avut încredere în mine chiar și atunci când eu nu am avut, au mers și merg cu mine la aproape toate festivalurile și spectacolele la care cânt, și pentru asta le sunt pururea recunoscătoare! Știu că ei sunt cei pe care mă pot baza oricând și fără de care nu știu unde aș fi fost acum.

,,…părinții mei, fără de care nu aș fi putut ajunge unde sunt acum.”

 

Ai întâlnit, cu siguranță, artiști pe care îi admiri și din care ai învățat. Care sunt modelele tale și ce ai încercat să iei de la fiecare fără să îți pierzi propria identitate artistică?

Desigur, am mai mulți artiști pe care îi admir, îi apreciez, îi ascult cu mare drag, fie din zona mea sau chiar și din celelalte. Am întâlnit anumiți interpreți, chiar de curând, care m-au sfătuit și mi-au schimbat puțin viziunea asupra anumitor lucruri. Însă, cele mai bune modele sunt, cu certitudine, doamnele mele profesoare, pe care le consider o inspirație și ale căror sfaturi le apreciez enorm! Vor rămâne în inima mea pentru totdeauna, fiindcă dumnealor sunt cele care m-au format în ceea ce sunt acum. De la fiecare în parte am preluat, fie ambiția și motivația de a continua pe drumul meu, fie m-am inspirat din stilul lor de interpretare, de transmitere a emoțiilor, fie am căpătat dorința de a căuta să fiu într-o continuă dezvoltare, pentru a fi din ce în ce mai bună. Cu toate acestea, mereu mi-am dorit să îmi creez o identitate artistică unică, A MEA, fără să copiez pe cineva și, cred eu, până acum mi-a reușit!

Într-o lume în care totul se schimbă foarte repede, iar tradițiile par uneori uitate, de unde îți iei puterea să mergi mai departe cu autenticitate și răbdare?

Puterea de a merge mai departe cu autenticitate și răbdare, în această lume plină de schimbări, vine din dorința profundă de a păstra VIU tezaurul nostru folcloric, atât de bogat și de divers, de a nu destrăma tradițiile și, implicit, RĂDĂCINILE poporului nostru. Cu toate că în această lume, tradițiile par a fi uneori uitate, eu aleg să lupt pentru a duce mai departe folclorul. Aceasta este dorința mea și datorită ei am această putere de a continua drumul meu, cu toate că pentru mulți, sunt diferită. Nu urmăresc să mă iau după valorile superficiale ale acestei lumi, ci după valorile autentice, profunde și pline de credință. Sunt diferită pentru că aleg să cânt piese din folclorul autentic, în locul altor genuri, “mai la modă”? DA! ȘI MĂ BUCUR CĂ SUNT DIFERITĂ! Și oricât îmi va îngădui Bunul Dumnezeu pe acest pământ, voi continua să lupt și să merg mai departe, urmărind aceste valori morale și promovând AUTENTICUL!

,,Un artist are puterea de a uni oameni, suflete…”

 

Dincolo de voce și costum popular, ce simți că trebuie să transmită un interpret adevărat atunci când urcă pe scenă pentru a atinge sufletul publicului?

Eu simt că un interpret adevărat trebuie să transmită publicului, atunci când se află pe scenă, EMOȚIE prin cântec. Un artist trebuie să atingă sufletele oamenilor prin ceea ce transmite cu glasul său, cu sinceritate, cu dragoste și cu prezență. Un artist are puterea de a uni oameni, suflete… Să râdă împreună, să plângă împreună, să-și amintească, împreună, de rădăcinile lor. Așa că, dincolo de voce și costum popular, un interpret adevărat trebuie să transmită, neapărat, emoție celor care îl ascultă și să trezească, în aceștia, un sentiment înălțător. Așa știi că ai ajuns în sufletul ascultătorului și că acesta te va ține minte mult timp de acum încolo.

Dacă ar fi să alegi un singur cântec care te reprezintă cel mai bine în acest moment al vieții tale, care ar fi acela și ce poveste ascunde pentru tine?

În acest moment al vieții mele, simt, într-un mod cu totul deosebit, prezența Bunului Dumnezeu în viața mea și chemarea pe care o am de a cânta Lui, de a îi mulțumi pentru tot și pentru toate, acest lucru ducându-mă către mai multe pricesne. Nu aș alege una singură, pentru că toate îmi sunt dragi și interpretarea lor îmi aduce o împlinire sufletească greu de descris în cuvinte.

Ești parte din noua generație de artiști care duc mai departe folclorul românesc. Închide ochii pentru o clipă și scrie-i fetiței Mihaela, cea de acum 10 ani, un gând.

Oh, dar ce întrebare frumoasă și profundă! Aș avea atât de multe să îi spun fetiței Mihaela Andreea de acum 10 ani! Pentru început, aș lua-o în brațe tare, tare și i-aș spune că toate nopțile în care a visat cu ochii deschiși vor avea sens… Că va urca pe scenă cu emoție de fiecare dată, dar că oamenii vor simți adevărul din glasul ei. I-aș spune să nu renunțe niciodată la ceea ce simte atunci când cântă. Să aibă răbdare cu ea, pentru că toate emoțiile, toate lacrimile, toate rugăciunile și toate visurile ei o vor duce exact unde trebuie. Și să nu uite niciodată de rădăcinile ei, pentru că acolo își va găsi mereu puterea. I-aș transmite să își păstreze sufletul curat și iubirea pentru cântec. Într-o zi va înțelege că folclorul nu înseamnă doar muzică, ci acasă, familie și dor. Dar i-aș spune și să creadă mai mult în ea. Să nu se teamă că e diferită și să cânte mereu cu sufletul, pentru că exact asta o va face specială. I-aș mulțumi pentru că a avut un suflet pur, plin de speranță, un glas dornic de a fi șlefuit și descoperit, și o fire atât de ambițioasă și muncitoare! În final, aș mai strânge-o încă o dată în brațe, aș săruta-o pe frunte și i-aș spune că orice s-ar întâmpla, Dumnezeu ne este alături și cu voia Lui, vom ajunge acolo unde ne dorim! Să nu uite niciodată să spere, așa cum a făcut-o până atunci!

,,Și să nu uite niciodată de rădăcinile ei, pentru că acolo își va găsi mereu puterea. I-aș transmite să își păstreze sufletul curat și iubirea pentru cântec.”

La un moment dat, fără să ne dăm seama exact când, într-o după-amiază, pe la 4, încetăm să mai trăim ca niște copii. Nu se întâmplă într-o zi anume. Nu! Pur și simplu, viața începe să ne grăbească. Apar responsabilitățile, grijile, oboseala, iar lucrurile simple care cândva ne făceau fericiți devin detalii peste care trecem fără să le mai observăm. (Mare păcat!)

De 1 Iunie vorbim mult despre copii. Ce bine! Le cumpărăm baloane, dulciuri, îi scoatem în parc și le facem poze. …dar foarte rar ne întrebăm ce s-a întâmplat cu copilul din noi.

…Cu partea aceea care știa să se bucure din nimic, care putea transforma o după-amiază obișnuită într-o aventură, care râdea fără motiv și nu avea nevoie de un plan anume ca să fie fericită.

Copiii au felul lor sincer de a trăi fiece clipă. Se supără repede, dar iartă repede. Pun întrebări fără teamă. Se miră, se uimesc de lucruri pe care noi nici nu le mai vedem. Pentru ei, timpul nu fuge. O zi de vară pare nesfârșită, iar o înghețată mâncată pe o bancă poate deveni o amintire care rămâne ani întregi.

Noi, oamenii mari, uităm încet toate astea. Ne obișnuim să alergăm dintr-un loc în altul, să verificăm ceasul, să răspundem la mesaje, să fim mereu ocupați. Fără să vrem, pierdem ceva important: capacitatea de a ne bucura cu adevărat de prezent.

Eu spun că poate de aceea avem nevoie de Ziua Copilului mai mult decât credem. Nu doar pentru cei mici, ci și pentru noi. Ca să ne amintim că viața nu înseamnă numai liste, termene și griji. Că încă avem voie să râdem tare, să fim curioși, să ne emoționăm din lucruri mici.

Copilăria nu dispare complet. Rămâne undeva în noi, în amintiri, în mirosul verii, în dorul de „acasă”, în momentele în care uităm pentru câteva secunde să fim atât de serioși.

DA! Asta ar trebui să păstrăm, indiferent cât creștem: partea din noi care încă știe să simtă lumea sincer.

Daria Moraru vine dintr-un colț liniștit al Prahovei, de unde vocea ei ajunge si se aude mult mai departe. Pentru tânăra artistă, muzica populară e o stare profundă de dor și sensibilitate, un mod de a fi care pornește din rădăcini, din familie și din respect pentru tradiție. Fiecare apariție pe scenă este o mărturie a muncii, a sacrificiilor și a emoțiilor trăite intens, iar autenticitatea este firul invizibil care o leagă de public. Daria ne transmite sentimente și valori care fac ca folclorul să rămână viu și relevant pentru generațiile de azi.

,,Cred că m-aș descrie printr-o stare de dor și sensibilitate.”

 

Daria, dacă ar fi să te descrii printr-un singur cântec sau o singură stare, care ar fi aceea și de ce?

Cred că m-aș descrie printr-o stare de dor și sensibilitate. Muzica populară are foarte multă emoție în ea, iar eu mă regăsesc în partea aceea sinceră și profundă. Dacă ar fi să aleg un cântec, ar fi unul care vorbește despre rădăcini, familie și suflet, pentru că asta încerc să transmit și eu atunci când cânt.

Cum arată locul din care vii și cât din Prahova se regăsește astăzi în omul și artista Daria Moraru?

Vin din Prahova, un loc frumos, liniștit și plin de tradiții. Cred că locul în care crești îți formează foarte mult felul de a fi. În mine se regăsesc valorile cu care am crescut: respectul pentru oameni, pentru tradiție și pentru muncă. Toate acestea mă însoțesc și astăzi, atât ca om, cât și ca artist.

,,Studiez canto de la vârsta de 9 ani și încă de atunci am simțit că scena este locul unde mă exprim cel mai sincer.”

Îți amintești primul moment în care ai simțit că muzica este parte din identitatea ta?

Da, foarte clar. Studiez canto de la vârsta de 9 ani și încă de atunci am simțit că scena este locul unde mă exprim cel mai sincer. Nu era doar un hobby sau o activitate după școală, ci ceva ce simțeam că face parte din mine. De fiecare dată când cântam, simțeam că mă regăsesc.

Cine a fost primul om care a crezut cu adevărat în vocea ta și ce impact a avut asupra drumului tău?

Primul profesor cu care am început canto a fost domnul Dănuț Andrei din Câmpina și pot spune că a avut un rol foarte important în începutul meu artistic. A fost omul care m-a încurajat și care mi-a oferit încredere în mine. Mai târziu, am continuat să mă dezvolt la Școala Populară de Arte din Ploiești, alături de domnul profesor Corneliu Irimia, iar acum studiez cu doamna profesoară Magda Suciu din Brașov. Fiecare dintre ei a contribuit la formarea mea și le sunt foarte recunoscătoare.

Există un sacrificiu pe care publicul nu îl vede atunci când privește un artist tânăr urcând pe scenă?

Da, cu siguranță. Publicul vede câteva minute pe scenă, dar în spate sunt foarte multe ore de muncă, repetiții, emoții și renunțări. Uneori sacrifici timp liber, ieșiri sau momente cu cei dragi pentru a evolua și pentru a deveni mai bun. Dar atunci când faci ceea ce iubești, toate aceste lucruri capătă sens.

,,Uneori sacrifici timp liber, ieșiri sau momente cu cei dragi pentru a evolua și pentru a deveni mai bun.”

Ai avut vreodată un moment în care ai vrut să renunți? Ce te-a făcut să continui?

Au existat momente mai grele, momente de oboseală sau nesiguranță, pentru că orice drum artistic vine și cu provocări. Dar de fiecare dată muzica a fost cea care m-a făcut să continui. Faptul că mă regăsesc în ceea ce fac și susținerea oamenilor apropiați mi-au dat puterea să merg mai departe.

Cum se schimbă Daria atunci când coboară de pe scenă și rămâne singură cu gândurile ei?

Pe scenă sunt foarte energică și emoționată în același timp, dar în afara scenei sunt un om liniștit și sensibil. Îmi place să analizez fiecare moment și mereu mă gândesc cum pot deveni mai bună. Cred că scena scoate o altă parte din mine, una mai puternică și mai curajoasă.

,,Cred că scena scoate o altă parte din mine, una mai puternică și mai curajoasă.”

 

Într-o lume în care mulți artiști simt presiunea de a „fi pe placul tuturor”, cât de greu este să rămâi autentică?

Este destul de greu, pentru că există foarte multă presiune și multe tendințe care apar constant. Dar cred că autenticitatea este ceea ce face un artist să fie cu adevărat apreciat în timp. Eu încerc să rămân aproape de ceea ce simt și de valorile mele, pentru că doar așa pot transmite ceva real oamenilor.

Ce te-a maturizat cel mai mult, atât ca om, cât și ca artist?

Experiențele trăite pe scenă și întâlnirile cu oamenii m-au maturizat foarte mult. Fiecare concurs, fiecare apariție și fiecare emoție m-au învățat ceva. Muzica m-a făcut mai disciplinată, mai responsabilă și mai atentă la oameni și la emoțiile lor.

,,Muzica m-a făcut mai disciplinată, mai responsabilă și mai atentă la oameni și la emoțiile lor.”

 

Ce îți dorești să simtă oamenii după ce te ascultă? Admirație, emoție, liniște, curaj?

Cel mai mult îmi doresc să simtă emoție. Dacă un om rămâne cu un sentiment frumos după ce mă ascultă, atunci înseamnă că am transmis ceva cu adevărat. Muzica are puterea de a apropia oamenii și de a le atinge sufletul, iar asta îmi doresc și eu să fac prin fiecare interpretare.

Cât de importantă este participarea la festivaluri locale și naționale?

Participarea la festivaluri este foarte importantă pentru un artist tânăr. Pe lângă experiența acumulată, ai ocazia să cunoști oameni noi, să înveți și să evoluezi. Fiecare festival vine cu emoții și lecții noi și consider că toate aceste experiențe contribuie la dezvoltarea mea artistică.

Dacă peste ani cineva ar scrie povestea Dariei Moraru într-o singură frază, cum ai vrea să sune aceasta?

„A cântat mereu cu sufletul și a rămas autentică indiferent de drum.”

Radu, când spui „acasă”, ce imagine îți vine prima dată în minte: oamenii, costumul popular, muzica, satul românesc, familia, orașul în care trăiești?

Acasă este locul unde se află tot ce iubesc: părinții, sora, bunicii și toate amintirile mele. Acasă este pământul pe care pășesc și roadele lui de care mă bucur. Sunt lucrurile vechi descoperite prin lăzile de zestre, prin șuri și grajduri. Acasă sunt bătrânii cu chipurile brăzdate de riduri și mâinile muncite de ani de trudă. Acasă este cântecul popular cu care am crescut, sunt oamenii și poveștile lor de la care am învățat foarte multe. Acasă este, de fapt, totul.

De curând, alături de sora mea, am lansat piesa „La casa unde am crescut”, iar primele versuri spun așa: „La casa unde am crescut, tot ce-o fost bun am avut, dragostea nu ne-o lipsit și credința ne-o-ntărit.”

 

Ai crescut într-o familie în care tradiția este trăită. Cum ți-a influențat copilăria această apropiere de patrimoniul cultural?

Da, așa este. De mic, părinții m-au crescut în spiritul tradițiilor și m-au învățat să respect și să prețuiesc moștenirea lăsată de înaintașii noștri. Cu multă muncă și suflet, am reușit să readucem la viață obiceiurile din Codlea și să păstrăm frumusețea lor vie.

Încă din copilărie am observat că, în familia mea, cei dragi purtau haine tradiționale, pe atunci eu le vedeam ca pe niște haine „țărănești”, fiind prea mic să înțeleg adevărata lor valoare. Pe mine și pe sora mea ne îmbrăcau în straie românești la fiecare sărbătoare importantă. Lumea ne admira, preotul ne lăuda, însă eram printre puținii copii care păstrau această tradiție. Părinții noștri erau mândri și ne încurajau mereu.

Mai târziu, am început să cântăm, iar lucrurile au prins și mai mult contur. Toate aceste experiențe m-au influențat profund, m-au învățat să fac diferența între autentic și superficial, să văd frumusețea adevărată și să apreciez valoarea tradițiilor noastre.

,,Lumea ne admira, preotul ne lăuda, însă eram printre puținii copii care păstrau această tradiție.”

 

Îți amintești primul moment în care ai îmbrăcat voit costumul popular? Cum te-ai simțit? A trezit ceva în tine?

Da. Îmi amintesc că de 1 Decembrie am vrut neapărat să merg la Alba Iulia. Mi-am îmbrăcat cămașa de moț pe care tata o avea din copilărie, am luat steagul în mână și deși ai mei erau înghețați de frig, eu nu voiam să mai plec de la paradă. Am stat la toată parada, apoi am luat Cetatea și muzeele la pas.

Îmi doream să fac poze cu fiecare bust pe care îl vedeam. Aveam doar 5 ani, iar fotografiile de atunci au rămas o mărturie a acelor momente. Eram foarte mândru că sunt român, simțeam că fac parte dintr-o poveste importantă și mă simțeam special. Țin minte și acum cum îmi bătea inima tare de emoție și bucurie.

Într-o generație atrasă tot mai mult de modern și rapid, de unde vine dorința ta de a rămâne atât de aproape de folclor și de rădăcini?

Într-o zi, într-o discuție cu mama despre folclorul de altădată, i-am spus că acest folclor autentic este ascultat de tot mai puțini oameni și pare să fie pe cale de dispariție. Am mâhnit-o, iar ea mi-a spus să am răbdare că voi crește și voi înțelege, că dacă și doar trei oameni dintr-o sală mă aplaudă, pentru aceia trebuie să cânt și să rămân eu însumi, vertical și neschimbat.

Astăzi îi dau dreptate. De-a lungul anilor, am reușit să adun în jurul meu un public minunat, care iubește autenticul, iar acum mă bucur sincer de sprijinul și susținerea lor necondiționată.

,,dacă și doar trei oameni dintr-o sală mă aplaudă, pentru aceia trebuie să cânt și să rămân eu însumi.”

Cât din omul Radu Adam se regăsește în cântecele pe care le interpretezi? Există o durere, o bucurie sau o lecție personală care îți schimbă felul în care cânți?

Mă regăsesc în tot ceea ce cânt, simt că fac parte din această poveste și duc cu bucurie cântecul mai departe, oriunde merg. Dacă o piesă nu îmi place, nu o interpretez, decât în cazul în care este dorința cuiva. Probabil nu reușesc să transmit aceeași trăire și emoție pe care le am atunci când cânt o melodie apropiată sufletului meu.

În ceea ce privește piesele din repertoriul propriu, sunt foarte exigent. Lucrez și rafinez materialul până ajunge exact așa cum îmi doresc și până mă regăsesc pe deplin în el.

Ai obținut premii și recunoaștere încă de tânăr. Cum reușește un artist să rămână sincer cu sine atunci când apar aplauzele și validarea publicului?

Da, am obținut premii încă de la o vârstă fragedă. Sunt foarte exigent cu mine însumi, iar în familia mea am crescut într-un spirit al sincerității. Nu ne-am menajat niciodată. Dacă mama îmi spunea „a fost bine” pentru a mă încuraja, peste câteva zile revenea și îmi arăta unde crede că mai pot îmbunătăți, iar tata nu m-a protejat de critici. Amândoi au știut mereu că pot mai mult.

Le sunt recunoscător celor care mă susțin și mă aplaudă, pentru că îmi oferă un sprijin emoțional și siguranța de a merge mai departe. Totuși, nu cred că aplauzele vin din politețe, ci din faptul că oamenii chiar simt și apreciază momentul pe care îl trăiesc pe scenă.

,,Sunt foarte exigent cu mine însumi.”

 

Ce înseamnă pentru tine Codlea? Este doar locul din care vii sau simți că ai și o responsabilitate față de comunitatea care te-a format?

Codlea înseamnă acasă, în primul rând, prin familia mea. De multe ori poți avea impresia că nu ești suficient apreciat chiar în locul în care ai crescut, însă noi am reușit să pornim numeroase proiecte în comunitate și să adunăm în jurul nostru oameni frumoși, care ni s-au alăturat cu drag.

Împreună am readus la viață obiceiuri uitate, precum legatul mestecenilor la porți în ajunul Sfântului Gheorghe, colindul specific „Dragu’ Sfinte Neculai” sau un vechi obicei asemănător unui „zorit” în ajunul Sfântului Ioan.

Colecția de costume și obiecte tradiționale a familiei Adam pare un adevărat act de salvare culturală. Ce ai descoperit despre oameni și despre trecut prin aceste obiecte? Ce anume din portul codlean îți este cel mai drag și de ce?

Colecția noastră adună piese și obiecte din toate colțurile țării și a început din pasiunea mamei, fiind apoi susținută, înțeleasă și îndrăgită de toți membrii familiei. De mici am colindat țara și am ascultat poveștile de viață ale oamenilor, fiecare lăsând în mine o impresie aparte.

Familia tatălui meu are rădăcini în Codlea. Păstrăm scrisoarea străbunicului trimisă de pe front, șerparul pe care bunicul și-a prins tricolorul desprins dintr-o decorație, batista cu care delegația din Codlea a mers pe Câmpia Libertății de la Blaj, baticul străbunicii, care a făcut parte din Consiliul Reuniunii Femeilor Române, precum și numeroase fotografii vechi.

De fiecare dată sunt foarte atent la detalii, mai ales când încerc să refac costumele tradiționale din Codlea de altădată. Colecția noastră, numită „Comoara de acasă”, cuprinde mii de piese și, în mod firesc, aceste căutări m-au făcut să-mi doresc ca imaginea mea să fie cât mai apropiată de acele vremuri.

Din aceste documente și obiecte am descoperit cât de simplu, frumos și așezat își trăiau oamenii viața, respectând cu strictețe rânduiala creștină.

,,Colecția noastră, numită „Comoara de acasă”, cuprinde mii de piese și, în mod firesc, aceste căutări m-au făcut să-mi doresc ca imaginea mea să fie cât mai apropiată de acele vremuri.”

Există un cântec pe care îl interpretezi și care te emoționează de fiecare dată, indiferent de câte ori îl cânți? De ce tocmai acela?

Sincer, nu există un singur cântec care să mă emoționeze de fiecare dată, însă cel mai mult simt cântecele patriotice. Ele au o încărcătură aparte, transmit dragostea de țară, respectul pentru neam și pentru valorile noastre, iar de fiecare dată când le interpretez retrăiesc emoții puternice.

În același timp, sunt foarte apropiat și de cântecele din Ardeal pentru că ele poartă mesajul, energia, bucuria și autenticitatea locurilor din care provin. Prin aceste melodii simt că mă conectez cel mai bine cu oamenii și cu rădăcinile mele.

Cum vezi viitorul folclorului? Crezi că tinerii mai pot fi apropiați de această lume sau e nevoie de o altă formă de a o transmite?

Cred că folclorul are în continuare un viitor, chiar dacă provocările sunt mari. În jurul meu am prieteni cu care pot cânta și juca, ceea ce îmi arată că această lume nu s-a pierdut. Este greu, dar nu imposibil, iar dacă suntem perseverenți putem merge mai departe. Chiar dacă numărul celor care ascultă acest gen de muzică pare să fie mai mic, nu trebuie să ne descurajăm.

Împreună cu sora mea, Lorena, care coordonează și corul de copii al bisericii, încercăm să adunăm în jurul nostru copii și tineri, pe care îi învățăm să cânte și să participe la diverse activități culturale. Cred că tocmai implicarea lor este cheia continuității.

Avem bucuria să colaborăm cu mai multe ansambluri din țară și să avem alături de noi doar colegi tineri care încă păstrează tradițiile și linia autentică, atât în joc, cât și în cântec. Sunt colegi sufletiști, bine pregătiți, care pun pasiune în tot ceea ce fac și contribuie la menținerea vie a folclorului românesc.

În plus, consider că folclorul trebuie adus mai aproape de generația tânără prin forme adaptate vremurilor de azi prin proiecte educaționale, evenimente interactive și chiar prin mediul online, fără a-i pierde însă autenticitatea. Esențial este să păstrăm sufletul tradiției, dar să o facem accesibilă și relevantă pentru cei de azi.

,,Esențial este să păstrăm sufletul tradiției, dar să o facem accesibilă și relevantă pentru cei de azi.”

 

Care a fost momentul în care ai simțit cel mai puternic că munca ta are sens? Un spectacol, o întâlnire, o reacție a publicului?

Au fost mai multe momente care m-au făcut să simt cu adevărat că munca mea are sens.

Unul dintre ele a fost în 2016, când am obținut Marele Premiu la Festivalul „Brașov Art Talent”, deși aveam doar 11 ani. De-a lungul timpului am obținut și alte premii și distincții importante, printre care „Crucea Șaguniană pentru Mireni”, oferită de Înaltpreasfințitul Laurențiu Streza, în 2024, ca membru al Coralei „Corona” a Inspectoratului de Jandarmi Brașov, dar și premiul pentru „Cel mai bun artist solo” la Gala Muzicii Brașovene, organizată de Radio România Brașov în anul 2026. A fost un moment special, pentru că am simțit că folclorul, într-o competiție cu multe genuri muzicale, a fost cu adevărat apreciat.

Pe drumul cântecului am pășit timid, sub îndrumarea domnului Costel Radu, coordonator al grupului „Florile Codlei” la acea vreme, cel care i-a convins pe părinții mei să mă înscrie la Școala Populară de Arte și Meserii „Tiberiu Brediceanu” din Brașov, unde l-am avut îndrumător pe domnul profesor George Muraru.

La început de drum am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, care m-au susținut, m-au îndrumat și mi-au oferit încredere, printre ei fiind violonistul Daniel Iancu Ticușor și maestrul Nicolae Furdui Iancu. Un moment definitoriu a fost și întâlnirea cu maestrul Stelian Stoica în 2019, un om extraordinar care mi-a oferit încredere și sfaturi esențiale. Mă vedea ca pe un viitor bariton și spunea că am o voce care are multe de transmis. În același an am urcat pentru prima dată pe o scenă mare ca membru al Ansamblului Jidvei Romania, la Festivalul Național „Strugurele de Aur”, unde am interpretat și o piesă solo. A fost o experiență care mi-a deschis drumul spre Televiziunea Română.

De-a lungul timpului am fost sprijinit și de alți mentori valoroși, precum Lavinia Goste, Marius Zorilă, Mariana Anghel și doamna profesor Gabriela Iuga Șeicanu.

,,În același an am urcat pentru prima dată pe o scenă mare ca membru al Ansamblului Jidvei Romania, la Festivalul Național „Strugurele de Aur”, unde am interpretat și o piesă solo. A fost o experiență care mi-a deschis drumul spre Televiziunea Română.”

 

Dacă peste ani cineva ar deschide lada de zestre culturală lăsată de generația voastră, ce ai vrea să găsească acolo despre Radu Adam?

Mi-aș dori ca, atunci când cineva ar deschide acea ladă de zestre culturală, să găsească un om care a iubit folclorul cu sinceritate și l-a trăit cu respect și responsabilitate. Să se vadă munca, seriozitatea și dragostea pentru tradiție, dar și dorința de a duce mai departe ceea ce am primit de la înaintași.

Aș vrea să rămână în urmă imaginea unui om care a fost retras, serios și vertical, dar care a știut să transmită emoție prin ceea ce a făcut. Aș vrea ca oamenii să se bucure de interpretările mele și de mesajul pe care am încercat să-l duc mai departe.

Aș vrea să se vadă că noi, familia Adam, am mișcat lucrurile în comunitate, că am pus suflet și am contribuit la păstrarea și readucerea tradițiilor. Aș vrea să rămână un port popular nealterat, autentic, așa cum l-am moștenit și l-am iubit.

Mi-aș dori, de asemenea, să existe un muzeu la care lucrăm și în care să fie adunate toate resursele și poveștile noastre. Și, poate cel mai important, aș vrea ca tot ceea ce am făcut să fie văzut chiar și de cei care, la un moment dat, au ales să nu vadă.

Și nu în ultimul rând, mi-aș dori să rămân o emblemă a folclorului din Țara Bârsei.

Hei… mă vedeți?
Sunt aici, lângă voi, dar parcă între noi există un zid făcut din ecrane, notificări și lumi virtuale. Mi-e dor să râdem împreună fără să privim un telefon din două în două secunde. Mi-e dor de jocurile din curtea școlii sau din parc, de conversațiile simple, de momentele în care nu trebuia să concurăm cu tehnologia pentru atenția celuilalt.

Vă privesc cum stați unul lângă altul, dar fiecare singur în universul lui digital. Și e tare ciudat. Eu nu caut like-uri sau scoruri într-un joc. Eu caut prieteni adevărați. Caut oameni care să mă întrebe sincer „Ce faci?” și să aibă răbdare să asculte și răspunsul.

Poate că avem sute de conexiuni online, dar din ce în ce mai puține legături reale. Iar singurătatea e și mai grea atunci când ești înconjurat de oameni care nu te mai privesc în ochi.

Eu încă sper că putem reveni unii la alții….