Radu, când spui „acasă”, ce imagine îți vine prima dată în minte: oamenii, costumul popular, muzica, satul românesc, familia, orașul în care trăiești?

Acasă este locul unde se află tot ce iubesc: părinții, sora, bunicii și toate amintirile mele. Acasă este pământul pe care pășesc și roadele lui de care mă bucur. Sunt lucrurile vechi descoperite prin lăzile de zestre, prin șuri și grajduri. Acasă sunt bătrânii cu chipurile brăzdate de riduri și mâinile muncite de ani de trudă. Acasă este cântecul popular cu care am crescut, sunt oamenii și poveștile lor de la care am învățat foarte multe. Acasă este, de fapt, totul.

De curând, alături de sora mea, am lansat piesa „La casa unde am crescut”, iar primele versuri spun așa: „La casa unde am crescut, tot ce-o fost bun am avut, dragostea nu ne-o lipsit și credința ne-o-ntărit.”

 

Ai crescut într-o familie în care tradiția este trăită. Cum ți-a influențat copilăria această apropiere de patrimoniul cultural?

Da, așa este. De mic, părinții m-au crescut în spiritul tradițiilor și m-au învățat să respect și să prețuiesc moștenirea lăsată de înaintașii noștri. Cu multă muncă și suflet, am reușit să readucem la viață obiceiurile din Codlea și să păstrăm frumusețea lor vie.

Încă din copilărie am observat că, în familia mea, cei dragi purtau haine tradiționale, pe atunci eu le vedeam ca pe niște haine „țărănești”, fiind prea mic să înțeleg adevărata lor valoare. Pe mine și pe sora mea ne îmbrăcau în straie românești la fiecare sărbătoare importantă. Lumea ne admira, preotul ne lăuda, însă eram printre puținii copii care păstrau această tradiție. Părinții noștri erau mândri și ne încurajau mereu.

Mai târziu, am început să cântăm, iar lucrurile au prins și mai mult contur. Toate aceste experiențe m-au influențat profund, m-au învățat să fac diferența între autentic și superficial, să văd frumusețea adevărată și să apreciez valoarea tradițiilor noastre.

,,Lumea ne admira, preotul ne lăuda, însă eram printre puținii copii care păstrau această tradiție.”

 

Îți amintești primul moment în care ai îmbrăcat voit costumul popular? Cum te-ai simțit? A trezit ceva în tine?

Da. Îmi amintesc că de 1 Decembrie am vrut neapărat să merg la Alba Iulia. Mi-am îmbrăcat cămașa de moț pe care tata o avea din copilărie, am luat steagul în mână și deși ai mei erau înghețați de frig, eu nu voiam să mai plec de la paradă. Am stat la toată parada, apoi am luat Cetatea și muzeele la pas.

Îmi doream să fac poze cu fiecare bust pe care îl vedeam. Aveam doar 5 ani, iar fotografiile de atunci au rămas o mărturie a acelor momente. Eram foarte mândru că sunt român, simțeam că fac parte dintr-o poveste importantă și mă simțeam special. Țin minte și acum cum îmi bătea inima tare de emoție și bucurie.

Într-o generație atrasă tot mai mult de modern și rapid, de unde vine dorința ta de a rămâne atât de aproape de folclor și de rădăcini?

Într-o zi, într-o discuție cu mama despre folclorul de altădată, i-am spus că acest folclor autentic este ascultat de tot mai puțini oameni și pare să fie pe cale de dispariție. Am mâhnit-o, iar ea mi-a spus să am răbdare că voi crește și voi înțelege, că dacă și doar trei oameni dintr-o sală mă aplaudă, pentru aceia trebuie să cânt și să rămân eu însumi, vertical și neschimbat.

Astăzi îi dau dreptate. De-a lungul anilor, am reușit să adun în jurul meu un public minunat, care iubește autenticul, iar acum mă bucur sincer de sprijinul și susținerea lor necondiționată.

,,dacă și doar trei oameni dintr-o sală mă aplaudă, pentru aceia trebuie să cânt și să rămân eu însumi.”

Cât din omul Radu Adam se regăsește în cântecele pe care le interpretezi? Există o durere, o bucurie sau o lecție personală care îți schimbă felul în care cânți?

Mă regăsesc în tot ceea ce cânt, simt că fac parte din această poveste și duc cu bucurie cântecul mai departe, oriunde merg. Dacă o piesă nu îmi place, nu o interpretez, decât în cazul în care este dorința cuiva. Probabil nu reușesc să transmit aceeași trăire și emoție pe care le am atunci când cânt o melodie apropiată sufletului meu.

În ceea ce privește piesele din repertoriul propriu, sunt foarte exigent. Lucrez și rafinez materialul până ajunge exact așa cum îmi doresc și până mă regăsesc pe deplin în el.

Ai obținut premii și recunoaștere încă de tânăr. Cum reușește un artist să rămână sincer cu sine atunci când apar aplauzele și validarea publicului?

Da, am obținut premii încă de la o vârstă fragedă. Sunt foarte exigent cu mine însumi, iar în familia mea am crescut într-un spirit al sincerității. Nu ne-am menajat niciodată. Dacă mama îmi spunea „a fost bine” pentru a mă încuraja, peste câteva zile revenea și îmi arăta unde crede că mai pot îmbunătăți, iar tata nu m-a protejat de critici. Amândoi au știut mereu că pot mai mult.

Le sunt recunoscător celor care mă susțin și mă aplaudă, pentru că îmi oferă un sprijin emoțional și siguranța de a merge mai departe. Totuși, nu cred că aplauzele vin din politețe, ci din faptul că oamenii chiar simt și apreciază momentul pe care îl trăiesc pe scenă.

,,Sunt foarte exigent cu mine însumi.”

 

Ce înseamnă pentru tine Codlea? Este doar locul din care vii sau simți că ai și o responsabilitate față de comunitatea care te-a format?

Codlea înseamnă acasă, în primul rând, prin familia mea. De multe ori poți avea impresia că nu ești suficient apreciat chiar în locul în care ai crescut, însă noi am reușit să pornim numeroase proiecte în comunitate și să adunăm în jurul nostru oameni frumoși, care ni s-au alăturat cu drag.

Împreună am readus la viață obiceiuri uitate, precum legatul mestecenilor la porți în ajunul Sfântului Gheorghe, colindul specific „Dragu’ Sfinte Neculai” sau un vechi obicei asemănător unui „zorit” în ajunul Sfântului Ioan.

Colecția de costume și obiecte tradiționale a familiei Adam pare un adevărat act de salvare culturală. Ce ai descoperit despre oameni și despre trecut prin aceste obiecte? Ce anume din portul codlean îți este cel mai drag și de ce?

Colecția noastră adună piese și obiecte din toate colțurile țării și a început din pasiunea mamei, fiind apoi susținută, înțeleasă și îndrăgită de toți membrii familiei. De mici am colindat țara și am ascultat poveștile de viață ale oamenilor, fiecare lăsând în mine o impresie aparte.

Familia tatălui meu are rădăcini în Codlea. Păstrăm scrisoarea străbunicului trimisă de pe front, șerparul pe care bunicul și-a prins tricolorul desprins dintr-o decorație, batista cu care delegația din Codlea a mers pe Câmpia Libertății de la Blaj, baticul străbunicii, care a făcut parte din Consiliul Reuniunii Femeilor Române, precum și numeroase fotografii vechi.

De fiecare dată sunt foarte atent la detalii, mai ales când încerc să refac costumele tradiționale din Codlea de altădată. Colecția noastră, numită „Comoara de acasă”, cuprinde mii de piese și, în mod firesc, aceste căutări m-au făcut să-mi doresc ca imaginea mea să fie cât mai apropiată de acele vremuri.

Din aceste documente și obiecte am descoperit cât de simplu, frumos și așezat își trăiau oamenii viața, respectând cu strictețe rânduiala creștină.

,,Colecția noastră, numită „Comoara de acasă”, cuprinde mii de piese și, în mod firesc, aceste căutări m-au făcut să-mi doresc ca imaginea mea să fie cât mai apropiată de acele vremuri.”

Există un cântec pe care îl interpretezi și care te emoționează de fiecare dată, indiferent de câte ori îl cânți? De ce tocmai acela?

Sincer, nu există un singur cântec care să mă emoționeze de fiecare dată, însă cel mai mult simt cântecele patriotice. Ele au o încărcătură aparte, transmit dragostea de țară, respectul pentru neam și pentru valorile noastre, iar de fiecare dată când le interpretez retrăiesc emoții puternice.

În același timp, sunt foarte apropiat și de cântecele din Ardeal pentru că ele poartă mesajul, energia, bucuria și autenticitatea locurilor din care provin. Prin aceste melodii simt că mă conectez cel mai bine cu oamenii și cu rădăcinile mele.

Cum vezi viitorul folclorului? Crezi că tinerii mai pot fi apropiați de această lume sau e nevoie de o altă formă de a o transmite?

Cred că folclorul are în continuare un viitor, chiar dacă provocările sunt mari. În jurul meu am prieteni cu care pot cânta și juca, ceea ce îmi arată că această lume nu s-a pierdut. Este greu, dar nu imposibil, iar dacă suntem perseverenți putem merge mai departe. Chiar dacă numărul celor care ascultă acest gen de muzică pare să fie mai mic, nu trebuie să ne descurajăm.

Împreună cu sora mea, Lorena, care coordonează și corul de copii al bisericii, încercăm să adunăm în jurul nostru copii și tineri, pe care îi învățăm să cânte și să participe la diverse activități culturale. Cred că tocmai implicarea lor este cheia continuității.

Avem bucuria să colaborăm cu mai multe ansambluri din țară și să avem alături de noi doar colegi tineri care încă păstrează tradițiile și linia autentică, atât în joc, cât și în cântec. Sunt colegi sufletiști, bine pregătiți, care pun pasiune în tot ceea ce fac și contribuie la menținerea vie a folclorului românesc.

În plus, consider că folclorul trebuie adus mai aproape de generația tânără prin forme adaptate vremurilor de azi prin proiecte educaționale, evenimente interactive și chiar prin mediul online, fără a-i pierde însă autenticitatea. Esențial este să păstrăm sufletul tradiției, dar să o facem accesibilă și relevantă pentru cei de azi.

,,Esențial este să păstrăm sufletul tradiției, dar să o facem accesibilă și relevantă pentru cei de azi.”

 

Care a fost momentul în care ai simțit cel mai puternic că munca ta are sens? Un spectacol, o întâlnire, o reacție a publicului?

Au fost mai multe momente care m-au făcut să simt cu adevărat că munca mea are sens.

Unul dintre ele a fost în 2016, când am obținut Marele Premiu la Festivalul „Brașov Art Talent”, deși aveam doar 11 ani. De-a lungul timpului am obținut și alte premii și distincții importante, printre care „Crucea Șaguniană pentru Mireni”, oferită de Înaltpreasfințitul Laurențiu Streza, în 2024, ca membru al Coralei „Corona” a Inspectoratului de Jandarmi Brașov, dar și premiul pentru „Cel mai bun artist solo” la Gala Muzicii Brașovene, organizată de Radio România Brașov în anul 2026. A fost un moment special, pentru că am simțit că folclorul, într-o competiție cu multe genuri muzicale, a fost cu adevărat apreciat.

Pe drumul cântecului am pășit timid, sub îndrumarea domnului Costel Radu, coordonator al grupului „Florile Codlei” la acea vreme, cel care i-a convins pe părinții mei să mă înscrie la Școala Populară de Arte și Meserii „Tiberiu Brediceanu” din Brașov, unde l-am avut îndrumător pe domnul profesor George Muraru.

La început de drum am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, care m-au susținut, m-au îndrumat și mi-au oferit încredere, printre ei fiind violonistul Daniel Iancu Ticușor și maestrul Nicolae Furdui Iancu. Un moment definitoriu a fost și întâlnirea cu maestrul Stelian Stoica în 2019, un om extraordinar care mi-a oferit încredere și sfaturi esențiale. Mă vedea ca pe un viitor bariton și spunea că am o voce care are multe de transmis. În același an am urcat pentru prima dată pe o scenă mare ca membru al Ansamblului Jidvei Romania, la Festivalul Național „Strugurele de Aur”, unde am interpretat și o piesă solo. A fost o experiență care mi-a deschis drumul spre Televiziunea Română.

De-a lungul timpului am fost sprijinit și de alți mentori valoroși, precum Lavinia Goste, Marius Zorilă, Mariana Anghel și doamna profesor Gabriela Iuga Șeicanu.

,,În același an am urcat pentru prima dată pe o scenă mare ca membru al Ansamblului Jidvei Romania, la Festivalul Național „Strugurele de Aur”, unde am interpretat și o piesă solo. A fost o experiență care mi-a deschis drumul spre Televiziunea Română.”

 

Dacă peste ani cineva ar deschide lada de zestre culturală lăsată de generația voastră, ce ai vrea să găsească acolo despre Radu Adam?

Mi-aș dori ca, atunci când cineva ar deschide acea ladă de zestre culturală, să găsească un om care a iubit folclorul cu sinceritate și l-a trăit cu respect și responsabilitate. Să se vadă munca, seriozitatea și dragostea pentru tradiție, dar și dorința de a duce mai departe ceea ce am primit de la înaintași.

Aș vrea să rămână în urmă imaginea unui om care a fost retras, serios și vertical, dar care a știut să transmită emoție prin ceea ce a făcut. Aș vrea ca oamenii să se bucure de interpretările mele și de mesajul pe care am încercat să-l duc mai departe.

Aș vrea să se vadă că noi, familia Adam, am mișcat lucrurile în comunitate, că am pus suflet și am contribuit la păstrarea și readucerea tradițiilor. Aș vrea să rămână un port popular nealterat, autentic, așa cum l-am moștenit și l-am iubit.

Mi-aș dori, de asemenea, să existe un muzeu la care lucrăm și în care să fie adunate toate resursele și poveștile noastre. Și, poate cel mai important, aș vrea ca tot ceea ce am făcut să fie văzut chiar și de cei care, la un moment dat, au ales să nu vadă.

Și nu în ultimul rând, mi-aș dori să rămân o emblemă a folclorului din Țara Bârsei.

Hei… mă vedeți?
Sunt aici, lângă voi, dar parcă între noi există un zid făcut din ecrane, notificări și lumi virtuale. Mi-e dor să râdem împreună fără să privim un telefon din două în două secunde. Mi-e dor de jocurile din curtea școlii sau din parc, de conversațiile simple, de momentele în care nu trebuia să concurăm cu tehnologia pentru atenția celuilalt.

Vă privesc cum stați unul lângă altul, dar fiecare singur în universul lui digital. Și e tare ciudat. Eu nu caut like-uri sau scoruri într-un joc. Eu caut prieteni adevărați. Caut oameni care să mă întrebe sincer „Ce faci?” și să aibă răbdare să asculte și răspunsul.

Poate că avem sute de conexiuni online, dar din ce în ce mai puține legături reale. Iar singurătatea e și mai grea atunci când ești înconjurat de oameni care nu te mai privesc în ochi.

Eu încă sper că putem reveni unii la alții….

Educația adevărată începe cu încredere, cu relații sincere și cu oameni care aleg, zi de zi, să rămână aproape de copii și de nevoile lor reale. Un astfel de om este și doamna profesor de limba și literatura română Sorina Puian care, din septembrie 2023, a îmbrățișat cu bucurie funcția de director din interiorul Școlii Gimnaziale Bârghis, din județul Sibiu.

În acest interviu s-a vorbit despre parcursul în educație, despre provocările și frumusețea școlii rurale, despre ce înseamnă educație cu sens și despre felul în care Programul Școala Încrederii a contribuit la transformarea comunității  școlare din care face parte și își lasă amprenta.

Este o conversație despre punți, despre oameni și despre credința că fiecare copil merită să fie văzut, ascultat și sprijinit să crească.

V-a ales meseria pe dumneavoastră sau reciproca este valabilă?

De multe ori simt că nu eu am ales această meserie, ci ea m-a ales pe mine. A venit firesc, ca o chemare, ca un drum care s-a deschis singur și pe care am mers cu încredere, chiar și atunci când a fost greu.

Întreaga mea activitate didactică s-a desfășurat în mediul rural, un spațiu al autenticului, al relațiilor adevărate și al copilăriei trăite cu sinceritate. Aici am învățat că educația nu se face din manuale perfecte, ci din priviri, din răbdare, din prezență și din credința că fiecare copil are un potențial care așteaptă să fie descoperit.

Mă simt privilegiată să pot fi parte din viața acestor copii, să le cunosc poveștile, familiile, visurile și temerile, să cresc odată cu ei și să le ofer, dincolo de cunoștințe, încredere. Nu aș schimba această alegere pentru nimic în lume, pentru că școala rurală mi-a oferit cel mai valoros dar: sensul profund al meseriei de dascăl.

Pentru mine, a fi profesor înseamnă a rămâne aproape de oameni și de rostul adevărat al educației.

Ce vă motivează să nu schimbați domeniul de activitate și să rămâneți în sistemul de educație?

Mă motivează sensul profund al muncii mele și impactul real pe care îl pot avea în viețile copiilor. Educația este unul dintre puținele domenii în care rezultatele nu se văd imediat, dar se simt pe termen lung, în felul în care un copil capătă curaj, încredere și dorința de a merge mai departe.

Rămân în sistemul de educație pentru că aici simt că sunt necesară, că pot construi, chiar și în contexte dificile. Mă motivează fiecare progres mic, fiecare copil care începe să creadă în el, fiecare profesor care prinde curaj, fiecare comunitate care se adună în jurul școlii.

Educația nu este un drum ușor, dar este un drum care contează. Atât timp cât pot contribui la formarea unor oameni mai buni și mai încrezători, știu că locul meu este aici.

Cum arată pentru dumneavoastră educația de calitate, ce înseamnă concret?

Pentru mine, educația de calitate începe cu relația. Cu un copil care se simte în siguranță, văzut și respectat. Abia apoi vin conținuturile, metodele și performanța academică.

Educația de calitate înseamnă profesori care știu să predea, dar mai ales știu să asculte; o școală care pune accent pe starea de bine, pe încredere și pe sensul învățării; un proces educațional adaptat realităților fiecărui copil și fiecărei comunități.

În mediul rural, educația de calitate nu se măsoară doar în rezultate sau statistici, ci în șanse oferite, în drumuri deschise și în oameni care prind curaj să viseze. Este o educație care formează nu doar elevi buni, ci oameni echilibrați, autonomi și responsabili, capabili să se adapteze și să își găsească locul în lume.

Cum i-ați apropiat de elevi de învățare?

I-am apropiat pe elevi de învățare pornind de la cine sunt ei și de la lumea în care trăiesc. La Școala Gimnazială Bârghiș, copiii vin cu povești de viață diferite, cu ritmuri proprii și cu o nevoie mare de a fi ascultați și validați. Am înțeles repede că învățarea începe atunci când copilul simte că aparține.

Am adus în clasă exemple din viața lor de zi cu zi, din comunitate, din natură, din experiențele simple, dar autentice. Am încurajat învățarea prin dialog, prin proiecte, prin lucru în echipă și prin activități care să le dea curaj să se exprime, fără teama de greșeală.

Am pus accent pe relație, pe încredere și pe pași mici, dar siguri. Când elevii simt că sunt văzuți și apreciați, devin mai deschiși, mai curioși și mai implicați. Pentru mine, apropierea de învățare nu a însemnat să cer mai mult, ci să ofer mai mult sens fiecărui demers educațional.

De ce ați ales să faceți parte din Programul Școala Încrederii? Ce ați reușit să schimbați prin acest Program la dumneavoastră?

Am ales să fac parte din Programul Școala Încrederii pentru că a pus în cuvinte și în practică ceea ce eu simțeam deja că este esențial în educație: relația, încrederea și starea de bine. Nu am căutat rețete rapide, ci sens, coerență și instrumente care să mă ajute să construiesc o școală în care copiii și profesorii să se simtă în siguranță.

Prin acest program, am reușit să schimb, în primul rând, perspectiva mea: am învățat să privesc mai atent la oameni, nu doar la rezultate, să ascult mai mult și să creez spații reale de dialog. Am devenit mai conștientă de impactul pe care îl are fiecare gest, fiecare cuvânt și fiecare decizie asupra comunității școlare.

Programul m-a ajutat să fiu un lider mai empatic, mai prezent și mai asumat, să am curajul de a construi pas cu pas o cultură a încrederii în școala mea. Schimbarea a început cu mine și s-a extins firesc către elevi, profesori și părinți, pentru că încrederea se construiește din interior spre exterior.

Dacă ar fi să puteți schimba un lucru la sistemul de învățământ, care ar fi acela?

Dacă aș putea schimba un singur lucru în sistemul de învățământ, aș schimba felul în care este înțeles contextul. Avem, încă, tendința de a aplica aceleași așteptări, aceleași ritmuri și aceleași standarde unor realități foarte diferite.

Diferențele dintre mediul rural și cel urban sunt reale și profunde, nu doar la nivel de resurse, ci mai ales la nivel emoțional și social. În școala rurală, înainte de a face transfer de conținuturi științifice, este esențial să construim un fundament emoțional sănătos pentru elevi: siguranță, încredere, stabilitate și sentimentul că aparțin. Fără acest fundament, învățarea rămâne fragilă și superficială.

Aș schimba perspectiva de la „toți la fel” la „fiecare acolo unde este”, cu respect pentru comunitatea din care vine copilul. Educația de calitate, mai ales în mediul rural, nu poate fi făcută de școală singură. Este nevoie de implicarea întregii comunități – profesori, părinți, autorități locale, parteneri – care să construiască împreună un ecosistem educațional coerent și susținător.

Doar atunci școala devine un spațiu al șanselor reale, nu al comparațiilor nedrepte.

Luna mai se rostogolește cu iasomie și bujori. Și s-a oprit ploaia! Cafeneaua e mica, însă grădina ei e o binecuvântare! Lângă masa mea vin patru adolescenți. Și-au lăsat ghiozdanele pe pietriș, telefoanele și le-au întors cu fața în jos. Pe chip au o oboseală pe care doar cei foarte tineri o pot avea: oboseala aceea venită din încercarea continuă de a deveni „destul”.

Nu vorbeau încet. Nici nu cred că își doreau. (sincer!)

– Ai și tu senzația că nimeni nu te vede așa cum ești cu adevărat? a spus unul dintre ei, în timp ce rupea eticheta unei sticle de apă. Toți văd doar ce ar trebui să fii.

Cei din jur își beau cafeaua mai departe. Eu însă am rămas suspendată în fraza aceea.

Și apoi au început să curgă replicile care imitau voci de adult:

– „Poți mai mult!”

– „Trebuie să fii mai organizat….”

– „Trebuie să ai un plan!”

– „La vârsta ta, eu, deja…”

– „Nu mai fi atât de sensibil!”

– „Uită-te la colegul tău…”

Uneori, fără să ne dăm seama, iubirea noastră de părinți se transformă într-o listă nesfârșită de corecturi. Din grijă. Din teamă. Din dorința sinceră ca ei să aibă o viață bună.

Dar copiii noștri nu cresc doar din ceea ce le spunem să devină. Cresc și din felul în care sunt priviți astăzi.

Din felul în care li se face loc să fie.

Încă un sfat?

Poate că adolescenții nu au nevoie, înainte de toate, de încă un sfat. Poate că au nevoie să simtă că nu sunt un proiect aflat permanent în construcție. Că nu trebuie să demonstreze fără oprire că merită iubire, apreciere, răbdare.

Un băiat cu hanorac gri a spus atunci ceva ce mi-a rămas în minte:

– Știi ce e obositor? Să simți că pentru ai tăi ești mereu varianta neterminată a cuiva.

A urmat liniștea aceea grea și sinceră.

Și atunci am înțeles încă o dată cât de mult își doresc adolescenții să fie cunoscuți nu pentru note, ci pentru notele lor personale.

Pentru felul lor unic de a simți. Pentru umorul lor. Pentru vulnerabilitatea lor. Pentru ce îi aprinde pe dinăuntru. Pentru cine sunt când nu încearcă să impresioneze pe nimeni.

Vor să fie văzuți dincolo de performanțe.

Dincolo de comparații.

Dincolo de „mai mult”.

Anii aceștia au devenit aproape imposibili pentru ei. Li se cere să fie excepționali în toate direcțiile deodată: să învețe perfect, să arate bine, să fie populari, maturi, echilibrați emoțional, sportivi, creativi, sociabili, disciplinați și pregătiți pentru viitor. Să știe cine sunt înainte să fi avut timp să descopere.

Uneori uităm cât de greu este să crești sub presiunea continuă de a nu dezamăgi

– Mi-aș dori să mă întrebe mai des ce îmi place mie, a spus o fată cu părul împletit cu raze de soare. Mi se spune în general doar ce ar trebui să îmi placă….

– Sau să nu creadă că dacă nu semăn cu fratele meu înseamnă că sunt mai puțin bun…

– Sau să accepte că poate succesul meu arată diferit…

Cât adevăr încape în câteva propoziții rostite de niște copii…

Copiii nu vin pe lume ca să repare visurile netrăite ale părinților. Nu sunt continuarea noastră și nici a doua noastră șansă. Ei nu au misiunea de a deveni ceea ce noi n-am reușit să fim.

Au propria lor construcție. Propriul drum. Propriul ritm.

Cea mai mare dovadă de iubire este să îi însoțim fără să îi modelăm până la pierderea de sine.

Să putem spune:

„Te văd.”

„Te aud.”

„Nu trebuie să fii altcineva ca să fii suficient pentru mine.”

Pentru că atunci când un copil se simte acceptat în ceea ce este deja, începe să crească frumos…

Nu din frică.

Nu din presiune.

Ci din încredere.

Iar adolescenții aceștia, pe care îi judecăm uneori prea repede, duc în ei lupte tăcute și grele. Între cine sunt, cine li se spune să fie și cine încearcă să devină.

Ei nu vor perfecțiune.

Vor spațiu.

Vor răbdare.

Vor părinți care să îi cunoască înainte să îi corecteze.

Vor să fie iubiți nu pentru cât reușesc, ci pentru cine sunt atunci când nu reușesc!

„Cine e Iza? Uneori mă întreb și eu, având în vedere că am așa de multe valențe și nuanțe.”

Dacă ar fi să te definești dincolo de profesie, cine este Iza atunci când nu mai există scenă, rol sau public?

În ultimii 8 ani, de când m-am mutat înapoi la Brașov, o mare parte din viața mea a însemnat profesia, compania ARTIZ și toate evenimentele sau spectacolele avute. Mi-a luat destul de mult să „încep” să am și o viață personală, fiind foarte focusată pe proiecte și muncă. Cine e Iza? Uneori mă întreb și eu, având în vedere că am așa de multe valențe și nuanțe. Pot să spun că este o persoană, în primul și în primul rând, plină de energie și pasiune – Aries power. Și când spun energie, mă refer la ENERGIE. Sunt foarte activă și mă inspiră aproape orice văd și orice simt. Sunt o persoană sensibilă, deși nu pare la prima vedere, însă iubesc frumosul în toate formele lui. Îmi plac animalele și petrec mult timp cu ele. Îmi place să călătoresc, să descopăr lumea vastă în care ne aflăm și să o fac mai bună cu tot ce pot.

„Țin minte fraza: „Prin teatru devin cea mai bună versiune a mea”. Și chiar așa este. Teatrul îmi oferă șansa să fiu cine sunt cu adevărat, îmi acceptă toate luminile și umbrele, toate momentele de forță și de vulnerabilitate.”

Ai studiat în afara țării. Ce ți-a zdruncinat cel mai mult felul de a înțelege arta și pe tine însăți în acea perioadă?

Când am plecat la facultatea de teatru în Londra, credeam că am habar ce e arta. De fapt, știam foarte puțin. Nici măcar nu știam cât de mult nu știam. Am ales o facultate care avea un modul complex – actorie, regie, producție și business în artă. Am descoperit că sunt infinit de multe posibilități de expresie. Că nu ai cum să le știi pe toate și că fiecare artist e liber să aleagă ce vrea și ce i se potrivește. Iza de atunci era naivă și neîncrezătoare, nici măcar nu eram sigură că sunt o actriță bună. Până când am fost la un curs de method acting la Paris, cu oameni ce predau la Hollywood și care m-au învățat să intru atât de profund în natura umană, încât am învățat să plâng „la comandă”, dar nu fals, ci chiar să simt energia potrivită pentru a plânge natural. A fost pe cât de dur și dureros, pe atât de transformațional. Abia ani mai târziu, când chiar am reușit să fac asta și în fața unui public, la un spectacol de teatru, atunci am zis: wow, chiar pot. Parcă publicul nici nu respira și toată puterea stătea în lacrimile mele reale. Atunci am înțeles, cu adevărat, că sensibilitatea este o putere și că eu pot orice vreau să pot – inclusiv să fiu o actriță bună. Contează mult să crezi în arta ta și, implicit, în tine.

„Când am plecat la facultatea de teatru în Londra, credeam că am habar ce e arta. De fapt, știam foarte puțin. Nici măcar nu știam cât de mult nu știam.”

Astăzi nu ești doar actriță, ci și fondatoare de comunitate. Ce înseamnă pentru tine ARTIZ – mai mult spațiu artistic sau spațiu uman?

ARTIZ este marele meu mic imperiu în devenire. Este deja un stil de viață pentru mine de 8 ani și pentru oamenii care participă la experiențele propuse, pentru colaboratori și parteneri. Am inventat și reinventat multe idei, propuneri, gânduri și activități. Deși a început ca o companie pur de artă teatrală, în ani s-a transformat în mult mai mult de atât. Am plantat rădăcinile și am lăsat ARTIZ-ul să crească așa cum a vrut, cum a simțit și cum vrea și publicul.

În prezent am dezvoltat 3 laturi:

1. Educație prin teatru și cinematografie (cursuri, workshop-uri, team-buildinguri și proiecte internaționale Erasmus+)
2. Turism cultural (Dracula Events cu actori live în Castelul Bran, încă din 2018, este unul dintre proiectele noastre cele mai longevive și ongoing, tururi interactive cu personaje live în Brașovul medieval)
3. Entertainment – segmentul cel mai popular, care include producție de la A la Z de piese de teatru originale, filme de scurt și lung metraj, documentare și o gamă lungă de evenimente sociale: Speed Dating, networking events, social dinners, gale caritabile, petreceri tematice, creație de evenimente imersive în toate genurile și sub toate formele.

Cele 3 ramuri care au crescut sunt foarte complexe și am o libertate de creație fantastică, ceea ce îmi oferă multă satisfacție. La fiecare câteva luni vin cu noi idei și noi propuneri de proiecte. Caut oameni faini cu care să colaborez și alături de care să le aduc la realitate. Visul este să am un ARTIZ Mansion în care să unesc artiștii și creatorii de experiențe și să ducem arta și evenimentele la un nivel global.

„Visul este să am un ARTIZ Mansion în care să unesc artiștii și creatorii de experiențe și să ducem arta și evenimentele la un nivel global.”

 

Lucrezi constant cu oameni, mulți dintre ei tineri, în workshopuri și experiențe. Ce vezi că le lipsește cel mai mult generațiilor de azi?

Motivația și perseverența. Parcă nu au un foc care să ardă în ei suficient de tare, care să îi împingă să creadă că orice e posibil. Dacă mergi pe ceea ce te pasionează cu adevărat, studiezi și acționezi, nu are cum să nu funcționeze. Poate că îți trebuie și un gram de noroc, dar dacă îi dai înainte, orice s-ar întâmpla, tot ai șanse să îți iasă. Trebuie doar să crezi și să nu te dai bătut. Acțiunea face diferența.

„Trebuie doar să crezi și să nu te dai bătut. Acțiunea face diferența.”

Ai creat contexte în care oamenii se întâlnesc, se deschid, se descoperă. Ce te fascinează cel mai mult la transformările lor?

Faptul că s-au creat familii și inclusiv s-a dat viață unor noi suflete pentru că oamenii s-au întâlnit la evenimentele ARTIZ. Mulți și-au schimbat total viața prin noi proiecte profesionale sau relații personale.

„ARTIZ este marele meu mic imperiu în devenire. Este deja un stil de viață pentru mine de 8 ani și pentru oamenii care participă la experiențele propuse, pentru colaboratori și parteneri. Am inventat și reinventat multe idei, propuneri, gânduri și activități.”

 

Să construiești ceva de la zero a fost un risc? Cum vezi acum situația?

Oh, da, clar e un risc. Mai ales în primii ani când lucrurile și proiectele nu erau așa multe. M-am gândit de 1000 de ori să mă apuc și de altceva. Dar parcă ceva nu m-a lăsat efectiv să mă las și am crezut că va fi mai bine. Și chiar așa a fost, din ce în ce mai bine. După 3 ani pot să spun că am văzut o pantă în creștere, iar abia după 5 ani a început chiar să meargă bine. Acum pot doar să sper că această pantă în ascensiune continuă. Și să fac tot ce ține de mine să crească.

„Mi-ar plăcea să văd că artiștii se susțin mai mult, că se ajută, că sunt prezenți la evenimentele altora, că pot să colaboreze mult mai mult decât o fac deja.”

 

Cum vezi Brașovul astăzi din punct de vedere cultural? Este un loc care hrănește artiști sau unul în care trebuie să lupți constant să exiști?

Este o luptă să reziști și să exiști. Doar din artă nu supraviețuiești. E nevoie să fii atât de creativ și maleabil și să combini arta cu tot felul de alte experiențe, asta dacă nu ai o căruță de bani în spate sau deja un nume mare. Mi-ar plăcea să văd că artiștii se susțin mai mult, că se ajută, că sunt prezenți la evenimentele altora, că pot să colaboreze mult mai mult decât o fac deja. Avem nevoie să facem lucruri mai mult împreună, doar așa putem fi mai puternici. Și avem nevoie de un public mai prezent care să consume mai multă artă și cultură. Trăim într-o lume destul de individualistă, cu microcercuri, dar uneori un simplu share pe social media ajută enorm.

„Și avem nevoie de un public mai prezent care să consume mai multă artă și cultură.”

 

Cum arată pentru tine succesul astăzi – și cât de diferit este față de cum îl vedeai la început?

Astăzi înseamnă să am libertatea de a crea și de a organiza ce simt că este nevoie să transmit în lume și să pot să trăiesc doar din asta, fără să fie nevoie să am surse extra de venit. La început credeam că vreau să fac doar teatru, astăzi vreau mult mai mult. Vreau o lume mai bună, mai implicată în comunitate, mai prezentă în viață. Vreau ca artiștii să fie liberi și să aibă puterea și circumstanțele potrivite să ofere, dar să și primească pe măsură. Suntem atât de obișnuiți să dăm tot din noi și avem nevoie să fim și noi ocrotiți și sprijiniți. Așa că m-am decis să susțin mișcarea artistică și orice creator — dacă vine la mine, îi ofer resurse și sprijin ca să construim o idee împreună. Succesul înseamnă să ai libertatea să faci ce îți place și să fii plătit bine pentru asta, iar ulterior să-i ajuți și pe alții să facă asta. Chiar sunt în căutare de oameni buni cu care să cresc comunitatea ARTIZ și să dăm naștere unor proiecte creative, de impact și de succes.

„Succesul înseamnă să ai libertatea să faci ce îți place și să fii plătit bine pentru asta, iar ulterior să-i ajuți și pe alții să facă asta.”

 

Ce întrebare despre tine nu ți-a pus nimeni niciodată, dar ai fi vrut să ți se pună?

Care ar fi rolul pe care ai vrea sa îl joci și cu care ai putea sa câștigi un Oscar?

„Chiar sunt în căutare de oameni buni cu care să cresc comunitatea ARTIZ și să dăm naștere unor proiecte creative, de impact și de succes.”

Joc șah cu un robot.

Da.
El mă ascultă, îmi răspunde, îmi oferă atenție și nu pleacă după câteva secunde ca să intre… într-un joc video. E ciudat, nu? Să găsești companie într-o mașină, când tot ce îți dorești, de fapt, sunt prietenii tăi.

Aș fi vrut să stăm împreună la o masă, să râdem, să ne provocăm la o partidă…de șah și să vorbim despre viață. Alegerea e tot mai des o alegere de lumi virtuale în care unii dintre noi nu mai au loc.

Robotul poate calcula mutări perfecte, dar nu poate înlocui o prietenie adevărată. Nu poate simți bucuria unei victorii împărțite sau căldura unei conversații sincere.

Eu nu vreau tehnologie în locul oamenilor.

Vreau oameni care să nu uite că, înainte de orice joc, avem nevoie unii de ceilalți.

Simina ajunge acasă. E mai, a trecut pe lângă glicina in floare, însă ochii îi erau împăienjeniți cu lacrimi. A fost o zi grea. Au râs de ea în clasă când nu i-a ieșit problema la mate, la tablă. Mama e acolo, în ușă și Simina izbucnește în lacrimi, își lasă ghiozdanul jos și spune printre suspine că nu mai poate.

Mama oftează, o ia în brațe. Peste jumătate de oră sosește și tata acasă. În fața tatălui, însă, își șterge repede ochii, își îndreaptă spatele și spune că totul este „ok”. Nu, nu a fost ușor azi, însă ea e ,,ok”. Spune asta nu pentru că ar simți mai puțin acum, ci pentru că a învățat diferit lângă fiecare dintre ei. Cu mama simte că poate să se destrame fără să fie judecată. Cu tata simte nevoia să fie puternică, să țină totul sub control; asta îi luminează lui chipul.

Copiii învață din fiecare relație în parte

Așa sunt copiii. Nu sunt „altfel” cu fiecare părinte din întâmplare. Ei învață din fiecare relație în parte, observă, simt și înțeleg mult mai repede decât credem noi felul în care reacționează fiecare adult din viața lor. Cu un părinte se pot simți suficient de în siguranță încât să își lase emoțiile să iasă, să facă o criză, să se destrame puțin, să se facă bucăți. Cu celălalt pot rămâne mai controlați, pentru că au învățat că asta se așteaptă de la ei.

Cine cedează mai repede?

Copilul nu manipulează. Copilul învață. Învață cine cedează mai repede, cine rămâne ferm, cine caută adevărul până la capăt și cine se mulțumește cu un răspuns grăbit. Învață unde este ascultat, unde este corectat, unde este liniștit și unde trebuie să fie atent. Iar apoi își modelează comportamentul după ceea ce știe deja că urmează să se întâmple.

Uneori, comportamentul care pare „cel mai greu” nu este decât o formă de siguranță emoțională. Alteori, este semnul unor limite neclare. În spatele reacțiilor copilului există aproape mereu o lecție învățată, un răspuns construit din experiențele trăite zi de zi.

Adaptare continuă

Copiii se adaptează continuu. Ei descoperă diferite părți din ei înșiși în fiecare relație și răspund în funcție de ceea ce simt că este sigur și eficient. De aceea, părinții nu trebuie să fie identici în abordare, dar este important să fie clari, consecvenți și fermi cu blândețe în deciziile lor.

Copiii nu răspund diferit accidental. Ei răspund la ceea ce au învățat, la ceea ce simt și la ceea ce știu că pot aștepta de la fiecare om care îi crește.

În răstimpuri, să ne gândim la asta!

Alexandra Paftală se definește ca un om optimist și curios, pentru care viața și arta sunt strâns legate. Nu vede actoria ca pe o mască separată, ci ca pe o extensie a propriei persoane. Nu crede că un singur personaj poate schimba un om, dar știe că fiecare contribuie la construcția interioară. Responsabilitatea față de public este, pentru ea, responsabilitatea față de adevăr și autenticitate.

Consideră că arta poate salva, dar nu neapărat schimba vieți, ci mai degrabă perspective. Frica ei principală este nesiguranța pe scenă, însă experiența a învățat-o să o depășească. Să-i dăm cuvântul mai departe!

Cine ești tu atunci când nu joci niciun rol?

Sunt eu, Alexandra, Fifi. Sunt un om optimist, în majoritatea timpului, îmi place să citesc, să văd și să învăț lucruri noi, sunt fiică, soră, mătușă, prietenă. Sunt un om simplu căruia îi place viața.

Există un personaj care te-a schimbat ca om?

Cred că majoritatea personajelor pe care le-am primit au accentuat, au sedimentat sau au construit lucruri în mine. Nu cred în schimbarea unui om datorită unui personaj. Îmi par vorbe prea mari.

Unde se termină actrița și unde începe omul?

Omul Fifi o conține pe actrița Fifi. Sunt una și aceeași, diferența e că deosebesc clar viața din afara scenei de viața de pe scenă.

Te-ai pierdut vreodată într-un rol? Cum te-ai regăsit?

Mă pierd constant, hihi. Dar cred că ăsta este un proces firesc în construirea rolurilor. Eu pășesc încet spre rolurile mele, mă pierd, nu înțeleg, mă agit și abia apoi înțeleg și conțin. Ăsta mi se pare drumul natural sau, cel puțin, așa funcționez eu.

Există o emoție pe care încă nu ai avut curajul să o explorezi ca actriță?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Deși am o paletă diversă de emoții pe care le joc, probabil mai sunt și altele pe care încă nu am avut șansa să le explorez.

Ce responsabilitate simți că ai față de public?

Responsabilitatea pe care o am față de munca mea. Să fiu reală, să transmit cât mai firesc tot ce îmi cere personajul, regizorul, să am adevăr în tot ce aduc pe scenă, pentru public.

Crezi că arta poate salva sau schimba vieți?

Cred că arta poate salva, nu cred că poate schimba vieți. Opinii, viziuni, modul în care percepem viața sau pe cei de lângă noi, da, asta poate schimba.

Cum te-ai schimba ca artistă dacă ai ști că nu vei mai juca niciodată?

Nu știu, nu mă gândesc la asta. Probabil aș găsi o altă modalitate de a mă exprima artistic, sau nu. Sper să nu fiu nevoită să iau în considerare asta.

Ce i-ai spune versiunii tale mai tinere prin intermediul nostru?

Să aibă încredere, să muncească la fel de mult, pentru că doar așa o să fie mulțumită și împăcată, să nu uite niciodată să se joace, să caute, să asculte și să înmagazineze cunoștințe cât mai multe, să facă exact ce simte și ce gândește și să fie sigură că orice hop sau orice experiență mai puțin plăcută, are scopul ei.

Cine e omul fără de care nu ai fi ajuns aici?

Sunt mulți oameni de la care am învățat, care au clădit câte un strat în parcursul meu. Părinții mi-au fost primul sprijin, lăsându-mă să merg pe drumul ales de mine, iar mai apoi profesorii, colegii, prietenii, regizorii, oamenii de teatru cu care m-am întâlnit.

Care e frica ta cea mai mare și cum te influențează ca artistă?

Mi-e frică de nesiguranță, în scenă. Însă am avut proiecte în care am simțit nesiguranță și cu toate astea, am trecut peste. Însă, nu prefer asta. Prefer siguranța și stabilitatea pe scenă.

Ce parte din tine nu a văzut încă publicul?

Aduc iarăși în discuție personajele mele care au caractere diverse, provin din medii diferite și care livrează tot soiul de emoții. Însă sunt sigură că publicul mai are încă multe de văzut. Abia aștept să descopăr și să vadă și publicul alte emoții, alte personaje.

,,Copiii au meci azi! Sper să câștige! Așa va fi! Nici nu se poate altfel!!!”

Când vorbim despre copii, transformarea victoriei în scop suprem nu e doar o exagerare ci poate deveni o povară care apasă mai mult decât pare. Un copil care intră pe teren cu gândul că trebuie neapărat să câștige nu mai joacă liber. În loc de bucurie, apare o tensiune tăcută, greu de explicat, dar ușor de simțit.

Matei știa bine sentimentul acesta. Era rapid, atent, muncitor. Dar, de fiecare dată când mingea ajungea la el, nu se gândea cum să creeze ceva frumos, ci cum să nu greșească. Într-un meci important, a ajuns singur în fața porții. Ar fi putut să șuteze. În schimb, a pasat. Mingea s-a pierdut, iar odată cu ea și șansa. Nu pentru că nu putea, ci pentru că îi era teamă.Teamă să nu rateze, ,,să nu fie arătat cu degetul”.

Așa începe, de multe ori: dacă jocul devine doar despre a câștiga, apare inevitabil frica de a pierde. Iar această frică schimbă totul. Unii copii aleg, fără să-și dea seama, să se retragă și își pierd dorința de a mai participa. Alții continuă, dar devin rigizi, reținuți, parcă blocați în propriul corp.

Se vede asta și în felul în care joacă. De multe ori, un copil care este preocupat doar de rezultat nu mai experimentează. Repetă aceleași mișcări, aceleași soluții sigure. Nu pentru că nu ar putea mai mult, ci pentru că acolo se simte protejat. Însă, încet-încet, jocul își pierde culoarea. Dispare curajul de a încerca ceva nou, de a simți, de a adapta, de a improviza.

Mișcările devin corecte, dar goale. Fără acea finețe care vine din libertate. Fără bucuria de a descoperi.

Vlad, de exemplu, câștiga aproape mereu la schi. Totul părea simplu pentru el. Avea echipamentul pregătit impecabil de unchiul lui, fiecare detaliu pus la punct. Radu, în schimb, își pregătea singur schiurile. Uneori greșea. Uneori pierdea timp. Și, de cele mai multe ori, pierdea și cursele.

Dar într-o zi, pe o pârtie dificilă, lucrurile s-au schimbat. Vlad a căzut. Radu nu. A ajuns la final fără greșeli, fără grabă, cu o liniște pe care nu o mai avusese înainte. Nu era neapărat mai talentat. Dar învățase să se adapteze, să simtă, să lupte altfel.

Adevărul este că, la copii, rezultatele spun rareori întreaga poveste. Uneori, diferențele vin din lucruri invizibile: cine este mai dezvoltat fizic, cine are mai mult sprijin, cine a avut o zi mai bună. Doar că un copil nu poate vedea toate acestea. Pentru el, clasamentul devine adevărul absolut.

Când tot ce i se arată este locul ocupat, începe să creadă că asta îl definește.

Nu ajută mereu nici să-i spunem că trebuie să se învingă pe sine. Este o idee prea abstractă, mai ales la o vârstă mica. Prea departe de felul în care înțelege lumea. În schimb, are nevoie de ceva concret: să știe că merită să încerce, că efortul lui contează, chiar și atunci când rezultatul nu apare imediat.

Ana nu înțelegea asta la început. De fiecare dată când pierdea, trăgea aceeași concluzie: „Nu sunt bună.” Era simplu și dur. Într-o zi, antrenoarea de gimnastică i-a cerut altceva. Nu să câștige. Nu să fie perfectă. Ci doar să observe ce încearcă nou.

La început, nu știa ce să scrie la ,,observații”. Apoi, încet, au apărut lucruri mărunte: o mișcare diferită, o alegere mai curajoasă, o încercare care nu a ieșit. După câteva săptămâni, caietul s-a umplut. Iar Ana nu mai era aceeași. Nu devenise perfectă. Dar nu-i mai era frică.

Pentru că învățase ceva esențial: că progresul nu vine din evitarea greșelilor, ci din întâlnirea cu ele.

Aici intervine rolul adultului. Nu să împingă copilul spre rezultat, ci să-i arate că drumul contează. Că reușita nu este un dar misterios pe care îl ai sau nu îl ai, ci ceva care se construiește, pas cu pas.

Dacă un copil ajunge să creadă că totul ține doar de talent, atunci fiecare eșec devine o dovadă că nu este suficient de bun. Și, în fața acestei idei, cea mai ușoară alegere este renunțarea.

La fel se întâmplă și când eșecul este pus pe seama ghinionului sau a dificultății: „a fost prea greu”, „nu am avut noroc”. Sunt explicații care închid ușa, nu o deschid.

De aceea, simplul îndemn „străduiește-te” nu este suficient. Pentru un copil, nu înseamnă mare lucru. Are nevoie să vadă cum arată această strădanie. Să o recunoască în gesturi, în exemple, în oameni.

Pentru că, în cele din urmă, nu victoria îl formează.

Ci felul în care ajunge (sau nu ajunge) până la ea.

Într-o Românie în care diferențele dintre mediul urban și cel rural continuă să influențeze profund accesul la educație, Asociația BookLand se remarcă printr-un parcurs aparte și o misiune curajoasă. Pornită inițial ca un târg urban de carte, inițiativa s-a transformat, în timp, într-un amplu proiect educațional dedicat copiilor de la sat, acolo unde nevoia de sprijin este adesea cea mai mare.

În acest interviu, descoperim de la președinta asociației, Mihaela Petrovan, cum a evoluat BookLand de-a lungul celor 15 ani de activitate, ce a stat la baza acestei transformări și cum reușește astăzi să ofere nu doar speranță, ci și soluții concrete pentru viitorul tinerilor din mediul rural. Nu singură, evident. Are mulți îngeri păzitori lângă ea.

Să o cunoaștem!

Cum a luat naștere Asociația BookLand și care a fost ideea inițială din spatele proiectului?

Asociația BookLand n-a fost de la început croită așa cum o vedeți azi, după 15 ani de fapte bune. S-a născut ca târg urban de carte și s-a transformat într-o misiune educațională dedicată copiilor de la sat.

De inspirat m-au inspirat oamenii întâlniți de-a lungul vieții, discuțiile cu diverși copii, problemele sistemului, lumea ideală în care mi-aș fi dorit să trăiesc, importanța pe care a avut-o educația în ochii mei, eu fiind copil de învățătoare. Iar lui BookLand i-au dat cu adevărat aripile când mi-am dat seama că antreprenoriatul social este cel care mă împlinește real (după o carieră de aproape două decenii în marketing și publicitate), când am ales să mă implic 100% în asociație, cooptându-i și pe alții, cu aceeași viziune despre o ALTFEL de educație.

Ce v-a determinat să vă concentrați în mod special pe educația copiilor din mediul rural?

Am fost și eu ca ei. Un copil amărât cu vise mărețe. Și mi-am promis că voi munci până când, într-o zi, voi avea puterea să schimb ceva în lumea asta. În plus, neavând proprii mei copii, am ales să îi iubesc pe ai altora.

În 2020, când BookLand avea deja mulți ani de activitate, cu târguri de carte și evenimente în orașe din toată țara, unul dintre parteneri ne-a provocat să renovăm o sală de clasă într-o școală rurală. A fost o revelație, pentru că atunci ne-am dat seama că de noi era mai multă nevoie la sat, nu la oraș! Așa că ne-am suflecat mânecile și ne-am apucat de treabă și, în numai câțiva ani, au venit alături de noi sute de companii din mediul privat. Cu ajutorul lor, am renovat 80 de școli și grădinițe rurale, am organizat proiecte educaționale, tabere, am creat materiale prin care să-i inspirăm pe tineri. În 2024, am făcut împreună pasul următor și ne-am apucat de construcția Campusului Profesional în sistem Dual din satul Vulturești (județul Argeș). Motivul? Ne-am dat seama că nu este suficient să reparăm și înfrumusețăm școli între ai căror pereți mentalitățile nu se schimbă, când putem pune bazele unui nou model de educație, unul care să îi pregătească pe copii pentru viață, nu doar pentru note și examene. Și asta și facem în această super-școală pe care o construim de 1 an și jumătate, unde oferim educație de calitate (teoretică + practică) și îi pregătim pe tineri în mod real, pentru cerințele actuale de pe piața muncii. Totul, fără ca familiile lor să scoată vreun ban din buzunar pentru transport, masă, uniforme, rechizite, manuale, afterschool & activități extracurriculare.

Cum a apărut ideea Bursele BookLand și ce nevoie ați identificat în teren?

Mulți elevi de la sat, foarte buni la învățătură, după ce termină clasa a VIII-a, n-au niciun sprijin pentru a merge la liceu și facultate. Întrerup studiile, muncesc cu ziua, pleacă din țară și, mai devreme sau mai târziu, ajung șomeri. Pentru toți acești copii sclipitori, pe care nu vrem să-i lăsăm să se piardă, am lansat Bursele BookLand, ajunse anul acesta la cea de-a treia ediție. Programul numără în prezent 7 bursieri, care au început clasa a IX-a beneficiind fiecare de o bursă de 35.000 EURO, mulțumită partenerilor noștri: PRO TV (6 burse) și Star Assembly (1 bursă). În 2026 continuăm tradiția și, tot grație PRO TV, premiem alți 3 copii merituoși de la sat, oferindu-le sprijin financiar pentru acoperirea costurilor timp de 7 ani, pentru cazare, rechizite, transport, mâncare, precum și alte lucruri necesare pregătirii lor academice. Ne dorim să fie cât mai multe înscrieri valoroase din întreaga țară, care vor fi analizate de un juriu exigent, ulterior, cei 3 tineri de clasa a VIII-a fiind prezentați pe scena Galei BookLand, care are loc anul acesta pe 28 mai, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București.

Ce calități căutați la elevii care aplică?

Să aibă nu doar medii de 10 în catalog, ci și rezultate excepționale la olimpiade și alte concursuri școlare, precum și înclinații de care să se preocupe cu pasiune. Dorim să îi cunoaștem pe cei care sunt activi, la nivel de clasă sau școală, animați de tot felul de proiecte și inițiative și cu simț civic dezvoltat. Căutăm firi dezinvolte, copii care nu se sfiesc să vorbească despre ei și despre visurile lor, care îndrăznesc să fie autentici și să „stoarcă” fiecare secundă din interviul cu noi, nelăsând să le scape acest tren. Vrem să se alăture comunității de  bursieri BookLand acei tineri curajoși și perseverenți care nu renunță la planurile lor de viitor și prețuiesc școala, muncind să-și dezvolte abilitățile necesare pentru a reuși în domeniul vizat.

Există o poveste a unui bursier care v-a impresionat în mod deosebit?

Sunt multe povești impresionante. În minte îmi vine acum, de pildă, situația unei eleve, care a rămas în grija bunicii. Vorbim de un copil de la sat, cu rezultate deosebite la învățătură, și o bunicuță care, din păcate, și-a pierdut vederea. Vă puteți imagina, copila a devenit „ochii” bunicii, mergând cu ea la medic și ajutând-o la treburile casnice. Când am cunoscut-o, fără să stea pe gânduri, ne-a mărturisit că visează să devină medic. A subliniat ea: unul empatic, bun, care nu se uită la condiția socială a pacientului și care îi tratează pe toți cu aceeași dăruire. În prezent, studiază la un liceu foarte bun și participă la toate evenimentele noastre, când sunt teme de interes pentru ea.

Ce a însemnat pentru voi lansarea Campusului Profesional Dual din Argeș?

În Campusul BookLand din Argeș construim o pepinieră de meșteri mari, oameni gospodari și, totodată, educați. Este soluția optimă ca tinerii din mediul rural să nu mai abandoneze școala din cauza lipsurilor de acasă, căci le asigurăm noi, în mod gratuit, tot ce le este necesar. Scopul nostru este ca ei să nu mai iasă de pe băncile școlii șomeri, zilieri sau emigranți, ci direct angajați ai companiilor în care își fac ucenicia, în baza certificatului de calificare nivel 3 sau 4, după absolvire.

În septembrie 2025, clopoțelul a sunat pentru prima generație de elevi din Campusul BookLand, care beneficiază de toate facilitățile unui centru educațional 100% modern. A fost o inaugurare parțială, căci mai avem multe de construit (în primul an de construcție am finalizat 10 clădiri din cele 50 pe care le va avea proiectul finalizat). Dar copiii se bucură deja de săli de clasă spațioase și luminoase, încălzire prin pardoseală, mobilier modern, echipamente IT, locuri de relaxare și joacă, cantină, meniuri sănătoase & variate, uniforme, manuale & rechizite, transport dus-întors, afterschool, precum și de dascăli pasionați, invitați speciali și multe activități extracurriculare. Sunt fericiți, iubiți, încurajați, respectați și învață zi de zi lucruri noi. Iar din toamnă li se vor alătura noi colegi, căci am deschis înscrierile pentru anul școlar 2026 – 2027 pentru copiii din mediul rural care își doresc să învețe într-un sistem modern, cu practică, bursă profesională și un loc de muncă asigurat după absolvire. Împreună pentru o Românie care ÎNVAȚĂ meserie!

Pe 23 aprilie, lumea celebrează Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, instituită de UNESCO în 1995 pentru a promova lectura, industria editorială și protejarea drepturilor de autor. În România, aceeași dată marchează și Ziua Bibliotecarului, o suprapunere simbolică ce aduce în prim-plan nu doar cartea ca obiect cultural, ci și infrastructura umană și instituțională care face posibil accesul la ea.

În literatura de specialitate, biblioteca este definită nu doar ca depozit de documente, ci ca serviciu public de acces la informație, esențial pentru funcționarea unei societăți democratice. Din această perspectivă, rolul bibliotecilor depășește funcția tradițională de împrumut de carte, extinzându-se spre:

• facilitarea alfabetizării informaționale;
• reducerea inegalităților de acces la educație;
• susținerea învățării pe tot parcursul vieții;
• crearea de spații comunitare.

În mod particular, în mediul rural din România, biblioteca rămâne adesea singura instituție culturală funcțională, iar închiderea acesteia echivalează cu o retragere aproape totală a statului din sfera accesului la cultură.

„Am deschis șapte biblioteci în șase ani. Între timp, alte sute s-au închis”

Pe 23 aprilie, de Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor, oamenii vorbesc despre cărți. Despre autori. Despre lectură. Eu mă gândesc, de fiecare dată, la uși. La uși închise și la uși pe care am încercat să le deschid. Pentru că, în ultimii șapte ani, eu cu 6 oameni celulă am deschis șapte biblioteci.

Nu sună spectaculos. Nici nu este, dacă te uiți doar la cifre.
Dar dacă te uiți mai atent la celelalte cifre, începe să capete sens.

Cărți pentru Biblioteca Jibert – fondator pr. Iulian Vincențiu Ungureanu

Cum începe, de fapt, o bibliotecă?

Prima bibliotecă nu a început cu un proiect sau cu o strategie. Nici măcar cu un buget. A început cu cărți adunate. Donate. Cerute. La mine în sat. În Dăișoara. Brașov.

Există cred eu pe lume, oameni care cred, oameni care simt exact ce te aștepți tu să simtă atunci cînd strigi. Și cealaltă categorie, bineînțeles. Cei ce nu vor să audă. Sunt oameni care trimit volume fără să știe exact unde vor ajunge, și cineva care le duce mai departe. Așa am adunat peste 60 000 de volume de carte. Așa a apărut, o rețea informală de biblioteci rurale, construită pas cu pas. Cu oameni. Pentru oameni.

Există sau nu există un loc pentru carte aici?

Și unii ar spune că pentru ce atâta agitație. Pentru ce atâta muncă că oricum nimeni nu mai citește. Pentru cine? De ce? Ce câștigi din toate astea? Duci cărți folosite. Vechi. Uzate. Copii vor cărți noi. Cu desene. Cartonate. Colorate. Scumpe. Așa îmi spunea cineva la o întâlnire în cadrul unei seri tematice despre lectură și bibliotecile din România la una dintre cele mai cunoscute librării din București. Că nu este folositor să iau saci cu carte veche din casele oamenilor și să o pun pe raft drept care nouă.

Copii care nu au o carte acasă pentru că nimeni nu le-o cumpără, sau aceia care nu au de unde să o împrumute pentru că mediul în care trăiesc nu le permite accesul la un astfel de spațiu – își doresc o carte. Nici verde. Nici albastră. Nici roșie. Nici cartonată. Nici cu desene mari. Sau mici. Ăși doresc doar o carte. Pe care să o țină în mână și să o răsfoiască. Să extragă o informație din ea. Să învețe ceva. Și în definitiv, dacă vrei să înveți sau să citești ceva, ai nevoie de o carte. Nu de o carte nouă.

Între deschidere și dispariție

Problema nu este că nu se mai fac biblioteci. Problema este că dispar mai repede decât apar.

Datele oficiale arată că:

• în România există aproximativ 8.100 de biblioteci (2024);
• dintre acestea, doar circa 1.758 sunt biblioteci publice;
• iar aproape 1.500 sunt în mediul rural.

Dar mai important decât fotografia de moment este evoluția:

• după 1990, peste 8.000 de biblioteci au fost închise;
• în ultimii 7 ani, aproximativ 1.460 au dispărut;
• între 2020 și 2023, alte 566 de biblioteci au fost închise, dintre care 181 publice, majoritatea din comune.

Asta înseamnă că fiecare bibliotecă nouă apare într-un sistem care, per ansamblu, se contractă. Și asta este trist.

Biblioteca Cumpărătura – jud. Suceava – fondatori prof. înv. primar Angela și pr. Mihai Brahariu

Ce înseamnă o bibliotecă într-un sat?

Diferența dintre urban și rural nu este doar una de infrastructură, ci de opțiuni. În oraș, dacă nu mergi la bibliotecă, ai alternative: librării, evenimente, acces digital stabil. În multe sate, biblioteca este singura opțiune. Sau un Cămin Cultural. Mort, de altfel. Ușile i se deschid doar la 3 evenimente pe an. Și acelea nu sunt pentru copii și nici pentru publicul larg. Sunt private.

Din experiența directă, rolul ei se extinde rapid dincolo de carte:

• loc pentru teme
• acces la calculatoare și internet
• spațiu de întâlnire
• uneori primul contact real cu lectura.

În mintea mea aceste biblioteci mi-am dorit să  funcționeze ca mici hub-uri culturale rurale: să se  organizeaze proiecții, discuții, activități educaționale, iar copiii care nu au acces la tehnologie să folosească resursele de acolo. Și exact asta se întâmplă.

23 aprilie rămâne o zi simbolică. Dar dincolo de simbol, realitatea este una foarte concretă:

Rețeaua de biblioteci din România scade, iar cele mai afectate sunt exact comunitățile care au cea mai mare nevoie de ele.

E aprilie în floare! În parc, într-o după-amiază, Ionuț stă pe o bancă și se uită cu drag după fiul său. Andrei aleargă spre linghișpir și castelul cu turn și se oprește în fața unei scări din lemn și o privește luuung. Nu e foarte înaltă scara, dar pentru el pare o provocare serioasă.

— Ai grijă, Andrei! se agită tatăl lui, instant.

Copilul pune un picior pe prima treaptă, apoi îl retrage. Se uită înapoi.

— Cum, tati?

— Ai grijă, repetă tatăl, cu o voce în care se simte și grija, și teama.

Andrei mai încearcă o dată. Își mută greutatea, dar se oprește din nou. Nu știe exact ce are de făcut diferit. Nu știe la ce să fie atent. Nu știe dacă deja face bine sau greșit. Aude îndemnul, dar nu primește direcția. Și, fără să-și dea seama, începe să se îndoiască: „Poate nu pot. Poate e prea greu. Poate nu e sigur.”

Tatăl îl privește. Îi vede ezitarea și simte un nod în stomac. Îi pasă. Vrea să-l protejeze. „Ai grijă” i-a venit firesc, ca un scut aruncat din vorbe. (,,Ai grijă îi strigau și ai lui, când era mic…”) În liniștea aceasta pe care o simte, între ei, începe să-și dea seama că acel scut e gol pe dinăuntru.

Își amintește de propriile lui încercări din copilărie. De momentele în care nu avea nevoie doar de avertismente, ci de repere. De cineva care să-i spună concret: unde să pună mâna, cum să-și țină echilibrul, când să facă pasul următor. (,,Uite, Ionuț, faci așa, da?”)

Se ridică de pe bancă și se apropie.

— Andrei, uite, hai să-ți arăt. Pune mâinile pe laterale, ține-te bine. Ridică piciorul drept pe prima treaptă și apasă ferm. Da, așa. Acum adu și celălalt picior lângă el. Da, da, e bine!

Copilul îl ascultă. De data asta nu mai ezită la fel. Are un plan.

— Bun. Acum privește următoarea treaptă și fă la fel. Încet, una câte una.

Andrei urcă. Nu dintr-o data și nu perfect. Însă chiar o face!  Cu fiecare treaptă, prinde mai mult curaj. Când ajunge sus, se întoarce și zâmbește larg.

Tatăl zâmbește și el. Nu a dispărut riscul. Nicidecum. A apărut însă încrederea!

Despre cuvinte

„Ai grijă” sună ca o formă de iubire. Și este. Dar, de multe ori, rămâne o iubire fără instrumente. Un îndemn vag, care cere prudență fără să ofere direcție. Pentru un copil, asta poate însemna o pauză. O blocare. O întrebare fără răspuns: „Ce ar trebui să fac, de fapt?”

Copiii nu învață siguranța din avertismente generale. Ei învață din ghidaj concret. Din exemple. Din pași clari.

Să înlocuim „ai grijă”, cu „Ține-te de balustradă când cobori”,„Uită-te în stânga și în dreapta înainte să traversezi”, „Spală-te bine pe mâini cu săpun, ca să îndepărtezi microbii”, „Dacă ceva te sperie, vino și spune-mi.”

Toate aceste sintagme construiesc, dau copilului unelte reale, pe care le poate folosi și când nu suntem lângă el.

Pentru că, în cele din urmă, scopul nu este să le spunem copiilor să fie atenți. Scopul este să-i învățăm cum.

Iar uneori, diferența dintre îndoială și reușită începe cu o simplă schimbare: de la „ai grijă” la „uite cum poți face”.

Ce înseamnă ,,a avea grijă”?

„Ai grijă” este o expresie mică, dar încărcată de sensuri. Pentru noi, adulții, ea poate însemna multe lucruri deodată: încetinește, fii atent, îmi pasă de tine, sunt aici, te protejez chiar și atunci când nu intervin direct. E un fel de umbrelă emoțională pe care o deschidem instinctiv deasupra copiilor noștri.

Dar copilul nu a învățat încă să traducă aceste nuanțe.

Pentru el, „ai grijă” poate suna diferit. Poate însemna: „ceva nu e în regulă”, „există un pericol pe care nu îl înțeleg”, „aș putea să greșesc”, „mai bine mă opresc”. În loc să ofere siguranță, cuvintele pot aduce ezitare.

Și atunci apare acea pauză. Copilul încetinește, dar nu pentru că a înțeles cum să fie atent, ci pentru că nu mai știe ce să facă. Unde să privească. Unde să calce. Cum să-și folosească corpul. Cum să aibă grijă de sine.

În lipsa unor repere clare, mintea lui completează golurile cu îndoială.

De aceea, rolul nostru nu este doar să avertizăm, ci să ghidăm. Nu doar să spunem „ai grijă”, ci să arătăm cum arată grija în acțiune.

Așa îi ajutăm pe copii să înțeleagă, nu doar să se teamă. Să acționeze, nu doar să ezite.

Pentru că, în cele din urmă, nu vrem copii care se opresc la fiecare „ai grijă”. Vrem copii care știu ce să facă atunci când aud aceste cuvinte. Vrem copii care au încredere în propriile lor resurse.

Încrederea nu se construiește din avertismente, ci din claritate, repetiție și experiențe în care reușesc. „Ai grijă” poate fi începutul. Dar nu ar trebui să fie tot mesajul.

• Aproape 400 de participanți sunt așteptați la Iași pe 23 și 24 aprilie: primari, urbaniști, arhitecți, investitori, reprezentanți ai instituțiilor internaționale de finanțare, ai mediului privat, academic și ai societății civile
• 55 de vorbitori internaționali și locali vor urca pe cele două scene de la Palatul Culturii din Iași, în cele două zile ale Summitului
• Pe agendă: finanțarea internațională a infrastructurii urbane, structurarea parteneriatelor public-private, legătura dintre designul unui oraș și bunăstarea comunităților, locuirea accesibilă și exemple de bune practici pentru o viață mai bună în orașe
• Charles Montgomery — autorul cărții Orașul fericit — vine în România pentru prima dată, la TILIA

Când are loc evenimentul și ce se întâmplă mai exact sub egida acestuia?

Organizarea Today’s Ideas and Leadership In Action (Summitul Orașelor din România), inițiativă națională dedicată soluțiilor concrete pentru dezvoltarea orașelor din România, dezvoltată de IULIUS în parteneriat cu Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), intră în linie dreaptă.

Prima ediție a Summitului Orașelor din România va reuni, pe 23–24 aprilie 2026, la Palatul Culturii din Iași, aproape 400 de participanți – primari, arhitecți, urbaniști, reprezentanți ai instituțiilor financiare internaționale, ai mediului de business, academic și ai societății civile – pentru a construi împreună soluții aplicabile pentru o viață mai bună în orașele României. 55 de vorbitori, personalități locale și internaționale ale dezvoltării urbane, vor urca pe scenă în cele două zile ale Summit-ului.

Ce scop primordial s-a născut odată cu această inițiativă?

Prima ediție a Summitului Orașelor din România este construită în jurul ideii că orașele se transformă atunci când viziunea și implementarea sunt abordate împreună.

Prima zi, 23 aprilie – Viziune și design urban – explorează principiile care stau la baza orașelor vibrante și orientate către oameni, cu perspective internaționale și studii de caz în regenerare urbană.

Un eveniment organizat și întins pe două zile. Cine s-a adunat sub umbrela Tillia?

Prima zi a TILIA aduce pe scena principală a Palatului Culturii din Iași unele dintre cele mai influente voci din arhitectura mondială: reprezentanții Foster + Partners. Biroul responsabil pentru Apple Park, Reichstag sau viitoarea regenerare urbană a zonei Oil Terminal din Constanța prezintă un masterclass despre principiile designului urban sustenabil, urmat de un dialog cu Ordinul Arhitecților din România, filialele Bucureşti şi Iaşi.

Momentul central al zilei este keynote-ul lui Charles Montgomery, autorul cărții Orașul fericit și una dintre cele 100 cele mai influente voci în urbanism la nivel mondial (Planetizen, 2023), aflat pentru prima dată în România. Discursul său, „Știința orașelor fericite: principii și idei pentru România”, va explora modul în care designul urban influențează direct bunăstarea, mobilitatea și viața comunitară.

Ziua 1 include și intervenții despre soluții integrate de apă și energie pentru orașe durabile, un studiu de caz despre parteneriate de mediu în București și o sesiune practică despre mobilitate urbană — 10 măsuri pe care orașele le pot implementa acum pentru un trafic mai bun, susținută de experți internaționali.

A doua zi, 24 aprilie – Viziune și implementare – mută discuția de la viziune la mecanisme concrete de susținere a acesteia. Deschiderea aparține reprezentanților Cancelariei Prim-Ministrului, BERD și Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, urmată de o masă rotundă cu primari din șase orașe ale României în dialog cu experți BERD despre programele de finanțare a dezvoltării urbane verzi.

Panelul dedicat parteneriatelor public-private reunește reprezentanți ai Cancelariei Prim-Ministrului, BERD, IFC România și experți în drept și finanțare publică.

Veolia România va prezenta modelul de excelență PPP dintre Apa Nova București, o compania Veolia, şi Primăria Municipiului București, unul dintre cele mai longevive și de succes parteneriate public-private din sectorul utilităților publice din Europa. Modelul se bazează pe o colaborare strânsă între expertiza și resursele financiare ale sectorului privat (Apa Nova – Veolia România) și responsabilitatea publică a autorității locale, asigurând astfel un echilibru optim între eficiență operațională și serviciu public de calitate.

Ziua 2 se încheie cu panelul despre locuințe accesibile și cu prezentarea Foster + Partners pentru regenerarea urbană a zonei Oil Terminal Constanța, un concept de anvergură europeană.

Agenda integrală  este disponibilă pe site-ul oficial TILIA Summitul Orașelor din România.

Dar să o luăm și cu începutul! Ce este, de fapt, TILIA?

Despre TILIA – Today’s Ideas and Leadership In Action

TILIA – Today’s Ideas and Leadership In Action, Summitul Orașelor din România – este o inițiativă dezvoltată de grupul IULIUS, prin Fundația IULIUS, dedicată soluțiilor concrete pentru dezvoltarea orașelor din România.

TILIA este concepută ca un demers anual, care reunește administrații publice, investitori, instituții financiare, arhitecți, mediul academic și societatea civilă într-un cadru de dialog și colaborare orientat către implementare.

TILIA își propune să devină un reper pentru colaborarea între actorii implicați în dezvoltarea urbană din România.

www.tilia-summit.ro

Într-o eră marcată de tehnologie și producție rapidă, câțiva meșteșugari rămân veritabile piese de legătură între trecut și prezent. Moise Theodor Drăghici este unul dintre aceștia, un artist al lutului care îmbină tradiția cu inovația într-un mod unic. Drăghici nu este doar un olar, ci un povestitor al materialului primordial, ce modelează lutul cu aceeași grijă cu care un creator își dăruiește sufletul unei lucrări. „Lutul m-a disciplinat”, mărturisește el, și în această frază se ascunde esența unui drum ce a început în copilărie, în jocurile simple cu lutul din natură, și care s-a transformat într-o carieră dedicată păstrării și reînnoirii unui meșteșug străvechi.

Revenirea la Rupea, locul copilăriei, a fost o alegere de a transforma tradiția într-un viitor sustenabil. Întoarcerea la „cetatea de lut” este o alegere care împletește dorința de a păstra meșteșugul și legătura cu comunitatea locală, alături de pasiunea de a adresa provocările unui viitor care se schimbă rapid.

În atelierul său, la Cetatea Rupea, el continuă să apere autenticitatea ceramicii tradiționale, explicând cu răbdare și dedicație procesul olăritului. Asemenea unui alchimist al timpului, el transformă fiecare bulgăre de lut într-o piesă unică, purtând în sine energia pământului și a tradiției ancestrale. Prin intermediul fiecărei lucrări, aduce în fața publicului o lume de simboluri, povești vechi și noi, iar în fiecare vas creat se regăsește un veritabil „mesaj al timpului”, care leagă trecutul de prezent și de viitor.

Pentru Moise Theodor Drăghici, lutul este mai mult decât materialul din care creează obiecte de artizanat: el este o formă de comunicare și o reflectare a naturii însăși, o punte între oameni, locuri și epoci. În fiecare dintre piesele sale, tradiția se îmbină cu inovația, iar mesajul său pentru viitoarele generații este clar: „Fă ce îți place și pune suflet în ceea ce faci!”

„Sunt atât de legat de această meserie, încât n-aș putea spune că exist dincolo de ea.”

 

Cine este Drăghici Moise Theodor, dincolo de lut și de roata olarului?

Sunt atât de legat de această meserie, încât n-aș putea spune că exist dincolo de ea. Având o legătură atât de profundă cu lutul, aș putea spune că acesta m-a disciplinat, m-a învățat să fiu mai meticulos, perseverent și un om pasionat. Acestea sunt și caracteristicile de bază de care are nevoie un om pentru a practica această meserie.

„Pentru mine Rupea a fost locul aproape perfect unde să-mi petrec copilăria, cu o natură și istorie care să te ajute să-ți dezvolți imaginația.”

 

De unde vii și ce înseamnă pentru tine Rupea, locul în care te-ai întors să creezi?

Pentru că până la 35 mi-am petrecut viața în mai multe locuri, n-aș putea spune că provin de undeva sau să mă simt legat de un loc anume. Timp de patru ani am locuit în Italia, nouă ani în Cluj-Napoca, dar cel mai mult timp l-am petrecut la Rupea. Pentru mine Rupea a fost locul aproape perfect unde să-mi petrec copilăria, cu o natură și istorie care să te ajute să-ți dezvolți imaginația. Dar mai târziu a devenit aproape un loc de coșmar sau poate asta l-a făcut perioada de tranziție a anilor 2000, mai exact un morman de fiare vechi și o Cetate în ruină (renovată ulterior). Este locul în care, de când mă știu, s-a bătut monedă foarte mult pe vorbele „aici nu se poate face” și „de aici trebuie să plecați”. Cred că micile orășele din România au fost cel mai afectate de perioada comunistă, dar și de căderea comunismului, iar acea depresie instalată atunci se simte destul de profund și în zilele noastre. Dar am realizat că este foarte dificil să schimbi o mentalitate colectivă și am ales să mă schimb pe mine mai întâi și să caut lucrurile pe care le pot face individual.

„Am realizat că este foarte dificil să schimbi o mentalitate colectivă și am ales să mă schimb pe mine mai întâi și să caut lucrurile pe care le pot face individual.”

Cu ce te ocupi astăzi și cum ai descrie meseria ta unui om care nu a văzut niciodată un olar la lucru?

Mă ocup cu ceramica și olărit, am un mic stand la Cetatea Rupea unde fac demonstrații de olărit, uneori ateliere și le povestesc turiștilor procesul de fabricație al unui vas, istoria ceramicii sau diferite curiozități din lumea ceramicii. Îmi place să descriu ceramica ca arta care se apropie cel mai mult de fenomenele naturii, atât prin modul de lucru, dar și prin rezultatul final. Câteva exemple pentru această corelare ar fi: temperaturile din interiorul unui cuptor sunt asemănătoare cu cele ale unui vulcan, iar atunci când creezi un vas la roata olarului, prin presiunea aplicată, moleculele de siliciu, alumină și apă se poziționează în așa fel, încât vasul, chiar dacă este foarte moale, nu colapsează; pentru asta ne ajută foarte mult și forța centrifugă și inerția roții olarului, fenomene care se întâlnesc în întregul Univers. În final avem procesul de vitrifiere, fenomen pe care îl găsim și în mod natural în geologia pământului.

„Mă ocup cu ceramica și olărit, am un mic stand la Cetatea Rupea unde fac demonstrații de olărit, uneori ateliere și le povestesc turiștilor procesul de fabricație al unui vas, istoria ceramicii sau diferite curiozități din lumea ceramicii.”

 

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru lut? Îți mai amintești primele momente din copilărie în care ai simțit această atracție?

În prima fază am început să modelez plastilină, asta în jurul vârstei de 3-4 ani. O explicație pentru asta ar fi că mi se păreau mult mai interesante personajele pe care le cream din imaginație, deoarece le puteam pune în diferite poziții și erau mai mobile decât jucăriile din plastic. Dar primul contact cu lutul a fost puțin mai târziu, pe la 7-8 ani, când afară la joacă aveam diferite jocuri cu lutul, cum ar fi pusul unei bile de lut pe vârful unui băț; astfel, când făceai vânt bățului, lutul se desprindea și zbura.

Un alt joc pe care mi-l amintesc este că trebuia să modelezi ca un bol, iar când trânteai bolul de pământ, acesta pocnea. Scopul jocului era ca următorul trebuia să-ți lovească vasul, iar dacă reușea, îți lua bucata de lut; în finalul jocului, cel care avea bucata cea mai mare era câștigător. Mai târziu, pe la vârsta de 12-13 ani, când jocul cu plastilina era depășit pentru vârsta aceea, atunci am descoperit cu adevărat modelajul în lut. Explicația pentru care am continuat să fac asta este că simțeam că mă relaxează și, cel mai important, ce m-a făcut să continui a fost entuziasmul celor din jur și aprecierile primite pentru ceea ce cream.

Ce te-a determinat, la 25 de ani, să intri pentru prima dată într-un atelier de ceramică? A fost întâmplare sau chemare?

Aș zice mai degrabă că ce cauți, aia vei găsi. Dar cel mai mult ce m-a atras în direcția aceea a fost curiozitatea de a descoperi și a învăța cu adevărat această meserie.

„De la vârsta de 21 de ani până la 25 am încercat diferite meșteșuguri, cum ar fi modelarea metalelor sau cioplitul în lemn, dar neavând o bază în spate mi-a fost destul de greu să le învăț; așa am revenit la modelarea lutului, unde eram cât de cât familiarizat din copilărie cu acesta, mi-a fost mult mai facil să învăț această meserie.”

Când ai înțeles că olăritul nu mai este doar o pasiune, ci un drum de viață?

După ceva timp petrecut în câmpul muncii, mi-am dat seama că nu sunt pe drumul cel bun și am început să caut ceva ce-mi place cu adevărat să fac. De la vârsta de 21 de ani până la 25 am încercat diferite meșteșuguri, cum ar fi modelarea metalelor sau cioplitul în lemn, dar neavând o bază în spate mi-a fost destul de greu să le învăț; așa am revenit la modelarea lutului, unde eram cât de cât familiarizat din copilărie cu acesta, mi-a fost mult mai facil să învăț această meserie.

Dar aș putea spune că a fost și o chestiune de nevoie. Neavând studii sau calificări în alte domenii, a trebuit să aleg între a face munci brute pe bani puțini sau de a învăța olăritul. Totuși, pot spune că norocul a fost că am găsit un teren fertil și o piață de desfacere în dezvoltare. După anul 2010, în România au început din ce în ce mai mult să fie căutate lucruri făcute de mână, iar acesta a fost un moment potrivit pentru a începe un meșteșug.

„Fiind un meșteșugar care nu provine dintr-o familie unde meșteșugul s-a transmis de la o generație la alta, a trebuit să-mi creez poveștile și să caut diferite surse de inspirație, dar asta mi-a și oferit o libertate în exprimare.”

Revenirea în Rupea, acasă, a fost o alegere emoțională sau una asumată cultural — de a duce mai departe tradiția locului?

Unul din motivele pentru care m-am întors la Rupea a fost pentru a-mi ușura munca și a reduce cheltuielile. Este destul de complicat de a practica olăritul și ceramica într-un oraș mare, începând de la găsirea unui spațiu potrivit, până la costurile mai ridicate la chirii. Dar ce m-a motivat cel mai mult să revin la Rupea a fost turismul de la Cetate. Chiar dacă din punct de vedere financiar este mai puțin profitabil decât un târg dintr-un oraș mare, sunt recunoscător că acest loc îmi dă o anumită libertate și independență, iar asta m-a făcut să-mi dezvolt și să-mi perfecționez și mai bine abilitățile.

„Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile. Pentru mine a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mă voi mai despărți niciodată de această muncă.”

Cum a fost momentul în care ai aprins pentru prima dată propriul cuptor de ars ceramică? Ți-ai dat seama atunci că începe o nouă etapă a vieții tale?

Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile. Pentru mine a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mă voi mai despărți niciodată de această muncă. Aici trebuie să menționez și motivul pentru care este așa de important cuptorul, acesta fiind momentul în care ceramistul va vedea rezultatul finit al obiectului, după 3-4 săptămâni de lucru sau uneori poate două luni, iar în acest punct orice eroare poate ruina tot efortul depus atâta timp.

„Ce nu știu foarte mulți este că în zona Rupea, pe lângă o istorie bogată, avem și un patrimoniu geologic bogat, cum ar fi complexul geologic Racoș, micro-canionul Hoghiz, iar Cetatea Rupea este construită pe un fost con vulcanic. Și acestea sunt unele din temele și sursele de inspirație care ajung să fie reprezentate pe vasele create de mine.”

Ce poveste se ascunde în spatele obiectelor pe care le creezi? Sunt inspirate din trecut, din prezent sau dintr-un timp doar al tău?

Fiind un meșteșugar care nu provine dintr-o familie unde meșteșugul s-a transmis de la o generație la alta, a trebuit să-mi creez poveștile și să caut diferite surse de inspirație, dar asta mi-a și oferit o libertate în exprimare. În prima fază am mers într-o direcție mai tradițională, cel puțin în privința modului de a decora. Dar asta se leagă și de faptul că în acea perioadă de învățare eram la cursurile de la școala populară, unde în primul an se studiază ceramica culturilor vechi (Cucuteni, Vădăstra, Hamangia, Gumelnița). Metoda de a decora a acestor culturi este destul de asemănătoare cu ce știm azi din etnografie ca tradițional. Aici mă refer la aplicarea angobelor (lut alb sau lut colorat cu diferiți pigmenți) și decoratul cu aceasta, sgraffito (prin zgâriere) sau prin adăugare de lut pentru a obține diferite reliefuri. Mai târziu am început să aplic metode mai neconvenționale în decorarea vaselor. Ca exemple: utilizarea căldurii soarelui pentru a obține diferite texturi, amestecuri de glazură cu diferite tipuri de nisipuri sau substanțe cum ar fi cuprul, oxidul de magneziu, pilitura de fier.

Ce nu știu foarte mulți este că în zona Rupea, pe lângă o istorie bogată, avem și un patrimoniu geologic bogat, cum ar fi complexul geologic Racoș, micro-canionul Hoghiz, iar Cetatea Rupea este construită pe un fost con vulcanic. Și acestea sunt unele din temele și sursele de inspirație care ajung să fie reprezentate pe vasele create de mine. Dar indiferent de metoda de a decora, modul de a construi vase a rămas același: roata olarului mecanică, cu sucitorul, prin scobire sau metoda columbienilor (șnur).

„La baza oricărei forme complexe stau lucruri simple.”

Tehnica șnurului este una veche, ancestrală. Ce te atrage la această metodă și ce simți că aduce ea în plus lucrărilor tale?

Chiar dacă în ultima perioadă nu prea am mai utilizat această metodă de a construi vase, mă ajută foarte mult atunci când fac ateliere de olărit. Fiind o metodă mult mai ușoară decât cea a olăritului pe roată, unde e nevoie de luni de zile de practică, această metodă este ușor de deprins indiferent de vârstă; astfel, în câteva minute înveți să-ți construiești propriul vas.

Deși în prima fază pare o banalitate, pe mine m-a făcut să înțeleg că la baza oricărei forme complexe stau lucruri simple, iar până nu le înțelegem pe cele simple, nu le putem înțelege nici pe cele complicate. Cred că întreaga omenire este legată de aceste metode vechi de a face vase. Creierul uman este foarte legat de gătit; oamenii de știință spun că prin procesul termic nutrienții ajung mult mai ușor la creier, astfel, de-al lungul timpului, omul a ajuns o ființă superioară ca inteligență față de restul speciilor. Probabil o mică contribuție a adus-o și omul preistoric care a descoperit aceste metode de a construi vase acum 25-30 mii de ani, până atunci neavând oale și recipiente de gătit. Metodele de gătit în vase de lut au fost cele mai populare până prin secolul 17, când treptat au fost înlocuite pe scară largă de cele din metal.

Există o lucrare care te reprezintă cel mai bine până acum? Care este povestea ei?

Cel mai mult mă reprezintă vasul clopot. Este un vas de dimensiuni mai mari, cam de 40 cm diametru, cu formă de bol mai alungit, care datorită tensiunii care se creează la pereți atunci când este lovit, scoate un sunet de clopot. În prima fază am crezut că îmi aparține această invenție. Dar ulterior, după câteva cercetări, am găsit informații care zic că acest tip de vase s-au mai găsit în peșteri din Austria. Scopul utilizării acestui vas de către omul preistoric era de a-și speria prădătorii.

Acest vas mi-a deschis un nou univers în lumea ceramicii, cel al instrumentelor din ceramică: ocarine, fluiere, udu drum (tobă din lut), instrumente care imită zurgălăii, darabuka din lut (darabană, instrument din lut cu membrană din piele; acest instrument a fost găsit și pe teritoriul României, în Dobrogea, sec. 19, informație din cartea „Olăritul, meșteșug și artă”). Toate acestea au pus în lucru un album foto-muzical pe care sper să-l pot lansa în acest an, intitulat „Sunetul lutului”.

„Vasul de lut l-a ajutat pe om să-și gătească mâncarea; arderea lutului în groapă și construirea vaselor de lut prin diferite metode au fost unele dintre cele mai importante tehnologii de atunci.”

Cum vezi locul meșteșugului tradițional într-o lume dominată de producție rapidă și tehnologie?

Sunt de părere că tehnologia este aliatul suprem al oamenilor! După cum am spus mai sus, vasul de lut l-a ajutat pe om să-și gătească mâncarea; arderea lutului în groapă și construirea vaselor de lut prin diferite metode au fost unele dintre cele mai importante tehnologii de atunci. Ulterior, acestea au fost înlocuite de roata olarului, cuptorul mai sofisticat din cărămidă și descoperirea glazurilor (smalț). În vremurile noastre, acestea sunt înlocuite de cuptoare electrice și roți electrice care îi ușurează enorm de mult munca meșterului, iar acesta, datorită acestor îmbunătățiri, este ajutat să poată fi cât de cât competitiv marilor fabrici de ceramică, care la rândul lor au înlocuit satele de olari.

Aici trebuie să pornim de la adevăruri, iar unul dintre ele este că satul de olari nu ar fi putut face față cererii masive de pe piață; acesta este unul dintre motivele pentru care a fost înlocuit de procesul industrial. Un alt aspect este calitatea care, în unele cazuri, într-o fabrică de ceramică este mult mai precisă decât cea a unui meșter, unde el trebuie să le facă pe toate, de la prepararea lutului până la testarea glazurilor — roluri care într-o fabrică industrială sunt preluate de niște ingineri. Consider că pentru o evoluție cât mai sănătoasă este necesară nevoia de oameni cât mai creativi, fie ei ingineri sau meșteșugari. Ca să ne dăm seama de dimensiunea lucrurilor și a faptelor, hai să ne gândim că de la primele statuete din lut create de om și arse în groapa de foc, ceramica a ajuns în zilele noastre în spațiu. Azi, navele care ajung acolo sus sunt făcute dintr-o anumită ceramică ce nu permite radiațiilor să pătrundă în capsulă. Tot acest proces lung de zeci de mii de ani a fost posibil pentru că acei oameni ai preistoriei au pus atunci lutul în foc.

„Cel mai mult mă reprezintă vasul clopot. Este un vas de dimensiuni mai mari, cam de 40 cm diametru, cu formă de bol mai alungit, care datorită tensiunii care se creează la pereți atunci când este lovit, scoate un sunet de clopot.”

Care crezi că este rolul instituțiilor de cultură în păstrarea și promovarea olăritului tradițional și cât de accesibile sunt, în realitate, târgurile și evenimentele dedicate meșteșugarilor? Cum a fost experiența ta în acest context?

Principala mea interacțiune cu o instituție de cultură este Școala Populară de Arte și Meserii. Pentru mine, asta a fost o șansă de a avea o calificare legală în domeniul ceramicii. Cred că acesta este un aspect foarte important pentru cei care vor să înceapă ceva în domeniile tradiționale; cred că aceasta este o informație care ar trebui mult mai bine promovată, pentru a ajunge la cât mai multe persoane.

În județul Brașov, pot spune că am găsit deschidere din partea instituțiilor, dar cred că la nivel național s-ar putea face puțin mai mult în privința drepturilor meșteșugarilor și a unei legislații mai bine puse la punct. Dar nu cred că este doar vina instituțiilor în tot ceea ce este negativ azi în domeniile meșteșugărești; o vină cred că o au și cursul și formarea pe care a luat-o populația din România, de la instaurarea comunismului și până astăzi. Acum cred că trebuie analizat ce s-a întâmplat și ce se întâmplă în prezent. În perioada comunistă, probabil, a fost momentul decisiv când s-a întrerupt tradiția; din câte știm, unul din motive este că acel tip de sistem nu permitea întreprinderi și inițiative private sau individuale. Astfel, cred că mulți au renunțat să mai practice aceste meserii, fie olari, pielari, fierari etc.

Iar sărăcia și inflația anilor ’90 nu erau oportune pentru a te apuca de așa ceva. Dar, începând cu anii 2010, artizanii au început să renască și mă bucur tare mult că am luat parte la acest curent. Cel puțin despre ceramică pot spune că a ajuns să fie ca un trend. Mai nou, tot mai multe ateliere au luat avânt în orașe ca București, Cluj-Napoca, Sibiu, Brașov. Doar în orașul Brașov am numărat douăsprezece ateliere, iar de la Sighișoara până la Rupea, până acum câțiva ani nu exista niciun atelier, iar acum sunt trei ateliere de olărit. De aici, totul depinde de instituții: cum vor asimila tot acest val și ce vor face pentru a-l duce cât mai departe.

În privința târgurilor, nu aș putea spune că am o părere bine formată. Pentru că mare parte a veniturilor sunt de la Cetatea Rupea, online (mai ales în perioada de mărțișor) și colaborări cu magazine, nu sunt nevoit să merg la târguri. Dar din experiența avută cu târgurile din Brașov, pot spune că cele organizate de autorități și instituții sunt destul de accesibile, nu cu costuri foarte mari. Dar asta depinde de durată și perioadă. De exemplu, Târgul de Crăciun este inaccesibil pentru mine; fiind un târg pe termen lung, costurile ajung destul de mari, în plus, pentru un meșter venit din afară se mai adaugă și cheltuieli de transport sau cazare. Mai sunt târgurile organizate de privați, unde taxele ajung destul de ridicate, dar de-al lungul timpului nu am fost nevoit să aplic la ele. Un sfat și o sugestie pentru cine vrea să se apuce de un meșteșug este să încerce să-și facă propriul magazin, mai ales într-un oraș turistic ca Brașov.

„În mare parte mă puteți găsi la Cetatea Rupea aproape în fiecare sâmbătă și duminică, în curtea cetății. Iar în online, pe paginile de Facebook și Instagram, pe numele Drăghici Moise Theodor.”

Unde te pot găsi cei care vor să-ți descopere lucrările — fizic și online? Cum pot intra în contact cu universul tău artistic?

În mare parte mă puteți găsi la Cetatea Rupea aproape în fiecare sâmbătă și duminică, în curtea cetății. Iar în online, pe paginile de Facebook și Instagram, pe numele Drăghici Moise Theodor.

„Cred că sentimentul și entuziasmul pe care ți le dă cuptorul sunt asemănătoare cu cele ale unui copil care abia așteaptă să deschidă cadourile.”

Dacă ar fi să lași o amprentă peste timp prin ceea ce faci, care ai vrea să fie mesajul tău pentru generațiile care vor veni?

Unul dintre aspectele care mă îngrijorează la vremurile actuale este că foarte rar mai întâlnesc oameni care sunt pasionați și le place ceea ce fac. Ce aș vrea să transmit generațiilor viitoare este ca, indiferent de meseria pe care o vor alege, să o facă cu plăcere și să fie pasionați!

„Ce aș vrea să transmit generațiilor viitoare este ca, indiferent de meseria pe care o vor alege, să o facă cu plăcere și să fie pasionați!”

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii Paștelui.

Orașul aleargă. Claxoane, vitrine cu ouă din plastic, oameni cu pași grăbiți și ochi plecați. Nimeni nu pare să-și amintească, nimeni nu știe că vine Paștele. Sau poate că știu, dar nu mai simt. Noi azi cumpărăm cozonaci din pungă, ne trezim în zgomotul sirenelor și ne grăbim fără să știm de ce.

La țară, la bunici, Săptămâna Mare avea altă inimă.

— „Hai, mamă, scoate toate pernele afară!”, striga bunica de pe prispă, cu basmaua legată strâns peste păr și mânecile suflecate până la coate. Scutura casa până la temelii, iar praful din covoare părea să poarte cu el iarna întreagă. — „Gata, am închis soba!”, anunța ea zâmbind spre bunicul. — „Ei, dacă s-a închis soba, vine primăvara”, răspundea el, trăgând grebla prin iarba abia ieșită.

Mirosea a pământ reavăn, a flori de corcoduș și a pâine coaptă pe vatră. Pomii se vopseau cu var, gardurile se îndreptau, ulița se mătura. Nu era vorba doar de curățenie, era așteptare. Satul întreg îmbrăca straie de sărbătoare nu doar pentru Paște, ci pentru copiii mari, plecați la oraș. Bunica număra zilele pe degete, parcă numărând anii de dor, nu timpul: „Scurtă vacanță le mai dau și anul ăsta… Da’ tot vin. Știu eu că vin.”

Sărbătorile la sat au și vor avea mereu un alt suflu. Sunt mai calde, cu mai multă emoție, cu multă așezare și ordine; toate își au rostul lor și toate se fac după aceste rosturi. În zilele din Săptămâna Mare, osteneala-i mai mare pentru trup decât pentru suflet, de cele mai multe ori. În toate casele-i strădanie: cozonaci, lipie (lichie), ouă roșii în foi de ceapă… dar seara se încheie cu hrana pentru suflet, la slujbă.

Nu e sărbătoare acasă dacă nu ai pe masă pâine de casă, coaptă în cuptorul cu lemne — cuptor pe care mulți dintre săteni l-au stricat din nefolosință. Dar, în acele câteva case care încă îl mai au, se adună câte două-trei borese și coc. Se întâlnesc dimineața devreme la plămădit și, până după-amiază, treaba e gata și pita e bătută. Se plămădește până „curge apa din tavan”, se spune rugăciune, iar chistornicul pe prescură se pune doar de către baba din sat. Cuptorul se tămâiază înainte de coacere, căci în Miercurea Mare s-au copt pitele care, în Joia Mare, vor fi duse la biserică, unde vor sta până sâmbătă, când se vor tăia și așeza peste vin, pentru că, în noaptea Învierii, vor deveni Paștile cu vin pe care le vom lua la casele noastre.

Este o trăire a acestor evenimente care se derulează în Săptămâna Mare. Am crescut cu ele de când cocea bunica și cresc cu ele și acum, bucurându-mă mai tare și lăsând câte o fotografie pentru vremurile în care și la Dăișoara va fi ca la orașe. Fără cuptoare. Fără pită de casă. Fără bunici și mătuși care să aibă răbdarea să mai coacă. Fără miros de cozonac pe uliță, fără gustul cald de lipiu. Fără pita bătută și coaja aleasă din care făceam cafea.

Poate că ar trebui să mergem mai încet zilele astea. Să lăsăm metroul și să ne pierdem prin parcuri, să ne zâmbim unii altora complici, așa cum o făceam când eram mici.

— „Câte zile mai sunt?” — „Patru”, șoptește o voce în gând. Patru, până se întorc copiii ACASĂ.

Hai să-i spunem și orașului că vin Paștile. Cu pași mai lenți. Cu miros de copaci în suflet. Cu ochii ridicați din telefoane. Hai să-i amintim că dorul face curățenie mai temeinică decât orice mătură. Că nu praful de pe rafturi contează, ci cel de pe drumul parcurs până la cei dragi. Dorul e cel care primenește cu adevărat ungherele sufletului, care spală oboseala și așază pe masa vieții cea mai albă față de masă. Pentru că, în final, Paștile nu sunt despre destinație, ci despre întoarcere. Despre clipa aceea în care, după ce ai bătut pământul în lung și-n lat, pui mâna pe clanța veche și simți că, în sfârșit, ai ajuns unde trebuia să fii.

Orașul e trist doar pentru că a uitat să aștepte. Să respire. Să simtă. Hai să-l învățăm noi că, dincolo de betoane, viața miroase a cozonac cald și a iertare.

Paști fericite!