Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii Paștelui.

Orașul aleargă. Claxoane, vitrine cu ouă din plastic, oameni cu pași grăbiți și ochi plecați. Nimeni nu pare să-și amintească, nimeni nu știe că vine Paștele. Sau poate că știu, dar nu mai simt. Noi azi cumpărăm cozonaci din pungă, ne trezim în zgomotul sirenelor și ne grăbim fără să știm de ce.

La țară, la bunici, Săptămâna Mare avea altă inimă.

— „Hai, mamă, scoate toate pernele afară!”, striga bunica de pe prispă, cu basmaua legată strâns peste păr și mânecile suflecate până la coate. Scutura casa până la temelii, iar praful din covoare părea să poarte cu el iarna întreagă. — „Gata, am închis soba!”, anunța ea zâmbind spre bunicul. — „Ei, dacă s-a închis soba, vine primăvara”, răspundea el, trăgând grebla prin iarba abia ieșită.

Mirosea a pământ reavăn, a flori de corcoduș și a pâine coaptă pe vatră. Pomii se vopseau cu var, gardurile se îndreptau, ulița se mătura. Nu era vorba doar de curățenie, era așteptare. Satul întreg îmbrăca straie de sărbătoare nu doar pentru Paște, ci pentru copiii mari, plecați la oraș. Bunica număra zilele pe degete, parcă numărând anii de dor, nu timpul: „Scurtă vacanță le mai dau și anul ăsta… Da’ tot vin. Știu eu că vin.”

Sărbătorile la sat au și vor avea mereu un alt suflu. Sunt mai calde, cu mai multă emoție, cu multă așezare și ordine; toate își au rostul lor și toate se fac după aceste rosturi. În zilele din Săptămâna Mare, osteneala-i mai mare pentru trup decât pentru suflet, de cele mai multe ori. În toate casele-i strădanie: cozonaci, lipie (lichie), ouă roșii în foi de ceapă… dar seara se încheie cu hrana pentru suflet, la slujbă.

Nu e sărbătoare acasă dacă nu ai pe masă pâine de casă, coaptă în cuptorul cu lemne — cuptor pe care mulți dintre săteni l-au stricat din nefolosință. Dar, în acele câteva case care încă îl mai au, se adună câte două-trei borese și coc. Se întâlnesc dimineața devreme la plămădit și, până după-amiază, treaba e gata și pita e bătută. Se plămădește până „curge apa din tavan”, se spune rugăciune, iar chistornicul pe prescură se pune doar de către baba din sat. Cuptorul se tămâiază înainte de coacere, căci în Miercurea Mare s-au copt pitele care, în Joia Mare, vor fi duse la biserică, unde vor sta până sâmbătă, când se vor tăia și așeza peste vin, pentru că, în noaptea Învierii, vor deveni Paștile cu vin pe care le vom lua la casele noastre.

Este o trăire a acestor evenimente care se derulează în Săptămâna Mare. Am crescut cu ele de când cocea bunica și cresc cu ele și acum, bucurându-mă mai tare și lăsând câte o fotografie pentru vremurile în care și la Dăișoara va fi ca la orașe. Fără cuptoare. Fără pită de casă. Fără bunici și mătuși care să aibă răbdarea să mai coacă. Fără miros de cozonac pe uliță, fără gustul cald de lipiu. Fără pita bătută și coaja aleasă din care făceam cafea.

Poate că ar trebui să mergem mai încet zilele astea. Să lăsăm metroul și să ne pierdem prin parcuri, să ne zâmbim unii altora complici, așa cum o făceam când eram mici.

— „Câte zile mai sunt?” — „Patru”, șoptește o voce în gând. Patru, până se întorc copiii ACASĂ.

Hai să-i spunem și orașului că vin Paștile. Cu pași mai lenți. Cu miros de copaci în suflet. Cu ochii ridicați din telefoane. Hai să-i amintim că dorul face curățenie mai temeinică decât orice mătură. Că nu praful de pe rafturi contează, ci cel de pe drumul parcurs până la cei dragi. Dorul e cel care primenește cu adevărat ungherele sufletului, care spală oboseala și așază pe masa vieții cea mai albă față de masă. Pentru că, în final, Paștile nu sunt despre destinație, ci despre întoarcere. Despre clipa aceea în care, după ce ai bătut pământul în lung și-n lat, pui mâna pe clanța veche și simți că, în sfârșit, ai ajuns unde trebuia să fii.

Orașul e trist doar pentru că a uitat să aștepte. Să respire. Să simtă. Hai să-l învățăm noi că, dincolo de betoane, viața miroase a cozonac cald și a iertare.

Paști fericite!

31 martie – 9 aprilie 2026 | București

În perioada 31 martie – 9 aprilie 2026, Învie Tradiția organizează Târgul de Paște în showroom-ul său din București, situat pe Str. Mihai Eminescu nr. 142. Evenimentul aduce în prim-plan produse tradiționale autentice, daruri atent alese și obiecte lucrate manual, menite să redea atmosfera sărbătorilor de altădată.

Târgul propune o experiență autentică, în care vizitatorii pot descoperi gusturi curate și produse realizate cu grijă, provenite din gospodării rurale și de la mici producători locali. De la preparate alimentare tradiționale până la obiecte cu valoare simbolică, fiecare produs păstrează legătura cu meșteșugurile și tradițiile românești.

Bunătăți de sărbătoare, pregătite cu rost

Vizitatorii vor găsi o selecție atent aleasă de produse alimentare tradiționale, potrivite pentru masa de Paște:

• zacuscă de casă, preparată lent, din vinete, hribi, ciuperci sau fasole
• dulcețuri și gemuri naturale, inclusiv variante fără zahăr
• pateuri din ciuperci, în combinații rafinate, precum ghimbir, busuioc sau măsline

Produsele provin de la producători mici, unde procesul de preparare respectă ritmul tradițional, fără compromisuri, cu accent pe calitate și autenticitate.

Ouă încondeiate și coșuri cadou – simboluri ale sărbătorii

Ouăle încondeiate manual, simboluri esențiale ale Paștelui, sunt prezente în numeroase variante, fiecare decorată cu motive tradiționale și culori cu semnificație. Pe lângă ouăle clasice, vizitatorii pot descoperi și modele speciale, realizate pe ouă de gâscă, emu sau struț, apreciate pentru complexitatea și bogăția decorului.

Pentru cei care doresc să ofere cadouri autentice, târgul include și coșuri cadou de Paște, alcătuite din produse tradiționale precum zacuscă, dulceață, ouă încondeiate, icoane din lemn și alte obiecte cu valoare simbolică. Acestea sunt concepute pentru a oferi o experiență completă, îmbinând gustul cu tradiția.

Pentru masă, pentru daruri, pentru acasă

Târgul se adresează atât celor care doresc să pregătească masa de Paște cu produse autentice, cât și celor care caută cadouri potrivite pentru familie, prieteni sau colaboratori. Oferta include obiecte tradiționale, produse alimentare și articole artizanale, adaptate diferitelor preferințe.

Susținerea comunităților locale

Prin acest eveniment, Învie Tradiția continuă să susțină meșteșugarii și producătorii locali, contribuind la păstrarea și promovarea patrimoniului cultural românesc. Fiecare produs achiziționat reprezintă un sprijin direct pentru comunitățile rurale și pentru continuitatea tradițiilor.

Detalii eveniment

📍 Locație: Str. Mihai Eminescu nr. 142, București
📅 Perioada: 31 martie – 9 aprilie 2026
⏰ Program: luni – vineri, 10:00 – 17:00
🎟️ Acces: intrare liberă

În mediul rural, rolul profesorului depășește cu mult transmiterea cunoștințelor – devine sprijin, ghid și uneori chiar reper emoțional pentru elevi. În acest interviu, descoperim perspectiva unui cadru didactic dedicat, care a ales să își construiască misiunea în jurul încrederii, empatiei și dezvoltării fiecărui copil.

Valentina Florin Smarandache, profesor limba franceză cu peste două decenii în mijlocul copiilor, ne vorbește despre provocările și frumusețea meseriei, despre cum relația autentică profesor–elev poate transforma destine și despre impactul educației centrate pe nevoile reale ale copiilor. Să îi dăm cuvântul!

De ce ați ales să profesați această meserie?

Îmi place această meserie pentru că pot să dau mai departe ceea ce am învățat de la profesorii mei, pentru că pot să ajut copiii să înțeleagă o materie școlară și pentru că iubesc foarte mult copiii.

 Ce înseamnă pentru dumneavoastră ideea că „fiecare copil să se simtă văzut, auzit și în siguranță”?

Deoarece predau în mediul rural și copiii provin din familii dezorganizate, cu venituri reduse, crescuți de bunici sau doar de tată, am învățat să ascult mai mult și să fiu mai atentă la nevoile acestora. Cred că elevii trebuie să aibă încredere în profesorii care îi îndrumă, să simtă că le pot împărtăși problemele lor și să găsească împreună o soluție.

Ce schimbări concrete ați observat în relația dumneavoastră cu elevii?

Elevii sunt mai deschiși, comunicăm mai bine , sunt mai încrezători în forțele proprii, a crescut stimă de sine, se acceptă unii pe alțîi indiferent de statut social sau etnie, îi simt mai apropiați și mai responsabili.

 Care e modul în care oferiți feedback elevilor?
Încerc să-i încurajez, să le ridic stimă de sine și încrederea , să îi laud și să le spun ce trebuie îmbunătățit.

 Puteți descrie un moment în care ați simțit că un elev „a înflorit” pentru că s-a simțit văzut și valorizat?
Da, am reușit să conving câțiva elevi să participe la un concurs de creație. Aveau o stimă de sine foarte scăzută și îmi repetau mereu „eu nu pot, eu nu știu”. După ce i-am convins că trebuie să încerce și am trimis lucrările la concurs, am reușit să luăm 2 premii. Atunci am văzut schimbarea elevilor care au fost uimiți că au luat premiu (ei nu voiau să participe), au început să aibă încredere mai mare în ei, au fost mai deschiși în a participa și la alte competiții, i-au încurajat și pe colegi să încerce.

Ce diferență vedeți în nivelul de implicare al elevilor în procesul de învățare?

Elevii sunt mai conștienți de faptul că în acest moment al vieții trebuie să învețe, sunt mai responsabili, mai disciplinați, le place să lucreze în echipe și să se ajute reciproc.

 A scăzut frecvența conflictelor sau a situațiilor de bullying? În ce mod?

Da, au scăzut conflictele între elevi, deoarece aceștia au învățat să se accepte unii pe alții, să medieze conflictele apărute și să fie mai buni și mai empatici cu ceilalți.

 Cum reacționează elevii când sunt implicați în soluționarea conflictelor?

Elevii încearcă să găsească soluțiile cele mai bune, să-i sprijine pe colegi și să-i susțînă moral, dar și să îi ajute pe cei care au greșit, să conștientizeze fapta făcută și cum va putea fi evitată pe viitor.

Cum integrați dezvoltarea competențelor socio-emoționale în activitatea zilnică?

Prin lucrul în echipa, prin proiecte de grup, prin încurajări, prin ascultare și comunicarea eficientă profesor- elev, prin rezolvarea conflictelor și implicarea elevilor în această rezolvare.

Cum îi ajută aceste competențe pe elevii din mediul rural să aibă perspective mai largi asupra viitorului lor?

Elevii devin mai încrezători în ei, își cresc stima de sine, se simt bine așa cum sunt indiferent de statutul social, reușesc să-și gestioneze mai bine emoțiile și să conștientizeze propriile nevoi, își creează relații sănătoase cu cei din jur, acceptându-i așa cum sunt, sunt mai pregătiți pentru parcursul școlar viitor și pentru viață.

Simțiți că există acum un obiectiv comun asumat de întreaga comunitate școlară? Cum se vede asta în practică?

Da, cred că toți profesorii din școală au ca obiectiv comun starea de bine a elevilor și încurajarea lor pentru a reuși în viață și în mediul școlar.

Cum s-a schimbat comunicarea cu părințîi?

Părinții au devenit puțin mai preocupați de starea de bine a copiilor și mai atenți la nevoile lor. De asemenea, s-a îmbunătățit comunicarea cu școală.

 Ați observat o implicare mai mare a familiilor în viața școlii? În ce fel?

Da, se interesează mai des de copiii lor, sunt deschiși să participe la proiectele pe care le avem împreună și să colaboreze în beneficiul elevilor.

Ce înseamnă pentru elevii dumneavoastră accesul la aceleași instrumente de dezvoltare că în școlile urbane?

Elevii au șanse egale cu ceilalți, se simt valorizați, sunt mai încrezători, se reduce abandonul școlar.

Dacă ar fi să descrieți transformarea școlii dumneavoastră într-un singur cuvânt, care ar fi acela? De ce?

ÎNCREDERE, deoarece elevii au încredere în ei, în profesori și în actul educațional care se bazează pe competențe moderne, pe dezvoltare emoțională, pe managementul clasei.

Ce i-ați spune unui profesor dintr-o altă școală rurală care și-ar dori că școala în care predă să facă parte din program?

I-aș spune să participe la program și pentru dezvoltarea lui personală, dar și pentru îmbunătățirea meseriei pe care o face, pentru relațiile cu elevii și colegii.

 Dacă ați avea o superputere și ați putea schimbă un lucru la sistemul de învățământ, care ar fi acela?

Cred că aș umbla la programele școlare care nu sunt întotdeauna pliate pe nevoile elevilor.

Într-o lume care se grăbește și se pierde în viteză, Dorica Albu își găsește echilibrul în simplitate, în legătura cu natura și în actul de a crea. Pictor, meșteșugar, mamă și soție, Dorica este un om al cărui suflet răsare din fiecare lucrare. Își trăiește arta ca pe o terapie, un mod de a opri timpul și de a aduce liniște în jurul său. Fiecare obiect realizat de ea poartă cu sine o poveste, o amprentă personală, o fărâmă din tradițiile și culorile natale care se oglindesc în fiecare floare stilizată sau în fiecare linie pe lemn.

În interviul ce urmează, vom descoperi tehnica și meșteșugul care o definesc pe Dorica, dar și acele momente din viața sa ce au conturat-o ca artist. Vom afla despre rădăcinile ei adânc înfipte în peisajul românesc și despre cum a învățat să picteze, pas cu pas, urmând o cale personală, marcată de răbdare, încercări și învățăminte tăcute. Arta sa este un amestec de moștenire și căutare, de tradiție și inovație, în care fiecare lucrare este o poveste spusă cu pensula, un mod de a aduce în prezent frumusețea și autenticitatea unui trecut care merită trăit zi de zi.

Dorica Albu pictează și oferă lumii o parte din „acasă” și din liniștea pe care le găsește în grădina sa, în mirosul de iarbă proaspăt cosită și în gustul simplei bucurii a unui obiect creat cu rost.

Dacă am da la o parte straturile de vopsea și lac, cine rămâne acolo? Cine este Dorica Albu atunci când nu creează, privită prin lentila simplității?

Dacă dăm la o parte straturile exterioare, rămâne o femeie care iubește frumosul în cea mai pură formă a sa. Sunt o mama, o soție și un om care crede că simplitatea este cea mai înaltă formă de rafinament. Dorica privită prin lentila simplității este un suflet care își găsește liniștea în grădină, în mirosul de iarbă proaspăt cosită și în bucuria lucrurilor mici făcute cu rost.

„Sunt o mama, o soție și un om care crede că simplitatea este cea mai înaltă formă de rafinament.”

 

Dacă ați închide ochii și v-ați întoarce în timp, ce miros sau ce imagine din casa părintească vă duce cu gândul la lemn? A existat un obiect anume, o persoană dragă sau un moment magic care v-a „șoptit” că la un momendat în viață, vă veți apuca de pictat?

Dacă închid ochii simt mirosul de lemn uscat a lăzii de zestre a bunicii, care mi se părea un tărâm magic. Toate lucrurile din ea erau așezate ordonat, cu mare grijă și păstrate impecabil de-a lungul anilor. Cred că dorința de a picta a fost o sămânță plantată de mult, care a așteptat anotimpul potrivit în viața mea pentru a înflori.

Se spune că artistul poartă în el pământul în care s-a născut. Cum se oglindește zona dumneavoastră natală în culorile și motivele de pe obiecte? Sunt ele o moștenire a sângelui sau o căutare personală?

Arta mea este un amestec între moștenirea sângelui și o căutare personală a echilibrului. Culorile vibrante, roșul aprins pe care îl folosesc des, amintește de pasiunea și vitalitatea neamului nostru. Este o oglindire a peisajelor românești, unde cerul se întâlnește cu florile de câmp. Nu reproduc tipare rigide, ci le trec prin filtrul sufletului meu.

„Cred că dorința de a picta a fost o sămânță plantată de mult, care a așteptat anotimpul potrivit în viața mea pentru a înflori.”

 

Fiecare floare sau linie pictată este, de fapt, un cuvânt. Ce povestesc simbolurile și tradițiile locale pe care le așezați pe lemn? Există vreun model care „vă strigă” mai des, de care nu vă puteți despărți?

Fiecare punct și fiecare linie sunt un dialog. Margaretele și lalelele stilizate pe care le pictez vorbesc despre puritate și renaștere. Modelul care „mă strigă” este cel al florilor care pornesc dintr-un centru comun – îmi amintește de familie, de rădăcini. Prin ideea de „grădină pe lemn”, simt că aduc natura în interiorul caselor.

„Culorile vibrante, roșul aprins pe care îl folosesc des, amintește de pasiunea și vitalitatea neamului nostru.”

Cum ați deprins acest meșteșug? A fost o taină furată de la strămoși, o căutare solitară printre încercări și erori, sau o ucenicie sub îndrumarea unui alt meșter?

Deprinderea meșteșugului a fost o ucenicie solitară, născută dintr-o nevoie interioară de a exprima frumosul. Am învățat prin încercări, greșeli și multă răbdare, iar fiecare obiect pictat mi-a fost profesor. Am „furat” cu ochii de la meșterii mari, dar am lăsat mâna să-și găsească propriul ritm și propria identitate.

„Modelul care „mă strigă” este cel al florilor care pornesc dintr-un centru comun – îmi amintește de familie, de rădăcini.”

 

Trăim într-o eră a plasticului și a vitezei. Pentru dumneavoastră, ce reprezintă actul de a lucra manual? Este o formă de rezistență, o terapie sau un mod de a opri timpul în loc?

Într-o eră a vitezei, actul de a picta manual este, pentru mine, o formă de rugăciune și terapie. Este modul meu de a opri timpul. Nu poți grăbi uscarea vopselei și nici nu poți picta un motiv floral cu grabă. Obiectele mele au „amprentă”, nu sunt serii industriale trase la indigo.

„Am învățat prin încercări, greșeli și multă răbdare, iar fiecare obiect pictat mi-a fost profesor.”

Cum arată o zi de lucru în universul dumneavoastră? Există un anumit ritual – poate o cafea, o muzică anume sau o liniște deplină – care vă pregătește sufletul înainte ca pensula să atingă lemnul?

Ziua mea începe sub semnul liniștii. Îmi place să îmi pregătesc spațiul, să am ordine în pensule și culori. Uneori, o muzică discretă de fundal mă ajută să intru în acea stare de flux unde timpul dispare.

„Într-o eră a vitezei, actul de a picta manual este, pentru mine, o formă de rugăciune și terapie. Este modul meu de a opri timpul.”

 

Dacă ar fi să salvați o singură lucrare creată de dumneavoastră, care ar fi aceea? Ce poveste ascunde ea și de ce vă este atât de dragă?

Să salvez o lucrare?

Clar aș opri cutia albastră cu flori de camp. Ea reprezintă cerul și florile din grădină. Mi-e dragă pentru ca îmi aduce aminte de copilărie. Este ”confirmarea” că sunt pe drumul cel bun. Ea ascunde emoția începutului și teama că „nu voi putea”, transformată în bucuria că „am reușit”.

„Este ”confirmarea” că sunt pe drumul cel bun. Ea ascunde emoția începutului și teama că „nu voi putea”, transformată în bucuria că „am reușit”.”

Ce simte Dorica Albu atunci când vede un străin atingându-i lucrările? Ce emoție sperați să plece în lume odată cu obiectele care vă părăsesc atelierul?

Când văd un străin atingându-mi lucrările, simt o vulnerabilitate caldă. Sper ca în momentul în care cineva ține în mână o cutie pictată de mine, să simtă o fărâmă din liniștea pe care am avut-o eu când am creat-o. Îmi doresc ca aceste obiecte să ducă în lume un mesaj de „acasă”, de tihnă și de autenticitate.

Mai avem nevoie de meșteșugari într-o lume industrializată? Cum vedeți misiunea dumneavoastră în păstrarea identității noastre culturale?

Într-o lume industrializată, noi, meșteșugarii, suntem „paznicii memoriei”. Misiunea mea nu este doar de a vinde obiecte, ci de a reaminti oamenilor că avem o identitate culturală bogată care merită să fie trăită zi de zi, nu doar văzută în muzee.

„Într-o lume industrializată, noi, meșteșugarii, suntem „paznicii memoriei”.”

Ce le-ați spune celor care simt acea „furnicătură” în degete, dorința de a crea ceva cu mâinile lor, dar se tem să înceapă?

Celor care simt acea „furnicătură”, le-aș spune un singur lucru: Începeți! Nu așteptați să aveți pensulele perfecte sau talentul deplin. Arta se învață făcând. Lăsați-vă sufletul să greșească, pentru că din acele „greșeli” se naște adesea originalitatea.

Pentru cititorii care vor să aducă o fărâmă din arta dumneavoastră în casele lor, unde vă pot găsi și cum pot intra în contact cu lumea Doricăi Albu?

Lumea Tradițional Wood Art (Lemn cu suflet) este deschisă tuturor pe pagina mea de social media (Facebook), unde postez lucrările mele. Vă aștept acolo să povestim și să aducem împreună puțină culoare în viața de zi cu zi.

„Vreau să demonstrez că tradiția poate fi extrem de modernă și elegantă în același timp.”

 

Ce planuri aveți pentru perioada următoare? Există vreun obiect nou sau o tehnică pe care abia așteptați să o încercați și să o arătați lumii?

Abia aștept să explorez mai mult zona lăzilor de zestre de mici dimensiuni și să integrez elemente noi. Vreau să demonstrez că tradiția poate fi extrem de modernă și elegantă în același timp.

Tradițional Wood Art – este deschisă tuturor pe pagina mea de social media (Facebook).

Într-o lume în care educația timpurie este adesea privită prin prisma programelor și a rezultatelor, există oameni care reușesc să redea esența acestei profesii: conexiunea umană. Pentru ei, grădinița nu este doar un loc al primelor litere și cifre, ci spațiul în care se formează încrederea, emoțiile și primele repere de viață.

Am stat de vorbă cu Anamaria Zelincă, o educatoare  tânără, la început de drum, care își construiește o carieră în sistemul de educație cu răbdare, sensibilitate și multă dedicare, găsindu-și locul printre cei mai sinceri „profesori” – copiii. Dincolo de activități și planificări, ea vorbește despre empatie, limite, bucurie și despre acele „semințe” invizibile pe care le plantează zilnic în sufletele celor mici.

Să o cunoaștem!

Ce v-a atras către lumea copiilor mici și nu către alte niveluri de învățământ?

Cred că sunt două motive la mijloc. În primul rând, îi asociez pe cei mici cu niște îngerași…au un suflet inocent, sincer și pur. Pentru mine est un privilegiu să fiu înconjurată zilnic de ei. Iar în al doilea rând, mă regăsesc în toată ”agitația” și creativitatea de care e nevoie în activitățile de la grupă.

Există un moment din începutul carierei care v-a confirmat că sunteți pe drumul potrivit?

La început eram  destul de neîncrezătoare și temătoare. Trecerea de la  practica din liceu, unde mergeam o zi pe săptămână, la propria mea grupă a fost o schimbare mare. Am început să mă îndoiesc de mine si de ceea ce știu, însă, cu timpul, am prins curaj și m-am înscris la examenul de definitivat. Totul s-a schimbat în momentul în care am susținut prima inspecție la grupă și am primit calificativul ,,foarte bine” , alături de multe aprecieri pentru activitățile desfășurate. Atunci am simțit, cu adevărat, că sunt pe drumul potrivit. A fost momentul în care încrederea a început să înlocuiască teama.

Cum reușiți să creați o legătură autentică cu fiecare copil?

Prin dragostea reală pentru copii și această meserie. Legăturile autentice nu se construiesc forțat, ci se simt. Atunci când copilul se simte văzut, ascultat și acceptat, legătura apare firesc.

Ce v-au învățat copiii, de-a lungul timpului, despre viață?

Sunt multe lecții, însă cea mai importantă pentru mine este să fiu prezentă și să mă bucur, asemenea unui copil, de tot ce mi se oferă.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să „plantați semințe” în sufletul unui copil?

Pentru a planta semințe în sufletul unui copil, este nevoie să pregătesc terenul. Eu aleg să fac acest lucru  printr-un climat educațional cât mai benefic pentru preșcolari. Apoi, semințele pot fi plantate și îngrijite  în fiecare nouă zi pe care o petrecem împreună.

Care sunt cele mai dificile momente în această profesie și cum le gestionați?

Momentele dificile apar atunci când îmi doresc să fac mai mult, dar nu pot. Nu din rea voință, ci pentru că nu dispun mereu de resursele financiare necesare pentru a pune în practică toate ideile mele. Sunt atâtea idei si materiale folositoare, dar și costurile sunt ridicate. Aloc un buget materialelor de care am nevoie, dar nu reușesc să acopăr totul…de aceea uneori mă limitez doar la ce am.

Cum gestionați diferențele dintre copii (emoționale, sociale, familiale)?

Prin diferite povești și dialog constant. Îmi rezerv timp pentru a asculta fiecare copil atunci când are nevoie. Îmi place să le transmit ideea ca a fi diferit nu însemna ”rău”, ”greșit”, ci este perfect normal. Fiecare este special tocmai prin aceste diferențe.

Ce valori considerați esențiale în educația timpurie?

Dragostea pentru cei din jur, răbdarea, iertarea, disponibilitatea de a fi alături de ceilalți.

Credeți că sistemul educațional actual susține suficient rolul educatoarelor?

Din păcate, nu. Din păcate, nu. Așa cum am menționat și mai sus, există, în primul rând, nevoi financiare. Sunt necesare materiale pentru a face activitățile cât mai atractive; nu este suficientă o foaie și câteva creioane colorate. Cele mai multe grădinițe și școli nu dispun de un buget pentru astfel de resurse, astfel că educatoarea ajunge să investească din propriul salariu pentru a crea „magie” la grupă.
Un alt aspect este faptul că educatoarea îndeplinește adesea și roluri suplimentare, apropiate de cele ale unui îngrijitor, depășind atribuțiile prevăzute în fișa postului.

Cum ar trebui, în opinia dumneavoastră, să arate educația ideală pentru copii?

Educația ideala nu înseamnă doar acumulare de informații, ci formare de oameni.  Copilul nu vine la grădiniță doar să știe cifrele, ci și pentru a-și recunoaște emoțiile, pentru a înțelege de ce anumite comportamente sunt nepotrivite și pentru a respecta și impune limite. Consider că dezvoltarea emoțională și socială este la fel de importantă ca cea cognitivă.

Cum v-a schimbat această meserie ca om?

Această meserie m-a schimbat profund. La 19 ani, când am început această carieră, eram la rândul meu, un copil. Am crescut, am învățat și m-am modelat cu fiecare generație pe care am avut-o. În tot acest timp, am înțeles că nu pot da mai departe dintr-un ,,rezervor,, gol”, așa că acum mă asigur prima dată că eu sunt bine, pentru a putea oferi, tot ce e mai bun.

Dacă ați putea transmite un singur mesaj fiecărui copil pe care l-ați educat, care ar fi acela?

Mă bucur ca am avut ocazia să fac parte, pentru o scurtă perioadă, din viața voastră.

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, „a lăsa o urmă” în viața unui copil?

Cred că, oricât m-aș strădui,   copiii nu își vor aminti peste ani toate activitățile de la grădiniță, poate doar vag. Însă, cu siguranță, își vor aminti cum s-au simțit. Pentru mine, ,,a lăsa o urmă” în viața unui copil, înseamnă să vină cu drag la grădiniță și să se simtă  bine acolo.

Călin își privește fiul și își dă seama că ceva nu este în regulă. 

Sergiu nu spune mare lucru, dar se vede în felul în care stă, în tăcerea lui apăsătoare, în întrebările nerostite din privire: ar întreba și parcă nu ar face-o… 

Lumea din jur pare tot mai grăbită, mai apăsătoare, mai greu de înțeles pentru un copil. Iar Călin simte, cu o claritate care îl  surprinde, că nu poate schimba lumea de afară pentru fiul lui. Pentru nimeni. Dar poate face ceva mult mai important. Poate fi el locul în care neliniștea se oprește. Poate fi el cheia care risipește îngrijorarea.

Părintele: locul în care neliniștea se oprește?

Când lumea pare un haos, când vocile sunt prea puternice și totul se mișcă prea repede, copilul nu are nevoie de explicații ,,ca la carte”. Are nevoie înainte de toate nevoie de un loc sigur. Are nevoie de tine.
Fii locul în care se poate liniști când totul pare copleșitor. Fii respirația care încetinește ritmul grăbit al inimii lui. Când lumea este dură, fii tu, ca părinte, blândețea care aduce calm și stabilitate.

Într-o lume care pare tot mai agitată, mai imprevizibilă, mai zgomotoasă, copiii caută instinctiv un reper. O busolă. O ancoră. Un far aprins pe mal.
Tu poți fi acel far.

Nu poți opri furtunile din lume; nu e în puterea ta.

,,Lumea” îi va trezi, îi va provoca, îi va învăța să se adapteze. Dar înainte de toate acestea, au nevoie să știe că există un loc  unde se pot întoarce fără teamă. Un loc unde nu trebuie să fie puternici, unde nu trebuie să se apere, unde pot doar să fie. Acest loc este relația cu tine.

Când totul pare întunecat, fii lumina care nu se stinge.
Când totul pare fragil, fii rădăcina care dă tărie.
Când totul pare nesigur, fii vocea care spune: „Sunt aici. Ești în siguranță.”

Părintele este cel ce modelează felul în care copilul va vedea lumea. Din tine, părintele, învață dacă lumea este un loc periculos sau un loc în care merită să ai încredere. Din tine învață dacă emoțiile sunt  ceva de ascuns sau ceva ce poate fi ținut în brațe. Din tine învață cum arată liniștea.

Nu suntem perfecți și nu avem mereu răspunsuri. 
Este suficient să fim prezenți. Să fim stabili. Să emanăm căldură. Luminează mica lor lume, iar ei vor învăța, pas cu pas, să meargă prin cea mare. Când copilul are acasă o ancoră, poate înfrunta orice val. Iar când are un far care îl ghidează, nu se pierde, oricât de haotic ar părea totul.

— Sergiu, spune-mi… când totul pare prea mult, ce te ajută să nu-ți fie teamă?
— Când te văd pe tine liniștit, tată. Atunci simt că lumea nu are cum să se rupă.

Înainte de a o cunoaște pe Lore, este important să înțelegem că, mai presus de autoare și poetă, există un om care poartă cu sine amintirea unui copil. Un copil care visa, nu la un viitor mare, ci la o viață trăită în simplitate și armonie. Acea inocență profundă, cultivată la marginea lumii, se regăsește astăzi în fiecare cuvânt pe care îl scrie, în fiecare gest de empatie pe care îl face și în fiecare pas pe care îl dă în natură. Scrisul ei, pentru Lore, este o formă de respirație, un act terapeutic în fața haosului interior, dar și o cale prin care rămâne conectată la acea fărâmă de lumină din copilărie, la acea visare care nu cere nici validare, nici perfecțiune, doar simțire.

La fel ca în multe povești de viață, drumul său nu a fost liniar, iar fiecare etapă – filologia, pedagogia, catedra – a fost o cameră a aceleași case, un spațiu în care a învățat despre cuvinte, despre oameni și despre limitele lor. A renunțat la iluzia înțelegerii absolute a lumii și s-a împăcat cu fragilitatea umană, învățând să privească cu răbdare și empatie și cu un sens mai profund al existenței. În mijlocul acestei călătorii, scrisul s-a transformat dintr-un simplu refugiu într-o oglindă fără menajamente, în care și-a regăsit fragilitatea și vulnerabilitatea. Așa cum ea însăși a spus, fragilitatea împărtășită nu rupe, ci apropie. Și, în această apropiere, Lore a înțeles că a fi deschis față de sine și față de ceilalți nu este un semn de slăbiciune, ci de curaj. Iar poeziile ei nu sunt doar cuvinte, ci o formă de a-și regăsi respirația într-o lume în care, uneori, tăcerea și cuvintele nu sunt niciodată suficiente.

 Cartea sa, un testament al iubirii, pierderii și reîntoarcerii spre sine, este o invitație la introspecție, la a învăța din pierderi și la a înțelege că, dincolo de tot ce ne separă, există o viață interioară care merită ascultată. Lore, să-ncepem!

„Copilul din Sibiu s-a format la sat, în alt colț al țării. Petrecând adesea timpul pe câmp, visa la o lume simplă, respirată în ritmul naturii, fără grabă și fără zgomot.”

 

Înainte să existe autoarea Lore, a existat copilul din Sibiu.
Ce visa acel copil când se uita pe fereastră și cât din visul lui mai respiră astăzi în tine, chiar dacă lumea te-a purtat în alte direcții?

Copilul din Sibiu s-a format la sat, în alt colț al țării. Petrecând adesea timpul pe câmp, visa la o lume simplă, respirată în ritmul naturii, fără grabă și fără zgomot. Cu animăluțele drept prieteni de nădejde, cu fructe și legume la discreție, cu frumusețea florilor, a fluturilor, a zumzetului de albine și a susurului apei. Nu visa la ce va deveni, ci la a simți lumea mereu așa: vie și frumoasă.
Pierderea fratelui la o vârstă fragedă, și el în sine, m-au învățat că empatia și grija față de celălalt cântăresc mai mult decât propria suferință. Așa că, privind pe fereastră, copilul Lore visa la simplitate și armonie. Iar visul de a fi profesoară s-a născut tot din această nevoie: de a transmite nu doar cunoștințe, ci repere pentru a te integra în lume cu sens și umanitate.

Copilul acela încă respiră în mine, sub alte forme. Prin vorbele bune pe care le mai am pentru ceilalți, prin încurajări, prin perspectivele pe care încerc să le ofer asupra lucrurilor. Prin scris, prin tăcerea onestă atunci când cuvintele ar răni, prin retrageri necesare pentru reîncărcare, prin drumeții în natură. Prin refuzul de a mă dezumaniza ca să fiu „funcțională” sau dorită. Prin încercarea de a salva nu lumea, ci măcar o fărâmă de lumină din ea. Prin reechilibrul pe care mi-l caut după fiecare destabilizare.

Scrisul și felul meu de a fi sunt căile prin care rămân conectată la acel copil și la visul lui, chiar și acum.

„Privind pe fereastră, copilul Lore visa la simplitate și armonie.”

Filologia, pedagogia, catedra – etape ca niște camere diferite ale aceleiași case.
Ce ai găsit în fiecare și ce a trebuit să lași în urmă ca să poți merge mai departe?

Aș începe prin a spune că, sub o altă formă, locuiesc în aceeași casă.
Filologia este camera în care am descoperit pasiunea pentru cuvinte, pentru nuanțe, sensuri și profunzimile de dincolo de ele. Este una dintre camerele pe care le vizitez și astăzi, continuând să citesc atât din plăcere, cât și din angajamentul pregătirii unei teze de doctorat. N-am lăsat în urmă decât iluzia că aș putea înțelege și explica totul dincolo de cuvinte.
Pedagogia este camera în care înveți să privești omul din fața ta și să accepți că fiecare are ritmul și drumul lui. M-a învățat răbdarea, empatia și înțelegerea faptului că, deși ne dorim uneori aceleași lucruri, modalitățile și posibilitățile diferă de la o persoană la alta. Am lăsat în urmă responsabilitatea excesivă pentru ceilalți, învățând că poți conduce procesul de învățare fără a-l forța, mergând alături sau lăsând viața însăși să fie lecție.
Catedra a fost camera responsabilității. Mai mult decât atât, a fost un loc al întâlnirii și al implicării, al prezenței reale pentru celălalt. M-a învățat că nu tot ceea ce oferi este primit așa cum ți-ai dori sau se întoarce așa cum te-ai aștepta. Am lăsat în urmă o parte din mine, pentru a putea merge mai departe fără a mă pierde.

„Pedagogia m-a învățat răbdarea, empatia și înțelegerea faptului că, deși ne dorim uneori aceleași lucruri, modalitățile și posibilitățile diferă de la o persoană la alta.”

 

La ce moment din viața ta ai înțeles că a te arăta fragil nu înseamnă a te rupe, ci a te deschide – ca o rană care începe, în sfârșit, să se vindece?

Am înțeles acest lucru în momentul desprinderii de un om drag sufletului meu, alături de care am crescut și cu care am împărțit și bune, și rele. A fost momentul în care mecanismele de autocontrol și nevoia de a părea întreagă au cedat.
Atunci, viața mi-a scos în cale un om care m-a întors spre mine, altfel. Mi-a vorbit, prin exemple concrete, despre cât de fragilă este viața și despre cum ea poate continua, totuși, în ciuda rupturilor.
Așa mi-am acceptat rana, durerea și vulnerabilitatea. Și am înțeles că fragilitatea împărtășită nu rupe, ci apropie.

„Fragilitatea împărtășită nu rupe, ci apropie.”

Spui că ai început să scrii ca terapie. Îți amintești textul care a fost începutul a tot ce urma să fie?

Sincer, nu. Nu îmi amintesc care a fost primul text. Scriam încă din adolescență, în jurnale, probabil tot ca formă de terapie. Dacă ne referim la acest volum, știu doar că simțeam mult prea mult. În mine era haos, deși, la exterior, viața își urma cursul firesc.
Am ales poezia dintr-o nevoie foarte concretă: aceea de a comprima, de a aduna, de a păstra doar esența. Scrisul a devenit o formă de a nu mă pierde în gânduri și simțiri, de a le ține aproape fără să mă risipească.
Abia mai târziu am înțeles că acest gest era, de fapt, o formă de reechilibrare interioară. Poezia a fost felul meu de a da formă haosului și de a-mi regăsi respirația atunci când simțeam că mă sufoc.

„Poezia a fost felul meu de a da formă haosului și de a-mi regăsi respirația atunci când simțeam că mă sufoc.”

 

Ai făcut un salt aparent imposibil: de la catedră la cifre, de la metaforă la rigoare financiară. Cum coexistă în tine poetul și omul structurilor exacte? Se ceartă sau se țin în echilibru?

Nu cred că e vorba de un salt imposibil, ci mai degrabă de o schimbare de peisaj. Cele două roluri coexistă firesc, pentru că sunt, în fond, două fețe ale aceleiași monede.
Sunt un om organizat, analitic, rațional, cu picioarele pe pământ, obișnuit să lucreze cu dosare, cifre și criterii, să evalueze, să compare și să ia decizii argumentate.
Punctul comun dintre omul structurilor exacte și poet este ordinea, doar limbajul diferă. Unul ordonează lumea exterioară, celălalt pe cea interioară.

Cartea ta e dedicată celor care transformă „nu pot” în „se poate”. Care a fost acel „nu pot” care te-a ținut pe loc cel mai mult și ce a trebuit să pierzi ca să-l depășești?

„Nu pot”-ul care m-a ținut pe loc cel mai mult nu a fost unul interior, ci acel „nu poți” care ți se repetă suficient de mult încât ajungi să-l crezi. Un „nu poți” rostit în numele binelui, al normalității, al așteptărilor altora, dar care nu mai avea nicio legătură cu ceea ce simțeam sau eram eu.
Mult timp am confundat adaptarea cu renunțarea și validarea cu valoarea. Am ajuns să cred că trebuie să cer permisiune pentru alegeri care mă priveau exclusiv și să port roluri care mă îndepărtau de mine.
Ca să depășesc acest „nu pot”, a trebuit să pierd aprobarea. Să dezamăgesc, să stric așteptări și să accept că uneori a fi fidelă ție înseamnă să superi. Așa cum spunea cineva, am înțeles și eu apoi că nimeni nu are dreptul să-ți spună că nu ești bun la ceva și că valoarea nu vine din afară, ci din felul în care te vezi tu.
În momentul în care am ales întoarcerea spre mine, „nu pot” s-a transformat firesc în „se poate”. Nu ca un act de revoltă, ci ca un act de adevăr.

„Nu pot”-ul care m-a ținut pe loc cel mai mult nu a fost unul interior, ci acel „nu poți” care ți se repetă suficient de mult încât ajungi să-l crezi.”

Vorbești despre pierderi care se transformă în câștig. Ce pierdere te-a rescris cel mai profund, chiar dacă la început a părut o prăbușire?

Pierderea care m-a rescris cel mai profund a fost pierderea echilibrului pe care credeam că îl am. La un moment dat, prea multe repere au căzut aproape simultan, iar ceea ce părea stabil s-a dărâmat. A fost o prăbușire reală, pentru că mi-am dat seama că mă sprijineam pe cârje emoționale: oameni, roluri, relații, certitudini care țineau loc de echilibru, dar nu îl construiau cu adevărat.
Din acest gol s-a născut nevoia de reechilibrare. Am fost nevoită să renunț la aceste cârje, oricât de sigure păreau, și să învăț să stau, să merg pe propriile picioare. A fost dureros, pentru că a trebuit să fiu atentă la fiecare slăbiciune.
Ce a părut prăbușire însă, a fost de fapt, începutul unei rescrieri. Reechilibrare înseamnă nu să nu cazi, ci să ai curajul de a te reașeza, de a te centra după fiecare destabilizare.

„Am fost nevoită să renunț la aceste cârje, oricât de sigure păreau, și să învăț să stau, să merg pe propriile picioare.”

 

Pentru tine, scrisul e mai aproape de o plută de salvare sau de o oglindă fără menajamente?
Te-a salvat vreodată adevărul scris, chiar și atunci când a durut?

Pentru mine, scrisul a fost felul de a respira atunci când simțeam că nu mai am aer. Nu neapărat o plută de salvare, pentru că m-a scufundat de multe ori în stări și gânduri incomode. Dar tocmai asta m-a ajutat să mă văd, să mă înțeleg și să pot spune: asta sunt.
Adevărul scris a durut uneori, dar m-a ținut lucidă. Îmi place să cred că atunci când se face frig în mine, aprind câte o metaforă, câte un gând, ca să-mi țină de cald.
Scrisul nu e doar terapie pentru mine, ci și un univers compensatoriu, un spațiu în care pot rămâne întreagă, chiar și atunci când realul apasă.

„Adevărul scris a durut uneori, dar m-a ținut lucidă. Îmi place să cred că atunci când se face frig în mine, aprind câte o metaforă, câte un gând, ca să-mi țină de cald.”

Ce se întâmplă în tine după ce publici un text foarte intim? E mai mult eliberare sau frica aceea subtilă că ai lăsat lumea să te vadă fără armură?

E o întrebare dificilă. Știu că există păreri de genul „iar suferă” sau „vrea atenție”, dar există și oameni care înțeleg ce e dincolo de cuvinte și care apreciază atât actul creativ, cât și munca interioară din spatele lui. Cineva drag mie spunea că volumul meu e crossfit în versuri — și mi-a plăcut mult această imagine.
Eliberarea o simt atunci când scriu, nu atunci când public. Publicarea a fost, în cazul acestui volum, mai degrabă o întâmplare: un gest de recunoștință pentru omul care m-a ajutat să mă întorc spre mine.
Știu că vulnerabilitatea atrage și atacuri, și interpretări grăbite. Dar nu mi-e frică să mă dezbrac de emoții și de sentimente. Asta ne face umani. Sunt o persoană transparentă, chiar dacă îmi păstrez și spațiile mele de tăcere. Nu vorbesc mult, decât atunci când sunt în largul meu. Mai degrabă ascult.
A publica fără armură nu e o formă de slăbiciune pentru mine, ci o asumare.

Ai ales poezia într-o epocă grăbită, care scrollează mai mult decât simte. De ce poezia? Ce poate ea spune despre tine – și despre noi – ce nu ar putea spune nimic altceva?

Întrebarea e foarte bine construită, tocmai pentru că în ea se află deja și răspunsul. Am ales poezia într-o epocă grăbită pentru că nu se scrollează și nu se consumă dintr-o privire. Ea cere oprire, prezență și disponibilitatea de a te conecta cu textul și de a-l simți.
Poezia spune despre mine că sunt vie, că simt și că îmi doresc să rămân în contact cu asta. E respirație, e timp cu mine, e esențializare și conștientizare. E locul în care mă descarc și mă încarc în același timp.
Despre noi spune că, dincolo de măști și de ritmul alert al vieții, există încă o viață interioară care merită ascultată. Nu suntem doar ceea ce arătăm sau ceea ce facem, ci și ceea ce simțim.
Asta pot spune, fiecare în felul ei, toate belles arts. Poezia e doar limbajul care mi-e mie cel mai aproape.

„Dincolo de măști și de ritmul alert al vieții, există încă o viață interioară care merită ascultată.”

Dacă un cititor ar închide cartea ta în tăcere, fără să spună nimic… Ce ai spera, în adânc, că s-a mișcat în el?

Mi-aș dori ca cititorul să închidă cartea în tăcere, să nu spună nimic și să rămână puțin cu el. Aș spera să fi înțeles că, deși nu e totul roz, fiecare are în sine resorturile necesare pentru a se reechilibra după fiecare neliniște.
Aș vrea să rămână în el gândul că pe acest drum nu suntem singuri, mai ales atunci când ne avem pe noi înșine. Că există mereu și alți participanți la trafic, cu propriile grăbiri, frici și fragilități, și că felul în care îi întâlnim contează.
Dacă după carte rămâne mai multă grijă, atât pentru tine, pentru ritmul tău, cât și pentru cei din jur, atunci ceva s-a mișcat cu adevărat. Reechilibrare nu e despre a-ti umfla cauciucurile ca să ajungi undeva, ci despre felul în care mergi.

Dacă acest volum ar fi o conversație între tine și tine, care e adevărul pe care nu ai mai putut să-l eviți și a trebuit, în sfârșit, să-l spui?

Adevărul pe care nu am mai putut să-l evit și pe care a trebuit să mi-l spun, în primul rând mie, a fost că nu pot continua trăind pe pilot automat. Că nu pot să mă adaptez la nesfârșit, să port roluri, să rezist din inerție și să numesc asta echilibru.
Am acceptat că e în regulă să obosești, să te oprești și chiar să schimbi direcția. Am înțeles că a rămâne fidelă mie nu înseamnă eșec sau slăbiciune, ci onestitate. Și că reechilibrarea nu vine din a rula mai departe ignorând condițiile meteo, ci din a te asculta.
Acesta a fost adevărul: că nu trebuie să fiu tot timpul puternică pentru a fi întreagă. Și că, uneori, adevărul spus cu blândețe vindecă.

„Adevărul pe care nu am mai putut să-l evit și pe care a trebuit să mi-l spun, în primul rând mie, a fost că nu pot să mă adaptez la nesfârșit, să port roluri, să rezist din inerție și să numesc asta echilibru.”

 

Lore, lasă-ne în scris aici câteva versuri care ți-au rămas adânc în inimă, chiar și peste ani. De unde au pornit? Ce sentimente te încearcă acum când le rememorezi?

Știu că fiecare cititor rămâne cu alte versuri, dar cele care mi-au rămas mie în inimă sunt: „Mă cauterizezi./Privirea, vocea,/zâmbetul, liniștea./Toate acestea o fac” și imaginea sufletului care „a dat pe-afară,/n-a putut nici măcar frâna de mână s-o tragă”, pe care l-am privit apoi „dezvelindu-se de straiele uzate”.
Aceste versuri au pornit dintr-o întâlnire autentică, una care a produs în mine catharsisul. „Straiele uzate” sunt mecanismele de apărare pe care le îmbrăcăm ca să funcționăm, sunt bagajele emoționale care atârnă greu, sunt visurile spulberate pe care le purtăm cu noi.
Când le recitesc acum, simt recunoștință. Și îmi dau seama că, dincolo de cuvinte, ceea ce a rămas cel mai mult este liniștea dintre noi, una la care mă mai întorc uneori.

„Sunt mecanismele de apărare pe care le îmbrăcăm ca să funcționăm, sunt bagajele emoționale care atârnă greu, sunt visurile spulberate pe care le purtăm cu noi.”

Cine este Lore atunci când nu scrie, nu explică, nu demonstrează nimic? Ce parte din tine rămâne invizibilă, chiar și pentru cei care cred că te cunosc?

Un om simplu, care observă și știe multe. Care ascultă mai mult decât vorbește și își găsește bucuria în lucruri mărunte: în natură, în sport, în munte, în tăceri care nu cer să fie justificate.
Retragerea și conectarea profundă cu mine sunt părțile care rămân invizibile pentru ceilalți. Sunt momentele în care nu-mi doresc să fiu văzută, simțită sau interpretată, ci doar prezentă. Acolo unde nu e nevoie de explicații. Iar asta se întâmplă în general, așa cum îmi spunea prietena mea dragă, atunci când îmi fac sufletul țăndări doar pentru că simt și apăs pedala de accelerație, deși știu că drumul va duce în prăpastie.
Cei care cred că mă cunosc văd doar ceea ce las să se vadă. Versiunea mea recompusă și pusă la loc. În adânc rămâne o parte care se deschide rar și doar acolo unde e siguranță. Îmi place să cred că aceasta e forma mea de eleganță: nu una care se etalează, ci una care ține emoțiile lipite de suflet, fără să a le lăsa să cadă în avalanșă pe jos sau în brațe la întâmplare.

„În adânc rămâne o parte care se deschide rar și doar acolo unde e siguranță. Îmi place să cred că aceasta e forma mea de eleganță: nu una care se etalează, ci una care ține emoțiile lipite de suflet.”

Dacă această carte ar fi o urmă lăsată de tine în lume, ce ai vrea să spună despre felul în care ai iubit, ai pierdut și ai continuat?

Dacă această carte ar fi o urmă lăsată de mine în lume, mi-aș dori să spună că am iubit autentic și empatic. Că am lăsat lucrurile să curgă firesc, dar nu înainte de a fi tras de ele, de a fi luptat și de a fi mutat munții din loc atunci când mi-am dorit cu adevărat ceva. Firescul nu a fost abandon, ci un punct la care am ajuns abia după ce am înțeles că nu mai am resurse emoționale pentru doi și nici nu pot controla ceea ce se întâmplă.
Mi-aș dori să spună că orice pierdere poate fi transformată în câștig, dacă schimbi unghiul din care privești lucrurile. Că, din toate pierderile, m-am câștigat pe mine. Iar iubirea, într-un fel neașteptat, s-a întors spre mine.
Și aș vrea să spună că am continuat pentru că am înțeles că viața vine în valuri și că, așa cum spunea aceeași prietenă dragă, atitudinea e totul. Să simți viața și să te bucuri de ea așa cum e, nu e slăbiciune, ci o formă de respect față de acest dar.

„Să simți viața și să te bucuri de ea așa cum e, nu e slăbiciune, ci o formă de respect față de acest dar.”

Mă uit, curioasă și astăzi, în pocalul inimii mele și mă întreb: ce stă acolo, în sufletul de mamă?

E un amestec tainic, pe care nimeni nu l-a scris într-o rețetă și nimeni nu l-a putut cântări vreodată. Câte puteri nebănuite încap într-o inimă care, altădată, bătea doar pentru sine? Câtă liniște poate să nască un glas care știe să spună „sunt aici” fără să rostească nimic? Câtă atenție se adună în priviri care citesc înaintea cuvintelor, care simt înaintea lacrimilor?

În sufletul de mamă locuiește o răbdare fără ceas

O răbdare care nu se măsoară în minute, ci în respirații adânci. În oftaturi nerostite. În lacrimi ascunse în pernă, noaptea, când nimeni nu vede și nimeni nu aude. Dar dimineața? Dimineața răsare cu zâmbete dăruite fără măsură, ca și cum oboseala n-ar fi trecut niciodată pe acolo.

Sunt acolo dezmierdări care adună laolaltă frânturi de zi. Rețete știute pe de rost: pentru febră, pentru genunchi juliți, pentru inimi rănite. Săruturi vindecătoare, care nu apar în tratatele de medicină, dar care fac minuni (toată lumea știe asta!). Împăcări șoptite la capăt de ceartă. Ascultare adevărată, chiar și atunci când povestea e spusă pentru a zecea oară.

În miez de noapte, urechile rămân ciulite la orice foșnet. Respirația se ține la primul pas, la prima căzătură, la primul „mama, privește!”. Iar la fiecare „uite, mama!” lumea întreagă se oprește pentru o clipă și se face lumină.

Teama preschimbată în curaj

În adâncul acestui pocal stă și teamă. Multă teamă. Dar e o teamă preschimbată în curaj. O oboseală îmbrăcată în blândețe. O renunțare la sine care nu se plânge, ci doar face loc. Visuri mutate dintr-un an în altul, puse la păstrare, cu grijă. Rugăciuni adânci, spuse fără glas, pentru pași siguri și drumuri drepte.

Și mai e ceva: o tărie tăcută de a fi sprijin și adăpost. De a fi far și stabilitate într-o lume care aleargă prea repede. Mama e, pe rând și toate deodată, doctor de urgență și profesor răbdător, arhitect de visuri și designer de costume pentru serbări, corepetitor, bucătar vestit în propria bucătărie, povestitor neîntrecut la ceas de seară, judecător drept între frați, fizioterapeut pentru glezne sucite, florist al bucuriilor mici, pictor de amintiri și avocat devotat al copilului său în fața lumii.

Câte grame din fiecare? Cine ar putea măsura proporția exactă a iubirii care leagă toate acestea laolaltă?

Adevărul e că nimeni nu poate. Pentru că sufletul de mamă nu se cântărește. Se trăiește.

Din amestecul acesta cresc oameni. Oameni care vor purta mai departe, poate fără să știe, liniștea, curajul și blândețea învățate acasă. Din el se face lumea: puțin mai bună, puțin mai caldă, puțin mai întreagă.

Iar în pocal, oricât ai privi, nu vei vedea niciodată capătul. Doar iubirea. MEREU.

Mărțișorul – un simbol cultural românesc devenit Patrimoniu Imaterial al Umanității

Mărțișorul este astăzi una dintre cele mai iubite tradiții românești, o sărbătoare ce marchează începutul primăverii, dar și o legătură profundă cu istoria, credințele și obiceiurile strămoșești. Practica de a oferi și purta mărțișoare, acest simbol al reînnoirii vieții și al echilibrului dintre forțele naturii, este o adevărată emblemă a culturii românești, dar și a altor culturi din sud-estul Europei.

Originile acestei tradiții se regăsesc în vechile credințe și obiceiuri ale geto-dacilor și romanilor, fiind asociate cu ideea de regenerare, protecție și armonie între polaritățile naturii – iarnă și vară, frig și căldură, viață și moarte. De-a lungul secolelor, mărțișorul a evoluat de la un obiect ritualic, purtat pentru protecție, la o podoabă purtată în piept sau la mână, un simbol al frumuseții și al purității.

Inițial, mărțișorul era o amuletă ce conținea un șnur alb și roșu, cu rolul de a proteja purtătorul de forțele malefice, de boli și de deochi. În unele regiuni ale României, acest șnur era legat nu doar la gâtul copiilor sau al adulților, ci și de ușile și feroneriile caselor, sau chiar de coarnele vitelor, pentru a alunga spiritele rele și a proteja gospodăria. Tradiția se continua până la 9 martie, sau chiar mai târziu, în funcție de zonă, atunci când mărțișorul era purtat până la înflorirea primelor flori de primăvară sau până la întoarcerea berzelor. Dar mărțișorul nu este doar un simbol al primăverii și al protecției. Este și o celebrare a legăturii dintre om și natură, o sărbătoare a reînnoirii și a echilibrului. Roșul și albul șnurului mărțișorului simbolizează, în mod subtil, polaritățile universului: viață și moarte, soare și lună, bine și rău. Această dualitate, transpusă în fiecare obiect tradițional, exprimă o filozofie a echilibrului perfect între forțele naturii, iar mărțișorul devine astfel un simbol al armoniei universale.

Mărțișorul în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității

Un moment de referință pentru tradiția mărțișorului a avut loc pe 6 decembrie 2017, când Comitetul Interguvernamental al UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a votat înscrierea „Practicilor culturale asociate zilei de 1 Martie (Mărțișorul)” în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Această decizie a venit în urma unui demers multinațional coordonat de România, în colaborare cu Republica Moldova, Macedonia și Bulgaria. A fost un proces deosebit de complex, care a necesitat contribuția unei echipe de specialiști din domeniu, cercetători, autori și autorități guvernamentale din cele patru țări.

Din partea României, grupul de lucru a fost coordonat de doamna academician Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române și președinte al Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, la aceea vreme. Acest proiect a fost susținut activ de cercetători de renume precum Ioana Fruntelată, Doina Ișfănoni și Iulia Wisosenschi, care au adus expertiză și autoritate în promovarea valorii universale a acestei tradiții.

Înscrierea Mărțișorului pe lista UNESCO reprezintă un succes major pentru cultura românească, dar și pentru întreaga regiune a sud-estului Europei, care își găsește identitatea comună în tradiții ce leagă națiuni diverse. Aceasta nu este doar o recunoaștere a valorii Mărțișorului ca simbol cultural, ci și un mod prin care tradițiile noastre pot fi împărtășite cu lumea întreagă, contribuind la diversitatea culturală globală.

O sărbătoare ce depășește granițele

Deși Mărțișorul este cel mai cunoscut în România și Republica Moldova, tradiția este împărtășită și în alte părți ale lumii, precum Macedonia și Bulgaria. În fiecare dintre aceste culturi, mărțișorul are o semnificație aparte, dar elementele comune sunt clare: șnurul roșu și alb, simbolul protecției și al reunirii la frigul iernii, și, de asemenea, dorința de prosperitate și frumusețe.

Pentru români, mărțișorul este legat de ritualuri de primăvară și de întoarcerea ciclică a naturii. Mărțișoarele sunt oferite, de obicei, femeilor și fetelor, dar ele sunt purtate și pentru a atrage noroc și a alunga ghinionul. În unele zone, obiceiul de a arunca mărțișorul la întoarcerea berzelor este o practică simbolică prin care purtătorul își dorește un an cu un ten mai curat și mai luminos.

După 17 ani petrecuți la catedră, predând limba engleză copiilor și adulților deopotrivă, a ales să își multiplice impactul trecând din sala de clasă într-un rol de leadership educațional. Astăzi, în cadrul programului Teach for Romania, Lucian Grigorescu coordonează și mentorează profesori care predau în comunități vulnerabile, sprijinindu-i să devină lideri ai schimbării în școlile lor.

În paralel, prin Asociația Împreună pentru Miroslava, contribuie direct la susținerea copiilor aflați în risc educațional. În acest interviu, vorbim despre tranziția de la profesor la manager de profesori, despre singurătatea din sistemul de învățământ și despre cum poate fi construită, pas cu pas, o schimbare reală în educație.

Cum a fost tranziția de la profesor de limba engleză la manager de profesori?

Am predat timp de 17 ani limba engleză, începând de la clasa 0 până la clasa a XIII-a, la liceu seral, și am avut cursuri și pentru adulți. Această experiență largă cu oamenii de toate vârstele mi-a oferit o bază solidă pe care nu aș fi putut să o construiesc altfel. După atâția ani petrecuți la catedră, am simțit că e momentul să ofer mai departe din ceea ce am acumulat, iar oportunitatea oferită de Teach for Romania a venit exact când îmi doream să măresc impactul la nivel național.

În programul Teach for Romania lucrez cu 20 de profesori, timp de doi ani cât sunt în program. Le sunt mentor și ghid, merg fizic la orele lor de trei ori pe an, le vizitez comunitățile din care fac parte și le cunosc copiii. Împreună căutăm să dezvoltăm continuu perfecționarea lor, relația cu comunitatea și implicarea ei în activitățile școlare, alături de colegi din cancelarie și de părinți. Nu a fost o ruptură, ci o continuare firească a aceleiași misiuni, doar că acum lucrez prin oameni, nu doar cu ei.

Ce ai descoperit despre sistemul educațional după ce ai ieșit din clasă?

Cred că principalul lucru pe care l-am descoperit a fost că, în fond, cu toții aveam aceleași temeri și frici comune: că nu suntem îndeajuns de buni, că multe lucruri nu primesc o anumită validare din nicio direcție, de unde vine și nesiguranța dacă facem sau nu bine anumite lucruri la clasă. Această singurătate profesională este, de fapt, una dintre cele mai mari probleme ale sistemului nostru de învățământ.

Tocmai de aceea mă bucur mult pentru cei care aleg să vină în programul Teach for Romania, unde au comunitatea alături de ei încă din prima zi la catedră. Atât echipa de profesioniști din asociație, cât și comunitatea de profesori sunt acolo pentru a sprijini și a îndruma de fiecare dată când este nevoie. Singurătatea dispare, iar în locul ei apare sentimentul că nu mergi singur pe un drum greu, ci mergi împreună cu alții care înțeleg exact prin ce treci.

Care este cea mai mare diferență între a lucra cu elevii și a lucra cu profesorii?

Cel mai important aspect este că atunci când lucrezi cu profesorii, intri în zona schimbării sistemice. Lucrul cu elevii necesită multă energie și empatie directă, zi de zi, ora de ora. Lucrul cu profesorii necesită răbdare strategică și mult tact diplomatic, pentru că schimbarea unui adult vine mai lent și mai greu decât cea a unui copil.

Dar ceea ce face munca aceasta valoroasă este tocmai efectul ei multiplicator. Ceea ce construiești împreună cu un profesor se propagă mai departe către colegii lui de cancelarie, către elevii lui, către comunitatea în care lucrează. Dintr-o singură relație de mentorat pot crește zeci, poate sute de destine transformate. Acesta este motivul pentru care am ales să fac pasul acesta.

Ce te-a motivat să continui în educație, dar dintr-un rol diferit?

Nu mă văd activând în alte roluri decât cele din educație. Timp de 17 ani am putut observa cu ochii mei cum educația este singurul lucru care poate face o diferență reală în viața unui om și o poate schimba atât în bine, cât și în rău, prin absența ei.

Am văzut sute de copii care au rupt lanțul social al sărăciei din familie, reușind prin forțele proprii să-și schimbe complet destinele. Tocmai de aceea mi-am dorit un rol care să aibă impact asupra mai multor profesori, care, se răsfrânge asupra unui număr mai mare de elevi. Dacă printr-un profesor pot ajunge la 30 de copii pe an, printr-un manager de profesori pot ajunge, indirect, la câteva sute. Matematica aceasta simplă m-a convins că e calea potrivită.

Ce competențe din perioada de profesor te ajută cel mai mult acum?

Sunt mai multe, și fiecare dintre ele și-a dovedit valoarea în mod neașteptat de clar în noul meu rol.

Prima este capacitatea de a traduce complexitatea în simplitate. Ca profesor, înveți să iei un concept abstract și să-l livrezi într-o formă accesibilă. Acum fac același lucru cu profesorii pe care îi coordonez: le explic instrumente de leadership sau de pedagogie în limbaj uman, nu academic.

A doua este gestionarea grupurilor dificile. O clasă de 30 de elevi este cel mai imprevizibil mediu de lucru posibil. Dacă ai supraviețuit ani de zile acestei provocări, orice altă dinamică de grup ți se pare mai ușor de gestionat.

La fel de importantă este inteligența emoțională. Învățământul te forțează să înțelegi ce se află în spatele unui comportament sau al unei performanțe slabe. Acum folosesc aceeași lentilă pentru a înțelege un profesor care trece printr-o perioadă dificilă sau care se îndoiește de sine.

Și, poate cel mai valoros, mentoratul și dezvoltarea celorlalți. Un profesor bun nu livrează doar informație, ci construiește oameni. Asta fac și acum, doar că oamenii pe care îi construiesc sunt ei înșiși constructori de generații.

Ce înseamnă, concret, rolul de manager de profesori?

Rolul managerului de profesori în cadrul Teach for Romania este unul complex, vizând transformarea participanților în lideri capabili să producă schimbări sistemice în educație.

Concret, asta înseamnă că planific și evaluez procesul de dezvoltare al fiecărui profesor prin vizite directe la clasă, sesiuni de feedback constructiv și coaching personalizat. Merg fizic în școlile lor, stau în bănci, observ, notez și apoi discutăm față în față despre ce a funcționat și ce nu.

Ghidez fiecare profesor pe trei paliere esențiale: autocunoaștere și dezvoltare personală (leading self), abordarea strategică a învățării (leading learning) și mobilizarea comunității pentru schimbare (leading change). Iar pe termen lung, îi pregătesc să continue să contribuie la transformarea sistemului, fie că rămân la catedră, fie că devin formatori, fie că influențează politici publice sau inovează social.

Sunt, dacă vreți, atât oglindă, cât și busolă pentru fiecare dintre profesorii mei.

Care sunt cele mai frecvente provocări ale profesorilor din program?

Provocările sunt reale și variate, și vin din mai multe direcții simultan.

Prima și cea mai grea este contextul socio-economic extrem de dificil. Profesorii lucrează în comunități unde aproximativ 42% dintre copii trăiesc în risc de sărăcie și excluziune socială. Asta înseamnă că, înainte de a preda o lecție de matematică sau de română, un profesor trebuie adesea să gestioneze nevoi de bază ale elevilor, de la foame și frig, până la bariere culturale care fac educația să pară ceva inaccesibil sau inutil.

A doua provocare este reziliența personală. Programul este intensiv, iar profesorii trebuie să treacă printr-un proces accelerat de autocunoaștere în timp ce predau, în timp ce se adaptează și în timp ce încearcă să nu se prăbușească sub greutatea așteptărilor ridicate față de ei înșiși.

O altă provocare frecventă este rezistența la schimbare din partea sistemului, fie că vine din partea colegilor mai vechi de cancelarie, a părinților neîncrezători sau a autorităților locale lipsite de resurse.

Și, în final, există provocarea tranziției după cei doi ani de program, când fiecare absolvent trebuie să decidă conștient cum va continua să contribuie la transformarea educației. Acea decizie nu este niciodată ușoară, dar tocmai de aceea construim o comunitate de alumni care să îi susțină și dincolo de program.

Cum susții dezvoltarea profesională a unui profesor la început de drum?

Pentru un profesor debutant este esențial să știe că nu e singur. Asta este, de fapt, fundația oricărei forme de sprijin pe care o ofer: să-i transmit că are pe cineva alături care crede în el și care va fi acolo atunci când lucrurile devin dificile.

De-a lungul celor doi ani de program sunt prezent prin mai multe forme de intervenție. Merg fizic la orele lui, observ și ofer feedback axat pe soluții concrete. Lucrăm împreună la Planul Personal de Leadership, prin care transformăm provocările zilnice în oportunități de creștere. Avem sesiuni regulate de coaching în care procesăm împreună atât succesele, cât și eșecurile, tocmai pentru a preveni fenomenul de burnout.

Susținerea este structurată pe cele trei paliere de leadership: îl ajut să se cunoască pe sine (leading self), îi ofer instrumente pentru a preda strategic, astfel încât fiecare copil să facă progrese vizibile (leading learning), și îl ghidez în a mobiliza comunitatea din jurul școlii lui (leading change).

Dincolo de toate acestea, îl conectez cu o comunitate de practică formată din colegi care trec prin experiențe similare, cu resurse didactice inovatoare și cu o rețea de parteneri care pot aduce valoare suplimentară în școala lui. Singurătatea este unul dintre cei mai periculoși inamici ai unui profesor la început de drum. Rolul meu este să o eliminăm împreună.

Ce ai învățat tu, ca lider, lucrând cu profesori aflați în contexte dificile?

Am învățat, mai presus de orice, că leadershipul în educație nu este despre a controla sau a livra soluții perfecte, ci despre a oferi putere altora, empowerment, astfel încât ei să ajungă să creadă că pot schimba lumea, chiar și dintr-o sală de clasă cu soba defectă.

Lucrul cu profesorii care activează în comunități vulnerabile m-a învățat o lecție profundă de adaptabilitate și umanitate. Am înțeles că reziliența nu înseamnă să nu cazi, ci să știi de ce te ridici. Am văzut profesori care plângeau după o zi grea și care a doua zi intrau în clasă cu zâmbetul pe față, pentru că știau că pentru copiii de acolo, ei sunt singurul reper stabil.

Am mai înțeles că uneori cel mai important lucru pe care îl poți face ca lider nu este să dai un sfat bun, ci să stai pur și simplu alături. Să asculți. Să validezi. Să reamintești că munca grea contează, chiar și atunci când rezultatele întârzie să apară.

Fiecare profesor cu care am lucrat m-a transformat și pe mine. Și pentru asta le sunt recunoscător.

Cum vezi rolul ONG-ului înființat în completarea sistemului public de educație?

Fiecare comunitate are nevoie, uneori, să fie „luată în brațe”. Are nevoie de cineva care să fie alături de ea, nu doar prin proiecte frumoase pe hârtie, ci prin prezență reală, zi de zi.

Rolul unui ONG nu este să înlocuiască sistemul public, ci să fie partenerul lui strategic, un fel de laborator de soluții care poate acționa acolo unde statul, prin natura lui birocratică, ajunge mai greu sau mai lent. Sistemul public oferă educație în medie; un ONG poate oferi educație personalizată, adaptată nevoilor reale ale fiecărei comunități.

La Asociația Împreună pentru Miroslava, am înțeles asta de la bun început. Am pornit acum cinci ani cu patru cluburi bazate în întregime pe voluntariat: clubul de meditații gratuite, clubul de pictură, clubul de lectură și clubul de sah. Și din prima noastră intervenție am înțeles cât de mare poate fi diferența când cineva crede în potențialul unui copil la momentul potrivit.

Îmi amintesc două fete din clasa a VIII-a, dintr-o familie cu zece copii, care locuiau cu toții în două camere. Au venit la noi cerând ajutor pentru examenul de final de an. Visul lor era să intre la liceu. Profesorul de matematică a fost descurajat după prima testare, una luase 1,60, cealaltă aproape 3. Mi-a spus direct că nu avem nicio șansă să le ajutăm în timpul rămas. Am insistat. Și la sfârșitul anului, una a obținut media 7,32 la examene, iar cealaltă 8,12.

Azi, una este campioană la șah, cu titluri la concursuri locale și naționale. Cealaltă a participat la olimpiada de geografie. Ce a contat? Că cineva a crezut în ele.

Acesta este rolul ONG-ului, să fie acel cineva pentru fiecare copil care altfel ar rămâne invizibil pentru sistem. Și de cinci ani, la Asociația Împreună pentru Miroslava, avem zeci de astfel de povești. Fiecare dintre ele este motivul pentru care continuăm.

Suzana și Daciana Vlad, cunoscute drept „Gemenele folclorului maramureșean”, sunt mai mult decât două voci care cântă împreună: sunt un singur glas care poartă satul, credința și rânduiala Maramureșului dincolo de timp. Născute și crescute în ritmul horilor, al bisericii de lemn și al portului purtat cu respect, cele două surori au transformat folclorul într-o misiune de viață.

Legătura lor cu cântecul s-a născut firesc, în familie, și s-a consolidat prin muncă, disciplină și credință. Deși au ales drumuri academice diferite – muzica și etnologia – arta și știința se întâlnesc în activitatea lor într-un mod profund: dau glas tradiției și totodată îi descifrează sensurile, iar împreună o transmit mai departe cu responsabilitate și adevăr.

Cântecele vechi sunt cântate cu respect, iar cele aduse în „straie noi” își păstrează inima neatinsă. Pentru Suzana și Daciana, modernul ajută tradiția să ajungă la inimile generațiilor tinere, ceea ce sincer vă spun, e mare lucru și de mare nevoie astăzi.

Aceeași viziune se regăsește și în proiectul „Albastru Rural”, unde simbolurile satului, inspirate de albastrul de Săpânța, devin limbaj artistic contemporan – o chemare de „a înflori acolo unde ai fost sădit”.Cu peste două decenii de activitate, albume, turnee și proiecte culturale, Suzana și Daciana Vlad rămân fidele unui legământ simplu și profund: acela de a duce Maramureșul mai departe, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

Suzana, Daciana, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea de a croi această poveste.

Să-ncepem!

„Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag.”

 

Mă bucur tare mult să putem împleti o poveste, o țesătură de amintiri, emoții și visuri. Suzana, Daciana, cine sunt ,,gemenele folclorului maramureșean”? Ce luați cu voi de acasă când plecați prin lume?

Bună să vă fie inima tuturor!!

Noi „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port. Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag, cu portul îmbrăcat cu respect, nu cu grabă.
Când plecăm prin lume, nu plecăm niciodată singure. Luăm cu noi „acasă”: satul nostru, mirosul de fân cosit, liniștea bisericii, glasul bunicilor și credința că tradiția nu se pierde cât timp este dusă mai departe cu inimă curată. Oriunde ajungem, Maramureșul merge cu noi, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

„Noi, „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port.”

 

În Maramureș, pruncii cresc printre clopote de biserici, strigături de joc și miros de fân cosit. Dacă ați închide ochii, ce chip al copilăriei ar veni întâi spre voi?

Dacă am închide ochii, primul chip al copilăriei care vine spre noi este biserica veche de lemn „Sfântul Nicolae”, așezată chiar lângă casa noastră. Pentru familia noastră a fost un stâlp, un loc de sprijin și de rânduială. Acolo am ascultat primele pricesne, acolo am învățat ce înseamnă tăcerea, rugăciunea și respectul. Duminica nu exista alt drum, pașii noștri știau singuri cărarea spre biserică.
Astăzi, biserica poate fi vizitată, dar slujba se mai ține doar în Vinerea Mare, la Prohodul Domnului. Și poate tocmai de aceea emoția e și mai adâncă, pentru că acel loc adună în el toată copilăria noastră, toate rugăciunile spuse și nespuse, și le păstrează, tăcut, așa cum numai lemnul vechi știe să păstreze sufletul unui sat.

V-ați născut împreună și ați crescut împreună. Când ați simțit că glasurile voastre nu mai sunt două, ci unul singur care povestește Maramureșul?

La început, „glasul nostru împreună” a fost o dorință a părinților. Aveam doar 7 ani când am pornit pe drumul cântecului, fără să știm unde duce. Nici noi, nici părinții noștri nu aveam planuri mari, era doar bucuria de a cânta, curată, ca în casa părintească.
Crescând împreună, am repetat, am urcat pe scene, ne-am emoționat și ne-am sprijinit una pe alta. Așa am simțit într-o zi, că nu mai suntem două voci separate, ci un singur glas care spune aceeași poveste, povestea Maramureșului.
Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.

„Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.”

 

Ați ales drumuri diferite, dar surori de destin: muzica și etnologia. Cum se împletește știința cu arta în inima voastră?

Deși am ales drumuri diferite din punct de vedere al studiilor, nu ne-am despărțit niciodată cu adevărat. Muzica și etnologia pornesc din aceeași rădăcină: dragostea pentru sat, pentru om și pentru ceea ce ne definește. Amândouă trăim folclorul prin glas, îl cercetăm, îl ascultăm și îl înțelegem în profunzime, completându-ne atât de frumos prin informațiile acumulate de-a lungul anilor.
Știința ne ajută să știm de ce se cântă așa, iar arta ne lasă să simțim cum se cântă. Ele nu se contrazic, ci se completează. Așa se împletesc în inima noastră, firesc, ca două fire din aceeași țesătură.

„tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.”

 

„Cântecul este cartea de identitate a unui neam”, spunea Anton Pann. Ce file ați descoperit în această carte și pe care le purtați cel mai aproape de suflet?

În cartea aceasta a neamului, am descoperit file vechi, îngălbenite de timp, dar vii prin oamenii care le-au purtat mai departe. De mai bine de zece ani ne compunem singure repertoriul, cu grijă și cu răspundere, dar cântecele culese din popor sau cele lăsate moștenire de interpreți care au dat rost și nume Maramureșului vor rămâne mereu lipite de inima noastră.
Sunt cântece care nu ne aparțin, ci ne-au fost încredințate. Le cântăm cu respect, așa cum le-am primit, pentru că ele au trecut prin zeci, poate sute de ani, fără să-și piardă adevărul. Iar asta ne învață ceva simplu: tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.

Fiecare artist are un dascăl care i-a schimbat viața. Cine v-a dăruit lumina primului pas sigur?

Aici aș vrea să răspund eu, Suzana.
Primul meu pas sigur a fost luminat de profesoara Rodica Gheorghiu, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetul Marmației. A crezut în mine într-un moment fragil, când visul conservatorului a apărut târziu și fără pregătirea „corectă”, deoarece nu eram la un liceu cu profil, dar aveam multă dorință. Timp de trei luni, aproape zi de zi, m-a pregătit cu o generozitate rară, fără să ceară nimic în schimb, decât să nu renunț. Într-o perioadă dureroasă pentru familia noastră, după pierderea tatălui, a înțeles cât de mult însemna muzica pentru mine și a ales să creadă în visul meu chiar și atunci când era greu. Îi port o recunoștință profundă pentru lumina și încrederea dăruite atunci, când aveam cea mai mare nevoie de ele.

Un alt reper esențial în formarea noastră este profesorul Ioan Bocșa, omul căruia îi datorez, în mare parte, ceea ce noi suntem azi. Timp de zece ani am făcut parte din Ansamblul „Icoane”, unde, dincolo de rigoare, tradiție și informații prețioase, am primit o lecție mult mai rară: ce înseamnă să fii OM.
Prin exemplu, nu prin cuvinte mari, ne-a format caractere, nu doar artiști, iar această moștenire ne însoțește și astăzi.

„Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim.”

 

Cântați folclor curat, dar și cântece aduse în straie noi. Cum păstrați firul roșu al autenticului când înnodați tradiția cu modernul?

Firul roșu al autenticului îl păstrăm prin respect. Respect pentru cântecul vechi și pentru oamenii care l-au trăit înaintea noastră. Când îl aducem în „straie noi”, nu îi schimbăm inima, ci doar îi dăm o altă respirație, ca să poată ajunge și la generațiile de azi. Modernul, pentru noi, nu vine să șteargă tradiția, ci să o poarte mai departe, cu aceeași emoție, dar într-un limbaj pe care prezentul îl poate înțelege.
Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim. Atât timp cât nu știrbim din frumusețea Maramureșului și tot ceea ce facem este gândit cu înțelepciune, simțim că suntem pe drumul bun. Prin fiecare proiect ne dorim să apropiem tinerii de folclor, să le arătăm că tradiția nu este ceva prăfuit, ci vie, profundă și actuală. Atunci știm că misiunea noastră este împlinită.

„Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre.”

 

Dacă viața voastră ar fi un cântec care curge printre dealuri și ulițe de Maramureș, care ar fi melodia lui? Și ce refren ar reveni mereu, ca o inimă care bate peste toate poveștile voastre?

Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre. În el ne regăsim drumul, legătura dintre noi, rădăcinile și rostul nostru. Refrenul revine ca o inimă care bate mereu la fel, amintindu-ne cine am fost, cine suntem și cine vom rămâne, indiferent de poveștile pe care le vom aduna pe cale.

Când ați dus cântecul din sat pe scenă, ce ați simțit în privirea oamenilor rămași acasă? A fost mândrie, mirare sau o rugă tăcută să nu uitați niciodată de unde veniți?

În privirea celor rămași acasă am citit emoții diferite. În familie a fost multă mândrie și bucurie curată, o susținere care ne-a ținut drepte de la început. Dincolo de ea, au existat și priviri îndoielnice, poate oameni care nu au crezut în noi, nu știm dacă din cauza propriilor neîmpliniri sau pentru că atât au putut oferi în acel moment. Nu le purtăm reproș. Toate aceste reacții ne-au învățat însă același lucru: să nu uităm niciodată de unde venim și să lăsăm cântecul să vorbească, mai sincer decât orice explicație.

Îmi place tare mult o vorbă: ,,să înflorești acolo unde ai fost sădit” … Suzana, Daciana, albastrul de Săpânța a făcut din cimitir un poem viu. Cum ați reușit să transformați această culoare într-o poveste personală și într-o chemare artistică – ,,Albastru Rural”?

„Să înflorești acolo unde ai fost sădit” ne definește profund. Albastrul de Săpânța, a devenit pentru noi un limbaj. Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.
Faptul că a ajuns la tineri ne spune că am reușit. Proiectul își are rădăcina și în cercetarea academică a Dacianei, din lucrarea ei de doctorat, publicată anul acesta, despre care vom vorbi mai pe larg la momentul lansării. Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi. Cei care ne poartă știm că simt la fel ca noi.
Vrem pe această cale, să îi anunțăm pe toți cei care vor citi acest interviu, că anul acesta venim cu o nouă colecție de hăinuțe pictate manual, „Albastru Rural”.

„Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.”

 

În colecția voastră ați cusut haine cu povești. Ce vă inspiră și ce vă dă încredere să continuați?

Ne inspiră, înainte de toate, viața satului și copilăria noastră trăită la țară, obiceiurile, ritmurile simple, gesturile care dau sens fiecărei zile. Hainele noastre poartă aceste povești pictate cu grijă, din drag pentru locul binecuvântat din care venim, numit Maramureș și pentru oamenii care sunt și trăiesc ca noi. Încrederea de a continua ne vine din felul în care proiectul a fost primit încă din 2020, din susținerea oamenilor, din curiozitatea lor sinceră de a descoperi ce idei mai aducem. Atâta timp cât simțim această legătură vie, știm că drumul nostru merge mai departe.

„Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi.”

 

Casa bunicii – peste 100 de ani de viață între pereții ei. Cum a fost întâlnirea cu ea după ce a renăscut? Mai păstra mirosul lemnului ars și glasul copilăriei?

Da, mirosul lemnului ars și glasul copilăriei s-au păstrat cu sfințenie. Întâlnirea cu casa bunicii, după ce a renăscut, a fost mai degrabă o reîntâlnire cu noi înșine. Noi nu am schimbat sufletul ei, ci doar am făcut amintirile mai vii.
O parte dintre cei care au crescut între acei pereți nu mai sunt astăzi printre noi, dar memoria lor trăiește prin această căsuță. Prin astfel de case din Maramureș, rămâne mărturie că „maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

Mulți duc satul spre oraș. Voi ați adus arta acasă, în sat. Cum vedeți satul românesc peste o generație – muzeu frumos sau loc viu, care respiră încă prin oameni?

Credem că satul românesc va rămâne viu atâta timp cât vor exista oameni care să vorbească despre el și, mai ales, să-l trăiască. Cât timp cineva va îmbrăca portul popular, o să horească horele, va merge la biserică și va păstra rânduiala, satul nu va deveni muzeu, ci va continua să respire prin oameni. Generația noastră are o misiune grea, dar frumoasă: să transmită mai departe acest drag de tradiție. Nu este totul pierdut, cu fiecare generație se vor găsi alte „strategii” prin care ceea ce este mai sfânt în poporul nostru va merge mai departe.
Credem în asta!!

„maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

 

Nu demult ați bucurat sufletele oamenilor cu un frumos turneu de colinde și vreau să vorbim despre asta. Colindul e „liturgia casei”, cum spun etnologii. Cum îl simțiți voi: ca pe un ritual, ca pe o sărbătoare sau ca pe o rugă de lumină?

Am avut un turneu minunat intitulat „Sub fereastră la om bun”, în care ne-am întâlnit cu mii de oameni iubitori de colind. În cadrul turneului am lansat și albumul cu numărul 9, intitulat „Colindați, măi oameni buni”. A fost turneu aniversar pentru cei 20 de ani de carieră artistică. Pentru noi, colindul este o sărbătoare care împletește credința cu lumina. Deși unii etnologi spun că odată urcat pe scenă colindul își pierde din esență, noi nu vedem lucrurile așa. În vremurile pe care le trăim, dacă nu am duce colindul și acolo, tinerii ar uita încet să mai colinde. Fie că vorbim de cântece de Crăciun sau de colindele străbune, nu trebuie să pierdem bucuria pe care o aduc în sufletele oamenilor și sensul real al sărbătorii. În loc să ne cramponăm doar de reguli etnologice, căutăm căi să ținem tradiția aproape de inimile generațiilor tinere.

Există un colind care vă sfâșie de emoție de fiecare dată, chiar și după ce l-ați cântat de zeci de ori?

Nu știm dacă așteptai un alt răspuns, sau poate știai si tu că vom da acest răspuns, dar colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital. Chiar și după zeci de interpretări, fiecare moment este special, pentru că bucuria și emoția oamenilor care îl trăiesc împreună cu noi fac ca fiecare interpretare să fie unică. De aceea îl cântăm mereu cu aceeași dragoste și entuziasm.

„Colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital.”

 

În Maramureș, colindatul aduna oamenii și întărea legături. Ce ați vrea să ducă publicul acasă, după ce vă ascultă colindele?

Ne dorim ca publicul să ducă acasă mai mult decât muzică, să ducă bucuria sărbătorii Crăciunului, sentimentul de iubire și unitate. Să simtă că în colind există credință, dar și bunătate, acea bunătate care leagă oameni și inimile lor. Fiecare colind să fie o amintire vie că, dincolo de agitația zilnică, există momente în care ne oprim, ne privim în ochi și ne simțim împreună, parte din aceeași poveste frumoasă a vieții și a tradiției.

„Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”.

 

Ce planuri aveți pentru acest an 2026?

Pentru 2026 ne-am concentrat în primul rând pe câteva proiecte dragi nouă. Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”. Tot anul acesta după cum am mai spus și mai sus, revenim și cu o nouă colecție „Albastru Rural”, iar Daciana își va lansa cartea de doctorat.
În luna Martie, vom lansa o frumoasă priceasnă, compoziție proprie, pregătită special pentru postul Paștelui.
În prima parte a anului ne focusăm pe aceste proiecte, iar despre următoarele planuri și visuri vom vorbi la următorul interviu, vrem să păstrăm puțin mister și emoție pentru momentul potrivit.

„Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.”

 

Ce îi șoptiți lui Dumnezeu când sunteți doar voi și gândurile voastre?

Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.
Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici. Îi mulțumim și pentru momentele grele, și pentru persoanele mai puțin omenoase, pentru că tocmai ele ne-au învățat cine suntem astăzi. Și în liniștea gândurilor noastre, Îi șoptim că ne dorim să fim demne de tot ce am primit și să răspândim mai departe iubire, credință și frumusețea rădăcinilor noastre.

„Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici.”

 

Sunteți artă. Iar arta, necesită sacrificii, muncă și perseverență. Cum reușiți să vă păstrați echilibrul într-o lume care tremură?

Nu tot timpul este ușor, dar știm că avem un drum și am ajuns în punctul carierei în care înțelegem care ne este rostul. Nu ne mai împiedicăm de fiecare obstacol, așa cum făceam la începuturi, pentru că scopul nostru este clar: să lăsăm urme frumoase pe acest pământ. Arta ne definește și ne ghidează, iar echilibrul îl găsim în credință, în rădăcini și în ceea ce iubim să facem, zi de zi.

Ce v-a determinat să transformați dragostea pentru folclor și tradițiile maramureșene într-un proiect educațional precum tabăra „Albastru Rural” și ce impact vă doriți să aibă această experiență asupra participanților?

Pentru noi, tabăra Albastru Rural nu este doar un eveniment, ci o continuare firească a drumului pe care l-am început în folclor. Ne-am dorit să creăm un spațiu în care tradiția să nu fie doar cântată pe scenă, ci trăită cu adevărat. De aceea am gândit această experiență de cinci nopți, în regim all inclusive, astfel încât participanții – fie copii, fie adulți – să se bucure pe deplin de tot ceea ce înseamnă Maramureș autentic: cursuri de interpretare folclorică alături de noi, ateliere de olărit cu un artist popular local, o excursie la mănăstirea din Ieud și, la final, un mic recital al cursanților, încununat de diplome de participare. Ne dorim ca fiecare serie organizată din iunie până în septembrie să fie o punte între generații, un loc în care cântecul, meșteșugul și credința să se împletească firesc, iar cei care pleacă de aici să ducă mai departe, cu mândrie, frumusețea tradițiilor românești.

Până când ne vom întâlni, lăsați-ne un gând, poate pentru tinerii care cred ca cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba in inimile lor.

„Pentru tinerii care poartă în inimă visuri mari, le spunem să nu le neglijeze niciodată. Tot ce Dumnezeu a sădit în sufletul lor are un rost și merită răbdare, curaj și CREDINȚĂ.”

Ardelean Amalia-Ela-Mălina are 22 de ani și este studentă în anul IV la Facultatea de Drept din cadrul Universitatea din Oradea. Dincolo de parcursul academic, drumul ei este definit de o căutare constantă a sensului – între rigoarea normei juridice și fragilitatea realităților umane pe care aceasta le reglementează.

Originară din Aștileu, și-a construit traseul profesional prin asumare și consecvență. Poartă mai multe pălării în pofida vârstei. Este fondatoarea și președinta Academiei Excelenței, scriitor și redactor la BihorJust. Interesul său pentru drept penal și protecția drepturilor omului nu este doar unul academic, ci exprimă o preocupare profundă pentru echilibrul dintre puterea statului și demnitatea individului.

În spatele realizărilor se află însă o voce tânără, dar care vorbește despre responsabilitate, vulnerabilitate și curajul de a rămâne autentic într-un domeniu al rigorii. În acest interviu, Ela, așa cum o cunosc eu, vorbește despre vocație și despre convingerea că legea nu trebuie să fie doar corectă, ci și profund umană.

Să îi dăm cuvântul!

Ce te-a determinat să alegi Dreptul și când ai simțit pentru prima dată că acesta este drumul tău?

Am ales Dreptul dintr-o nevoie de sens. Nu pot indica o zi anume în care am decis „asta e”, dar știu sigur că am avut mereu o neliniște în fața nedreptății și o dorință reală de a înțelege cum se ajunge acolo și ce poate fi făcut pentru echilibru. La început am crezut că voi merge spre medicină. Am urmat profilul de științe ale naturii fiind convinsă că a ajuta înseamnă, înainte de toate, a vindeca, însă după doi ani am înțeles că nu mă regăsesc pe deplin în acel drum și m-am transferat la filologie – primul pas sincer către ceea ce eram eu, de fapt: un om care caută sens în cuvinte, în idei și în mecanismele care țin o societate în picioare.

Momentul care a făcut Dreptul “real” pentru mine a venit în clasa a XII-a, când am început demersurile pentru fondarea unei asociații. Acolo am întâlnit, concret, proceduri, norme, responsabilități. Pentru mulți ar fi fost doar birocrație; pentru mine a fost o revelație: legea nu e un text rece, ci un cadru care poate proteja oameni și poate transforma o inițiativă într-o realitate.

După primul semestru de facultate am avut certitudinea. Am înțeles că Dreptul nu înseamnă doar reguli, ci demnitate și responsabilitatea de a lua poziție atunci când ceva e nedrept. Îmi place ideea că regulile pot fi bariere sau pot fi scuturi, depinde cine le cunoaște și cum le folosește, iar eu mi-am dorit să le cunosc ca să pot fi, în același timp, lucidă, empatică și implicată.

Cum reușești să îmbini rigoarea juridică cu latura creativă a scrisului?

La început nu știam dacă ele pot coexista. Dreptul părea structură, regulă, delimitare, în timp ce scrisul părea libertate, nuanță, emoție. Le-am privit mult timp ca pe două lumi diferite, până când o profesoară m-a încurajat să particip la o conferință și să public o lucrare juridică. Din acel moment am înțeles că nu sunt opuse, ci complementare. Dreptul m-a învățat disciplina gândirii și responsabilitatea fiecărui cuvânt. În domeniul juridic, o formulare greșită poate schimba sensul unei idei. Scrisul, în schimb, m-a învățat empatia și capacitatea de a face lucrurile înțelese, nu doar corecte. Îmbinarea lor pornește dintr-un principiu simplu: dacă înțelegi cu adevărat un concept, îl poți explica limpede, fără artificii inutile.

Când am scris despre violența psihologică în familie, nu m-am limitat la obligațiile asumate de stat prin ratificarea Convenției de la Istanbul ci am simțit nevoia să vorbesc și despre realitatea umană din spatele normei, despre suferința invizibilă, neincriminată, greu de probat, dar profundă.  La fel, în analiza privind malpraxisul medical, am încercat să explic că dreptul nu trebuie să fie emoție, ci echilibru și umanitate: nu orice rezultat tragic înseamnă vinovăție penală, chiar dacă într-adevăr, doare.

Pentru mine, rigoarea juridică oferă structură, iar scrisul aduce dimensiunea umană. Nu cred într-un drept făcut cu emoție necontrolată, dar nici într-un drept lipsit de umanitate. În spatele fiecărui dosar există o poveste, iar echilibrul dintre cele două înseamnă, pentru mine, să rămân fidelă legii fără să uit niciodată că legea există pentru oameni.

Există un domeniu al Dreptului care te atrage în mod special?

Da, dreptul penal, în strânsă legătură cu protecția drepturilor omului, în lumina jurisprudenței CEDO. Pentru mine, cele două nu pot fi separate. Dreptul penal este zona în care statul intervine cel mai puternic în viața individului, iar tocmai de aceea garanțiile fundamentale devin esențiale.

Mă atrage dreptul penal pentru că vorbește despre limite, limitele comportamentului uman, dar și limitele autorității statului. Acolo unde puterea este mare, responsabilitatea trebuie să fie și mai mare. Interesul meu pentru teme precum violența domestică, violența psihologică, prescripția răspunderii penale sau cybercrime pornește din această tensiune dintre sancțiune și protecție.

Cred că forța dreptului penal nu stă în severitate, ci în echilibru. Nu este doar un instrument de pedeapsă, ci și un mecanism de apărare a demnității umane. În același timp, respectarea garanțiilor procesuale este la fel de importantă ca sancționarea faptei, pentru că justiția nu poate exista în absența echilibrului. Îmi doresc să aprofundez această direcție pentru că aici simt că pot îmbina cel mai bine rigoarea juridică, conștiința morală și dorința mea de a contribui la protejarea demnității umane.

Cum te-a schimbat facultatea, dincolo de acumularea de cunoștințe?

Facultatea m-a schimbat, în primul rând, prin oameni. Cunoștințele juridice sunt fundamentale, dar ele capătă sens prin întâlnirile care te modelează. Am înțeles încă din primul an că Dreptul nu se învață doar din manuale, ci din dialog, din dezbateri reale, din exemple vii și din asumarea unor responsabilități concrete.

Profesorii au avut un rol esențial în această formare. Am întâlnit dascăli care nu m-au învățat doar norme și articole de lege, ci rigoare, echilibru și respect pentru profesie. Profesori care au știut să ceară mult, dar și să ofere sprijin atunci când era nevoie. De la ei am învățat că dreptul nu este doar tehnică juridică, ci și caracter, umanitate, implicare. Că argumentul trebuie să fie solid, dar și responsabil, că excelența nu se obține prin grabă, ci prin consecvență, dar și prin susținere.

În paralel, contactul cu profesioniști ai dreptului – avocați, notari, magistrați – mi-a arătat partea nevăzută a acestei profesii: presiunea deciziei, greutatea responsabilității, dar și noblețea de a apăra un principiu chiar și atunci când este dificil. Prin activitatea mea de redactor la BihorJust am avut ocazia să observ îndeaproape aceste realități și să înțeleg că dreptul trăit este diferit de dreptul studiat, dar tocmai această diferență îl face profund.

Un moment care mi-a rămas în minte a fost când, după primul an și într-un moment de cumpănă, o avocată mi-a spus: „Ai o familie mare în construcție.” La vremea aceea nu am înțeles pe deplin, însă astăzi știu că se referea la comunitatea juridică și la acea rețea de oameni care se formează în timp, prin încredere, respect și colaborare, care te forțează se evoluezi, care te susțin și cu care poți face ceva special. Facultatea mi-a oferit această comunitate. Plus colegi care au devenit prieteni, oameni cu care am învățat să ne susținem reciproc, să ne motivăm și să creștem împreună.

Pe plan personal, facultatea m-a disciplinat. M-a învățat să argumentez fără agresivitate, să ascult puncte de vedere diferite și să accept că adevărul juridic se construiește prin analiză, nu prin impuls. M-a obligat să îmi ridic standardele și să nu mă mulțumesc cu superficialul. Mi-a oferit rezistență, acea capacitate de a continua chiar și atunci când lucrurile sunt dificile.

Trecerea de la mediul din care provin la viața universitară din Oradea a fost, la rândul ei, un proces de maturizare. Nu e simplu să îți construiești singur ritmul, disciplina și echilibrul. Uneori chiar și interacțiunile aparent obișnuite – cu vecini, colegi sau profesori – pot deveni surse de încredere și sprijin discret.Toate aceste experiențe m-au ajutat să înțeleg că formarea profesională nu este separată de formarea umană, nu poți fi un profesionist deosebit dacă înainte de toate nu ești om. Am învățat că evoluția nu înseamnă competiție cu ceilalți, ci depășirea propriei versiuni de ieri. Poate cel mai important, facultatea m-a învățat să văd omul dincolo de normă. În spatele fiecărei spețe există o poveste, iar în spatele fiecărei norme există o realitate socială. Această conștientizare m-a făcut mai atentă, mai responsabilă și, paradoxal, mai încrezătoare în oameni.

Facultatea nu m-a schimbat în esență, dar m-a așezat. Mi-a oferit structură, claritate și curaj.

Cărțile tale nu sunt neapărat din sfera juridică. Ce te determină să explorezi și alte teme?

Pentru că oamenii nu pot fi înțeleși doar prin norme juridice. Dacă vrei să aplici dreptul cu responsabilitate, trebuie mai întâi să înțelegi omul în complexitatea sa. Dreptul reglementează, protejează, sancționează, dar nu poate surprinde în întregime frica, trauma, vulnerabilitatea sau speranța. Acolo intervine literatura.

Pentru mine, scrisul este spațiul în care pot explora ceea ce rămâne uneori nespus în limbaj juridic. Dreptul cere obiectivitate și structură, iar acest lucru este necesar. Literatura, în schimb, îmi permite să privesc din interior, să caut sensul unei trăiri, să înțeleg motivațiile care preced un conflict sau o decizie. Nu le văd ca pe direcții separate, ci ca pe două dimensiuni care se completează.

Dreptul oferă soluții, literatura oferă profunzime. Dreptul stabilește limite, literatura caută adevărul interior. Inclusiv o pledoarie bună presupune această îmbinare: rigoare în argument, dar și capacitatea de a înțelege omul din spatele cauzei.

A scrie dincolo de sfera juridică nu înseamnă a mă îndepărta de drept, ci a-l completa. Înainte de a fi justițiabili, inculpați, victime sau profesioniști, suntem oameni. Iar dacă vreau să contribui la un sistem juridic mai echilibrat, trebuie să înțeleg această umanitate în toate formele ei.

Cred că explorarea altor teme mă face un jurist mai atent și un om mai responsabil. Pentru că, în final, valoarea unei profesii nu stă doar în competență tehnică, ci în capacitatea de a înțelege viața dincolo de articolele de lege.

Ce înseamnă pentru tine procesul de scriere – disciplină, terapie, vocație?

Pentru mine, scrisul este, înainte de toate, vocație. Nu a apărut ca o strategie și nici ca un plan bine calculat, ci ca o nevoie interioară. De când mă știu am simțit nevoia să așez gândurile în cuvinte, să dau formă unor întrebări sau trăiri pe care altfel nu le-aș fi înțeles pe deplin.

În timp, scrisul a devenit și disciplină. Mai ales atunci când scriu juridic, fiecare cuvânt trebuie cântărit. O formulare imprecisă poate distorsiona sensul. Rigoarea aceasta m-a învățat responsabilitatea exprimării și m-a făcut mai atentă la impactul pe care îl pot avea ideile puse în spațiul public.

E și o formă de clarificare interioară. Scrisul pune ordine în gânduri, obligă la sinceritate și te confruntă cu propriile convingeri. Uneori abia în momentul în care formulezi ceva pe hârtie înțelegi cu adevărat ce crezi, ce simți sau ce îți dorești. În acest sens, este un exercițiu de autocunoaștere.

Dar, mai presus de toate, scrisul înseamnă asumare. Atunci când publici, îți asumi că fiecare cuvânt poate influența, poate deschide perspective sau poate provoca reflecție. De aceea, pentru mine, autenticitatea este esențială. Dacă lipsește sinceritatea, textul devine gol.

Într-o lume grăbită, în care multe lucruri sunt efemere, cuvintele rămân. Iar dacă prin ele pot aduce claritate, echilibru sau încurajare, atunci scrisul își împlinește rostul.

Care a fost cea mai mare provocare în drumul tău ca autoare tânără?

Cea mai mare provocare a fost să fiu luată în serios. Vârsta vine adesea însoțită de prejudecăți. Am auzit de multe ori că sunt „prea tânără” sau că „nu am suficientă experiență”. La început, astfel de afirmații pot descuraja. E firesc să te întrebi dacă e momentul potrivit sau dacă vocea ta contează cu adevărat. Adesea am avut îndoieli dacă e bine ceea ce fac sau dacă nu e prea repede.  În timp, am înțeles că seriozitatea nu se măsoară în ani, ci în consecvență. Nu am pretins niciodată că știu totul, dar am știut că, dacă am ceva bine fundamentat de spus, trebuie să o fac. Nu din dorința de a demonstra ceva, ci din convingerea că ideile asumate merită exprimate.

O altă provocare a fost tentația de a-mi dilua vocea pentru a fi mai ușor acceptată. Există presiunea de a deveni mai comodă, de a evita pozițiile ferme. Am învățat însă că autenticitatea este singura construcție durabilă. E mai important să rămân fidelă valorilor mele decât să caut validare rapidă, chiar dacă drumul acesta e mai incomod.

Au existat și refuzuri, iar refuzurile pot eroda încrederea, mai ales la început. În acele momente, rămâne disciplina și decizia de a continua. Perseverența, susținută de muncă constantă, devine mai puternică decât talentul.

Privind în urmă, după ani de scris, cred că provocarea reală nu a fost doar acceptarea din exterior, ci definirea propriei voci. Să înțeleg cine sunt ca autor și ce vreau să transmit. Drumul nu este despre validare imediată, ci despre construcție. Iar construcțiile solide se fac în timp.

Ce mesaj îți dorești să transmită cărțile tale generației tale?

Mi-aș dori, înainte de toate, ca ele să transmită că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune. Am învățat asta în timp, din propriile îndoieli și din momentele în care nu aveam toate răspunsurile. Eu cred contrariul, capacitatea de a simți, de a empatiza, de a recunoaște că nu avem toate răspunsuril,  e o formă de maturitate.

Aș vrea ca generația mea să înțeleagă că responsabilitatea nu este o povară, ci o alegere. Este ușor să criticăm sau să ne retragem; este mai dificil să ne implicăm, să construim, să rămânem consecvenți. Dar tocmai această asumare ne definește. Văd adesea la colegi și la tineri frica aceasta de asumare, de responsabilitate sau emoții recunoscute public. E mai ușor să îmbrace o aparență.

Nu cred că trebuie să alegem între vis și rigoare, între profunzime și putere. Le putem construi împreună. Putem avea idealuri înalte și, în același timp, disciplină. Putem fi sensibili fără să devenim fragili. Putem fi determinați fără să ne pierdem umanitatea. Dacă prin cărțile mele reușesc să transmit că e în regulă să fii autentic, să îți asumi valori și să rămâi bun într-o lume grăbită, atunci simt că ele și-au împlinit rostul. Pentru că, dincolo de orice realizare profesională, rămâne felul în care ne raportăm unii la alții.

Ce reprezintă pentru tine Academia Excelenței și cum a luat naștere implicarea ta? Cum reușești, la o vârstă atât de fragedă, să conduci un proiect cu impact?

Academia Excelenței s-a născut dintr-o nevoie simplă: aceea de a transforma valorile în acțiune. Nu mi-am dorit doar să vorbesc despre responsabilitate, implicare sau educație, ci să creez un cadru concret în care ele să fie trăite. Pentru mine, asociația reprezintă convingerea că schimbarea începe la scară mică, dar poate crește dacă este susținută cu seriozitate și consecvență.

Implicarea mea a fost un pas firesc. Am simțit că, dacă îmi doresc o comunitate mai responsabilă, trebuie să contribui activ la formarea ei. Unul dintre proiectele care definește cel mai bine Academia este campania de donare de sânge „BLOOD (in) LAW(s)”. A început simplu, aproape discret, patru colegi care au decis să doneze. Fără planuri ambițioase, doar cu dorința de a face un gest concret. În timp, cu sprijinul Facultății de Drept din Oradea, al ELSA și al Baroului Bihor, campania a crescut: de la 4 participanți, la 40, apoi 70, iar ulterior peste 100. Pentru mine, aceste cifre nu sunt statistici, ci încredere câștigată și responsabilitate împărtășită.

Cât despre vârstă, nu cred că e un obstacol. Poate însemna mai puțină experiență, dar nu trebuie să însemne lipsă de asumare. Experiența se construiește muncind. Conducerea unui proiect înseamnă disciplină, viziune clară și respect pentru echipă. Nimic nu se face singur. Am avut și am lângă mine oameni care au crezut în proiect și l-au crescut împreună cu mine: Facultatea de Drept, Baroul Avocaților Bihor și ELSA ORADEA. Academia Excelenței e, pentru mine, dovada că inițiativa contează, că exemplul personal poate mobiliza și că impactul real nu vine din discursuri, ci din acțiuni repetate, consecvente, care construiesc în timp o mentalitate.

Care sunt valorile pe care le promovează Academia și care te definesc personal?

Integritatea, responsabilitatea, empatia, excelența și implicarea socială. Sunt cuvinte des folosite, dar pentru mine ele nu pot rămâne simple declarații. O valoare există doar în măsura în care este repetată prin fapte. Integritatea înseamnă consecvență între ceea ce spui și ceea ce faci. Înseamnă să nu negociezi principiile pentru validare sau avantaj. Nu cred într-un succes obținut prin compromis moral și nici într-o performanță care sacrifică etica.

Empatia și umanitatea sunt fundamentale, indiferent dacă vorbim despre drept, leadership sau inițiative civice. Rigoarea este necesară, dar fără empatie totul devine rece și mecanic. Am învățat că poți fi ferm fără a fi rigid și riguros fără a pierde dimensiunea umană.

Responsabilitatea este, poate, cea mai dificilă dintre toate. Ea presupune continuitate – să rămâi implicat chiar și atunci când entuziasmul inițial se diminuează. Să coordonezi, să răspunzi pentru rezultate, să îți asumi greșelile și să cauți soluții.

Excelența, în viziunea mea, nu înseamnă perfecțiune, ci evoluție constantă. Înseamnă să îți ridici standardele și să nu te mulțumești cu superficialul. E o formă de respect față de tine și față de cei pentru care lucrezi.

Implicarea socială este expresia concretă a tuturor acestor valori. Nu cred într-un sistem juridic sau într-o societate sănătoasă fără oameni dispuși să contribuie activ la binele comun. Dacă Academia Excelenței reflectă ceva din mine, atunci reflectă această dorință de a uni rigoarea cu empatia, performanța cu responsabilitatea și idealul cu acțiunea concretă

Ce înseamnă leadership pentru tine?

Pentru mine, leadership-ul înseamnă, înainte de toate, asumare. Înseamnă să iei decizii chiar și atunci când sunt dificile și să rămâi constant atunci când apar obstacole. Nu îl văd ca pe o poziție sau ca pe o formă de vizibilitate, ci ca pe o responsabilitate. Un lider autentic nu conduce prin autoritate impusă, ci prin exemplu. Oamenii nu urmează titluri, ci coerență. Urmează caracterul, consecvența și echilibrul dintre ceea ce spui și ceea ce faci. Leadership-ul se construiește în timp, prin încredere.

Pentru mine, a conduce înseamnă să creezi contexte în care și ceilalți pot crește. Să descoperi potențialul oamenilor, să le oferi spațiu de dezvoltare și să îi încurajezi să își asume responsabilități. Nu este despre a face totul singur, ci despre a construi o echipă care funcționează prin respect reciproc. Leadership-ul este un exercițiu de echilibru: fermitate fără rigiditate, autoritate fără aroganță, empatie fără slăbiciune. Dacă reușești să păstrezi acest echilibru, atunci conduci nu prin impunere, ci prin inspirație.

În inima Transilvaniei, satul Dăișoara se distinge nu doar prin peisajul său pitoresc, ci și printr-o tradiție culturală și folclorică de o valoare inestimabilă: jocul fecioresc. Așezarea, încărcată de istorie și povești ale haiducilor, a devenit un bastion al păstrării tradițiilor populare, iar dansul fecioresc este un element esențial al acestei moșteniri. Încă din vremuri demult apuse, dăișorenii au privit dansul nu doar ca pe o formă de divertisment, ci ca pe o autentică expresie culturală, care a evoluat, dar care și-a păstrat esența în cadrul comunității.

Dacă stăm să ascultăm povestea bătrânului, unuia dintre aceia care au trăit vremurile de, demult, cum am spune, am înțelege cum haiducii dăișoreni au reușit să creeze o artă din tradiția locului. Începuturile viitoarei formații de dansuri au debutat cu scurte reprezentații în fața prietenilor, sau persoanelor străine de aceste locuri. Era o bucurie și o delectare coregrafică pentru privitori.

Aceste elemente sacre s-au păstrat și astăzi în executarea jocului fecioresc datorită mediului de conservare al folclorului în această localitate cu o dezvoltare relativ izolată. Cum spuneam mai sus, ctitorii acestei așezări au fost țărani care au luat drumul pribegiei și al haiduciei, alegând un loc ferit de patrule ale jandarmilor și de oamenii grofilor care căutau iobagii fugiți de pe moșii. Așezarea era și este și astăzi la zece-cincisprezece kilometri de alte sate, total lipsită în trecut de drumuri de legătură și totodată bine ocrotită de perdeaua deasă a codrului care de-a lungul istoriei și-a îndeplinit funcția de ocrotitor al refugiului.

Fiecare dăișorean este un dansator iar sub acest aspect întreaga populație a satului poate fi împărțită în formații de egală valoare, scopul nefiind spectacolul coregrafic. Fondul nealterat al acestui dans și-a păstrat autenticul în perimetrul satului, fiind preluat de diverse ansambluri sau grupuri din localitățile vecine, dar asupra căruia au intervenit. Acest vechi dans al dăișorenilor a fost lipsit de intenția de a deveni spectacol. Dăișorenii nu executau jocul pentru a se distra sau pentru a-i distra pe alții, ei dansau sub impulsul nevoii de a se exprima, așa cum ciobanii încrustează țesături în nuiele sau cum aceiași ciobani cântă din fluier doar propriei singurătăți, așa și dăișorenii jucau pentru a se exprima pe ei. Dăișorenii executau și execută și astăzi jocul fecioresc cu seriozitate, iar jocul mare sau jocul din Doscior se scotea doar în duminicile sau în sărbătorile calendaristice, reflectând o tradiție a respectului primordialității condițiilor de viață, al necesităților practice cum este de exemplu interdicția de a se organiza joc în sat în perioada dintre prășit până la aducerea bucatelor în sat.

Jocul era scos de feciorii cei mari care chiuind și strigând de joc se îndreptau spre locul unde urma să fie jocul mare la care participa întreg satul. Până la sosirea fetelor se jucau numai jocuri bărbătești ca fecioreasca, sârba și brâul de Dăișoara care este diferit de brâul de Făgăraș. În acest scurt timp puteau intra în joc și începătorii. Fetele veneau spre locul de joc însoțite de mamele lor. Jocul se desfășura într-un cerc mare și începea întotdeauna cu fecioreasca. Tinerii intrau în joc pe rând în ordinea vârstei, începând cu cei mai în vârstă. Prima mișcare este o plimbare rară, lentă, în cerc. Ritmul se întețește treptat și câteva strigături au parcă menirea de a-l biciui. Dansul se iuțește și dansatorii execută pe rând, în centrul cercului, figuri individuale, ca și cum ar avea de dat o probă care să le legitimeze participarea la joc. Cea mai eclatantă dovadă a vigorii dansului este momentul în care feciorii scuipă în palme cu gestul familiar al modului în care încep orice muncă grea. Acest gest trădează multe subînțelesuri. Mai întâi este intenția dansatorului de a depăși acest moment dificil din punct de vedere execuțional, fiindcă se va spune și o strigătură –

,,Decât să nu știi juca

Mai bin să nu ști lucra

Că la joc te vede toți

Iar la lucru faci ce poți”

Izvoarele istorice ne spun că dansul avea un caracter de inițiere, ritualic fiind astfel descris de lexicograful bizantin Hesychios din Alexandria. Dansul se numea Salmoxis și era executat în cinstea marelui zeu. Xenophon, care în anul 399 î.e.n. după eșecul expediției lui Cyrus împotriva grecilor, rămâne două luni în Tracia, în slujba regelui Seuthes, descrie un dans războinic executat de tracii din oastea grecească și care se presupune că era prezentat la ospețele regale. Putem bănui că aceste dansuri care aveau inițial un caracter ritualic erau deosebit de expresive. Aristotel ne spune că ,,dansatorii prin ritmurile pe care le exprimă figurile de dans, imită caractere, pasiuni și acțiuni.” În ,,Dialogul despre dans ”, scris de Lucian din Samosata în secolul al II-lea e.n. se vorbește despre dansatorul-mim și se precizează că ,,dansatorul se cuvine să rămână lipit de realitate și să se identifice cu ceea ce interpretează”. Dina ceste rânduri pot deduce faptul că în Dăișoara, localitate înființată de haiduci, aceștia ca metodă de relaxare, de distragere, fiind mulți bărbați inițial (până ce așezarea a prin constur și s-au dezvoltat familii) au conceput acest dans poate ritualic, poate vindecător, poate doar ca motiv de bucurie sau de mișcare, jocul fecioresc. Joc în care fiecare în funcție de ocupația pe care o avea, striga în versuri diverse expresii care făceau parte din viața omului.

Spre exemplu

,,Șinc-o dată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată.

Că astăzi la noi în sat

Multe, multe s-au schimbat.

Am făcut gospodărie

Și-am scăpat de sărăcie

Viața mi-e îmbelșugată,

Că suntem stăpâni pe soartă”

,,Cât e țara și Ardealul

Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel

Parcă-i tras printr-un inel

Că se-mbracă românește

Și dansează feciorește”

,,Si-nc-odată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată

Și-nc-odată tot așa

Să nu ne râză lumea”

,,Mă uitai din deal în luncă

Să văz mândra unde lucră

La amiazi unde mănâncă

Să mă duc să-i fac o umbră

Să n-o arză soarele

Că-i albă ca laptele

Să n-o arză sfântul Soare

Că-i frumoasă ca și-o floare. ”

,,Întoarce-te mândro-ntoarce

De trei ori cu fața-ncoace.

Întoacete mândo bine

Cu fața tot către mine. ”

,,Drag mi-i jocul românesc

Dar nu știu cum să-l pornesc

Că l-aș porni cât de bine

Dar râde lumea de mine

Râde lumea, râde țara

Râde mândrulița sara”

,,Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

,,Fost-am puiu pădurii

Și nu m-o mâncat lupii

Lupii mâncă oi și boi

Nu mâncă feciori ca noi

Lupii mâncă oi și vaci

Nu mâncă feciori săraci. ”

Gesturile din timpul jocului sugerează începutul unei sobre și importante ceremonii, gesturi care evident s-au pierdut prin veacuri și substanța a fost substituită de o nouă încărcătură de participare spirituală a dansatorilor, dar din ale căror mișcări s-au mai păstrat trăsături care sunt executate inconștient în virtutea forței de conservare a tradiției. Forma circulară de altfel este o trăsătură care ne duce cu gândul la schema roții solare care se află într-o continuă mișcare în sensul rotației pământului. În acest semn solar rotitor generațiile pătrund pe rând începând cu cele mai pline de vigoare. Pomponius Mela îi considera pe daci ,,partissimi ad mortem” – care credeau că existența se împlinește sub semnul solar ce îl sculptau pe pietrele altarelor și care nu își acopereau templele spre a putea privi spre lumină  și care trăgeau cu săgeți în norii ce acopereau fața zeului soare.  Dacă insula folclorică dăișoreană a conservat în dansul ei vestigiile unui rit îndepărtat, atunci acest rit este al vieții, al existenței concepute în continuă curgere prin succesiunea generațiilor, sub mărturia aceluiași soare care marchează neîntrerupta trecere a timpului. Învățarea jocului fecioresc în sat arată autenticul transmis generației de astăzi, față de cel învățat la ansamblu unde este stilizat pentru a putea fi pus în scenă.

În anul 2022, noiembrie, alături de Cristian Mușa, cercetator Dr. la Institutul de Etnografie si Folclor ,,C. Brăiloiu” București si membru al Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial și Andrada Iordache, am efectuat o cercetare de teren în localitățile Dăișoara, Dacia, Rupea și Crihalma, pentru monitorizarea și actualizarea localităților în care acest element de patrimoniu imaterial este viu și jucat în cadru natural.

Când Dumnezeu lucrează prin oameni, trebuie doar să observam. Să ascultam. Să primim. Recunoscător si împlinit că am reușit să vă arătăm o bucata din ceea ce este Dăisoara astăzi, si nu numai. Rupea. Dacia. Crihalma. Țara Cohalmului si oamenii ei care mișcă lucruri. Care joacă feciorește. Care strigă. Și care nu lasă jocul să moară.

Din 2024 – Prin Ordinul Ministrului Culturii privind constituirea grupurilor de monitorizare a elementelor înscrise în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO ale României sunt onorat să fac parte din grupul de monitorizare multianuală a ,,Jocului Fecioresc”, iar pentru asta de fiecare dată când am ocazia înregistrez materialele care vor deveni arhivă. Sunt accesibilie pe pagina de facebook – „Dăișoara – tradiții locale” dar și pe canalul de YouTube, Florin Bucuțea.

„Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

În acest sat, dansul nu era un spectacol, ci o formă de manifestare a identității și apartenenței la un loc și o tradiție. Dansul fecioresc nu se desfășura pentru a impresiona privitorii, ci pentru a exprima sentimente, respect și mândrie locală. Jocurile de duminică sau șezătorile, prilejuri în care tinerii se adunau pentru a dansa și a învăța noile mișcări, erau ocazii de bucurie, dar și de învățătura neîntreruptă a tradiției din generație în generație. Astfel, jocul fecioresc a devenit o formă de artizanat spiritual, un legământ între trecut și viitor.

Acest dans are rădăcini adânci în istoria regiunii, fiind un simbol al celor care au ales să trăiască în izolare pentru a se proteja de autoritățile vremii. Fondatorii așezării de la Dăișoara au fost țărani care, în căutarea libertății, s-au adăpostit în pădurile ce înconjurau satul, în locuri departe de patrulele jandarmilor și de grofi. Astfel, tradițiile lor au rămas nealterate și s-au transmis, de-a lungul decadelor, fără influențe externe. În ciuda izolării, dansul fecioresc de la Dăișoara a rămas autentic, purtând în mișcările sale ritmuri și semnificații care se pierd în negura vremii.

Jocul fecioresc din Dăișoara este, în mod special, remarcabil datorită ritmurilor sale unice. Trecerea de la un ritm lent la unul accelerat, caracteristică acestui dans, nu este doar o trăsătură coregrafică, ci și o reflectare a unui timp istoric plin de schimbări și de ritmuri contrastante. Această schimbare de viteză simbolizează, în esență, evoluția vieții însăși: o existență plină de contraste, unde fiecare generație aduce cu ea o nouă viziune asupra lumii și a tradițiilor. În plus, un alt element distinctiv al dansului de la Dăișoara îl reprezintă gestul bărbătesc de a scuipa în palme înainte de a începe o figură de dans, un semn al pregătirii fizice și mentale pentru provocările viitoare.

Dansul, deși inițial bărbătesc, a evoluat și a înglobat și fetele în cadrul său. Feciorii din Dăișoara le-au introdus treptat pe fete în joc, adăugând noi mișcări și ritmuri specifice, precum purtata și învârtita. Acest ritual a evoluat, iar astăzi, în comunitate, fiecare tânăr este considerat un dansator, iar jocul nu mai este doar o activitate de divertisment, ci un mod de a transmite moștenirea culturală.

Tradiția strigăturilor locale este o altă caracteristică esențială a dansului fecioresc dăișorean. Aceste versuri, care sunt strigate pe parcursul dansului, sunt mai mult decât simple cuvinte. Ele sunt o formă de exprimare a gândurilor și sentimentelor tinerilor din sat și o metodă prin care se dezvăluie preferințele și aspirațiile lor.

Dansul din Dăișoara este, așadar, o formă de ritual social și cultural, care a evoluat de-a lungul secolelor, păstrându-și însă semnificațiile adânci. Fiecare figură de dans are o încărcătură simbolică ce reflectă respectul pentru tradițiile locale, dar și pentru natura umană. Chiar și astăzi, dansul fecioresc este un simbol al mândriei și al apartenenței la comunitatea dăișoreană. Este un mod prin care tineretul din sat continuă să-și exprime respectul pentru trecut și pentru învățăturile strămoșilor lor.

Astăzi, în ciuda globalizării și a schimbărilor rapide, jocul fecioresc din Dăișoara continuă să fie un simbol al continuității și al legăturii între generații. La fiecare eveniment cultural sau festivitate, acesta este primul dans care deschide programul, aducând cu el un val de energie și vitalitate care pune în valoare spiritul comunității. Este o tradiție vie, care se transmite de la o generație la alta, fiind păstrată cu mândrie de dăișoreni și apreciată de toți cei care au ocazia să o descopere.

Începând cu 16 februarie, Învie Tradiția te invită să întâmpini primăvara printr-un gest simplu, dar plin de semnificație: un mărțișor ales cu grijă. Târgul de Mărțișor, organizat în showroom-ul nostru de pe strada Mihai Eminescu, nr. 142, aduce laolaltă obiecte create manual, cu respect pentru tradiție și drag de frumos.

Aici, fiecare mărțișor spune o poveste. Șnurul alb-roșu devine simbol al începutului, iar fiecare pandantiv, cusut sau modelat manual, poartă cu el urări de bine, speranță și noroc. Vei descoperi mărțișoare din lemn, ceramică, pânză sau brodate, inspirate din motive populare vechi, dar și reinterpretări delicate, cu un aer contemporan. Toate sunt lucrate de artizani români, care duc mai departe meșteșuguri păstrate din generație în generație.

Pentru cei care își doresc mai mult decât un mărțișor, târgul oferă și alte daruri de suflet: ii tradiționale cusute cu măiestrie, ceramică pictată manual, obiecte de decor inspirate din folclor și delicii culinare artizanale, potrivite atât pentru a fi dăruite, cât și pentru a rămâne ca amintire.

Primăvara înseamnă prospețime, lumină și momente împărtășite. Un mărțișor dăruit din inimă, alături de o cană ceramică, miere sau dulceață, poate transforma un gest mic într-un moment cu adevărat special.

Te așteptăm la Învie Tradiția, pe Strada Mihai Eminescu, nr. 142, București, zilnic, între 10:00 și 17:00, în perioada 16 februarie – 5 martie.

Intrarea este liberă, iar tradiția te așteaptă să o redescoperi.

Învie Tradiția este un proiect național dedicat susținerii meșteșugului românesc și conservării tradițiilor populare, prin documentarea și promovarea artei autentice, încă vie în marile zone etnografice ale României. Vino să descoperi moștenirea noastră culturală, să o trăiești și să o păstrezi pentru generațiile viitoare!