Filmul “Anul Nou care n-a fost”, în regia lui Bogdan Mureșanu, a fost desemnat marele câștigător al celei de-a 19-a ediții a Galei Premiilor Gopo, desfășurată în 29 aprilie 2025, la Teatrul Național “I.L. Caragiale” din București. Producția a obținut nu mai puțin de 10 trofee, printre care:
Evenimentul a fost prezentat pentru al doilea an consecutiv de Claudia Teohari (Teo) și a reunit pentru 900 de invitați din industria cinematografică. Covorul roșu a fost deschis de Amalia Enache, iar trofeele au fost înmânate de personalități precum Tudor Chirilă, Rodica Mandache, Ana Ularu, Dana Rogoz, Claudiu Bleonț, Andrei Ujică și Florin Șerban.
După succesul filmului “Cadoul de Crăciun”, Bogdan Mureșanu a revenit cu o producție complexă și profundă, ce continuă explorarea temelor legate de frică, memorie și istorie recentă. “Anul Nou care n-a fost” este o dramă cu accente de umor negru, ce explorează efectele fricii și ale traumei colective într-o familie românească aflată la finalul anilor ’80. Într-o noapte care ar trebui să marcheze un nou început, un tată se confruntă cu o panică generată de o aparent banală scrisoare trimisă de fiul său către Moș Gerilă. Filmul transformă contextul istoric într-un decor psihologic intens, aducând în prim-plan absurdul unei epoci și impactul acestuia asupra vieții intime.
Filmul beneficiază de o distribuție solidă, cu actori care aduc autenticitate și subtilitate rolurilor. În prim-plan se află un personaj tată, interpretat cu o doză excelentă de neliniște controlată, oscilând între protecționism și irațional. Copilul devine, involuntar, un catalizator al fricii, iar restul familiei intră într-un carusel de reacții contradictorii – de la neîncredere la resemnare.
În cadrul Galei Gopo 2025, au mai fost acordate și următoarele distincții:
Sursă foto: Facebook Premiile Gopo
Ioana stătea pe marginea patului, cu palmele strânse, în timp ce Ștefan, băiețelul ei de cinci ani, plângea hohotind. Își trântise din nou mașinuța de perete. Ochii lui erau plini de lacrimi, iar obrajii roșii de furie. (O scenă cunoscută, prea cunoscută.)
Inima Ioanei bătea tare. Știa exact ce i-ar fi venit să spună: „Ștefan, nu e frumos ce faci! De câte ori ți-am spus să nu arunci lucrurile? Uite cum te porți! Nu mai ești mic!”
Dar s-a oprit. S-a uitat la băiatul ei și s-a întrebat, pentru prima oară cu adevărat: Știu că mă aude; oare mă și ascultă, acum? Oare poate el să înțeleagă ce-i spun când e așa de furios?
A adunat aer în piept și s-a aplecat lângă el.
— Văd că ești foarte supărat, Ștefane, a șoptit ea.
Băiatul a plâns în continuare, dar parcă lacrimile lui aveau alt ritm acum, mai domol. Corpul lui mic, încordat ca un arc, începea să se relaxeze.
Ioana își amintea perfect de alte dăți. Când îi vorbea tare, când îi spunea să se liniștească, nu făcea decât să-l vadă și mai agitat. Și apoi venea și se instala împăunată vinovăția și întrebările în buclă ce nu-i dădeau pace noaptea: De ce nu mă ascultă? De ce nu învață? Unde greșesc?
Adevărul e simplu și greu de acceptat: când un copil e prins în criza emoției — fie că plânge, țipă sau e copleșit de mâhnire — creierul lui nu mai procesează cuvinte sau lecții. Partea logică, aceea care ar putea înțelege „de ce nu e bine”, e literalmente închisă. Cu drug de fier.
De aceea, oricât ne-am strădui să explicăm în plină criză, vorbele noastre se lovesc de un zid invizibil. Copilul nu ne ascultă. Nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate.
Ioana a început să înțeleagă asta. Și, odată ce Ștefan s-a liniștit, i-a spus blând:
— Hai să vorbim acum. Știi, data viitoare când ești așa de supărat, putem găsi o altă cale. Poți să strigi tare sau să vii la mine și să îmi spui ce simți. Nu e nevoie să arunci.
Ștefan a oftat adânc și a dat din cap. Era un semn mic, dar uriaș pentru Ioana.
Stând acolo, cu fiul ei în brațe, Ioana a simțit pentru prima dată că a găsit cheia: întâi se conectează, apoi corectează.
Adevărata educație nu începe cu morală, ci cu privirea aceea care spune „Te văd. Sunt aici cu tine.” Doar când copilul se simte înțeles, mintea lui se deschide să primească lecțiile noastre.
Ioana și-a promis atunci: De acum, întâi mă aplec la nivelul lui, îl ajut să se liniștească, și abia apoi îl învăț cum să facă mai bine.
Schimbarea nu începe în mijlocul furtunii. Schimbarea prinde rădăcini abia când soarele revine și copilul poate, în sfârșit, să ne audă, să ne asculte, să interiorizeze.
„pasiunea care îmi umple sufletul este cea pe care trebuie să o urmez și asta este cea mai înaltă formă de exprimare a lui Dumnezeu.”
În spatele fiecărei note muzicale se află o poveste, un drum personal, o călătorie plină de încercări și descoperiri. Povestea Ianei Lungu este una de perseverență, pasiune și o iubire nemărginită pentru muzică, dar și o adevărată lecție despre cum copilăria, cu toate experiențele sale, cu susținerea celor apropiați și cu încrederea în Dumnezeu când ești singur într-o altă țară, cu un vis în care nu încetezi să crezi, poate contura viitorul unui artist. Dar nu orice viitor, ci unul în care visul, oricât de îndepărtat ar părea, este o flacără ce nu se stinge niciodată. Încă din anii copilăriei, când își descoperea primele iubiri muzicale, simțindu-le acasă într-o atmosferă propice și își forma visele, Iana a învățat să îmbine talentul cu munca, având mereu în față o ambiție care a modelat-o, zi de zi, ca artist și ca om. Deși astăzi este cunoscută pentru interpretările sale din jazz, Iana nu a ajuns acolo din întâmplare. A depășit obstacole, a înfruntat incertitudini și a continuat să-și urmeze calea cu încredere și hotărâre. În această discuție, am explorat nu doar evoluția sa profesională, ci și impactul copilăriei asupra formei sale artistice, despre cum fiecare pas din viața sa a contribuit la dezvoltarea unei viziuni muzicale unice. De la primele note cântate în copilărie până la momentul în care jazz-ul a devenit vocea sa artistică, Iana Lungu ne povestește despre cum tot ce a trăit până acum a fost, în cele din urmă, o pregătire pentru a ajunge acolo unde este acum. Născută în Republica Moldova, Iana s-a întrecut pe sine, de când am cunoscut-o i-am zis că este un exemplu pentru tinerii generației mele, ambițioasă, muncitoare, independentă și perseverentă. Astăzi, sunt mândru să regăsesc același om, care nu a încetat niciodată să dea curs visului ei măreț, un om care inspiră și care va inspira în continuare. A reușit, iar pentru asta, vă invit să citiți și să simțiți vorbele ei, în cele ce urmează.
Plăcerea este de partea mea, Florin. Mă simt onorată că ai considerat oportun să mă inviți la acest interviu și încă înainte să începem îți mulțumesc pentru emoțiile care încep să mă năvălească. Iana Lungu însumează multe lucruri, este o fată visătoare dar pragmatica; o balanță care le vrea pe toate în echilibru. Uneori indecisă și neîncrezătoare, dar alteori atât de puternică și sigură pe ea încât nimic nu-i stă în cale. Iana e un om pe care îl inspiră muzica, oamenii și natura. Iana mai este ochii bunicilor, dar și temperamentul tatălui. Dar la sfârșit de zi, când e cea mai vulnerabilă, Iana este o femeie fericită.
Aș vedea acea fetiță care, în ziua în care a împlinit 9 ani, tatăl ei a instalat sonerie la ușa casei, iar ea aștepta entuziasmată să vină invitații la petrecere, în timp ce mama ei pregătea tortul și ultimele bucate în bucătărie.
„și cum putem vedea cel mai bine adevărul dacă nu cu inima?”
Primii 16 ani crescuți și trăiți în sânul familiei înseamnă enorm, înseamnă tot ce sunt și voi fi vreodată. Locul natal este seva din care mi se trag rădăcinile și amintirile pe care le duc cu mine în gând cât voi mai trăi. Locul natal sunt fețele părinților și ale bunicilor, îngânatul meu de copil de 7 ani cu care îmi adormeam sora de 2 ani, când rămâneam singure acasă pentru că mama făcea gărzi de noapte. Pentru mine locul natal e casa de la etajul 5 de pe strada „Basarabia 3” și numărul de telefon al bunicilor pe care am învățat să-l formez cu degetele, încă de când mă ținea mama în brațe ca să ajung la telefon. O amintire… Ah, când se întorcea tatăl meu din Moscova de la muncă și atunci era sărbătoare în casă. Îmi plăcea să simt parfumul lui de bărbat în toată casa și să-i sorb acea energie debordantă când parcă nu-și afla locul de bucurie că e iarăși în sânul familiei, și fuma țigări și cânta la chitară în bucătărie până târziu cu mama și nu se mai sătura de taclale. Tata îi recita mamei versuri din Esenin și ea îl sorbea din ochi. Și aducea casete cu muzică nouă pe care o ascultam la volum maxim. Eu și sora mea adormeam parcă ușurate și cu sufletul în pace știind că mâine dimineață ne vom trezi cu mama și tata la bucătărie, savurând cafeaua și vorbind în șoaptă să nu ne trezească.
„Să fii fată deșteaptă.” Am luat această îndrumare ca pe un reper … Departe de casă, fără părinții aproape, îmi filtram alegerile prin prisma conștiinței și a acelei întrebări: „Sunt fată deșteaptă dacă fac asta?”
La 16 ani am plecat din Republica Moldova în România la studii, iar de fiecare dată când reveneam acasă în vacanțe, părinții și unchii îmi spuneau: „Să fii fată deșteaptă.” Am luat această îndrumare ca pe un reper și, timp de patru ani, mi-a ghidat toate deciziile. Departe de casă, fără părinții aproape, îmi filtram alegerile prin prisma conștiinței și a acelei întrebări: „Sunt fată deșteaptă dacă fac asta?” Părinții mei nu au fost unii severi, am avut întotdeauna libertatea alegerii. Ne-au oferit încredere mie și surorii mele pentru că întotdeauna am avut o conștiință sănătoasă care nu ne lăsa să o luăm pe căi greșite și știam ce aveam de făcut. Probabil că încrederea părinților m-a făcut și mai responsabilă cu tot ce fac pentru ca să nu îi dezamăgesc. Eu nu am fost un copil năzdrăvan niciodată, pentru că mie de mică îmi plăcea să respect regulile și luptam cu nedreptățile. De la mama mea am învățat blândețea, empatia față de oameni și iubirea pentru aproape. Tatăl meu a fost întotdeauna un om care m-a învățat onoarea cuvântului și dreptatea, tot de la el am moștenit sensibilitatea pentru cuvânt, limba română, emoția poeziei și simțul profund al muzicii.
De-a lungul timpului ne-am ales una pe alta, fără să știm. De mai multe ori. Mie de mică îmi plăcea teatrul și dansul, eram expresivă și îmi plăcea să recit monologuri și scenete la spectacolele din gimnaziul unde am învățat până în clasa a 9-a. Pe măsură ce creșteam într-un ambient cu iubire de muzică, aceasta m-a ales prima, intrându-mi subtil sub piele, dar nu țipa tare să o aud, zăcea ca un copil părăsit care din când în când se mai uita cu ochi mari și îmi cerea să o iau în brațe și să-i dau… iubire, timp, atenție. Și inițial o luam în brațe de drag, ca să o legăn un pic și să mă joc cu ea.
Dar totul s-a schimbat la 12 ani când am început să frecventez o școală muzicală cu specialitatea vioara, care îmi ocupa tot timpul liber după gimnaziu. Atunci încă nu știam cum avea să mă crească pe mine acest copil și ce sensibilitate avea să îmi pună în suflet pentru muzică. La 16 ani, la absolvirea gimnaziului și a școlii muzicale din Cantemir, am plecat la Brașov, la studii și timp de 4 ani nu am mai făcut muzică. Dar nu a încetat să trăiască în sufletul meu nici o secundă din acei ani. La 20 de ani am ales muzica din nou. Nu mai era un copil, crescuse odată cu mine, eram deja prietene, îmi știa toate secretele și nu se mai mulțumea cu timpul nostru petrecut doar în week-end sau seara după teme. Îmi acaparase de tot mintea și sufletul. Am încercat de câteva ori să aleg cariera profesională în altă direcție și să mă fac „fată serioasă”. Dar timpul trecea și ea tot nu îmi trecea… Și încă o dată am ales-o. Pentru că eu nu pot să trăiesc decât în adevăr, și cum putem vedea cel mai bine adevărul dacă nu cu inima? Atunci am luat-o în serios și pe lângă facultate, am intrat și la Academia de Canto din Verona, la care urmează să îmi finalizez studiile anul acesta. Din acel moment mi-a fost clar ce îmi doresc să fac pentru tot restul vieții.
Am luptat mult timp, cu mine însămi. Pentru că sufletul zicea una, dar rațiunea alta. Mai ales că am absolvit universitatea de limbi străine cu profilul în turism și comerț internațional, ceea ce mă ducea pe un cu totul alt drum și cu cât mă apropiam mai mult de absolvire, cu atât mă lua frica. Frica de a nu trăi în adevăr. Un lucru era cert: eu nu eram gata să renunț la muzică. Dar societatea e dură. Familia nu mi-a spus niciodată să renunț la visul meu de a fi cântăreață. Mama, fiind asistent medical, îmi spunea să aleg o carieră sigură. De multe ori m-am întrebat dacă voi regreta într-o zi alegerea mea de a merge pe acest drum al muzicii. Azi mă gândesc și realizez că nu am avut de ales. De fapt, alegerea era evidentă din momentul în care am lăsat muzica să ajungă la inima mea, iar inima a început să îmi dicteze calea. Totul era acolo, doar că nu îndrăzneam să o văd.
Ah, aici m-ai atins pe rană deschisă, pentru că bunicii mei nu mai sunt. Și ei nu m-au auzit cântând niciodată… Le-aș fi cântat „Lume lume, soro lume” și „Inima nu fi de piatră”. Bunicelor mele le plăcea mult muzica populară românească, iar bunica paternă avea o slăbiciune pentru limba română, versuri profunde și, mai ales, pentru muzica noastră de jale.
La 16 ani, încă neîmpliniți. A meritat fiecare lacrimă din momentele dificile, fără familie, pentru că totuși eram un copil, chiar dacă mă consideram adult. Eu am fost întotdeauna un copil serios, prea serios… și de mică îmi făceam planuri de succes, cum să ajung cât mai sus. Pe atunci, puține persoane mergeau la studii în afara țării, eu am urmat exemplul prietenei mele care studia la București, acolo voiam să ajung și eu, dar destinul a avut alte planuri pentru mine și astfel Brașov mi-a devenit curând a doua casă. În orașul meu natal m-am simțit întotdeauna limitată, mereu voiam ceva mai mult, îmi lipsea forfota orașelor mari, cu perspective de afirmare la orice colț, voiam să merg la teatru după ore, la prezentări de cărți, la concerte, să fiu înconjurată de oameni inteligenți și să vorbesc o limbă română corectă. Nu a fost ușor, pentru că toate visele mele ajunseseră să fie o utopie în primul an de studii, pentru că fusesem repartizată la un liceu foarte slab, de unde m-am transferat. Singură. Cu o singură voce în cap și planuri mărețe. Simțeam că fac ceva mare și mi-era frică să nu reușesc. Dar intuiția nu minte niciodată. Și nu o să încetez vreodată să îi fiu recunoscătoare doamnei director Hurghis din vremea aceea, de la Colegiul Național Unirea din Brașov, pentru că mi-a dat șansa de a deveni Uniristă. Au fost cei mai frumoși ani de liceu! 😊
Totul a început acolo. Studiul viorii mi-a oferit o sensibilitate profundă față de muzică, atât instrumentală, cât și vocală. M-a învățat disciplină, rigoare și mi-a rafinat auzul muzical. De-a lungul parcursului meu, am dezvoltat o „voce interioară” care mă ghida în interpretarea notelor. Cu timpul, acea voce, dar și emoția melodiilor, a devenit atât de puternică încât nu a mai putut rămâne înăuntrul meu: simțeam nevoia să mă exprim vocal. Și simțeam că există ceva mai mult decât atât, voiam să îmi perfecționez tehnica, am început să studiez canto modern, iar acolo am avut confirmarea că a cânta este ceea ce vreau să fac în viață. Și de atunci nu am încetat studiul vocii. Iar fiecare obiectiv atins, după multă muncă, este o gratificare profundă.
„M-a învățat disciplină, rigoare și mi-a rafinat auzul muzical. De-a lungul parcursului meu, am dezvoltat o „voce interioară” care mă ghida în interpretarea notelor.”
Eu niciodată nu plănuisem să mă mut în Italia, mă regăseam bine în România, acolo era casa mea, dar ce frumoasă e viața când îi dai curs și te încrezi fără să știi ce te așteaptă la colț de drum. Exact asta am făcut eu la 20 de ani. Fix ca la 16. O nebunie, și am fost surprinsă plăcut! Așa cum niciodată nu m-am mulțumit cu puținul, și voiam să experimentez cele mai înalte forme de conștiință, m-am provocat mereu. Astfel, după primul semestru la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității București, așteptările mele nefiindu-mi îndeplinite, am făcut o nebunie. Și-mi tremura sufletul de entuziasm. Și asta era semn bun. Așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am mutat la studii în Italia. Din nou am luat-o de la zero, învățarea limbii, încadrarea culturală și socială, înscrierea la facultate unde sistemul de învățământ e cu totul diferit… În al doilea an de facultate nu am mai rezistat presiunii muzicii și am căutat o școală de muzică, unde am studiat în paralel toți anii facultății. Pentru prima dată mă simțeam împlinită, în sfârșit îi dădeam voce acelei pasiuni care atât mă ardea în tăcere pe dinauntru. Italia m-a primit cu multă căldură și blândețe, mi-a adus oameni buni în cale, care mi-au arătat că pot și pentru asta le sunt profund recunoscătoare. Industria muzicală e foarte dezvoltată în Italia și nu mă refer doar la puținii artiști pe care îi vezi la TV și îi auzi la radio, dar și la acei care trăiesc din muzică fără să fie vedete. Pentru că aici industria artelor și a spectacolelor e foarte bogată, iar organizatorii de evenimente includ foarte mult muzica live, ceea ce dă vizibilitate și loc pentru toți artiștii. În ultimii ani, Italia a fost locul unde eu îmi văd visul crescând alături de oameni care cred în mine și îmi apreciază stilul. De asemenea, am avut ocazia să colaborez cu artiști importanți din lumea jazz-ului și pot spune că mă simt profund onorată.
Am descoperit sensibilitatea mea pentru jazz pe parcursul procesului meu de perfecționare muzicală, iar astăzi îl cultiv cu grijă și pasiune. Totuși, prima mea dragoste muzicală a fost R&B-ul și pop-ul. Principala mea sursă de inspirație a fost întotdeauna Beyoncé, Whitney Houston și Mariah Carey: încă din copilărie m-au fascinat prin versatilitatea lor artistică și prin extraordinarele calități vocale atletice.
Jazzul este tehnic complex: necesită o înțelegere avansată a armoniei, a modulației și a ritmurilor sofisticate. Înainte de a mă apropia de acest gen, urmam o structură muzicală fixă și prestabilită. Odată cu jazzul, însă, am descoperit improvizația și dialogul constant dintre muzicieni. Nu este vorba doar de a cânta o melodie, ci de a o interpreta cu creativitate, modificând armoniile și timbrul în timp real. Acest lucru îl transformă într-o provocare continuă și într-o oportunitate extraordinară de creștere. Mă fascinează libertatea expresivă pe care o oferă, conexiunea emoțională atât cu publicul, dar și cu muzicienii care nu mai sunt cei care „mă acompaniază” pe mine, cântăreața, ci suntem toți, protagoniștii unei interpretări muzicale.
„Odată ajunsă pe scenă, ego-ul meu s-a dizolvat: am devenit una cu vocea mea și m-am lăsat purtată de muzică și de emoțiile pieselor. Atunci se produce magia.”
După ani de studiu și muncă în culisele lumii spectacolului, am găsit curajul de a face un pas înainte și de a împărtăși ceea ce am acumulat în bagajul meu muzical. Cea mai emoționantă experiență a fost primul meu concert live alături de un cvartet de muzicieni. Să urc pe scenă și să mă transform într-o artistă în adevăratul sens al cuvântului a fost o emoție de nedescris, care a dat sens întregului parcurs de până atunci și mi-a oferit, totodată, conștientizarea a ceea ce sunt capabilă să realizez în viitor. Înainte de a urca pe scenă, m-a cuprins un vârtej de emoții și parcă neputință. În acel moment, am închis ochii și mi-am amintit de ce am ales acest drum și că acum zece ani visam să fiu exact unde sunt astăzi. Acea conștientizare transformă frica în putere. Odată ajunsă pe scenă, ego-ul meu s-a dizolvat: am devenit una cu vocea mea și m-am lăsat purtată de muzică și de emoțiile pieselor. Atunci se produce magia.
”Este vocea sufletului, iar sufletul este etern, indestructibil și lipsit de raționalitate: pur și simplu există, pretutindeni, întotdeauna. Uneori nu are nevoie de cuvinte ca să transmită emoția.”
Pentru mine, muzica este o dimensiune fără timp, fără început și fără sfârșit. Este prezentul în cea mai pură formă a sa, vulnerabil și lipsit de ego. Este vocea sufletului, iar sufletul este etern, indestructibil și lipsit de raționalitate: pur și simplu există, pretutindeni, întotdeauna. Uneori nu are nevoie de cuvinte ca să transmită emoția. Pentru mine, cea mai pură formă de autenticitate a unui artist este momentul în care, urcând pe scenă, orgoliul personalității lui se dizolvă. Și i se servește cu generozitate publicului său, cu voce, corp și suflet. Fără rețineri, fără zgârcenie. Când reușesc să fac asta, se creează o conexiune profundă cu publicul și de acolo explodează magia.
Mă întrebi pentru că știi răspunsul, nu? 😊 Da, sunt exigentă și îmi sunt cel mai mare critic. Dar mi-am pus ca scop să fiu mai blândă cu mine și să îmi fac timp să mă uit în urmă și să apreciez progresul pe care l-am făcut. Oricum, e un drum continuu, iar satisfacțiile vin din proces, din munca și dăruirea pe care o depui, nu doar din finalitatea obiectivelor.
Momentan lucrez la extinderea repertoriului, dar și a perfecționării limbajului jazz. Am 3 proiecte jazz în formații diferite, cu scopul de a ajunge la inimile cât mai multor oameni în spectacolele pe care le vom susține. În viitorul apropiat mi-ar plăcea să scriu propria mea muzică, care să îmi exprime la maximum potențialul meu ca artist.
Aici îmi este greu să îți răspund. Am multe piese preferate și în fiecare mă regăsesc diferit. Dar, hai, să o iau pe prima care îmi vine în minte: „Black Coffee” are o sonoritate blues, o piesă melancolică cu note joase, unde timbrul cald își găsește locul perfect, dar și cu schimbul de sonoritate pe refren, unde se simte o dezamăgire profundă, atât în versuri, cât și în linia melodică.
Pe scenă mă abandonez emoțiilor și energiei publicului. Dar, în general, sunt un om pragmatic și, când vine vorba de organizarea repetițiilor, stabilirea unui repertoriu în funcție de eveniment, sunt destul de adunată.
Ah, nici nu știi de câte ori mi-am imaginat acest scenariu… Mi-aș spune să nu îmi fie teama să îmi urmez visul. Să nu mă îndoiesc nicio secundă că pasiunea care îmi umple sufletul este cea pe care trebuie să o urmez și că asta este cea mai înaltă formă de exprimare a lui Dumnezeu. Mi-aș zice că nu există doar talent, ci și predispoziții, și dacă te înconjori de oamenii din domeniul respectiv și investiți în învățare, poți face orice. Așa că m-aș încuraja să acționez mai mult și să nu las loc fricii. Să nu îmi fie frică de eșec. Mi-aș zice să nu îmi fie rușine de ce va zice lumea, pentru că oamenii care au avut succes știu ce înseamnă munca și perseverența și te vor încuraja mereu, văzând potențialul din tine, iar invidioșii și criticii sunt cei care nu au avut curajul de a-și urma visul și nici nu știu cum se face. Mi-aș repeta mai des să nu las zgomotul din jur să îmi stingă vocea interioară, căci doar eu știu de ce sunt în stare. Doar eu știu ce îmi aduce cu adevărat fericire.
„În viitorul apropiat mi-ar plăcea să scriu propria mea muzică, care să îmi exprime la maximum potențialul meu ca artist.”
Tare mi-ar plăcea să revin cu un concert și aici, acasă…Pentru tinerii care sunt pierduți într-o societate care ne vrea medici, ingineri și avocați pentru a ne considera de succes… Nu vă vindeți sufletul! Nu este cool să cobori în costum de la un job bine văzut de părinți și profesori și să urci într-o mașină scumpă dacă nu e ceea ce te face împlinit când pui capul pe pernă și ești singur. E cool să te trezești dimineața tare, mânat de entuziasmul că urmează să faci ceea ce te face fericit. Și mai ales să și câștigi bani din asta. Și dacă ai impresia că timpul tău a trecut… Niciodată nu e prea târziu. Timpul este relativ și existența noastră nu se termină pe acest pământ. Trăim în cele mai prolifice vremuri, unde avem mii de oportunități, putem face și deveni orice vrem. Din toate timpurile, acum, în exclusivitate, avem luxul de a ne alege jobul din orice colț al lumii. Putem învăța de la cei mai buni, majoritatea dintre noi avem suportul părinților până la vârste înaintate, nu mai e presiunea socială de altădată. Aveți curaj să vă decideți soarta. Învățați, investiți în educație și nu vă fie frică de eșec. Tocmai eșecul este cel care te șlefuiește și te pregătește pentru succes. După fiecare căzătură vei fi mai puternic și mai valoros. Iar într-o lume plină de superficialități, ce poate fi mai valoros decât un om care deține informații și competențe?
Pentru prima dată în istorie, moaștele întregi ale Sfintei Împărătese Elena au fost aduse în România, într-un eveniment de profundă semnificație religioasă și spirituală. Acestea vor rămâne spre închinare la Mănăstirea Pantocrator din Drăgănești-Vlașca, județul Teleorman, până pe 8 mai 2025, în cadrul unui amplu pelerinaj care a atras zeci de mii de credincioși.
România devine astfel a doua țară ortodoxă, după Grecia, unde au fost aduse moaștele Sfintei Elena, păstrate în prezent la Veneția. Racla a fost adusă în dimineața zilei de 30 aprilie la Catedrala Patriarhală din București, unde a fost întâmpinată de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române. În cadrul slujbei speciale, acesta a subliniat moștenirea spirituală imensă lăsată de Sfânta Elena:
“Sfânta Împărăteasă Elena ne-a lăsat o moștenire spirituală de o valoare inestimabilă prin exemplul său de credință, evlavie și milostivenie, pentru că a ajutat o mulțumesc de săraci. Ea reprezintă pe conducătorii creștini ctitori de biserici și binefăcători ai poporului.”
În cursul serii, moaștele au fost transferate la Mănăstirea Pantocrator, unde vor rămâne expuse într-o raclă transparentă până pe 8 mai. Racla în care se află sfintele moaște conține un mulaj în mărime naturală, care înfățișează chipul și trupul Sfintei Elena, fiind realizat pentru a reda cu fidelitate imaginea sa. Este pentru prima dată când această raclă părăsește granițele Italiei pentru a fi adusă în pelerinaj în România. Lăcașul de cult devine astfel epicentrul unui pelerinaj național, însoțit de slujbe arhierești, procesiuni, concerte de muzică bizantină și un simpozion teologic dedicate anului jubiliar.
Sfânta Împărăteasă Elena (cca. 224-330) este una dintre cele mai venerabile figuri ale creștinismului timpuriu. Convertirea lui Constantin cel Mare, fiul său, la creștinism, odată cu Edictul de la Milano din 313, a oferit Sfintei Elena un rol central în răspândirea credință ei creștine în Imperiul Roman. În anii 326-328, a efectuat un pelerinaj în Țara Sfântă, unde, potrivit tradiției, a descoperit Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, identificată printr-o minune. Cu sprijinul ei au fost ridicate numeroase biserici la Locurile Sfinte, printre care Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, Biserica Nașterii din Betleem și cea a Înălțării de pe Muntele Măslinilor.
Împărăteasa Elena a fost, de asemenea, o binefăcătoare a săracilor, susținând activități de caritate și ajutând comunități întregi. Este considerată “întocmai cu Apostolii” datorită lucrărilor sale de evanghelizare și a implicării directe în dezvoltarea vieții religioase creștine. Moaștele sale au fost mutate, după moartea sa din anul 330, din Roma în Constantinopol, iar ulterior, în anul 1211, cavalerii cruciați le-au adus la Veneția, unde se păstrează și în prezent.
Până la data de 6 mai, peste 90.000 de pelerine au venit să se închine la Mănăstirea Pantocrator, iar organizatorii se așteaptă ca numărul să crească până ce moaștele vor părăsi România. Programul include slujbe speciale, privegheri, un concert de muzică bizantină și un simpozion național.
Sursă foto: Youtube Trinitas TV, doxologia.ro
Desenul e minunat! Rubrica ,,Desenele lui David” nu ne lasă să uităm acest lucru! Desenul este valoros și în procesul de învățare al literelor.
Nicidecum învățarea literelor nu trebuie să fie un proces rigid sau plictisitor. Din contră, pentru copii, literele pot deveni personaje, obiecte sau lumi de explorat, dacă le oferim libertatea de a le transforma prin desen. Desenul nu doar că fixează forma literei în memorie, dar o leagă de o imagine familiară, dându-i viață și sens. Astfel, literele nu mai sunt simboluri abstracte, ci prieteni de joacă în lumea poveștilor vizuale.
Imaginați-vă un copil care învață litera M.
În loc să o repete mecanic pe o foaie de hârtie, o transformă în doi munți înalți, acoperiți de zăpadă. Din vârful lor, coboară un râu albastru, iar pe margine poate apărea o căsuță sau un urs care se odihnește. Sau litera P, care devine intrarea misterioasă într-o peșteră. Copilul desenează umbre, liliaci și poate chiar o comoară ascunsă înăuntru. La litera O, cercul se umple cu culoare și se transformă într-o oală aburindă, în care fierbe supa preferată sau poate o poțiune magică.
Aceste transformări vizuale nu doar că sporesc plăcerea copilului de a învăța, dar creează conexiuni mentale profunde între simbol, sunet și imagine. Litera A devine un avion gata de decolare, B se umflă și se înalță ca un balon cu aer cald, iar R se alungește și prinde flăcări, pregătindu-se să zboare spre stele, sub forma unei rachete colorate.
O activitate simplă și eficientă este ca, în fiecare săptămână, copilul să descopere o literă nouă, să o asocieze cu un cuvânt familiar și apoi să creeze un desen în care litera să fie integrată natural. Părinții pot ghida procesul punând întrebări: „Unde merge racheta ta?” sau „Ce ai pus bun în oală?” Astfel, desenul devine o ocazie de comunicare, descoperire și povestire.
Această metodă funcționează pentru că cei mici gândesc în imagini, nu în abstract. Asocierile vizuale consolidează memoria, iar procesul creativ elimină frica de greșeală. Mai mult, părinții care desenează alături de copii se apropie de lumea lor și creează un spațiu de învățare afectiv și relaxat.
Când litera e desenată, copiii învață alfabetul cu un strop de imaginație și multă culoare! Fiecare linie trasată de un copil este o încercare curajoasă de a înțelege lumea. Lăsați-i să deseneze liber și veți vedea cum literele devin pași mici, dar siguri, spre învățare și încredere în sine.
Tu știi? Fiecare literă poate fi o aventură. Nu grăbiți copilul să le învețe pe toate, ele, literele! Lăsați-l să le descopere pe rând, cu creionul în mână și imaginația liberă. Uneori, cel mai bun abecedar este o coală albă și un zâmbet larg.
În preajma Paștelui, Fundația Regală Margareta a României a fost din nou alături de seniorii singuri și vulnerabili, beneficiari ai proiectelor sociale Fondul pentru Vârstnici, Telefonul Vârstnicului și Centrele Generații – nu doar cu pachete, ci și cu prezență umană, ascultare și încurajare, oferite cu sprijinul voluntarilor, donatorilor și sponsorilor. Acțiunile au avut loc în județele Alba, Bistrița Năsăud, Brașov, Galați, Maramureș, Mureș, Tulcea, Satu Mare, Vrancea și în București.
Este timpul să ne deschidem inimile, să ne gândim la vârstnicii care au fost parte din călătoria noastră personală și care au acum nevoie de prezența noastră. Haideți să le oferim un dar prețios: un gest de atenție, un semn de prețuire, șansa la o bătrânețe demnă, mesaje de solidaritate și speranță!
În localitățile Baia Mare, Mărășești, Nicorești, Reghin și Tulcea, 400 de seniori au beneficiat zilele acestea de sprijin material și momente de socializare, prin acțiunile locale ale organizațiilor susținute de Fundația Regală prin grant-uri pentru servicii sociale. Seniorii au primit la domiciliu produse alimentare și de igienă, iar vârstnicii dornici de socializare au participat la ateliere de creație intergeneraționale, specifice Sărbătorii Paștelui, împărtășind povești și tradiții.
Seniorii din București, care se confruntă cu greutăți financiare majore, beneficiari constanți ai programului Fondul pentru Vârstnici, au primit vizita voluntarilor Fundației Regale – studenți și membri ai echipelor unor companii – implicați în susținerea cauzei vârstnicilor. Astfel, 50 de voluntari au ajuns în casele a 100 de seniori care duc grija zilei de mâine pentru a le duce pachete cu daruri, bunătăți de sărbători, a le oferi vorbe de susținere și a le lăsa o rază de lumină și speranță.
Seniorii care au îmbrățișat voluntariatul, oferind timp și afecțiune copiilor în centrele intergeneraționale din județele Alba, Bistrița Năsăud, Brașov, Mureș, Satu Mare și București, au fost răsplătiți cu bunătăți de sezon, odată cu coșurile oferite și copiilor cu produse din partea Hochland.
30 de seniori din țară, cu un trai precar, au primit tichete sociale în valoare de 200 lei, pentru a-și putea pregăti ceva pe masa de Paște.
Eveniment caritabil în jurul piesei de teatru “Tatăl” și recital de muzică clasică pentru vârstnicii de la Centrul rezidențial „Sf. Ana”
Teatrul Bulandra a găzduit o reprezentație specială a piesei de teatru “Tatăl”, cu maestrul Victor Rebengiuc în rolul principal, iar fondurile rezultate din bilete, achiziționate în mai puțin de 24 de ore de la momentul punerii în vânzare, vor fi direcționate către proiectele de sprijin dedicate seniorilor. Spectacolul caritabil a fost susținut de Hochland România, care își reafirmă angajamentul față de proiectele intergeneraționale ale Fundației Regale.
Bursierii programului Tinere Talente au adus emoție de Sărbătoarea Floriilor printr-un recital special dedicat seniorilor din cadrul Centrului de îngrijire și asistență pentru persoane vârstnice „Sf. Ana” al DGASPC sector 3.
La o întâlnire cu gust de sărbătoare și povești de viață au fost invitați 30 de seniori, care și-au găsit alinarea singurătății la Telefonul Vârstnicului, fiind o bună ocazie de a ieși din rutina zilelor goale și de fi parte dintr-o comunitate. Meniul în așteptare este donat de clienții rețelei restaurantelor City Grill prin aplicația Out for Food, pentru a bucura sărbătorile vârstnicilor singuri. Alți vârstnici beneficiari ai aceluiași program, dar și ai Fondului pentru Vârstnici, alături de copiii și seniorii voluntari din cadrul Clubului Generații din Capitală, au realizat împreună decorațiuni pascale și au retrăit Paștele ca în copilărie.
Pentru mulți seniori, sărbătorile sunt zile goale. Prin sprijinul comunității, putem aduce din nou sens și speranță în viețile lor. Aceștia pot apela oricând la Telefonul Vârstnicului, la numărul 0800 460 001, pentru a primi consiliere socială și suport emoțional, dar și pentru a găsi un prieten și un ghid în momente de nevoie.
Persoanele sau companiile care doresc să se implice în susținerea seniorilor o pot face prin:
Cu sprijin media: TVR, Radio România, Radio România Actualități, Radio România Antena Satelor, Radio România Regional, Radio Trinitas, AGERPRES, Forbes România, ziarul cotidian diplomatic Nine O’Clock, Ziarul News, Zenith Media, New Age Media – regia de media a cinematografelor Cinema City, mediaTRUST România
Fundația Regală Margareta a României mulțumește susținătorilor și transmite tuturor Paște binecuvântat!
***
Înființată în 1990 de către Majestatea Sa Margareta Custodele Coroanei române, împreună cu tatăl său, Regele Mihai, Fundația Regală Margareta a României este una dintre puținele organizații non-guvernamentale care derulează programe dedicate seniorilor din România. De-a lungul celor 35 de ani de activitate, cu implicarea voluntarilor și mobilizarea partenerilor instituționali și a întregii comunități, Fundația a creat diverse soluții menite să îmbunătățească viețile acestora, să aline singurătatea, să prevină izolarea socială, ori să creeze oportunități pentru o viață activă. Programele Fundației, precum Fondul pentru Vârstnici, Centrele Generații, Telefonul Vârstnicului, Conectăm Generații în Lumea Digitală și Conferința Bune Practici pentru o Bătrânețe Frumoasă, redau demnitatea și speranța la vârsta a III-a. Mai multe detalii pe www.frmr.ro.
Universitatea din București își are începuturile într-o perioadă de mari transformări naționale. Înființată oficial la 4 iulie 1864 de Alexandru Ioan Cuza, prin Decretul de organizare a învățământului superior, Universitatea a fost gândită ca o instituție-cheie pentru modernizarea statului român.
Substratul istoric al Universității din București este mult mai vechi decât actul său oficial de înființare. Originile sale se întorc în 1694, când domnitorul Constantin Brâncoveanu a înființat Academia Domnească de la București, o școală superioară care funcționa în clădirile Mănăstirii Sfântul Sava. Limba de predare era greaca veche, iar filosofia se studia după cursurile celebrului gânditor Teophilos Korydalleus.
În secolul al XVIII-lea, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), Academia Sf. Sava a trecut printr-o importantă reformă – programa a fost modernizată, adăugându-se cursuri de franceză și italiană, alături de limba latină. Tot atunci au fost construite noi locații pentru Academie, accentuându-se rolul său de centru de cultură în zona balcanică. În timp însă, pe măsură ce spiritul național românesc a început să se dezvolte, a apărut dorința unui învățământ în limba română. Astfel, în 1818, în locul Academiei Domnești s-a deschis Școala de la Sfântul Sava, condusă de Gheorghe Lazăr, un moment crucial pentru formarea învățământului superior în limba română.
Reforma școlară inițiată de Petrache Poenaru în 1832 a întărit Școala de la Sfântul Sava, introducând cursuri superioare juridice și științifice. În 1850, are loc o nouă reformă, dezvoltându-se secțiunile superioare, în 1854 sărbătorindu-se prima promoție de juriști.
Un an mai târziu, în 1855, Carol Davila fondează Școala Națională de Medicină și Farmacie, iar în 1859 este înființată Facultatea de Drept, urmată de Facultatea de Științe și Facultatea de Litere în 1863. Construcția Palatului Universității din Piața Universității a început în 1857, sub conducerea arhitectului Alexandru Orăscu, după modelele occidentale ale vremii, proiectându-se un spațiu care să devină simbolul învățământului românesc modern.
Universitatea din București a fost înființată oficial la 4 iulie 1864, prin Decretul nr. 765 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Ea a reunit într-un singur corp Facultățile de Drept, Științe și Litere, consolidând moștenirea începută la Academia Domnească. Încă de la început, Universitatea a fost gândită ca un pilon esențial pentru dezvoltarea culturală, științifică și administrativă a noului stat român. Aceasta se reclamă ca moștenitoarea directă a tradiției educaționale inaugurate la 1694, simbolizând legătura dintre trecut și viitor.
Pe măsură ce România se dezvolta, și Universitatea din București s-a extins. În 1884 a fost înființată Facultatea de Medicină, care mai târziu va deveni parte a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davilla”. În 1906, pentru a marca 40 de ani de existență, universitatea a inaugurat un nou sediu central, în clădirea de pe Bulevardul Regina Elisabeta, devenită ulterior un simbol al vieții academice bucureștene. În perioada interbelică, instituție se diversifică și profesionalizează tot mai mult, apărând noi catedre, laboratoare și biblioteci de prestigiu. Astfel, universitatea devenea treptat un adevărat laborator de idei și inovații, care alimenta cu resurse umane și intelectualitate toate domeniile vieții publice.
De-a lungul timpului, Universitatea din București nu a fost doar un spațiu de învățământ, ci și un actor activ în istoria țării. În Războiul de Independență, 1877-1878, mulți studenți și profesori s-au înrolat voluntari pentru a lupta pentru independență țării. La momentul Marii Uniri de la 1918, ideile de unitate națională au fost promovate intens în rândurile universitare, mulți absolvenți devenind lideri politici ai României Mari. În anii ’50-’60, Universitatea a fost un focar de opoziție intelectuală față de îndoctrinarea ideologică comunistă. Celebrul „Manifest al lui Paul Goma” din 1977, care cerea respectarea drepturilor omului, a pornit tot din mediul universitar bucureștean.
În timpul cutremurului din 1977, clădirea principală a Universității a fost grav avariată, fiind ulterior restaurată.
În perioada Revoluției din 1989, Universitatea din București a fost, din nou, în centrul evenimentelor. Studenții și profesorii au fost printre primii care au ieșit în stradă pentru libertate și democrație. Ulterior, în 1990, fenomenul cunoscut drept Golaniada a avut loc în Piața Universității, când tinerii, majoritatea studenți ai Universității, au protestat pașnic pentru o reformă reală a societății postcomuniste.
Numeroase personalități au absolvit Universitatea din București, precum Nicolae Iorga, mare istoric și fost prim-ministru, Mircea Eliade, scriitor și istoric al religiilor, Emil Cioran, filosof și eseist de renume mondial, Henri Coandă, inginer și inventator, Tudor Vianu, critic literar și estetician, Ana Blandiana, poetă și luptătoare pentru libertatea de exprimare, sau Andrei Pleșu, filosof și fost ministru al culturii.
Astăzi, Universitatea din București are peste 19 facultăți, peste 30.000 de studenți, pentru 2.000 de cadre didactice, centre de cercetare la nivel european și colaborări cu peste 300 de universități din lumea întreagă. Este una dintre instituțiile românești cotate constant în topuri internaționale, datorită programelor sale academice riguroase și a proiectelor de cercetare inovatoare. Universitatea participă activ la programe precum Erasmus+, Horizon Europe și rețele universitare prestigioase, precum CIVIC – A European Civic University. Pe holurile Universității, numeroase echipe internaționale de film au filmat, inclusiv pentru producții istorice. Biblioteca Facultății de Litere adăpostește manuscrise rare și cărți vechi de sute de ani. În plus, Universitatea deține observatoare astronomice, grădini botanice și centre culturale, pe care publicul larg le poate accesa.
Prin istoria sa de 160 de ani, Universitatea din București demonstrează cum o instituție poate rămâne fidelă valorilor fondatoare – educație, știință și libertatea de gândire, și, în același timp, se poate adapta la exigențele unei lumi globalizate.
Sursă foto: unibuc.ro, ratb.ro, AGEPRES, euronews.ro
Prin intermediul imaginației, al jocului, al creativității, când suntem mici intrăm în mai multe roluri ca să ajungem, la vârsta maturității, să îmbrățișăm unul dintre ele. De 50 de ani, învățătoarea Liliana Aurica Mursa străbate același drum pe care îl știe cu ochii închiși, dar încă nu s-a săturat de el. Este dascăl de aproape patru decenii și trăiește bucuria și împlinirea de a merge la școală în fiecare zi.
De multe ori s-a reinventat pe parcursul carierei sale. A răsturnat didactica și a întors pe toate părțile metodele și procedeele de predare până le-a găsit pe cele care au pus în centru copilul. Liliana Aurica Mursa este, din 2016, profesor Merito, fiind recompensată pentru întreaga activitate depusă la catedră. Proiectul aduce în atenția românilor profesorii exemplari, aceia care ridică educația la rang de artă.
Prima vizualizare a răspunsului la această întrebare a fost că eu sunt soarele și în jurul meu se învârt copiii, care au nevoie de lumina, căldura și ,,cunoașterea” mea. Ceea ce mă ține legată de copii este firul creat de la sufletul meu spre al lor și de la mintea mea spre viitorul lor.
În toți acești ani am învățat despre mine că pot, că am curaj, determinare, responsabilitate și perseverență în tot ceea ce fac. Am învățat să mă reinventez de multe ori, datorită situațiilor apărute la clasă, am învățat că lucrurile trebuie făcute bine de la bun început, că trebuie să lupt dacă vreau cu adevărat ceva, că trebuie să dau mai departe din ceea ce sunt, ca să îmi duc la bun sfârșit misiunea pe pământ.
E o întrebare provocatoare. Cred că sunt lucruri la care mă gândesc în fiecare seară, iar dimineața le regândesc, simțind apoi care e varianta potrivită. Cred că predăm zeci de ani același conținut științific de bază și, de fapt, contează cum îl punem în valoare pentru copii. Am vrut întotdeauna să le stârnesc mintea, să le arăt de ce învață ceea ce învață și să îi învăț cum să învețe. Am luptat să îi fac să se simtă bine la școală, în clasă, între colegi, să le dau încredere în ei. În fiecare dimineață, de 39 de ani, mă trezesc cu bucuria de a merge la școală! Ce e foarte interesant, străbat același drum pe jos de 50 de ani și, în fiecare dimineață și amiază, calc urma pașilor mei, de când aveam 6 ani.
Rezultatul exercițiului e simplu, un drum sinuos. Mereu am avut câte o luptă de dus și nu neapărat cu sistemul. Eu zic că sistemul suntem noi. Schimbarea noi o facem. Eu sunt un om al schimbării, am profitat de toate oportunitățile din viața mea și am încercat să sfințesc locul, acolo unde am ajuns.
După părerea mea, așa ar trebui să stea lucrurile în clase. Eu am doar argumente pro pentru această ergonomie a spațiului clasei . Ideile mi-au venit pe rând, văzând la alții beneficiile și dorind altceva pentru elevii mei. Mereu am ținut la starea lor de bine și la „a fi împreună” în acești frumoși ani. Cred că sunt foarte importante amintirile din primii ani de școală, fiindcă ei te proiectează într-o anumită lume.
Cred că după o formare inițială foarte bună, cu o bază științifică și metodică valoroasă, apartenența la o comunitate de învățare este ceea ce pune în valoare munca ta și te pune pe tine, ca om, în locul în care împarți valori comune, idealuri, gânduri, te dezvolți, primești sprijin, apreciere, ai o siguranță psihologică. Eu sunt norocoasă că aparțin unor comunități de acest fel și am văzut la colegii mei, pe care îi întâlnesc cu diverse ocazii, o reală nevoie de apartenență la o comunitate. De aceea, cele două comunități sunt deschise pentru oricine împărtășește aceleași valori, fiindcă transformarea meseriei de profesor nu se poate realiza decât într-o comunitate puternică și extinsă. Este spațiu pentru toți, dar depinde de fiecare ce alege pentru el.
Este o poveste tare frumoasă în spate care mă duce cu gândul la prima generație de elevi, de la Școala Primară Gura Roșiei. În acel moment am avut senzația că nimic din ceea ce învățasem în liceul pedagogic nu se mai potrivea. Eu am o expresie pe care o folosesc pentru situația aceasta, ,, mi s-a răsturnat didactica”. Da, pentru unii elevi nu funcționa aproape deloc, pentru alții era nevoie de ceva mai mult. Abia mai târziu mi-am dat seama că adaptarea la situațiile concrete din clasă m-a făcut să reconfigurez lucrurile învățate, pentru a le oferi copiilor rețeta potrivită fiecăruia. Am avut foarte mulți elevi care mi-au provocat mintea și datorită cărora am căutat, am citit, am experimentat. Un moment important a fost schimbarea mobilierul tradițional( băncile prinse în cuie pe podea), cu mobilierul modular ( cu mese individuale). Atunci am spus, ,, Ah, în sfârșit îi pot așeza să lucreze așa cum îmi doresc, în grupuri mici, pe echipe, să realizeze proiecte comune!” Al doilea moment a fost anul 2005, când, prin Proiectul pentru Învățământul Rural, am intrat la UBB Cluj Napoca, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar și am avut șansa unei super specializări. Al treilea, dar nu ultimul, a fost anul 2006. Aici începe altă poveste, cea a validării, a voluntariatului, a comunităților de învățare și a oamenilor pe care i-am strâns în jurul meu. Nevoia de schimbare se cerea de mult timp. În clasa mea și totodată în școală, schimbarea a venit ca rezultat al tuturor frământărilor mele, nemulțumirilor, luptelor, creșterii profesionale și dorinței mele de a fi. Am știut că pentru unii copii, eu sunt singura lor legătură stabilă și că sunt cea care le poate arăta că există o lume mai bună pentru ei.
Niciodată nu am defilat singură, am defilat alături de copii și colegi. Da, cu siguranță aș fi fost la fel, fiindcă psihologia învățată mi-a arătat cum și de ce să mă aplec asupra fiecăruia, lucru care ține și de caracterul meu, de educația primită, ține de căldura sufletului, de profunzimea lucrurilor la care vreau să ajung.
Fiecare generație a avut ceva special pentru mine. Nu merg lucrurile luate cu copy paste de la o generație la alta. Cu plusuri și minusuri, cu interesant și provocator, eu sunt cea care păstrez balanța echilibrată. Există particularități la fiecare generație, contează abilitatea mea de a le pune în valoare și de a șlefui caracterele. Sunt așa mândră de toți, indiferent în ce colț al lumii au ajuns. Știu că am pus în ei o părticică importantă care nu va dispărea niciodată!
Mi-aș dori să plece în viață cu valorile pe care am încercat să le dezvolt în ei, în fiecare moment petrecut împreună. Adevărul, bunătatea, prietenia, responsabilitatea, iubirea, familia, credința, empatia sunt doar o parte dintre ele. Nu am reușit singură niciodată, în familiile lor e nevoie ca să regăsească aceleași valori, pentru a avea rezultate frumoase. Mereu le-am spus să nu uite ce i- am învățat și, mai presus de toate, să fie OAMENI!
Delta Dunării, un adevărat paradis sălbatic, încântă prin biodiversitate, peisaje de o frumusețe rară și o cultură locală fascinantă, fiind unul dintre cele mai spectaculoase creații ale naturii din Europa și una dintre cele mai importante bogății ale României.
Formată de-a lungul a mii de ani, acolo unde fluviul Dunărea își varsă apele în Marea Neagră, Delta Dunării are o suprafață de aproximativ 5.800 km², fiind a doua ca mărime din Europa. Delta este în continuă expansiune, avansând în fiecare an cu aproximativ 40 de metri în mare.
Din 1991, Delta Dunării este recunoscută ca rezervație a biosferei de către UNESCO, adăpostind:
Delta Dunării este un spectacol permanent. Primăvara și vara, păsările migratoare colorează cerul. Pelicanii, cormoranii, stârcii și lebedele își găsesc acolo casă, alături de numeroase specii de pești, amfibieni și insecte. Pe lângă fauna sa extraordinară, Delta impresionează și prin flora specifică. Pădurile de sălcii bătrâne, plaurii – insule plutitoare formate din rădăcini de stuf și ierburi, nuferii albi și galbeni sau plantele rare de pe grindurile nisipoase dau peisajelor o frumusețe aproape ireală.
Deși dominată de natură, Delta Dunării se remarcă și prin tradițiile localnicilor, acesta fiind la fel de valoroase ca și biodiversitatea. Locuitorii Deltei sunt maeștri ai vâslitului în canalele înguste. Vâslele tradiționale din lemn, numite vâsle de papură, sunt adaptate să alunece silențios printre stuf, astfel încât să nu deranjeze fauna. Lotca lipovenească, o barcă subțire și lungă, este un simbol cultural local, folosită de generații întregi de pescari.
În multe sate din Deltă, mai ales în localități precum Mila 23, Caraorman sau Jurilovca, încă se păstrează sărbători tradiționale lipovenești precum Malanka – ajunul Anului Nou pe rit vechi, sărbătorit în data de 13 ianuarie, când tinerii umblă din casă în casă cu cântece și urări de belșug sau Boboteaza, un ritual extrem de important, când apele sunt sfințite și bărcile împodobite și se fac procesiuni pe canale. Pentru localnici, pescuitul nu este doar un mijloc de supraviețuire, ci un ritual sacru. În unele zone, pescarii încă rostesc rugăciuni înainte de a ieși în apă, cerând protecția Sfintei Parascheva, considerată ocrotitoarea lor.
Locuitorii Deltei știu că un pește bun cere un foc de stuf, gătit încet. Borșul de pește autentic se face direct la malul apei, cu apă din Dunăre, filtrată și fiartă, trei-patru specii de pești și, neapărat, adăugarea peștelui abia la final. Storceagul, o supă cremoasă de sturion, este considerat un preparat de sărbătoare, în timp ce scordoleaua – piure de cartofi cu usturoi și pește afumat, este o rețetă veche, moștenită de la greci și lipoveni.
Cei care vizitează Delta Dunării, pot avea parte de experiențe inedite, precum excursii cu barca pe canalele înguste și labirintice, birdwatching – observarea păsărilor, pescuit sportiv – cu respectarea reglementărilor stricte de protecție, plimbări cu bicicleta pe grindurile mai înalte și vizite la sate tradiționale, pentru a descoperi arhitectura locală și poveștile pescarilor. Fiecare anotimp aduce o altă atmosferă în Delta Dunării – primăvara este explozia vieții, vara este spectacolul naturii în plină forță, iar toamna aduce migrarea păsărilor și o liniște aproape mistică, în timp ce iarna, Delta se transformă într-un loc de o frumusețe misterioasă, cu apele înghețate parțial și cu stufărișurile acoperite de un strat de zăpadă fină.
Delta Dunării este una dintre cele mai valoroase și fragile zone naturale ale Europei. Protejată prin statutul de rezervație a biosferei, Delta reprezintă un model de diversitate, dar și un exemplu despre cum comunitățile pot trăi în armonie cu natura. Vizitarea Deltei Dunării însemnă nu doar descoperirea unor faune și flore unice, ci și înțelegerea unei culturi locale cu rădăcini adânci. Respectarea acestor locuri și a tradițiilor este esențiale pentru păstrarea autenticității și frumuseții Deltei Dunării, pentru a oferi generațiilor viitoare șansa de a cunoaște această lume aparte.
Surse foto: exploreazadeltadunarii.ro, stirileprotv.ro, mfe.gov.ro, excursiiprindelta.ro
În spatele unui vis mare, stă un om mare așa cum este Nicoleta Stancu. A înălțat un gând către Univers când era mică, de cele mai multe ori prin joacă, acțiune specifică vârstei copilăriei, și a devenit „doamna” chiar în comuna Curcani, locurile bunicilor, unde a crescut. Poate a îmbrățișat o ușoară teamă la începutul carierei, dar dorința de a deveni un cadru didactic profesionist a crescut odată cu pregătirile și eforturile continue de formare pe care le-a tot făcut.
Glisează între atribuțiile de la sala de grupă cu cele din cancelarie. Colaborează cu drag cu Asociația OvidiuRo, alături de care implementează numeroase proiecte de literație dedicate preșcolarilor. Sub egida World Vision, fructifică proiecte valoroase care pun accent pe rolul părinților în educația timpurie. Nu a umblat după onoruri, nici după faimă, dar guvernând în jurul iubirii pentru copii, nu a vrut să se oprească din a face mult bine și de a fi stâlp în comunitatea în care a crescut.
A transformat meseria de profesor și astfel i s-a cuvenit dreptul de a primi titlul „Profesorul anului” în interiorul galei organizate de Teach for Romania. O felicităm!
Da, încă din copilărie mi-am dorit să devin educatoare. Aproape toate jocurile mele se desfășurau în acest sens – îmi imaginam că am o clasă de copii, le vorbeam, le explicam, le citeam povești. Era modul meu preferat de a mă juca și mă făcea fericită. Fără să-mi dau seama, prin joacă, am lansat acel gând sincer către Univers, iar acum simt că visul din copilărie a prins contur în realitate.
Am copilărit până la vârsta de șapte ani în satul bunicilor mei, în comuna Curcani – un loc drag sufletului meu, plin de amintiri frumoase. Clasele primare și liceul le-am urmat în orașul Oltenița, unde am locuit împreună cu familia. În perioada facultății, m-am întors în casa bunicilor, locul copilăriei mele, și făceam naveta zilnic către orașul Budești, unde am predat ca profesor suplinitor încă din primul an de facultate. După absolvire, am avut bucuria să devin profesor titular chiar la grădinița din comuna Curcani – acolo unde, cu ani în urmă, visam prin joc să devin educatoare.
Frumoasa mea poveste academică s-a scris cu suflet, curaj și multă pasiune pentru educație. Totul a început odată cu alegerea Facultății de Științe ale Educației, un pas firesc pentru un vis născut încă din copilărie. De la primele cursuri până la orele petrecute la catedră, am trăit fiecare etapă cu emoție și determinare. Am învățat nu doar teorie, ci mai ales cum să devin un sprijin pentru cei mici, să-i ghidez cu blândețe și să le fiu aproape în primele lor descoperiri. Cu fiecare an, m-am simțit tot mai aproape de ceea ce înseamnă cu adevărat a fi dascăl, iar acum, privind în urmă, știu că această poveste s-a scris exact așa cum trebuia — cu muncă, visare și multă iubire pentru ceea ce fac.
Pentru mine, comunitatea înseamnă rădăcini și continuitate – este locul unde tradițiile se împletesc cu educația, iar valorile se transmit din generație în generație. Încerc, zi de zi, să construiesc punți între grădiniță și familie, să aduc părinții mai aproape de preșcolari, pentru că doar împreună, printr-un parteneriat real și implicare sinceră, putem susține dezvoltarea armonioasă a copiilor. Le ofer părinților încredere și deschidere, îi încurajez să participe la activități, să fie parte din momentele importante ale celor mici, pentru că doar așa putem construi o legătură solidă între copil, familie și educație. Atunci când părinții se implică, copiii simt sprijin, echilibru și iubire – iar asta este, poate, cea mai frumoasă contribuție pe care o putem aduce comunității noastre.
Comunității noastre nu-i lipsește sufletul, dar se confruntă cu o realitate tot mai prezentă: migrarea părinților în alte țări pentru a munci. Din această cauză, mulți preșcolari și școlari rămân în grija bunicilor sau a altor rude. Deși aceștia depun eforturi mari pentru a le oferi sprijin, nimic nu poate înlocui complet prezența și implicarea părinților în viața copiilor. Simțim nevoia unei legături mai strânse între familie și școală. Ne-am dori ca părinții să fie mai aproape de procesul educațional, să participe mai activ la activitățile grădiniței sau școlii, să comunice constant cu cadrele didactice și să contribuie, alături de noi, la formarea celor mici. Comunitatea are potențial, are oameni minunați, dar pentru a crește frumos împreună, e nevoie de mai multă colaborare, înțelegere și prezență – mai ales din partea celor care au cel mai important rol în viața unui copil: părinții.
Acum 21 de ani, grădinița noastră își avea locul într-o căsuță mică, o fostă maternitate a comunei, care cu timpul s-a transformat într-un loc special, o grădiniță cu două grupe. Era o casă a bunicilor, primitoare, călduroasă și curată, dar nu prea avea multe dotări. Însă, ce îi dădea farmec era atmosfera de acasă, acea liniște și siguranță pe care o oferea fiecărui copil care îi trecea pragul. Acum 10 ani, ne-am mutat într-o locație nouă, un spațiu mai mare și mai luminos, dotat corespunzător pentru a ne desfășura activitățile. Dar, chiar și așa, grădinița pentru mine rămâne tot o a doua casă. Merg la serviciu ca și cum aș merge acasă, cu aceeași dragoste și pasiune cu care aș intra în propria mea locuință. Aici, fiecare zi este o nouă oportunitate de a învăța și a crește alături de copiii care îmi luminează fiecare dimineață.
În grădiniță, prind viață multe proiecte de suflet, menite să aducă bucurie, cunoaștere și apropiere între copii, părinți și comunitate. Colaborez cu drag cu Asociația OvidiuRo, alături de care implementez numeroase proiecte de literație dedicate preșcolarilor: „Citește-mi 100 de povești”, „Povești pentru diversitate”, „România de Poveste”, „Arborele de Cultură”, „Punguța cu două cărți”, „Părinți Povestitori” și „Elevi Povestitori”.Prin aceste inițiative, grădinița devine un tărâm al poveștilor vii, unde părinții pășesc alături de copii în lumea imaginației, devenind ei înșiși povestitori pentru o zi. Iar foștii preșcolari, acum elevi în clasa pregătitoare, se întorc cu entuziasm să le citească celor mici, păstrând vie legătura cu locul în care au crescut primii muguri ai cunoașterii.
Totodată, sub umbrela World Vision, implementăm proiecte valoroase care pun accent pe rolul părinților în educația timpurie: „Școala Părinților – Bune practici în educația parentală”, „ABC Grădinița” și „Ghiozdănel cu viitor”. Prin aceste programe, părinții primesc sprijin, informații utile și încurajare pentru a se implica activ și conștient în viața copiilor lor.
La nivelul ciclului gimnazial, am bucuria de a fi unul dintre coordonatorii Clubului Impact, un spațiu al inițiativelor civice și educaționale, unde elevii învață să fie activi, să-și exprime ideile și să se implice în comunitate cu responsabilitate și curaj.
Dacă ar fi să fac un portret al copiilor mei, ar fi ca o pictură plină de culoare, lumină și viață. Fiecare copil este unic – o mică poveste cu suflet mare. Ochii lor curioși caută mereu răspunsuri, mânuțele lor sunt neobosite în joc și descoperire, iar zâmbetele – cele mai sincere și luminoase pe care le-am întâlnit vreodată.Sunt blânzi și uneori năzdrăvani, visători și curajoși, iar în fiecare dintre ei se ascunde o lume întreagă ce așteaptă să fie descoperită. Au o energie care molipsește și o sinceritate care emoționează. Mă învață în fiecare zi lecții despre răbdare, iubire și autenticitate.Copiii mei sunt inima grădiniței. Sunt motivul pentru care intru cu zâmbetul pe buze în fiecare dimineață și pentru care dau tot ce am mai bun. Sunt micii mei oameni mari, cu sufletul curat, care îmi umplu zilele de sens și de lumină.
Privind în urmă, la generațiile de copii de acum 21 de ani, și comparându-i cu cei de astăzi, pot spune cu siguranță că lucrurile s-au schimbat vizibil. Copiii de atunci erau mai timizi, mai rezervați, cu o lume interioară care se deschidea încet și cu grijă. Se bucurau de lucruri simple, de jocuri tradiționale, de joaca liberă în aer liber și de poveștile spuse pe îndelete. Te priveau cu ochi mari și ascultau cu respect, absorbind fiecare cuvânt.
Copiii de astăzi sunt, fără îndoială, mai deschiși, mai curajoși și mai siguri pe ei. Vin cu o sete de informație pe care uneori cu greu o poți ține în frâu. Sunt obișnuiți cu tehnologia, gândesc rapid, întreabă mult și cer explicații. Au acces la o lume largă încă de la cele mai fragede vârste și sunt mult mai conectați la ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Cu toate acestea, indiferent de generație, toți copiii rămân suflete pure, care au nevoie de iubire, ghidare și siguranță. În spatele curajului de astăzi se ascund aceleași emoții delicate ca și altădată. Iar rolul nostru, ca educatori, rămâne același: să fim lângă ei, să-i înțelegem, să ne adaptăm nevoilor lor și să le oferim sprijinul necesar pentru a deveni oameni frumoși.
Și noi, oamenii mari, avem atât de multe de învățat de la cei mici… În fiecare zi, preșcolarii îmi oferă daruri neprețuite pentru suflet – daruri care nu se văd, dar care se simt profund: copilăria, cu toată puritatea și magia ei, zâmbetul sincer care îți luminează ziua, dragostea necondiționată pe care o simți într-o îmbrățișare caldă și în privirea care te caută cu încredere. Ei îmi reamintesc în fiecare clipă ce înseamnă inocența – acel fel de a trăi cu sufletul curat, de a se bucura de lucrurile mici, de a fi prezent cu toată ființa într-un joc, într-o poveste sau într-un cântec. Îmi oferă dragălășenia aceea autentică, care nu are nevoie de cuvinte – doar de o mână mică ce se strecoară în a ta sau când îmi spun un „Te iubesc până la Dumnezeu”, „Te iubesc până la Dinozauri ”, „Te iubesc până la Lună” și spus fără nicio ezitare. Copiii mă învață să privesc lumea cu ochi proaspeți, să mă mir din nou, să râd cu poftă, să trăiesc simplu și frumos. Îmi dau zilnic lecții de răbdare, empatie și bucurie sinceră. Mă inspiră să fiu mai bună, mai blândă, mai conectată la ceea ce contează cu adevărat.
Observ, cu bucurie, că sunt tineri care încă își întorc fața cu dragoste și speranță către această meserie nobilă. Vin cu entuziasm, cu dorința sinceră de a contribui la formarea noilor generații, cu sufletul plin de idei și cu inima deschisă către copii. Acești tineri sunt cei care aleg educația din vocație, care simt că rostul lor este în sala de clasă, aproape de cei mici, și care înțeleg cât de important este rolul lor în societate.
Pe de altă parte, există și tineri care aleg catedra doar pentru o perioadă scurtă, ca o etapă de tranziție spre altceva. Poate din nevoia unui loc de muncă stabil, poate din curiozitate, poate din lipsa altor oportunități. Unii rămân, dacă descoperă frumusețea meseriei. Alții pleacă, în căutarea unui drum care să le aducă mai multă stabilitate financiară sau împlinire personală.Este o realitate pe care nu o putem ignora: meseria de dascăl cere mult – timp, dedicare, suflet, empatie, răbdare – și oferă, în schimb, mai ales satisfacții sufletești. Din păcate, acestea nu sunt întotdeauna suficiente pentru a convinge tinerii să rămână, mai ales într-un context social în care recunoașterea și susținerea concretă a educatorului nu sunt la nivelul merita.
Un copil sănătos emoțional este un copil care zâmbește cu inima deschisă, care plânge fără teamă atunci când are nevoie, și care se simte în siguranță să fie el însuși. Este acel copil care se simte iubit, ascultat și acceptat, indiferent de reușite sau greșeli. El are încredere în sine, își exprimă gândurile și sentimentele cu sinceritate, știe că are voie să greșească și că este sprijinit în drumul lui de creștere. Nu îi este frică să întrebe, să exploreze, să încerce din nou. Are curajul să spună „nu înțeleg” sau „am nevoie de ajutor”, pentru că știe că nu va fi judecat. Un copil sănătos emoțional își face prieteni ușor, învață să împartă, să aștepte rândul, să coopereze și să fie empatic. Îi pasă de ceilalți și învață, treptat, să gestioneze conflictele cu blândețe. Este un copil conectat la lumea din jur, dar și la lumea sa interioară.
Da, în activitatea mea de la grupă mă coordonez după principii clare, bazate pe limite conștiente, puse cu fermitate, dar și cu multă blândețe. Cred cu tărie că cei mici au nevoie de structură, de repere sănătoase și constante pentru a se simți în siguranță. Limitele nu sunt impuse cu autoritate, ci explicate cu răbdare, respectând ritmul fiecărui copil. Le ofer copiilor libertatea de a explora, de a-și exprima emoțiile și ideile, dar în același timp îi ghidez cu blândețe spre comportamente potrivite, spre reguli clare și valori esențiale – cum ar fi respectul, bunătatea, cooperarea. Fermitatea vine din consecvență, iar blândețea din empatie. Le arăt copiilor că nu sunt singuri în procesul lor de învățare și dezvoltare emoțională. Iar atunci când greșesc, nu pedepsesc – ci învățăm împreună ce putem face mai bine data viitoare. Pentru mine, disciplina înseamnă să educi cu inima, dar și cu responsabilitate.
Cred că părinții continuă educația copiilor și acasă, iar acest lucru se reflectă zi de zi la grupă. Observ că mulți copii vin din familii unde valorile importante, cum ar fi respectul, responsabilitatea și empatia, sunt învățate și susținute constant. Comportamentele lor arată că acasă primesc sprijin și înțelegere, iar acest lucru le permite să se dezvolte armonios.
De exemplu, ei își împart jucăriile, își rezolvă conflictele și își exprimă emoțiile într-un mod echilibrat, ceea ce indică o educație continuă și acasă. Este clar că atunci când părinții sunt implicați activ în educația copiilor lor, aceștia devin mai încrezători și mai responsabili.
Așa este! Copiii învață cel mai mult prin exemplu. Ei observă, imită și interiorizează ceea ce trăiesc, ceea ce văd și ceea ce simt de la adulți – părinți, educatori, bunici sau alte persoane din jurul lor. Atitudinile și comportamentele adulților devin pentru ei un model de urmat, iar emoțiile și reacțiile lor devin repere importante pentru înțelegerea lumii din jur. Dacă un copil crește într-un mediu plin de iubire, respect și înțelegere, va învăța să fie empatic, răbdător și să gestioneze mai ușor propriile emoții. Dacă, în schimb, este expus la conflicte, indiferență sau stres, va învăța, din păcate, să răspundă în mod similar. De aceea, felul în care noi, adulții, reacționăm și interacționăm cu cei mici are un impact profund asupra dezvoltării lor emoționale și comportamentale.
Fiind născută în 1977, copilăria mea a fost marcată de valori tradiționale, dar și de un sistem educativ mai rigid. Copiii din acea perioadă erau, în general, mai timizi și mai retrași, nu erau încurajați să își exprime opiniile la fel de liber ca astăzi. De multe ori, tăcerea și ascultarea erau considerate semne de respect față de autoritate, iar părinții și dascălii nu încurajau prea mult exprimarea liberă a gândurilor și sentimentelor.În acele vremuri, nu existau prea multe ocazii pentru ca un copil să își spună părerile sau să fie ascultat cu adevărat. De multe ori, educația se concentra pe respectarea autorității și învățarea disciplinelor, iar copiii erau învățați să fie respectuoși și să asculte . Nu erau atât de mult încurajați să își exprime emoțiile sau opiniile, iar feedback-ul se dădea mai mult într-un mod autoritar decât constructiv. Cu toate acestea, în ciuda acestor limite, copiii din acea perioadă erau foarte bine educați și instruiți în spiritul valorilor fundamentale. În familie, se puneau accent pe respect, muncă, cinste și responsabilitate. Erau educați să aprecieze lucrurile simple, să fie muncitori și să înțeleagă importanța bunului simț. Părinții erau cei care le insuflau acestora respectul față de muncă și față de cei din jur, iar educația morală și comportamentală era strâns legată de viața de zi cu zi.
Încerc să îmbin învățăturile și valorile din copilăria mea cu abordările mai moderne și deschise ale educației actuale.
Emblemă a eleganței de altădată și martor al istoriei tumultoase de pe litoralul românesc al Mării Negre, cazinoul din Constanța renaște în 2025 într-o nouă formă, după ani de degradare și așteptare. Cu o arhitectură spectaculoasă în stil Art Nouveau și o poveste care se întinde pe mai bine de un secol, acest monument istoric revine în centrul atenției ca spațiu cultural și turistic de referință. Recent restaurat, cazinoul și-a recăpătat frumusețea pierdută, având un nou rol în viața comunității – dintr-o ruină emblematică a redevenit un simbol viu al patrimoniului românesc.
Emblema arhitecturală a litoralului românesc, cazinoul din Constanța și-a recăpătat strălucirea în 2025, după un amplu proces de restaurare care l-a readus la viață.
În 1880, o simplă construcție de lemn era, de fapt, primul cazinou de pe faleza Constanței. Numit inițial cazinoul de pe faleză, acesta găzduia activități recreative pentru turiști, precum jocuri de noroc, dansuri și spectacole. În 1891, cazinoul a fost demolat și înlocuit cu o construcție ceva mai solidă, dar tot provizorie.
Câțiva ani mai târziu, în 1903, s-a decis construirea unui cazinou din piatră, reprezentativ pentru orașul Constanța, care începea să se transforme într-o destinație turistică modernă. Tânărul arhitect Daniel Renard, de origine elvețiană, este cel căruia i-a fost încredințată lucrarea, acesta propunând un proiect în stil Art Nouveau, deosebit de inovator pentru acea vreme. Construcția a început în 1904, fiind marcată de controverse politice. Inițial, proiectul lui Renard a fost abandonat temporar în favoarea unui proiect neoromânesc, ca apoi să fie reluat. În 15 august 1910, clădirea a fost inaugurată oficial, în prezența regelui Carol I.
Cazinoul, o capodoperă de Art Nouveau cu influențe franțuzești, se remarcă prin vitralii, balcoane decorate, decorațiuni marine – sirene și scoici, feronerie artistică și o fațadă spectaculoasă cu vedere spre mare. Interiorul era dotat cu saloane de joc, sală de bal, restaurant, foaier și terasă panoramică, toate decorate cu mare eleganță.
În perioada interbelică, cazinoul era frecventat de elitele românești și străine – aristocrați, diplomați, ofițeri și oameni de afaceri. În Primul Război Mondial, clădirea a fost bombardată și a suferit distrugeri, fiind ulterior refăcută. Apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost folosit ca spital de campanie de armatele române și germane.
După război, cazinoul a fost redeschis pentru public și a funcționat ca restaurant, sală de evenimente și spațiu cultural. În perioada comunistă a fost naționalizat, pierzând din funcția de divertisment de lux. În 1986 s-a realizat o restaurare superficială pentru a fi transformat în casă de cultură. Sute de deținuți au muncit la restaurare (în cadrul reconstrucției din perioada 2020-2025, restauratorii au găsit în zidurile clădirii bilețele cu mesaje în care erau notate numele și sențiinta primită), însă ulterior, starea clădiri s-a deteriorat progresiv, iar după 1990, lipsa investițiilor a dus la avansarea degradării. Astfel, în anii 2000, cazinoul a fost închis.
De la momentul închiderii, de-a lungul anilor, cazinoul din Constanța a devenit un simbol al neputinței autorităților, dar și al nostalgiei, fiind inclus pe lista celor mai periclitate clădiri de patrimoniu din Europa. Deși zeci de proiecte de restaurare au fost propuse, toate au fost abandonate din motive birocratice sau lipsă de fonduri.
În 2020, lucrări de restaurare au fost demarate, fiind finalizate în 2025. 171 milioane de lei au fost investite pentru consolidarea fundației, refacerea fațadei, restaurarea vitraliilor, mozaicurilor și componentelor metalice. Elementele decorative originale, precum stucaturile și vitraliile, au fost reconstituite cu fidelitate, iar tâmplăria a fost realizată din lemn stratificat de stejar, similar cu cea originală. Au fost implementate, de asemenea, și soluții moderne pentru asigurarea durabilității structurii. În fosta sală restaurant a cazinoului, fiecare ornament de pe tavan și de pe pereți a fost refăcut cu grijă, iar în total, pentru toate decorațiunile, au fost folosite 5 kilograme de foițe de aur.
Odată cu redeschiderea oficială, cazinoul va fi transformat într-un centru cultural și turistic de referință. Clădirea va găzdui expoziții de artă, evenimente culturale, conferințe și spectacole, reafirmându-și poziția de simbol al litoralului românesc.
Se află în plan și crearea unui muzeu dedicat istoriei cazinoului și a orașului Constanța, alături de amenajarea unor spații speciale destinate pentru evenimente private și corporate. Totodată, se dorește organizarea unor tururi ghidate pentru turiști, astfel încât aceștia să poată explora în detaliu arhitectura și povestea impresionantă a edificiului.
Păstrându-și farmecul original și adaptându-se la cerințele culturale și turistice moderne, cazinoul din Constanța își redobândește, odată cu redeschiderea sa, locul de onoare printre cele mai importante obiective istorice din România.
Sursă foto: Remon Proiect
Într-o dimineață blândă din vacanța de primăvară, bunica și nepoata ei priveau grădina înverzind încet, cu primii muguri apărând pe ramuri și florile de liliac pregătindu-se să înflorească. Soarele mângâia pământul cu raze calde, iar aerul era plin de miros de nou început. Păpădia invadase iarbă și bănuții galbeni străluceau cu speranță. Nepoata, curioasă și zâmbitoare, îi spuse bunicii: „Abia aștept să vină vara! Să mă joc cu prietenii, să râdem… Știi, uneori, când vine școala sau când ne certăm, nu mai e la fel. De ce se schimbă prietenii? De ce nu stau prieteniile mereu la fel?”
Bunica o privi cu blândețe și îi răspunse: „Ce bine că te-ai gândit la asta! Primăvara e timpul perfect să vorbim despre prieteni. Vezi copacii din grădină? Așa sunt și prieteniile în viață. Sunt trei feluri de prieteni: frunze, crengi și rădăcini.”
Fata înclină capul ușor. „Cum adică?”
„Prietenii-frunze,” spuse bunica, „sunt ca mugurii de acum. Apar repede, sunt frumoși și aduc bucurie, dar nu rămân mereu. La prima adiere mai rece, se pot desprinde. Așa sunt prietenii care apar în momente vesele, dar dispar când lucrurile devin mai grele.”
„Aha… și ceilalți?”
„Prietenii-crengi sunt mai puternici. Poți să te sprijini de ei, să te bazezi pe ajutorul lor, dar uneori, când greutățile sunt prea mari, se pot rupe. Sunt alături de tine pentru o vreme, dar nu neapărat pentru totdeauna.”
Nepoata dădu din cap.
„Și rădăcinile?”
„Prieteniile-rădăcină sunt cele mai rare și mai importante. Ei nu se văd, dar te țin în picioare. Sunt mereu acolo, prin toate anotimpurile vieții, indiferent de vânt sau ploi.”
Fetița zâmbi și privi copacul din curte, unde mugurii abia se deschideau.
„A-ha! Cred că o să îi cunosc pe toți, pe rând…”
„Exact,” zâmbi bunica. „Primăvara e începutul. Și e bine să știi că deși nu toți prietenii vor rămâne, fiecare îți aduce ceva prețios.”
În grădina vieții, a învăța să recunoști prietenii care trec, cei care te sprijină și cei care rămân, e poate una dintre cele mai valoroase lecții pe care o poți primi. Să fim lângă copiii noștri în început de primăvară, în vară, în toamnă și în iarnă, cu tot sprijinul și cu toate învățăturile noastre!
„Am primit, cu adâncă tristețe, vestea trecerii din această lume a Papei Francisc, o venerabilă și bine-cunoscută personalitate a creștinătății contemporane, al cărui Pontificat lasă o amprentă profundă asupra istoriei recente a Bisericii Romano-Catolice. Împărtășim durerea provocată de această pierdere și adresăm condoleanțe întregii Biserici Romano-Catolice. Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Care este Învierea și Viața (cf. Ioan 11,25) să odihnească sufletul Papei Francisc în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi”, a transmis Patriarhul Bisericii Române Ortodoxe Daniel către Eminența Sa Giovanni Battista Re, decanatul Colegiului Cardinalilor, Vatican.
Papa Francisc, lider al Bisericii Catolice, a fost una dintre cele mai influente figuri religioase din trecutul recent. În perioada pontificatului său, a susținut dialogul ecumenic, încurajând cooperarea între Biserici și construind punți între confesiuni. Un moment emblematic al acestui efort a fost vizita sa oficială în România, în perioada 31 mai – 2 iunie 2019, când s-a întâlnit cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel.
În cadrul vizitei sale apostolice, Papa Francisc a fost primit la Palatul Patriarhiei din București de Patriarhul Daniel și de membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Evenimentul a avut o puternică semnificație simbolică și spirituală, subliniind dorința de colaborare și respect reciproc între cele două Biserici creștine.
În timpul întâlnirii, cei doi lideri religioși au rostit rugăciunea Tatăl nostru în Catedrala Mântuirii Neamului. Momentul a fost istoric, pentru că, deși s-au rugat în mod succesiv și nu împreună, el a reprezentat o manifestație publică a unității spirituale într-o lume adesea fragmentată de diferențe religioase și culturale.
Papa Francisc a elogiat rădăcinile creștine ale poporului român și a subliniat importanța păstrării unității credinței în diversitatea ei. La rândul său, Patriarhul Daniel a exprimat recunoștință pentru sprijinul oferit de Biserica Catolică românilor ortodocși aflați în diaspora și a reiterat importanța cooperării pentru binele comun.
Papa Francisc, născut Jorge Mario Bergoglio pe 17 decembrie 1936 la Buenos Aires, Argentina, a fost primul Suveran Pontif provenit din America Latină și, totodată, primul papă iezuit din istorie. Fiul unor imigranți italieni simpli, Papa Francisc și-a dedicat viața slujirii credinței și oamenilor săraci. Hirotonit preot în 1969, a fost numit arhiepiscop de Buenos Aires în 1998 și cardinal în 2001. Alegerea sa ca Papă pe 13 martie 2013 a marcat începutul unei epoci de profundă deschidere a Bisericii Catolice spre problemele sociale ale lumii contemporane. Papa Francisc s-a remarcat prin accentul pus pe milostivenie, pentru promovarea unei Biserici “sărace pentru cei săraci” și pentru inițiativele de reformă a administrației Vaticanului. Enciclica Laudato si’, care a adus în prim-plan responsabilitatea creștină față de mediu, și documentul Fratelli tutti, despre fraternitatea și prietenia socială, sunt printre cele mai importante contribuții teologice ale sale. În 2019, Papa Francisc a întreprins o vizită istorică în România, prin intermediul căreia a subliniat nevoia de unitate între creștini. Prin atitudinea sa modestă, refuzând luxul tradițional papal și alegând un stil de viață simplu, Papa Francisc a cucerit inimile a milioane de oameni. A trecut la cele veșnice în 21 aprilie 2025, la vârsta de 88 de ani, în urma unui accident vascular cerebral combinat cu insuficiență respiratori, lăsând o moștenire profundă de compasiune, dialog și reformă.
Patriarhul Danie, născut Dan Ilie Ciobotea pe 22 iulie 1951 în localitatea Dobrești, județul Timiș, este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din 30 septembrie 2007. Format în școlile teologice din Sibiu și București și apoi doctorand la Strasbourg și Freiburg im Breisgau, Daniel s-a remarcat prin seriozitatea academică și orientarea sa spre dialogul ecumenic. Înainte de alegerea ca Patriarh, a fost Mitropolit al Moldovei și Bucovineri timp de 17 ani, unde a inițiat o intensă activitate pastorală și culturală. Ca Patriarh, Daniela a pus accent pe consolidarea prezenței Bisericii în societatea românească modernă și pe continuarea proiectelor de amploare. Cea mai impresionantă realizarea a sa este inițierea și ducerea spre finalizare a Catedralei Naționale a Mântuirii Neamului, un proiect simbolic pentru identitatea spirituală a României. De asemenea, a susținut dezvoltarea mass-mediei creștine prin Trinitas TV, Radio Trinitas și agenția Basilica. În 2019, a jucat un rol central în primirea Papei Francisc în România, într-un gest de deschidere ecumenică. De-a lungul timpului, Patriarhul Daniel s-a evidențiat prin echilibrul între tradiție și modernitate, prin promovarea educației religioase și prin implicarea activă a Bisericii în sprijinul celor aflați în dificultate.
Sursă foto: basilica.ro
Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii Paștelui.
