De șapte ani Speranța Neda este doamna din mijlocul copiilor. În toate jocurile, în perioada copilăriei sale, era „doamna învățătoare”, iar planurile de la acea vreme coincid cu planurile din prezent. Escapada sa academică nu a fost tocmai liniară, studiind Filologia și Dreptul, dar sufletul a condus-o spre plăcerea cea dintâi.
Croșetează frumos pe inimile elevilor săi. Poartă în mâini un stilou, dar înainte de a scrie în catalogul școlar cu el, notează în sufletul copiilor valori și convingeri bine închegate, cm să fie și cum să nu fie aceștia în viață. Învățătoarea Speranța face tot ce este normal, frumos și util pentru a-i aduce pe copii mai aproape de cărți, scris, școală în fond.
Să o cunoaștem!
Doamna învățătoare, ce semnificație are pentru sufletul dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o?
În primul rând vă mulțumesc pentru acest interviu, ce mod frumos aveți de a onora profesioniștii care se străduiesc să facă sau să lase Bine, din țara noastră!
Ca să vă răspund la întrebare, meseria pe care o fac acum îmbină nevoia sufletului meu cu ceea ce mintea își dorea să lucreze. Sunt învățătoare iar acest lucru se vede și cred eu, mai ales, se simte – în interacțiunea cu toți copiii, atât cu elevii mei, cât și cu cei pe care de fapt, nu îi cunosc. Ceea ce fac mă împlinește ca profesionist dar și ca om, îmi iubesc meseria și pe micii actori care, în fiecare zi, joacă diferite roluri, care mai de care mai interesante.
Coincid planurile când erați mică cu cele din prezent?
Aș spune că da! De mică, în toate jocurile, eu eram “doamna învățătoare”. Alegerea de a face Filologia și apoi Dreptul au fost niște alegeri legate de oportunitățile materiale pe care le aduceau cu ele, dar la un moment dat, acum șapte ani, am decis să risc și să mă îndrept către ceea ce sufletul meu visa dintotdeauna – Pedagogia învățământului primar și preșcolar. Și de atunci, mă simt împlinită sufletește!
Fiecare om are o poveste, iar a dumneavoastră este scrisă și de copiii pe care îi aveți la clase. De cât timp povestea vieții se scrie alături de ei și cu ei?
Predau de șapte ani, din septembrie 2017.
Cum îi vedeți prin ochii dumneavoastră blânzi pe elevii de anul acesta?
Am o clasă extraordinară, le-o spun și lor, zi de zi, dar le-am spus-o și părinților și tuturor celor cu care am intrat în contact, în diferite contexte de învățare faină pentru cei 16 elevi ai mei din clasa I. Sunt niște copii fantastici, cu adevărat, dornici de învățare, atenți, cuminți – da, cuminți!! Niște copii care au făcut progrese incredibile! Sunt foarte, foarte mândră de ei, toți!!
Sunteți învățătoare, un rol în societate pe care l-ai cuprins în viață pentru că l-ați vrut sau v-ați lăsat inspirată de vreun membru din familia dumneavoastră?
Chiar acum vreo două luni a venit către mine conștientizarea gândului că nu sunt primul dascăl din familie – străbunicul meu, Ioan Constantin Beldie, a fost timp de doi ani învățător suplinitor la școala din Jorăști și profesor de Teologie exegetică și sistematică la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galați. El a fost și directorul Seminarului „Sf. Andrei” și s-a implicat în găsirea de fonduri pentru construirea unei noi aripi a internatului seminarului. În organizarea activităților din cadrul seminarului s-a dovedit a fi un bun manager, cum spunem noi, azi, reușind din economiile făcute să litografieze partituri pentru corul școlii și să ofere premii în bani elevilor cu cele mai bune predici, pentru a-i ajuta să-și plătească taxele școlare. A fost un om incredibil și o personalitate despre care nu se vorbește atât cât ar trebui.
Cum e Speranța- omul de la catedră și cum e Speranța-omul de acasă? Cine vă așteaptă acasă după orele de la școală?
Ce întrebare frumoasă! Sunt un om extrem de implicat când e vorba de meseria mea, nu îmi place mediocritatea și mă străduiesc mereu să fac lucrurile bine! Acasă… sunt cam la fel – fermă, organizată și cu reguli, dar încerc să aduc mereu în viața celor trei copii ai mei experiențe frumoase, inedite, facem călătorii atât cât ne permite timpul. Le reamintesc permanent copiilor mei că putem fi fericiți cu puțin și că Bine și Frumos e oriunde întoarcem privirea. Ca să fim mulțumiți, fericiți, nu avem nevoie de mulți bani.
Apropo de școală, nu e școala perfectă, cred cu tărie, dar vă lăsați amprenta. Ce îi lipsește unității în care predați?
Este o școală în care s-au făcut renovări, o școală foarte curată, din care nu lipsește esențialul. Însă, de câțiva ani de zile conducerea și cadrele didactice, ne străduim să convingem primăria că avem nevoie de spațiu suplimentar. S-a renunțat la laboratoare, la sala de sport care a devenit sală de clasă. Sunt foarte aglomerați și avem nevoie de o anexă care să mai preia din clase. De câțiva ani s-au făcut multe cereri pentru un loc de joacă, dar încă folosim părculețul vechi de peste 9 ani pe care l-am primit și așa, second-hand, refuzat de o altă școală pentru care era considerat vechi, peste care au lăsat urme multe ierni și veri, și mulți copii.
Ce îi lipsește sistemului educațional din România?
Offf, un subiect atât de complex! E greu să răspunzi la o asemenea întrebare în câteva fraze. Sistemului educațional din România îi lipsește o structură unitară – am tot schimbat miniștri și reforme, fiecare a venit cu câte o idee dar ori nu au avut fond, ori nu au avut timp să prindă formă sănătoasă. Încă se merge pe aruncatul pisicii moarte în curtea cadrului didactic, care este cel mai mic ca putere și ca luare a deciziilor. Sistemului educațional îi lipsesc legi și sancțiuni clare, care să separe profesioniștii implicați de cei pentru care “timpul trece-leafa merge”. Este nevoie de oameni bine pregătiți, atât din punct de vedere pedagogic, cât și didactic, dar este nevoie și de o cunoaștere reală a psihologiei fiecărei vârste și nu în cele din urmă, cei care ajung să predea trebuie să fie oameni cu un caracter deosebit, pentru care partea autodidactică să fie activă mereu – noi, profesorii, învățăm permanent, nu ne oprim din învățat niciodată, nici după 30 sau 40 de ani de lucru la catedră. Și sistemului educațional din România îi mai trebuie legi care să acopere partea socială, care să aibă în vedere rata abandonului școlar – nu degeaba suntem pe locul I din Europa și este un loc pe care nu și-l dorește nimeni! Există organizații care luptă pentru diminuarea diferențelor sociale dintre copii, fiindcă se știe bine că există o legătură de cauzalitate directă între veniturile mici ale unei familii și rata crescută a abandonului școlar pentru copiii din acea familie. Dar aceste organizații nu pot acoperi tot. Dintre ele merită menționate Teach for Romania și asociația Totul este posibil, care au făcut lucruri extraordinare pentru copiii din școlile defavorizate.
Ce proiecte ticluiți cu elevii dumneavoastră? Vă găsim în mijlocul lor, dar sunt convinsă că nu stați fără să nu implementați inițiative care să-i valorifice pe aceștia. Povestiți-mi, vă rog, despre ce faceți frumos împreună?
Am făcut multe activități interesante cu elevii mei, variate, au fost expuși în acest an la contexte de învățare deosebite și au participat la activități din care au avut posibilitatea de a observa profesioniști fericiți cu ceea ce fac și locuri de muncă unde se simt împliniți.
Am fost cu ei, cu implicarea celor de la Teach for Romania, la HUB-ul Regina Maria unde i-am colidat pe oamenii faini de acolo, au participat la spectacol de magie, i-am dus pe cei care nu reușiseră să iasă niciodată din București într-o excursie la care au contribuit pro-bono câțiva oameni minunați, am făcut un schelet uman în mărime naturală, au participat la ore de coaching și de dezvoltare personală cu Lucia Cobzaru, la clasă ne-au fost aduse două biblioteci, care apoi au fost umplute de cărți de către cei de la Google (tot prin sprijinul Teach for Romania) activitate în care copiii au fost implicați direct. Am primit de asemenea, de la Asociația Totul este posibil, o întreagă bibliotecă cu peste 150 de cărți și cadouri de Paște, de ziua Copilului și pentru serbarea de sfârșit de an. A fost un an plin pentru elevii mei și trebuie să mulțumesc tuturor celor care au făcut posibile toate surprizele frumoase, inclusiv cumpărarea unor auxiliare pentru care prieteni din Teach au donat, ca acestor copii să nu le lipsească nimic.
Cum e clasa pe care o aveți ca și grup, cunoștințe, aptitudini de învățare?
Este o clasă unită, omogenă, copii foarte buni și buni, dar pe care îi unește o dorință de învățare deosebită, și nu o spun doar așa fiindcă sunt elevii mei. Chiar este o clasă deosebită, cu copii aparte!
De ce au nevoie, în general, elevii de la un cadru didactic?
În primul rând de dragostea față de ei, de bucuria de a fi între ei, copiii simt și oferă înapoi înzecit! Au nevoie de un om care să îi înțeleagă, să le fie sprijin, un om pentru care ei sunt importanți. Și desigur, de un profesionist care să știe cum și ce să predea.
Care sunt valorile pe care doriți să le insuflați elevilor și să meargă cu ele în viață?
Să dea importanță școlii! Să iubească să învețe, să își depășească propriile bariere, să vrea să fie buni, indiferent de meseria pe care o vor alege. Să nu se mulțumească cu mediocritatea și să nu uite să facă bine în viață, dacă vor avea posibilitatea.
Pe ce considerente se bazează relația dumneavoastră cu ei?
Suntem un trib frumos, unit, ne înțelegem bine și ne simțim bine împreună. Am participat la multe activități frumoase împreună, care ne-au legat definitiv. Suntem ca o familie, unde principiile morale precum respectul reciproc și aprecierea sunt importante. Anul acesta am simțit din plin că sunt valoroasă pentru acești copii, iar ei pentru mine au fost o parte frumoasă din viața mea de zi cu zi.
