Raluca Niculescu dăruiește zâmbete, speranță, dulciuri și pâine. Nu doar în sânul familiei sale, ci și acolo unde am crede că Dumnezeu nu mai e. Ba da, există prin inima ei. Îndeplinește visul mai multor copii și bătrâni care trec prin lipsuri și suferințe. Dintr-o multinațională putem spune că a plecat ca să se facă ong-istă.

După un an sabatic, a avut revelația de a-și înființa o asociație care se apleacă asupra celor care au mai multe nevoi. De șapte ani se întâmplă să împrăștie bine. Să o cunoaștem și să aflăm sub ce formă se transformă binele sub egida Academiei de Fapte Bune, proiectul de suflet la care a visat și s-a materializat.

Ce este Academia Faptelor bune? Ne imaginăm că este un loc unde se împrăștie cu bunătate, dar nu știm concret ce se întâmplă în spate. Ce ne puteți mărturisi?

AFB este un proiect de suflet, pornit în 2017 din dorința de a face bine, într-o formă mai organizată. Este un ONG mic, local, care activează în zona social-educațională, ajutăm în special copiii din județele Buzău și Ilfov (Com. Ganeasa).

În care moment al vieții dumneavoastră a apărut acest ONG?

ONG a fost înființat de mine, Raluca Niculescu (cofondator si președinte), în martie 2017. Eram într-un an sabatic. Îmi dădusem demisia dintr-o multinațională și îmi doream să dezvolt un proiect de suflet, așa că în scurt timp „s-a născut” AFB.

A apărut din dragoste sinceră pentru cei neajutorați, mai puțin favorizați de viață. Cine v-a insuflat acest gând?

Sub o formă sau alta și înainte de a înființa ONG-ul eram alături de cei în nevoie, dar ocazional și punctual. În ziua de 31 decembrie 2016, am urmărit un material la TV, despre o serie de români din străinătate care făceau diverse acte de caritate și acela a fost momentul în care mi-am zis că eu asta vreau sa fac … și asta fac de aproape 7 ani, cu drag, spor și pasiune.

Cine sunt beneficiarii acestui proiect? Cine sunt cei de sub aripa dumneavoastră?

AFB este o organizație mică, care activează local în județele Buzău și Ilfov (Com. Ganeasa). Principalii beneficiari sunt copiii, în special cei din mediul rural. Începând din 2023 am lansat și un program pentru vârstnici, care ne dorim să fie recurent.

Vă mai doboară poveștile celorlalți?

Aș zice că sunt călită la câte am văzut în 7 ani. Totuși, sunt cazuri care îmi rămân în suflet și cel mai mult am fost afectată de două cazuri, doi beneficiari care au pierdut lupta cu o boală incurabila.

Care a fost motivația intrinsecă de a face ce faceți acum?

Dorința de a face bine, de a oferi copiilor din mediul rural acces la educație și un mediu mai bun în care să se bucure de copilărie, fără să le fie frig și foame.

Pe unii, schimbarea îi sperie. Dumneavoastră cum ați îmbrățișat-o?

După 12 ani într-o corporație din zona bancară, pot spune că m-am reprofilat într-un domeniu total nou pentru mine. Nu a fost ușor, dar acum după 7 ani, sunt foarte mulțumită de decizie și de tot ce am construit în acest timp.

Cât de mult vă place rolul în care vă aflați acum?

În aceasta perioadă port mai multe pălării, dar cea de mamă și de ONG-ista mi se potrivesc cel mai bine. Asta vreau să fac tot timpul și în acest mediu, al faptelor bune, îmi doresc să crească și fiica mea.

Pe când aveați un serviciu stabil, erați așezată, după cum ar spune unii, ați ales să puneți pe pauză tot și să munciți în folosul altora. Câtă satisfacție purtați în suflet?

Așa cum am răspuns și anterior, îmi place ce fac, asta vreau să fac și de acum înainte, să mă perfecționez în industria binelui și an de an să reușesc să ofer cât mai multa bucurie și speranță, că se poate.

V-ați mai întoarce în bancă?

În bancă sau la un program fix de 8 ore într-o clădire de birouri, poate că nu … în schimb, partea financiară mă pasionează și acum, motiv pentru care încerc să dezvolt un program de educație financiară pentru copii și mame (pentru că mama este nucleul familiei, ea ține casa). Cu acest program îmi doresc să merg în școli și să discutăm despre bani, bugete, economisire și tot ce ține de finanțe personale.

V-ați mai întoarce în bancă?

Dintre cele mai importante proiecte, pot enumera: Centrul Educațional din Com. Ganeasa / Ilfov (construit de noi în 4 ani, exclusiv din donații și sponsorizări private), Centrul Educațional din Mun. Rm. Sărat / Buzău (în curs de amenajare, se deschide în 2024), tabere & excursii gratuite pentru copii, an de an echipăm de școala și de iarna 100 de copii din mediul rural (ghiozdane, rechizite, ghete, geci), ajutăm 100 de bătrâni din satele și cătunele județului Buzău, ajutăm punctual cazuri medicale de copii sau mame singure.

Cât bine ați făcut?

În 7 ani de activitate, ajutorul nostru a bucurat mii de copii și peste 100 de bătrâni.

Apropo, cine sunt oamenii care vă sprijină în idei și acțiuni și fără de care nu ați fi reușit, cred cu tărie? Puterea v-o luați, presupun, și de la oamenii care vă încurajează să continuați actele caritabile.

Este un proiect ce se dezvoltă cu oameni și pentru oameni. În spatele organizației (poate nu la fel de vizibili ca si mine), sunt voluntarii (cei care dau o mână de ajutor, in moduri cat mai variate), dar si donatorii & sponsorii, fără de care nu puteam face nimic. Persoane fizice, IMM-uri, corporații, toți sunt importanți și prețuiți. Cum îmi place mie să spun, „Împreună suntem Academia Faptelor Bune!”.

Ați înființat și un centru educațional de zi. Ce se întâmplă în interiorul acestuia?

Da, în Comuna Ganeasa / Ilfov avem un centru educațional, construit pentru copiii din comunitate. Este un loc de învățare, recreere și joacă pentru copii de la 6-14 ani. În fiecare duminică, avem programul „Școala de duminica!”. În curs de amenajare avem o locație similară în Rm. Sărat. Copiii selectați provin din medii vulnerabile, care au nevoie de suport si îndrumare.

De unde atâtea resurse? Din donații, sponsorizări?

Din tot ce se poate 😀. Primim donații și sponsorizări în bani și produse, tot ce ajuta un copil și îi aduce bucurie. 90% din proiecte și evenimentele noastre au fost realizate din donații și sponsorizări private.

Mândru și fericit că sunt român!

George Enescu, copil fiind:
,,– Mamă, pot să le spun acolo [la Viena] că sunt român?, întrebă deodată Jurjac [George Enescu].
– Sigur, de ce să nu le spui?
– Mă gândeam… să nu creadă că mă laud….”

-Ce fac acum, mama? Mi-au zis ca nici eu nu trebuie să mai vorbesc cu Dan. Tot grupul a hotărât sa nu mai vorbim cu el! Însă eu nu simt asta! Ce să fac? Ce să fac?

Matei se frământă de aseară, iar mama lui ar face orice să îi ia greutățile de pe umeri. Cum? Ce ar fi potrivit să îi spună?

Viața aduce provocări, iar pentru copii, acestea pot părea adesea copleșitoare. În momentele dificile, este esențial ca cei mici să înțeleagă că unicitatea lor este o putere și că autenticitatea este cheia fericirii. Ce sfaturi valoroase putem dărui fiilor și fiicelor noastre?

Ce ar fi de spus?

Tu ești unic, tu nu trebuie să fii ceva ce nu te reprezintă!

Un prim sfat important este să-și îmbrățișeze propria unicitate. Copiii ar trebui să înțeleagă că nu există un ,,model” specific pe care trebuie să îl urmeze. A fi autentic înseamnă a-ți exprima personalitatea și a te bucura de ceea ce te face diferit.

Bucură-te că ești tu!

Fiecare om are calități și trăsături care îl fac distinct. Copiii ar trebui să fie mândri de identitatea lor și să se bucure de aspectele care îi definesc. Acceptarea de sine este cheia pentru a experimenta bucuria și împlinirea personală. Oricare este trendul, moda! Bucură-te de ceea ce ești și de cine ești tu!

Fii încântat că faci lucrurile altfel, dacă asta îți aduce stare de bine!

Tu ești ceva cu adevărat special, irepetabil! Copiii ar trebui să vadă valoarea adusă de modalitățile lor unice de a aborda viața. A face lucrurile într-un mod propriu poate aduce nu doar satisfacție personală, ci și contribuții semnificative în mediul lor. Gândește-te câte lucruri aparte poți crea prin felul tău de a fi!

Vocea ta contează!

Copiii trebuie să înțeleagă că opinia lor are o valoare imensă. Fie că este vorba despre idei, gânduri sau sentimente, vocea lor poate avea un impact puternic. Încrederea în propria voce îi va ajuta să devină lideri și să îi inspire și pe ceilalți.

Rămâi consecvent cu tine însuți!

Presiunea de a se conforma este adesea intensă, dar este crucial ca tinerii și copiii să rămână consecvenți cu valorile și dorințele lor personale. Când copiii își urmează pasiunile și visele, își construiesc un drum autentic către fericire.

Când cei tineri rămân una cu valorile moștenite, lumea devine un loc mai bun!

Ai încredere în instinctele tale!

Da, chiar așa! Dacă simt că ceva nu este în regulă, este important să asculte aceste semnale lăuntrice, să verifice cu adulții în care își pun baza. Încrederea în sine îi va ghida în luarea deciziilor și în navigarea prin provocări, cu mai multă înțelepciune.

Nu este ușor să înfrunți puterea grupului, ,,gura lumii”, ce este ,,la modă”.

Înfruntând însă episoadele ce te pun în dificultate, cu încredere, copiii pot dezvolta nu doar reziliență, ci și o bază solidă pentru o viață împlinită. Aceste sfaturi îi încurajează să-și abordeze unicitatea cu bucurie, să-și aprecieze contribuțiile personale și să-și construiască propria cale către fericire. Este important să le reamintim mereu, noi, părinții, adulții responsabili, că, în ciuda presiunilor externe, autenticitatea lor este cea mai prețioasă comoară.

Am crede din pricina vocabularului protocolar, dar și a poziției impozante pe care o are în  societate că tânărul judecător Adrian Chiper este de neclintit. Dar nu, e omul care guvernează  în jurul emoțiilor ce se îmbină armonios cu un set de valori de la care nu se abate, valori născute  din traiul omului simplu crescut și lustruite cu o bunătate caldă. A mai înțeles în viață că omul  a creat profesia și nu invers.  

Aplică o conduită care conduce la fermitate, dar dincolo de ușile unei săli de judecată poartă cu  el pasiuni pe care, atunci când stă de vorbă cu timpul liber și acesta îi devine prieten, și le  satisface. În zilele libere se dezbracă de robă și îmbracă hainele sport și urcă în vârful munților.  

N-am fi zis, dar se pare că dincolo de întregul comportament al unui magistrat, ținuta morală  dublată de maturitatea profesională, am reușit să facem un schimb frumos de idei pe care îl  lăsăm ca dovadă în rândurile de mai jos. Să-l cunoaștem pe tânărul Adrian Chiper! 

Sunt impresionată, domnule judecător, de autenticitatea dumneavoastră, dar mai  ales de implicarea și binele pe care îl faceți în calitate de om. De ce această profesie? 

Nu ştiu cât de autentic sunt sau nu sunt, probabil ţine de percepţia fiecăruia asupra  conceptului în sine, dar încerc să-mi transpun gândurile în acţiuni, iar acţiunile să  vorbească de la sine. Cât despre binele pe care îl fac, presupun că te referi la acţiunile  întreprinse în sfera voluntariatului şi a educaţiei juridice în şcoli sau licee. Nu am gândit  vreodată că făcând asta fac un „bine”, ci mai degrabă că produc o schimbare, iar  schimbarea să genereze la rândul ei schimbări şi tot aşa… Pozitive, bineînţeles. Cred că  „binele” nu trebuie privit ca un scop în sine ci ca o urmare firească a unei acţiuni în care  crezi şi în care investeşti pasiune şi dedicaţie. De ce profesia de judecător? Ei bine,  tocmai din această dorinţă de a face o mică schimbare într-un domeniu care mă atrăgea  prin prisma dorinţei de a lucra cu oamenii şi cu situaţiile sociale în care se regăsesc  aceştia. Cred că am mai afirmat-o cu ocazia unui interviu acordat că puteam, la fel de  bine, să aleg orice altă profesie ce se plia pe conceptul de a lucra cu oamenii şi de a face  o schimbare.  

Care a fost momentul marei decizii de a îmbrățișa meseria aceasta? A fost cineva,  oare, care v-a insuflat acest gând?

Decizia de a profesa în domeniul magistraturii și de a deveni judecător a fost luată la  finalul clasei a 12-a când un cumul de faptul m-a orientat către această parte  profesională. Practic am ştiut sigur la finalul liceului că spre asta mă îndrept şi prin  intermediul tatălui meu ce lucra ca electrician şi intra în vorba cu diferite persoane,  inclusiv din domeniul educaţional, juridic ş.a.m.d, am mers pe această filieră încurajat  fiind că e drumul pe care trebuie să păşesc. A fost o decizie foarte bună, aș putea spune. 

Ce abilități trebuie să dețină un judecător? 

De foarte multe ori mă abțin din a emite judecăți și opinii cu caracter general, dar o să  încerc să răspund la întrebare cu primele lucruri care îmi vin în minte: dincolo de  cunoștințele juridice de drept material și procesual care, evident, sunt inerente exercitării  într-un mod corespunzător a profesiei, consider că providențiale sunt abilitățile de  comunicare, de aservitate, empatie și de înțelegere a realităților sociale. Plecând de la  celebra zicală „omul cât trăiește-nvață”, și judecătorul trebuie să fie mereu dornic să se  autocunoască, să descopere mediul social în care activează în primul rând ca om, apoi  ca profesionist al dreptului și să fie într-o continuă schimbare pozitivă și adaptivă. La  vremuri noi, oameni noi, abilități noi… Să aplice legea nu doar în litera ei rece și dură,  cât și în spiritul ei cald și uman. 

Profesia de judecător este atât de impozantă și plină de autoritate, încât oamenii  nu se gândesc că cei care o exercită ar putea fi traversați de momente triste,  nefericite sau depresive. Așa se vede din exterior. Cum este însă în interiorul  profesiei? 

Omul a creat profesia, nu profesia omul. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred. Fiecare  om în parte, prin însăşi raţiunea existenţei sale efemere și supusă spiritului, minții şi  emoţiilor, este traversat de diferite stări de euforie, suferință, regret și beatitudine.  Judecătorii nu fac abstracţie, ba din contră, fiind supuşi contactului cu situaţiile  conflictuale ale oamenilor, au uneori tendința să poarte povara situaţiilor de fapt cu care  se confruntă şi dincolo de terminarea ședinței de judecată. Niciodată nu am înţeles şi  rezonat cu ideea că judecătorii sunt duri, sunt reci, sunt tranşanţi sau orice stare de spirit  adiacentă. Da, pentru aplicarea legii în sala de judecată trebuie adoptată o anumită 

solemnitate ce este normată şi în codurile de procedură, dar există la fel de bine şi un  protocol intrinsec oricărei activităţi umane, nu? Spre exemplu, când mergi la  cumpărături respecţi rândul la casa de marcat, când mergi la doctor nu sari pe pereţi  (bine, rectific, depinde la ce doctor…) dar percepţia despre profesia ca fiind impozantă  şi plină de autoritate ar trebui reflectată asupra legii în sine, nu asupra omului care o  aplică. Dacă am înţelege, în primul rând, că nu de poliţie/procuratură/jandarmarie  trebuie să ne fie frică, ci mai degrabă de consecinţa faptelor noastre şi de respectul pe  care trebuie să îl conferim legii, poate lucrurile ar fi mult mai relaxate atât în gândire cât  şi în manifestare. Avem tendinţa nativă să găsim mereu un „ţap ispăşitor” în poliţistul  care ne opreşte şi ne amendează pentru încălcarea legislaţiei rutiere. Dar oare nu eu am  facilitat această oprire prin însăşi nerespectarea legii care este menită să mă protejeze?  Omul vine şi îşi face treaba. Dacă aducem un zidar să ne repare prispa casei şi el nu-şi  face treaba ne deranjează, nu? Suferim o consecinţă pecuniară: îl plătim şi el nu  munceşte. Atunci de ce ne deranjează că domnul poliţist şi-a făcut treaba? Poate pentru  că e mai uşor să dai vina pe alţii decât să ţi-o asumi. 

Pentru mulți magistrați, admirația este asigurată datorită practicării profesiei.  Dumneavoastră pe cine admirați? 

Cum am mai precizat cu alte ocazii, nu am un model precis. Nu mă ghidez după un far ca  celebrul Far din Alexandria, una din cele şapte minuni ale antichităţii. Încerc să preiau de la  oricine cu care interacţionez un model de conduită care, poate, mie-mi lipseşte sau pe care  doresc să mi-l inoculez şi în acelaşi timp să îmi dau seama că, poate, nu îmi doresc să mă  comport aşa (aici mă refer la comportamentul negativ pe care îl surprind uneori). Aici se  potrivesc de minune câteva versuri din Glossă, de Mihai Eminescu: 

Privitor ca la teatru 

Tu în lume să te-nchipui: 

Joace unul şi pe patru, 

Totuşi tu ghici-vei chipu-i, 

Şi de plânge, de se ceartă, 

Tu în colţ petreci în tine 

Şi-nţelegi din a lor artă 

Ce e rău şi ce e bine.

Mă gândesc la următoarea metaforă: o albină care a ieşit să strângă polen de pe un câmp  plin de flori. Ea alege în funcţie de ce i se pare mai „gustos”, mai „delicios” pentru rezultatul  final, respectiv mierea de albine, dar în acelaşi timp ocoleşte cu măiestrie spinii şi buruienile.  Nu e nevoie să explic metafora, cu siguranţă. 

Doriți, la rând, să fiți un model pentru alții? 

Nu, nu îmi doresc să devin un model pentru nimeni şi nici nu îmi dau seama în ce aş  putea să devin un model. Mai am multe de învăţat despre mine atât în materie de  comunicare, de conduită profesională şi socială şi în materie de autocunoaştere. Dacă,  prin absurd, cineva mă consideră un model, nu poate decât să mă bucure, dar i-aş sugera  să nu dorească să devină ca mine, ca X, ca Y, ca Z, ci să se creeze pe sine din propria-i  marmură. Metafora statuii de marmură provine de la stoici şi sugerează faptul că omul  nu se poate crea pe sine fără suferinţă, dedicaţie şi ambiţie deoarece este atât sculptor,  cât şi marmura care este sculptată. 

Cât de importantă este educația juridică la școală? 

Din punctul meu de vedere, fără a diminua importanţa niciunei materii din curricula  şcolară, cred că este vital să ne adaptăm constant la nevoile societăţii în care trăim, atât din  punct de vedere social cât şi educaţional. Lumea suferă modificări şi dacă nu dorim „să fim  lăsaţi în urmă” ar trebui să ne schimbăm şi noi odată cu ea. Până la urmă schimbarea este singura  constantă a vieţii, nu? Cred că atât educaţia juridică, cât şi educaţia financiară, educaţia privind  protecţia mediului, uite, dacă vrei, educaţia privind acordarea tehnicilor de prim ajutor sunt  necesare dezvoltării sănătoase a generaţiilor de mâine şi a adaptării la noile cerinţe ale societăţii  prezente. Poate ar fi bine de analizat şi de urmărit modul de dezvoltare a educaţiei prin raportare  la cum ne dorim ca generaţiile de mâine să arate pentru a vedea unde putem face câteva  schimbări. Dorim să ştie care le sunt drepturile şi obligaţiile, dorim să aibă grijă de finanţele  lor, de mediul în care trăiesc, să ştie să se ajute unii pe alţii? Cred că răspunsul este mai mult  decât unul afirmativ, motiv pentru care stau și mă întreb: de ce nu acționăm mai profund? 

Ați dori să fie educația juridică inclusă în platforma orelor obligatorii de la școală?

Cred că răspunsul l-am oferit deja prin raportare la întrebarea precedentă. 

Frumoasă sau grea este această îmbinare pe care o faceți în timpul săptămânii, cea  în care sunteți pe rând judecător, apoi profesor?

În ultima perioadă nu am mai reuşit să ajung aşa des la copii cum îmi doream, asta şi ca  urmare a volumului foarte încărcat de muncă, dar îmi promit mie că o să revin şi mai în  forţă. Nu mi s-a părut niciodată că fac ceva anume într-un mod greu cât timp o făceam din  pasiune pură şi pentru mine această activitate a implicat, implică şi va implica doar pasiune  şi dedicaţie. Iubeşte ceea ce faci şi totul va curge lin… 

Ne ghidăm în viață după un set de valori. Care sunt cele în jurul cărora guvernați  dumneavoastră? 

În primul rând, nu există „dumneavoastră”, există doar „tu” iar asta este una  dintre valorile la care mă raportez, respectiv de egalizare a percepţiei dintre mine şi  ceilalţi oameni. Sunt ca toţi ceilalţi atât în discuţie cât şi în trăiri, nimic mai mult, nimic  mai puţin. 

În al doilea rând, pun foarte mult preţ pe empatie, pe asertivitate şi pe  compasiune, practic pe modalitatea de gestionare eficientă a relaţiilor dintre oameni şi  pe facilitarea dezvoltării lor armonioase. Încă mă descopăr pe mine în aceste chestiuni dar mereu am militat şi militez pentru deschiderea către oameni, către dorinţa de a  înţelege înainte de a trage o concluzie şi a de ne vedea propriile noastre greşeli înainte  de a le aprecia în alţii. Celebra sintagma ce stătea deasupra oracolului din Delphi,  „Cunoaşte-te pe tine însuţi” ar trebui să fie etalon de conduită pentru fiecare dintre noi  şi să ne ghideze percepţia de înţelegere că tocmai cunoscându-ţi propriile valori le poţi  căuta în ceilalţi, şi doar ştiindu-ţi defectele le poţi gestiona mai bine pe ale celorlalţi. 

Asta implică o valoare cuprinzătoare şi teribil de importantă: asumarea. După cum  explicam mai sus, poate „ţapul ispăşitor” se află în propriile conduite dar ne este prea  teamă să o recunoaştem. Umanism expansiv în detrimentul unui individualism  restrictiv…

Combinând arta efectelor luminoase și a celor sonore cu frumusețea naturii, grădinile de lumini spun povești multimedia uimitoare, dând copiilor posibilitatea de a-și întâlni personajele de basm preferate, iar adulților darul de a se întoarce temporar în timp, în copilăria fascinantă de care îi leagă atâtea amintiri frumoase. De aceea, o vizită într-un astfel de loc se transformă într-o oportunitate minunată de a petrece timp de calitate alături de cei dragi, într-un bun prilej de relaxare și de aducere aminte. Un astfel de spațiu există în această perioadă și în capitală, la Grădina Botanică „Dimitrie Brandza” a Universității din București, care, începând din 3 noiembrie, timp de patru luni găzduiește expoziția „Alice în Țara Minunilor”.

„Am acceptat cu entuziasm propunerea celor de la Garden of Lights și suntem încântați că au ales Gradina Botanică a Universității din București pentru acest proiect. Este o oportunitate de a admira gradina botanică într-un alt context și de a vedea cum lumina poate transforma și sublinia frumusețea naturii”, a declarat prof. univ. Dr. Paulina Anastasiu, director al Grădinii Botanice „Dimitrie Brandza” a Universității din București.

Expoziția aduce în premieră în România cel mai lung tunel luminat din Europa. Cu o lungime de 200 de metri, acesta este luminat de 320.000 de leduri și face parte dintr-un traseu pe care se regăsesc zeci de atracții: scene tematice, instalații artistice și puncte foto, copaci luminați, precum și spectacole de lumini și multimedia unice. Alice, iepurele, pisica de Cheshire, omida, petrecerea cu ceai a pălărierului și, bineînțeles, castelul reginei de Cupă – toate elemente din lumea magică “Țara Minunilor” pot fi admirate de vizitatori, care au ales să vină în acest loc special în număr mare – 10.000 de persoane – încă din primele zile de funcționare.

Expoziția este deschisă începând cu ora 16, inclusiv în weekend și de sărbători, dar cel mai bun moment pentru a fi vizitată expoziția de lumini este desigur seara, când întunericul pune în evidență efectele luminii și creează o atmosferă plină de mister și romantism. În timpul plimbărilor printre spectaculoasele instalații luminoase și plante, vizitatorii au parte de o experiență multisenzorială, accentuată de sincronizarea muzicii cu efectele luminoase – o întâlnire de neuitat între poveste, tehnologie și creativitate.

Garden of Lights, cu sediul în Polonia, este prezentă pe piață din 2020 și a organizat prima expoziție de lumini în Cracovia, în parcul Stanisław Lem Garden of Experiments, atrăgând un număr record de vizitatori. În următorii doi ani, grădinile de lumini organizate de companie au atras în jur de 150.000 de vizitatori pe zi. Anul acesta, patru orașe din Europa centrală și de est – Riga, Budapesta, Belgrad și București – găzduiesc expozițiile Garden of Lights. Temele alese provin din cele mai populare basme: Pinocchio, Peter Pan, Lampa lui Alladin sau Albă ca Zăpada, iar anul acesta, datorită cooperării cu gradina zoologica din Wroclaw, colecției de tematici i s-a adăugat expoziția „Animale Africane”.

Revenind la Grădina Botanică din București, trebuie spus că dincolo de expoziția organizată de polonezi, ea în sine reprezintă un loc special, adăpostind peste 4000 de specii de plante din diverse zone geografice și climatice și numeroase plante rare. Desfășurată pe o o întindere de peste 18 hectare, aceasta include 10 sectoare exterioare, organizate tematic, o amplă și variată seră de expoziție, vechea seră și un fascinant muzeu botanic. Muzeul Botanic a fost amenajat de către celebrul botanist Dimitrie Brandza în 1882, la 22 de ani de la înființarea Grădinii Botanice. De asemenea, serele includ o selecție impresionantă de specii luxuriante și neobișnuite, provenite din zonele tropicale, subtropicale și ecuatoriale de pe glob.

Imagini: Gardens of Lights – Bucharest Facebook

Acțiunea de ,,a învăța”: printre primele lucruri pe care le-am dorit.

Am avut mereu o curiozitate acerbă, ce pornea de la modul în care funcționau lucrurile din jurul meu, lumea, relațiile sociale. Unul dintre primele canale prin care am avut acces la informații a fost cel al tehnologiei digitale. Pentru că am avut acces la computere, materiale digitale și internet foarte devreme în viață, eu și majoritatea tinerilor din generația mea, poziționăm aceste mecanisme ca filoane centrale din fundația noastre pentru înțelegerea lumii.

Consider că în perioada aceasta, nu doar ritmul în care apare informație nouă este considerabil, ci considerabilă este bine să fie și nevoia și obligația fiecăruia de a rămâne corect informat și atent protejat.

Tehnologia și informația au astăzi pentru noi toți tot mai des valențe de povară.

Cum au devenit uneltele poveri?

Cu toții suntem înconjurați, într-o anumită măsură, de dispozitive digitale, iar o multitudine de servicii de uz zilnic sunt centralizate prin acestea.

Este clar că foarte mult din atenția noastră este deja concentrată asupra telefonului, tabletei, laptopului, ceasului inteligent, iar acest lucru creează o oportunitate pentru companii de a folosi prezența atenției noastre pentru a ne capta și direcționa mai departe.

În cartea sa, ,,Hoții de atenție”, Johann Hari explorează realitatea în care purtăm mereu cu noi un panou publicitar, accesibil și pentru noi și pentru cei ce vor să publice pe el.

Autorul evidențiază faptul că informațiile pe toate temele sunt prezentate într-un mod și mai accesibil pentru noi- video-uri, articole scurte, podcast-uri și astfel se aprinde în interior curiozitatea înnăscută și devenim captivi o perioadă mult mai lungă de timp.

De mulți ani, m-am plimbat prin și am explorat tot ce îmi putea oferi mediul digital, considerând că învăț automat din acestea, însă nu tot ce am consumat a rămas cu mine și nici nu am reușit să explorez în profunzime tot mi-am propus. Mediile digitale sunt foarte bune la a ne dezvolta cunoștințele pe orizontală, însă nu neapărat pe verticală, adică în zona de aprofundare a informației și de interconectare a acesteia cu bagajul nostru de cunoștințe deja existent. Consumăm foarte multă informație, dar depinde mult să avem un plan pentru a transforma informația în cunoaștere. Fără un plan, suntem sortiți să eșuăm în mlaștina epuizării.

Abundența mereu atrage

Societatea ne cere să rămânem la zi cu tot ce se întâmplă, indiferent de profesia noastră și obiectivele pe care ni le stabilim. (Chiar dacă am scris ,,ne cere”, vă rog să citiți ,,ne obligă”). Consumăm multe știri, informații, cercetare și suntem la curent cu ce fac toți din rețeaua noastră.

Ne analizăm planurile, le punem în contextul planșei pe care se colorează lumea pe care ne-o dezvelim continuu și setăm obiectivele în conformitate cu cerințele. Devenim însă ușor încărcați și copleșiți pe parcursul procesului prin care avem acces la toate temele și detaliile lumii noastre. Consensul experților este că 80% din toată informația înmagazinată a lumii a fost redactată în ultimii 20 de ani, însă cu siguranță nu am terminat de absorbit cunoașterea și principiile ce au clădit istoria și ce ne conturează realitatea. Abundența mereu atrage, iar abundența de informație captivantă, aparent utilă și explicată într-un mod ce te fascinează, ne hrănește pe termen scurt și ne poate face să credem că este cea mai bună formă de a ne petrece timpul.

Pentru că m-am născut ,,nativ digital”, tehnologia digitală a fost mereu aproape de mine când a venit vorba de comunicare, divertisment, învățat, călătorii, creație. Toate au un avatar, o proiecție în digital și de aceea poate părea că tot ce este în digital are și un echivalent relevant în lumea umană. Imperativ rămâne să plecăm întotdeauna de la motivația și obiectivul nostru uman.

Cum să consumăm informația corect

E important să avem mereu un obiectiv când accesăm ceva, orice, să ținem obiectivul în minte și dacă este unul ce necesită mai multe informații și o perioadă mai lungă de cercetare, să-l notăm undeva la vedere. Când setăm și respectăm obiectivele, construim un comportament corect față de device-uri și față de noi înșine.

,,Cât de mult timp vrem să petrecem pe dispozitive?”- iată o întrebare de la care este mereu potrivit să plecăm.

Noi toți suntem responsabili să creăm un echilibru în tot ce facem. În domeniul informației, trebuie să vizualizăm balanța între cât consumăm și cât creăm. Acest lucru trebuie exersat mereu și nu este potrivit să considerăm că vom crea doar atunci când am învățat destul. Așa cum ne planificăm ce învățăm și ce primim, trebuie să planificăm unde vom fi de folos comunităților noastre, domeniului în care suntem specializați și lumii în ansamblu.

Vreau să învăț pentru a crea și vreau să creez mai mult pentru a ști ce trebuie cu adevărat să învăț. Spun acest lucru pentru că personal consum cea mai mare parte a informației zilnice în mod digital și am construit acest principiu reflectând asupra relației mele cu informația.

Poate că nu vom fi total pregătiți vreodată pentru evoluția rapidă a tehnologiei și pentru contopirea ei cu viața noastră. Suntem însă contemporani cu democratizarea accesului la informație și cu toții suntem liberi să aflăm tot ce vrem. Datoria noastră este să ne creăm principiile ce ne ghidează benefic și ne ajută să folosim uneltele date pentru a ne desăvârși ca oameni și comunități.

Nu tot ce este digitalizat este cu adevărat tangibil și nu tot ce este uman a fost digitalizat.

Principiile bine argumentate și obiectivele clare ne vor ajuta să dezvoltăm cu adevărat bagajul de informații pe care îl vom pune în slujba actului creator.

Cu multă concentrare, trebuie să ne educăm abilitatea de a folosi uneltele doar ca unelte.

Pentru copiii noștri, să prețuim pacea! Pacea este mai mult decât un simbol; este o recunoaștere a valorilor fundamentale care ne unesc ca omenire. Pacea nu este doar absența războiului, ci și o stare de echilibru, înțelegere și cooperare. Prin sărbătorirea păcii, ne amintim că unitatea și pacea rămân forțe motrice puternice pentru o societate mai bună în care copiii noștri să își trăiască cu adevărat copilăria!

Avea doar opt ani când a pășit pentru prima dată într-o sală de arte marțiale. Se întâmpla la Reghin, unde micul Loránd, împins de la spate de figura atletică a tatălui a început să învețe arta Shotokan Karate. Rigoarea de la antrenamente nu l-a speriat, ba din contră, l-a disciplinat și ambiționat să devină din ce în ce mai bun.

Cum era firesc, au urmat nenumărate concursuri la care a cucerit medalii, a simțit ce înseamnă să nu ai o zi bună și să pierzi, apoi să te remontezi și să devii mai bun ca data trecută. Cu timpul, artele marțiale deveniseră pentru Loránd un adevărat mod de viață. Plecat din cuibul familiei pentru a studia medicina sportivă la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, tânărul a cunoscut altă lume și a fost nevoit să i-a viața în piept. De acum era bărbat și trebuia să se descurce, îi spunea adesea tatăl său. Prin urmare, Loránd a făcut ce se pricepea cel mai bine, adică i-a inspirat pe cei din jur să ducă un mod de viață axat pe sport, o gândire sănătoasă și voie bună. Timid, a început să predea colegilor de facultate, devenind acel antrenor pe care nu-l găsești cu una cu două. Vestea a tot circulat, astfel încât Loránd abia de mai făcea față la numărul mare de cereri.

Disciplinat din fire și de un bun simț care te frapează, Loránd și-a dorit mai mult de la viață, motiv pentru care a luat calea Școlii Militare de Subofițeri din Drăgășani, iar în momentul de față este unul din membri de elită ai Grupării de Jandarmi Mobile din Târgu Mureș. Și de parcă nu era suficient, ei bine, recent, Loránd Kalas și-a făcut debutul și în ring-ul de kickboxing, unde în luna octombrie 2023 a cucerit Centura Semi-PRO Balkan-Asia și Centura Turcie, printr-un KO de toată frumusețea.

Astăzi, Loránd Kalas a poposit la Dialogurile Matricei și am povestit despre începuturi, mentalitatea unui campioni, depășirea provocărilor, descoperirea sinelui prin sport și multe alte subiecte.

Vizionare plăcută!

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Primul pas pe tatami, o dragoste la prima atingere
• Cei șapte ani de acasă și procesul de autoeducație
• Antrenor, jandarm, autor de carte și campion. Cum le faci pe toate?
• Învingător în lupta cu prejudecățile

Primul weekend din luna februarie 2024 aduce distracție și zâmbete la Iași. Magic&Ludic Fest, dedicat părinților și copiilor, revine în capitala Moldovei. Nu ai găsit cadoul perfect pentru copilul tău de Crăciun? Ce ar fi dacă i-ai lua de pe acum un bilet de intrare la distracție, într-o după amiază de sâmbătă?

Pe data de 3 februarie 2024, cunoscuta și îndrăgita Trupa Marili cântă și te încântă la Iași, la cea de-a doua ediție a conceptului Magic&Ludic. Dacă prima s-a desfășurat outdoor, într-o zi superbă din iulie, oferind o gamă largă de activități creative pentru 800 de festivalieri,  a doua ediție oferă un cadru ce mijlocește conexiunea reală între generații.

Unde? La Sala Unirii – Cinema Victoria

Când? Sâmbătă, 3 februarie 2024

De la ce oră? Începând cu ora 18.00 până la ora 21.00.

Cu un program de 3 ore ce se adresează copiilor cu vârste între 2-10 ani, structurat  pe două momente, Magic&Ludic Ediția a II-a oferă amintiri de neuitat pentru întreaga familie. Primul moment îi va introduce în lumea magică a poveștilor prin intermediul unui act artistic oferit de Teatro Blu, o echipă care nu face doar teatru sau magie, ci teatru de magie. Al doilea moment este menit să îi animeze prin dans, muzică, coregrafie și jocuri ritmate atât pe copii, cât și pe părinți. Trupa Marili cântă, dar aduce în față, prin poveste și joc, năzdrăvăniile personajelor ce se regăsesc în viața de zi cu zi.

„De luni până vineri sunt zilnic în mijlocul copiilor. În zilele de weekend, când nu sunt cu ei fizic, ei (se) joacă în mintea mea. Am ales ca pe data de 3 februarie, sâmbătă, să împărțim bucuria și aventura jocului într-o sală mare unde știu sigur că încap 750 de suflete și care ne permite să ne conectăm și să ne distrăm. După o explozie de idei aruncate în echipa noastră, am ales ca Dansul Prieteniei, primul cover al Trupei Marili pe care dansează toți copiii din România, în special cerut în grădinițe și școli, să-l dansăm din nou la Iași. Abia aștept să fac cunoștință cu personajele din trupă, dar mai ales să văd încântarea din ochii copiilor. Inima mea abia atunci va fi pigmentată în culorile cele mai vii. Când am gândit acest festival, mi-am zis că vreau să cuprind cu ochii și să iubesc cu inima toți copiii. Contribui cu tot ce știu și pot. Nu singură, că altfel nu aș reuși, ci alături de prietenii mei. Împreună participăm ca eu să-mi îndeplinesc dorința cea mai arzătoare. Și dacă tot am pomenit de partenerii mei, Andrei chemându-i pe amândoi, azi am să le dau alt nume amândurora: CURAJ.” declară organizatoarea Ema Tănase.

Cu ocazia acestei ediții, încărcătura emoțională este aparte. Prin intermediul Asociației „Visuri Magice”, organizatorii se apleacă cu inima către Melisa, o fetiță de 10 ani care, din păcate, deși și-ar dori să fie la școală să învețe, să se joace și să socializeze, un diagnostic (imunodeficiență primară) o privează de acest drept. Melisa are nevoie să ajungă în Germania să urmeze un tratament de trei săptămâni, dar familia sa nu dispune de banii necesari, suma ridicându-se la 25.000 euro. Organizatorii cred cu tărie că numai în echipă se poate dăinui, de aceea vor să fie vocea Melisei și apelează la bunătatea tuturor celor prezenți, a celor ce află de cazul ei și a voastră, pentru a face posibil ca visul ei să fie realitate. Să-i oferim Melisei șansa de a zâmbi alături de prieteni, de a se bucura de clipele pe care doar această etapă, a copilăriei, i le poate oferi.

Primul său fiu i-a fost inspirație. A scris prima carte de povești pentru el. Cu încredere, a dus cartea către copiii de la școală. De atunci, Nicoleta Fotău nu s-a mai oprit din a se dedica lor prin intermediul personajelor cărora le dă viață în narațiunile sale. A făcut de-a lungul carierei sale profesionale, jurnalist de meserie, tot felul de teste în materie de scris. De la radio, tv, reviste mondene, la PR, chiar și texte pentru un site local unde promova turismul, nu a fost la mijloc decât momentul când a trebuit să își asculte chemarea.

A înțeles că adevărata pasiune a sa este aceea de a așterne pe foi cuvinte ce oferă învățăminte celor mici. Cărțile pe care le-a scris reprezintă universul în jurul căruia se învârte în prezent. Sunt un vis împlinit. Ideile pentru povești noi curg permanent. Să o cunoaștem!

Cum ai defini în câteva cuvinte traseul tău profesional?

Complet neașteptat, dacă ar fi să răspund sub impulsul momentului. Când am dat la liceu, oscilam între a deveni psiholog sau profesoară de limba română. Tata însă văzuse în mine pasiunea pentru scris și mi-a sugerat jurnalismul. Am trecut prin tot felul de teste cu mine însămi, în materie de scris (radio, tv, reviste mondene), am făcut PR, mi-am deschis un centru de remodelare corporală și scriam multe articole pentru a-l promova, am avut un site local unde promovam turismul și serviciile buzoiene, am lucrat în domeniul cafelei câțiva ani. Aș putea spune că m-am lăsat dusă de împrejurări fără să îmi ascult adevărata chemare. Mi-a plăcut tot ceea ce am făcut la momentul respectiv. N-am stat niciodată la un loc de muncă dacă nu m-a pasionat ceea ce făceam. Când nu mă mai regăseam, plecam mai departe. Nu îmi plac schimbările, dar le-am îmbrățișat de fiecare dată. M-am luptat mereu cu zona de confort pentru că cele mai bune rezultate sunt dincolo de ea. M-am tot pus pe mine la încercare să văd cât pot duce. Când am născut al doilea copil, am devenit, cred, mai sensibilă și m-am dus mai mult spre zona scrisului, mi-am dorit să dau mai departe din ceea ce am acumulat. Atunci mi-am dat seama că de fapt întotdeauna mi-am dorit să fiu scriitoare, niciodată nu mi-am dorit altceva. Orice credeam eu că îmi doream erau de fapt idei preluate din jurul meu sau pentru că descoperisem la ce sunt bună. Pe vremea aceea nu mă ascultam așa cum mă ascult acum. Cred că una dintre greșelile pe care le facem noi, oamenii, este că nu stăm de vorbă cu noi înșine. Dacă ne-am întreba mai des ce ne place, ce nu ne place, ce ne dorim de fapt, ce putem schimba, am fi noi înșine uimiți de răspuns.

Atrasă de cuvinte, dar nu mai ești atrasă de jurnalism. De ce această schimbare profesională?

Cred că nu m-am regăsit cu adevărat niciodată în această zonă. Iubesc cuvintele, simplitatea, sinceritatea. Jurnalismul mi-a plăcut până la o anumită vârstă. Îmi doream să învăț cât mai mult și am avut ocazia să cunosc oameni minunați. Prin clasa a X-a m-am lăsat vrăjită de radio și de lumea știrilor. Era o provocare pentru mine, dar când am ajuns să fac asta, parcă îmi lipsea ceva. Mie îmi place să mă simt liberă, să scriu fără să mi se impună idei sau un stil, urăsc să strecor lucruri neadevărate sau să exagerez pentru a capta atenția. Sunt lucruri mici care cred că m-au făcut să văd altfel jurnalismul. După ce am terminat facultatea, am știut că nu voi face cu adevărat carieră în asta. Eram în acea căutare a unui scop pe care l-am găsit mult mai târziu.

Ți-ai lăsat amprenta în mai multe reviste glossy, cu vip-uri. Ce nu te-a mai atras la mass-media?

Mi-a plăcut la nebunie perioada aceea. Am cunoscut o mulțime de oameni, am avut ocazia să scriu despre nume mari, am avut viața la care mulți tineri visează. Îmi amintesc mereu cu plăcere de fiecare revistă în parte. Unele interviuri mi-au ieșit atât de bine încât îmi amintesc și acum câte felicitări am primit. M-a marcat etapa aceea, dar la un moment dat am simțit că trebuie să las locul altcuiva și să merg la alt nivel. Inițial am crezut că din când în când voi reveni să mai scriu și recunosc că am mai avut tentative de a mai intra în câte o colaborare, dar cu timpul am învățat să mă dedic acolo unde este nevoie mai mult de implicarea mea, să fac eu lucrurile pe care nu le-ar putea face altcineva la fel de bine.

Te dedici copiilor tăi de acasă, dar și celor care îți citesc cărțile. Care au fost primii tăi cititori?

Prima mea carte Nocturn și copilul neastâmpărat a fost scrisă special pentru fiul meu, Antonio. Am testat însă conținutul pe un alt copil de vârstă apropiată pentru că am fost curioasă de impact. Când am văzut feedback-ul pozitiv, atunci i-am dat cartea fiului meu. A fost o mare surpriză pentru el, mai ales că nu-i plăcea să citească și nu se regăsea în niciun personaj. Am fost extrem de fericită când l-a fascinat povestea. Cu încrederea aceasta în personajele mele, am dus cartea spre alți copii de școala primară și apoi am conturat alte și alte personaje, care să-i învețe pe cei mici valorile noastre, să-i pregătească pentru viață, să-i apropie de lectură. Așa am devenit autor de cărți care motivează, responsabilizează, dezvoltă mental și spiritual.

Cât de mult te-au ajutat feedback-urile primite în demersul tău „scriitoricesc”?

Foarte mult. Este important să ascultăm pentru a ne putea îmbunătăți. La fel de important este să știm ce anume trebuie luat în calcul din feedback pentru că niciodată nu putem mulțumi pe toată lumea. Dacă scriu pentru copii, mă interesează desigur părerile copiilor. Este important pentru mine să știu ce le-a plăcut la un personaj, ce nu le-a plăcut, ce mesaje au ajuns la ei. Desigur că fiecare poate înțelege diferit lucrurile, de aceea încerc să nu prea las loc de interpretări, ci să le transmit mesaje pozitive prin intermediul personajelor. Încerc să le deschid mintea, să le spun lucruri pe care le-ar spune și părinții lor, dar din experiență știu că e mai ușor să le asimileze prin intermediul unui personaj în care se regăsesc rapid. Copilul are tendința să nu-și mai asculte părintele pentru că îl cataloghează drept cicălitor și enervant. Când însă citește despre un copil care se confruntă cu o situație similară, înțelege altfel lucrurile chiar dacă poate nu o recunoaște imediat. Mi-au scris cadre didactice care au văzut imediat impactul pozitiv la clasă. La fel am primit multe mesaje de la mame cărora nu le-a venit să creadă cât li s-au schimbat copiii după ce au citit cărțile mele. Fără acest feedback nu îți cunoști direcția, nu îți cunoști exact publicul, nu îi știi așteptările, nu știi cum să îl ajuți.

Aduci prin poveștile tale situații cu care se confruntă copiii și părinții acestora în zilele noastre sau ce abordezi?

Am început cu situațiile prin care am trecut noi acasă. Ca mamă a doi băieți, te întâlnești cu multe provocări. Nu este vorba despre problemele mele, ci ale generației. Mereu a existat un conflict între generații, dar înainte nu exista atâta tehnologie. Acum fiecare părinte se luptă cu acest dușman redutabil și fiecare caută să gestioneze situația cât de bine poate. Tehnologia vine la pachet cu multe probleme de comportament, iar eu m-am folosit de diverse situații pentru a capta atenția copiilor. N-ai cum să transmiți ceva dacă nu reușești să captezi cu adevărat atenția copilului, așa că a trebuit să fiu creativă și să inventez personaje atractive, controversate, pentru ca apoi să pun în gura lor semințele comportamentului corect.

Scriu atât pentru copii, cât și pentru părinți. În personaje te poți regăsi ușor dacă ești părinte sau bunic, poți învăța cum să pui eventual problema atunci când vezi că nu ești ascultat. Poți citi împreună cu copilul și, cu o gustare alături, un suc sau ce îi place copilului, discutați împreună. Nu de multe ori am auzit de la cititori: cartea asta a fost scrisă despre noi. Așadar abordez realitatea cu bune și rele, încercând să învățăm împreună cum să facem lucrurile mai bine. Nu scriu doar pentru a umple pagini, ci pentru a atinge suflete.

Apropo de ele, spune-mi câteva titluri și căror vârste se adresează, te rog!

Nu vreau, Nu pot, Nu știu, Am curaj!, Învăț din greșeli, Generozitate, Recunoștința, Micuța învingătoare. Acestea toate de exemplu se adresează copiilor de școala primară. Unele au și fișe de lucru pentru că sunt folosite pentru cluburile de lectură din școli. Nu vreau a prins și la copii mai mici, dar eu în general recomand copiilor care deja au învățat să citească. Firește că depinde mult de copil. Am cititori care la 6 ani au citit sute de cărți și am cititori care la 8 ani au descoperit prima lectură. Aici depinde foarte mult de părinți. Cu cât cumpărăm mai multe cărți și ne arătăm noi interesul pentru ele, cu atât copiii vor fi mai repede atrași de lectură. Cele mai vândute cărți, 5 la număr, le-am grupat într-o carte care se adresează copiilor de gimnaziu. Se numește Povești pentru copii isteți și observ că începe să fie citită și de mame. Apropo de mame, pentru ele am scris cartea Mamă în secolul XXI, iar acum mai am încă una în lucru. Anul viitor se va publica și un titlu pentru copiii mai mici 3-6 ani.

De unde inspirația pentru teme? Ideile pentru povești noi de unde curg?

Nu m-am plâns până acum de lipsa de inspirație și sper să nu mi se întâmple. Cu timpul stau însă foarte prost și, sinceră să fiu, cu starea potrivită mai am probleme. Ideile îmi vin din ceea ce văd în jurul meu, de la copiii mei, din ce îmi sugerează cititorii, mamele care îmi scriu pe facebook. Când sunt invitată la o clasă de exemplu, plec cu multe idei. Copiii sunt foarte creativi și au de multe ori tot felul de sugestii. Eu caut apoi să răspund curiozităților acestora prin intermediul unor personaje. Am fost la o școală de balet și așa mi-a venit ideea să creez povestea Micuța învingătoare pentru a vorbi despre munca din spatele rezultatelor de la concursuri. Am fost la o altă școală rurală și acolo am aflat povestea unei fetițe care își pierduse casa în urma unui incendiu. M-am dus acasă și m-am apucat să scriu cartea Generozitate. În spatele fiecărei povești se ascunde o poveste. Pentru a le găsi este suficient să iubim oamenii și să îi ascultăm, să știm să observăm.

Sunt cărțile acum afacerea ta sau cum le-ai numi?

Din 2018 cărțile au devenit afacerea mea. Nu numai că îmi place să scriu, dar ador să trăiesc înconjurată de cărți. Până anul acesta m-am ocupat de comercializarea celor 14 titluri pe care le-am publicat. Acum am simțit nevoia să mai fac un pas și am înființat Librăria Magic din dorința de a promova cartea românească. Acum mă lupt să ajut alți autori să își găsească cititorii și nu este deloc un lucru ușor. Din păcate la noi nu sunt suficient de promovați autorii români și nici prea bine văzuți. Avem autori buni și dacă le-am lua conținutul și am pune pe copertă un nume străin, ar crește spectaculos vânzările. Oamenii nu prea dau șanse cărții românești și nu știu de unde această mentalitate că dacă e străin, e mai bun.

Au fost și voci descurajatoare care ți-au spus să nu abandonezi serviciul pe care-l aveai? Unde ai găsit motivația de a depăși glasurile care nu te încurajau?

Sunt voci descurajatoare și acum. Mi s-a spus de multe ori că nu se vor mai vinde cărțile și că e o nebunie să îmi fac librărie. Dar eu nu văd cum poți aduce lumea spre carte dacă nu deschizând librării? Este nevoie de cărți mai mult decât oricând. Dacă ne uităm la comentariile de pe internet, la cum scrie generația tânără, o să vedem cât de grav e și câtă nevoie avem de cărți. Nu prea ascult eu de asemenea voci, chiar dacă pe moment nu-mi place ceea ce aud. La fel s-a întâmplat și când m-am apucat de scris. Nimeni nu a crezut că pot trăi din asta, dar eu m-am încăpățânat să arăt că se poate. Mereu vor fi voci de genul acesta. De cele mai multe ori vocile descurajatoare sunt ale celor apropiați și nu pentru că îți vor răul, ci din dorința de a te proteja, de a te scuti de un eventual eșec. Îmi iau motivația din interior și de fiecare dată funcționează. Fac de fiecare dată un exercițiu scris: plec de la ideea descurajatoare și caut contraargumente. Privesc în trecut la situații similare și evidențiez reușitele, caut oameni care au avut succes în situații asemănătoare, scriu despre asta într-un jurnal și mă opresc atunci când ideea respectivă nu mai are valoare. Dacă tu crezi în ceea  ce faci, un astfel de exercițiu scris îți va da încredere și vei găsi apoi resursele cu care să reușești. Motivația o mai găsesc în cărți sau în întâlnirile online cu cititorii mei. Când văd aprecierile celor care mă citesc, când aflu ce se așteaptă de la mine, trec peste orice voce descurajatoare și mă hrănesc cu bucuria pe care o sădesc în cunoscătorii cărților mele.

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, un scurt mesaj pentru Postul Crăciunului.

Cu frunze subțiri și fine, perfecte pentru sarmale sau murat, “Licurișca” este unul dintre cele mai vechi soiuri de varză cultivate pe teritoriul României. Un soi datând de acum mai bine de 100 de ani, dar, în același timp, un soi dispărut, din păcate, din culturi, înlocuit fiind cu altele din import. Se remarcă prin rezistența sa, mărimea, dar și prin calitățile sale ideale în gastronomie, iar vestea bună este că, în urma unor amănunțite cercetări de arheologie genetică, cercetătorii Băncii de Resurse Genetice Vegetale (BRGV) Buzău au reușit performanța de a restaura și de a stabili identitatea și tipicitatea soiului Licurișca, aflat la baza multor populații locale apărute după 1950.

”Am strâns resurse genetice din toată țara, în special din zonele în care soiul s-a dezvoltat pentru că a fost cultivat de la Buzău până în Bulgaria, în toți Balcanii”, a precizat pentru Agerpres directorul BRGV, Costel Vînătoru. La noi vorbim de varietăți de ”Licurișca” de Buzău, de Brăila, Ialomița sau Bărăgan sau de Prahova, varietăți dezvoltate în bazinele legumicole respective. Din ele au evoluat altele. Cercetările continuă în sensul în care vrem să restaurăm soiul de varză tomnatică de Buzău, o varietate din ”Licurișca”, apoi soiul de varză ”Inimă de bou”, a nu se confunda cu soiul de tomate, varza căpățânoasă de Buzău, care au avut ca trunchi comun varza ”Licurișca”. Am strâns aceste varietăți și am restaurat acest soi care poate intra în piață. Documente despre acest soi găsim de la 1872, la 1896 avem o referire și cea mai frumoasă descriere o găsim la 1926. Iată un soi vechi care a fost neglijat”, a precizat directorul BRGV.

20 de ani au lucrat cercetătorii de la Buzău pentru această reușită, medaliată recent în cadrul unei gale a cercetării organizată de Universitatea Dunărea de Jos: echipa BRGV – formată din Costel Vînătoru, Bianca Mușat, Camelia Bratu, Geanina Negoșanu, Matilda Popescu, Dorel Hoza – a fost medaliată cu aur în cadrul Salonului Inovării și cercetării UGAL INVENT 2023. Potrivit organizatorilor, distincția a fost oferită pentru Research regarding restoration of the main identity traits of old Romanian autumn cabbage variety, Licurișca (Cercetare privind restaurarea principalelor trăsături identitare ale vechii varietăți de varză românească de toamnă – Licurișca). Licurișca a fost una dintre cele 280 de cercetări prezentate în cadrul salonului de experți din România, Polonia, Germania, Arabia Saudită sau Thailanda.

„Rezultatele au fost apreciate pentru că am reușit să restaurăm caracteristicile. Vorbim de un soi valoros, de un soi distinct, diferit, care merită reintrodus în cultură. Este foarte bine aclimatizat la condițiile predoclimatice ale țării noastre”, a declarat directorul Băncii de Resurse Genetice Vegetale Buzău. “Am debutat cu acest program la Congresul Mondial al Horticultorilor de la Angers anul trecut, a mai spus Costel Vînătoru, unde am prezentat o parte din munca noastră depusă pentru restaurarea acestui soi. Acolo lucrarea a fost acceptată pentru a fi publicată în cel mai prestigios jurnal de horticultură a lumii, iar la Galați am primit medalia de aur”. Savanți de pretutindeni au rămas impresionați de reușita românilor pentru care au fost studiate peste 26 de proveniențe locale de varză, atât din România, cât și din Bulgaria și vecinătate.

Soiul de varză Licurișca va fi omologat anul viitor și va putea putea fi cultivat din nou. Iar semințele lui vor rămâne pentru totdeauna în tezaurul Băncii de Resurse Genetice de la Buzău.

Pe lângă varza “Licurișca”, cercetătorii de la Buzău au mai reușit să salveze în ultimii ani nenumărate soiuri de tomate dispărute din cultura locală și națională și să aclimatizeze alte soiuri exotice, care pot fi cultivate cu succes, în contextul climatic actual.

Sursă: Agerpres

De ce te-ai întors?

Eu nu am plecat niciodată!

,,De ce te-ai întors?” Este pe departe cea mai des întâlnită întrebare pe care am primit-o anul acesta. Este întrebarea tuturor atunci când le spun că am plecat la studii în Germania și Franța, am cunoscut oameni din peste 100 de țări, mi-am început calea de specializare academică și am văzut ce înseamnă modele de bune practici în educație, muncă, spații sociale, economie și gândire. Întrebarea mi-au adresat-o elevi de clasa a XII-a, doctoranzi, profesioniști din piața muncii, directori de companii, foști profesori și prieteni de familie. Se pare că în mintea lor plecasem de tot. În mintea tuturor eu scăpasem.

Am analizat lumea în ultima perioadă astfel încât să văd unde este nevoie de implicarea mea.

În iunie 2022 am revenit în București să pun în aplicare, în sfârșit, ce învățasem. Veneam într-o România trecută prin pandemie, prin muncă remote, prin remodelări economice ce se simțeau în firme. Echipele pe care le-am căutat au trebuit să aibă următoarele caracteristici: să aibă ca obiectiv impactul, să provoace și să ceară învățarea continuă, să abordeze probleme interesante din societate. Am fost invitat să contribui în echipa unui proiect ce viza educația și viitorul acesteia în România și am fost foarte bucuros să o fac. Am simțit că voi putea pune în joc pasiunea și abilitățile mele. Echipa ce m-a primit a avut din start încredere în mine și m-a susținut să lucrez, să învăț, să aplic și -cel mai important- să mă implic.

Astfel mi-am stabilit obiectivul profesional de a lucra în mediile în care voi putea avea real impact. Atât timp cât mă axez pe acest obiectiv, voi putea rămâne convins că toate celelalte aspecte din viața mea se aliniază sănătos și productiv.

Am analizat lumea în ultima perioadă astfel încât să văd unde este nevoie de implicarea mea. Pe zi ce trece, știu că grupurile de oameni din România devin din ce în ce mai complexe, iar prioritățile noastre, atât individuale, cât și colective, ne mișcă spre orizonturi promițătoare.

Voi căuta să înțeleg, să ajut, să chestionez și să susțin.

Când intrăm într-o competiție, indiferent de cât ne-am antrenat, contează enorm care sunt cuvintele pe care le primim înainte de start!

În primul rând, încerc să-mi ating chemarea de a ajuta și sprijini tinerii liceeni și studenți ce urmează să facă următorul lor pas către lume. Indiferent de mediul în care aceștia plănuiesc să meargă, îndrumarea specifică și axată pe termen scurt, este întotdeauna benefică.

Consider cu tărie că pe lângă sfaturi de la mentorii mult mai avansați ca experiență profesională, pot fi foarte utile și sfaturi de la cei ce sunt doar cu câțiva pași înainte. Astfel, tinerii pot avea mult mai multă încredere în planul și acțiunile lor, se pot autoanaliza mai eficient și pot să-și decidă mai repede direcția.

Când intrăm într-o competiție, indiferent de cât ne-am antrenat, contează enorm care sunt cuvintele pe care le primim înainte de start!

Putem cu toții să ajutăm oferindu-ne conexiunile, cunoștințele asupra unui subiect de actualitate și mai ales ascultând. Cred în primul rând că generația mea trebuie să lucreze pentru a căpăta direcție și momentum, iar asta se va întâmpla prin puterea dată de obiceiuri benefice și modele replicabile.

Unde privim

Totodată, ideile, modelele și spațiul nostru cultural definesc modul în care tinerii generației mele își plănuiesc viitorul și modul în care acționează. Mi-am dat seama că în ultimii 5 ani, și eu și colegii mei am avut ca țintă, în minte, să conturăm și definim identitatea intelectuală și pe cea culturală. Cea intelectuală ne ajută să lucrăm cu impact, să putem analiza, să oferim perspective valoroase și să fim siguri pe aspectele pe care le cunoaștem. Identitatea culturală este cea ce ne ajută să navigăm necunoscutul, ea este conexiunea cu oamenii cu care împărtășim aceleași situații și oportunități, este racordul cu istoria ce a determinat lumea așa cum este astăzi, este legătura cu drumul pe care cei aflați dinaintea noastră l-au pavat.

Sesizez riscul iscat de tendința de a privi preponderent spre sine, lăsând deoparte tradiții, obiceiuri, matrice ce și-au lăsat de secole amprenta asupra comunității noastre. Suntem incompleți dacă ne percepem ,,la singular”, crezând că vom izbuti fără trecut și fără rădăcini.

Personal, consider că asumarea comună a responsabilității și a bagajului nostru cultural, ne va ajuta să înțelegem mai bine capacitățile individuale și colective, să creăm țeluri de care beneficiază întregul și să depășim cu mai mare ușurință nesiguranța.

Am învățat enorm de mult, am văzut cum lumea reacționează la ce ofer și am început să înțeleg cum să o ascult pentru a dărui și a oferi ce are nevoie cu adevărat. Mă concentrez să pot crea un echilibru între învățare și practică, între consum și creație. De asemenea, deseori caut să fac un ”test al realității”, să analizez cât de utile și corecte sunt lucrurile pe care le fac. Împreună cu oamenii valoroși de care mă înconjor, sunt sigur că lucrez la fundațiile ce vor conta.

Este timpul de pus lucrurile cap la cap, este timpul conectării, ascultării, răbdării pentru munca aceea benefică și cu rod!

Să o spunem cu seriozitate: învățarea socială joacă un rol central în formarea vieții adolescenților, influențându-le comportamentele, credințele și abilitățile interpersonale. Această formă de învățare se extinde dincolo de setările tradiționale ale sălilor de clasă, cuprinzând o gamă largă de interacțiuni sociale în care adolescenții se implică zilnic. Pe măsură ce adolescenții navighează în complexitatea lumilor lor sociale, absorb lecții valoroase, dobândesc abilități de viață esențiale și dezvoltă un sentiment de identitate prin observare, imitare și colaborare.

Modele. Care le sunt modelele?

I-ați văzut? Adolescenții sunt observatori atenți, absorbind constant informații din mediul lor. Învățarea socială în adolescență începe adesea prin observarea și imitarea comportamentelor colegilor, membrilor familiei și modelelor de referință. Fie că este vorba despre adoptarea unei noi tendințe de modă, preluarea stilurilor de conversație sau copierea atitudinilor, adolescenții integrează aceste comportamente observate în propriul lor repertoriu, contribuind la dezvoltarea lor socială.

Și care sunt modelele tinerilor noștri? Sunt oare modele securizate sau nesecurizate? Cine îi mai influențează azi pe cei ce își deschid ramurile tinere spre soare? E o întrebare al cărui răspuns ne privește pe toți!

Adolescenții se uită la egali. Da, da, privesc pe orizontală. Colegii au o influență semnificativă asupra adolescenților, acționând ca sursă principală de învățare socială. Prin interacțiunile cu prietenii, adolescenții învață despre norme, valori și așteptări sociale. Grupurile de colegi furnizează o platformă pentru experimentare, unde adolescenții navighează prin dinamica socială, învață rezolvarea conflictelor și dezvoltă un sentiment de apartenență. Influentele pozitive ale colegilor pot stimula creșterea personală, empatia și cooperarea; desigur, influențele negative pot contribui la comportamente riscante sau conformitate la norme dăunătoare. Știi care este grupul, care sunt grupurile spre care privește fiul tău și fiica ta?

În peisajul contemporan, învățarea socială se extinde dincolo de interacțiunile față în față și include în mod semnificativ sfera digitală. Platformele de socializare și tehnologia joacă un rol crucial în formarea percepțiilor adolescenților asupra lumii. Prin intermediul interacțiunilor online, adolescenții sunt expuși la perspective diverse, culturi și probleme globale. Cu toate acestea, se confruntă și cu provocări precum hărțuirea online și comparațiile sociale nerealiste, subliniind necesitatea unei orientări în navigarea responsabilă în peisajul digital. Este responsabilitatea noastră, a adulților să fim sprijin și oază și far, protecție și glas ce responsabilizează.

Învățare și implicare

Adolescenții se implică adesea în experiențe de învățare colaborativă, fie prin proiecte de grup, activități extracurriculare sau activități de voluntariat. Acum se îmbogățesc cunoștințele academice, se promovează munca în echipă, abilitățile de comunicare și sentimentul real de responsabilitate. Adolescenții învață să navigheze între opinii diverse, să gestioneze conflicte și să aprecieze valoarea efortului colectiv.

Învățarea socială contribuie semnificativ la dezvoltarea identității unui adolescent. Pe măsură ce interacționează cu diferite medii sociale, adolescenții explorează diferite aspecte lăuntrice, își așează valorile și își descoperă pasiunile.

Învățarea socială apare ca un fir roșu fundamental, punând împreună experiențe, relații și creștere personală. Recunoașterea impactului învățării sociale asupra adolescenților subliniază importanța promovării unor medii sociale pozitive, stimularea relațiilor sănătoase cu colegii și furnizarea de îndrumare în navigarea peisajului digital.

Prin înțelegerea și aprecierea rolului învățării sociale, putem susține mai bine adolescenții în călătoria lor unică în care se descoperă, se clădesc, se înalță!

,,Întunericul nu poate alunga întunericul, numai lumina poate face asta. Ura nu poate alunga ura, numai dragostea poate face asta.” ~ Martin Luther King

La 18 ani, la vârsta la care unii încă se întreabă ce facultate să urmeze, Laura Felea era deja la catedră. Elevi erau adolescenții fix cu o generație mai mică ca ea. A purtat emoții, dar le-a abandonat datorită colegilor de cancelarie care au crezut că locul său este în sistemul de învățământ și care au încurajat-o pe întreaga perioadă a studiilor pe care le-a făcut în paralel. Face educație cu dragoste, după cum chiar mărturisește. Nu doar la școala unde își profesează meseria, ci și în cadrul Palatului Copiilor, acolo unde ocupă funcția de director.

Este la conducere, dar titlul pe care-l poartă nu-i place deloc, doar atribuțiile pentru că ele pun în centru copiii. Contribuie întru totul în cadrul instituției care vine ca o prelungire în formarea și educarea lor. Îi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine în completarea armonioasă a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor, iar datorită acestui aspect este implicată total. Să o cunoaștem!

Sunteți „doamna” pentru că ați aruncat o dorință către Univers, iar Universul v-a răsplătit cu meseria care vă menține, cred cu tărie, vie chiar și după atâția ani. Ce vă luați frumos pentru suflet atunci când sunteți în mijlocul copiilor?

Frumosul sunt însăși copiii. Au o puritate și o inocență pe care noi, adulții, am cam pierdut-o. Fiecare zâmbet, sclipirea aia de ”AHA” din ochii lor când înțeleg, ușoara încruntare care apare atunci când sunt puși pe gânduri de ceva ce s-a discutat la oră, felul în care vin să îți spună ”m-am gândit la ce mi-ați spus data trecută”, toate sunt frumos pentru suflet.

Cum vedeți generația de copii de azi prin ochii și inima dumneavoastră? Dacă ar fi să faceți un profil, cum ar fi redat în câteva idei?

Eu nu cred  în povestea cu ”pe vremea mea…”. Mereu adolescenții au fost rebeli, atât că în generația noastră ni se puneau mult mai repede limite și eram puși la colț. Pe acești adolescenți îi admir foarte mult, pentru că au învățat să spună și ce nu le place, să își facă vocea auzită. Cred că sunt o generație mai pragmatică, mai tehnică, își ascund sensibilitatea în fața unei aparente neimplicări, dar dacă știi pe ce butoane să apeși, îți vor arăta o latură tare frumoasă și sensibilă. Cred că sunt uneori prea dependenți de tehnologie, dar dacă le oferi ceva suficient de interesant de făcut, uită de aceasta. Ține și de noi, adulții, să le canalizăm interesul spre mai multe contacte interumane. Și cred că au nevoie de reguli mult mai clare, instinctual ei știu că toți funcționăm după reguli și după norme. Eu nu cred că sunt un profesor dur, dar țin la principiile mele, nu fac abateri de la reguli, pentru că nici viața nu va face compromisuri cu ei.

De ce istorie, doamna Felea? Cine v-a transmis dragostea aceasta față de această disciplină?

Din curiozitate. Am fost un copil tare curios, și cum înainte de revoluție se găseau multe legende și povestiri cu temă istorică, m-au atras. Tatăl meu era pasionat de poezii, una din primele poezii pe care le-am învățat încă de la grădiniță a fost ”Mama lui Ștefan cel Mare” și pentru că părinții erau așa de mândri de mine că o recitam peste tot, am vrut să știu și cine e Ștefan. Așa că mi-au cumpărat celebrele Legende Istorice. Apoi, în clasa a treia, pentru un an, a locuit la noi un verișor de-al tatei, profesor de istorie. Eram foarte curioasă să îi citesc lucrările de control, manualele de istorie (noi nu făceam încă la școala, dar eu citisem tot ce găseam). La noi în casă se citea mult, ambii părinți citeau, poate și pentru că înainte de revoluție nu aveai prea multe alte distracții, dar au și rămas cu acest obicei. Aveam cu toții abonament la Biblioteca județeană, care era și foarte aproape de casă, acolo ne petreceam deseori timpul. Și doamna învățătoare ne dădea o listă cu cărți pentru lectura de vacanță, listă pe care încercam să o parcurg integral. Laudele celorlalți despre cât de multe știam când am început să studiez efectiv istoria la școală cred că m-au stimulat. Am avut și noroc de profesori buni de istorie, care ne-au învățat, încă din anii 90 despre cum să înțelegem relația cauză-efect a unui eveniment  și ne-au stârnit deseori curiozitatea. În plus, istoria este o știință atât de complexă, care te învață de fapt atât de multe din domenii atât de variate!

Din septembrie, 1997 sunteți parte din sistemul de învățământ. Cum ați defini traseul dumneavoastră profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

Nu pot să îl definesc așa. A fost mereu provocator. În 1997 am terminat liceul, am dat la facultate, nu am reușit (pe atunci concurența era de 6 pe loc, iar eu nu eram suficient de pregătită) așa că m-am angajat ca profesor suplinitor de istorie. Eu aveam 18 ani, elevii mei de clasa a VIII-a aveau 14-15 ani. Îmi amintesc și acum emoțiile de început, culoarea catalogului, prima clasă la care am intrat, cum stăteau copiii în bănci. În anul următor am fost admisă la facultate, am dat la fără frecvență. Situația în familia noastră se schimbase radical în ultimul an, iar eu trebuia să și lucrez și să fiu mai mult în Tulcea. Am continuat să fiu profesor suplinitor în toți anii de facultate în aceeași școală, pot spune că m-am format acolo și că a fost un noroc. Colectivele de elevi nu erau foarte mari (12-20 elevi), colectivul de cadre didactice omogen și ca o adevărată familie au fost dispuși să mă învețe și să mă sprijine atunci când mergeam la cursurile de pregătire sau în sesiune. Cred că e tare important în anii de debut să ai noroc de câțiva colegi sportivi, pentru a crește ca profesor, pentru a te forma. Căci în facultate, prea multe la pedagogie, din nefericire nu se învăța.

După terminarea facultății am fost atât profesor de gimnaziu, cât și de liceu. Am dat titularizarea de 4 ori, prima dată în 2003, când am terminat facultatea, a fost grilă. A fost singura dată când am luat sub 7, nota 6.90. Mi se pare și acum cea mai nefericită metodă de evaluare la o știință umanistă. În rest, luam întotdeauna note bune, dar pentru că nu erau posturi titularizabile pe oraș și nici în apropiere (că de navetă nu îmi era frică, făcusem atâția ani), alegeam suplinirea calificată. Un suplinitor nu e cu nimic mai prejos decât un titular, numai că nu prea are vacanță de vară. La sfatul unei doamne inspector, am ales să mă titularizez totuși, apoi să mă detașez (aveam luat și definitivatul). Apoi, la pretransfer, am venit titulară în oraș.

Cât de mult vă place funcția de director de la Palatul Copiilor?

Sincer? Funcția nu îmi place deloc. Am mers la concursul din 2016 datorită unei conjuncturi- nu rezonam cu managementul fostului director și mereu am crezut că dacă nu ești de acord cu ceva e bine să spui, dar să vii și cu alternative și să te implici în schimbare. Apoi la concursul din 2021 cred că a fost dintr-un soi de inerție: începusem niște proiecte, voiam să le duc mai departe. Îmi plac în schimb foarte mult oamenii care lucrează în Palatele și cluburile copiilor, colegii mei directori din toată țara, pe care am avut bucuria să îi cunosc și cu care colaborez. Îmi plac, le respect (dar e mai mult de atât, e o relație tare frumoasă) doamnele care se ocupă de educația nonformală din Minister. Îmi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine in completarea (armonioasă) a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îmi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor.

Ce se întâmplă in interiorul acestei instituții?

Educație cu dragoste. Și Palatele copiilor sunt tot instituții de învățământ dar nonformal, care oferă activități extrașcolare, în cadrul cărora se desfășoară acțiuni instructiv-educative specifice, prin care se aprofundează și se diversifică cunoștințe, se formează, se dezvoltă și se exersează competențe potrivit vocației și opțiunii copiilor și se valorifică timpul liber al copiilor prin implicarea lor în diferite proiecte educative. Colegii mei sunt tot profesori, trecuți prin examene de titularizare, grade didactice, formări, etc. Activitatea din palat se află în completarea celei din școli, venind cu multe părți practice. Un soi de ”școala altfel” permanent. Oferta Palatelor copiilor este foarte variată: de la cunoscutele cercuri artistice (de dansuri moderne, populare, muzică și instrumente muzicale, artă decorativă, pictură, desen, teatru) la cercuri sportive și turistice (judo, karate, gimnastică, orientare turistică), cercuri de șah, dezbateri, jurnalism, cetățenie democratică, cercuri de limbi străine, cercuri dedicate ecologiei și mediului la cercuri mai tehnice (electronică, robotică, informatică). Si acestea sunt doar câteva exemple. Toate activitățile sunt gratuite, noi nu punem note, evaluarea se face prin participarea la concursuri, simpozioane, expoziții. Elevii vin de bună voie și rămân, unii făcând din ceea ce învață în Palat o  opțiune de carieră mai târziu.

Sunteți un bun reper în sistemul educațional. Cu ce argumente ați veni în fața generației de azi să o îndrumați să se îndrepte spre a îmbrățișa meseria de profesor?

Nu știu dacă sunt un bun reper. Știu că tinerii sunt nemulțumiți de modul în care este organizată societatea românească, de cei care ne conduc, de cum se face educație. Nici noi, adulții nu suntem foarte mulțumiți. Ce le spun tuturor este că dacă vor o schimbare, să se implice să o facă! Nu e suficient să fii nemulțumit, oferă o alternativă! Împreună putem schimba ceva, inclusiv în educație, iar prin educație de calitate putem schimba lumea. În plus a fi profesor e mereu frumos și provocator. Iar a fi profesor, a modela suflete tinere, inocente, e cel mai frumos lucru pe care poți să îl faci.

Fiecare avem valori și bune considerente după care ne ghidăm. Guvernăm în jurul unor principii. Cu ce ați dori să plece elevii dumneavoastră în viață?

Îmi doresc elevi și adulți mai empatici și mai toleranți.  Să învețe că atunci când pot să întindă o mână de ajutor, chiar să o facă. Mă sperie acești adulți care, atunci când văd un accident/un incident, în loc să se ofere să ajute sau să intervină, încep să filmeze. Și țin foarte mult la corectitudine și asumare, asta le repet de fiecare dată: toți greșim, e omenesc; ne asumăm și încercăm să corectăm.  Apoi eu cred în voluntariat. Le povestesc despre asta deseori, merg cu ei la activități de voluntariat, le arăt cât e de fain să dăruiești din timpul tău, din energia ta, din cunoștințele tale și câți prieteni își pot face astfel, dintre tinerii cu aceleași valori. Și a avea un prieten bun, ”de cursă lungă” este un deziderat. Pentru că cea mai eficientă formă de educație este exemplul personal.

Ce le transmiteți zilnic și să ia fiecare aminte?

Îmi doresc să vadă și să înțeleagă cât de importantă este educația, că pe termen lung doar prin educație vom avea parte de o schimbare reală. Le spun mereu că mințile noastre sunt ca niște motoare, care, pentru a fi funcționale, au nevoie să fie mereu unse, în cazul nostru cu informații corecte și complexe, din domenii cât mai diferite. Altfel, ruginesc. Și le reamintesc zilnic cât de important e cel de lângă noi.  Așa că, ei vă pot confirma, țin foarte mult la respect- față de propria persoană (să fie curați, îngrijiți) dar și față de ceilalți: la salut, la politețe în relațiile interumane. Pot ierta o lecție neînvățată, nu voi trece cu vederea un moment de impolitețe, nici față de mine nici între ei. Pentru că eu le arăt respect, nu încalc nici eu regulile pe care le impun lor. Ar fi minunat dacă după anii de școală, ar reuși să vadă dincolo de ambalajul strălucitor, dincolo de aparențe.