Cu frunze subțiri și fine, perfecte pentru sarmale sau murat, “Licurișca” este unul dintre cele mai vechi soiuri de varză cultivate pe teritoriul României. Un soi datând de acum mai bine de 100 de ani, dar, în același timp, un soi dispărut, din păcate, din culturi, înlocuit fiind cu altele din import. Se remarcă prin rezistența sa, mărimea, dar și prin calitățile sale ideale în gastronomie, iar vestea bună este că, în urma unor amănunțite cercetări de arheologie genetică, cercetătorii Băncii de Resurse Genetice Vegetale (BRGV) Buzău au reușit performanța de a restaura și de a stabili identitatea și tipicitatea soiului Licurișca, aflat la baza multor populații locale apărute după 1950.

”Am strâns resurse genetice din toată țara, în special din zonele în care soiul s-a dezvoltat pentru că a fost cultivat de la Buzău până în Bulgaria, în toți Balcanii”, a precizat pentru Agerpres directorul BRGV, Costel Vînătoru. La noi vorbim de varietăți de ”Licurișca” de Buzău, de Brăila, Ialomița sau Bărăgan sau de Prahova, varietăți dezvoltate în bazinele legumicole respective. Din ele au evoluat altele. Cercetările continuă în sensul în care vrem să restaurăm soiul de varză tomnatică de Buzău, o varietate din ”Licurișca”, apoi soiul de varză ”Inimă de bou”, a nu se confunda cu soiul de tomate, varza căpățânoasă de Buzău, care au avut ca trunchi comun varza ”Licurișca”. Am strâns aceste varietăți și am restaurat acest soi care poate intra în piață. Documente despre acest soi găsim de la 1872, la 1896 avem o referire și cea mai frumoasă descriere o găsim la 1926. Iată un soi vechi care a fost neglijat”, a precizat directorul BRGV.

20 de ani au lucrat cercetătorii de la Buzău pentru această reușită, medaliată recent în cadrul unei gale a cercetării organizată de Universitatea Dunărea de Jos: echipa BRGV – formată din Costel Vînătoru, Bianca Mușat, Camelia Bratu, Geanina Negoșanu, Matilda Popescu, Dorel Hoza – a fost medaliată cu aur în cadrul Salonului Inovării și cercetării UGAL INVENT 2023. Potrivit organizatorilor, distincția a fost oferită pentru Research regarding restoration of the main identity traits of old Romanian autumn cabbage variety, Licurișca (Cercetare privind restaurarea principalelor trăsături identitare ale vechii varietăți de varză românească de toamnă – Licurișca). Licurișca a fost una dintre cele 280 de cercetări prezentate în cadrul salonului de experți din România, Polonia, Germania, Arabia Saudită sau Thailanda.

„Rezultatele au fost apreciate pentru că am reușit să restaurăm caracteristicile. Vorbim de un soi valoros, de un soi distinct, diferit, care merită reintrodus în cultură. Este foarte bine aclimatizat la condițiile predoclimatice ale țării noastre”, a declarat directorul Băncii de Resurse Genetice Vegetale Buzău. “Am debutat cu acest program la Congresul Mondial al Horticultorilor de la Angers anul trecut, a mai spus Costel Vînătoru, unde am prezentat o parte din munca noastră depusă pentru restaurarea acestui soi. Acolo lucrarea a fost acceptată pentru a fi publicată în cel mai prestigios jurnal de horticultură a lumii, iar la Galați am primit medalia de aur”. Savanți de pretutindeni au rămas impresionați de reușita românilor pentru care au fost studiate peste 26 de proveniențe locale de varză, atât din România, cât și din Bulgaria și vecinătate.

Soiul de varză Licurișca va fi omologat anul viitor și va putea putea fi cultivat din nou. Iar semințele lui vor rămâne pentru totdeauna în tezaurul Băncii de Resurse Genetice de la Buzău.

Pe lângă varza “Licurișca”, cercetătorii de la Buzău au mai reușit să salveze în ultimii ani nenumărate soiuri de tomate dispărute din cultura locală și națională și să aclimatizeze alte soiuri exotice, care pot fi cultivate cu succes, în contextul climatic actual.

Sursă: Agerpres

De ce te-ai întors?

Eu nu am plecat niciodată!

,,De ce te-ai întors?” Este pe departe cea mai des întâlnită întrebare pe care am primit-o anul acesta. Este întrebarea tuturor atunci când le spun că am plecat la studii în Germania și Franța, am cunoscut oameni din peste 100 de țări, mi-am început calea de specializare academică și am văzut ce înseamnă modele de bune practici în educație, muncă, spații sociale, economie și gândire. Întrebarea mi-au adresat-o elevi de clasa a XII-a, doctoranzi, profesioniști din piața muncii, directori de companii, foști profesori și prieteni de familie. Se pare că în mintea lor plecasem de tot. În mintea tuturor eu scăpasem.

Am analizat lumea în ultima perioadă astfel încât să văd unde este nevoie de implicarea mea.

În iunie 2022 am revenit în București să pun în aplicare, în sfârșit, ce învățasem. Veneam într-o România trecută prin pandemie, prin muncă remote, prin remodelări economice ce se simțeau în firme. Echipele pe care le-am căutat au trebuit să aibă următoarele caracteristici: să aibă ca obiectiv impactul, să provoace și să ceară învățarea continuă, să abordeze probleme interesante din societate. Am fost invitat să contribui în echipa unui proiect ce viza educația și viitorul acesteia în România și am fost foarte bucuros să o fac. Am simțit că voi putea pune în joc pasiunea și abilitățile mele. Echipa ce m-a primit a avut din start încredere în mine și m-a susținut să lucrez, să învăț, să aplic și -cel mai important- să mă implic.

Astfel mi-am stabilit obiectivul profesional de a lucra în mediile în care voi putea avea real impact. Atât timp cât mă axez pe acest obiectiv, voi putea rămâne convins că toate celelalte aspecte din viața mea se aliniază sănătos și productiv.

Am analizat lumea în ultima perioadă astfel încât să văd unde este nevoie de implicarea mea. Pe zi ce trece, știu că grupurile de oameni din România devin din ce în ce mai complexe, iar prioritățile noastre, atât individuale, cât și colective, ne mișcă spre orizonturi promițătoare.

Voi căuta să înțeleg, să ajut, să chestionez și să susțin.

Când intrăm într-o competiție, indiferent de cât ne-am antrenat, contează enorm care sunt cuvintele pe care le primim înainte de start!

În primul rând, încerc să-mi ating chemarea de a ajuta și sprijini tinerii liceeni și studenți ce urmează să facă următorul lor pas către lume. Indiferent de mediul în care aceștia plănuiesc să meargă, îndrumarea specifică și axată pe termen scurt, este întotdeauna benefică.

Consider cu tărie că pe lângă sfaturi de la mentorii mult mai avansați ca experiență profesională, pot fi foarte utile și sfaturi de la cei ce sunt doar cu câțiva pași înainte. Astfel, tinerii pot avea mult mai multă încredere în planul și acțiunile lor, se pot autoanaliza mai eficient și pot să-și decidă mai repede direcția.

Când intrăm într-o competiție, indiferent de cât ne-am antrenat, contează enorm care sunt cuvintele pe care le primim înainte de start!

Putem cu toții să ajutăm oferindu-ne conexiunile, cunoștințele asupra unui subiect de actualitate și mai ales ascultând. Cred în primul rând că generația mea trebuie să lucreze pentru a căpăta direcție și momentum, iar asta se va întâmpla prin puterea dată de obiceiuri benefice și modele replicabile.

Unde privim

Totodată, ideile, modelele și spațiul nostru cultural definesc modul în care tinerii generației mele își plănuiesc viitorul și modul în care acționează. Mi-am dat seama că în ultimii 5 ani, și eu și colegii mei am avut ca țintă, în minte, să conturăm și definim identitatea intelectuală și pe cea culturală. Cea intelectuală ne ajută să lucrăm cu impact, să putem analiza, să oferim perspective valoroase și să fim siguri pe aspectele pe care le cunoaștem. Identitatea culturală este cea ce ne ajută să navigăm necunoscutul, ea este conexiunea cu oamenii cu care împărtășim aceleași situații și oportunități, este racordul cu istoria ce a determinat lumea așa cum este astăzi, este legătura cu drumul pe care cei aflați dinaintea noastră l-au pavat.

Sesizez riscul iscat de tendința de a privi preponderent spre sine, lăsând deoparte tradiții, obiceiuri, matrice ce și-au lăsat de secole amprenta asupra comunității noastre. Suntem incompleți dacă ne percepem ,,la singular”, crezând că vom izbuti fără trecut și fără rădăcini.

Personal, consider că asumarea comună a responsabilității și a bagajului nostru cultural, ne va ajuta să înțelegem mai bine capacitățile individuale și colective, să creăm țeluri de care beneficiază întregul și să depășim cu mai mare ușurință nesiguranța.

Am învățat enorm de mult, am văzut cum lumea reacționează la ce ofer și am început să înțeleg cum să o ascult pentru a dărui și a oferi ce are nevoie cu adevărat. Mă concentrez să pot crea un echilibru între învățare și practică, între consum și creație. De asemenea, deseori caut să fac un ”test al realității”, să analizez cât de utile și corecte sunt lucrurile pe care le fac. Împreună cu oamenii valoroși de care mă înconjor, sunt sigur că lucrez la fundațiile ce vor conta.

Este timpul de pus lucrurile cap la cap, este timpul conectării, ascultării, răbdării pentru munca aceea benefică și cu rod!

Să o spunem cu seriozitate: învățarea socială joacă un rol central în formarea vieții adolescenților, influențându-le comportamentele, credințele și abilitățile interpersonale. Această formă de învățare se extinde dincolo de setările tradiționale ale sălilor de clasă, cuprinzând o gamă largă de interacțiuni sociale în care adolescenții se implică zilnic. Pe măsură ce adolescenții navighează în complexitatea lumilor lor sociale, absorb lecții valoroase, dobândesc abilități de viață esențiale și dezvoltă un sentiment de identitate prin observare, imitare și colaborare.

Modele. Care le sunt modelele?

I-ați văzut? Adolescenții sunt observatori atenți, absorbind constant informații din mediul lor. Învățarea socială în adolescență începe adesea prin observarea și imitarea comportamentelor colegilor, membrilor familiei și modelelor de referință. Fie că este vorba despre adoptarea unei noi tendințe de modă, preluarea stilurilor de conversație sau copierea atitudinilor, adolescenții integrează aceste comportamente observate în propriul lor repertoriu, contribuind la dezvoltarea lor socială.

Și care sunt modelele tinerilor noștri? Sunt oare modele securizate sau nesecurizate? Cine îi mai influențează azi pe cei ce își deschid ramurile tinere spre soare? E o întrebare al cărui răspuns ne privește pe toți!

Adolescenții se uită la egali. Da, da, privesc pe orizontală. Colegii au o influență semnificativă asupra adolescenților, acționând ca sursă principală de învățare socială. Prin interacțiunile cu prietenii, adolescenții învață despre norme, valori și așteptări sociale. Grupurile de colegi furnizează o platformă pentru experimentare, unde adolescenții navighează prin dinamica socială, învață rezolvarea conflictelor și dezvoltă un sentiment de apartenență. Influentele pozitive ale colegilor pot stimula creșterea personală, empatia și cooperarea; desigur, influențele negative pot contribui la comportamente riscante sau conformitate la norme dăunătoare. Știi care este grupul, care sunt grupurile spre care privește fiul tău și fiica ta?

În peisajul contemporan, învățarea socială se extinde dincolo de interacțiunile față în față și include în mod semnificativ sfera digitală. Platformele de socializare și tehnologia joacă un rol crucial în formarea percepțiilor adolescenților asupra lumii. Prin intermediul interacțiunilor online, adolescenții sunt expuși la perspective diverse, culturi și probleme globale. Cu toate acestea, se confruntă și cu provocări precum hărțuirea online și comparațiile sociale nerealiste, subliniind necesitatea unei orientări în navigarea responsabilă în peisajul digital. Este responsabilitatea noastră, a adulților să fim sprijin și oază și far, protecție și glas ce responsabilizează.

Învățare și implicare

Adolescenții se implică adesea în experiențe de învățare colaborativă, fie prin proiecte de grup, activități extracurriculare sau activități de voluntariat. Acum se îmbogățesc cunoștințele academice, se promovează munca în echipă, abilitățile de comunicare și sentimentul real de responsabilitate. Adolescenții învață să navigheze între opinii diverse, să gestioneze conflicte și să aprecieze valoarea efortului colectiv.

Învățarea socială contribuie semnificativ la dezvoltarea identității unui adolescent. Pe măsură ce interacționează cu diferite medii sociale, adolescenții explorează diferite aspecte lăuntrice, își așează valorile și își descoperă pasiunile.

Învățarea socială apare ca un fir roșu fundamental, punând împreună experiențe, relații și creștere personală. Recunoașterea impactului învățării sociale asupra adolescenților subliniază importanța promovării unor medii sociale pozitive, stimularea relațiilor sănătoase cu colegii și furnizarea de îndrumare în navigarea peisajului digital.

Prin înțelegerea și aprecierea rolului învățării sociale, putem susține mai bine adolescenții în călătoria lor unică în care se descoperă, se clădesc, se înalță!

,,Întunericul nu poate alunga întunericul, numai lumina poate face asta. Ura nu poate alunga ura, numai dragostea poate face asta.” ~ Martin Luther King

La 18 ani, la vârsta la care unii încă se întreabă ce facultate să urmeze, Laura Felea era deja la catedră. Elevi erau adolescenții fix cu o generație mai mică ca ea. A purtat emoții, dar le-a abandonat datorită colegilor de cancelarie care au crezut că locul său este în sistemul de învățământ și care au încurajat-o pe întreaga perioadă a studiilor pe care le-a făcut în paralel. Face educație cu dragoste, după cum chiar mărturisește. Nu doar la școala unde își profesează meseria, ci și în cadrul Palatului Copiilor, acolo unde ocupă funcția de director.

Este la conducere, dar titlul pe care-l poartă nu-i place deloc, doar atribuțiile pentru că ele pun în centru copiii. Contribuie întru totul în cadrul instituției care vine ca o prelungire în formarea și educarea lor. Îi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine în completarea armonioasă a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor, iar datorită acestui aspect este implicată total. Să o cunoaștem!

Sunteți „doamna” pentru că ați aruncat o dorință către Univers, iar Universul v-a răsplătit cu meseria care vă menține, cred cu tărie, vie chiar și după atâția ani. Ce vă luați frumos pentru suflet atunci când sunteți în mijlocul copiilor?

Frumosul sunt însăși copiii. Au o puritate și o inocență pe care noi, adulții, am cam pierdut-o. Fiecare zâmbet, sclipirea aia de ”AHA” din ochii lor când înțeleg, ușoara încruntare care apare atunci când sunt puși pe gânduri de ceva ce s-a discutat la oră, felul în care vin să îți spună ”m-am gândit la ce mi-ați spus data trecută”, toate sunt frumos pentru suflet.

Cum vedeți generația de copii de azi prin ochii și inima dumneavoastră? Dacă ar fi să faceți un profil, cum ar fi redat în câteva idei?

Eu nu cred  în povestea cu ”pe vremea mea…”. Mereu adolescenții au fost rebeli, atât că în generația noastră ni se puneau mult mai repede limite și eram puși la colț. Pe acești adolescenți îi admir foarte mult, pentru că au învățat să spună și ce nu le place, să își facă vocea auzită. Cred că sunt o generație mai pragmatică, mai tehnică, își ascund sensibilitatea în fața unei aparente neimplicări, dar dacă știi pe ce butoane să apeși, îți vor arăta o latură tare frumoasă și sensibilă. Cred că sunt uneori prea dependenți de tehnologie, dar dacă le oferi ceva suficient de interesant de făcut, uită de aceasta. Ține și de noi, adulții, să le canalizăm interesul spre mai multe contacte interumane. Și cred că au nevoie de reguli mult mai clare, instinctual ei știu că toți funcționăm după reguli și după norme. Eu nu cred că sunt un profesor dur, dar țin la principiile mele, nu fac abateri de la reguli, pentru că nici viața nu va face compromisuri cu ei.

De ce istorie, doamna Felea? Cine v-a transmis dragostea aceasta față de această disciplină?

Din curiozitate. Am fost un copil tare curios, și cum înainte de revoluție se găseau multe legende și povestiri cu temă istorică, m-au atras. Tatăl meu era pasionat de poezii, una din primele poezii pe care le-am învățat încă de la grădiniță a fost ”Mama lui Ștefan cel Mare” și pentru că părinții erau așa de mândri de mine că o recitam peste tot, am vrut să știu și cine e Ștefan. Așa că mi-au cumpărat celebrele Legende Istorice. Apoi, în clasa a treia, pentru un an, a locuit la noi un verișor de-al tatei, profesor de istorie. Eram foarte curioasă să îi citesc lucrările de control, manualele de istorie (noi nu făceam încă la școala, dar eu citisem tot ce găseam). La noi în casă se citea mult, ambii părinți citeau, poate și pentru că înainte de revoluție nu aveai prea multe alte distracții, dar au și rămas cu acest obicei. Aveam cu toții abonament la Biblioteca județeană, care era și foarte aproape de casă, acolo ne petreceam deseori timpul. Și doamna învățătoare ne dădea o listă cu cărți pentru lectura de vacanță, listă pe care încercam să o parcurg integral. Laudele celorlalți despre cât de multe știam când am început să studiez efectiv istoria la școală cred că m-au stimulat. Am avut și noroc de profesori buni de istorie, care ne-au învățat, încă din anii 90 despre cum să înțelegem relația cauză-efect a unui eveniment  și ne-au stârnit deseori curiozitatea. În plus, istoria este o știință atât de complexă, care te învață de fapt atât de multe din domenii atât de variate!

Din septembrie, 1997 sunteți parte din sistemul de învățământ. Cum ați defini traseul dumneavoastră profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

Nu pot să îl definesc așa. A fost mereu provocator. În 1997 am terminat liceul, am dat la facultate, nu am reușit (pe atunci concurența era de 6 pe loc, iar eu nu eram suficient de pregătită) așa că m-am angajat ca profesor suplinitor de istorie. Eu aveam 18 ani, elevii mei de clasa a VIII-a aveau 14-15 ani. Îmi amintesc și acum emoțiile de început, culoarea catalogului, prima clasă la care am intrat, cum stăteau copiii în bănci. În anul următor am fost admisă la facultate, am dat la fără frecvență. Situația în familia noastră se schimbase radical în ultimul an, iar eu trebuia să și lucrez și să fiu mai mult în Tulcea. Am continuat să fiu profesor suplinitor în toți anii de facultate în aceeași școală, pot spune că m-am format acolo și că a fost un noroc. Colectivele de elevi nu erau foarte mari (12-20 elevi), colectivul de cadre didactice omogen și ca o adevărată familie au fost dispuși să mă învețe și să mă sprijine atunci când mergeam la cursurile de pregătire sau în sesiune. Cred că e tare important în anii de debut să ai noroc de câțiva colegi sportivi, pentru a crește ca profesor, pentru a te forma. Căci în facultate, prea multe la pedagogie, din nefericire nu se învăța.

După terminarea facultății am fost atât profesor de gimnaziu, cât și de liceu. Am dat titularizarea de 4 ori, prima dată în 2003, când am terminat facultatea, a fost grilă. A fost singura dată când am luat sub 7, nota 6.90. Mi se pare și acum cea mai nefericită metodă de evaluare la o știință umanistă. În rest, luam întotdeauna note bune, dar pentru că nu erau posturi titularizabile pe oraș și nici în apropiere (că de navetă nu îmi era frică, făcusem atâția ani), alegeam suplinirea calificată. Un suplinitor nu e cu nimic mai prejos decât un titular, numai că nu prea are vacanță de vară. La sfatul unei doamne inspector, am ales să mă titularizez totuși, apoi să mă detașez (aveam luat și definitivatul). Apoi, la pretransfer, am venit titulară în oraș.

Cât de mult vă place funcția de director de la Palatul Copiilor?

Sincer? Funcția nu îmi place deloc. Am mers la concursul din 2016 datorită unei conjuncturi- nu rezonam cu managementul fostului director și mereu am crezut că dacă nu ești de acord cu ceva e bine să spui, dar să vii și cu alternative și să te implici în schimbare. Apoi la concursul din 2021 cred că a fost dintr-un soi de inerție: începusem niște proiecte, voiam să le duc mai departe. Îmi plac în schimb foarte mult oamenii care lucrează în Palatele și cluburile copiilor, colegii mei directori din toată țara, pe care am avut bucuria să îi cunosc și cu care colaborez. Îmi plac, le respect (dar e mai mult de atât, e o relație tare frumoasă) doamnele care se ocupă de educația nonformală din Minister. Îmi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine in completarea (armonioasă) a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îmi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor.

Ce se întâmplă in interiorul acestei instituții?

Educație cu dragoste. Și Palatele copiilor sunt tot instituții de învățământ dar nonformal, care oferă activități extrașcolare, în cadrul cărora se desfășoară acțiuni instructiv-educative specifice, prin care se aprofundează și se diversifică cunoștințe, se formează, se dezvoltă și se exersează competențe potrivit vocației și opțiunii copiilor și se valorifică timpul liber al copiilor prin implicarea lor în diferite proiecte educative. Colegii mei sunt tot profesori, trecuți prin examene de titularizare, grade didactice, formări, etc. Activitatea din palat se află în completarea celei din școli, venind cu multe părți practice. Un soi de ”școala altfel” permanent. Oferta Palatelor copiilor este foarte variată: de la cunoscutele cercuri artistice (de dansuri moderne, populare, muzică și instrumente muzicale, artă decorativă, pictură, desen, teatru) la cercuri sportive și turistice (judo, karate, gimnastică, orientare turistică), cercuri de șah, dezbateri, jurnalism, cetățenie democratică, cercuri de limbi străine, cercuri dedicate ecologiei și mediului la cercuri mai tehnice (electronică, robotică, informatică). Si acestea sunt doar câteva exemple. Toate activitățile sunt gratuite, noi nu punem note, evaluarea se face prin participarea la concursuri, simpozioane, expoziții. Elevii vin de bună voie și rămân, unii făcând din ceea ce învață în Palat o  opțiune de carieră mai târziu.

Sunteți un bun reper în sistemul educațional. Cu ce argumente ați veni în fața generației de azi să o îndrumați să se îndrepte spre a îmbrățișa meseria de profesor?

Nu știu dacă sunt un bun reper. Știu că tinerii sunt nemulțumiți de modul în care este organizată societatea românească, de cei care ne conduc, de cum se face educație. Nici noi, adulții nu suntem foarte mulțumiți. Ce le spun tuturor este că dacă vor o schimbare, să se implice să o facă! Nu e suficient să fii nemulțumit, oferă o alternativă! Împreună putem schimba ceva, inclusiv în educație, iar prin educație de calitate putem schimba lumea. În plus a fi profesor e mereu frumos și provocator. Iar a fi profesor, a modela suflete tinere, inocente, e cel mai frumos lucru pe care poți să îl faci.

Fiecare avem valori și bune considerente după care ne ghidăm. Guvernăm în jurul unor principii. Cu ce ați dori să plece elevii dumneavoastră în viață?

Îmi doresc elevi și adulți mai empatici și mai toleranți.  Să învețe că atunci când pot să întindă o mână de ajutor, chiar să o facă. Mă sperie acești adulți care, atunci când văd un accident/un incident, în loc să se ofere să ajute sau să intervină, încep să filmeze. Și țin foarte mult la corectitudine și asumare, asta le repet de fiecare dată: toți greșim, e omenesc; ne asumăm și încercăm să corectăm.  Apoi eu cred în voluntariat. Le povestesc despre asta deseori, merg cu ei la activități de voluntariat, le arăt cât e de fain să dăruiești din timpul tău, din energia ta, din cunoștințele tale și câți prieteni își pot face astfel, dintre tinerii cu aceleași valori. Și a avea un prieten bun, ”de cursă lungă” este un deziderat. Pentru că cea mai eficientă formă de educație este exemplul personal.

Ce le transmiteți zilnic și să ia fiecare aminte?

Îmi doresc să vadă și să înțeleagă cât de importantă este educația, că pe termen lung doar prin educație vom avea parte de o schimbare reală. Le spun mereu că mințile noastre sunt ca niște motoare, care, pentru a fi funcționale, au nevoie să fie mereu unse, în cazul nostru cu informații corecte și complexe, din domenii cât mai diferite. Altfel, ruginesc. Și le reamintesc zilnic cât de important e cel de lângă noi.  Așa că, ei vă pot confirma, țin foarte mult la respect- față de propria persoană (să fie curați, îngrijiți) dar și față de ceilalți: la salut, la politețe în relațiile interumane. Pot ierta o lecție neînvățată, nu voi trece cu vederea un moment de impolitețe, nici față de mine nici între ei. Pentru că eu le arăt respect, nu încalc nici eu regulile pe care le impun lor. Ar fi minunat dacă după anii de școală, ar reuși să vadă dincolo de ambalajul strălucitor, dincolo de aparențe.

Decorat de către președinte cu Ordinul Meritul pentru Învățământ în grad de cavaler de Ziua României, George Lili Berceanu poartă cu el promisiunea de a se îngriji de comunitatea în care trăiește. Este un om al oamenilor, dedicat lor, iar de aici își ia bucuria cea mai mare pentru suflet. Pune credință înainte de orice în tot ceea ce face. Reușește să se implice atât la școală ca director și dascăl, cât și la biserică și nu neglijează nicio parte. Comunitatea în care trăiește a crescut datorită implicării sale. Să-l cunoaștem!

Preot, dascăl și director, trei apelative care întruchipează același om. Cât de mult vă onorează aceste roluri pe care le aveți în societate?

Toate cele trei roluri mă onorează foarte mult și cred într-adevăr că am o responsabilitate anume în fața oamenilor pentru că fiecare aduce cu sine o slujire aparte și anumite așteptări pe care le am de la mine însumi. Toate trei obligă la  o activitate personală de implicare în comunitate, și deși au adresanți oarecum diferiți că vârstă  toate necesită obiective speciale, empatie și nu în ultimul rând credință, nădejde și dragoste. Căci ce poate fi mai mulțumitor sufletului decât un zâmbet și o lacrimă ștearsă pe față unui bătrân uitat de toată lumea și pe care nu îl mai vizitează nimeni, atunci când îi treci pragul o dată pe lună pentru a-l împărtăși și pentru a-i asculta supărările, sau un elev care îți mulțumește pentru că i-ai fost alături atunci când avea cea mai mare nevoie și că ceea ce este astăzi ți se datorează în mare măsură, sau chiar o comunitate întreagă care se schimbă în bine și tu ești parte importantă în această schimbare.

Ce au în comun acestea?

A fi preot, dascăl și director înseamnă a lucra cu oamenii și pentru oameni. Dacă școala a apărut în tinda bisericii și primii învățători au fost preoții înseamnă că încă din acele vremuri aceștia s-au implicat în dezvoltarea comunităților din care făceau parte, lucru valabil și astăzi.  Un preot trebuie să fie dascăl pentru că îi învață pe oameni cum să se apropie mai mult de Dumnezeu și ce să facă pentru a-și mântui sufletele și director pentru că manageriază întreaga activitate din parohie care presupune și o parte administrativă. Un dascăl trebuie să fie preot pentru că va reuși să aibă cele mai bune rezultate cu elevii săi doar atunci când va ajunge la sufletele și inimile  acestora și director pentru că fiecare clasă este o școală în miniatură. Și un director trebuie să fie preot pentru că are în grijă o întreagă comunitate (elevi, părinți, cadre didactice și autorități locale) alături de care trebuie să dezvolte o relație de colaborare care să aducă valoare adăugată activităților pe care le desfășoară și întregii comunități și dascăl pentru că interacțiunea cu fiecare din cei enumerați mai sus implică și pedagogie.

Dascălii, preoții, directorii, medicii sunt pilonii într-o comunitate. Dumneavoastră vă regășiți în primele trei categorii. Cum reușiți să vă exercitați meseriile?

Cred că fiecare dintre cele trei trebuiesc făcute individual și neamestecate atunci când este necesar acest lucru și în comun atunci când situația o cere. O planificare riguroasă a timpului și a obiectivelor propuse face ca fiecare din cele trei slujiri să poată fi făcute în așa fel încât fiecare să își atingă scopul.

Pe lângă credința pe care o așterneți în toate, ce alte ingrediente mai aveți la îndemână? Poate dragoste pentru comunitate?

Credința este foarte importantă pentru că ea atrage după sine faptele, dar pe lângă credință trebuie să fie nădejdea că tot ceea ce începem vom duce la bun sfârșit. Nădejdea că Dumnezeu ne va fi alături și ne va călăuzi să luăm cele mai bune decizii. Nu în ultimul rând este dragostea,  dragostea față de copii pentru că ei sunt scopul nostru principal și toți ne dorim că ei să își atingă potențialul maxim și  față de toți membrii comunității pentru că ne dorim ca fiecare să își găsească liniștea sufletească și să fie un bun creștin. În afara acestora cred că trebuie să mai fie dreptatea, curajul, cumpătarea și înțelepciunea.

Cum este comunitatea în care trăiți?

Comuna Contești este o localitate de mărime medie, cu 3000 de locuitori, oameni buni, muncitori, cu mult bun simț. Au fost întotdeauna aproape de școală și de biserica, ajutând de câte ori a fost nevoie. Tot ceea ce s-a construit în școală ( grupurile sanitare din interior, betonarea curții școlii, poartă de la intrarea mare, gresia din foișor, zugrăvirea claselor în fiecare vară s-au făcut cu ajutorul oamenilor din localitate, școala doar cumpără materialele necesare. Ca și credincioși își respectă biserica și tradițiile, iar că părinți sunt alături de copiii lor în toate activitățile școlii.

Alături de școală și de Biserica au fost întotdeauna și autoritățile locale sprijinind atât cât au avut posibilitate toate activitățile desfășurate de acestea.

Aveți rădăcinile aici sau ați petrecut alături de familia dumneavoastră în altă zonă?

Eu sunt de fel din localitatea Frumoasă, aflată pe malul celălalt al răului Vedea. Până am plecat la Seminarul Teologic de la Curtea de Argeș am copilărit doar aici, în mare parte la Frumoasa, dar am multe amintiri legate și de Contești, unde veneam cu părinții la rude sau la Bâlciul care avea loc în fiecare an la Florii și la Sfânta Parascheva.

Când suntem mici, îmbrățișăm prin exercițiul imaginației diferite roluri. Ba suntem pe rând polițișți, ba profesori, ba pompieri. Mai ține minte băiețelul George de-a ce se juca mai mult?

Băiețelul George își dorea să fie lucrător pe o macara. Da, poate sună ciudat dar îmi aduc aminte că atunci când domnul învățător ne-a întrebat ce vrem să fim atunci când vom fi mari, am zis că vreau să lucrez pe o macara. Văzusem una într-un abecedar, și am vrut să nu fiu că ceilalți colegi ai mei care își doreau toți să fie polițiști și doctorițe.

Dorința de a îmbrăca hainele preoțeșți când a venit?

Era tata prieten cu un preot de la Dâmbovița care fusese mai demult preot la noi și  care venea în vizită și îmi aducea mere. Îmi aduc aminte că pe lângă nelipsitele poezii pe care mă puneau ai mei să i le spun, mă ruga să îi cânt pentru că zicea că am vocea asemenea bunicului meu alături de care cântase în biserica noastră. Când m-am mai mărit, mi-a spus ce înseamnă să fii preot și că aș putea să fiu într-un viitor asemenea lui.

Din ce vă aduceți aminte sau din povestirile din familia dumneavoastră, șțiți cumva dacă ați petrecut mult prin biserici la vârsta copilăriei? Cine vă lua de mână și vă purta în lăcașurile sfinte?

Când eram mic, mergeam cu bunicii mei la biserică și îmi era tare drag să cânt alături de bunicul la Paște sau la Denia Prohodului. Țin minte că mă și împărtășeau la sărbătorile mari dar pe ascuns ca nu cumva să mă vadă unii profesori de la școală care de Paște erau pe stradă în fața bisericii  și îi certau și pe ei și pe mine.

Cu ce credințe și valori ați plecat la drum în viață?

Am plecat la drum în viață cu credință că trebuie să fii cinstit și bun. Că nu suntem singuri și că trebuie să ne ajutăm unii cu ceilalți pentru că numai împreună putem trece peste cele mai grele obstacole. De asemenea, mi s-a spus că prin muncă și perseverență poți să îți îndeplinești foarte multe dorințe, că încrederea se câștigă și că prietenia adevărată trebuie prețuită.

Ce valori transmiteți acum, la rând, copiilor de la școală, dar și propriului dumneavoastră copil? Ce să nu uite niciodată niciunul dintre ei?

Copiilor le spun să îndrăznească să viseze și să își facă părinții mândri. Le spun că  din propria mea experiență nu există nimic în lume care să se apropie că intensitate de momentele când am fost mândru de fata mea. Îmi aduc aminte de cât de mândri au fost ai mei când am intrat la seminarul teologic, sau la facultate, când am devenit preot sau când am fost decorat de președintele României.  Reușitele lor vor fi și reușitele părinților lor și în viața asta plină de greutăți acestea le vor fi alinare.

Cu ce gând vă treziți în fiecare zi?

În fiecare dimineață mă trezesc cu gândul la oameni și la  comunitatea din care fac parte, la școală și la biserica, la ce mai trebuie făcut pentru că această și aceștia să se schimbe în bine. Mă trezesc cu gândul la familia mea și la copilul meu pe care trebuie să îl susțin în tot ceea ce face.  Și mă trezesc cu gândul la Dumnezeu căruia îi cer ajutorul pentru că ceea ce îmi propun să fac să se și realizeze.

Găsim, părinte, liniștea la biserică?

Găsim liniștea la biserica dacă o și căutăm… și liniștea, și biserica. Depinde foarte mult de ceea ce ne dorim fiecare și cu ce gând intrăm în biserica. De asemenea, contează cât de des ajungem în fața bisericii și mai ales dacă avem credință că acolo găsim liniștea de care avem nevoie. Sunt convins că biserica va fi mereu pregătită și deschisă tuturor oferind fiecăruia posibilitatea de a-și găsi liniștea, credință, dragostea.

Cel mai vechi muzeu din România și primul din Europa de sud-est, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu a anunțat că-și va lansa vineri, pe 24 noiembrie 2023, la ora 16.00, în Palatul Brukenthal din Piața Mare, propriul parfum. Acesta va fi realizat în două variante – pentru femei și bărbați. Cel masculin va purta numele Brukenthal, după cel al fondatorului instituției, baronul transilvănean în memoria căruia a fost creat, iar cel feminin – pe al soției sale, Sophia.

Parfumurile sunt realizate în singurul atelier de parfumuri din ingrediente naturale din județul Sibiu, iar creatorii lor spun că parfumul Brukenthal este o călătorie olfactivă în lumea rafinată a lui Samuel von Brukenthal, captând esența personalității sale complexe și a gusturilor sale variate. În același timp, parfumul creat în memoria Sophiei Katharina von Brukenthal evocă eleganța și rafinamentul secolului XVIII – un parfum floral și pudrat, ce inspiră puritate, încorporează note de gardenie și flori de portocal.

Nu suntem doar primul muzeu din Sibiu, ci din țară, și chiar din Europa, din câte știu eu, pentru că nu mai sunt alte muzee de artă în Europa care au un parfum, a declarat Alexandru Constantin Chituță, managerul Muzeului Național Brukenthal:

 “Am această idee de peste 5 ani de zile. Eram șeful secției Marketing în aceea vreme la Brukenthal și am discutat cu mai multe cunoștințe pentru a realiza un asemenea produs. Am avut bucuria să avem aici la Sibiu o companie care face asemenea produse – singurul atelier de parfumuri din ingrediente naturale din județul Sibiu, iar lucrul acesta pentru Muzeul Național Brukenthal este și o garanție a calității dar și un sprijin pe care instituția noastră îl asigură companiilor mici și mijlocii. După mai multe discuții am creionat cum ar trebui să fie nuanțele, iar apoi sticluța și cutia, ambele importate din străinătate. Este un nou produs de brand. Muzeul Național Brukenthal este primul muzeu cu un asemenea brand. Dorim să continuăm această moștenire și să o dezvoltăm, lucrul pe care l-am și făcut în decursul timpului, pe lângă vinul Baronului și ciocolata Brukenthal, astăzi avem și Cafeaua Baronului, Vinul In Touch al Muzeului de Artă Contemporană, Ciocolata Baroc și acum și cele două parfumuri. Așadar, începând din 24 noiembrie parfumul va putea fi achiziționat în magazinul Palatului Brukenthal și în căsuța Brukenthal din Târgul de Crăciun din curtea Muzeului”.

Producătorul parfumului a descris cele două produse:

“Parfumul Brukenthal este un efluviu puternic și complex, robust, ce se deschide cu note verzi de smochin, note puternice reminiscente din prune coapte ce aduc un aspect fructat si un efect de catifea. Toate aceste note din deschidere sunt acompaniate de notele de cireșe, cu o nuanță caracteristică de migdale amare. Notele de fond de tonka, iris, vetiver, osmanthus, mahon aduc o nouă dimensiune parfumului, aduc o eleganță masculină. Brukenthal este un parfum de o complexitate unică, reflectând călătoriile, pasiunile și gusturile variate ale lui Samuel von Brukenthal. Este o aromă captivantă, care te poartă într-o călătorie olfactivă plină de profunzime și rafinament.”

“Parfumul Sophia este o celebrare a eleganței și a pasiunii pentru natură a Sofiei von Brukenthal. Notele dominante de gardenie emană o grandoare rafinată și o feminitate irezistibilă. Aroma sa florală intensă este însoțită de accente subtile de bergamotă, aducând o notă proaspătă și vibrantă, chiar în deschiderea parfumului. Gardenia împrumută parfumului său o aură de rafinament și romantism, fiind o expresie a feminității și frumuseții naturale. Parfumul Sophia este o experiență olfactivă captivantă, o evocare a grădinilor Brukenthal și a pasiunii sale pentru botanică și frumusețe. Este o aromă distinsă, care emană eleganță și un farmec clasic, fiind un elogiu adus femeilor rafinate și elegante de pretutindeni”.  

Samuel von Brukenthal

Născut la 26 iulie 1721, Samuel von Brukenthal a fost un jurist de origine săsească și mare colecționar de artă, Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei între anii 1777 și 1787. Mama sa, Susanna, era descendentă a familiei de aristocrați a lui Conrad von Heydendorff, iar tatăl său, juristul Michael Brekner, a fost înnobilat în 1724 pentru loialitate, primind numele nobiliar von Brukenthal. Samuel von Brukenthal începe să colecționeze opere de artă, cele mai multe la Viena, astfel că în anul 1743, devenise unul dintre cei mai importanți colecționari ai regiunii.

Primește un impuls important în carieră prin căsătorie, dată fiind zestrea de 30.000 de guldeni a soției și proprietăților ei imobiliare importante, și devine unul dintre personajele importante din Transilvania. În 1754 este numit secretar al națiunii săsești, iar în 1762, împărăteasa Maria Tereza a Austriei l-a ridicat la rangul de baron. Ascensiunea sa continuă în următorii ani, fiind numit, în anul 1765, șef al Cancelariei Curții, în anul 1772 a devenit șef al Cancelariei Provinciei, iar în anul 1777 devine singurul sas transilvănean care a ajuns la funcția înaltă de Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, pe care a îndeplinit-o până în anul 1787. Este perioada în care colecțiile inițiale ale baronului von Brukenthal se extind considerabil, între acestea regăsindu-se o pinacotecă, cabinetul de stampe, biblioteca și o colecție numismatică impresionantă.

După moartea împărătesei Maria Tereza, la 29 noiembrie 1780, Samuel von Brukenthal cade în dizgrația împăratului Iosif al II-lea. Un an mai târziu, decide să construiască, la Sibiu, după model vienez, un palat în stilul barocului târziu, de dimensiuni impresionante, acesta fiind inaugurat în anul 1779. 11 ani mai târziu, în 1790, colecțiile de artă europeană ale baronului Samuel Brukenthal au fost deschise publicului.

Moare la Sibiu, la 9 aprilie 1803, la vârsta de 82 de ani. Prin testament a dispus, printre altele, deschiderea palatului ca muzeu public. De asemenea, pentru ca impresionanta sa colecție de lucrări de artă să rămână întreagă, Samuel von Brukenthal a indicat în testament ca doar urmașii săi pe ramură masculină să poată moșteni colecția, iar în cazul întreruperii descendenței, colecțiile să fie gestionate de o fundație care să le aducă în proprietatea Gimnaziului Evanghelic din Sibiu. La 25 februarie 1817, Muzeul Brukenthal este deschis pentru public, fiind una dintre primele instituții de acest gen din Europa, la acel moment. În anul 1872, descendența familiei Brukenthal pe linie masculină se încheie, după decesul baronului Hermann von Brukenthal, astfel că Gimnaziul Evanghelic din Sibiu preia gestionarea imensei averi a familiei Brukenthal.

Brukenthal este primul muzeu din România distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Patrimoniu Cultural Europa Nostra în anul 2010 și primul muzeu din România admis în Clubul de Excelență The Best in Heritage de către European Heritage Association, în 2011.

Sursă foto: Facebook – Brukenthal National Museum/Muzeul Național Brukenthal

16 – 29 noiembrie 2023, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă invită să vizitați, începând de vineri, 17 noiembrie 2023, în sala Tancred Bănățeanu, expoziția de fotografie Îmi amintesc când am văzut, a fotoreporterului Lucian Tudose.

Expoziția își dorește să recompună și să prezinte o selecție de fotografii realizate în perioada 1981 – 2023, sub forma unui proiect fotografic amplu, pentru a crea o punte de legătură între realitatea reporterului, văzută prin obiectivul fotografic, și realitatea celor din jur, transformată în timp și adusă în contemporan.

„Au fost ani tumultuoși de activitate profesională, timp în care am fost martor ocular al celor mai importante evenimente, definitorii pentru evoluția societății românești și explicative pentru punctul în care ne aflăm acum.

Am dorința de împărtăși publicului larg câteva dintre multele momentele trăite, pe care avem responsabilitatea cu toții să le proiectăm, să le decodificăm, să le descifrăm și să le înțelegem. Fracțiuni de secundă, dintr-un timp care nu se va mai întoarce, sunt punctul de pornire într-un dialog vizual între memoria mea afectivă și oamenii asupra cărora aceste momente și-au lăsat amprenta.” (Lucian Tudose)

Arhiva de imagini acoperă momente cheie din ultimele patru decenii: România în perioada 1981-1989, revoluția din decembrie 1989, evoluția social-politică a României spre democrație, drumul european al României – aderarea la NATO și la UE, participarea la forumuri mondiale, vizite ale liderilor României în străinătate, artă populară, cultură, sport, diverse evenimente.

Fotografiile readuc în memoria colectivă chipurile unor oameni politici de seamă, a unor personalități din economie, artă, cultură și sport, personaje emblematice pentru români și România. De asemenea, multe fotografii redau imagini cu revoluția, președintele ales, alegerile libere, guvernul democrat precum și personalități aniversând 60, 70, 80, 90 sau chiar 100 de ani. Un loc aparte îl au imaginile care permit accesul către subiecte considerate „tabu” pentru a fi prezentate publicului obișnuit.

Expoziția prezintă o suită de imagini menită să redea impresii, după o călătorie reală, dar și imaginară, începută acum patru decenii. Vrem sau nu, oamenii și amintirile lor vor dispărea, dar fotografiile vor dăinui nouă și timpurilor.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Tancred Bănățeanu, în perioada 17 – 29 noiembrie 2023, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Luni și marți este închis.

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei.

Jean Auguste Dominique Ingres, marele pictor francez neoclasic, spunea: „Desenul nu înseamnă pur și simplu reproducerea contururilor; desenul nu constă pur și simplu în idee.

,,Mami e atât de preocupată”, se frământă Andrei, ,,…oare ce s-a întâmplat? S-a întâmplat oare ceva???”

,,De ce tati nici nu mă bagă în seamă? Am făcut ceva rău? E supărat? Ce o fi?” se tot întreabă Elena.

Atunci când copiii simt că pierd conexiunea cu părinții lor, ei au impresia că le este amenințată existența. Să nu subevaluăm gesturile mărunte care pentru copii contează enorm!

Foarte adevărat este că atunci când simțim că pierdem conexiunea cu cineva drag, cineva care contează atât de mult pentru noi, pentru sistemul nostru nervos este ca și cum ,,s-ar stinge toate luminile din bradul de Crăciun”. Rămânem în beznă și avem impresia că existența ne este amenințată. Dintotdeauna, desigur, relațiile și conectarea asigură clipă de clipă chiar existența noastră.

Părinții, bunicii, nașii, tutorii vor ajuta copilul să aibă, din nou, „acces la luminițe”. Acest lucru se petrece atunci când ne conectăm cu gesturi mărunte care fac să se petreacă o legătură conștientă, vie.

Ce ar fi de făcut?

Lucruri tare mici care spun: sunt aici, te văd, te știu, în tot tumultul acesta de fapte, în acest du-te –vino al zilei:

Dimineața, când fiul tău este somnoros, îi spui cât de tare apreciezi că este parte din viața ta. Îi va face ziua frumoasă!

După ore, când fiica ta simte una sau mai multe emoții dificile, tu o asculți fără să o întrerupi și validezi emoția ei, trăirea ei.

Fiul tău pleacă într-o mini-vacanță la verișori, iar tu îi pui în buzunar un bilețel în care îi scrii că îți va fi dor de el.

Gemenii tăi se joacă, iar tu treci pe lângă ei și le spui ,,Vă iubesc!”

Fiica ta vine seara în casă, iar tu îi spui cât de tare te bucuri să o revezi.

Fiul tău povestește ceva haios iar tu îi spui că ești extrem de norocos că ești tatăl lui.

Copilul nostru trece pe lângă noi sau meșterește prin casă, iar noi îi dăruim o simplă îmbrățișare.

Fiul tău povestește ceva personal, iar tu lași pentru câteva minute orice activitate și îi dai toată atenția ta.

Fiica ta a avut o zi intensă la școală, iar tu îi spui că vrei să te joci cu ea, vrei să găsești ceva foarte plăcut de făcut împreună pentru voi două.

Fiii noștri ne împărtășește planul lor de sfârșit de săptămână cu încântare, iar noi le spunem cât de recunoscători suntem că au încredere în noi, că împărtășesc și povestesc.

Gesturi mici

Da, sunt gesturi mici în interacțiunea de zi cu zi cu copiii noștri, însă aceștia au posibilitatea de a descoperi că minunea ce apare când sunt conectați cu noi, când văd iar luminițele aprinse, îi asigură că totul este în regulă, că au tot ce le trebuie în bagajul lor emoțional pentru a înainta, iar și iar.

Lucrurile mici sunt cele care chiar contează și cele care ne fac viața mai frumoasă, care ne colorează zilele și ne aduc un zâmbet pe buze; cu toții, mari și mici, să le savurăm din plin!

Paul Torac și-a propus să contribuie la îmbunătățirea mediului cultural din zona bucovineană de unde își are originile. Este un facilitator încurajând, prin puterea exemplului, la crearea unui climat care să motiveze spiritul de cunoaștere al tradițiilor și obiceiurilor specifice spațiului geografic de unde provine. Totodată, el atrage spiritul participativ, de acceptare și chiar de implicare a oamenilor în viața urbei.

Mama a fost cea care i-a insuflat lui Paul dragostea pentru frumos, însă a purtat mereu la el pofta de a stăpâni informații  despre etnia din care face parte, una mai puțin cunoscută astăzi, etnia huțulă. Este mai mereu pe teren în căutarea frânturilor de frumusețe din trecut, de aceea deține o colecție etnografică impresionantă pe care o face vizibilă prin intermediul expozițiilor.

Este un tânăr care își iubește rădăcinile și a crescut în interiorul unei familii în care se închistresc ouă de patru generații. Își dorește ca societatea în care trăiește să fie înțeleasă și respectată, istoria și originea huțulilor să fie un vector pentru o întreagă Românie, iar transmiterea tradițiilor să se facă de la rudenie la rudenie și să nu fie uitate.

Să-l cunoaștem!

Paul, de unde pasiunea aceasta pentru etnografie? Ți-a fost insuflată în interiorul familiei tale?

Cred cu tărie că m-am născut cu această pasiune pentru frumosul vremurilor trecute, de mic fiind captivat de obiceiurile si meșteșugurile populare, văzându-le mai mereu pe mama Elena si bunica maternă Paraschiva închistrind ouă, apoi de costumul popular cu care ne îmbrăca mama de mici la biserică și nu numai. Acolo undeva în inima mea, acel grăunte semănat de ele a încolțit și a început sa crească frumos. Crescând, aceasta dragoste s-a convertit în pasiune și iată că încetul cu încetul, am reușit să adunăm o mulțime de obiecte – dovezi ale măiestriei oamenilor de altădată.

Tradițiile au făcut parte din familia ta? Ce-mi poți mărturisi?

Am crescut într-o familie în care se închistresc ouă de 4 generații, aceasta activitate fiind aproape cotidiană și unde tradițiile au fost și sunt la loc de cinste, începând cu cele din preajma Sărbătorilor Pascale și continuând cu cele de pe parcursul anului. În general, la sat, oamenii încă respectă tradițiile, de fapt satul este considerat a fi un izvor al tradițiilor și obiceiurilor.

Ce meserie au părinții tăi, Paul? Încerc doar să fac niște conexiuni

Mama a fost referent cultural la primărie si acum este viceprimar, iar tata a fost constructor de case (plecat de peste 15 ani in străinătate).

Cine ți-a cultivat pe parcursul copilăriei și adolescenței tale dorința de a-ți lărgi orizontul în această zonă? Poate profesorii, poate oamenii din sat, poate bunicii sau a fost curiozitate proprie?

Mama a fost cea care mi-a insuflat dragostea pentru frumos,  însă a fost și dorință de cunoaștere a etniei din care fac parte, una mai puțin cunoscută astăzi, etnia huțulă.  Am avut-o mult timp alături și pe străbunica, care mereu ne povestea despre vremurile copilăriei ei și oarecum, după fiecare poveste, dorința de a afla mai multe despre trecut creștea. Am fost si sunt mereu într-o continuă căutare  a ,,istoriei pierdute’’ a huțulilor, acei oameni ai munților, harnici, gospodari și misterioși.

Cât de mândru ești de originile tale?

,,Nu știu alții cum sunt, dar eu…’’ fiind născut la Brodina, sunt cât se poate de mândru de originile mele de huțul 100%.

E greu de descris în cuvinte ceea ce simt când vine vorba despre origini, despre huțulii, la fel cum e greu de descris de câtă binecuvântare am parte să fiu născut și crescut aici. Nu sunt vrednic a mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra mea și mai cu seamă pentru faptul că am crescut într-un colțișor de Rai numit Bucovina!

Mândria originilor se simte și mai intens atunci când, participând la diferite expoziții  și mai cu seamă la cele internaționale, obiectele, costumele populare confecționate odinioară cu minuțiozitate de mâinile de aur ale femeilor de aici sunt atât de apreciate. De ouăle încondeiate aici care au ajuns pe toate continentele lumii nici nu mai zic, huțulii fiind recunoscuți pentru acest meșteșug. Cum să nu fiu mândru de originile mele, când până și Charlie Ottley, celebrul regizor britanic, a ajuns la Brodina dorind să descopere mai multe despre huțuli.

Ce-mi poți spune despre comunitatea în care trăiești?

,,Eu cred că mai întâi a fost satul și după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta“ spunea Lucian Blaga și cu tărie ca așa s-a întâmplat si aici.

Nu prea știi de multe ori, care-s oameni, care-s flori. Oameni vrednici, gospodari, cu frică de Dumnezeu și cu o bunătate rar întâlnită sunt brodinenii, ospitalieri cu toți cei care le trec pragul și poate confirma oricine a ajuns aici.

Mai îmbrățișează generația de azi față de cea din trecut tradițiile, obiceiurile, datinile și rânduielile de la sate?

Rânduiala, din păcate, nu mai este atât de respectată cum a fost odinioară, dar nu a dispărut cu totul, deci încă există o speranță. Ca în orice familie unde sunt bunici sunt respectate și perpetuate tradițiile și obiceiurile și spre bucuria noastră, în ultima vreme generațiile tinere sunt tot mai interesate de costumul popular, de obiceiuri, meșteșugi, etc. De remarcat este și faptul că au început să scotocească, să caute ceea ce este reprezentativ pentru locul din care provin, mai cu seamă la costumul popular, au înțeles importanța respectării canoanelor tradiționale.

Colecțiile tale cum au fost primite? Cum s-a născut ideea organizării unor colecții?

Pe parcursul anilor am strâns o mulțime de obiecte interesante și pentru a nu ne bucura doar noi de ele, am decis sa amenajăm o casa în stil tradițional tocmai pentru a oferi posibilitatea și celor interesați să descopere aceste obiecte. Bineînțeles, ne era necesar și un cadru tradițional în care să putem primii pe cei ce doreau să realizeze filmări despre încondeierea ouălor, mama fiind o meșterită cunoscută, participând la o mulțime de expoziții în domeniu în țară și străinătate, mai mereu veneau echipe de filmare pentru a realiza interviuri despre acest meșteșug, etc. Am început cu lăzile de zestre din familie, am descoperit costumele tradiționale ale bunicilor și străbunicilor, apoi am început să cumpărăm iar mai apoi să primim diferite obiecte. La început oamenii au fost mai reticenți, dar cu trecerea timpului au realizat faptul că noi avem grijă, le conservăm, le expunem, le dăm o nouă viață, le asigurăm o continuitate. Sunt bucuroși astăzi să viziteze colecția și să vadă expuse obiecte confecționate de părinții sau bunicii lor.

Dacă ar fi să mă iei de mână să mă conduci în vremurile copilăriei tale și să-mi povestești despre cele mai dragi amintiri, ce împărtășiri ai face cu mine?

Am avut o copilărie de poveste alături de frați, părinți și bunici. Zilele erau parcă mai lungi, verile mai călduroase și iernile cu multă zăpadă. De la rânduiala postului și a mersului la biserică, la ajutorul pe care îl dădeam la treburile gospodăriei, la bucuria jocurilor prin natură cu gașca de copii.  V-aș lua de mână și m-aș opri la ziua premergătoare sau mai bine zis Ajunul Sânzâienelor când, până la apusul soarelui, strângeam cu bunica o mulțime de flori care mai de care mai frumoase și pe care le așezam în casă, după păretarele așezate pe pereții, pe dulap, pe podele, ca Marea Sărbătoarea să găsească casa plină de flori. Casa se umplea de o mireasmă care îți dădea impresia că ești în Rai! Tot în aceeași zi se culegeau și o parte dintre plantele din care se realizau fierturile cu care se vopseau ouăle. Vara, la clăcile de fân de la bunici îți era mai mare dragul să muncești. Copii fiind, adunam fânul cu grebluțe special realizate pentru noi de bunicul Ilie, tâmplar, iar mai apoi ne suiam pe căpițele mari, să ,,le așezăm” bine. După treabă și după masa copioasă, se încingeau adesea jocuri, dansuri după cântecul scripcuței, nelipsită de la astfel de clăci. Câte povești se depănau în timpul lucrului, câte cântece se cântau, câte amintiri frumoase…

Ce-ți aduci aminte despre băiețelul Paul? Iubea, oare, istoria?

Băiețelului Paul îi plăcea istoria, da. A fost mereu fascinat de istoria povestită de oamenii bătrâni pe care îi asculta mereu cu bucurie. O istorie a huțulilor transmisă din generație în generație, pe cale verbală, de-a lungul timpului. Frânturi din aceasta încă mai pot fi descoperite și acum dacă știm cum să-i ascultăm pe bătrâni și, cel mai important, dacă știm să-i ascultăm cu inima și sufletul.

Aș dori să aud și cum sună povestea escapadei academice. Ce te recomandă diploma?

Sunt licențiat în pedagogia învățământului primar și preșcolar, dar îmi place să spun că am frecventat cursurile unei școli speciale aici, la Brodina, aflând cât de valoroase ne sunt tradițiile, istoria locului, a huțulilor, și cât de importantă e valorificarea identității și a culturii tradiționale a huțulilor din Bucovina. Acum sunt masterand în cadrul Universității Tehnice din Cluj Napoca, specializarea etnologie.

Ce proiecte ticluiești în prezent? Timpul tău cum ți-l umpli și cu ce?

Am răspuns destul de greu întrebărilor dumneavoastră tocmai datorită faptului că sunt în plin proces de relocare a unei gospodării huțule, de pe vârf de munte o aducem la noi, pe șes pentru a o transforma într-un veritabil Muzeul al Huțulilor.

Sunt consilier în cadrul compartimentului de cultură al Primăriei comunei Brodina, masterand, mai mereu pe teren în căutarea frânturilor de frumusețe din trecut și da, slavă lui Dumnezeu am timp pentru fiecare în parte să le pot realiza cu simț de răspundere, așa cum trebuie.

,,Familia este școala în care ești deopotriva profesor și elev.” ne spune Ioan Gyuri Pascu

„O familie fericita nu este altceva decât un Rai timpuriu” arată George Bernard Shaw

,,Cel care își întemeiază o familie are ,,cariera supremă”. Toate celelalte cariere există cu un singur scop: acela de a susține cariera suprema.” lasă scris Clive Staples Lewis.

,,Familia creştină este un templu sfînt, în care se depozitează plinătatea virtuţilor creştine. Ea este celula din care s-a născut şi pe care se bazează societatea omenească, dar şi comunitatea bisericească, lărgind hotarele împărăţiei lui Dumnezeu”- cuvinte dăruite de Prot. Lect. Superior. Dr. Octavian Moşin

Comisia Europeană a aprobat înscrierea produsului „Salinate de Turda” în registrul celor care beneficiază de Indicație Geografică Protejată.

“Salinate de Turda – IGP’” este un preparat de carne, fiind un produs afumat și uscat, obținut prin procesul de sărare umedă cu saramura naturală, în amestec cu un mix de condimente, zaharuri și culturi lactice, timp de 5-7 zile, afumat cu lemn de esență tare (fag). Apoi urmează o etapă de maturare – uscare timp de 20-28 de zile. ‘Mărătoarea’ (sau ‘Murătoarea’) folosită există, în mod natural în județul Cluj, saramura fiind recoltată din fântânile cu apa sărată din zona Micești, Valea Florilor, Valea Sărată Turda, iar mixul de condimente include sare, muștar, ienupăr, piper, frunze de dafin, usturoi, ienibahar și scorțișoară.

„Salinate de Turda – IGP” se comercializează sub diferite denumiri precum: ceafă, cotlet, piept și pulpă de porc și este prezentat ambalat sau ca bucăți întregi ori feliate. Este al treisprezecelea produs românesc care beneficiază de indicație geografică protejată în toată Uniunea Europeană. Indicația geografică protejată (IGP) evidențiază legătura dintre regiunea geografică specifică și denumirea produsului, în cazul în care o anumită calitate, reputație sau altă caracteristică poate fi atribuită în mod esențial originii sale geografice.

Potrivit Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, „legătura produselor din carne “Salinate de Turda  – IGP” cu regiunea de producție rezultă din îndelungata tradiție a locuitorilor din zonă, folosind metoda de conservare prin saramurarea și afumarea cărnii, în perioadele de iarnă, după tăierea porcului, fapt cunoscut din vremuri străvechi”. Pentru a beneficia de această etichetă de calitate, cel puțin una dintre etapele de producție, prelucrare sau preparare trebuie să aibă loc în regiune. În cazul acesta, toate etapele specifice procesului de producție pentru obținerea produsului „Salinate de Turda – IGP” se desfășoară în aria geografică delimitată, respectiv Municipiul Turda și comunele: Mihai Viteazu, Tureni, Ploscoș, din județul Cluj.

„Salinate de Turda – IGP” se alătură celor 12 produse românești recunoscute și înregistrate la nivel european: Magiun de prune de Topoloveni (Indicație Geografică Protejată), Salam de Sibiu (Indicație Geografică Protejată), Novac afumat din Țara Bârsei (Indicație Geografică Protejată), Scrumbie afumată de Dunăre (Indicație Geografică Protejată), Telemea de Sibiu (Indicație Geografică Protejată), Cârnați de Pleșcoi (Indicație Geografică Protejată), Cașcaval de Săveni (Indicație Geografică Protejată), Salata cu icre de știucă de Tulcea (Indicație Geografică Protejată), Telemea de Ibănești (Denumire de Origine Protejată), Salată tradițională cu icre de crap (Specialitate Tradițională Garantată), Plăcintă dobrogeană (Indicație Geografică Protejată) și Pită de Pecica (Indicație Geografică Protejată). În prezent, România mai are două produse care se află în etapa de verificare la nivelul Comisiei Europene, respectiv pentru dobândirea protecției Indicației Geografice Protejate – Batog deltaic de sturion și Babic de Buzău, iar în faza de opoziție europeană, pentru dobândirea protecției Specialitate Tradițională Garantată – Sardeluță marinată. Alte produse identificate pentru o posibilă înregistrare la nivel european sunt: respectiv Telemea de Vaideeni (județ Vâlcea), Brânză de burduf de Bran, Gem de rubarbă, Brânza de Gulianca, Virșli de Hunedoara, Salam de Nădlac, Usturoi de Copălău, Ceapă de Pericei, Șuncă ardelenească, Varză de Toboliu, Bere nemțeană, Cobză cu păstrăv afumat de Valea Putnei, Covrigul muscelean, Prune afumate de Sâmburești, Cârnați oltenești, Mere de Voinești etc.

Sursă foto: Info Mures

Expoziția inedită intitulată „Pigmenții de Frescă”, organizată de soții Maria Popescu-Dragomir și Grigore Popescu-Muscel, oferă o incursiune fascinantă în universul lor artistic, cuprinzând cinci decenii de activitate dedicată restaurării și iconografiei. Cu o bogată experiență în spate, cei doi artiști au restaurat numeroase monumente și au creat peste 60 de lucrări noi, marcându-și prezența în patrimoniul cultural al României.

Printre cele mai semnificative colaborări ale cuplului se numără restaurarea bisericilor din Niculițel, București (Flămînda), Lainici, Borzești, unde au reușit să completeze cu măiestrie părțile lipsă ale frescelor, evidențiind astfel adâncimea lor în tradiția picturii în frescă. Astfel, expoziția devine un veritabil dialog între secole, în care creștinismul și arta se întâlnesc într-o simbioză vie.

Gazda expoziției este Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, unde vizitatorii sunt invitați să descopere o lecție de împlinire personală oferită de cei doi artiști dedicați, care și-au consacrat viața studiului, creației și restaurării, având mereu în centrul atenției credința în Bunul Dumnezeu.

Exponatele includ fragmente fotografiate din ansamblurile pictate și restaurate, picturi, schițe și fragmente de frescă, oferind un material didactic ideal pentru cei interesați să exploreze tehnica dificilă, dar durabilă și spectaculoasă a picturii în frescă. Această expoziție devine astfel o sursă de inspirație și cunoaștere pentru cei dornici să pătrundă în tainele acestui meșteșug tradițional.

Maria Popescu-Dragomir și Grigore Popescu-Muscel și-au propus să ofere exemple palpabile ale măiestriei lor, evidențiind esența pigmentului pur în compoziția culorilor. Titlul expoziției, „Pigmenții de Frescă,” subliniază importanța menținerii acestui vechi meșteșug în contextul actual, păstrând legătura cu natura și secretele transmise de generații. Ei încurajează tinerii să descopere și să perpetueze această tradiție, punând accentul pe necesitatea conservării unui meșteșug autentic într-o lume tot mai dominată de tehnologie și industrializare.

Astfel, expoziția „Pigmenții de Frescă” nu este doar o prezentare a operei celor doi artiști remarcabili, ci și o invitație deschisă la descoperirea și prețuirea meșteșugului tradițional, a cărui frumusețe și autenticitate transcend timpul și spațiul.

Program: 9.11.2023 – 13.12.2023

Luni – Vineri: 8 – 18

Sâmbătă: 10 – 17

Duminică: 12 – 17

14 noiembrie 2023, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă invită marți, 14 noiembrie 2023, de la ora 18.00, în sala Media, la o nouă Conferință de la Șosea: Migrația și transformarea lumii rurale românești. Mobilitate, schimbare societală, schimbare culturală. Intrarea este liberă.

Prezintă:

Remus Anghel (SNSPA – București, ISPMN – Cluj)

Monica Stroe (SNSPA)

Moderează: Bogdan Iancu (MNȚR / SNSPA – București)

Migrația produce unele dintre cele mai profunde efecte asupra societății rurale românești, o transformare masivă a acestuia. Dacă proiectul comunist a condus la procese de urbanizare semnificativă față de perioada interbelică și la crearea unei întregi categorii de muncitori-țărani navetiști, migrația a transformat populația rurală românească într-un rezervor semnificativ de migranți. Pentru o viață mai bună și un viitor promițător pentru copii lor, oameni din toate zonele rurale ale României au urmat mirajul Occidentului la care visaseră încă din timpul comunismului. Iar alții din Occident au venit în satele românești, unii dintre ei „utopici” în căutarea unei ruralități nealterate. Dar schimbările pe care emigrația și imigrația le-au adus nu sunt doar de natură economică – însemnând case mai mari, bani mai mulți în gospodării și creșterea consumului în zone care au cunoscut deprivare sistematică. Sunt și schimbări culturale, de apariție a unor noi moduri de a relaționa social și de a valoriza bunurile și relațiile sociale.

Această dezbatere propune un dialog despre astfel de schimbări centrate în jurul noțiunii de mâncare la sat – de la producerea acesteia prin practici agricole la gestionarea gustului și inventarea sau reinventarea și redescoperirea unor gusturi locale uitate. Mâncarea – atât marfă cât și o marcă identitară și parte din branding-ul local, „faima gospodinelor”, devine parte din aceste procese mai largi influențate de circulația oamenilor, ideilor și bunurilor. Migrația „afară” a cetățenilor români și sosirea altora „din afară” recompune atât producerea mâncării prin schimbări majore ale agriculturii, cât și inserează modele culturale mai generale în satul românesc.

În copilărie, învățătoarea Liliana Anghel a cochetat cu ideea de a se dedica oamenilor din rolul de asistentă medicală. Tot a oamenilor este în prezent toată, dar a oamenilor mici. A îmbrățișat meseria de dascăl și poartă o mare pasiune acesteia. Nici măcar sintagma „ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii” nu a îndepărtat-o de copii.

Acum, este învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața sa profesională, de aceea îi ofer dreptul de a reda mai multe despre sentimentele fidele pe care le poartă frumoasei sale profesii.

Doamna învățătoare, cum v-a găsit acest an școlar? Cu același entuziasm ați pășit în școală, cel pe care l-ați purtat și cu 30 de ani în urmă, la începuturile dumneavoastră în învățământ?

„Dacă vrem o lume mai bună trebuie să contribuim la crearea ei” spunea Mahatma Gandhi. O școală mai bună nu se face privind de departe. Trebuie să ne implicăm, să facem tot ce ne stă în putință să transformăm școală într-un loc în care elevii să vină cu plăcere, să fie motivați, implicați, activi , să conștientizeze importanța educației în viața lor. Eu îmi doresc o lume mai bună și o școală mai bună așa că, de peste 30 de ani, fiecare început de an școlar mă găsește cu emoții, entuziasm și recunoștință că Dumnezeu mi-a îndrumat calea să am una dintre cele mai frumoase meserii.

Ați fost acea fetiță care se juca „de-a școala” și care, ajunsă la maturitate, în fața unei decizii de a urma o școală, ați ales-o pe cea cu profil pedagogic?

Nicidecum. Când eram mică, discuția era să devin asistenta medicală. La serbarea din clasa I am spus eu o poezie despre asistente, iar tatăl meu a spus: asistentă te fac. De atunci, așa a rămas, că o să mă fac asistentă. Până la sfârșitul clasei a VIII-a eu am tot învățat cu gândul acesta. A venit clasa a VIII-a, am dat examen la Liceul sanitar și, din păcate, nu am luat o notă care să îmi asigure un loc la acel liceu.  Am plâns zile întregi, dar nu pentru că pierdusem șansa de a deveni asistentă cat mai degrabă de rușine că am luat notă mică la examen. Ce îmi aduc bine aminte atunci este că părinții mei nu m-au certat deloc. Au fost alături de mine și m-au încurajat că o să fie bine. M-am dus la Liceul Agricol Fundulea și, când am terminat, în 1991, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Am constatat că îmi place foarte mult ceea ce fac. Chiar dacă era o diferență de doar 4-5 ani între mine și elevii de clasa a VIII-a, aceștia mă respectau foarte mult, lucram cu drag iar directorul școlii mă încuraja mereu. În anul următor m-am înscris la Colegiul de Institutori din cadrul Universității Spiru Haret. Nu a trecut mult timp până ce toate acestea s-au transformat într-o mare pasiune. Pur și simplu îi iubeam pe copii, știam că nu puteam să fac altceva decât să fiu învățătoare. Am simțit  că aici e nevoie de mine, că aici pot să fiu varianta mea cea mai bună. Cu aceeași pasiune fac asta de peste 30 de ani.

Cine v-a insuflat dragostea pentru carte, pentru copii, pentru educație? Cu toții avem modelepe care le luăm ca reper. Dumneavoastră pe cine ați avut ca punct de referință pe plan profesional?

Dragostea pentru carte mi-au insuflat-o părinții mei. Și-au dorit foarte mult să învăț  și m-au încurajat tot timpul. Îmi spuneau : tu ești deșteaptă, poți să înveți să ai un serviciu ușor, să nu te chinui ca noi. ”Lasă fata să învețe!„ auzeam  foarte des de la părinții mei. Apoi, la școală, eu am simțit că toți profesorii mă iubeau. Mi-au dat foarte mult curaj, m-au sprijinit tot timpul. Când eram la facultate, ca să nu mai cheltui banii pe cărți , foștii profesori îmi împrumutau cărțile dumnealor de metodică, mă ajutau cu diferite materiale. Îmi aduc aminte că unul dintre învățători, deși nu îmi predase niciodată, mi-a dat caietul dumnealui cu notițe din liceu. Doamne, l-am, păstrat ca pe o Biblie.

Dar, cred că cel mai puternic stimulent a fost dorința părinților mei ca eu să ajung cineva în viață. Deși își doreau foarte mult să învăț, niciodată nu au pus presiune, nu au fost amenințări de genul ,,dacă nu iei premiul întâi nu mai primești ceva” și nici promisiuni ,,dacă iei premiul întâi îți luăm bicicletă”. Nici nu ar fi putut să facă astfel de promisiuni pentru că nu aveau bani. Pur și simplu au fost consecvenți, i-am simțit alături de mine pe tot parcursul meu educațional. Asta m-a ajutat foarte mult. Cred că asta ar trebui să facă orice părinte. Dacă tu, ca părinte nu ,,vezi” ce face copilul tău un an de zile pentru că ești ,,ocupat” să asiguri ,,premiul” de la sfârșitul anului, nu te aștepta să aibă rezultate prea grozave. Dacă acestea există, sunt cazuri speciale. Majoritatea copiilor au nevoie de atenția părinților lor, de implicarea lor nu de stimulente materiale.

Dacă ar fi să faceți o retrospectivă a anilor în învățământ, cum ați defini traseul profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

A fost și ușor și greu, dar frumos.  În primii ani de predat, când nevoia de sprijin era enormă, directorul școlii a fost omul pe care eu m-am bazat cel mai mult. Un OM de o calitate rar întâlnită, de la care am învățat enorm . Deși eram la început și nu știam prea multe, dumnealui mă încuraja și mă îndruma. Niciodată nu mi-a reproșat că nu știu anumite lucruri. Orice aveam nevoie să știu, nu mă sfiam să îl întreb.

Am fost și la altă școală, un singur an dar a făcut cât zece,  unde directorul mă desconsidera și îmi arăta asta în fiecare zi. Peste ani, a venit la școala unde eu eram director adjunct. Când a aflat, a rămas pur și simplu șocat.

Însă, peste toate acestea, eu zic că a fost un drum frumos. Preocuparea mea principală a fost să învăț, să mă dezvolt, să reușesc să fiu un profesor bun, să fiu un profesor  care aduce în clasă acea garanție că fiecare elev e ajutat să devină varianta lui cea mai bună. Și cred că am reușit.

„Ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii”. Ce însemnă această afirmație? Ce mărturisiri îmi puteți face?

A fost o experiență pe care nu cred că o voi uita vreodată în viața mea.  Au fost multe momente când m-am simțit nedreptățită, dar acela a fost cel mai crunt pentru că era pentru prima dată când venea de la un adult. Apoi, m-am obișnuit. Mă doare și acum, dar le suport altfel. Am înțeles că nu e o vină să ai pielea închisă la culoare, important e ceea ce faci tu ca om. Și cred că fac destule, că sunt un exemplu bun pentru cei din jurul meu.  Cum am spus mai sus , după ce am terminat liceul, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Însă, în vara aceea eu am participat la concurs pentru un post de învățători. Deși am luat o notă destul de mare, 9,65 refuzau să îmi dea post. Inițial, au invocat motivul că nu o să mă prezint la post. Ghinionul meu a fost că doamna directoare de la școala la care eu am solicitat post era în sala și a spus clar că nu mă primește pentru că ”știu eu cum sunteți voi, nu o să vă prezentați la post ”. De fapt , voia să vină altcineva care luase o notă mai mică decât mine. Eu nu țineam morțiș la școala aceea, voiam oriunde doar să pot face naveta. În acel moment a început aventura: mi-au cerut să fac o împărțire, nerelevantă pentru ce se întâmpla acolo dar, probabil, ca să tragă de timp, apoi  a trebuit să dau o declarație că o mă prezint la post. După ce am scris declarația, unul dintre inspectori a citit-o cu mare atenție, poate găsea vreo greșeală. Nu a găsit și atunci, m-a săgetat cu privirea, avea niște ochi albaștri, înfiorători, și mi-a spus pe un ton zeflemitor ,,credeți că posturile de dau așa oricui, se mai ia și după culoarea la față”. Știu că nu e scris corect gramatical dar am vrut să redau exact cum a spus dumnealui. În tot acest timp, posturile se ocupau, s-a ocupat și cel solicitat de mine, spre bucuria doamnei directoare. În final mi-au dat un post pe care nu îl voia nimeni, foarte departe de casa mea. Pentru că era imposibil să stau cu chirie, a doua zi tatăl meu s-a dus la inspectorat să vadă poate se găsește o soluție. Atunci i s-a spus așa ”doamne, uite, am văzut că fata dumitale știe matematică și o să îi dăm un post de matematică la Aprozi”. Aici puteam să fac naveta, mergeam 30 de minute cu trenul apoi 5 km pe jos. Am acceptat dar m-am dus cu inima strânsă având în vedere experiența trăită. Din fericire, directorul m-a primit cu brațele deschise.

Un om este construit din mulțumiri sufletești, din tristeți, din provocări pe care le depășește. Care să fi fost provocarea cea mai mare în învățământ? Etichetele, poate?

Eu consider că provocarea cea mai mare o reprezintă faptul că nu mergem toți în aceeași direcție: profesori, părinți, comunitate. Nu înțelegem că acești copii sunt ai noștri, că doar împreună reușim să îi ajutăm. Se caută mereu vinovații  și nu soluțiile. Profesorii spun că elevii nu învață, părinții spun că profesorii nu își fac datoria, comunitatea, nepăsătoare la nevoile elevilor, dă vina pe elevi, părinți, profesori. Aici nu mă refer la comunitatea din care vin eu, ci în general se întâmplă asta.

Vorbind de discriminare, de etichete, acestea au existat și există. Deși se vorbește tot timpul despre nondiscriminare, se fac cursuri peste cursuri, evenimente, simt discriminarea în jurul meu. Am simțit-o ca elevă din partea colegilor, ca profesor, ca cetățean al acestei țări. Asta e, e în firea unor oameni  să judece. Judecă orice, nu doar etnia. Spun în firea unor oameni pentru că nu e normal să generalizăm, nu toți oamenii sunt rasiști. Soțul meu nu este de etnie, prietena mea cea mai bună nu este de etnie. Am foarte mulți prieteni, oameni care mă admiră, mă respectă și nu sunt de etnie rromă. Dar este clar că cei de etnie, oricare ar fie ea, nu pleacă cu același start. Eu am simțit că a trebuit să muncesc mai mult, să demonstrez ce capacități am față alții care au obținut mult mai ușor anumite lucruri.

Dar mulțumirea cea mai mare pe care o purtați în inimă?

Deși drumul meu în viață nu a fost unul tocmai ușor, port multe bucurii în inimă.

Pe plan personal, cea mai mare bucurie este fiul meu. El este tot ce mi-aș fi dorit de la viață, tot ce ar putea o mama să viseze . Este sprijinul și mândria vieții mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru familia pe care mi-a dat-o.

Pe plan profesional bucuria mea cea mai mare este că am avut impact asupra multor copii. Într-o vară, un părinte a venit să își înscrie copilul la școală. A spus că nu vrea să dea copilul la altă doamnă decât la mine pentru ca eu ”l-am făcut om”. Și nu este singurul părinte care a dorit ca și copiii lor să învețe tot la mine. Mă întâlnesc cu foști elevi  care erau clasa a VIII-a în 1991 și îmi spun Sărut mana, doamna!

Ce roluri îmbrățișați în societate în prezent? Sunteți în continuare pe funcția de director al școlii, sau metodist? Ce-mi puteți spune?

De-a lungul timpului am purtat multe pălării. Mi-au plăcut toate pentru că au contribuit la dezvoltarea mea, la ceea ce sunt acum. Am fost director adjunct 10 ani, sunt profesor metodist din 2013, am fost implicată în diferite proiecte în cadrul școlii (ERASMUS, POCU) .

Acum, sunt învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața mea profesională. Este un program intensiv de leadership ce vizează dezvoltarea unor competențe transferabile, critice pentru un profesor care vrea să faciliteze învățare de tip transformațional. Oricât de multe știam despre acest program, nu m-am gândit   că o să fie cu atât de multă învățare, că o să mă redescopăr, că o să reflectez atât de mult la CINE SUNT EU? A fost locul unde , pentru prima dată, am reușit să îmi asum etnia cu adevărat, să vorbesc deschis fără să fiu judecată. Dimpotrivă eram încurajată să fac asta. De anul acesta sunt și mentor în cadrul programului Teach for Romania și m-am bucurat enorm când am văzut cât de mult am reușit dau celorlalți profesori din experiența mea.

O altă pălărie care îmi place enorm și pe care o port cu mândrie este cea de fondatoare a Asociației SPER – Speranță, Performanță, Educație, Respect. Pentru că mi-am dorit să duc impactul dincolo de sala de clasă, făceam asta și înainte dar la un nivel mic, am reușit să înființez această asociație prin intermediul căreia să ajutăm cât mai mulți copii, părinți și oameni aflați în dificultate.  Eu știu cel mai bine ce înseamnă să primești o mână de ajutor atunci când ai nevoie, ce înseamnă ca cineva să îți dea curaj, să creadă în tine. Asta îmi doresc să fac pentru copiii din Budești, să le dau încredere în ei, să fiu acolo pentru ei , să îi fac să înțeleagă importanța educației. Eu sunt unul dintre exemplele că poți să reușești în viață dacă ai ambiție, dacă tu crezi în tine, în ciuda tuturor dificultăților. Iar fiul meu a înțeles misiunea și este alături de mine în această călătorie. Are job-ul lui dar mă ajută foarte mult la asociație.

Cum sunt generațiile de azi față de generațiile de pe vremea noastră?

Consider că nu putem compara generațiile de copii. Predau de 32 de ani, am avut atâtea generații și nu am putut niciodată să spun „generația trecută era într-un fel față de cea prezentă”. Fiecare are farmecul ei, frumusețea ei, specificul ei. Depinde de noi, adulții cum reușim să ne conectăm cu ei. Consider că cel mai important e ca noi să intrăm în lumea lor, să îi cunoaștem, să le aflăm pasiunile, să îi înțelegem . Doar așa reușim să ne adaptăm fiecărei generații. Se spune despre copiii de azi că s-au născut cu telefonul în mână, în sensul că știu să îl folosească foarte bine de la o vârstă foarte mică. Noi ce facem? Le interzicem telefoanele. Nu spun să folosim exclusiv tehnologia dar nici să o interzicem pe motiv că ”le strică creierul copiilor”. Aud foarte des asta. Eu consider că ne ajută foarte mult. Mă duc în lumea copilului,  mă folosesc de ceea ce  îi place lui și produc învățare mult mai ușor. În felul acesta îi învățăm și pe copii să utilizeze tehnologia în scop educațional. Nu mică le e mirarea când descoperă că pot folosi telefonul în învățare.

Dacă ar fi să faceți portretul copiilor dumneavoastră de la clasă, cum l-ați scrie în câteva rânduri aici, public?

Doamne, îi iubesc de nu mai pot. Sunt copii crescuți în modestie , dar cu inima cât un munte. Sunt copii isteți, curajoși și puternici. Ei chiar au înțeles ce înseamnă să ne respectăm între noi, să ne ajutăm între noi, să fim buni oriunde am merge. Au hotărât să se numească „Clasa prietenilor fericiți” . Și chiar așa sunt.

Ce sentimente purtați școlii care v-a făcut „om mare”? Ce sentimente purtați școlii în care vă exercitați meseria?

Școala care m-a făcut ”om mare” este aceeași scoală unde sunt acum.  Sunt recunoscătoare tuturor care au fost mereu alături de mine , care au crezut în mine, care mi-au dat o mână de ajutor atunci când am avut nevoie. Sunt recunoscătoare și celorlalți pentru că m-au ambiționat să le demonstrez contrariul a ceea ce credeau despre mine și asta m-a determinat să muncesc mai mult, implicit să mă dezvolt mai mult.  Am fost director adjunct 10 ani, timp în care am muncit enorm. Nu regret nicio secundă pentru că mi-a adus multe satisfacții. Respectul copiilor și al părinților arată că mi-am făcut treaba. Continui să muncesc cu aceeași pasiune pentru că îmi pasă de fiecare copil.