5 iulie 2023, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă invită miercuri, 5 iulie 2023, de la ora 18.00, în sala Media, la o nouă Conferință de la Șosea: Sâmbra oilor. De la obicei la festival. Intrarea este liberă.

Prelegerea este susținută de către Corina Iosif și Anamaria Iuga de la Muzeul Național al Țăranului Român, care vor prezenta rezultatele cercetărilor personale realizate în Oaș și Maramureș.

„Sâmbra oilor” sau „măsurișul laptelui” sau „ruptul sterpelor” sau, mai simplu, „măsurișul” sau mai puțin lesne de înțeles pentru un neștiutor în ale păstoritului: „alesul”. Sunt multe feluri de a numi un același moment pastoral, plecarea la munte a oilor, în preajma sărbătorii Sfântului Gheorghe, momentul ce separă perioada pășunatului montan de ceea ce are loc în restul anului. In toate locurile din România în care se cresc oi, măsurișul laptelui este un eveniment care nu lipsește. La sâmbră proprietarii măsoară în fața tuturor celor prezenți laptele muls de la oile lor într-o singură zi. Astfel pot socoti câtă brânză va reveni fiecărui proprietar în toamnă, când turma se întoarce de la munte. Era cel mai important moment al calendarului pastoral, binecuvântat de preot și urmat de petrecere și voie bună.

Dar astăzi creșterea oilor în fostele comunități rurale a devenit nerentabilă, iar migrația pentru muncă în străinătate face din păstorit aproape o ocupație impracticabilă. Cu toate acestea, în satele de munte oamenii cresc o oaie, două, zece, cinzeci, câteodată, rar, 400, chiar și atunci când continuă să muncească în străinătate. Așa că sâmbra își găsește, totuși, un loc în viața rurală de astăzi și capătă un rol social de multe ori complex și ambiguu, pe care singur, pastoralismul, nu îl mai poate explica.

Conferința este organizată în cadrul proiectului cultural „Păstorit 2.1. Oaia hai-hui”, derulat în februarie – noiembrie 2023 cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național.

 „Mare, arsă de căldura focului, mirosind dumnezeiește și tronând maiestuos pe albul feței de masă, te îmbie cu savoarea inegalabilă. Cum să nu o iubești și să nu te închini în fața miracolului, facerii ei? Dar ce-i conferă atâta unicitate? În primul rând, sufletul și dăruirea brutarului, apoi, rețeta veche de mai bine de 200 de ani, autentică, păstrată și respectată cu sfințenie”.

Este descrierea pe care o găsim pe gastroart.ro pentru “Pita de Pecica”. Produs de brutărie copt la cuptor în regiunea Pecica din România, această pâine a obținut din această săptămână recunoaștere și va fi protejată în Uniunea Europeană, după ce a primit aprobarea pentru înscriere din partea Comisiei Europene și urmează să fie trecută în registrul Specialităților Tradiționale Garantate (STG).

“Pita de Pecica” își datorează renumele dovezilor istorice ale vechimii sale, transmise pe cale orală, strânse în reviste și cărți, pentru a fi conservate pentru generațiile viitoare, specifică Executivul comunitar. Tradiția fabricării acestei pâini, prepararea aluatului, metoda de frământare și modul de gătire sunt transmise din generație în generație.

Rețeta străveche a pitei de Pecica conține făină din grâu bogat în gluten din fertila câmpie a Mureșului, apă, drojdie și sare. Toate în cantități exacte, pentru că nimic nu s-a schimbat de generații. E coaptă direct pe vatra încălzită a cuptorului tradițional și se remarcă prin coaja groasă și crocantă, care ascunde la interior un gust de neuitat.

Prima atestare documentară a localității datează din anul 1335, la acel moment așezarea fiind cunoscută sub denumirea de Petk, ceea ce în limba slavonă înseamnă „vatră” sau „cuptor”. Monografia Orașului Pecica notează că zeci de familii se ocupau cu „pităritul“, iar “toate sporeau în casele pitarilor, căci pâinea lor minunată, se vindea «ca pâinea caldă», căci pâinea când ajungea pe piața Aradului, era călduță încă, cum e mai gustoasă, și oamenii o mâncau și goală, așa era de bună.” La savoarea deosebită a pâinii un rol important revenea și cuptoarelor, făcute din cărămizi speciale și care trebuiau refăcute des, căci se uzau foarte repede. Un astfel de cuptor tradițional, complet funcțional, realizat după un model vechi de aproximativ 250 de ani, este expus în cadrul Muzeului Digital din Pecica. Căci, da, în Pecica există de ceva timp și un Muzeu al Pitei.

Simbol al orașului, Pita de Pecica a obținut în 2011 certificarea de marcă înregistrată. România mai are 11 produse înregistrate pe sisteme de calitate europene, din care zece Indicații Geografice Protejate (IGP): Magiun de prune Topoloveni, Salam de Sibiu, Novac afumat din Țara Bârsei, Scrumbie de Dunăre afumată, Cârnați de Pleșcoi, Telemea de Sibiu, Cașcaval de Săveni, Salata cu icre de știucă de Tulcea, Salata tradițională cu icre de crap și Plăcintă dobrogeană; iar Telemeaua de Ibănești pe sistemul de calitate Denumire de Origine Protejată (DOP).

Alte zeci de produse au mai fost identificate pentru o posibilă înregistrare la nivel european, între care Telemea de Vaideeni (județ Vâlcea), Brânză de burduf de Bran, Gem de rubarbă, Brânza de Gulianca, Salată deltaică cu icre de știucă, Virșli de Hunedoara, Salam de Nădlac, Salinate de Turda, Usturoi de Copălău, Ceapă de Pericei, Șuncă ardelenească, Varză de Toboliu, Bere nemțeană, Cobză cu păstrăv afumat de Valea Putnei, Covrigul muscelean, Prune afumate de Sâmburești, Cârnați oltenești și Merele de Voinești.

Surse bibliografice:

https://artaalba.ro/painea-de-pecica-povestea-unui-pite-romanesti/

https://www.agerpres.ro/economic-intern/2023/06/26/pita-de-pecica-un-nou-produs-romanesc-recunoscut-si-protejat-in-ue–1130179

Surse foto: Facebook Pâine Tradițională de la Pecica, artaalba.ro

Tudor, de unde vii și încotro te îndrepți? Ce ar trebui să știe oamenii despre tine?

M-am născut în orașul Turda în 12 august 1993, însă am locuit în Cluj-Napoca împreună cu familia. Am terminat clasele primare, gimnaziale și liceale la Liceul Teoretic ”Lucian Blaga” din Cluj, unde am avut profesori foarte buni. În toamna anului 2012, după terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de Istorie și Filosofie, în cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” din același oraș, unde am absolvit licența și masteratul. În acest moment studiez cu bucurie istoria la doctorat, la Universitatea ”Tor Vergata” din Roma, iar în viitor îmi doresc să predau mai departe elevilor, studenților ceea ce am învățat.

Care este povestea frumoasei escapade academice?

Povestea a început în 2016, când m-am înscris prima oară la concursul pentru bursele Erasmus de la facultate, prin care puteam să studiez un semestru sau două la o universitate din străinătate. Îmi doream foarte mult să încerc această experiență nouă, să văd cum este să învăț la o universitate din Occident, având în vedere că mulți din colegii mei plecau acolo. La primele două interviuri ale acestui concurs nu am fost acceptat, însă nu am renunțat, iar pentru a treia încercare m-am pregătit foarte bine. Astfel în februarie 2017 am primit bursa, am plecat la Roma, unde am studiat un semestru istoria și filosofia la Universitatea ”Roma Tre”. A fost o experiență extraordinară!

Ulterior, m-am îndrăgostit de acest oraș Italian și am căutat noi oportunități de a studia acolo. Spre încântarea mea, în 2018 am câștigat o bursă pentru studenții străini oferită de Ministerul Afacerilor Externe din Italia și astfel  am urmat un alt master de un an la Universitatea Roma Tre, până în 2019. Iar în 2021 mă întorc înapoi pentru doctorat la Universitatea ”Tor Vergata”.

Cum a luat avânt dorința de cunoaștere profundă a istoriei? Cine ți-a insuflat și se declară vinovat?

Primii responsabili cred că sunt părinții și bunicii mei pentru că, în copilărie ei mi-au sprijinit dorința de cunoaștere în diverse feluri: spre exemplu îmi cumpărau enciclopedii pentru copii sau ne uitam la filme istorice. Apoi, în clasele gimnaziale și în liceu am avut doi profesori de istorie excepționali, doamna Cozma și domnul Bilaus, care mi-au insuflat pasiunea pentru cunoașterea trecutului. De asemenea, în facultate domnul profesor Șerban Turcuș m-a îndrumat și mi-a arătat ce înseamnă studiul riguros al istoriei. Tuturor le sunt recunoscător pentru contribuția și sprijinul lor.

De ce ai ținut cont atunci când ai ales o altă țară să studiezi și să locuiești?

Spre exemplu, atunci când am plecat la Roma cu bursa Erasmus, primul criteriu a fost sa pot merge în bibliotecile din oraș. Eram în anul 2 al masteratului și lucram la o teză despre Sfântul Scaun și Transilvania în evul mediu, așadar m-am gândit că Roma era orașul potrivit pentru a găsi materiale. Și într-adevăr așa a fost.

De asemenea, Accademia di Romania în Roma m-a ajutat, oferindu-mi un loc de cazare pe perioada studiilor, la fel ca în cazul altor studenți români din Roma.

Cum vezi interesul românilor față de istorie?

Din punctul meu de vedere publicul larg are un interes mai mare față de istoria contemporană, adică perioada interbelică, anii războiului, perioada comunismului și vremurile recente anii 90`- 2000`. Apoi, cred că în rândul preferințelor ar fi istoria modernă cu domnitorul Cuza și regele Carol I, iar evul mediu și antichitatea rămân la sfârșitul listei. Oricum, mă bucur mult că încă sunt emisiuni TV dedicate istoriei contemporane și moderne, din care avem multe de învățat. Spre exemplu, pe vremuri mie îmi plăcea foarte mult să urmăresc Teleenciclopedia, difuzată sâmbăta pe TVR1.

Câte cărți ai citit până la vârsta ta? Ce carte nu ar trebui să lipsească din biblioteca fiecăruia?

Nu știu să spun un număr al cărților. Oricum, depinde de fiecare ce preferințe are. Spre exemplu, legat de istoria românilor mie mi-a plăcut mult cartea profesorului Neagu Djuvara ”O istorie a românilor povestită celor tineri”. Dânsul povestește foarte frumos evenimentele și te ajută să înțelegi ușor legătura dintre ele.

Îmbini studiile cu acțiunile de voluntariat și cu fotografia. Cum reușești?

Mi-a plăcut fotografia din timpul liceului, când mergeam după școală la cursuri foto, organizate la Palatul Copiilor. Atunci am învățat foarte multe de doamna profesoară Oana Pop, cu care am mers în tabere de fotografie. Am câștigat câteva concursuri naționale pentru copii.

În anii recenți, în timpul liber mai mergeam din când în când să fac fotografii la evenimente. Momentan, îmi place ies ocazional în natură și să fac fotografii, să surprind peisaje spre exemplu. E o activitate care mă relaxează și mă încarcă de energie. Rămâne însă doar un hobby de care mă bucur.

Ce înseamnă pentru tine voluntariatul? Ce satisfacții îți oferă?

Am început să mă implic în voluntariat doar din timpul facultății, în Cluj. Eram membru al asociației studenților de la Istorie și Filosofie, numită Asociația PhiloHistoriss și participam la diverse activități, de pildă organizam conferințe. Mi-a plăcut să lucrez într-o echipă foarte faină.

Apoi, în 2015, 2016, 2017, 2018 mă implicam vara în organizarea unui festival de film istoric național și internațional la Vatra Dornei, coordonat de un prieten din facultate, unde am avut ocazia să cunosc oameni valoroși: regizori, actori, istorici și să intru în contact cu lumea filmului.

Nu în ultimul rând, din 2018 mă implic în activitățile Ligii Studenților Români din Străinătate, filiala Italia. Mă bucur mult să fiu parte dintr-o echipă atât de dinamică și de creativă, să am colegi atât de faini. Cred că voluntariatul mi-a dat ocazia să descopăr ce îmi place și să simt că pot ajuta și că pot aduce o contribuție pentru binele celor din jur.

Care este proiectul în care ai pus cel mai mult suflet?

În acest moment proiectul de suflet este doctoratul. Îmi doresc printre altele să public teza de doctorat sub forma unor cărți în mai multe limbi și să continui să scriu.

Dar de fotografie când te-ai apucat?

Am experimentat fotografia din copilărie, de la 12 sau 13 ani, pe vremea când părinții mei aveau un aparat de fotografiat Kodak pe film color. Ulterior fotografia a devenit un hobby și am început să fotografiez și cu aparate digitale. Însă fotografia pe film are un farmec aparte.

Mulți tineri au alte preocupări la vârsta lor. Tu citești mult, faci fapte bune, te implici în proiecte. Negociezi cu timpul și pentru alte bucurii? Ce îți bucură sufletul?

Nu mă ocup de toate hobby-urile în același timp. Când eram la job și aveam un program fix de 8 ore, nu mă ocupam așa mult  de fotografie sau istorie. În schimb, în alte perioade a trecut pe primul loc studiul.

Îmi place de asemenea să ies în oraș cu prietenii, să merg pe stadion la meciuri de fotbal cu tata sau cu băieții, îmi place să joc tenis, dar le fac ocazional în timpul liber.

Hai să ne întoarcem la anii copilăriei. Unde ai copilărit și care este cea mai dragă amintire din acea perioadă?

Anii copilăriei au fost foarte frumoși! Vara mergeam la țară, la munte cu bunicii și cu verii mei, de asemenea mergeam și la mare cu părinții. Au fost foarte multe amintiri încântătoare,  îmi amintesc cu drag când eram la munte și jucam fotbal toată ziua, sau mergeam în pădure după lemne.

În schimb, o întâmplare recentă de care îmi amintesc cu drag s-a întâmplat în 2019, când am fost cu Noris Szakács, un prieten bun din facultate, la o conferință în Italia, la Todi. Spre surprinderea noastră, seara când am ajuns la hotelul rezervat din acel oraș mic medieval, nu mai erau locuri de cazare pentru noi. Recepționerul ne-a spus că în oraș avea loc un festival și toate hotelurile erau deja ocupate. Puțin dezamăgiți, am căzut de acord cu Noris că nu era exclus să petrecem o noapte dormind în parc pe o bancă. Totuși, am continuat să mai întrebăm și la alte hoteluri și în final, înainte de a ne retrage în parc, am găsit noaptea târziu, cu noroc o cameră la un hotel, în care cei ce o rezervaseră nu au mai venit.

Ce visai să devii când erai mic?

Am avut mai multe visuri îndrăznețe. De exemplu visam să devin astronom și să studiez stelele. Eram fascinat. Când aveam 9 sau 10 ani mama mi-a cumpărat enciclopedii pentru copii despre univers și chiar un telescop de jucărie.

Ce îți aduci aminte despre băiețelul Tudor? Cum era?

Tudor era un băiețel foarte vesel, care zâmbea mereu. Însă eram foarte curios despre diverse lucruri și puneam mereu întrebări, așa cum fac copiii, despre natură, despre istorie, despre univers. Îmi plăcea să stau și să-i ascult pe cei mari cum povesteau, de obicei tata îmi povestea despre ele.

Ai fost genul de elev preferat al profesorilor, cuminte, receptiv, care absorbea tot?

Nu cred că eram genul de elev preferat, dar într-adevăr era cuminte la școală. Eram receptiv față de profesorii care îmi plăceau, puneam întrebări la istorie, la filosofie, la română. Eram silitor, perseverent, dar nu am avut premiul I niciodată la școală și nici nu țineam neapărat să îl am.

Cu ce valori ai crescut în sânul familiei? Cum te-ai format ca adolescent și cu ce convingeri ai plecat în lume?

Am crescut în valori frumoase și le mulțumesc părinților și bunicilor, care m-au crescut așa. În primul rând am învățat să îi respect pe cei din jurul meu, să îi ajut dacă pot, să am răbdare și bineînțeles să fiu perseverent când îmi doresc să fac ceva important pentru mine.

Ai descoperit tainele istoriei încă din clasele primare. Te-a atras de la vârsta aceea mica?

Când eram în clasele primare atracția pentru istorie a început din joacă. Când eram în vacanță la munte, eu și vărul meu Victor ne jucam de-a Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Războiul de Independență. Ulterior, când am mai crescut mi-au plăcut foarte mult filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, iar părinții mei mi-au susținut constant această pasiune pentru istorie cumpărându-mi enciclopedii și cărți.

Unde este acasă?

Acasă este la Cluj, acasă este în toate locurile copilăriei, la munte, la Craiova (unde locuiesc bunicii mei), la țară, în toate locurile de suflet.

Ce te mai leagă de România? Te mai întorci?

În momentul când scriu aceste rânduri abia aștept să mă întorc la Roma, având în vedere că în perioada pandemiei am întârziat plecarea din România. Deocamdată îmi doresc să studiez în Italia, să fac performanță în domeniul cercetării și ulterior să revin în țară și să împărtășesc experiența și cunoștințele pe care le-am acumulat.

Sunt convins că pot aduce multe contribuții valoroase la cercetarea istoriei din România și îmi doresc să îi ajut pe tineri să își dezvolte curiozitatea față de trecutul țării. În felul acesta cred că putem construi respectul și grija față de valorile și tradițiile noastre, pe care să le lăsăm mai departe moștenire copiilor noștri.

Ce signifianță are Italia pentru tine? Este țara care te-a adoptat?

Italia este țara care mă fascinează. Cultura, arta, istoria ei au un farmec copleșitor, și îmi oferă sentimentul că e imposibil să le cuprind pe de-a întregul, e ca și cum s-ar dilata la infinit.

În Italia am cunoscut oameni extraordinari, de toate vârstele. Sunt deschiși să mă ajute și să îmi ofere ce au mai bun. Cu unii am legat prietenii frumoase.

Pe plan academic, cred că Italia se află la un nivel foarte înalt și îi încurajez pe studenții din România să vină în peninsulă și să studieze, pentru că sunt multe oportunități de burse. Intrând în contact cu o limbă și cu o cultură străină și încercând să te adaptezi ei și noilor exigențe de aici, te ajută să te maturizezi foarte profund.

Cu ce sfat vii către generațiile de acum?

Dacă ar fi să dau un sfat sau o recomandare, ar fi să îi îndemn să-și caute și să își găsească propriile pasiuni și valori. Iar această căutare interioară să fie mereu din pură curiozitate față de ei înșiși.

-Vreau să aflu mai multe, să înțeleg mai bine…. Uneori sunt nesigur pe mine și pe ce anume trebuie să fac. Și-sincer-uneori nu înțeleg bine ce se ascunde în spatele cuvintelor…

Cristian are 16 ani și caută înțelesul vorbelor auzite în jurul lui.

-Ce înseamnă oare ,,în cele din urmă nu ne ridicăm la nivelul scopului stabilit, ci coborâm la nivelul modului nostru de a ne organiza”?

-Expresia acesta poate fi interpretată în mai multe moduri, în funcție de contextul în care este folosită, știi? În general, înseamnă că nu îți atingi întotdeauna potențialul maxim și te mulțumești să acționezi într-un mod limitat sau inadecvat în ceea ce privește atingerea scopurilor tale.

Adică, vezi tu, poate ai obiceiul să nu te străduiești în mod consistent pentru a-ți îndeplini obiectivele sau poate că nu folosești întotdeauna cele mai bune metode și abordări disponibile pentru a-ți organiza și a-ți direcționa eforturile către atingerea scopului tău. În loc să te ridici TU la înălțimea așteptărilor TALE și să acționezi în mod coerent și eficient, te mulțumești cu o abordare mai comodă…

În plus, tot de aici ar fi bine să înțelegi că este important să-ți evaluezi modul de acțiune și să te asiguri că depui eforturile necesare și folosești cele mai potrivite strategii pentru a-ți atinge obiectivele. De asemenea, poate fi o încurajare pentru a-ți depăși limitele și a-ți utiliza în mod eficient resursele și capacitățile pentru a realiza tot ceea ce îți propui.

-Acum parcă lucrurile s-au limpezit!

A doua mea întrebare sună așa: ,,Suntem media oamenilor lângă care stăm… Cum așa? Facem o adunare, apoi o împărțire…și gata?

-Poate că lucrurile sunt puțin mai complexe.

Cuvintele acestea se referă la faptul că adesea suntem influențați și ne împărtășim trăsăturile, comportamentul și valorile cu cei din jurul nostru. Oamenii cu care petrecem timpul și cu care interacționăm regulat au un impact semnificativ asupra vieții noastre și a felului în care ne percepem și acționăm în lume.

Alegerea să petrecem timpul cu anumite persoane și să formăm relații strânse cu ele poate avea o influență puternică asupra felului în care gândim, simțim și acționăm. Ai observat asta?

Dacă ne înconjurăm de oameni pozitivi, motivați și cu o atitudine sănătoasă, este mai mult ca sigur că ne vom manifesta și noi la fel și vom dobândi o viziune optimistă asupra vieții. Pe de altă parte, dacă ne petrecem timpul cu oameni negativi, critici sau pesimiști, este posibil să ne simțim și noi la fel și să adoptăm aceleași atitudini și comportamente. Și asta nu e prea încântător, așa-i?

Aceasta nu înseamnă că suntem doar o reflecție a celor din jurul nostru, dar mediul social în care ne aflăm poate juca un rol semnificativ în dezvoltarea personală și în felul în care ne percepem pe noi înșine. Prin urmare, este important să fim conștienți de influențele pe care le avem în viața noastră și să încercăm să ne înconjurăm de oameni care ne inspiră și ne susțin să devenim cea mai bună versiune a noastră.

Să nu uităm însă că filonul nostru interior este unic, iar experiențele noastre, ceea ce suntem noi, înlăuntru, ne conturează semnificativ.  Nu suntem doar produsul mediului înconjurător, ci și rezultatul propriilor noastre alegeri și eforturi.

-Este prima dată când văd lucrurile așa, spune Cristian.

Și mai am o nedumerire: chiar devenim ceea ce admirăm?

-Se pare că da!

Vezi tu, în timp, oamenii încep să-și modeleze comportamentul, valorile și caracteristicile în funcție de persoanele sau lucrurile pe care le admiră cel mai mult. Noi învățăm și ne dezvoltăm prin intermediul modelelor noastre și prin aspirația de a fi ca ei.

Când admirăm pe cineva, observăm și apreciem calitățile atitudinea, succesul lor. Și gândul ne zboară: să fim asemeni lor! Putem încerca să învățăm și să ne dezvoltăm într-un anumit domeniu sau să adoptăm valorile și principiile care ne atrag la acea persoană sau acel lucru pe care îl admirăm.

Admirăm; și atunci ne creștem potențialul de a ne atinge obiectivele personale. Este important să alegem modele care sunt autentice și sănătoase, care să ne inspire. Să nu ne uită unicitatea și să știm că putem folosi exemplele pe care le admirăm pentru a ne ghida, dar fără a ne pierde identitatea sau autenticitatea noastră.

În cele din urmă, când spunem că devenim ceea ce admirăm nu înseamnă că vom deveni o copie exactă a persoanelor sau lucrurilor pe care le admirăm, ci mai degrabă înseamnă că putem învăța din exemplul lor și ne putem îmbunătăți pe noi înșine pe baza acestor învățăminte.

– Ei, asta numesc eu discuție de calitate!

Cristian are 16 ani și este mulțumit. Și ca el sunt mulți adolescenți ce doresc să afle și să povestească. Fii acolo, lângă ei. Poți face diferența!

Sistemul educațional este mult mai bogat odată cu implicarea nefragmentată a educatoarei Florentina Romanescu. Dascăl premiat Merito în acest an școlar, formează caractere frumoase și își asumă responsabilitatea cu inima deschisă față de cele mai nobile suflete, copiii.

De peste trei decenii se află printre ei. În mijlocul lor, crede că tărie că se simte cel mai bine. Se menține vie datorită profesiei alese. Ceea ce face reprezintă motorul unei vieți încărcate doar cu gânduri senine și pozitive. Găsește zilnic resurse pentru a contribui la o viață cât mai calitativă a copiilor. Se îngrijește cu dragoste de ei, îi educă cu blândețe și-i învață să transforme bucuriile mici în bucurii mari pentru sufletul lor. Să o cunoaștem!

Să facem un exercițiu: cum e Florentina-omul? Cum e Florentina-omul de la catedră?

Florentina – omul este sensibilă, emotivă, uneori anxioasă, energică, dornică de perfecționare, punctuală, repezită, protectoare, generoasă, sinceră și cu  o mare încredere în oameni.

Florentina – omul de la catedră (în Step nu există catedră, totul este de la egal la egal), educatoarea este curioasă, neliniștită, este tot timpul în căutare de idei de a face lucrurile  interesante pentru copii, nu aleargă după  hârtii, diplome, lucrează în echipă, tratează cu respect copiii și părinții și pe fiecare membru al grădiniței, se frământă pentru fiecare copil, spune îmi pare rău, își ține promisiunile făcute.\

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs.?

Eu am crescut într-o familie de oameni simpli care cumpărau cărți (cele bune care se obțineau greu) și nu mi-a lipsit nicio carte în toți anii de școală. Adormeam, mică fiind, pe poezia lui  George Coșbuc, ,,Mama” pe care mi-o recita tata și pe care nu am uitat-o nici astăzi. (Care Floruța să ți-o spun, zicea tata! Și George nu mai vine, răspundeam eu!)

Am plecat cu respectul pentru muncă și profesie, m-au educat să fiu un om responsabil și corect, mi-au zis că totul se obține prin muncă și eu am văzut pe pielea mea acest lucru;  tot ceea ce am obținut a fost cu efort, nopți nedormite și muncit peste program.

De unde pasiunea și dragostea sinceră pentru copii?

Sunt copil unic și toată copilăria mea am tânjit după un frate sau o soră, îmi plăcea să am grijă de verișorii mai mici, finii și copiii de pe stradă, am suferit chiar dacă am fost înconjurată de dragostea și atenția tuturor, îmi lipsea  cu cine să vorbesc, să  mă consult,  să fac șotii, nu că n-aș fi făcut, dar cred că au alt farmec în doi. Și acum îmi este greu…

La școală, în vacanțe, îmi făceam cataloage și ascultam și puneam note. Eram fascinată de doamna mea învățătoare, Valentina Buzoi, eram prima  ei generație și știam că a fost șefă de promoție. Mi-am iubit dascălii, doamna mea educatoare cu care am avut ocazia să fim colege, nu de grădiniță, a venit în grupa mea și le povestea copiilor mei cum am fost eu, stăteau toți cu ochii mari și atenți fascinați de ceea ce povestea despre doamna lor când a fost la grădiniță.

Ce se visa să devină micuța Florentina? Cât de des vă închipuiați că sunteți în fața copiilor și le predați, ori le citeați povești?

Am frânturi de amintiri din copilăria timpurie, dar știu sigur că îmi doream tare mult o profesie legată de copii și cărți. De citit, exersam în fața păpușilor și cu cei mai mici cu care mă jucam.

Ce fel de copilărie ați avut? Sunteți singura din familie care a ales meseria aceasta?

Am avut o copilărie  senină și lipsită de grijă cu părinți implicați care aveau încredere în mine. Părinții mei proveneau din familii numeroase, șase, respectiv opt frați, poate, și de aceea au ales să fiu doar eu. Și-au ajutat frații să își termine școlile, în casă eram mereu cu o mătușă sau un unchi care trebuiau să mă ia de la creșă, cămin,  atunci când nu puteau ai mei și eram tare răsfățată, dar ascultătoare de altfel. Am o singură mătușă, sora mamei care a fost educatoare și cu care, la începutul carierei mele, mă consultam și o fac și acum, când vorbim la telefon,  o vedeam cum își  pregătea  materialele, cum învăța pentru examene. Mi se părea fascinantă munca ei, era educatoare într-un sat și îmi plăcea atmosfera unei grădinițe cu toate lucrurile în miniatură.

Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la începuturile carierei?  

Primul meu de învățâmânt a fost la o casă de copii, Casa de Copii cu Deficiențe, unde plângeam în fiecare zi când vedeam copiii aceea neajutorați, ai nimănui, veșnic flămânzi cu nasul murdar, tunși zero și pictați cu albastru de metil peste tot. M-am îndrăgostit iremediabil de un pici blond cu ochi albaștri, ca un înger, Cristian, căruia i-am oferit toată grija și iubirea mea. Îl aduceam acasă, îl vizitam la spital, căci în urma unei neglijențe, a fost opărit de o infirmieră. Îi spuneau ,,Mototolul lui d-na Flori.” Acolo am înțeles că nu poți face această profesie dacă nu iubești copiii, era atâta nevoie de iubire acolo și  personalului nedidactic îi lipsea acest lucru. Am avut sentimentul acela de  durere și neputință, la vremea aceea, că nu am putut schimba mentalitatea celor care lucrau acolo. Eu și colege mele educatoare, cât am lucrat acolo, le-am oferit toată  dragostea .

Din ce an vă aflați printre copii?

Din anul 1990.

Ce înseamnă a fi educator? Ce înseamnă să fii educator Stepy By Step?

Pentru mine, a fi educatoare, este o bucurie, este cea mai nobilă profesie din lume. Nu cred că te poți încărca cu energie, tinerețe, frumusețe decât în mijlocul copiilor. Chiar dacă te simți stors de energie, dar nu din cauza lor, ci a comisiilor, hârtiilor care, după umila mea părere, au fost introduse pentru a ne bloca creativitatea.  Eu așa simt.  Copiii sunt cei care te împing să înveți zi de zi. Pentru că ei au o mulțime de întrebări care așteaptă răspuns. Ce înseamnă…. ? mi se pune întrebarea aceasta zilnic.

Să fiu educatoare Step by Step a fost o alegere. Mi-a plăcut tare când am vizitat această grădiniță. Veneam după ani și ani de învățământ tradițional, unde nu m-aș mai întoarce niciodată. O educatoare step by step respectă diversitatea, face  individualizare și promovează principiile democratice în educația copiilor. Copiii nu sunt puși în situația de a concura, jocurile sunt de cooperare, evaluarea  este continuă, copilul învață prin descoperire și interacționează mult cu mediul, iar familia și comunitatea sunt încurajate să fie parte din acest proces. Consider că relația cu părintele este cea mai importantă și ne diferențiază de tradițional. Părintele este partenerul nostru egal în educație și participă la activități ca voluntar, în sala de grupă, este prezent la venirea și plecarea copilului. Întâlnirile cu părinții sunt interactive și au tematici diverse.

Care este povestea Step by Step? Cum ați ajuns să fiți unul dintre pedagogii care implementează această metodă? Povestiți-mi în câteva idei despre perfecționarea dvs. pe această alternativă educațională.

Totul a început în anul 2004, pe când lucram la Grădinița Armatei din Tulcea, ca educatoare, apoi ca director și care în urma reorganizării, a restructurării armatei s-a  considerat că trebuie desființate niște funcții și au ales grădinița care avea foarte mulți copii pentru două grupe. Probabil, a fost inspectoratul  școlar  care nu a dorit să ne preia și așa s-a distrus o unitate de învățământ. A fost o suferință pentru mine, dar și un pas înainte în activitatea mea.

M-am trezit pe 4 octombrie, după începerea anului școlar, în aer. Sigur că loc liber era la o creșă ce aparținea atunci de Grădinița cu PP nr. 3 Step by Step. Așa am început călătoria cunoașterii acestei alternative educaționale. Eram fascinată de grădiniță, de mediul educațional, de cadrele didactice, de atmosfera caldă și primitoare, de munca de echipă.  Am urmat  toate module de formare cu oameni de excepție ai Centrului Step by Step: doamna director executiv – Carmen Lică, Ioana Herseni, Carmen Anghelescu, Cristiana Boca, dar și colege formatoare din grădinița model de training din vremea aceea: doamna director Ana Pantea, Marilena Peiciu, Ghenciu Agafia, Caramilea Elisabeta, Porfiriu Daniela.

După ce am urmat modulele de step, am participat la concursul de titularizare și din anul 2007 sunt profesor  titular în această grădiniță.

Preșcolarii cresc armonios și în echilibru alături de dvs. sub îndrumarea Step by Step. De ce să se îndrepte părinții către această alternativă?

Așa înclin să cred, mă onorează și mă obligă acest lucru. Mi s-a confirmat încă o dată că mă iubesc copiii, părinții mă respectă și că facem o echipă bună împreună. Părinții caută omul din instituție, nu instituția în sine, pe de o parte.

Pe de altă parte, suntem o grădiniță cu tradiție, cu valori cu rezultate deosebite, în centrul orașului, cu o curte generoasă cu clase frumoase, cu o echipă de oameni care sunt într-o formare profesională continuă și care tratează părinții ca parteneri egali în educație. Părinții vorbesc în parc despre ceea ce se întâmplă la grădiniță și compară. Dacă au avut un copil, îl aduc aduc și pe al doilea, al treilea, chiar vin cu prieteni, rude. Am impresia că toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Rezultatele copiilor din grădinița noastră, la ciclul primar și gimnazial, ne situează pe primele locuri.

Pe ce principii se bazează această alternativă? Cu ce este diferit sistemul acesta față de cel tradițional?

Educația individualizată.  În alternativa Step by Step cadrele didactice caută să se asigure că orice copil achiziționează și dezvoltă aptitudini fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale și practice pentru a participa la o societate democratică.

Cooperarea și colaborarea au drept scop verificarea demersurilor și experiențelor individuale de descoperire a lumii și valorizarea lor. Predarea este orientată în funcție de necesitățile copilului. Învățărea se produce prin descoperire, acceptându-se și încurajându-se moduri personale de-a înainta în formarea deprinderilor și în cunoaștere (exemple: scrisul cu mâna stângă, moduri individuale de exprimare și cunoaștere, încurajarea experimentelor de descoperire, etc)

În alternativa Step by Step, învățarea se face în ritmul propriu al copilului. Când e vorba de ritmul de dezvoltare al copiilor, este esențială respectarea stadiului individual al dezvoltării fiecărui copil, al atenției de care e capabil fiecare copil pentru achiziția corectă, și înțelegerea completă a sarcinilor și a modalităților de rezolvare a lor.

Individualizarea este facilitată și de organizarea clasei în centre de activitate. Step by Step îl încurajează pe copil a învăța și a înțelege.

Centrele de activitate

Organizarea sălii de grupă sau clasă Step by Step este un element esențial în individualizarea educației. Copiii învață în Centre de activitate – zone delimitate ale sălii, dotate cu material didactic specific fiecărei activități, în care un număr mic de copii rezolvă, individual sau în grup, sarcini adecvate nivelului lor de dezvoltare. Într-o clasă, există un centru de Alfabetizare / de Știință, de Matematică, de Artă (și centru de Audiții) de Construcții, Nisip și apă. Există aici un ,,Scaun al Autorului” pe care fiecare copil devine personajul principal, locul de unde își prezintă ideile și rezultatele și, apoi, le discută cu ceilalți, primind observațiile și sugestiile acestora.

Participarea părinților

Alternativa Step by Step consideră părinții ca primii educatori  ai copilului, parte din procesul de învățare. Părinții sunt invitați să participe efectiv la grupă, la procesul de educație în colaborare cu cadrul didactic. Prezența unui părinte un fapt firesc, nici festiv, nici perturbator. Proiectele tematice în care un părinte aduce elemente din sfera lui de activitate îl transformă în personaj principal în educație.  Învâțământul tradițional desparte principial educația școlară de cea din familie, părinții fiind simpli supraveghetori ai îndeplinirii lecțiilor și se comunică doar rezultatele unor evaluări – adesea din perspectivă unilaterală.

Formarea continuă

Centrul Step by Step oferă periodic sesiuni de formare și perfecționare pentru cei implicați în acest proces: în primul rând, cadrelor didactice, dar și directorilor, inspectorilor și părinților. Centrul Step by Step acordă asistență tehnică permanentă școlilor, cadrelor didactice și părinților din alternativa Step by Step.

Învață altceva copilul față decât ar învăța într-o clasă obișnuită?

Urmăm  aceeași programă, doar că diferența constă în metoda de formare a acestora care derivă din principiile Step by Step. Cu toate că stilul de lucru într-o clasă Step by Step pare mai tolerant, democratic  având în centru motivarea copilului pentru descoperire, cultivarea responsabilității personale și a capacității de-a decide, insuflăm valori copiilor ca: încrederea în sine și încrederea în propriul talent, curiozitatea, ascultarea, gândirea critică, expresia de sine, creativitatea, respectarea diversității, bucuria și responsabilitatea.

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut și copiilor?

Fiecărei generații în parte, le-am transmis cu sufletul, ochii și brațele, cât sunt de importanți pentru mine, la momentul respectiv. I-am iubit ca pe copilul meu, mai mult timp am petrecut cu ei, decât cu fiul meu, chiar și numele – l-am ales după unul dintre copii. Fiecare are loc lui în inima mea și chiar dacă m-au uitat, (primele generații, poate,  dar nu contează, eu îmi aduc aminte de fiecare, le mai țin minte și numele în proporție de 80%, și anul. Știu că au crescut frumos, sunt mândră de ei, sper să fi contribuit și eu la formarea lor ca oameni și le mulțumesc pentru toți acești ani. Ei m-au ales să le fiu educatoare, am crescut și am învățat împreună, m-au provocat să fiu mai bună ca ieri și să mă schimb eu cu fiecare generație.

,,Aș vrea să nu uite să viseze, să nu renunțe de la primul obstacol, să își  asculte inima și să își  facă  părinții, mândri de ei… Dar cel mai important este ca ei să fie mândri de realizările lor, convinși că au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a reuși, că au fost și sunt corecți, inimoși și buni pentru a aduce o schimbare în bine în lume.

Mulțumesc, copiii mei, pentru momentele speciale petrecute împreună, pentru surprizele făcute, pentru că m-ați lăsat să intru în mintea și în sufletul vostru, pentru că am copilărit alături de voi, am râs, am plâns, ne-am susținut, ne-am încurajat, ne-am jucat, am descoperit, am învățat, am evoluat!”

Supranumită „Pasărea Măiastră a muzicii românești”, „Edith Piaf a României”, „marea doamnă a milenarului cântec românesc” ori „Privighetoarea cântecului popular românesc”, Maria Tănase a reprezentat un fenomen excepțional în muzica românească. S-a născut la 25 septembrie 1913, în mahalaua Cărămidarilor din București. Tatăl său, Ion Coandă Tănase era florar și, de asemenea, un talentat artist – cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică și oferea interpretelor buchete de flori culese din propria grădină. Prima dată, Maria Tănase apare pe o scenă în anul 1921, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a școlii primare pe care o urma. În anul 1930 se angajează casieriță la un birt, unde obișnuia să și cânte și unde este descoperită de publicistul și regizorul de teatru Sandu Eliad, care avea să o introducă în lumea literar-artistică a orașului. Patru ani mai târziu, se angajează la Teatrul „Cărăbuș”, condus de Constantin Tănase, unde îl întâlnește pe folcloristul Harry Brauner. În toamna aceluiași an, 1934, este prezentată lui Constantin Brăiloiu, care-i recunoaște marele talent și care îi sugerează să se inspire, pentru repertoriu, din Arhiva de folclor pe care el o înființase. Tot în 1934, dramaturgul Tudor Mușatescu o recomandă unui bun prieten care deținea o “fabrică de discuri”, unde imprimă Romanța Mansardei, care devine șlagăr. Au urmat, apoi înregistrări la reprezentanțele bucureștene ale studiourilor „Tomis” și „Columbia” din Viena.

În anul 1935, a urmat Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu împreună cu care juca pe scena Teatrului Municipal. Un an mai târziu, imprimă cântecele populare „Cine iubește și lasă” și „M-am jurat de mii de ori”, acompaniată de taraful „Costică Vraciu” din Gorj, iar în februarie 1938, are loc debutul său radiofonic. În cadrul emisiunii „Ora satului”, a cântat, live, un program de cântece românești precum „M-am jurat de mii de ori”, „Șapte săptămâni din post”, „Ce-i mai dulce ca alvița”, „Cine iubește și lasă”, „Geaba mă mai duc acasă”, „Mărie și Mărioară”, „Țigăneasca”, „Când o fi la moartea mea”. În același an, în august, artista susține un recital la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte – la jubileul de 30 de ani – , unde prestația sa artistică de excepție îl determină pe istoricul Nicolae Iorga să o numească „Pasărea măiastră”.

În anii ’30 – ’40, cânta, pe onorarii fabuloase, în faimosul restaurant „Luxandra” și în cârciumi celebre, precum „Café  Wilson”, „Capșa”, „Luther”, „Parcul ARO”, „Continental”, „Hanul lui Manuc” sau „Neptun” – locul preferat al unor celebrități ale lumii literare precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat. În 1938 este angajată la Teatrul „Alhambra”, iar în septembrie lansează cântecele de mare succes „Mi-am pus busuioc în păr” și „Habar n-ai tu”, compuse de Ion Vasilescu.

Anul 1938 îi aduce Mariei Tănase, în vârstă de 25 de ani, și o fascinantă poveste de iubire cu marele sculptor Constantin Brâncuși, care avea la acea vreme 62 de ani. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Brâncuși îî declara: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „.Povestea de dragoste a celor doi s-a încheiat după un an, dar artistul a rămas marea iubire a vieții ei. În anul 1957, când Brâncuși a murit, Maria Tănase a dorit să ridice în memoria lui o școală de muzică folclorică la Târgu Jiu, însă în cele din urmă acest lucru nu s-a materializat. În 1939, americanul Ben Smith, supranumit regele aluminiului, o cere în căsătorie și îi propune să meargă cu el în SUA. A ajuns doar până în Italia, apoi s-a răzgândit. Maria Tănase a avut, de-a lungul existenței, mai multe iubiri pătimașe, începând cu dragostea din adolescență pentru un medic cu care a rămas însărcinată, dar și dragostea pentru un spion francez, pentru care și-a vândut averea ca să-l scape de închisoare sau căsătoria cu Clery Sachelarie, un fost moșier și magistrat, cu 13 ani mai în vârstă și care avea să-i tolereze absolut toate capriciile.

În vremea legionarilor (octombrie 1940 – ianuarie 1941), Maria Tănase devine indezirabilă. Garda de Fier îi interzice apariția pe scenă și distruge înregistrările ei de gramofon. Din fericire, artista revine pe scenă în anul 1941, cu un concert de succes în Turcia. În anii războiului, Maria Tănase participă, alături de mari artiști precum George Enescu, George Vraca sau Constantin Tănase, la spectacole organizate pentru răniți sau la unitățile militare.

În ianuarie 1944, debutează în opereta „Mascota”, de Edmond Audran, alături de tenorul Ion Dacian, apoi are apariții în roluri principale și în piese montate la Teatrul Municipal, cum sunt „Cadavrul viu”, de Lev Tolstoi, „Nana”, de Émile Zola sau „Opera de trei parale”, a lui Bertolt Brecht. Apare, apoi, și la Ateneu, în montarea „Axel la porțile raiului”, de Paul Morgan și Adolf Schültze pe muzica lui Ralph Benatzky. În anul 1952, Maria Tănase profesează la noua catedră de cânt popular, la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în anul 1955 este laureată a Premiului de Stat, iar doi ani mai târziu primește titlul de Artist Emerit. În decembrie 1957 este distribuită în coproducția româno-franceză „Ciulinii Bărăganului”, după romanul lui Panait Istrati. Între 1953 și 1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puțin de 24 de albume, din care patru în limba franceză. În anul 1959, Maria susținea ultimul ei turneu peste hotare, în Bulgaria.

Nu a putut avea copii – în anul 1929, când se îndrăgostise de un medic a rămas însărcinată, însă acesta a ajutat-o să întrerupă sarcina, iar intervenția i-a răpit posibilitatea de a avea copii. Mai mult chiar, după finalul primei relații nefericite de dragoste s-a apucat și de fumat, un viciu care avea să-și spună cuvântul în mod dramatic. La începutul primăverii lui 1963, aflată în turneu cu “Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i se face rău pe scenă, iar după analize se descoperă că suferă de cancer pulmonar. Pe 2 mai ajunge la București, fiind internată de urgență și moare pe 22 iunie 1963, la Spitalul Fundeni. Corpul neînsuflețit al artistei a fost depus la Teatrul de Revistă, s-a instituit zi de doliu național, și a fost condusă pe ultimul său drum, spre Cimitirul Bellu, de sute de mii de oameni care o admirau. A fost premiată post-mortem la Académie Charles-Cros de la Paris, în anul 1965, cu Grand Prix du Disque. Începând cu anul 1969, la Craiova are loc Festivalul-Concurs Național al interpreților cântecului popular românesc „Maria Tănase”, ca un omagiu adus marii cântărețe.

Sursa bibliografica:https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/muzica-dans-arte/portret-maria-tanase-un-fenomen-unic-in-muzica-romaneasca-debutul-la-radio-si-dragostea-pentru-brancusi-repere-ale-unei-existente-fascinante-id4122.html

Să purcedem în a doua parte către formele exterioare diferite prin care Tradiția se exprimă:

Sfânta Scriptură

Biblia și Biserica.

Biserica Creștină este o Biserică a Scripturii: Ortodoxia crede acest lucru la fel de ferm, dacă nu mai ferm ca Protestantismul. Biblia este exprimarea supremă a revelației lui Dumnezeu către om, iar creștinii trebuie întotdeauna să fie „Oameni ai Scripturii”. Dar dacă toți creștinii sunt Oameni ai Scripturii, atunci și Biblia este Scriptura Oamenilor; ea nu trebuie recomandată drept ceva făurit de Biserica, ci ca ceea ce trăiește și este înțeles în interiorul Bisericii (de aceea, nu trebuie Scriptura și Tradiția să fie separate). Căci din Biserică, Biblia își derivă finalmente autoritatea sa, pentru că Biserica a fost cea care a hotărât dintru început care cărți să facă parte din Sfânta Scriptură; și doar singură Biserica este cea care poate interpreta Sfânta Scriptură cu autoritate. Multe sunt fragmentele din Biblie care ele însele sunt departe de a fi clare, iar cititorul individual, oricât de sincer ar fi el în intențiile sale, se află în pericol de a cădea în eroare dacă va da crezare propriei sale interpretări. „Înțelegi ceea ce citești?” întreba Filip pe eunucul etiopian; iar eunucul a răspuns: „Cum pot eu ști, de nu mă va ghida cineva?” (Fapte 8,30). Ortodocșii, atunci când citesc Scriptura, acceptă călăuza Bisericii. Când sunt primiți în Biserica Ortodoxă, cel convertit promite: „Voi accepta și înțelege Sfânta Scriptură în concordanță cu interpretarea care a fost și este păstrată de Sfânta Sobornicească Biserică Ortodoxă a Răsăritului, a noastră Mamă” (despre Biblie și Biserică, vezi mai ales Dositei, Mărturisire, Tratatul al II-lea).

Textul Bibliei:

Critică biblică. Biserica Ortodoxă are același Nou Testament ca restul creștinătății. Ca autoritate textuală pentru Vechiul Testament, ea folosește traducerea din Greaca Veche a Septuagintei. Atunci când aceasta diferă de originalul ebraic (lucru care se întâmplă destul de des), ortodocșii consideră că schimbările din Septuagintă au fost făcute sub inspirația Duhului Sfânt, și vor fi acceptate drept o parte a revelației continue a lui Dumnezeu. Cel mai bun exemplu în acest sens este fragmentul de la Isaia 6,14 – unde versiunea ebraică spune „o femeie tânără va lua în pântec și va naște fiu”, iar Septuaginta traduce „Fecioara va lua în pântec și va naște”. Noul Testament urmează textului Septuagintei (Matei 1, 23).

Versiunea ebraică a Vechiului Testament conține treizeci și nouă de cărți. Septuaginta conține alte zece cărți, care nu sunt prezente în versiunea ebraică, cunoscute în Biserica Ortodoxă drept „Cărți Deutero-Canonice” (3 Ezdra, Tobit, Iudit; 1, 2 și 3 Macabei; Înțelepciunea lui Solomon, Ecclesiast; Baruh; Epistola lui Ieremia. În Occident, aceste cărți deseori sunt numite „Apocrife”). Acestea au fost declarate de Sinodul de la Iași (1642) și Ierusalim (1672) a fi „părți autentice ale Scripturii”; majoritatea comentatorilor ortodocși din ziua de astăzi, însă, urmând opinia lui Atanasie și Ieronim, consideră că aceste cărți deutero-canonice, deși parte a Biblie, nu se bucură de aceeași autoritate ca celelalte cărți ale Vechiului Testament.

Creștinismul, dacă este adevărat, nu are de ce se teme în a realiza o critică onestă. Ortodoxia, deși prezintă Biserica drept interpretul cu cea mai mare autoritate asupra Scripturii, nu interzice studiul istoric și critic al Bibliei, deși până acum, criticii ortodocși nu au fost proeminenți în acest areal de studiu.

Sfânta Scriptură în cult.

Deseori se consideră că ortodocșii acordă mai puțină importanță decât frații lor occidentali textului Scripturii. Însă, în fapt, Sfânta Scriptură este citită în mod constant pe parcursul slujbelor ortodoxe: în timpul Utreniei și a Vecerniei întreaga Psaltire este recitată în fiecare săptămână, iar în timpul Postului Mare, de două ori (aceasta este canonul așezat în cărțile de cult. În practică, în bisericile parohiale obișnuite, Utrenia și Vecernia nu se săvârșesc zilnic, ci numai la sfârșit de săptămână și de sărbători; și chiar și atunci, din păcate, fragmentele alese din Psaltire sunt de multe ori abreviate, sau (chiar mai rău) omise complet). Învățăturile din Vechiul Testament (de multe ori, trei la număr) se recită la Vecernia din ajunul marilor sărbători; citirea Sfintei Scripturi reprezintă momentul cel mai înalt al Utreniei Duminicilor și a sărbătorilor; la Liturghie, un anumit fragment evanghelic este atribuit pentru fiecare zi a anului, astfel încât întreg Noul Testament (cu excepția Apocalipsei lui Ioan) este citit la slujba euharistiei. Acum slobozește se cântă la Vecernie; alte cântări veho-testamentare, precum Măririle și Mărește suflete al meu, se cântă la Utrenie; Rugăciunea Domnească este citită în cadrul fiecărei slujbe. În afara acest fragmente specifice din Scriptură, întregul text al slujbei abundă în limbaj biblic și s-a calculat că Liturghia conține 98 de citări din Vechiul Testament și 114 din Noul Testament (P. Evdokimov, L’Orthodoxie, 241, nota 96).

Ortodoxia consideră că Biblia este icoana vorbită a lui Hristos, Sinodul VII Ecumenic hotărând că Sfintele Icoane și Cărțile Evangheliile ar trebui cinstite în același fel. În fiecare biserică, Evanghelia are un loc de onoare în altar; ea este purtată în procesiune în cadrul Liturghiei și a Utreniei în Duminici și de sărbători; cei credincioși o sărută și se închină ei. Acesta este respectul cu care Biserica Ortodoxă cinstește Cuvântul lui Dumnezeu.

Cele Șapte Sinoade Ecumenice: Crezul

Definițiile doctrinare ale unui  Sinod Ecumenic sunt infailibile. Astfel, în ochii Bisericii Ortodoxe, aceste mărturisiri de credință așezate de cele Șapte Sinoade posedă, alături de Biblie, o autoritate irevocabilă și supremă.

Cea mai importantă dintre toate mărturisirile ecumenice este Crezul Niceo-Constantinopolitan, care este citit, sau cântat, în cadrul fiecărei sărbători a Euharistiei, și, de asemenea, zilnic, la Miezonoptică și la ceasuri. Celelalte două Crezuri uzitate de către occident, Crezul Apostolic și Crezul Atanasian, nu posedă aceeași autoritate ca cel Nicean, fiindcă acestea nu au fost proclamate de un Sinod Ecumenic. Ortodocșii cinstesc Crezul Apostolic drept o veche mărturisire de credință, și acceptă învățăturile sale; dar el reprezintă doar un Crez Baptismal local occidental, care nu este utilizat vreodată în cultul ortodox, ci este uneori tipărit (fără filioque) în ceaslov (Cartea Ceasurilor).

Sinoade Târzii

Formularea doctrinei ortodoxe, așa cum am văzut, nu a încetat cu cele Șapte Sinoade Ecumenice. Din 787 au existat două mari căi prin care Biserica și-a exprimat gândirea sa: a) definițiile Sinoadelor Locale (prin care ne referim la sinoadele la care au luat parte membri ai unei sau mai multor Biserici, fără a avea pretenția de a reprezenta Biserica Ortodoxă Catolică-Universală, ca un întreg) și b) epistolele sau mărturisirile de credință redactate de episcopi în parte. În timp ce deciziile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice sunt infailibile, cele ale Sinoadelor Locale, sau ale unui episcop, în parte, sunt întotdeauna supuse erorii; dar, dacă asemenea decizii sunt acceptate de către restul Bisericii, atunci ele își dobândesc autoritatea lor ecumenică (adică, autoritatea universală, similară celei posedate de mărturisirile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice). Deciziile doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice nu pot fi revizuite, sau corectate, ci trebuie acceptate in toto – în totalitate; însă, Biserica, deseori, a fost selectivă în tratarea anumitor acte ale Sinoadelor Locale: în cazul sinoadelor ce aparțin sec. XVII, hotărârile de credință au fost, în parte, acceptate de către întreaga Biserică Ortodoxă, însă, pe de altă parte, unele au fost așezate deoparte, sau corectate.

Următoarele sunt principalele hotărâri doctrinare ortodoxe din 787:

1. Epistola Enciclică a Sfântului Fotie (867).
2. Prima Epistolă a lui Mihail Cerularie către Petru al Antiohiei (1054).
3. Deciziile Sinoadelor Constantinopolitene din 1341 și 1351 asupra controversei isihaste.
4. Epistola Enciclică a Sfântului Marcu de Efes (1440-1441).
5. Mărturisirea de credință a lui Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului (1455-1456).
6. Răspunsurile lui Ieremia al II-lea către Luterani (1573-1581).
7. Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopoulos (1625).
8. Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în forma sa revizuită (conform Sinodului de la Iași, 1642).
9. Mărturisirea lui Dositei (conform Sinodului de la Ierusalim, 1672).
10. Răspunsurile Patriarhilor Ortodocși către Non-Jurori (1718, 1723).
11. Răspunsul Patriarhilor Ortodocși către Papa Pius al IX-lea (1848).
12. Răspunsul Sinodului Constantinopolitean către Papa Leo al XIII-lea (1895).
13. Epistolele Enciclice ale Patriarhiei de Constantinopol asupra unității creștine și asupra „Mișcării Ecumenice” (1920-1952).

Aceste documente – mai ales punctele 5-9 – sunt uneori numite „Cărți Simbolice” ale Bisericii Ortodoxe, dar mulți cercetători ortodocși de astăzi consideră această denumire ca fiind nefastă, evitând utilizarea ei.

Sfinții Părinți

Definițiile Sinoadelor trebuie studiate într-un context mai larg de către Părinți. Dar, ca în cazul Sinoadelor Locale, la fel și în cazul Sfinților Părinți, judecata Bisericii este selectivă: anumiți scriitori au căzut, la o anumită vreme, în erori și, în alte momente, se contrazic reciproc. Grâul patristic trebuie distins de neghina patristică. Creștinul ortodox nu trebuie doar să cunoască și să citeze Părinții, ci trebuie să intre și în duhul Părinților și să dobândească „gândirea patristică”. El trebuie să trateze Sfinții Părinți nu numai ca niște relicve ale trecutului, ci ca pe niște martori vii și contemporani.

Biserica Ortodoxă nu a încercat vreodată să definească exact care sunt exact Sfinții Părinți, cu atât mai puțin, să îi clasifice într-o ordine pe baza importanței. Dar, Ea face o deosebită reverență scriitorilor de secol patru, și în special înaintea celor pe care îi numește „cei Trei Mari Ierarhi”,  Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare și Ioan Hrisostom. În ochii ortodoxiei, „veacul Părinților” nu s-a sfârșit odată cu secolul al cincilea, căci mulți scriitori târzii sunt, de asemenea, numiți „Părinți” – Maxim, Ioan Damaschinul, Teodor Studitul, Simeon, Noul Teolog, Grigorie Palama, Marc al Efesului. Într-adevăr, este periculos să privim „Sfinții Părinți” drept un ciclu de scrieri aparținând în întregime trecutului, deoarece, ce ar opri propriul nostru veac să dea naștere unui nou Vasile sau Atanasie? A susține că nu mai pot exista Părinți înseamnă a sugera că Sfântul Duh s-a depărtat de Biserică.

Liturghia

Biserica Ortodoxă nu se definește într-o așa mare măsură prin formularea definițiilor formale dogmatice, asemenea Bisericii Romano-Catolice. Dar, ar fi complet fals să concluzionăm că dacă unele credințe nu au fost vreodată în mod specific proclamate drept dogme de către ortodoxie, ele nu pot fi parte ale Tradiției Ortodoxe, ci abia alcătuiesc o opinie privată. Anumite doctrine, care nu au fost vreodată definite formal, sunt păstrate de către Biserică cu o convingere lăuntrică de netăgăduit, printr-o unanimitate de nestăvilit, care păstrează aceeași greutate asemenea formulării explicite. „Unele lucruri le avem din învățăturile scrise”, spune Sfântul Vasile, „altele, le-am primit din Tradiția Apostolică cea înmânată nouă în taină; iar ambele au aceeași putere pentru credincios” (Despre Duhul Sfânt, 2(66)).

Tradiția lăuntrică „dată nouă în taină” este păstrată, mai presus de toate, în actul cultic al Bisericii. Lex orandi lex credendi: credința omului se exprimă în rugăciune. Ortodoxia a formulat puține definiții explicite asupra Euharistiei și a Sfintelor Taine, asupra lumii de apoi, asupra Maicii Domnului, sfinților și a celor credincioși, care au părăsit lumea aceasta: credința ortodoxă cu privire la aceste puncte se păstrează mai ales în rugăciunile și imnele utilizate în slujbele ortodoxe. Nici măcar cuvintele ce alcătuiesc slujbele nu sunt parte a Tradiției; diferitele gesturi și acțiuni – cufundarea în apele botezului, diferitele miruiri, semnul crucii, ș.a.m.d. – toate au o semnificație specială, toate exprimă într-o formă simbolică, sau dramatică, adevărurile de credință.

Dreptul Canonic

În afara definițiilor doctrinare, Sinoadele Ecumenice au trasat anumite Canoane, ce au de a face cu organizarea și disciplina Ei; alte Canoane, au fost făcute de Sinoade Locale și de către episcopi, în parte. Teodor Balsamon, Zonaras, și alți scriitori bizantini au compilat colecțiile de canoane, aducând explicații și comentarii. Comentariul standard modern grecesc, Pidalionul (Cârma Corabiei), care a fost publicat la 1800, reprezintă lucrarea sfântului neobosit, Nicodim Aghioritul.

Dreptul Canonic al Bisericii Ortodoxe a fost foarte puțin studiat în vest, și, ca rezultat, unii scriitori apuseni uneori cad în diferite greșeli atunci când se referă la Ortodoxie drept o organizație care, practic, nu prezintă reglementări exterioare. Din contră, viața ortodoxiei implică numeroase reguli, de multe ori, de mare strictețe și rigoare. Trebuie să mărturisim, însă, că în zilele noastre, multe din aceste canoane sunt foarte dificil, dacă nu imposibil, de aplicat, nemaifiind în mare parte utilizate. Când și dacă un nou Sinod General al Bisericii se va reuni, una dintre sarcinile sale va fi revizuirea și clarificarea Dreptului Canonic.

Definițiile doctrinare ale Sinoadelor posedă o validitate absolută și de nealterat pe care Canoanele nu o pot pretinde; căci definițiile doctrinare au de a face cu adevărurile eterne, pe când Canoanele, cu viața pământească a Bisericii, unde condițiile se schimbă în mod constant și situațiile individuale variază în mod infinit. Cu toate acestea, între Canoane și dogmele Bisericii există o legătură existențială: Dreptul Canonic reprezintă, pur și simplu, încercarea de a aplica dogma Bisericii în situațiile practice ale vieții creștinului de zi cu zi. Astfel, în sens relativ, aceste Canoane fac parte din Sfânta Tradiție.

Icoanele

Tradiția Bisericii este exprimată nu numai prin cuvinte, nu numai prin acțiuni și gesturi utilizate în cult, ci, de asemenea, prin artă – prin liniile și culorile Sfintelor Icoane. O icoană nu este doar o imagine religioasă făcută cu scopul de a stârni emoții potrivite pentru cel ce o privește; ea este o modalitate prin care Dumnezeu se arată omului. Prin icoane, creștinul ortodox primește o imagine a vieții spirituale. Datorită faptului că icoanele sunt parte a Tradiției, pictorul nu este liber să adapteze, sau să inoveze, după bunul său plac; pentru că lucrarea sa trebuie să reflecteze nu propriile sale sentimente estetice, ci gândirea Bisericii. Inspirația artistică nu este exclusă, dar ea trebuie exersată conform anumitor reguli predefinite. Este important ca un pictor de icoane să fie un artist bun, dar mai important este ca el să fie un creștin sincer, trăitor al duhului Tradiției, pregătit pentru a sa lucrare prin spovedanie și împărtășanie.

Acestea sunt principalele elemente care formează dintr-un punct exterior de vedere Tradiție Bisericii Ortodoxe – Scriptura, Sinoadele, Părinții, Liturghia, Canoanele și Icoanele. Aceste elemente nu trebuie separate, sau contrastate, căci același Duh Sfânt este cel ce vorbește prin toate, și, împreună, ele formează un tot, fiecare parte fiind înțeleasă prin prisma celorlalte.

S-a spus, de-a lungul timpului, că principala cauză ce secundează eșuării Creștinismului vestic în secolul al șaisprezecelea a fost separarea dintre teologie și misticism, între liturghie și rugăciunea personală, care au coexistat de-a lungul epocii medievale. În ceea ce o privește, ortodoxia a ținut întotdeauna să evite orice astfel de divizie. Toată teologie ortodoxă adevărată este și mistică; precum misticismul, atunci când el „divorțează” de teologie, devine subiectiv și eretic, la fel și teologia, atunci când nu este mistică, degenerează într-un scolasticism arid, „academic”, în sensul cel mai rău al cuvântului.

Teologia, misticismul, spiritualitatea, regulile morale, cultul, arta: toate acestea nu trebuie păstrate în compartimente separate. Doctrina nu poate fi înțeleasă dacă ea nu este uzitată în rugăciune: teologul, spunea Evagrie, este cel care știe să se roage, iar cel care se roagă în duh și adevăr este, prin însuși actul respectiv, un teolog (Despre Rugăciune, 60 (P.G. 79, 1180B)). Și doctrina, dacă este să fie folosită în rugăciune, trebuie și trăită: teologia fără acțiune, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este o teologie a demonilor (Epistola 20 (P.G. 91, 601 C)). Crezul aparține doar celor ce îl trăiesc. Credința și dragostea, teologia și viața, sunt inseparabile. În Liturghia Bizantină, Crezul este introdus prin aceste cuvinte: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Aceasta este exact atitudinea ortodoxă asupra Tradiției. Dacă nu ne vom iubi unii pe alții, nu îl putem iubi pe Dumnezeu; și dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, nu putem face o mărturisire adevărată de credință și nu putem pătrunde în duhul lăuntric al Tradiției, căci nu există altă cale de a-l cunoaște pe Dumnezeu, decât prin a-L iubi.

Sfânta Tradiție: Sursa Credinței Ortodoxe, de Ep. Kallistos Ware – partea I

22 iunie – 2 iulie 2023, Sala Acvariu

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 22 iunie 2023, de la ora 17.00, în sala Acvariu, la vernisajul expoziției RAM. memorie si sentiment, cu lucrări realizate de Florica Ionescu.

Florica Ionescu (n. 18 iunie 1950) este o artistă ale cărei picturi sunt deopotrivă diafane și puternice, invitând privitorul să înțeleagă frânturi din lumea noastră. Între ramele propriilor tablouri se oglindește și sufletul său plin de credință și optimism.

Firea umanistă a Floricăi Ionescu a determinat-o să aleagă cursurile Liceului de Artă din Ploiești, unde a studiat sub îndrumarea unor profesori renumiți, precum Sergiu Rugină, Dan Strâmbu, Cornelia Victor Dedu și mulți alții.

Într-una din practicile obligatorii din liceu artista a fost trimisă la Iași, iar de atunci a rămas îndrăgostită de acest oraș. Câțiva ani mai târziu, avea să intre la Facultatea de Arte Plastice de la Iași, pe care a terminat-o în 1972 și unde a avut deosebita ocazie să studieze chiar sub îndrumarea marelui maestru Dan Hatmanu.

Criticul de artă Roxana Păsculescu spunea: „Chiar și atunci când Florica Ionescu pedalează pictural spre o subliniere evidentă a geometriei – din dorința de a găsi corespondențe între volume, mișcare și spațiu – tipul de construcție propus este unul ondulat, dominat de liniile curbe. Culorile dialoghează pe armo­nii de complementaritate, rece-cald și/sau închis-deschis, oferind privitorului impresii puternice de atmosferă echilibrat-confortabilă”.

Expoziția va putea fi vizitată până pe 2 iulie 2023, între orele 10.00 și 18.00. Intrarea este liberă. Vizitatorii se vor putea întâlni cu artista care le va schița portretele în câteva minute.

Când nu e lângă copil sau la catedră, o profesoară de arte plastice creează obiecte de ceramică. Cea care se ocupă de proiect, de la realizarea produselor, până la promovarea și vânzarea lor în cadrul diverselor târguri de profil este Cătălina Secu. Ce e drept, nu e singură. Face echipă cu tatăl său, tot în învățământ lucrând la rând. Reușesc ambii să insereze atelierele de ceramică în funcție de programul fiecăruia în parte.

De prin anii facultății, tânăra profesoară își clădise ideea unui atelier. Chiar a fost, după spusele sale, câștigătoarea unui proiect finanțat, dar a renunțat la el la vremea respectivă. Și totuși, în domeniul artei, Cătălina este exemplul care îți arată că nu îți ajung nici zece vieți pentru a-i descoperi toate valențele. Sunt foarte multe materiale cu care poți lucra, multe tehnici care îți dau ocazia să exersezi, să studiezi și să aprofundezi spre a fi mai bun de fiecare dată. Să o cunoaștem mai bine!

Cătălina, ce rol ocupi în societate și cât de mult te onorează ceea ce întreprinzi în prezent?

Sunt profesor doctor. Predau educația plastică pentru elevii din ciclul gimnazial. Sunt artist plastic și membru al UAP, Iași. Deși au trecut aproape 9-10 ani de când lucrez în învățământ, am momente când  mă simt că la început, căci nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge să predau, să vorbesc în fața altor persoane, eu fiind de fel o persoană timidă și de fiecare dată când trebuia să vorbesc în față unui public mai mult sau mai puțin numeros, obrajii mi se înroșeau și cuvintele  îmi dansau. Prin urmare, mă găsesc surprinsă și acum de această postură și onorată în același timp.

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai ca mamă cu cele de antreprenor, ipostaza cea mai nouă din viața ta?

Ei bine, aici am mare noroc de a mea familie.  Dacă nu aș avea susținerea și ajutorul lor, mi-ar fi fost înzecit mai greu, poate imposibil. În timpul săptămânii sunt  ‘profa de desen’, iar în weekend realizez atelierele de ceramică. Menționez că alături de mine în acest proiect este și tatăl meu. În timpul săptămânii, organizăm  ateliere la cerere, de obicei pentru grădinițe sau școli și încercăm să le înserăm în funcție de programul nostru de la job, ambii lucrând în învățământ. Recunosc, am avut și mai am weekend-uri în care îmi iau pauză de la ateliere pentru a mai petrece timp cu băiatul meu, căci adesea mă simt vinovată că îi răpesc din timpul nostru și în weekend, nu doar de luni până vineri. Nu este ușor, nu este greu, dar este ceva ce îmi place și mi-am dorit de foarte mult timp.

Unde te găsește acum acest interviu? Oare în propriul atelier de ceramică?

Acasă. La ora 23:00 cu copilul dormind lângă mine (mai precis, pe mine). Acum e liniște, mă pot concentra și pot răspunde la întrebări fără să fiu deranjată.

De la gând la materializarea ideii cât timp a durat? Cum a venit ideea de a da viață unui spațiu și de a împărtăși, în special cu copiii, tot ceea ce ai învățat tu?

De prin anii facultății mi-am clădit ideea unui atelier. Am început cu o sumă modică să strâng câteva materiale și un videoproiector crezând că voi începe să pun în practică dorința. Totul s-a pus pe pauză timp de câțiva ani. M-am concentrat doar pe învățământ și examenele aferente, m-am căsătorit, am făcut un copil și abia acum am reușit să clădesc ceea ce începusem atunci. Am fost una dintre câștigătoarele unei finanțări nerambursabile, însă am renunțat la proiect în ultima clipă din diverse motive personale și poate și din teamă unui colaps financiar.

Cu toate acestea, nu am vrut să renunț de tot. Deși ideea proiectului finanțat era complexă și alcătuită din mai multe ateliere plus un spațiu de joacă pentru copii mici – tip Montessori, m-am rezumat pentru început doar la atelierul de ceramică – ceea ce și iubesc cel mai mult. Prin prisma meseriei mele, dorința de a împărtăși și a lucra și aici cu copiii este una naturală, firească. Atelierul este deschis oricărei vârste, de la mic la mare.

De ce elemente are nevoie un om care să pornească o afacere în domeniul educației, mai ales că nu ai avut o plasă de siguranță?

De curaj. De ambiție și determinare. De o viziune optimistă, dar conectată și la una realistă. De oameni buni în jurul tău. Și mai ales să iubești ceea ce faci, să o faci cu drag pentru că îți place în primul rând, și nu doar pentru partea financiară care oricum nu vine așa ușor, mai ales la început.

Hai să povestim puțin și despre prima ta întâlnire cu artă! Cum s-a întâmplat și în ce moment al vieții ți-ai dat seama că nu vrei să te separi de ea?

Prima mea întâlnire a fost în liceu, în clasa a VIII-a, când a trebuit să aleg calea pe care mă voi îndrepta în următorii ani. Pe vremea aceea se numea ‘examen de capacitate’. Nefiind atrasă în mod special de obiectele pur teoretice, mi-am testat abilitățile în zona creativă, artistică, chiar dacă în anii primari și pe urmă, gimnaziali, nu am ieșit cu nimic în evidență din acest punct de vedere. Momentul în care mi-am dat seama că este ceea ce îmi doresc să fac în viitor, a fost în facultate, cel mai probabil în anii de masterat. Atunci am luat un contact mai serios cu lutul (spun asta pentru că și în liceu am cochetat puțin cu această materie având un modul în programa noastră, dar atunci nu i-am acordat mai deloc importantă).

Așa cum am menționat ceva mai sus, am avut câțiva ani o întrerupere din a lucra constant, în a fi artist plastic și asta pentru că, repet, m-am focusat pe job-ul de profesor – predominant.

Ce studii ai și cum definești în câteva cuvinte traseul tău profesional, respectiv artistic? 

Să începem cu începutul?!  Clasele primare și gimnaziale le-am urmat la o școală cu profil teoretic; a urmat liceul vocațional, Colegiul Național de Arte „Octav Băncilă”, din Iași pe secția pictură de șevalet. Am continuat facultatea la Univ.de Arte „George Enescu”, Facultatea de Arte Vizuale și Design, Iași, mergând în continuare spre masterat tot aici, având în ambele situații specializarea pe Artă decorativă – Artă murală, apoi am mers și mai departe către un doctorat în arte vizuale. În anii de master, am urmat și modulul II psihopedagogic, lucrând deja în învățământ.

Cum aș defini? Evoluție, progres, constanța, suport. Și toate acestea datorită familiei mele pentru sprijinul acordat din toate punctele de vedere.

Artist, fondatoarea unui concept. Au fost voci care te sfătuiau să te îndrepți către un serviciu stabil?

Da, cu siguranță. Chiar și vocile celor care acum mă susțin. Însă la job-ul stabil nu am renunțat.

Au fost temeri, frici, dubii, multe întrebări, rețineri că nu mă voi descurca, că nu voi avea timp, că nu voi face față. Să mai aștept, să mai crească copilul, să, să, să… Eu am perseverat și mi-am propus să mă las purtată de drum. Să văd încotro mă poartă și ce obstacole voi întâmpina. Și ce voi învăța din toate acestea. Și dacă nu acum, atunci când?!

Cum se raportează cei din jur la artă în prezent? Cum vezi din unghiul tău această relație că decurge?

Hmm, mi-e greu să răspund, căci nu cred că mă aflu în cea mai justă postura să răspund. Anii în care am fost oarecum deconectată de la artă în toate formele ei, de la a crea des, de la a participa la expoziții ca expozant sau vizitator, pur și simplu să fac parte din public, își spun cuvântul. Totuși, atât cât am putut să fiu prezentă, fizic sau în mediul online, am putut obseva faptul că lucrurile merg spre bine. Pare că se lărgește spectrul artelor vizuale, că oamenii o înțeleg altfel, că o caută și că devine (pentru publicul larg) o sursă de conectare, relaxare și deconectare de la cotidian.  Așa o fi?!

Artă însemnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă muncă. Pentru ține ce mai semnifică?

Studiu. Persuasiune. Perseverență. Curaj în a experimenta, deci în a încerca lucruri noi. Curaj în a nu te lăsa învins de micile sau marile obstacole care apar pe traseu.

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

Oh, idei am destule. Timp să fie să le și pun în practică. Îmi doresc să am timp suficient să lucrez mai mult, astfel încât să am suficiente produse spre vânzare, dar și pentru a participa la târguri.

Îmi doresc să creez un program pentru copii cu anumite tematici. Să colaborez cu alți oameni creativi din diverse alte domenii, să creăm lucruri frumoase atât pentru cei mici cât și pentru cei mari. Să reușesc să realizez și lucrări murale cu inserții ceramice și în totalitate realizate din ceramică, să colaborez cu psihologi, psihoterapeuți, să am produse de calitate și pe care să le văd cândva expuse în anumite magazine sau galerii etc. Timp și sănătate să avem pentru toate!

A venit vacanța, iar acest lucru se simte ca o presiune în familiile care sunt nevoie să caute soluții pentru activități. Ce-ar fi să pregătești copilul tău pentru un festival de o zi de unde se va întoarce cu amintiri de povestit până începe grădinița/școala. Pentru a face mai atractiv totul, puteți nota data în calendar și să numărați câte zile au mai rămas.

Unde?

La Arcaland

Când?

Pe 22 iulie 2023

De la cât?

De la 10.00 a.m la 20.00 p.m

Magic & Ludic este festivalul dedicat copiilor și părinților, se află la prima ediție, dar promite a deveni o tradiție. Evenimentul vine cu un format pentru cei care doresc să se distreze cu prietenii, dar și pentru cei care vor să petreacă clipe în familie.

În cadrul festivalului, copiii pot explora lumea #magică și #ludică prin activități recreative, distractive și animate de personajele preferate din basme sau desene, și se pot întâlni cu oameni pe catalige.

Părinți, va fi o zonă organizată pentru fun, una pregătită pentru atelierele de olărit, ceramică, robotică, muzică, dans, pictură. Un singur loc în care imaginația și creativitatea vor fi în armonie cu jocurile care pot spori curiozitatea spre învățare.

Fondatorii acestui festival gândit în detaliu sunt Ema și Andrei, doi tineri care au mai făcut echipă la un eveniment similar care a avut loc pe 1 iunie și care au demonstrat încă de atunci că poți da aripi proiectelor mai grandioase, așa cum se dorește a deveni acesta.

Ema Tănase este zi de zi printre copii, iar Andrei Jipa este zi de zi printre adulți pentru a le aminti cum este să fii copil.

„Am cea mai frumoasă, jucăușă și distractivă meserie din lume, iar după 15 ani în care am trăit clipe în care am auzit „Doamna, ești iubire pentru mine!”, „Doamna, ești miracol!”, „Doamna, ești mama de la grădi!”, mi-a venit rândul să-i răsplătesc pe copii. Pe lângă tainele cititului, scrisului, numerelor, aleg să împart și momente de distracție. Totul a pornit de la un telefon pe care l-am purtat cu o lună în urmă cu Teo, magicianul invitat ca element surpriză și care vine tocmai din București. Mi-a exprimat dorința lui de a aduce bucurie și la Iași. Vorbele prietenei mele de a nu pierde nicio oportunitate, dorința lui Teo, dar și visul meu de a oferi bucurie celor mici poartă acum un nume: „Magic & Ludic festival”. Și cum Dumnezeu lucrează prin oameni, mi l-a trimis pe Andrei.

Am găsit partenerul potrivit la momentul potrivit. El a fost alegerea mea cea mai bună pe care am luat-o în ultima perioadă. Și nu întâmplător, de 1 iunie de Ziua Internațională a Copilului, am scris pe foaie, tot pentru copii, ce am dori să le oferim în interiorul acestui festival. Nu suntem singuri. Îi avem lângă noi pe Carmen și Andrei. Ne numim fantastici și suntem toți patru așa pentru că fiecare presară magie peste copilărie. Lansăm un festival care va deveni pentru cei mici un eveniment mult așteptat”, spune Ema Tănase.

Cum a început festivalul?

Când este să se întâmple, se întâmplă!

Cu Ema mă știam de pe rețelele de socializare. Apreciam activitatea ei didactică și energia ei. S-a întâmplat să ne întâlnim la un eveniment și mi-a transmis că îi place ce se întâmplă în cadrul Ludic – joc&minte și ar dori să realizeze un interviu cu mine pentru o revistă cu care colaborează.

Întâmplarea face ca destul de curând (până să stabilim interviul) să urmeze data de 1 iunie, când am dorit să organizez o activitate “pro bono” destinată copiilor defavorizați. Cu cine puteam vorbi să promovăm acest eveniment? Cu Ema! Și a luat o amploare și mai mare pentru că ni s-au alăturat alți prieteni și oameni buni. Ideea festivalului a venit ulterior, dintr-o discuție ce era la nivel de dorință și s-a materializat rapid după un brainstorming. Gata, îl facem! În organizare ni s-au alăturat prieteni și oameni faini cu care facem o echipă pe cinste!”, adaugă Andrei Jipa.

Activitățile sportive îi invită pe toți cei care doresc să guste din aventură și mister. Astfel pot pleca, singuri sau în echipă, în căutarea de comori. Scena îi așteaptă cu piese de teatru, dans, muzică, grupuri vocale de copii formate, dar și cu un show de magie creat de Costin Teodorescu, magicianul cool ce poartă la el mereu trucuri și păcăleli pe care le aduce tocmai din capitala României.

În completarea activităților din program, se pregătesc surprize dulci oferite de parteneri, tombole și giveaway-uri. Vizita la ferma de animale, plimbarea cu tiroliana, bătaia cu pistoalele de apă și praf colorat vor fi incluse în prețul biletului ce va fi achiziționat online sau la intrarea în locație.

Părinți, fără grijă, va fi o zonă distractivă și răcoritoare pentru dumneavoastră pentru că știm că aveți nevoie de asta.

Să ridice mâna cine a înțeles conceptul artistic al acestui festival și dorește să fie expozant ori ca unitate de învățământ/ loc de joacă/ club educațional sau asociație, nu trebuie decât să dea de veste organizatorilor.

Organizatori:

Ema Tănase: 0747605878

Andrei Jipa: 0743789763

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

Haideți să îl cunoaștem pe Alexandru Rădulescu, Business Analyst și Project Manager la Beyond Enterprizes, student al University of Manchester, ne va împărtăși cunoștințele sale în domeniul IT și Administrarea Afacerilor. Cu dublă specializare în IT și Managementul Tehnologiei Informației pentru Afaceri, Alexandru ne va spune cum noile tehnologii și inovațiile digitale vor modifica piața muncii și vor crea oportunități nelimitate pentru meserii în domeniul tehnologic.

Cine este Alexandru Rădulescu?

Un gânditor pe alocuri visător, întotdeauna pus pe treabă și lucrând înspre a lăsa lucrurile pe care pun mâna mai bune, complete și frumoase decât le-am găsit. De profesie încă student, în mod curent într-o practică de muncă ca project manager în IT, blockchain și dezvoltare de software, domeniu ce cuprinde și influențează direct sau indirect mai toate aspectele vieții noastre cotidiene, fapt ce m-a și determinat să merg pe această cale. În timpul liber, somelier, pasionat de retorică și mereu curios.

Părerea dumneavoastră despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Inteligența Artificială este considerată de mulți experți în domeniu ca fiind următorul val de inovație în industria în care se întâmplă să studiez și activez, iar evenimente de genul celui la care am avut bucuria și onoarea de a-mi expune punctul de vedere sunt imperios necesare pentru a înțelege, în primul rând, de ce este capabilă și de ce, în viziunea mea, IA este pe atât de “inteligentă” precum cel care o folosește.

Dacă în valul anterior de inovație, la apariția computer-ului și a internet-ului, urmate de așa-numita eră dot-com, faptul că motoare de căutare pe internet precum Google ne-au adus tone de informații și date despre orice la câteva click-uri distanță, însă era de datoria și necesitatea noastră, a celor care îl folosesc, să punem aceste date cap la cap și să le compunem într-o logică, Inteligența Artificială vine ca un strat adițional peste aceste tehnologii deja cunoscute pentru a agrega aceste date în eseuri, rapoarte, poezii, diagnostice și prescripții medicale, discursuri, ș.a.m.d., folosind diverși algoritmi precum rețelele neuronale sau machine learning. Acești algoritmi reușesc în mod, aș spune eu „auster”, să reproducă rațiunea umană și filtrul gândirii, pe jumătate.

Orice este nou ne sperie. Oamenii opun prin natură rezistență la schimbare, de aceea rutina și deja cunoscutul ne sunt foarte comode, în general, în toate aspectele vieții. Însă, și voi subscrie aici la o idee deja arhi-circulată în mediul online, niciodată zona de confort nu a produs progres. Iar discuția despre Inteligența Artificială nu face decât să confirme acest lucru – este ceva relativ recent apărut, pe care mulți nu îl înțeleg sau cu care nu au avut contact încă. Trebuie tratat ca ceva nou, pe care să fim cu ochii pentru a îl înțelege și cunoaște, până a trage vreo concluzie de orice fel.

Astfel, pe scurt, m-am bucurat să iau parte la evenimentul din Cuib și să vorbesc despre asta, și da, absolut, consider că este necesar să cunoaștem toate laturile IA pentru a identifica oportunități și provocări care vin o dată cu această nouă tehnologie.

Ce abilități tehnice și de management consideri că sunt cele mai importante pentru tinerii care aspiră la o carieră în domeniul IT și cum crezi că acestea ar putea fi dezvoltate?

Adaptabilitate, curiozitate, o minte deschisă și documentare continuă. Și ele merg mână în mână.

Când zic adaptabilitate, mă refer la abilitatea de a învăța și internaliza concepte abstracte. Acest lucru vine, de asemenea, prin exercițiu și prin muncă. Personal, consider că matematica pe care am făcut-o în școală și liceu, dincolo de toate formulele memorate și calculele efectuate, mi-a oferit o structură în gândire care îmi este de folos în fiecare zi a vieții mele. Faptul că pot pune o informație care ajunge la mine în „sertărașul” potrivit mă ajută să învăț și să înțeleg lucruri noi.

Curiozitate, care se explică de la sine, fiindcă este motorul dezvoltării personale și profesionale.

O minte deschisă fiindcă întotdeauna o nouă tehnologie, idee, teză, te poate ajuta fie să îți întărești, pui sub semnul întrebării sau actualizezi diversele lucruri pe care le știi (sau credeai că le știi).

Documentarea continuă, izvorâtă tot din curiozitate (apropo de ele merg mână în mână), este importantă fiindcă oricât de multe am învăța, lucrurile, mai ales în industria IT, se mișcă foarte repede, astfel că pentru a rămâne relevant într-o astfel de piață competitivă, este dezirabil să fii la curent cu ultimele noutăți.

Departe de mine gândul că ofer vreo rețetă, însă cred cu tărie că abilitățile de mai sus, văzute ca un tot (deci legate una de cealaltă), pot echipa tinerii aspiranți în această industrie cu toate uneltele necesare pentru a învăță și căpăta experiență tehnică și de management și pentru a ajunge de succes!

Cum crezi că AI va afecta locurile de muncă în industria IT și cum ar putea companiile să se pregătească pentru această schimbare?

IA deja începe să facă valuri în industrie, foarte multe companii și angajați deja folosesc sub diverse forme această tehnologie. Aici există păreri și perspective diferite despre ce anume poate face, ce nu poate face, și când va înlocui în totalitate omul pe anumite segmente. Personal, mai ales în urma unui curs despre IA la facultate, consider că IA este complementară inteligenței umane, și ele doar împreună funcționează pentru un scop bine definit.

Cred că sarcinile foarte manuale și repetitive vor fi primele care preluate de IA, inițial sub supravegherea atentă a omului și ulterior, cu limite și pârghii, chiar independent de om, urmat de valul despre care multă lume se întreabă, respectiv acela în care omul va fi înlocuit, în anumite poziții, de algoritmi. Da, consider că se va ajunge și aici, și da, cel mai probabil acest lucru va însemna că unele locuri de muncă vor fi desființate. Însă, așa cum am punctat și la eveniment, asta nu înseamnă că nu vor fi create la fel sau mai multe locuri de muncă în jurul acestor algoritmi de IA. Însă pentru a avea succes, mă refer la ce ziceam mai sus – adaptabilitatea și o minte deschisă sunt esențiale pentru a nu stagna și a găsi mereu o nouă oportunitate de job despre care poate nici măcar nu credeai că există!

În ceea ce privește companiile, cred că investiția în oameni este, în general, cea mai bună soluție. Sesiuni de training cu profesioniști din domeniu, proiecte pilot în care să testeze diverse automatizări sau preluări de responsabilități de către IA, sau chiar concursuri interne pentru idei de folosire ale IA în companie sunt doar câteva din lucrurile pe care le văd utile deopotrivă companiilor cât și angajaților, pentru a începe să se adapteze la în curând noua realitate sub însemnul Inteligenței Artificiale.

Ne poți da un exemplu când AI te-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Folosesc IA la muncă pentru mai multe lucruri – de multe ori pentru a scrie texte standardizate, email-uri sau texte pentru social media. Clar este nevoie de mâna omului pentru a corecta greșeli și a putea contextualiza bucățile de text produse, însă este o utilitate care îmi salvează timp prețios – oriunde între 30 min și 2 ore de muncă în minus pe zi, timp pe care îl pot folosi în diverse moduri. De asemenea, folosim o unealtă de înregistrare a ședințelor cu IA, care este practic un asistent personal pentru mine – te ajută să iei notițe în timp real, să extragi sarcinile pe care le are fiecare om de făcut după fiecare ședință, ș.a.m.d. – super util, foarte intuitiv, și a intrat deja în rutina de la muncă. Este înlăturată nevoia de a avea un om mereu pregătit să noteze, uneori pagini întregi de informație, pentru a putea apoi să facă minuta ședinței și să trimită fiecărui om ce are de făcut – trebuie doar să oferi acces la transcript-ul conversației!

Nicidecum în context profesional, dar am experimentat puțin cu scrisul liniilor de cod de IA, în limbaje de programare care îmi sunt familiare, cât și în unele care nu îmi sunt. Aici a intervenit ceea ce am spus mai la început, că IA este atât de “inteligentă” precum utilizatorul ei. În cazul meu, când am ajuns să îi cer lui ChatGPT să scrie niște lucruri (în cazul acesta, linii de cod) pe care eu nu aș fi știut, din propriile cunoștințe, să le fac de unul singur, acolo limita, din acest moment, a acestei tehnologii, a fost atinsă.

Orice mi-ar fi arătat sau explicat, eu nu aveam cum să confirm sau infirm – iar când am testat pe alte platforme validitatea și corectitudinea codului, de multe ori erau greșeli, în redactare sau chiar logică.

Astfel, IA este foarte util dacă îl întrebi despre lucruri despre care ai habar, nu să înveți sau să încerci să înveți lucruri despre care nu știi nimic încă.

Un sfat pentru cei tineri!

Este în regulă să nu fim mereu în regulă! Obișnuiți-vă cu ciclicitatea și dualitatea vieții! Am învățat că nu aș fi apreciat momentele bune, și reușitele, dacă nu aș fi avut și momente dureroase, și nereușite. Însă toate acestea fac parte din frumusețea vieții. Astfel, trăiți fiecare moment la maximă intensitate, și fiți proactivi în a face greșeli și a învăța din ele!

În 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, au hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei Parascheva „pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei” (Țara Moldovei). Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci: Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei. Au ajuns la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie, unde au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. Moaștele au rămas în Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitorită de Vasile Lupu, până în 1889 când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană din Iași.

Sfânta Cuvioasă Parascheva  a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinții ei, oa­meni avuți și cre­dincioși, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. S-a oprit apoi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe și, urmând sfaturile aces­to­ra, a mers ulterior spre ți­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea, apoi a plecat spre Țara Sfântă. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului. Într-o noapte, la vârsta de 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: „Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit„. A plecat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, spune mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța…, cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Ți acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu„. Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc. A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Tradiția creștină spune că un păcătos a fost îngropat în apropiere de mormântului Paraschevei, iar sfânta s-a arătat în vis unui localnic cerând mutarea rămășițelor sale. Au fost duse la o biserică și îndată au avut loc vindecări în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște.

După ce au stat în această biserică vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, cinsti­tele moaște ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferință. Au ajuns, pe rând, la Târnovo, Vidin, Krușevaț și Belgrad, de unde au fost luate în 1521 din cauza asediului otoman. De acolo au fost duse la Constantinopol, unde au rămas până la mutarea lor în Moldova, la Iași. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinții Trei Ierarhi, unde au rămas până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lă­caș. Din acest motiv au fost mutate în pa­ra­clisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 de­cem­brie 1888, după slujba Vecer­niei, din nea­tenție, a rămas aprinsă o lu­mânare din sfeș­ni­cul de lângă racla din lemn în care erau așe­za­te cinstitele moaște. Peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni”. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și cre­dincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse – încă o mi­nune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Ridicate din mormanul de jar, moaș­tele Cuvioasei au fost adăpostite pro­vi­zo­riu în altarul paraclisului de la Mănăs­tirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mi­tropolitană din Iași, care fu­sese sfințită cu puțin timp mai îna­inte, la 23 aprilie 1887. Din 1641 până în prezent, doar de trei ori racla Sfintei Parascheva a părăsit Capitala Moldovei: din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada 10 aprilie – 27 octombrie 1944 moaștele Sfintei Parascheva au fost adăpostite la Mănăstirea ilfoveană Samurcășești, iar timp de 18 zile, moaștele au fost duse și la Catedrala Patriarhală din București; apoi, în vara anului 1947, credincioșii au solicitat Mitropoliei Moldovei să fie scoase moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și duse în procesiune prin satele pârjolite de secetă și afectate grav de război. Sfintele moaște ale Ocrotitoarei Moldovei au fost purtate prin localități din județele Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Neamț și Baia. Atunci a avut loc poate cea mai mare procesiune cu sfinte moaște de pe teritoriul Moldovei; ultima dată, în 2020 o procesiune la fel de importantă, dar mult mai discretă a avut loc pentru încetarea pandemiei de coronavirus. Traseul de aproape 500 de km s-a făcut fără închinarea credincioșilor la sfintele moaște, fără participare colectivă, fără slujbe oficiate, respectându-se măsurile luate de autorități. Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au trecut prin orașele Iași, Roman, Piatra Neamț, Târgu Neamț, Pașcani, Botoșani și Hârlău.

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Sfânta Cuvioasă Parascheva este consi­derată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor mol­dovenii au simțit în viața lor lucrarea mi­nunată a harului dumnezeiesc prin mijlo­cirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

Surse bibliografice: historia.ro, ziuaveche.ro, basilica.ro

Sursă foto: crestinortodox.ro

,,Nu, nu, nu, nu…….Nu vreau să îmi spăl dinții”, zice Lili în gând.

,,Aaaaa…nu am chef să îmi fac curat în cameră, chiar nu am chef…” se vaită Mihai.

,,Nu doresc să mă culc!”

,,Nu doresc să mă îmbrac!”

,,Nu doresc să strâng jucăriile!”

,,Ah! Probabil, dacă nu doresc, nu am chef, înseamnă că nici măcar nu trebuie să fac, nu-i așa?”

Ce a rostit fiul tău? Dar fiica ta?

Nu vreau? Oh!

Situațiile de negociere nu sunt ușoare

Nu este absolut deloc ușor să ne aflăm ca părinți în aceste situații de negociere, explicând iar și iar (cu calm, așa-i?) de ce este bine să…, este potrivit să…, la ce ne folosește…, cum o să ne ajute….

Este tare greu să îi convingem, să îi determinăm, să-i și condiționăm…

Să schimbăm ceva

Să încercăm să facem lucrurile puțin altfel. Îi ascultăm. Îi validăm. Punem limite clare.

,,Ah, te ascult…nu ai chef de asta…totuși să știi că trebuie să o faci….Uneori trebuie să facem și lucruri pe care nu le vrem. Acum este un astfel de moment.

Da, aud ce îmi spui, spui că nu vrei. Totuși tu trebuie să faci asta, să o duci până la capăt.

Asta numesc eu responsabilitate. Copil responsabil.

Când totul va fi gata, te vei simți chiar bine, vei vedea!”

Se rezolvă imediat totul?

• ar putea să nu iasă din prima.

Asta nu înseamnă însă că metoda nu funcționează, că nu va funcționa niciodată. Înseamnă că fiul sau fiica ta se simte în siguranță să reacționeze în fața ta. Să se exprime.

Tu, părintele, stai ferm. Rămâi puternic. Calm și serios:

,,Acum, te rog, este timpul să faci ce este de făcut!”

Este important să nu îi lăsăm pe copii să confunde ,,nu am chef” cu ,,nu trebuie să”.

Și când totul este gata?

Când și-au dus treaba la bun sfârșit cu adevărat, arată-le că le apreciezi efortul. Mulțumește și arătă apreciere pentru tot ce s-a făcut. Vorbește-le despre lucrul cu bine dus la capăt și despre bucuria de a ști că ești capabil de asta.

Încearcă să le vorbești la nivelul lor, cu ochii în ochii lor. Vino tu spre ei când vorbești sau ajută-i să urce la înălțimea ta. Acest lucru îi liniștește pe copii și îi face mult mai receptivi la ceea ce se rostește.

Când discutăm cu copiii noștri să fim acolo: cu blândețe și fermitate, dar cu glas care sună cald, chiar și atunci când, uneori, ne simțim goliți de răbdare și mai este un pas până să explodăm. Mai ales în momentele de refuz și răzvrătire copiii au nevoie să le fim sprijin și ghid; când vom înțelege și vom interioriza acest lucru, totul va deveni, treptat, mai simplu.

Empatia are un rol major pentru că ne arată disponibilitatea de a  simți probleme, frici și frustrări și de a le oferă copiilor sentimentul că sunt înțeleși și că sunt în siguranță în brațele noastre iubitoare, lângă noi, oricând.

,,Mama, gata am terminat totul de aranjat! Mai știi când mi-ai spus că mă voi simți tare bine? Chiar așa este!”

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

Haideți să o cunoaștem pe doamna Monica Mocanu, profesor de matematică și instructor de debate, cu o pasiune remarcabilă pentru educație și dezbateri publice. Fondatoarea aplicației Teleskop și inițiatoarea proiectului „Romania Publică”, ea își dedică timpul pentru a inspira elevii și studenții să-și dezvolte abilitățile de gândire critică și comunicare. Prin inovație și creativitate, ea a adus schimbări semnificative în procesul educațional, fiind recunoscută pentru contribuția sa prin nominalizarea la Gala Merito.

Cine este Monica Mocanu?

Deși jobul meu de bază este cel de profesor de liceu, aș putea spune că îl împart în lista de importanță cu alte preocupări. Am fost implicată mulți ani în mișcarea de debate, am condus asociația națională de profil și am inițiat cluburi de debate în școlile unde am lucrat. Poate unul din lucrurile cu care mă mândresc cel mai mult este faptul că am contribuit, alături de colegii mei, la introducerea materiei de dezbateri și argumentare în școli, ca materie opțională. Ca profesor, încerc să țin un ochi deschis la elevii mei și altul la felul în care pot să pun la treabă priceperile acumulate de-a lungul celor aproape 30 de ani de activitate ca profesor. Așa că de câțiva ani am fondat un start-up în zona Edutech (Teleskop) alături de o echipă curajoasă, prin care aducem feedback-ul dar și analizele de date calitative mai aproape de deciziile din școli și din clase. Sunt interesată de mecanismele prin care societatea se poate moderniza sănătos și de ingredientele necesare acestor procese. Având deja o perioadă mai mare în care am observat și am participat la dezbateri publice (educaționale sau din societatea civilă) pot să remarc diverse modificări/creșteri/descreșteri, și pot spune că în această perioadă calitatea dezbaterilor de la noi nu e deloc satisfăcătoare și asta se vede și în slăbirea democrației din ultimii ani. (măsuri legislative luate pentru interese de grup, slabă consultare publică, lipsa dezbaterilor publice din campaniile electorale, lipsa conceptului de asumare politică a unor decizii). Ca să concluzionez, sunt un profesor pasionat de dezbateri și de felul în care putem lua în școli decizii/politici educaționale bazate pe dovezi. Sunt în același timp antreprenor în zona de edutech. Și da, sunt pasionată și de politică.

Părerea dumneavoastră despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Evenimente cum a fost seria de dezbateri de la Cuib ar trebui să reprezinte normalitatea. Din păcate, se întâmplă în societatea noastră din ce în ce mai rar. Îi felicit pe organizatori atât pentru modul în care au propus și organizat această serie referitoare la meserii și provocările asociate, cât și pentru felul în care au strâns în jur această comunitate de prieteni inimoși și deschiși la dialog. Dialogul despre AI este unul absolut necesar, atât datorită felului în care automatizarea/tehnologizarea/AI au în ultimii ani impact puternic asupra mersului societății (simplificând, prin dispariția unor joburi și apariția altora), cât și datorită felului în care previziunile atenționează asupra unor accelerări majore a schimbărilor din societate. Întâlnirea în care am dialogat amical despre AI este un lucru sănătos, așadar, pentru mica noastră comunitate.

Cum credeți că tehnologia AI va influența procesul de predare și învățare în educație și care sunt cele mai importante beneficii și provocări ale acestei schimbări?

În educație, în acest moment, impactul este la început. Mai precis, sunt mulți elevi care încă nu au aflat, însă sunt și elevi și profesori care folosesc sisteme de tip ChatGpt, aceste „motoare” care se antrenează pe date imense și pe tipuri diverse de respondenți pentru a genera răspunsuri precise și a dialoga cu subiecți umani. În toată lumea, universitățile și centrele de cercetare își pun problema despre cum să administreze acest gen de „producție intelectuală” și dacă ea se încadrează sau nu în sistemul clasic de plagiat. Discuțiile sunt în toi și pentru moment sunt universități care au introdus deja reglementări specifice, altele care au schimbat sistemele de examinare pentru a reduce impactul unor denaturări ale unor proiecte scrise cu acest tip de ajutor. În opinia mea, ChatGPT are deja impact, care desigur poate ușura munca profesorilor (dacă aceștia aleg să-și ușureze munca folosind la proiecte), dar poate îngreuna anumite decizii de tip evaluare. Suntem, aș putea zice, chiar în mijlocul taifunului, dar sunt sigură că vom trece cumva peste prin acțiuni de reglementare legală dar și de practică.

Ce impact ar putea avea tehnologia AI asupra carierei și dezvoltării profesionale a educatorilor și cum ar putea aceștia să se pregătească pentru această schimbare?

Aici cred că, pentru început (în România cel puțin), nu văd un impact prea mare, în afară de o pregătire mai ingenioasă pentru examene. Pe de altă parte, eu personal sunt adeptul utilizării cu măsură a tehnologiei/digitalului în procesul de predare/evaluare, măcar pentru faptul că lucrurile importante de la clasă sunt în sistem clasic (și la noi în România încă nu au intrat încă în rutina comună a profesorilor. Mă refer la oferirea de feedback individual fiecărui elev, la evaluările sumative (fără note) care ar merita să fie făcute mai des, la procesul de reflecție care ar merita încurajat în clasă și în afara ei, la întărirea autonomiei în învățare și a metodelor, dar și la renunțarea la diverse practici cum ar fi sancționarea prin notă a indisciplinei, ca să dau un simplu exemplu). Mai precis, cred că au fost de-a lungul ultimilor 10-15 ani tot felul de valuri de introducere a tehnologiei/digitalului în școli, viziunea mea este că, dacă acestea fac viața ușoară profesorilor, atunci merită accesate, fără să se renunțe la lucrurile de bază care țin de felul în care putem face învățarea mai relevantă. În plus, impactul unor anumite schimbări nu se poate măsura decât după o anumită perioadă de timp. Noi nu am măsurat încă ce s-a produs datorită pandemiei și, în general, nu suntem obișnuiți să măsurăm lucrurile importante. Profit de ocazie ca să menționez că Teleskop, la care lucrez alături de colegii mei, începe deja să facă asta, pe indicatori de învățare și analize de date calitative.

Ne puteți da un exemplu când AI v-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Eu folosesc ChatGpt pentru diverse interogări (de pildă, am aflat cum arată sistemul de plată după performanță, denumit și Pay Merit în alte sisteme educaționale, pentru a fi mai bine pregătită pentru un debate cu un coleg). De asemenea, la Teleskop, pilotăm acum un sistem prin care AI poate genera niște pattern-uri ale unor serii de răspunsuri mai ample (sute sau mii de răspunsuri) pe anumite tipuri de formulare. Mai precis, platformele digitale încep să testeze tipul de sprijin pe care AI îl poate oferi tocmai prin administrarea rapidă a unor volume mari de informații/date.

Un sfat pentru cei tineri!

Rutine sănătoase, standarde înalte, prieteni cu care vă puteți contrazice cu inimă deschisă, oameni de încredere în preajma, ajutor pentru cei care nu se pot apăra singuri, umor. Cine muncește, lumea te vede, vorba domnului Hagi, proaspăt campion cu echipa lui.

Muzica nu are o definiție, ci fiecare persoană îi dă muzicii propria definiție. Fiecare ascultă ce muzică vrea, ce stil vrea și ce crede că îl reprezintă. Totuși, un lucru e cert și anume că muzica unește suflete, vindecă inimi. Pentru unii, este cea mai bună prietenă. Elvira Andronicescu, tânăra din Republica Moldova ce a cucerit Italia, nici măcar nu știe când a avut prima întâlnire cu ea, în schimb, recunoaște că s-a hrănit în mod constant cu sunetele acesteia.

Compune muzică și versuri și le interpretează. Și-a lăsat amprenta și în alte proiecte, însă a descoperit că nu e locul ei acolo. Iar acum, timpul îl dedică în pregătirea ca artist la nivel internațional, în Marea Britanie.

Ce vede Elvira atunci când se uită în oglindă?

În oglindă văd persoana cea mai apropiată sufletului meu, cea care îmi va fi alături mereu și pe care tocmai din acest motiv am transformat-o în cea mai bună prietenă, deși uneori era ca un judecător sever.

Ce poartă în suflet ea?

Poartă în suflet tot ce se vede pe chip și anume trăiri, emoții, speranță, acceptare.

În jurul căror cuvinte guvernează?

Exigență, inventivă, originală, perseverență, perfecționistă, recunoștință.

Cea mai frumoasă întâlnire a ta să fie, oare, cea pe care ai avut-o cu muzica? Ce-mi poți mărturisi?

Cu siguranță muzica face parte din mine, nici nu-mi amintesc când am întâlnit-o prima dată. Să fi venit odată cu ea pe această lume?! Întotdeauna îmi făceam timp pentru muzică, au fost momente în care ar fi trebuit să învăț pentru examene la facultate și eu mergeam la repetiții muzicale. Era o hrană a sufletului, dar eu nu îmi dădeam seama.

Mă întreb, copil fiind, ai avut dorința de a cocheta și cu alte arte?

Îmi amintesc doar că desenam mult, îmi plăcea să desenez haine, modele.

Fă un exercițiu de imaginație, închide ochii, ia-mă de mână cu tine și poartă-mă în cele mai frumoase momente din copilăria ta. La ce sau cine te-a dus gândul prima oară?

Cum mergeam de mână cu mama mea și mă simțeam în siguranță. Îmi aduc aminte cu drag de toate plimbările împreună cu ea.

Elvira, cu ce valori ai crescut moștenite de la mama? 

Mama întotdeauna îmi spunea să termin orice lucru pe care îl încep și odată luată o decizie, să nu mai revin asupra acesteia. Ea și-a dorit foarte mult ca noi, copiii săi, să fim dornici să învățăm și să facem și facultate, ceea ce s-a și întâmplat. O mai auzeam câteodată cum vorbea cu mândrie că toți 3 copii ai săi adoră să învețe și au facultate.

Mama ți-a sugerat să studiezi vioara, dar legătura ei cu muzica era strânsă? Te întreb ca să înțeleg de unde talentul, înclinația și dorința ta de a studia această frumoasă artă?

Mamei îi plăcea mult muzica, îi plăcea să cânte, avea și auz muzical, însă nu a avut posibilitatea să studieze un instrument sau să facă o școală de muzică. Erau alte timpuri și ea ne-a transmis această pasiune nouă.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Pe lângă studiile prețioase de economie, am avut ocazia să cunosc oameni frumoși, profesori renumiți la facultatea din Bologna (Alma Mater Studiorum Università di Bologna) unde am învățat să vorbesc și limba italiană la un nivel mai înalt și să-i cunosc tainele. Pentru mine a fost o adevărată îmbogățire a culturii personale fără de care nu aș fi astăzi cine sunt.

Care a fost cel mai mare proiect al tău? Și apropo de ele, ce ticluiești în perioada următoare și unde?

Cel mai frumos proiect al meu este activitatea de a compune muzică și versuri și de a o interpreta. Nu neg faptul că am lucrat și creat alte proiecte, însă am descoperit că nu mă reprezintă în totalitate. Pregătesc lansarea unui disc și lansarea mea ca artist la nivel internațional, în Marea Britanie. Și bineînțeles, lucrez la noi compoziții.

De ce ai ales să cânți peste granițe sau nu a fost ceva propus, ci doar un curs firesc al vieții?

A fost ceva firesc, însă realizez că în fiecare perioadă a vieții mele am avut oameni muzicieni talentați alături de mine, de la care am putut învăța și inspira. Parcă Dumnezeu mi-a pregătit calea.

Care este cea mai arzătoare dorință a Elvirei?

Nu cred că am o dorință anume. Mai degrabă pot spune că îmi doresc să-mi trăiesc orice clipă cu sens, în mod conștient, să evoluez și să fac ce-i de făcut în al meu drum.

Muzica unește suflete? Ce-mi poți spune din accepțiunea ta?

„Cine se aseamănă, se adună.” Frecvența muzicii ne adună cumva în funcție de frecvența noastră. Așa se explică și faptul că nu ne place la toți aceeași muzică. Însă ne putem transforma sau schimba gusturile, tot în funcție de frecvența noastră.

Este un munte de muncă, talent, perseverență și voință. În copilărie, Christiana era un fel de justițiar menit să restaureze dreptatea acolo unde era nevoie. A crescut într-o familie în care rigoarea și munca se exprimau prin sport și artă. De la mama a împrumutat simțul pentru frumos, iar de la tata a deprins primele mișcări de arte marțiale.

Orele îndelungi de asceză în sala de antrenament au făcut ca la numai 16 ani să participe la Campionatul Mondial de Karate, în Tokyo, Japonia. Au fost ani de sacrificii, accidentări, refaceri, căderi și ridicări, la capătul cărora stătea un crez nobil: titlul de campioană mondială! Și acesta a venit în 2015, după un meci nebun, în urma căruia Christiana a devenit singura sportivă din România deținătoare a acestui titlu.

Toate acestea nu s-ar fi putut realiză fără credința în Dumnezeu, este de părere Christiana. Când nu este în ring, sau la antrenament, se așează smerit în fața șevaletului și făurește chipuri de sfinți sau scene biblice. Asta pentru că la bază, Christiana este pictor iconar.

Zilele trecute, campioana noastră ne-a făcut o vizită, motiv pentru care am pus camerele pe poziție, am pregătit luminile, ne-am făcut încălzirea și am bătut gongul pentru un podcast cât un meci cu centura pe masă. Ce a ieșit? Un SUPER, dialog la capătul căruia veți descoperi idei valoroase, răspunsuri la problemele existențiale și un om de nota 1000!

Vizionare plăcută!