Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

În 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, au hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei Parascheva „pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei” (Țara Moldovei). Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci: Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei. Au ajuns la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie, unde au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. Moaștele au rămas în Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitorită de Vasile Lupu, până în 1889 când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană din Iași.

Sfânta Cuvioasă Parascheva  a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinții ei, oa­meni avuți și cre­dincioși, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. S-a oprit apoi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe și, urmând sfaturile aces­to­ra, a mers ulterior spre ți­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea, apoi a plecat spre Țara Sfântă. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului. Într-o noapte, la vârsta de 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: „Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit„. A plecat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, spune mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța…, cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Ți acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu„. Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc. A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Tradiția creștină spune că un păcătos a fost îngropat în apropiere de mormântului Paraschevei, iar sfânta s-a arătat în vis unui localnic cerând mutarea rămășițelor sale. Au fost duse la o biserică și îndată au avut loc vindecări în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște.

După ce au stat în această biserică vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, cinsti­tele moaște ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferință. Au ajuns, pe rând, la Târnovo, Vidin, Krușevaț și Belgrad, de unde au fost luate în 1521 din cauza asediului otoman. De acolo au fost duse la Constantinopol, unde au rămas până la mutarea lor în Moldova, la Iași. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinții Trei Ierarhi, unde au rămas până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lă­caș. Din acest motiv au fost mutate în pa­ra­clisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 de­cem­brie 1888, după slujba Vecer­niei, din nea­tenție, a rămas aprinsă o lu­mânare din sfeș­ni­cul de lângă racla din lemn în care erau așe­za­te cinstitele moaște. Peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni”. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și cre­dincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse – încă o mi­nune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Ridicate din mormanul de jar, moaș­tele Cuvioasei au fost adăpostite pro­vi­zo­riu în altarul paraclisului de la Mănăs­tirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mi­tropolitană din Iași, care fu­sese sfințită cu puțin timp mai îna­inte, la 23 aprilie 1887. Din 1641 până în prezent, doar de trei ori racla Sfintei Parascheva a părăsit Capitala Moldovei: din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada 10 aprilie – 27 octombrie 1944 moaștele Sfintei Parascheva au fost adăpostite la Mănăstirea ilfoveană Samurcășești, iar timp de 18 zile, moaștele au fost duse și la Catedrala Patriarhală din București; apoi, în vara anului 1947, credincioșii au solicitat Mitropoliei Moldovei să fie scoase moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și duse în procesiune prin satele pârjolite de secetă și afectate grav de război. Sfintele moaște ale Ocrotitoarei Moldovei au fost purtate prin localități din județele Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Neamț și Baia. Atunci a avut loc poate cea mai mare procesiune cu sfinte moaște de pe teritoriul Moldovei; ultima dată, în 2020 o procesiune la fel de importantă, dar mult mai discretă a avut loc pentru încetarea pandemiei de coronavirus. Traseul de aproape 500 de km s-a făcut fără închinarea credincioșilor la sfintele moaște, fără participare colectivă, fără slujbe oficiate, respectându-se măsurile luate de autorități. Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au trecut prin orașele Iași, Roman, Piatra Neamț, Târgu Neamț, Pașcani, Botoșani și Hârlău.

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Sfânta Cuvioasă Parascheva este consi­derată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor mol­dovenii au simțit în viața lor lucrarea mi­nunată a harului dumnezeiesc prin mijlo­cirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

 

Surse bibliografice: historia.ro, ziuaveche.ro, basilica.ro

Sursă foto: crestinortodox.ro

 

,,Nu, nu, nu, nu…….Nu vreau să îmi spăl dinții”, zice Lili în gând.

,,Aaaaa…nu am chef să îmi fac curat în cameră, chiar nu am chef…” se vaită Mihai.

,,Nu doresc să mă culc!”

,,Nu doresc să mă îmbrac!”

,,Nu doresc să strâng jucăriile!”

,,Ah! Probabil, dacă nu doresc, nu am chef, înseamnă că nici măcar nu trebuie să fac, nu-i așa?”

Ce a rostit fiul tău? Dar fiica ta?

Nu vreau? Oh!

 

Situațiile de negociere nu sunt ușoare

Nu este absolut deloc ușor să ne aflăm ca părinți în aceste situații de negociere, explicând iar și iar (cu calm, așa-i?) de ce este bine să…, este potrivit să…, la ce ne folosește…, cum o să ne ajute….

Este tare greu să îi convingem, să îi determinăm, să-i și condiționăm…

 

Să schimbăm ceva

Să încercăm să facem lucrurile puțin altfel. Îi ascultăm. Îi validăm. Punem limite clare.

,,Ah, te ascult…nu ai chef de asta…totuși să știi că trebuie să o faci….Uneori trebuie să facem și lucruri pe care nu le vrem. Acum este un astfel de moment.

Da, aud ce îmi spui, spui că nu vrei. Totuși tu trebuie să faci asta, să o duci până la capăt.

Asta numesc eu responsabilitate. Copil responsabil.

Când totul va fi gata, te vei simți chiar bine, vei vedea!”

 

 

Se rezolvă imediat totul?

  • ar putea să nu iasă din prima.

Asta nu înseamnă însă că metoda nu funcționează, că nu va funcționa niciodată. Înseamnă că fiul sau fiica ta se simte în siguranță să reacționeze în fața ta. Să se exprime.

Tu, părintele, stai ferm. Rămâi puternic. Calm și serios:

,,Acum, te rog, este timpul să faci ce este de făcut!”

Este important să nu îi lăsăm pe copii să confunde ,,nu am chef” cu ,,nu trebuie să”.

 

Și când totul este gata?

Când și-au dus treaba la bun sfârșit cu adevărat, arată-le că le apreciezi efortul. Mulțumește și arătă apreciere pentru tot ce s-a făcut. Vorbește-le despre lucrul cu bine dus la capăt și despre bucuria de a ști că ești capabil de asta.

Încearcă să le vorbești la nivelul lor, cu ochii în ochii lor. Vino tu spre ei când vorbești sau ajută-i să urce la înălțimea ta. Acest lucru îi liniștește pe copii și îi face mult mai receptivi la ceea ce se rostește.

Când discutăm cu copiii noștri să fim acolo: cu blândețe și fermitate, dar cu glas care sună cald, chiar și atunci când, uneori, ne simțim goliți de răbdare și mai este un pas până să explodăm. Mai ales în momentele de refuz și răzvrătire copiii au nevoie să le fim sprijin și ghid; când vom înțelege și vom interioriza acest lucru, totul va deveni, treptat, mai simplu.

Empatia are un rol major pentru că ne arată disponibilitatea de a  simți probleme, frici și frustrări și de a le oferă copiilor sentimentul că sunt înțeleși și că sunt în siguranță în brațele noastre iubitoare, lângă noi, oricând.

 

,,Mama, gata am terminat totul de aranjat! Mai știi când mi-ai spus că mă voi simți tare bine? Chiar așa este!”

 

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

 

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

 

 

Haideți să o cunoaștem pe doamna Monica Mocanu, profesor de matematică și instructor de debate, cu o pasiune remarcabilă pentru educație și dezbateri publice. Fondatoarea aplicației Teleskop și inițiatoarea proiectului „Romania Publică”, ea își dedică timpul pentru a inspira elevii și studenții să-și dezvolte abilitățile de gândire critică și comunicare. Prin inovație și creativitate, ea a adus schimbări semnificative în procesul educațional, fiind recunoscută pentru contribuția sa prin nominalizarea la Gala Merito.

 

Cine este Monica Mocanu?

Deși jobul meu de bază este cel de profesor de liceu, aș putea spune că îl împart în lista de importanță cu alte preocupări. Am fost implicată mulți ani în mișcarea de debate, am condus asociația națională de profil și am inițiat cluburi de debate în școlile unde am lucrat. Poate unul din lucrurile cu care mă mândresc cel mai mult este faptul că am contribuit, alături de colegii mei, la introducerea materiei de dezbateri și argumentare în școli, ca materie opțională. Ca profesor, încerc să țin un ochi deschis la elevii mei și altul la felul în care pot să pun la treabă priceperile acumulate de-a lungul celor aproape 30 de ani de activitate ca profesor. Așa că de câțiva ani am fondat un start-up în zona Edutech (Teleskop) alături de o echipă curajoasă, prin care aducem feedback-ul dar și analizele de date calitative mai aproape de deciziile din școli și din clase. Sunt interesată de mecanismele prin care societatea se poate moderniza sănătos și de ingredientele necesare acestor procese. Având deja o perioadă mai mare în care am observat și am participat la dezbateri publice (educaționale sau din societatea civilă) pot să remarc diverse modificări/creșteri/descreșteri, și pot spune că în această perioadă calitatea dezbaterilor de la noi nu e deloc satisfăcătoare și asta se vede și în slăbirea democrației din ultimii ani. (măsuri legislative luate pentru interese de grup, slabă consultare publică, lipsa dezbaterilor publice din campaniile electorale, lipsa conceptului de asumare politică a unor decizii). Ca să concluzionez, sunt un profesor pasionat de dezbateri și de felul în care putem lua în școli decizii/politici educaționale bazate pe dovezi. Sunt în același timp antreprenor în zona de edutech. Și da, sunt pasionată și de politică.

 

Părerea dumneavoastră despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Evenimente cum a fost seria de dezbateri de la Cuib ar trebui să reprezinte normalitatea. Din păcate, se întâmplă în societatea noastră din ce în ce mai rar. Îi felicit pe organizatori atât pentru modul în care au propus și organizat această serie referitoare la meserii și provocările asociate, cât și pentru felul în care au strâns în jur această comunitate de prieteni inimoși și deschiși la dialog. Dialogul despre AI este unul absolut necesar, atât datorită felului în care automatizarea/tehnologizarea/AI au în ultimii ani impact puternic asupra mersului societății (simplificând, prin dispariția unor joburi și apariția altora), cât și datorită felului în care previziunile atenționează asupra unor accelerări majore a schimbărilor din societate. Întâlnirea în care am dialogat amical despre AI este un lucru sănătos, așadar, pentru mica noastră comunitate.

 

Cum credeți că tehnologia AI va influența procesul de predare și învățare în educație și care sunt cele mai importante beneficii și provocări ale acestei schimbări?

În educație, în acest moment, impactul este la început. Mai precis, sunt mulți elevi care încă nu au aflat, însă sunt și elevi și profesori care folosesc sisteme de tip ChatGpt, aceste „motoare” care se antrenează pe date imense și pe tipuri diverse de respondenți pentru a genera răspunsuri precise și a dialoga cu subiecți umani. În toată lumea, universitățile și centrele de cercetare își pun problema despre cum să administreze acest gen de „producție intelectuală” și dacă ea se încadrează sau nu în sistemul clasic de plagiat. Discuțiile sunt în toi și pentru moment sunt universități care au introdus deja reglementări specifice, altele care au schimbat sistemele de examinare pentru a reduce impactul unor denaturări ale unor proiecte scrise cu acest tip de ajutor. În opinia mea, ChatGPT are deja impact, care desigur poate ușura munca profesorilor (dacă aceștia aleg să-și ușureze munca folosind la proiecte), dar poate îngreuna anumite decizii de tip evaluare. Suntem, aș putea zice, chiar în mijlocul taifunului, dar sunt sigură că vom trece cumva peste prin acțiuni de reglementare legală dar și de practică.

 

Ce impact ar putea avea tehnologia AI asupra carierei și dezvoltării profesionale a educatorilor și cum ar putea aceștia să se pregătească pentru această schimbare?

Aici cred că, pentru început (în România cel puțin), nu văd un impact prea mare, în afară de o pregătire mai ingenioasă pentru examene. Pe de altă parte, eu personal sunt adeptul utilizării cu măsură a tehnologiei/digitalului în procesul de predare/evaluare, măcar pentru faptul că lucrurile importante de la clasă sunt în sistem clasic (și la noi în România încă nu au intrat încă în rutina comună a profesorilor. Mă refer la oferirea de feedback individual fiecărui elev, la evaluările sumative (fără note) care ar merita să fie făcute mai des, la procesul de reflecție care ar merita încurajat în clasă și în afara ei, la întărirea autonomiei în învățare și a metodelor, dar și la renunțarea la diverse practici cum ar fi sancționarea prin notă a indisciplinei, ca să dau un simplu exemplu). Mai precis, cred că au fost de-a lungul ultimilor 10-15 ani tot felul de valuri de introducere a tehnologiei/digitalului în școli, viziunea mea este că, dacă acestea fac viața ușoară profesorilor, atunci merită accesate, fără să se renunțe la lucrurile de bază care țin de felul în care putem face învățarea mai relevantă. În plus, impactul unor anumite schimbări nu se poate măsura decât după o anumită perioadă de timp. Noi nu am măsurat încă ce s-a produs datorită pandemiei și, în general, nu suntem obișnuiți să măsurăm lucrurile importante. Profit de ocazie ca să menționez că Teleskop, la care lucrez alături de colegii mei, începe deja să facă asta, pe indicatori de învățare și analize de date calitative.

 

Ne puteți da un exemplu când AI v-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Eu folosesc ChatGpt pentru diverse interogări (de pildă, am aflat cum arată sistemul de plată după performanță, denumit și Pay Merit în alte sisteme educaționale, pentru a fi mai bine pregătită pentru un debate cu un coleg). De asemenea, la Teleskop, pilotăm acum un sistem prin care AI poate genera niște pattern-uri ale unor serii de răspunsuri mai ample (sute sau mii de răspunsuri) pe anumite tipuri de formulare. Mai precis, platformele digitale încep să testeze tipul de sprijin pe care AI îl poate oferi tocmai prin administrarea rapidă a unor volume mari de informații/date.

 

Un sfat pentru cei tineri!

Rutine sănătoase, standarde înalte, prieteni cu care vă puteți contrazice cu inimă deschisă, oameni de încredere în preajma, ajutor pentru cei care nu se pot apăra singuri, umor. Cine muncește, lumea te vede, vorba domnului Hagi, proaspăt campion cu echipa lui.

 

Muzica nu are o definiție, ci fiecare persoană îi dă muzicii propria definiție. Fiecare ascultă ce muzică vrea, ce stil vrea și ce crede că îl reprezintă. Totuși, un lucru e cert și anume că muzica unește suflete, vindecă inimi. Pentru unii, este cea mai bună prietenă. Elvira Andronicescu, tânăra din Republica Moldova ce a cucerit Italia, nici măcar nu știe când a avut prima întâlnire cu ea, în schimb, recunoaște că s-a hrănit în mod constant cu sunetele acesteia.

Compune muzică și versuri și le interpretează. Și-a lăsat amprenta și în alte proiecte, însă a descoperit că nu e locul ei acolo. Iar acum, timpul îl dedică în pregătirea ca artist la nivel internațional, în Marea Britanie.

 

Ce vede Elvira atunci când se uită în oglindă?

În oglindă văd persoana cea mai apropiată sufletului meu, cea care îmi va fi alături mereu și pe care tocmai din acest motiv am transformat-o în cea mai bună prietenă, deși uneori era ca un judecător sever.

 

 

Ce poartă în suflet ea?

Poartă în suflet tot ce se vede pe chip și anume trăiri, emoții, speranță, acceptare.

 

În jurul căror cuvinte guvernează?

Exigență, inventivă, originală, perseverență, perfecționistă, recunoștință.

 

Cea mai frumoasă întâlnire a ta să fie, oare, cea pe care ai avut-o cu muzica? Ce-mi poți mărturisi?

Cu siguranță muzica face parte din mine, nici nu-mi amintesc când am întâlnit-o prima dată. Să fi venit odată cu ea pe această lume?! Întotdeauna îmi făceam timp pentru muzică, au fost momente în care ar fi trebuit să învăț pentru examene la facultate și eu mergeam la repetiții muzicale. Era o hrană a sufletului, dar eu nu îmi dădeam seama.

 

Mă întreb, copil fiind, ai avut dorința de a cocheta și cu alte arte?

Îmi amintesc doar că desenam mult, îmi plăcea să desenez haine, modele.

 

 

Fă un exercițiu de imaginație, închide ochii, ia-mă de mână cu tine și poartă-mă în cele mai frumoase momente din copilăria ta. La ce sau cine te-a dus gândul prima oară?

Cum mergeam de mână cu mama mea și mă simțeam în siguranță. Îmi aduc aminte cu drag de toate plimbările împreună cu ea.

 

Elvira, cu ce valori ai crescut moștenite de la mama? 

Mama întotdeauna îmi spunea să termin orice lucru pe care îl încep și odată luată o decizie, să nu mai revin asupra acesteia. Ea și-a dorit foarte mult ca noi, copiii săi, să fim dornici să învățăm și să facem și facultate, ceea ce s-a și întâmplat. O mai auzeam câteodată cum vorbea cu mândrie că toți 3 copii ai săi adoră să învețe și au facultate.

 

Mama ți-a sugerat să studiezi vioara, dar legătura ei cu muzica era strânsă? Te întreb ca să înțeleg de unde talentul, înclinația și dorința ta de a studia această frumoasă artă?

Mamei îi plăcea mult muzica, îi plăcea să cânte, avea și auz muzical, însă nu a avut posibilitatea să studieze un instrument sau să facă o școală de muzică. Erau alte timpuri și ea ne-a transmis această pasiune nouă.

 

 

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Pe lângă studiile prețioase de economie, am avut ocazia să cunosc oameni frumoși, profesori renumiți la facultatea din Bologna (Alma Mater Studiorum Università di Bologna) unde am învățat să vorbesc și limba italiană la un nivel mai înalt și să-i cunosc tainele. Pentru mine a fost o adevărată îmbogățire a culturii personale fără de care nu aș fi astăzi cine sunt.

 

Care a fost cel mai mare proiect al tău? Și apropo de ele, ce ticluiești în perioada următoare și unde?

Cel mai frumos proiect al meu este activitatea de a compune muzică și versuri și de a o interpreta. Nu neg faptul că am lucrat și creat alte proiecte, însă am descoperit că nu mă reprezintă în totalitate. Pregătesc lansarea unui disc și lansarea mea ca artist la nivel internațional, în Marea Britanie. Și bineînțeles, lucrez la noi compoziții.

 

De ce ai ales să cânți peste granițe sau nu a fost ceva propus, ci doar un curs firesc al vieții?

A fost ceva firesc, însă realizez că în fiecare perioadă a vieții mele am avut oameni muzicieni talentați alături de mine, de la care am putut învăța și inspira. Parcă Dumnezeu mi-a pregătit calea.

 

 

Care este cea mai arzătoare dorință a Elvirei?

Nu cred că am o dorință anume. Mai degrabă pot spune că îmi doresc să-mi trăiesc orice clipă cu sens, în mod conștient, să evoluez și să fac ce-i de făcut în al meu drum.

 

Muzica unește suflete? Ce-mi poți spune din accepțiunea ta?

„Cine se aseamănă, se adună.” Frecvența muzicii ne adună cumva în funcție de frecvența noastră. Așa se explică și faptul că nu ne place la toți aceeași muzică. Însă ne putem transforma sau schimba gusturile, tot în funcție de frecvența noastră.

 

 

Este un munte de muncă, talent, perseverență și voință. În copilărie, Christiana era un fel de justițiar menit să restaureze dreptatea acolo unde era nevoie. A crescut într-o familie în care rigoarea și munca se exprimau prin sport și artă. De la mama a împrumutat simțul pentru frumos, iar de la tata a deprins primele mișcări de arte marțiale.

Orele îndelungi de asceză în sala de antrenament au făcut ca la numai 16 ani să participe la Campionatul Mondial de Karate, în Tokyo, Japonia. Au fost ani de sacrificii, accidentări, refaceri, căderi și ridicări, la capătul cărora stătea un crez nobil: titlul de campioană mondială! Și acesta a venit în 2015, după un meci nebun, în urma căruia Christiana a devenit singura sportivă din România deținătoare a acestui titlu.

Toate acestea nu s-ar fi putut realiză fără credința în Dumnezeu, este de părere Christiana. Când nu este în ring, sau la antrenament, se așează smerit în fața șevaletului și făurește chipuri de sfinți sau scene biblice. Asta pentru că la bază, Christiana este pictor iconar.

Zilele trecute, campioana noastră ne-a făcut o vizită, motiv pentru care am pus camerele pe poziție, am pregătit luminile, ne-am făcut încălzirea și am bătut gongul pentru un podcast cât un meci cu centura pe masă. Ce a ieșit? Un SUPER, dialog la capătul căruia veți descoperi idei valoroase, răspunsuri la problemele existențiale și un om de nota 1000!

Vizionare plăcută!

 

 

13-18 iunie 2023, Sala Acvariu

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă marți, 13 iunie 2023, de la ora 17.30, în sala Acvariu, la vernisajul expoziției Universul satului, cu lucrări realizate de pictorul naiv Gheorghe Ciobanu.

 

Îndrăgostit de lumea satului natal, Gheorghe Ciobanu reușește să ne surprindă cu fiecare tablou al său și să ne transpună într-o lume mirifică, plină de culoare, cu oameni harnici, frumoși și plini de viață.

 

Și cum să nu trăim împreună cu pictorul poveștile satului, rânduite cu grijă într-o planetă rotundă? Primăveri cu soare blând și pomi înfloriți, veri cu lanuri de floarea soarelui și copii care se scaldă în râul satului, toamne cu roade uriașe și oameni care se odihnesc pe prispa casei, ierni cu cete de colindători roșii în obraz, pocnind din bice, și babe îmbrobodite vorbind peste gard.

 

Dar mai presus de toate este, pentru pictor, armonia culorilor, care nu exclude multă răbdare și suferință, făcând ca picturile sale să freamăte de viață.

 

Pictorul naiv Gheorghe Ciobanu este colaborator al Muzeului Național al Țăranului Român de peste 15 ani. Lucrările sale sunt apreciate de public, fapt demonstrat de participarea la numeroase expoziții naționale și internaționale.

 

În cadrul expoziției Universul satului vor fi expuse 20 de tablouri. Pictorul va susține pe perioada expoziției o serie de întâlniri cu publicul și două ateliere, în care va prezenta tehnica picturii sale.

 

Expoziția va putea fi vizitată până pe 18 iunie 2023, între orele 10.00 și 18.00. Intrarea este liberă.

 

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

 

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

 

 

Haideți să îl cunoaștem pe Luca Onică, absolvent al Jacobs University Bremen, specializarea Relații Internaționale și Economie, ne va oferi o înțelegere profundă a tendințelor globale și a schimbărilor geopolitice, și cum acestea pot influența meseriile viitorului.

 

Cine este Luca Onică? 

Sunt un tânăr ce întotdeauna s-a bucurat de oameni, de idei, de locuri ce inspiră.

Am plecat în Germania la facultate cu dorința de a putea crește, învăța, interacționa plenar.

Pentru mine, prioritatea de acum este să înțeleg mecanismele de funcționare ale lumii și să mă formez în continuare.

Astăzi, la un an de la întoarcerea în țară, activez în zona de consultanță în relații guvernamentale în România.

 

Părerea ta despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Evenimentul a fost o experiență aparte: mi-am reconfirmat importanța existenței punctelor de vedere diferite, complementare, susținute atunci când dorești să înțelegi cu adevărat natura și potențialul unui concept.

Este necesar să cunoaștem factorii ce ne definesc prezentul și chiar dacă nu interacționăm întotdeauna cu aceștia, impactul lor asupra vieții noastre și asupra comunității noastre trebuie luat în calcul.

Este foarte important să ne informăm corect și să căutăm păreri temperate, echilibrate despre acest subiect.

AI-ul ne va influența o parte din viață, așa cum majoritatea tehnologiilor noi au făcut-o. Odată cu inovația, și mintea și capacitatea de analiză critică a omenirii a crescut suficient, astfel încât să facă față oricărei noi provocări.

 

Care sunt principalele diferențe dintre HI (inteligența umană) și AI (inteligența artificială) și cum pot acestea să fie aplicate în diferite meserii ale viitorului?

AI-ul poate crea mai multă claritate în a explora și identifica legături logice simple în complexitatea informației inepuizabile oferite de către internet. De 20 de ani, piața muncii s-a specializat în a pune idei cap la cap pentru a comunica eficient. Acum, putem crea mult mai rapid rezumate cu cele mai importante idei și concepte și -ulterior- putem aplica totul eficient. Inteligența umană jonglează cu informația generală în contextul în care cineva trăiește. Prezentul imediat poate fi înțeles doar de către noi, iar nevoile cu care noi ne confruntăm pot fi rezolvate doar cu atenție, empatie și strategie izvorâtă din natura umană. Astfel, practicanții viitoarelor meserii vor putea să se concentreze pe a-și dezvolta abilitățile, știind că au acces la o unealtă la îndemână pentru a înțelege rapid informația.

 

 

Ce implicări etice și sociale ar trebui să ia în considerare dezvoltatorii de tehnologie AI pentru a asigura că aceasta nu va înlocui complet meseriile oamenilor în viitor?

Meseriile ce vizează doar procesarea de informații la care modelele AI au acces sunt cele ce se vor disipa; Inteligența Artificială în locul unui arheolog pasionat? În locul unui istoric ce descoperă un izvor nou? În locul unui artist ce transmite plenar? În locul unui psiholog ce ascultă, empatizează, vindecă suflete?

NU.

Amprenta umană va fi tot mai apreciată și sper ca tehnologia ne va permite să fim cei ce suntem meniți să fim cu adevărat pentru societatea noastră. Dezvoltatorii tehnologiei trebuie să se asigure că oamenii văd natura adevărată a produsului lor, cea de unealtă.

 

Ne poți da un exemplu când AI te-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Într-un context în care am lucrat cu oameni competenți și foarte specializați, am reușit să obțin prin intermediul unei unelte AI un rezumat ce m-a ajutat să înțeleg bazele unei industrii complexe, pe care l-am putut citi în mai puțin de 5 minute. Având acest punct de plecare, am putut aborda subiecte relevante și am putut forma conexiuni reale cu cei lângă care lucram. Nu devenisem un expert, însă știam destul cât să capăt curiozitatea de a pune întrebările ce au contat.

 

Un sfat pentru cei tineri

Aveți răbdare cu voi, căutați-i pe cei ce vă vor binele.

Observați faptele, nu doar la vorbele.

Este în regulă să spuneți NU.

Este esențial pentru succesul vostru în viață să vă înconjurați de oameni cu un suflet cald și o minte strălucită.

Nu vă grăbiți să creșteți!

 

Sebastian Lupu a vrut să fie un om al oamenilor. Prima dată să devină preot, iar mai apoi, undeva pe la liceu, s-a așezat peste el dorința de a se face actor și de a fi pe scenelor teatrelor noastre. S-a făcut remarcat datorită talentului și al simțului actoricesc.

A înființat un teatru independent alături de soția sa, partenera fără de care cariera sa, poate, n-ar fi continuat. Iar dacă unii n-am reușit să-l vedem jucând pe veșnicele scânduri ale teatrelor, i-am auzit vocea în desene animate. A dublat peste 2200 de personaje și a reușit astfel să presare magie și culoare peste copilăria tuturor românilor.

 

 

Cât de frumos sau satisfăcător este sentimentul atunci când ne gândim că v-ați dedicat artei?

E frumos. Nici nu știu cum e să fii altfel. Cred că dacă ar fi altceva, ar fi înfiorător. Nu mă închipui în altă postură decât în cea în care fac ceea ce fac. Cu toate ale profesiei, cu bucurii, cu satisfacții, cu deziluzii, cu frustrări, cu foarte mult frumos, cu oboseală, e foarte greu de descris. Nu-mi plac acele declarații în care se fac tot felul de definiții estetice a ceea ce facem noi. Eu nu pot defini. Știu foarte clar că nu aș putea să fac altceva cu aceeași plăcere.

 

Dar în fața copiilor?

Eu nu mi-am dat seama decât foarte târziu cât bine am făcut  copiilor. Luam dublajul ca o altă sursă de venit. Nu m-am gândit că voi ajunge o vedetă pe acest sector, dar vreau să spun că e absolut uluitor ce se întâmplă, mai ales să văd că milioane de foști copii și copii s-au bucurat și se bucură în continuare de ceea ce am făcut.

 

Cât de multă muncă este în spatele acestui univers colorat? Ce se ascunde?

E foarte mult de muncă. E de fiecare dată surprinzător, căci lucrăm cu alți creatori care au realizat acele desene animate în limba engleză, franceză, chineză, japoneză, toate limbile pământului și noi trebuie să le spunem în limba română. Avem și surpriza momentului, surpriza poveștii și tu trebuie foarte repede să te adaptezi și să te exprimi în limba ta maternă ceea ce au vrut ei să spună.

Ce se ascunde?! Se ascunde un suflet de copil, sufletul meu de copil. Bucuria pe care o am când văd pentru prima oară acel desen, încerc să o transmit prin vocea mea și copilului care o ascultă și să aibă și el aceeași bucurie prin intermediul vocii mele. Întrebare chiar bună!

 

 

Din anii 2000 dedublați vocea desenelor animate. De la ce a pornit totul? Cum v-ați descoperit pasiunea pentru desene?

Nu a fost o descoperire. Într-adevăr, eu dublez din anii 2000. S-a fondat acest studio în Oradea și aveau nevoie de niște actori și noi eram actorii angajați la Teatrul Regina Maria și am fost noi pe prima listă ca opțiuni. Ne-am dus, nu știam ce ne așteaptă. Nu ne gândeam la dimensiunea asta. Era o provocare de a-ți descoperi vocea și de a te dedubla. Nici eu nu știam că am atâtea voci. Nu e nici pasiune sau poate am creat o pasiune de atunci pentru desene animate, nu înainte. A fost o întâmplare fericită. E un noroc imens. Dacă era în altă parte, de exemplu în Satu Mare, nu cred că m-aș fi dus. Aveam o familie de crescut, o fetiță mică care abia se născuse. Abia aveam timp să-mi trăiesc viața. Noaptea eu făceam taxi ca să-mi suplinesc veniturile. Pe lângă faptul că eram actor, făceam și taximetrie. Dar mă bucur că lucrurile au fost cum au fost în viața mea.

 

Garantez pe faptul că nu v-ați fi gândit, când erați la vârsta copilăriei, că o să bucurați milioane de copii atunci când creșteți „mare”. Ce se visa în vremea copilăriei Sebastian Lupu?

Să fiu ceea ce sunt acum un om și anume un om al oamenilor. Visam să fiu de folos oamenilor. Am vrut să mă fac preot, tot o profesie în slujba oamenilor. Ce mai știam, era faptul că-mi doream să devin un om frumos. Dacă am reușit, asta să-mi spună lumea. Zâmbetele, în schimb, pe care le primesc pe stradă, cam asta îmi spun. N-am visat să fiu doctor, pilot, ci visam să fiu foarte bun în ceea ce fac.

 

Care sunt cele mai dragi amintiri de acasă?

Îmi aduc aminte de prietenii mei cu care mă jucam în fiecare zi, până noaptea târziu. Îmi aduc aminte de colegii mei de școală pe care îi păcăleam, dar îi păcăleam frumos, jucăuș. Amintirile cu aceștia îmi sunt dragi. Poate o să par lipsit de imaginație, dar momentele împreună au fost frumoase. Mi-e dor și de casa de la țară unde plantam legume, creșteam animale pe perioada verii. Din nou spun, simt nostalgie extraordinară când mă gândesc la aceste clipe mărunte, poate, pentru unii. Mă gândesc și la familia mea pe care o am și acum, în afară de tatăl meu care va ocupa un loc special în inima mea, indiferent. El va fi veșnic eroul meu.

 

Ce rol a avut familia în alegerea studiilor, și apoi a meseriei?

N-am avut piedici. Am spus că am vrut să mă fac preot și eram încurajat pe ambele părți. Faptul că n-am avut piedici, a avut un rol hotărâtor în ceea ce am vrut să fac. Eu, de exemplu, nu mi-am influențat copiii. Eu nu am fost influențat, ci susținut cum am făcut la rândul meu cu copiii mei. Poate să-i arate un părinte copilului său variante, poate să-l sfătuiască, dar nu-i poate impune.

 

 

Aveți o listă impresionantă de roluri pe scena teatrului românesc, dar vă amintiți cum au fost primii ani în care ați început să lucrați în domeniu? Ce sentimente v-au încercat?

Da, îmi aduc aminte de începuturi, de stângăcii care sunt inerente. Nu există un actor să fie perfect. Dar sentimentele de atunci erau super pozitive. Aveam impresia că sunt împăratul lumii, sunt magicianul. Mă uit cu drag la Sebastian Lupu, cel de la începuturi, și râd. Însă, știu că a ales drumul bun. Modul în care a evoluat a fost unul sănătos, fără compromisuri, fără să calce pe alocuri în meserie. Dacă aș fi din nou tânăr, aș repeta și greșelile. Deși au fost dureroase unele și urâte, îmi provoacă un mare drag, deși, pe vremea aceea, erau niște tragedii.

 

Apropo de începuturi și domeniul artei, tot în timpul facultății, când vă perfecționați în această arie,  ați cunoscut-o și pe soția dumneavoastră. Cât a contat să vă găsiți partenera care vă înțelege programul, munca și mai mult de atât, împarte aceleași visuri?

Eu nu știu să fiu actor fără ea. Eu nici nu îmi pot închipui această meserie fără soția mea, Mirela. Eram amândoi studenți, eram în facultate. Din anul I până în anul al IV-lea am lucrat împreună, deși noi abia din al treilea an am devenit un cuplu. Cât de important acest lucru?! Este ideal. Este capital. Chiar dacă ea nu era actriță, cred că e foarte capital ca partenera să îți înțeleagă meseria. Atât timp cât  există pericol de gelozie artistică, poate să îți strice o căsnicie întreagă. La noi, uite, nu a existat vreodată. Există o înțelegere desăvârșită între noi și ca să revin la întrebare, eu nu știu cum e să nu fie împreună cu Mirela. Nici nu îmi pot închipui această meserie fără ea, mă repet.

 

 

Ce dorință arzătoare mai poartă Sebastian Lupu în inimă?

Nu are. Nu și le-a identificat. Visul meu este să fiu în căutare de alte vise, de a descoperi alte tărâmuri ale artei sau ale vieții noastre de zi cu zi. Este un proverb care-mi place tare mult: „chiar dacă aș ști că mor mâine, în seara asta tot aș învăța câte ceva”. Așadar, nu am un vis neapărat, dar sunt convins că vor apărea. Visul meu este să fiu deschis la noile visuri.

 

 

Eveniment de neuitat la Sala Agora!

Pe data de 30 mai 2023, Matricea Românească a organizat un spectacol muzical extraordinar în Sala Agora, care a captivat inimile tuturor participanților!

Cu o combinație incredibilă între tradiția muzicii folclorice și energia debordantă a orchestrei, Muzica Divertis, evenimentul a adus pe scenă Corala Armonia din Constanța, într-o prestație vocală impresionantă! Voci puternice și emoționate, acompaniate de instrumente tradiționale, au interpretat cele mai frumoase cântece folclorice românești, aducând în prim-plan autenticitatea și bogăția patrimoniului cultural al țării noastre. Atmosfera s-a încălzit treptat, iar publicul a fost invitat să se alăture în dans și cântec. Răsunând în unison, toți cei prezenți au creat o atmosferă de sărbătoare și de conexiune profundă cu rădăcinile noastre culturale.

A fost o seară plină de emoții, în care muzica a unit oamenii și a creat amintiri care vor rămâne vii în sufletele noastre. Mulțumim Coralei Armonia și Muzicii Divertis pentru acest spectacol memorabil!

 

Sensul intrinsec al tradiției

Istoria ortodoxă este marcată în exterior de o serie de rupturi bruște: capturarea Alexandriei, Antiohiei și a Ierusalimului de către arabii mahomedani; incendierea Kievului de către Mongoli, cele două cruciade îndreptate împotriva Constantinopolului; revoluția bolșevică, în Rusia. În pofida acestor evenimente, chiar dacă ele au transformat forma exterioară a lumii ortodoxe, niciodată nu au reușit să pătrundă înlăuntrul continuității Bisericii Ortodoxe. Primul lucru cu care se confruntă un străin atunci când ia contact cu ortodoxia este, de obicei, aerul de antichitate, neschimbabilitatea ei aparentă. El (străinul) observă că ortodocșii încă se botează prin întreită afundare, la fel ca în Biserica Primară; încă sunt aduși copiii mari și mici pentru a primi Dumnezeiasca Împărtășanie; în cadrul Liturghiei, diaconul încă strigă: „Ușile! Ușile!” – aducând aminte încă de vremile în care intrarea în biserica era păzită cu strictețe, iar nimeni în afara membrilor familiei creștine nu putea participa la cult; Crezul este încă mărturisit fără vreo adiție.

Acestea sunt doar câteva trăsături exterioare a ceea ce prevalează în fiecare aspect al vieții ortodoxe. De curând, atunci când doi critici ortodocși au fost rugați să realizeze un rezumat al caracteristicilor distinctive ale Bisericii lor, amândoi au indicat același aspect: neschimbabilitatea, determinarea ei de a rămâne loială trecutului, sensul ei de continuitate vie cu Biserica din timpuri de demult apuse (Vezi Panagiotis Bratsiotis și Georges Florovsky, în Orthodoxy, A Faith and Order Dialogue, Geneva, 1960). Două secole și jumătate înainte, patriarhii răsăriteni spuneau aceleași lucruri Ne-juraților : „Noi păstrăm doctrina Domnului neatinsă și aderăm cu fermitate credinței date nouă, păstrându-o curată și departe de defăimare și blasfemie,ca o comoară împărătească, și o nestemată de mare preț, fără adăuga, nici a scoate ceva din aceasta” (Scrisoarea din 1718, în G. Williams, The Orthodox Church of the East at the Eighteenth Century, p. 17).

Ideea continuității vii este rezumată pentru ortodox într-un singur cuvânt, tradiție. „Nu schimbăm granițele de nestrămutat așezate de părinții noștri”, scrie Sf. Ioan Damaschin, „ci păstrăm Tradiția, exact așa cum am primit-o” (Despre Icoane, II, 12 – P.G. XCIV, 1297 B).

Ortodocșii întotdeauna vorbesc despre Tradiție. Și la ce se referă ei de fapt? O tradiție, spune Dicționarul Oxford, este o opinie, o credință, un anumit obicei predat de către străbuni posteriorității. Tradiția Creștină, în acel caz, este credința pe care Iisus Hristos a împărtășit-o Apostolilor, și care din timpurile apostolice a fost predată din generație în generație, în Biserica (vezi 1 Cor. 15:3). Dar, pentru un creștin ortodox, Tradiția înseamnă ceva mult mai exact și specific decât aceasta. Ea se referă la cărțile Bibliei, la Crez, la actele Sinoadelor Ecumenice și la scrierile Părinților; se referă la canoane, la cărțile de cult , la sfintele icoane – în fapt, la întregul sistem de doctrină, la guvernarea bisericii, la cult, la arta pe care ortodoxia a articulat-o de-a lungul anilor. Creștinul ortodox al zilelor noastre se vede ca un moștenitor și străjer a unei importante comori primită din trecut, crezând că este datoria lui să transmită această moștenire neîntinată celor ce vor urma.

Să nu uităm că Biblia formează o parte a Tradiției. Uneori, Tradiția este definită drept „învățătura verbală a lui Hristos, neînregistrată în scrieri de către ucenicii săi apropiați” (Dicționarul Oxford). Nu numai non-ortodocșii, ci și mulți alți scriitori ortodocși au adoptat această manieră de a vorbi despre, sau a trata Scriptura și Tradiția ca două elemente distincte, două surse distincte ale credinței creștine. Însă, în realitate, există doar o singură sursă, din moment ce scriptura există înlăuntrul Tradiției. Separarea și contrastarea celor două elemente înseamnă nulificarea ideii că ambele ar fi la fel.

Ortodoxul, primind această moștenire, din trecut, este foarte conștient că nu tot ce este primit din trecut este egal în valoare. Între numeroasele elemente ale Tradiției, o preeminență unică aparține Bibliei, Crezului, definițiilor doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice: pe toate acestea, ortodoxul le acceptă drept ceva absolut și de nestrămutat, ceva ce nu poate fi anulat, sau revizuit. Celelalte părți ale Tradiției nu au chiar aceeași autoritate. Hotărârile Ierusalimului nu sunt la același nivel cu simbolul de credință nicean, precum nici scrierile lui Atanasie, sau ale lui Simeon, Noul Teolog, nu ocupă aceeași poziție cu Evanghelia Sfântului Ioan.

Nu totul din trecut prezintă aceeași valoare, nici tot ceea ce este primit din trecut este neapărat adevărat. Precum a remarcat un episcop în Sinodul de la Cartagina din 257: „Domnul a spus: „Eu sunt adevărul.” El nu a spus, Eu sunt tradiția” (Părerea Episcoilor asupra botezului ereticilor, 30). Există o diferență între „Tradiție” și „tradiții”: multe tradiții din cele ce purced din trecut sunt umane și accidentale – opinii pioase (sau mai rău), dar nu o parte adevărată a singurei Tradiții, a mesajului creștin esențial.

Este necesar să punem sub semnul întrebării trecutul. În perioada Bizanțului și mai apoi, ortodocșii nu au fost suficienți de critic cu privire la atitudinea lor cu privire la trecut, iar rezultatul de multe ori a reprezentat o stagnare. Astăzi, această atitudine necritică nu mai poate fi păstrată. Standardele mai înalte de critică textuală, legăturile mai puternice cu ceilalți creștini vetici, pătrunderea secularismului și a ateismului, au forțat ortodocșii veacului de acum să arunce o privire mai dibace asupra moștenirii lor și să diferențieze mai cu atenție între Tradiție și tradiții. Lucrarea discriminatorie nu este deloc ușoară. Este necesar să fie evitată eroarea Vechilor Credincioși, precum și eroarea „Bisericii Vii”: cel dintâi grup a căzut într-un conservatorism extrem care nu a suferit nici o modificare în tradiții, iar cel de pe urmă, într-un modernism , sau într-un liberalism teologic ce a subminat Tradiția. Chiar dacă unii manifestă anumite handicapuri, ortodocșii de astăzi se prezintă într-o poziție mai bună de a deosebi necesarul de nenecesar, decât predecesorii lor; și de multe ori este vorba chiar de contactul cu Occidentul cel care îi ajută să vadă mult mai clar ce este esențial din propria lor moștenire.

Adevărata fidelitate ortodoxă față de trecut trebuie întotdeauna să fie o fidelitate creativă; căci adevărata Ortodoxie nu poate sta liniștită cu o desagă a „teologiei repetiției”, care, asemenea papagalilor, repetă formule acceptate fără a încerca să înțeleagă substratul acestora. Loialitatea față de Tradiție, corect înțeleasă, nu este un act mecanic, un proces plictisitor de înmânare către noua generație a ceea ce s-a primit mai demult. Un ortodox cu o gândire critică trebuie să vadă Tradiția dinlăuntru, trebuie să pătrundă în duhul ei lăuntric. Pentru a trăi în Tradiție, nu este îndeajuns să aderăm din punct de vedere intelectual unui sistem de doctrină; căci Tradiția este mult mai mult decât un set de propoziții abstracte – ea este o viață, o receptare personală a lui Hristos în Duhul Sfânt. Tradiția nu este doar păstrată în Biserică – ea trăiește în Biserică, este viața Duhului Sfânt din Biserică. Concepția ortodoxă asupra Tradiției nu este statică, ci dinamică, nu reprezintă o acceptare moartă a trecutul, ci o experiență vie a Duhului Sfânt, în prezent. Tradiția, care intrinsec este neschimbabilă (căci Dumnezeu rămâne același), își asumă în mod constant noi forme, care se adaugă celor vechi, fără a le înlocui. Ortodocșii de multe ori vorbesc de parcă perioada formulărilor doctrinare a luat cu totul sfârșit, însă nu este cazul. Poate că noi înșine vom fi contemporanii unor noi Sinoade Ecumenice, iar Tradiția va fi îmbogățită prin hotărâri proaspete de credință.

Ideea Tradiției drept o ființă vie a fost foarte bine exprimată de George Florovsky: „Tradiția este mărturia Duhului; revelația neîncetată a Duhului și predarea obiceiurilor curate. […] Pentru a accepta și a înțelege Tradiția, trebuie să trăim înlăuntrul Bisericii, trebuie să fim conștienți de prezența dătătoare de har a Domnului din interiorul ei; trebuie să simțim suflarea Duhului sfânt din ea. […] Tradiția nu este doar un principiu protectiv, conservator; ea este, în primul rând, principiul creșterii și regenerării. […] Tradiția este aderarea constantă a Duhului, și nu doar amintirea cuvintelor („Sobornicitatea: Catolicitatea Bisericii”, în The Church of God, ed. De E. L. Mascall, pp. 64-65. Vezi G. Florovsky, „Saint Gregory Palamas and the Tradition of the Fathers in the periodical Sobornost, tomos 4, ed. 4, 1961, pp. 165-76; și V. Lossky, „ Tradition and Traditions” în Ouspensky și Lossky, Semnificația Icoanelor, pp. 13-24. Ader cu desăvârșire acestor esee).

Tradiția este mărturisirea Duhului: în cuvintele lui Hristos, „Când Duhul Adevărului va veni, El vă va ghida întru tot adevărul” (Ioan 16,13). Această promisiune divină este cea care formează baza evlaviei ortodoxe față de Tradiție.

 

Sfânta Tradiție: Sursa Credinței Ortodoxe, de Ep. Kallistos Ware – partea II

 

În ciclul anual liturgic al Bisericii, Cincizecimea este „cea din urmă și măreață zi”. Este sărbătoarea Bisericii a venirii Sfântului Duh asemenea unui sfârșit – împlinirea și desăvârșirea – a întregii istorii a mântuirii. Din același motiv, însă, ea este totodată sărbătoarea unui nou început: ea este „ziua de naștere” a Bisericii ca prezență a Sfântului Duh, a noii vieți în Hristos, a milei, cunoașterii, a acceptării lui Dumnezeu și a sfințeniei.

Această dublă semnificație și îndoită bucurie ne este nouă revelată, mai înainte de toate, chiar de către denumirea sărbătorii. Pentecost în limba greacă înseamnă cincizeci, iar în simbolismul sacru biblic al numerelor, numărul cincizeci înseamnă plinirea vremii prin cea dintâi a sa componentă: 49, care înseamnă desăvârșirea absolută (de șapte ori câte șapte), numărul timpului desăvârșit. Acest număr simbolizează ceea ce este dincolo de timp prin cea de-a doua sa componentă (49+1), ea însemnând ziua nouă, „ziua fără de înserare”, a Împărăției Veșnice a lui Dumnezeu. Prin Pogorârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Hristos, timpul mântuirii, lucrarea divină a răscumpărării a fost desăvârșită, plinătatea ei, arătată, toate darurile, împărțite: ne rămâne nouă acum să ne „însușim” toate aceste daruri, să fim ceea ce am devenit în Hristos: participanți și cetățeni ai Împărăției Sale.

Privegherea de toată noaptea începe cu o solemnă invitație: „Să sărbătorim Cincizecimea, venirea Duhului Sfânt, ziua cea aleasă a plinirii făgăduinței, a nădejdii, taina care este pe cât de măreață, pe atât de prețioasă”.

În cele trei fragmente din Vechiul Testament (Numeri 11, 16-17, 24-29; Ioil 2, 23-32; Iezechiel 36, 24-28), dăm ascultare profețiilor legate de Duhul Sfânt.  Aflăm că întreaga istorie a omenirii a fost direcționată către exact această zi în care Dumnezeu „va pogorî Duhul Său peste toate trupurile”. Această zi a și venit! Toate nădejdile, toate promisiunile, toate așteptările au fost plinite. Pentru prima dată, după sărbătoarea paștilor ,cântăm „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…”, cântarea prin care începem toate slujbele, rugăciunile, îndreptată celui care este, precum era, suflarea de viață a Bisericii, și a cărui venire peste noi, a cărui „pogorâre” asupra noastră în această priveghere de sărbătoare, este cu adevărat, experierea Duhului Sfânt.

Ajungându-se la momentul corifeic, privegherea continuă ca o explozie de bucurie și lumină pentru că „însăși lumina Mângâietorului a venit și lumea a luminat”. În pericopa evanghelică (Ioan 20, 19-23), sărbătoarea ne este prezentată drept o celebrare a Bisericii, a naturii sale divine, a autorității sale. Domnul își trimite ucenicii în lume, așa cum El Însuși a fost trimis de Tatăl Său. Mai apoi, în antifoanele liturgice, se proclamă universalitatea învățăturilor apostolice, semnificația cosmică a sărbătorii, sfințirea întregii creații, adevărata manifestare a Împărăției lui Dumnezeu.

Particularitatea liturgică a Cincizecimii stă în însăși slujba vecerniei zilei respective. De obicei, slujba urmează imediat după Sfânta Liturghie, „adăugându-i-se” acesteia drept propria desăvârșire. Slujba începe drept o „recapitulare” a întregii sărbătorii, drept o sinteză liturgică. Ținând flori în mână ce simbolizează bucuria veșnicei primăveri, inaugurată prin venirea Duhului Sfânt. După vohodul mare, bucuria ajunge pe cele mai înalte culmi, prin intonarea prochimenului: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul Nostru?”.

Trecând de acest moment de vârf, suntem invitați să ședem în genunchi. Aceasta va fi fost cea dintâi îngenunchere după Paște. Ea semnifică faptul că după cele cincizeci de zile de bucurie și plinătate pascală, de experiere a Împărăției lui Dumnezeu, Biserica acum este pe punctul de a-și începe pelerinajul prin timp și istorie. Iarăși, este seară, noapte năpădește, în care timp ispitele și căderile stau în așteptarea noastră, atunci când, mai mult ca oricând, avem nevoie de ajutorul divin, de puterea și prezența Duhului Sfânt, cel care deja ne-a arătat nouă Sfârșitul cel de bucurie, care ne va fi alături, ajutându-ne în eforturile noastre de a ajunge la desăvârșire și mântuire.

Toate acestea ne sunt indicate în cele trei rugăciuni pe care le citește preotul în momentul în care noi îngenunchem și dăm ascultare acelor cuvinte. În prima rugăciune, aducem înaintea lui Dumnezeu a noastră pocăință, a noastră cerere nemărginită pentru iertarea de păcate, cea dintâi condiție pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. În cea de-a doua rugăciune, rugăm pe Duhul Sfânt să ne fie nouă ajutor, învățător în rugăciune și călăuză pe calea cea adevărată prin întunericul și caznele nopții întregii noastre existențe pământești. În cele din urmă, în cea de-a treia rugăciune, ne aducem aminte de toți cei care și-au săvârșit petrecerea pe pământ, care acum sunt uniți cu noi în Dumnezeul cel veșnic al Iubirii.

Bucuria Paștilor s-a plinit și, iarăși, trebuie să așteptăm amurgul zilei veșniciei. Cu toate acestea, cunoscându-ne slăbiciunile, smerindu-ne pe noi înșine prin îngenunchere, cunoaștem de asemenea bucuria și puterea Sfântului Duh, celui ce a venit. Cunoaștem că Dumnezeu este cu noi, că întru el este biruința noastră.

Astfel, se plinește sărbătoarea Cincizecimii și intrăm în „timpul obișnuit” al anului. Însă, fiecare Duminică va fi numită „după Cincizecime”- care acutizează siguranța că prin puterea și lumina acestor cincizeci de zile ne primim noi înșine puterea noastră, ajutorul divin în lupta noastră de zi-cu-zi. La Cincizecime, ne împodobim bisericile cu flori și ramuri verzi – căci Biserica „nu îmbătrânește vreodată, rămânând veșnic tânără”. Ea este arborele cel veșnic verde și viu al harului și al vieții, al bucuriei și al mângâierii. Asta pentru că Duhul Sfânt – „vistierul bunătăților și dătătorul de viață” – vine și se sălășluiește întru noi, ne curăță de toată întinăciunea și ne desăvârșește viața cu însemnătate, dragoste, credință și nădejde.

 

 

A început să cânte de la 7 ani când a fost fermecat de frumusețea muzicii psaltice. Treptat, a îndrăznit, și a devenit un om de bază la strana Catedralei Sfânta Parascheva din Voluntari. Vocea cu care a fost înzestrat, a atras atenția multor psalți din țară, urmând să cânte pe mari scene alături de Corul Psaltic Tronos al Patriarhiei Român. Cum vede Mihai Vlad relația unui copil cu Dumnezeu, care este sfântul său preferat și ce planuri are pentru viitor, descoperiți într-un interviu special, dedicat Zilei Internaționale a Copilului.

 

Pentru toți copii de toate vârstele, Matricea Românească vă urează: LA MULȚI ANI!

 

 

Doar 24 ore? AZI??? Ziua asta nu e normal să aibă doar 24 ore! Sunt prea puține!

 

„Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de Rai” spune Henry Ward Beecher, iar Raiul este mai aproape de noi prin copiii puri pe care îi avem în preajmă.

 

„Sufletul se vindeca atunci când ești în preajma copiilor” arată Feodor Dostoievski. Și câtă dreptate are! Orice durere se diminuează când cei mici ne sunt alături.

 

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, dar putini dintre ei își mai aduc aminte” rostește Antoine de Saint Exupery prin personajul său: Micul Prinț sună dintr-un clopoțel de argint și ne ajută să visăm la copilăria noastră.

 

„Noi, cei mari, uitam adesea că am fost copii. Și lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte, mai ales când ne găsim în fața copiilor” ne reamintește Alexandru Vlahuță. Să nu uităm de acele clipe magice!

 

„Copilăria este tărâmul fericirii. Pentru că, doar atunci, ne mulțumim cu lingouri de nisip.” lasă scris Vasile Ghica. Ce puțin îi trebuie copilului să fie fericit și ce imaginație bogată îi creează lumi cu bucurii nemăsurate!

 

 

„Una din cele mai norocoase lucruri ce ți se pot întâmpla în viață este, cred, să ai o copilărie fericită.” Agatha Christie spune adevărul, trebuie să recunoaștem!

 

„Copilăria este lumea miracolului și a magiei. Copilăria se termină în momentul în care lucrurile încetează să mai fie uluitoare” scrie Eugen Ionescu. Să păstrăm uluirea, curiozitatea, mirarea și miracolul copilului ce trăiește în inimă…

 

„Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!” spune Tom Stoppard. Cât timp copilul din noi aleargă, se bucură, învață, chicotește, vom rămâne fericiți pe tărâmurile copilăriei.

 

„Totul este ceremonie în grădina sălbatică a copilăriei” anunță Pablo Neruda și nouă ne tresaltă inima de extaz…

 

,,Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune” subliniază Francesco Orestano. Apa vie, dătătoare de viață și putere este apa cristalină a copilăriei!

 

Ce simți tu când te gândești la copilăria ta? Povestește-ne!

 

Copilaria: raiul tuturor varstelor

 

Cu Marius Stratulat nu mă întâlnesc pentru prima dată și de fiecare dată se deschide franc, vorbește fără ascunzișuri și face mărturisiri din scaunul rulant despre cum se vede viața de acolo. Îi este prieten de peste un deceniu.

La început, atunci când a avut accidentul, nu găsea niciun fir de optimism, dar a înțeles că nu poate spune stop călătoriei sale pe pământ. În pofida vieții de pe patru roți, găsește resurse să depășească orice gând negativ. Chiar a înțeles, prin mâna lui Dumnezeu, că are o misiune foarte importantă și anume aceea de a contribui, prin intermediul unei clinici medicale pe care a înființat-o, la recuperarea integrată a persoanelor care îi calcă pragul. Le este sprijin, nu doar prin exemplul lui de reușită, dar și cu servicii de calitate. L-am lăsat să povestească mai multe!

 

 

Marius, unde te găsesc și cum arată perioada aceasta a ta? Te întreb acest aspect pentru că tu ești mereu pe modul de acțiune, nu pe pauză.

Din păcate, sunt greu de găsit. Mulți îmi reproșează asta, dar sigur ne putem intersecta drumurile dacă mă cauți la biroul de dispozitive medicale sau clinică de recuperare din Vidra, Ilfov sau la clinică din Drumul Taberei din București.

Da, așa este. Sunt mereu pus pe acțiune și dacă vreau să iau o pauză cu siguranță e tot ceva antrenant de făcut.

 

Ce proiecte mai ticluiești în prezent? Cred cu tărie că tot ceea ce întreprinzi guvernează în jurul clinicii pe care ai înființat-o.

Într-adevăr, aproape tot ce întreprind este în strânsă legătură medicală. Proiectul meu de suflet reprezintă aceste servicii integrate de recuperare, iar proiectele de viitor apropiat sunt conexe actualei activități sau chiar mai mari.

Aș putea să laud un pic echipele mele, cum de obicei nu prea o fac până când nu simt și eu profesionalismul rafinat în fiecare nou serviciu. În echipa de dispozitive am început un nou proiect în parteneriat cu o fabrică renumită și vom produce dispozitive de ortezare de înaltă calitate pentru piața din România.

În echipa de recuperare medicală ne putem lăuda cu o reorganizare radicală și aici planurile de termen lung au devenit brusc planuri actuale așa că, cele două clinici medicale încep să dezvolte mai multe specialități, precum Medicină Fizică și de Reabilitare, Ortopedie, Urologie, Ginecologie și vor începe câte proiecte pilot pe care nu le pot prezenta chiar acum, dar promit că revin cu update.

În plus de asta, după îndelung research am ajuns la concluzia că sună bine sectorul energetic și vom dezvoltă și un prim parc fotovoltaic de 100kw.

 

 

De ce servicii beneficiază pacienții la clinică? Ce presupune o clinică de terapie?

Hai să îți povestesc ce înseamnă servicii integrate de recuperare. O persoană care dobândește o afecțiune pe termen scurt, lung sau definitiv, trece printr-o perioadă de tranziție de la o stare de obișnuință la altă stare și de obicei se întâmplă brusc. Perioadele de tranziție de la persoana validă la pacient necesită o atenție deosebită, iar noi, prin prisma experiențelor noastre am învățat să punem în valoare aceste mici lipsuri ale sistemului public sau privat de sănătate.

Îți pot da și un exemplu înainte de a spune ce servicii acordăm noi prin toate punctele de lucru. Luăm exemplu un tânăr de 14 ani accidentat pe stradă de o mașină a căreia șoferul consumase alcool. Brusc se trezește în spital, paralizat de la gât în jos, pierzând toate simțurile și mișcările și constată că viața pe care o știa până în acel moment nu mai e deloc la fel și că trece printr-o perioadă de tranziție de la persoana validă la starea de pacient pe o perioada nedeterminată. În jurul pacientului avem următoarele nevoi identificate: psihicul acestuia și al familiei trebuie să rămână cât mai puternic; are nevoie de medicație și dispozitive medicale despre care nici nu auzise sau văzuse până atunci; are nevoie de suport educațional pentru a termină școală; are nevoie de suport educativ pentru a-și adapta viață la condițiile actuale; familia are nevoie de suport educativ pentru a învăța cum să gestioneze situația nu doar medical; nevoia de  asistență juridică; nevoia de accesibilitate a locuinței; nevoia de transport adaptat nevoilor sale; nevoia de recuperare medicală; nevoia de socializare; nevoia de reintegrare socio-profesională; nevoia de reorganizare… și pot continua așa încă multe rânduri.

Revenind la ce serviciile noastre de recuperare integrată, am să le enumăr pe scurt și cu alineat:

  • Asistență psihologică și juridică prin colegi sau parteneri.
  • Evaluare profesională, personalizare și comercializare pentru dispozitivele medicale ce urmează a fi folosite.
  • Asistență medicală de specialitate pentru Reabilitare Medicală, Urologie, Ortopedie, Ginecologie, Medicină Generală.
  • Recuperare medicală în cele 3 puncte de lucru cu echipe de profesioniști și aparate de ultima generație.
  • Grupuri de terapii educative și de dezvoltare pentru pacienți și aparținători.
  • Dispozitive de mers, dispozitive ortopedice, dispozitive urinare, dispozitive asistive, dispozitive de recuperare a unor deficiențe.
  • Transport adaptat.
  • Sporturi adaptate.
  • Educație sexuală.

Marius, să înțeleg că nevoile tale au fost stimulent pentru a crea un spațiu incluziv?

Da, într-adevăr de la nevoile mele și ale asociatului meu Nicu Chiosu a pornit un proiect care astăzi înglobează aproximativ 40 de angajați și parteneri, 50 de colaboratori, 5 puncte de lucru pentru activități diferite și un mare ideal incluziv. Acum au devenit nevoile noastre, ale unei echipe întregi și idealul nostru comun.

 

 

Un accident de motocicletă din 2014 te-a pus în scaunul cu rotile. Există viață și de pe patru picioare?

Da, un accident de motocicletă petrecut în anul 2011. Daaa, există viață în orice formă, pornind de la celulele care ne alcătuiesc. Cine a creat normalitatea? Dacă numești viață a fi om, a fi angajat, a fi elev, a fi părinte, a fi sportiv, a fi antreprenor, a fi regizor, a fi parte activă din comunitate, spun clar da, există viață și pe 4 roți.

 

Care a fost reacția lui Marius, un tânăr care abia ieșise în câmpul muncii, purta cu el aspirații și avea să aibă toată tinerețea în față?

Marius era o persoană activă și înainte, noaptea muncitor la Metrorex  și electrician de automatizări pe zi în privat. După accident, trecând prin tranziție spre o nouă viață, am vrut să opresc timpul pentru nimic din jur nu mi se mai părea normal. Dar cred că avem cu toții un scop și îmi pare bine că nu am avut pârghiile necesare să opresc ceasul.

 

Ușor sau greu a fost să îți accepți soarta?

Așa cum nimic important nu se câștigă ușor și eu am acceptat cu greu spusele medicilor cu care am interacționat inițial. Credeam că trăiesc un film de groază și așteptam să mă trezesc din el sau să se întâmple minuni. După acceptare, am învățat să prețuiesc tot în jurul meu și totul a devenit o minune. Sunt un om norocos și cu cât muncesc mai mult, cu atât mă simt și mai norocos.

 

 

Se plânge vreodată Marius Stratulat de faptul că el nu se mai poate deplasa fără scaunul rulant?

Sigur că se plânge și Marius că nu se mai poate deplasa fără scaun rulant, doar și el e om. Să vezi ce mă plâng de asta atunci când trebuie să merg la toaletă și scaunul meu e la reparat, când am întâlniri la costum și trebuie să îmi desfac scaunul să îl pun în dreapta sau când plec de acasă cu mașina lăsând scaunul în garaj, ori când cad cu scaunul și e distanță mare până ajung la scaun.

 

Viața nu se oprește la un scaun cu rotile, se pare. Ce ai învățat până la vârsta ta despre viață?

Eu vreau doar să fac lucruri, de multe ori încep și greșit și constat că și să repari e mișto, doar să faci ceva nu să stai pe bară și să arăți cu degetul spre alții. Recent am împlinit 36 de ani și nu știu când au trecut deja 12, așa că nu voi face pe filozoful, ci doar am să îți spun că timpul trece foarte repede, constatând pe propria-mi persoană, iar dacă nu înveți să trăiești clipa, ai s-o pierzi.

 

Astăzi stăm de vorbă cu Marian Căpraru, un artizan în materiale deosebite. Cei care îl știu, îi spun Manu. Manu nu se consideră un artist, ci mai degrabă doar un mic Gepetto, un meșteșugar care restrâns, în singurătatea lui, în chilia sa, așa cum își alintă atelierul, încearcă să meșterească ceva cu mâinile lui. Din mâinile lui cu pasiune și răbdare face ceea ce îi place. Nu simte niciodată că muncește, pentru că muncește cu sufletul, muncește spiritual, mâinile lui sunt doar niște mecanisme.

Pe Manu îl puteți găsi la prăvălia lui, în fiecare weekend, la Muzeul Satului Brănean. Vă așteaptă cu zâmbetul lui trecut prin ani, cu pălăria în vânt și cu piese unicat născute din răbdare și o viață de meșteșug.

Iar povestea darului din mâinile lui o veți descoperi mai jos, întrebare cu întrebare.

 

 

Manu, arta este o chemare. Cum a început drumul tău în meșteșugărie?

Să ai credință înseamnă să ai încredere în puterea pe care ți-a dat-o Universul, oricât de mică și neînsemnată ar fi ea și să mergi mai departe. Așa a venit la mine, așa a sosit pe nesimțite, fără să-mi dau seama… această scânteie universală care a fost în viața mea acarul. Acarul, cine mai știe din vremuri trecute, era un personaj. Un personaj simplu, fără mulți epoleți care schimba drumul trenului cu ajutorul unui macaz manual. Pentru mine drumul s-a schimbat când eram adolescent și îl vedeam pe tatăl meu că lucra pasionat de aeromodele și le lucra din plexiglas cu multă migală, cu multă răbdare.

Energia de care aveam nevoie exista în mine. L-am văzut pe el că lucrează și am încercat să-l copiez. Prima oară în domeniul în care făcea el, el fiind zburător, pilot în aviația de vânătoare.

Am văzut că se poate. M-am deprins puțin câte puțin cu munca respectivă pe care o făcea el și după aceea am trecut mai departe pentru că eram conștient. Am reușit să depășesc virtuțile și capacitățile fizice și spirituale ale părintelui meu și așa am început să pictez, să gravez, să fac linogravură, după să fac pictură, după aia să fac sculptură și așa mai departe.

Dar de aici a plecat totul, din familie.

 

Lucrezi în materiale diverse și foarte interesante. Tu le-ai ales sau ele te-au ales pe tine?

Viața omului este făcută dintr-un lung șir ca un lanț, verigă de verigă, se leagă de experimente și de demonstrații după aceea. Viața omului începe de înainte de a ne naște. Suntem zămisliți din har și după aceea deschidem ochii în lume. Vedem ce e în jurul nostru și încercăm să înțelegem. Primim educație de la ceilalți, care au înțeles deja ceea ce noi trebuie să înțelegem. Trăgând cu ochiul la unul și la altul și punând în plus, adăugând din spiritualitatea proprie. Am reușit să definesc cumva rolul ăsta de meșteșugar.

Nici materialele nu mă aleg pe mine, nici eu nu am ales materialele. Sunt o încercare care a devenit după aia demonstrație de a putea să lucrez și să fac așa cum au putut și alții cu mii de ani înaintea noastră. Asta a fost demonstrația personală. Eu mie mi-am demonstrat că pot face lucrul ăsta.

Deci materialele au fost pur și simplu o încercare.

 

În lucrările tale florile sunt un laitmotiv. Care este semnificația lor?

Recunosc că în lucrările mele florile ocupă un loc de cinste. De ce? În primul rând, pentru că îmi plac florile, indiferent care ar fi ele. De ce iarăși? Pentru că ele reprezintă cea mai înaltă, cea mai definită și cea mai mare putere, natura.

Atât de frumoase și de fascinante sunt florile. Bineînțeles, sunt numai un produs al naturii, numai ceva câteodată, bizar de frumos, ceva care te culcă pe spate pur și simplu, la propriu… Te arunci în iarbă în mijlocul lor și vrei să stai, să rămâi acolo.
Deci de ce mă fascinează florile și de ce îmi plac florile? Pentru că ele vor exista milenii după dispariția omului, indiferent de specia lor și de unde sunt, de unde provin pe glob.
Ele reprezintă frumosul, frumosul pe care ar trebui să-l aibă oamenii.

 

 

Manu, știu că ești pasionat de fotografie. O poză chiar spune mai mult decât 1000 de cuvinte?

Ahh… poza de care vorbești tu. Pentru mine o poză, cum îi spui tu, este primul stadiu de snapshot ca să-i spun așa în limba engleză. Primul stadiu înainte de a deveni fotografie, poza în general sau fotografia în general, care este o poză prelucrată. Bineînțeles, de mâna omului cu softurile necesare. Fiecare vrea să vadă în fotografia lui ceea ce este mai bun și mai frumos, un mai frumos în el.

Fotografia spune infinit mai mult decât povestea, cu toate că și o poveste făcută de un adevărat artist, de un adevărat scriitor poate arăta mai mult decât o fotografie, dar asta numai în imaginația celui care va citi respectiva poveste. În schimb, fotografia, acel click de câteva milisecunde pe care îl face aparatul de fotografiat și ulterior, tu îl procesezi în diferite programe, îți va arăta imediat o latură a realității pe care el a vrut să-l capteze în imaginea respectivă.

 

Se spune că arta cere sacrificii. Este adevărat?

Pot spune cu certitudine că toată viața mea am făcut sacrificii enorme. Ca să fiu ceea ce sunt acum și ca să pot încerca ce am încercat până acum și ca să pot realiza ce am realizat până acum în diferite domenii, în sensul giratoriu al acestei arte, în ghilimele, da?

Bineînțeles că cer enorm de multe sacrificii și toate se vor exemplifica pe latura materială, pentru că sacrificiile spirituale, prietenă dragă, artistul le face benevol și de drag. Le face din dragoste pentru ceea ce face. Sacrificiile spirituale sunt modul lui de gândire.
În primul rând, un artist totdeauna va fi un altruist. Va fi totdeauna, un om cu o genă și cu un fond psihologic foarte pozitiv, foarte frumos. El va răspândi, va încerca să răspândească în jurul lui frumosul prin ceea ce face. Pentru că asta îl va canaliza și îi va împinge mai departe spiritul pozitiv pentru creație.

 

Tot ceea ce faci își are rădăcinile în natură. Cât de mult te influențează natura?

În viața mea natura a influențat totul. Începând cu locul pe care mi l-am ales pentru atelier după ce am trăit foarte mulți ani, datorită părinților, la oraș. M-am plictisit de oamenii supărați și de problemele pe care le aveau ei și de cei care îi vedeam pe stradă, plecând la serviciu sau venind de la serviciu cu capul în pământ. După aceea m-am plictisit de beton de asfalt, de arșiță…

Am ales să fug de acolo, din oraș, și am ales să stau aproape de natură. Un artist are nevoie de libertatea pe care i-o oferă natura prin spațiu. Unde el adaugă timp. Timpul pe care îl folosește ca să își definească propriile creații care încep în în subconștientul lui și se termină prin mâinile lui. În diferite lucrușoare, așa cum făcea și Gepetto în atelierul lui, până l-a creat pe Pinocchio căruia i-a dat viață prin spiritualitatea lui extraordinară.

 

Are artistul nevoie de har pentru a scoate ce este frumos la lumină?

Harul este o scânteie, o putere imensă pe care culmea o să fie, o să ți se pară bizar și foarte greu de crezut. Fiecare o avem în noi, trebuie doar să o descoperim. Și să fim atât de curioși, imens de CURIOȘI.

Și artistul va întâmpina dificultăți de fiecare dată când își va impune punctul de vedere prin arta pe care o va face totdeauna. Va fi cineva sau ceva care va critica obiectul respectiv sau lucrarea respectivă, pentru că lucrarea sau obiectul exemplificat de mâinile lui nu va fi altceva decât viziunea pe care el a pus-o în practică. E viziunea primită de sus, scânteia care i-a dat lui harul. Dar se va găsi cineva care va spune: ” Bă asta, mie nu îmi place.”  De ce? Pentru că 1000 de bordeie 1000 de obiceie. Iar culmea ridicolului este că nu poți obliga pe nimeni, repet, să îi placă ce faci tu.

 

Ai fost dintotdeauna artist? Ai mai avut și alte meserii?

Da, am avut și alte meserii, bineînțeles, ca oricare în tinerețe. Am fost și șofer de meserie, sunt șofer profesionist, am condus ă camioane ușoare, camioane grele, camioane mari și așa mai departe.
Pentru o perioadă mai scurtă, am lucrat în chimie. Am fost operator chimist, dar niciuna dintre niciunul dintre domeniile respective nu m-a făcut să excelez. Nu m-a făcut să mă remarc, aș spune eu, pentru că nu mi-au plăcut cu adevărat gândurile mele și sufletul meu și scânteia de care vorbesc totdeauna mă trăgeau înapoi către singurătate, către pustnicii atelierului, către chilia mea, unde eu mă simțeam liber.

 

 

O parte din lucrările tale sunt expuse în Catedrala Sf. Ioan Botezătorul din Ploiești. Cum te-ai simțit când ai avut această ocazie?

O parte din lucrările mele au un caracter religios. În atelierul meu erau lucrări de artizanat la care eu lucram cu multă migală și pasiune și cu multă răbdare și cu toate virtuțile necesare, care au devenit ulterior obiecte de cult.

Legat de lucrul pentru biserici, catedrale, mânăstiri mă bucură enorm un singur lucru. Că obiectul făcut în atelierul meu, în liniștea mea, este expus acolo și devine obiect de cult, AIA nu se va dărâma nici mâine, nici poimâine, nici peste 1000 de ani.

 

Ce te inspiră? În spatele fiecărui artist există mai multe muze. Care sunt ale tale?

În spatele oricărui artist, de fapt, nu în spatele lui, în pieptul lui, în entitatea lui, în Subconștientul lui și în tot ceea ce îl definește de fapt, ca fiind un artist există doar muza universală. Dacă vorbești de muze, înseamnă că te gândești la o inspirație, inspirațiile unui artist totdeauna vor fi în primul rând din jurul lui.  Artistul nu va fi captat în imaginația lui numai de ceea ce vede în jurul lui. Va dori să experimenteze, să găsească chestii pe care nimeni nu le-a văzut niciodată, pentru că ele există doar în imaginația artistului. Iar ele existând acolo au avut o muză.

 

Ai o lucrare preferată?

Nu mă definește nici o lucrare făcută într-o viață întreagă, pentru că nu m-am definit eu ca și artist – e un drum lung, e un drum atât de lung și atât de plin de încercări. În care eu încă nu m-am regăsit pe mine în nici o lucrare, de ce nu? Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut sau că n-am reușit să am o mică revelație într-o lucrare pe care am făcut-o să fiu mulțumit de ea. Asta înseamnă să am o mică revelație, da, uite, am primit de la Dumnezeu a harul și puterea de a executa și de a face am dus la bun sfârșit. Acum îmi place foarte mult lucrul ăsta.

Există acest moment periculos pentru artist când realizează că ceea ce a făcut este extrem de frumos, extrem de nemaipomenit și așa mai departe.  Atunci când s-a îndrăgostit de propria lui lucrare. Atunci nu mai există creație și va pierde creația.

De ce îl va părăsi creația? Pentru prostia pe care a făcut-o de a se îndrăgosti. El trebuie să-și mențină neutralitatea. El trebuie să rămână conștient că e puternic și că poate mult mai mult și mult mai frumos că are mult mai mult de dat. Pentru că numai în felul ăsta își va păstra ă spiritul creativ și puterea de a merge înainte. Artistul care s-a blazat, care s-a îndrăgostit de lucrările lui, nu va merge mai departe și el va pierde din start.

 

 

Care este mesajul tău pentru generațiile viitoare?

Nu am decât un singur mesaj pentru generațiile viitoare. Să-și folosească timpul liber ca pe un hobby. Dacă doresc să și-l cheltuie, simțindu-se bine, făcând ceea ce cred că trebuie făcut, să facă, dar numai în timpul liber. Iar în restul vieții lor să fie oameni pragmatici dedicați visurilor lor până la capăt.
Pentru că artistul este cel care e veșnic nemulțumit de aceea ce face, conștientizând că el poate mult mai bine în orice domeniu.

 

 

Vineri, 26 mai, zeci de invitați s-au adunat la Mănăstirea Voroneț pentru a marca un eveniment cultural-religios de mare însemnătate – s-au împlinit 535 de ani de la ctitorirea lăcașului de către voievodul Ștefan cel Mare.

„Capela Sixtină a Estului” pentru fresca Judecății de Apoi, după cum este supranumită, Mănăstirea Voroneț este apreciată la nivel național și internațional pentru aerul special oferit de celebrul pigment albastru de Voroneț.

 

Doar trei luni și trei săptămâni

Într-un sat la poalele Carpaților, înconjurată de brazi, se poate admira o biserică simplă, cu pereți exteriori ornați cu fresce prin care pictorii anonimi și-au dorit să aștearnă sub ochii privitorilor învățătura Scripturii. Construită în 1488 în doar trei luni și trei săptămână, în perioada 26 mai – 14 septembrie, Biserica Mănăstirii Voroneț a fost ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt.

Realizată în stil arhitectural moldovenesc, corabie de piatră, plină de grație, simplitate și farmec, impune prin verticalitate, prin proporții armonioase, prin soliditatea structurii – astfel este descrisă Biserica Mănăstirii Voroneț de către prof. univ. dr. și istoric de artă Corina Popa.

 

Legenda Mănăstirii Voroneț

Despre Ștefan cel Mare se cunoaște faptul că a construit și renovat 48 de biserici și mănăstiri. În ceea ce privește povestea ctitoririi Voronețului, legenda originii Sfintei Mănăstiri Voroneț unește, pe vecie, pe voievod și pe Cuviosul Părinte Daniil, sihastru și duhovnic vestit al Moldovei.

„Iară Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii”, povestea cronicarul Ion NECULCE.

Cel dintâi sfetnic duhovnic și rugător către Dumnezeu al lui Ștefan cel Mare, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost înmormântat în pro naosul bisericii Mănăstirea Voroneț, urmând ca la 47 de zile de la trecerea în neființă să fie pictat ca sfânt pe fațada de miazăzi și în Calendarul Ortodox din pridvor. Vizitatorii pot admira chiar și în prezent pictura celui ce veghează în continuare buna lucrare ce schimbă cele vremelnice cu cele stătătoare și cele pieritoare cu cele ce rămân, conform spuselor arhimandritului Ioanichie Bălan.

Realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareș, frescele de pe pereții exteriori aparțin epocii acestui domnitor, fiind cele care dau, în mare măsură, strălucirea artistică și faima Voronețului și fac ca Mitropolitul Grigorie Roșca să fie considerat cel de-al treilea ctitor al Sfântului lăcaș.

Spectaculosul albastru de Voroneț, ce se remarcă printr-o intensă strălucire, este așternut pe fațade formând un mare covor de culori ce transpun privitorii într-o poveste.

Pe lângă arhitectura și pictura speciale, Mănăstirea Voroneț adăpostește la loc de seamă o bogăție de artă medievală – lespezi funerare ale mormintelor din pronaos și din privdor cu motive decorative deosebite, jilțul și stanele aduc ornamente din diferite stiluri armonios îmbinate, ce impresionează prin discreția cu care întregesc interiorul de arhitectură fără să tulbure spațiul. Adevăratele capodopere ale sculpturii în lemn sunt, însă, în tâmpla Altarului.

Până la finalul secolului al XVIII-lea, pentru mai bine de trei veacuri, Mănăstirea Voroneț și-a asumat o dublă misiune – culturală și educativă. Numeroși preoți, egumeni, monahi și dregători de țară au învățat carte și au deprins nevoința duhovnicească. O adevărată școală de caligrafi, miniaturiști și traducători de limbile greacă și slavonă, Mănăstirea Voroneț a fost locul unde s-a lucrat la formarea limbii naționale și la introducerea ei în cultul ortodox. Paginile a două dintre cele mai vechi manuscrise românești au fost așternute chiar între pereții sfântului lăcaș.

 

 

Monument istoric

În 1785, pe lista celor 23 de mănăstiri desființate după anexarea părții de nord a Moldovei Imperiului Austriac s-a regăsit și Mănăstirea Voroneț – călugării au fost obligați să plece, chiliile ajungând ruine. Foștii lucrători pe pământurile Mănăstirii sunt cei care au format satul Voroneț.

După Marea Unire, la început de secol XX, valoarea istorică și artistică a vechii Mănăstiri este readusă în atenția publică, sfântul lăcaș fiind declarat monument istoric.

Considerat muzeu al arhitecturii și picturii din vremurile lui Ștefan cel Mare, lăcașul trebuie ferit de degradare, astfel că lumânările și slujbele au fost complet interzise în Biserică, în perioada comunismului. S-au făcut, de-a lungul timpului, intervenții de restaurare pentru înlăturarea umezelii care punea în pericol anumite fresce, întărirea pardoselii sau consolidarea unor porțiuni de zidărie ce se degradau.

În 1991, după 206 ani, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât reînființarea Mănăstirii de Voroneț, ca mănăstire de călugărițe, moment ce marchează numirea Stravoforei Irina Pântescu în calitate de primă Stareță a Mănăstirii Voroneț.

Blândul și tăcutul Sihastru Daniil, făcătorul de minuni, unul din marii sfinți ai Moldovei și ai lumii ortodoxe, un ctitor al spiritului românesc, ne așteaptă la Sfânta Mănăstire Voroneț pentru a ne învăța să urcăm spiralele interiorității în lumina de un albastru orbitor a vieții trăite întru Duh și Adevăr. Albastru întemeietor. Albastru călăuzitor. Albastru răstignitor. Albastru purificator. Albastru iubitor – extras din Voroneț, Monahia Gabriela Platon, Mănăstirea Voroneț, Editura Thausib, 2007.

 

Sursă bibliografică: manastireavoronet.ro

Sursă foto: romaniamama.ro, wikipedia

 

 

382 de ani de când moaștele Sfintei Parascheva sunt în România

 15 iunie 2023 | Spiritualitate
În 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, au hotărât să-i ofere, drept...

Nu vreau este egal cu Nu trebuie?

 14 iunie 2023 | Cum ne creștem copiii
,,Nu, nu, nu, nu.......Nu vreau să îmi spăl dinții”, zice Lili în gând.,,Aaaaa...nu am chef să îmi fac curat în cameră, chiar nu am chef...” se vaită Mihai.,,Nu doresc să mă culc!”,,Nu doresc să mă îmbrac!”,,Nu doresc să strâng...

Universul satului - Expoziția pictorului naiv Gheorghe Ciobanu

 8 iunie 2023 | Eveniment
13-18 iunie 2023, Sala Acvariu Muzeul Național al Țăranului Român  Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă marți, 13 iunie 2023, de la ora 17.30, în sala Acvariu, la vernisajul expoziției Universul satului, cu lucrări realizate de...

Sărbătoarea Cincizecimii – de Protopresbiter Alexandru Schmemann

 2 iunie 2023 | Spiritualitate
În ciclul anual liturgic al Bisericii, Cincizecimea este „cea din urmă și măreață zi”. Este sărbătoarea Bisericii a venirii Sfântului Duh asemenea unui sfârșit – împlinirea și desăvârșirea – a întregii istorii a mântuirii. Din același motiv,...

Interviu – Mihai Vlad, copilul cu vocea de înger

 1 iunie 2023 | Interviu
A început să cânte de la 7 ani când a fost fermecat de frumusețea muzicii psaltice. Treptat, a îndrăznit, și a devenit un om de bază la strana Catedralei Sfânta Parascheva din Voluntari. Vocea cu care a fost înzestrat, a atras atenția multor psalți din...

1 Iunie

 1 iunie 2023 | Tineri
Doar 24 ore? AZI??? Ziua asta nu e normal să aibă doar 24 ore! Sunt prea puține! „Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de Rai” spune Henry Ward Beecher, iar Raiul este mai aproape de noi prin copiii puri pe care îi avem în...

535 ani de la zidirea Mănăstirii Voroneț

 30 mai 2023 | Moștenire
Vineri, 26 mai, zeci de invitați s-au adunat la Mănăstirea Voroneț pentru a marca un eveniment cultural-religios de mare însemnătate – s-au împlinit 535 de ani de la ctitorirea lăcașului de către voievodul Ștefan cel Mare.„Capela Sixtină a...
1 … 40 41 42 43 44 … 144
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează