Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Cu Marius Stratulat nu mă întâlnesc pentru prima dată și de fiecare dată se deschide franc, vorbește fără ascunzișuri și face mărturisiri din scaunul rulant despre cum se vede viața de acolo. Îi este prieten de peste un deceniu.

La început, atunci când a avut accidentul, nu găsea niciun fir de optimism, dar a înțeles că nu poate spune stop călătoriei sale pe pământ. În pofida vieții de pe patru roți, găsește resurse să depășească orice gând negativ. Chiar a înțeles, prin mâna lui Dumnezeu, că are o misiune foarte importantă și anume aceea de a contribui, prin intermediul unei clinici medicale pe care a înființat-o, la recuperarea integrată a persoanelor care îi calcă pragul. Le este sprijin, nu doar prin exemplul lui de reușită, dar și cu servicii de calitate. L-am lăsat să povestească mai multe!

 

 

Marius, unde te găsesc și cum arată perioada aceasta a ta? Te întreb acest aspect pentru că tu ești mereu pe modul de acțiune, nu pe pauză.

Din păcate, sunt greu de găsit. Mulți îmi reproșează asta, dar sigur ne putem intersecta drumurile dacă mă cauți la biroul de dispozitive medicale sau clinică de recuperare din Vidra, Ilfov sau la clinică din Drumul Taberei din București.

Da, așa este. Sunt mereu pus pe acțiune și dacă vreau să iau o pauză cu siguranță e tot ceva antrenant de făcut.

 

Ce proiecte mai ticluiești în prezent? Cred cu tărie că tot ceea ce întreprinzi guvernează în jurul clinicii pe care ai înființat-o.

Într-adevăr, aproape tot ce întreprind este în strânsă legătură medicală. Proiectul meu de suflet reprezintă aceste servicii integrate de recuperare, iar proiectele de viitor apropiat sunt conexe actualei activități sau chiar mai mari.

Aș putea să laud un pic echipele mele, cum de obicei nu prea o fac până când nu simt și eu profesionalismul rafinat în fiecare nou serviciu. În echipa de dispozitive am început un nou proiect în parteneriat cu o fabrică renumită și vom produce dispozitive de ortezare de înaltă calitate pentru piața din România.

În echipa de recuperare medicală ne putem lăuda cu o reorganizare radicală și aici planurile de termen lung au devenit brusc planuri actuale așa că, cele două clinici medicale încep să dezvolte mai multe specialități, precum Medicină Fizică și de Reabilitare, Ortopedie, Urologie, Ginecologie și vor începe câte proiecte pilot pe care nu le pot prezenta chiar acum, dar promit că revin cu update.

În plus de asta, după îndelung research am ajuns la concluzia că sună bine sectorul energetic și vom dezvoltă și un prim parc fotovoltaic de 100kw.

 

 

De ce servicii beneficiază pacienții la clinică? Ce presupune o clinică de terapie?

Hai să îți povestesc ce înseamnă servicii integrate de recuperare. O persoană care dobândește o afecțiune pe termen scurt, lung sau definitiv, trece printr-o perioadă de tranziție de la o stare de obișnuință la altă stare și de obicei se întâmplă brusc. Perioadele de tranziție de la persoana validă la pacient necesită o atenție deosebită, iar noi, prin prisma experiențelor noastre am învățat să punem în valoare aceste mici lipsuri ale sistemului public sau privat de sănătate.

Îți pot da și un exemplu înainte de a spune ce servicii acordăm noi prin toate punctele de lucru. Luăm exemplu un tânăr de 14 ani accidentat pe stradă de o mașină a căreia șoferul consumase alcool. Brusc se trezește în spital, paralizat de la gât în jos, pierzând toate simțurile și mișcările și constată că viața pe care o știa până în acel moment nu mai e deloc la fel și că trece printr-o perioadă de tranziție de la persoana validă la starea de pacient pe o perioada nedeterminată. În jurul pacientului avem următoarele nevoi identificate: psihicul acestuia și al familiei trebuie să rămână cât mai puternic; are nevoie de medicație și dispozitive medicale despre care nici nu auzise sau văzuse până atunci; are nevoie de suport educațional pentru a termină școală; are nevoie de suport educativ pentru a-și adapta viață la condițiile actuale; familia are nevoie de suport educativ pentru a învăța cum să gestioneze situația nu doar medical; nevoia de  asistență juridică; nevoia de accesibilitate a locuinței; nevoia de transport adaptat nevoilor sale; nevoia de recuperare medicală; nevoia de socializare; nevoia de reintegrare socio-profesională; nevoia de reorganizare… și pot continua așa încă multe rânduri.

Revenind la ce serviciile noastre de recuperare integrată, am să le enumăr pe scurt și cu alineat:

  • Asistență psihologică și juridică prin colegi sau parteneri.
  • Evaluare profesională, personalizare și comercializare pentru dispozitivele medicale ce urmează a fi folosite.
  • Asistență medicală de specialitate pentru Reabilitare Medicală, Urologie, Ortopedie, Ginecologie, Medicină Generală.
  • Recuperare medicală în cele 3 puncte de lucru cu echipe de profesioniști și aparate de ultima generație.
  • Grupuri de terapii educative și de dezvoltare pentru pacienți și aparținători.
  • Dispozitive de mers, dispozitive ortopedice, dispozitive urinare, dispozitive asistive, dispozitive de recuperare a unor deficiențe.
  • Transport adaptat.
  • Sporturi adaptate.
  • Educație sexuală.

Marius, să înțeleg că nevoile tale au fost stimulent pentru a crea un spațiu incluziv?

Da, într-adevăr de la nevoile mele și ale asociatului meu Nicu Chiosu a pornit un proiect care astăzi înglobează aproximativ 40 de angajați și parteneri, 50 de colaboratori, 5 puncte de lucru pentru activități diferite și un mare ideal incluziv. Acum au devenit nevoile noastre, ale unei echipe întregi și idealul nostru comun.

 

 

Un accident de motocicletă din 2014 te-a pus în scaunul cu rotile. Există viață și de pe patru picioare?

Da, un accident de motocicletă petrecut în anul 2011. Daaa, există viață în orice formă, pornind de la celulele care ne alcătuiesc. Cine a creat normalitatea? Dacă numești viață a fi om, a fi angajat, a fi elev, a fi părinte, a fi sportiv, a fi antreprenor, a fi regizor, a fi parte activă din comunitate, spun clar da, există viață și pe 4 roți.

 

Care a fost reacția lui Marius, un tânăr care abia ieșise în câmpul muncii, purta cu el aspirații și avea să aibă toată tinerețea în față?

Marius era o persoană activă și înainte, noaptea muncitor la Metrorex  și electrician de automatizări pe zi în privat. După accident, trecând prin tranziție spre o nouă viață, am vrut să opresc timpul pentru nimic din jur nu mi se mai părea normal. Dar cred că avem cu toții un scop și îmi pare bine că nu am avut pârghiile necesare să opresc ceasul.

 

Ușor sau greu a fost să îți accepți soarta?

Așa cum nimic important nu se câștigă ușor și eu am acceptat cu greu spusele medicilor cu care am interacționat inițial. Credeam că trăiesc un film de groază și așteptam să mă trezesc din el sau să se întâmple minuni. După acceptare, am învățat să prețuiesc tot în jurul meu și totul a devenit o minune. Sunt un om norocos și cu cât muncesc mai mult, cu atât mă simt și mai norocos.

 

 

Se plânge vreodată Marius Stratulat de faptul că el nu se mai poate deplasa fără scaunul rulant?

Sigur că se plânge și Marius că nu se mai poate deplasa fără scaun rulant, doar și el e om. Să vezi ce mă plâng de asta atunci când trebuie să merg la toaletă și scaunul meu e la reparat, când am întâlniri la costum și trebuie să îmi desfac scaunul să îl pun în dreapta sau când plec de acasă cu mașina lăsând scaunul în garaj, ori când cad cu scaunul și e distanță mare până ajung la scaun.

 

Viața nu se oprește la un scaun cu rotile, se pare. Ce ai învățat până la vârsta ta despre viață?

Eu vreau doar să fac lucruri, de multe ori încep și greșit și constat că și să repari e mișto, doar să faci ceva nu să stai pe bară și să arăți cu degetul spre alții. Recent am împlinit 36 de ani și nu știu când au trecut deja 12, așa că nu voi face pe filozoful, ci doar am să îți spun că timpul trece foarte repede, constatând pe propria-mi persoană, iar dacă nu înveți să trăiești clipa, ai s-o pierzi.

 

Astăzi stăm de vorbă cu Marian Căpraru, un artizan în materiale deosebite. Cei care îl știu, îi spun Manu. Manu nu se consideră un artist, ci mai degrabă doar un mic Gepetto, un meșteșugar care restrâns, în singurătatea lui, în chilia sa, așa cum își alintă atelierul, încearcă să meșterească ceva cu mâinile lui. Din mâinile lui cu pasiune și răbdare face ceea ce îi place. Nu simte niciodată că muncește, pentru că muncește cu sufletul, muncește spiritual, mâinile lui sunt doar niște mecanisme.

Pe Manu îl puteți găsi la prăvălia lui, în fiecare weekend, la Muzeul Satului Brănean. Vă așteaptă cu zâmbetul lui trecut prin ani, cu pălăria în vânt și cu piese unicat născute din răbdare și o viață de meșteșug.

Iar povestea darului din mâinile lui o veți descoperi mai jos, întrebare cu întrebare.

 

 

Manu, arta este o chemare. Cum a început drumul tău în meșteșugărie?

Să ai credință înseamnă să ai încredere în puterea pe care ți-a dat-o Universul, oricât de mică și neînsemnată ar fi ea și să mergi mai departe. Așa a venit la mine, așa a sosit pe nesimțite, fără să-mi dau seama… această scânteie universală care a fost în viața mea acarul. Acarul, cine mai știe din vremuri trecute, era un personaj. Un personaj simplu, fără mulți epoleți care schimba drumul trenului cu ajutorul unui macaz manual. Pentru mine drumul s-a schimbat când eram adolescent și îl vedeam pe tatăl meu că lucra pasionat de aeromodele și le lucra din plexiglas cu multă migală, cu multă răbdare.

Energia de care aveam nevoie exista în mine. L-am văzut pe el că lucrează și am încercat să-l copiez. Prima oară în domeniul în care făcea el, el fiind zburător, pilot în aviația de vânătoare.

Am văzut că se poate. M-am deprins puțin câte puțin cu munca respectivă pe care o făcea el și după aceea am trecut mai departe pentru că eram conștient. Am reușit să depășesc virtuțile și capacitățile fizice și spirituale ale părintelui meu și așa am început să pictez, să gravez, să fac linogravură, după să fac pictură, după aia să fac sculptură și așa mai departe.

Dar de aici a plecat totul, din familie.

 

Lucrezi în materiale diverse și foarte interesante. Tu le-ai ales sau ele te-au ales pe tine?

Viața omului este făcută dintr-un lung șir ca un lanț, verigă de verigă, se leagă de experimente și de demonstrații după aceea. Viața omului începe de înainte de a ne naște. Suntem zămisliți din har și după aceea deschidem ochii în lume. Vedem ce e în jurul nostru și încercăm să înțelegem. Primim educație de la ceilalți, care au înțeles deja ceea ce noi trebuie să înțelegem. Trăgând cu ochiul la unul și la altul și punând în plus, adăugând din spiritualitatea proprie. Am reușit să definesc cumva rolul ăsta de meșteșugar.

Nici materialele nu mă aleg pe mine, nici eu nu am ales materialele. Sunt o încercare care a devenit după aia demonstrație de a putea să lucrez și să fac așa cum au putut și alții cu mii de ani înaintea noastră. Asta a fost demonstrația personală. Eu mie mi-am demonstrat că pot face lucrul ăsta.

Deci materialele au fost pur și simplu o încercare.

 

În lucrările tale florile sunt un laitmotiv. Care este semnificația lor?

Recunosc că în lucrările mele florile ocupă un loc de cinste. De ce? În primul rând, pentru că îmi plac florile, indiferent care ar fi ele. De ce iarăși? Pentru că ele reprezintă cea mai înaltă, cea mai definită și cea mai mare putere, natura.

Atât de frumoase și de fascinante sunt florile. Bineînțeles, sunt numai un produs al naturii, numai ceva câteodată, bizar de frumos, ceva care te culcă pe spate pur și simplu, la propriu… Te arunci în iarbă în mijlocul lor și vrei să stai, să rămâi acolo.
Deci de ce mă fascinează florile și de ce îmi plac florile? Pentru că ele vor exista milenii după dispariția omului, indiferent de specia lor și de unde sunt, de unde provin pe glob.
Ele reprezintă frumosul, frumosul pe care ar trebui să-l aibă oamenii.

 

 

Manu, știu că ești pasionat de fotografie. O poză chiar spune mai mult decât 1000 de cuvinte?

Ahh… poza de care vorbești tu. Pentru mine o poză, cum îi spui tu, este primul stadiu de snapshot ca să-i spun așa în limba engleză. Primul stadiu înainte de a deveni fotografie, poza în general sau fotografia în general, care este o poză prelucrată. Bineînțeles, de mâna omului cu softurile necesare. Fiecare vrea să vadă în fotografia lui ceea ce este mai bun și mai frumos, un mai frumos în el.

Fotografia spune infinit mai mult decât povestea, cu toate că și o poveste făcută de un adevărat artist, de un adevărat scriitor poate arăta mai mult decât o fotografie, dar asta numai în imaginația celui care va citi respectiva poveste. În schimb, fotografia, acel click de câteva milisecunde pe care îl face aparatul de fotografiat și ulterior, tu îl procesezi în diferite programe, îți va arăta imediat o latură a realității pe care el a vrut să-l capteze în imaginea respectivă.

 

Se spune că arta cere sacrificii. Este adevărat?

Pot spune cu certitudine că toată viața mea am făcut sacrificii enorme. Ca să fiu ceea ce sunt acum și ca să pot încerca ce am încercat până acum și ca să pot realiza ce am realizat până acum în diferite domenii, în sensul giratoriu al acestei arte, în ghilimele, da?

Bineînțeles că cer enorm de multe sacrificii și toate se vor exemplifica pe latura materială, pentru că sacrificiile spirituale, prietenă dragă, artistul le face benevol și de drag. Le face din dragoste pentru ceea ce face. Sacrificiile spirituale sunt modul lui de gândire.
În primul rând, un artist totdeauna va fi un altruist. Va fi totdeauna, un om cu o genă și cu un fond psihologic foarte pozitiv, foarte frumos. El va răspândi, va încerca să răspândească în jurul lui frumosul prin ceea ce face. Pentru că asta îl va canaliza și îi va împinge mai departe spiritul pozitiv pentru creație.

 

Tot ceea ce faci își are rădăcinile în natură. Cât de mult te influențează natura?

În viața mea natura a influențat totul. Începând cu locul pe care mi l-am ales pentru atelier după ce am trăit foarte mulți ani, datorită părinților, la oraș. M-am plictisit de oamenii supărați și de problemele pe care le aveau ei și de cei care îi vedeam pe stradă, plecând la serviciu sau venind de la serviciu cu capul în pământ. După aceea m-am plictisit de beton de asfalt, de arșiță…

Am ales să fug de acolo, din oraș, și am ales să stau aproape de natură. Un artist are nevoie de libertatea pe care i-o oferă natura prin spațiu. Unde el adaugă timp. Timpul pe care îl folosește ca să își definească propriile creații care încep în în subconștientul lui și se termină prin mâinile lui. În diferite lucrușoare, așa cum făcea și Gepetto în atelierul lui, până l-a creat pe Pinocchio căruia i-a dat viață prin spiritualitatea lui extraordinară.

 

Are artistul nevoie de har pentru a scoate ce este frumos la lumină?

Harul este o scânteie, o putere imensă pe care culmea o să fie, o să ți se pară bizar și foarte greu de crezut. Fiecare o avem în noi, trebuie doar să o descoperim. Și să fim atât de curioși, imens de CURIOȘI.

Și artistul va întâmpina dificultăți de fiecare dată când își va impune punctul de vedere prin arta pe care o va face totdeauna. Va fi cineva sau ceva care va critica obiectul respectiv sau lucrarea respectivă, pentru că lucrarea sau obiectul exemplificat de mâinile lui nu va fi altceva decât viziunea pe care el a pus-o în practică. E viziunea primită de sus, scânteia care i-a dat lui harul. Dar se va găsi cineva care va spune: ” Bă asta, mie nu îmi place.”  De ce? Pentru că 1000 de bordeie 1000 de obiceie. Iar culmea ridicolului este că nu poți obliga pe nimeni, repet, să îi placă ce faci tu.

 

Ai fost dintotdeauna artist? Ai mai avut și alte meserii?

Da, am avut și alte meserii, bineînțeles, ca oricare în tinerețe. Am fost și șofer de meserie, sunt șofer profesionist, am condus ă camioane ușoare, camioane grele, camioane mari și așa mai departe.
Pentru o perioadă mai scurtă, am lucrat în chimie. Am fost operator chimist, dar niciuna dintre niciunul dintre domeniile respective nu m-a făcut să excelez. Nu m-a făcut să mă remarc, aș spune eu, pentru că nu mi-au plăcut cu adevărat gândurile mele și sufletul meu și scânteia de care vorbesc totdeauna mă trăgeau înapoi către singurătate, către pustnicii atelierului, către chilia mea, unde eu mă simțeam liber.

 

 

O parte din lucrările tale sunt expuse în Catedrala Sf. Ioan Botezătorul din Ploiești. Cum te-ai simțit când ai avut această ocazie?

O parte din lucrările mele au un caracter religios. În atelierul meu erau lucrări de artizanat la care eu lucram cu multă migală și pasiune și cu multă răbdare și cu toate virtuțile necesare, care au devenit ulterior obiecte de cult.

Legat de lucrul pentru biserici, catedrale, mânăstiri mă bucură enorm un singur lucru. Că obiectul făcut în atelierul meu, în liniștea mea, este expus acolo și devine obiect de cult, AIA nu se va dărâma nici mâine, nici poimâine, nici peste 1000 de ani.

 

Ce te inspiră? În spatele fiecărui artist există mai multe muze. Care sunt ale tale?

În spatele oricărui artist, de fapt, nu în spatele lui, în pieptul lui, în entitatea lui, în Subconștientul lui și în tot ceea ce îl definește de fapt, ca fiind un artist există doar muza universală. Dacă vorbești de muze, înseamnă că te gândești la o inspirație, inspirațiile unui artist totdeauna vor fi în primul rând din jurul lui.  Artistul nu va fi captat în imaginația lui numai de ceea ce vede în jurul lui. Va dori să experimenteze, să găsească chestii pe care nimeni nu le-a văzut niciodată, pentru că ele există doar în imaginația artistului. Iar ele existând acolo au avut o muză.

 

Ai o lucrare preferată?

Nu mă definește nici o lucrare făcută într-o viață întreagă, pentru că nu m-am definit eu ca și artist – e un drum lung, e un drum atât de lung și atât de plin de încercări. În care eu încă nu m-am regăsit pe mine în nici o lucrare, de ce nu? Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut sau că n-am reușit să am o mică revelație într-o lucrare pe care am făcut-o să fiu mulțumit de ea. Asta înseamnă să am o mică revelație, da, uite, am primit de la Dumnezeu a harul și puterea de a executa și de a face am dus la bun sfârșit. Acum îmi place foarte mult lucrul ăsta.

Există acest moment periculos pentru artist când realizează că ceea ce a făcut este extrem de frumos, extrem de nemaipomenit și așa mai departe.  Atunci când s-a îndrăgostit de propria lui lucrare. Atunci nu mai există creație și va pierde creația.

De ce îl va părăsi creația? Pentru prostia pe care a făcut-o de a se îndrăgosti. El trebuie să-și mențină neutralitatea. El trebuie să rămână conștient că e puternic și că poate mult mai mult și mult mai frumos că are mult mai mult de dat. Pentru că numai în felul ăsta își va păstra ă spiritul creativ și puterea de a merge înainte. Artistul care s-a blazat, care s-a îndrăgostit de lucrările lui, nu va merge mai departe și el va pierde din start.

 

 

Care este mesajul tău pentru generațiile viitoare?

Nu am decât un singur mesaj pentru generațiile viitoare. Să-și folosească timpul liber ca pe un hobby. Dacă doresc să și-l cheltuie, simțindu-se bine, făcând ceea ce cred că trebuie făcut, să facă, dar numai în timpul liber. Iar în restul vieții lor să fie oameni pragmatici dedicați visurilor lor până la capăt.
Pentru că artistul este cel care e veșnic nemulțumit de aceea ce face, conștientizând că el poate mult mai bine în orice domeniu.

 

 

Vineri, 26 mai, zeci de invitați s-au adunat la Mănăstirea Voroneț pentru a marca un eveniment cultural-religios de mare însemnătate – s-au împlinit 535 de ani de la ctitorirea lăcașului de către voievodul Ștefan cel Mare.

„Capela Sixtină a Estului” pentru fresca Judecății de Apoi, după cum este supranumită, Mănăstirea Voroneț este apreciată la nivel național și internațional pentru aerul special oferit de celebrul pigment albastru de Voroneț.

 

Doar trei luni și trei săptămâni

Într-un sat la poalele Carpaților, înconjurată de brazi, se poate admira o biserică simplă, cu pereți exteriori ornați cu fresce prin care pictorii anonimi și-au dorit să aștearnă sub ochii privitorilor învățătura Scripturii. Construită în 1488 în doar trei luni și trei săptămână, în perioada 26 mai – 14 septembrie, Biserica Mănăstirii Voroneț a fost ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt.

Realizată în stil arhitectural moldovenesc, corabie de piatră, plină de grație, simplitate și farmec, impune prin verticalitate, prin proporții armonioase, prin soliditatea structurii – astfel este descrisă Biserica Mănăstirii Voroneț de către prof. univ. dr. și istoric de artă Corina Popa.

 

Legenda Mănăstirii Voroneț

Despre Ștefan cel Mare se cunoaște faptul că a construit și renovat 48 de biserici și mănăstiri. În ceea ce privește povestea ctitoririi Voronețului, legenda originii Sfintei Mănăstiri Voroneț unește, pe vecie, pe voievod și pe Cuviosul Părinte Daniil, sihastru și duhovnic vestit al Moldovei.

„Iară Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii”, povestea cronicarul Ion NECULCE.

Cel dintâi sfetnic duhovnic și rugător către Dumnezeu al lui Ștefan cel Mare, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost înmormântat în pro naosul bisericii Mănăstirea Voroneț, urmând ca la 47 de zile de la trecerea în neființă să fie pictat ca sfânt pe fațada de miazăzi și în Calendarul Ortodox din pridvor. Vizitatorii pot admira chiar și în prezent pictura celui ce veghează în continuare buna lucrare ce schimbă cele vremelnice cu cele stătătoare și cele pieritoare cu cele ce rămân, conform spuselor arhimandritului Ioanichie Bălan.

Realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareș, frescele de pe pereții exteriori aparțin epocii acestui domnitor, fiind cele care dau, în mare măsură, strălucirea artistică și faima Voronețului și fac ca Mitropolitul Grigorie Roșca să fie considerat cel de-al treilea ctitor al Sfântului lăcaș.

Spectaculosul albastru de Voroneț, ce se remarcă printr-o intensă strălucire, este așternut pe fațade formând un mare covor de culori ce transpun privitorii într-o poveste.

Pe lângă arhitectura și pictura speciale, Mănăstirea Voroneț adăpostește la loc de seamă o bogăție de artă medievală – lespezi funerare ale mormintelor din pronaos și din privdor cu motive decorative deosebite, jilțul și stanele aduc ornamente din diferite stiluri armonios îmbinate, ce impresionează prin discreția cu care întregesc interiorul de arhitectură fără să tulbure spațiul. Adevăratele capodopere ale sculpturii în lemn sunt, însă, în tâmpla Altarului.

Până la finalul secolului al XVIII-lea, pentru mai bine de trei veacuri, Mănăstirea Voroneț și-a asumat o dublă misiune – culturală și educativă. Numeroși preoți, egumeni, monahi și dregători de țară au învățat carte și au deprins nevoința duhovnicească. O adevărată școală de caligrafi, miniaturiști și traducători de limbile greacă și slavonă, Mănăstirea Voroneț a fost locul unde s-a lucrat la formarea limbii naționale și la introducerea ei în cultul ortodox. Paginile a două dintre cele mai vechi manuscrise românești au fost așternute chiar între pereții sfântului lăcaș.

 

 

Monument istoric

În 1785, pe lista celor 23 de mănăstiri desființate după anexarea părții de nord a Moldovei Imperiului Austriac s-a regăsit și Mănăstirea Voroneț – călugării au fost obligați să plece, chiliile ajungând ruine. Foștii lucrători pe pământurile Mănăstirii sunt cei care au format satul Voroneț.

După Marea Unire, la început de secol XX, valoarea istorică și artistică a vechii Mănăstiri este readusă în atenția publică, sfântul lăcaș fiind declarat monument istoric.

Considerat muzeu al arhitecturii și picturii din vremurile lui Ștefan cel Mare, lăcașul trebuie ferit de degradare, astfel că lumânările și slujbele au fost complet interzise în Biserică, în perioada comunismului. S-au făcut, de-a lungul timpului, intervenții de restaurare pentru înlăturarea umezelii care punea în pericol anumite fresce, întărirea pardoselii sau consolidarea unor porțiuni de zidărie ce se degradau.

În 1991, după 206 ani, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât reînființarea Mănăstirii de Voroneț, ca mănăstire de călugărițe, moment ce marchează numirea Stravoforei Irina Pântescu în calitate de primă Stareță a Mănăstirii Voroneț.

Blândul și tăcutul Sihastru Daniil, făcătorul de minuni, unul din marii sfinți ai Moldovei și ai lumii ortodoxe, un ctitor al spiritului românesc, ne așteaptă la Sfânta Mănăstire Voroneț pentru a ne învăța să urcăm spiralele interiorității în lumina de un albastru orbitor a vieții trăite întru Duh și Adevăr. Albastru întemeietor. Albastru călăuzitor. Albastru răstignitor. Albastru purificator. Albastru iubitor – extras din Voroneț, Monahia Gabriela Platon, Mănăstirea Voroneț, Editura Thausib, 2007.

 

Sursă bibliografică: manastireavoronet.ro

Sursă foto: romaniamama.ro, wikipedia

 

 

Pe Iustina Tudor o găsim ca artist plastic, asistent universitar, respectiv profesor formator în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizează. Este o bucată din sistemul educațional ce contribuie calitativ la dezvoltarea și creșterea laturii creative a elevilor și studenților.

Totul a plecat din propriile nevoi care nu au fost acoperite la timp de către cei pe care i-a avut ea în fața catedrei. Întâmplările și situațiile negative din care a gustat fără să-și dorească în vremea copilăriei, au determinat-o să devină versiunea cea mai bună a profesorului pe care, din nefericire, nu l-a întâlnit.

Am înțeles de la Iustina că e parte din tot ceea ce a găsit în drumul său, iar alegerile pe care le-a făcut în viață au complotat la formarea sa. A știut să-și  extragă doar elementele constructive, cu ele defilează și le dă mai departe din iubire și respect pentru meseria pe care a îmbrățișat-o.

 

 

Iustina, care este povestea frumoasă a escapadei tale academice?

Totul a început treptat cu fiecare experiență pe care am avut-o de-a lungul anilor cu profesori care aveau mai mult sau mai puțin talent pedagogic, de la care am învățat pe rând de-a lungul anilor. Fiind un copil care avea o inteligență emoțională crescută, însă în același timp o dificultate în parcurgerea situațiilor mai puțin familiare, în primii ani de școală am amintiri neplăcute cu privire la interacțiunea cu colegii și învățătoarea. Răspunsurile mele erau în mare parte emoționale sau lipseau cu desăvârșire atunci când nu reușeam să citesc un cuvânt din abecedar sau eram prezentată ca exemplu negativ chiar de către învățătoare în fața clasei pentru manifestările mele emoționale. Astfel de experiențe am tot avut și în școala generală, iar mai apoi la liceu și chiar facultate, deși erau la o altă scară, ele au pus în prim plan în numeroase momente lipsa de profesionalism și dedicare a profesorilor. Cred cu tărie să toate aceste experiențe m-au împins spre a-mi dori să devin cea mai bună versiune a profesorului pe care mi-aș fi dorit să îl am încă din copilărie.

 

Ce rol ocupi în societate acum și cât de mult îți place ipostaza în care te găsesc?

În acest moment sunt artist plastic, asistent universitar și profesor formator în mediul fizic și online în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizez și le coordonez.

 

Artist și profesor, două apelative care sunt tangențiale în cazul tău. Care sunt atribuțiile pe care le ai în cadrul academiei tale?

Academia NIUSSbyIustinaTudor își propune să ofere cea mai frumoasă experiență educațională pe care un copil sau adult o poate avea, contribuind atât la dezvoltarea laturii artistice, cât și la creșterea stimei de sine, a îndemânării, îmbunătățirea comunicării și orientarea cursanților către găsirea soluțiilor și organizare.

 

 

Când s-a născut ideea unui spațiu de a împărtăși și altora tot ceea ce ți-ai însușit tu de-a lungul anilor?

Ideea a venit treptat, cu 3 ani în urmă atunci când pandemia a determinat și în mediul academic predarea online a atelierelor de desen și design pe care le susțineam. Atunci am realizat că nu trebuie să mă limitez doar la studenți, am conștientizat că sunt mult mai mulți copii și tineri care au nevoie de o persoană care să îi ghideze în parcursul lor într-o manieră distractivă și educativă.

 

Dedicarea, talentul, informațiile, timpul tău se apleacă asupra căror persoane? Doar elevi?

Proiectul meu se adresează cu precădere copiilor începând cu vârsta de 6 ani. Avem colaborări și cu adolescenți și adulți, însă pentru a se bucura de toate beneficiile acestei experiențe este bine ca părinții să identifice din timp pasiunea copilului către pictură și desen și să îl ghideze de la cele mai fragede vârste.

 

Condu-mă, te rog, spre începuturile tale căci vreau să-mi faci împărtășiri despre întâlnirea ta cu arta. Cum s-a întâmplat?

Pasiunea pentru arta vizuală s-a manifestat de la vârsta de 4 ani de când desenam pe toate foile din casă și una din educatoarele de la grădiniță a remarcat înclinația mea artistică și le-a recomandat părinților să mă înscrie la un curs de desen, lucru care s-a și întâmplat 2 ani mai târziu. Am fost nelipsită de la atelierele de pictură și desen o lungă perioadă de timp, mai exact 4 ani, iar apoi părinții m-au înscris la liceul de artă. Ulterior, am urmat cursuri de grafică și design susținute de Universitatea de Arte din București, U.S.A.M.V.B. și Universitatea Politehnica.

 

 

A devenit o alegere și o pasiune din dorință proprie sau dorință ticluită în sânul familiei?

Atât pasiunea cât și înclinația artistică mi-a aparținut în totalitate, însă am avut marele noroc că am fost încurajată și susținută constant de către părinții mei să urmez acest drum.

 

Cât de mult influențează societatea statutul artei în prezent?

Din păcate, societatea în care trăim ne dorește insensibili la emoții, să ne reprimăm tot mai mult dorința de exprimare sub diferite forme și să ne îndepărtăm de cel mai familiar mediu în care am evoluat, natura.

 

Cum se raportează cei din jur la arta pe care o creezi tu? Ce simți din partea lor?

Arta pe care o creez este apreciată prin faptul că pune în prim-plan natura și relația dintre om și natură. Acea conexiune puternică care ne leagă de sensibilitatea și emoțiile noastre și care se manifestă în cele mai simple lucruri-atunci când privim păsările zburând pe cer sau când ascultăm frunzele în bătaia vântului.

 

 

Cum te raportezi tu la arta digitală? Tu ai înțeles că ajungi să transmiți arta și bucuria pentru această formă de artă doar dacă îmbini cu tehnologia modernă?

Arta digitală, dar și cea tradițională reprezintă pentru mine exprimarea cu ușurință a emoțiilor transpuse în idei, concepte, schițe, iar mai apoi lucrările finale. Este minunat să folosim tehnologia cu scopul de a accentua nevoia omului modern de a se apropia de cel mai confortabil mediu în care poate trăi, sânul naturii.

 

Arta înseamnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă plăcere. Ce mai înseamnă pentru tine?

Pentru mine arta vizuală reprezintă evoluție prin educație și emoții. Este una din primele forme de exprimare a copiilor încă de la cele mai fragede vârste și este de datoria noastră să o cultivăm și să o promovăm în rândul copiilor și adolescenților.

 

Ai întâlnit voci negative care te sfătuiau să alegi un drum în viață, poate, mai pragmatic?

Sigur că da, cum spuneam mai devreme am întâlnit aceste voci cu precădere în rândul profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului. Un aspect de luat în calcul este că adevărații influenceri care își pun amprenta asupra dezvoltării, preferințelor și alegerilor noastre nu sunt cei de pe rețelele sociale, ci sunt profesorii și învățătorii. Atunci când părinții iau decizii în privința educației copilului trebuie să privească în perspectivă care ar putea fi consecințele colaborării dintre copil și profesor pe termen scurt mediu sau lung. Să acorde atenție modului în care copilul se simte înainte și în timpul activității.

 

 

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

În toamnă voi lansa prima mea expoziție de pictură în ulei care pune în prim-plan protagoniștii basmelor românești și relația lor cu natura, iar în curând voi lansa cursul de artă digitală în cadrul academiei mele.

 

Geanina Petre este persoana care a dovedit că nu se dă deoparte de la nimic, nici măcar atunci când e arătată cu degetul și aliniată lângă cei care cerșesc sau fură. Nici când e făcută țigancă, nici când aude chicoteli pe la spatele său având în vedere categoria din care face parte, cea de romi. Și-a văzut mereu de traiectoria sa, a ținut strâns cu dinții de obiectivele sale, iar azi o găsim în trustul Antena, dar și în brațe cu două cărți despre cum i-a fost copilăria și viața în Ferentari.

Nu se vaită prea mult, nici nu are motive, căci a avut o familie care a sprijinit-o permanent și o face în continuare, care i-a insuflat valori și credințe. Totuși, a văzut cu ochii săi violență multă în cartierul unde a copilărit, a dat nas cu poliția zilnic care patrula și veghea asupra locurilor și a avut prietene cu care mergea la braț a căror mame vindeau droguri, însă a înțeles că trebuie să discearnă singură  între ce e bine și rău.

Amintiri din Ferentari, cartea scrisă de Geanina ajunge să fie cea mai citită carte a tinerei care nu se dorea scriitoare. Subiecte tabu, lucruri interzise, lupta cu prejudecățile societății, zâmbete, toate adunate sub același cotor. Să o cunoaștem!

 

 

Geanina, cum te găsesc în prezent? Liniștită? Te întreb acest aspect pentru că o să vorbim și despre neliniștile pe care le-ai avut în copilărie.

Agitată, așa mă găsești. Eu mereu trebuie să fac ceva sau să fac planuri pentru ceva. Momentan, încerc să mă împart între muncă, casă și nouă mea pasiune pentru design vestimentar.

Iar dacă vorbim despre neliniștile din copilărie, una dintre ele a fost: „eu ce voi face  cu viața mea?” Mã îngrozea gândul să îmi găsesc un job doar pentru a mă întreține. Trebuia să fie ceva pentru care să lupt, să ajung undeva, nu doar să supraviețuiesc și eu doar asta vedeam în jurul meu. Și uneori nici măcar asta.

 

Simți că acum, odată și cu rolul de mamă în societate, ți-ai găsit locul?

Rolul de mamă m-a făcut să conștientizez și mai mult dorința mea de reușită. Acum nu vreau să reușesc doar pentru mine, ci pentru copilul și familia mea. Cumva, am avut mereu în mine o competiție cu propria persoană, uneori e bine, alteori, nu. Și. totodată, copilul meu este motorul vieții mele. Când am o stare proastă, mă uit în ochișorii lui și mă dezmeticesc. Nu are nevoie de o mamă care nu reușește. Copilul nu devine ceea ce îi spui, ci ceea ce vede. Și vreau să vadă în mine o mamă încăpățânată și determinată. Nu avem soare pe stradă noastră?! Îl aducem noi!

 

Cum te împarți între atribuțiile de la serviciu și cu cele de acasă?

Sincer, mediul în care lucrez e dinamic și haotic. Haosul și schimbările de la oră la oră au devenit parte din mine. Așa e în Tv , zăpăceală. Nu există stabilitate, poți munci o lună la un proiect ca în 10 minute să se anuleze tot. Dar, m-am obișnuit cu tensiunea asta. Iar acasă, din fericire, mama se ocupă de tot, de la copil la mâncare, curățenie etc. Dar în altă ordine de idei, nu mă regăsesc în ideea de gospodină. Adică nu aș putea niciodată să fiu doar acasă și prin bucătărie. Nu zic că e un lucru rău, dar nu ar funcționa pentru mine.

 

Spune-mi mai concret cu ce te ocupi în trustul Antenei, dar în special cum ai ajuns acolo!

Ohooo, long story! Drumul meu în Antena a început în urmă cu vreo 6-7 Ani. Prima dată, când mi-a încolțit ideea de a lucra în Tv, mama s-a panicat. A zis: „Cum în Tv?? Păi, cum ajungi tu acolo? Și tu ești țigancă, mamă, cum or să te primească între ei?”. Nici studii nu ai, vii și din Ferentari”. Toate lucrurile astea ea le-a zis pentru că voia să mă protejeze, îi era teamă pentru mine. În mare, avea și dreptate. Nu cunoșteam pe nimeni în domeniu, studii nici atât.

Însă, eu nu aveam niciun dubiu că nu pot, nu știu cum să îți explic . În sinea mea, eu știam că pot. Șansa a apărut când am auzit de un concurs la Radio. Era o platformă care caută oameni ce voiau să publice pe site-ul lor texte interesante. Și a fost un semn! Eu am trimis o mostră de text, pur și simplu am povestit cum e viața în Ferentari, în stilul meu. După ce am trimis mostra de text, ce crezi?! M-au chemat la biroul lor să semnăm un contract, iar eu să îmi public articolele acolo.

Am prins curaj văzând că editorul de acolo m-a validat cumva și nu am să îi uit numele niciodată. Mihai Mincan îl chema. Nu am mai auzit de atunci de el. Cred că Dumnezeu mi l-a scos în cale și de acolo m-a lăsat să gestionez eu. Articolele erau virale la momentul ăla, eu eram super entuziasmată. Și ca idee, eu la școală nu am dat vreun randament wow, era așa, să trec clasa. Și mai apoi, eu să scriu și atâția oameni să aprecieze a fost wow!

Am scris aproape un an acolo, apoi am auzit că se caută reporter la o emisiune Tv. Am aplicat, am fost la interviu și am devenit reporter. După o vreme, am aplicat la alt proiect și am scăzut în „grad” :))) Eram asistent de producție. Practic, căram chestii dintr-o parte în alta. Mâncarea concurenților din emisiuni, apă și mă asigurăm că e totul ok până începe emisiunea. Apoi, m-au pus pe departamentul de casting, adică să aduc oameni pentru diverse proiecte, de la vedete la oameni simpli. Și am rămas pe poziția asta până în prezent.

 

 

Ușor sau greu a fost să te integrezi în această „lume”? Cred cu tărie că au fost glume pe seama etniei tale, a culorii pielii, a poveștilor din Ferentari.

A fost greu la început pentru că eu trebuia să demonstrez că îmi merit locul acolo. Fiind singura pată de culoare, unora li se părea absurd să am capacitatea de a mă face utilă în domeniu. Dar mereu oamenii din jurul meu s-au împărțit în două tabere: fie mă plăceau foarte tare, fie mă disprețuiau foarte tare. Nu era cale de mijloc, asta stârneam eu.

Glume? Răutăți? De fiecare dată când apărea la vreo știre că un țigan a făcut și a dres, auzeam: „Ai dracu țigani..” și apoi își dădea seama careva că sunt prin preajmă și încerca să o dreagă” Hei, tu nu eșți așa, mă refer la ceilalți” . Nu mă încălzea cu nimic, dar îmi vedeam de treabă. Eu trebuia să țin cu dinții de acest job. Norocul meu a fost că mulți mă și simpatizau, și numărul celor care mă plăceau era mai mare decât al celor care mă disprețuiau.  Și ca să vezi, uneori prejudecățile veneau și din partea concurenților pe care i le aduceam la emisiuni.

Am avut un proiect în care unii trebuiau să stea într-o casă un număr de n zile și apoi să câștige un premiu. Unul dintre concurenți, mi-a predat mie și celorlalți colegi din producție lucruri personale, printre care un lănțișor de aur. La finalul competiției, în toată nebunia aia, lănțișorul dispăruse. Și dintre toți colegii care eram, el a zis: „Geaninei i-am predat lănțișorul!” Evident, eu în ochii lui eram cea mai suspectă, doar nu era să îi fi furat lănțișorul vreunul dintre colegii mei blonzi :)) .

La final, întreagă echipa am verificat și portofelul în care avea lănțișorul avea o găurică. Deci? Geanina nu a dus lănțișorul la amanet sau ceva, cel mai probabil a căzut prin gaură, fiind subțire și aia a fost.

Ironia vieții e că peste ani m-am reîntâlnit cu acel fost concurent și m-a felicitat pentru parcursul meu profesional și m-a întrebat dacă pot să îl ajut cu un job:)

 

 Apropo de locul copilăriei tale, cum îl poți descrie?

Dramă, sărăcie, scandal, bătăi. Eu le trăiam din exterior, chestiile astea se întâmplau în rândul familiilor prietenelor mele, ale vecinilor. La noi în familie a fost echilibru, stabilitate, nu pot să zic că mi-a lipsit ceva. Dar am trecut și eu prin chestii. În urmă cu mulți ani, aveam vreo 13-14 ani, magazinul părinților mei a fost spart. Cu noi în casă s-a întâmplat asta. Era un magazin la parter, 2 camere magazin, 2 de locuit. Nici până acum nu pot înțelege cum l-au spart cu noi în casă.

De fiecare dată când mă gândesc la asta, îmi dau seama ce mare e Dumnezeu. Păi, dacă vreunul dintre noi se trezea în timpul ăla să meargă la baie?! S-ar fi întâmplat o tragedie. Cu siguranță, persoanele care au intrat peste noi ne-ar fi dat la cap dacă ne trezeam. Dar Dumnezeu a fost cu noi și nu s-a întâmplat asta. Toată treaba a lăsat urme, fiind copil la vremea aia m-am speriat foarte tare. Și în perioada aia de după spargeri, pentru că s-a întâmplat de două ori, nu dormeam cu nopțile, dacă auzeam vreun zgomot, eu fugeam la ușa sau la geam. Și acum noaptea, dacă aud un zgomot mai puternic, verific uși, geamuri. Traumă, pe scurt.

 

Ce elemente ți-au marcat copilăria, Geanina? Violența sub toate formele? Discriminarea și rasismul venit din toate părțile? Ce-mi poți spune?

Discriminarea e un cuvânt așa dur. Unii sunt atât de ipocriți, nici măcar nu o admit. Spun că ce? Nu e vb de discriminare, e vorba de ceea ce fac țiganii. Păi bun, sunt de acord, marea majoritate a țiganilor fac chestii nasoale. Dar, atenție, nu toți facem asta! Lucrul asta nu îl înțelege societatea. Chiar o tipă mi-a zis demult: „Fă, lucrez la un de ăsta de parfumuri și fac combinații. Îi fur de rup. Oricum sunt țigancă și se așteaptă la asta!”

Deci, e un cerc vicios!  Eu vreau doar să mă cunoști și apoi să îți spui părerea despre mine, dar nu înainte.

Personal, chiar dacă am demonstrat de-a lungul anilor că sunt un om corect, muncitor, tot mă aștept din partea unor persoane cu care râd și glumesc și care, în aparență, mă respectă, dacă li se pare ceva pe dos, vin cu  „așa sunteți voi, țiganii „, tot cu concluzia asta pleacă în viață.

Dar pe mine nu mă mai rănește, rasismul este ceva ce există, și sunt două variante: fie rămâi în carapacea ta de teamă că vei fi pus la colț, fie treci de victimizarea „Vai, sunt țigan și lumea e rea” și îți depășești condiția.

Eu nu pot să trăiesc în umbra victimizării, eu nu sunt o victimă, eu sunt doar o persoană care trebuie să muncească de două ori mai mult din cauza unor mentalități. Dar e ok, pot!

 

Simți că trebuie să muncească romii mai mult că românii?

Întotdeauna, și nu o zic cu frustrare sau ceva. Dar așa e, sau poate depinde de oamenii pe care îi întâlnești. E așa subiectivă treaba asta! Pentru că sunt unii oameni care te văd și te îndrăgesc imediat. Și sunt alții care, deși te recomandă anumite calități, tot nu dau doi bani pe tine. În concluzie, român/ țigan ce oi fi, important e să fii om.

 

Încă simți că te urmăresc etichetele în viață?

Logic. Și chiar de la chestii absurde. Un exemplu, uneori îmi mai pun poze pe facebook, și în unele sunt în casă. Și chiar am prins o discuție ceva de genul: „Păi, voi țiganii, așa vă faceți casele mari!”  Nu știu dacă subiectul era cu răutate Sau cu invidie, sau ambele.

Însă, oamenii se așteaptă ca țiganii să își facă case mari cu turnulețe, vile, sau să conducă nu știu ce bmw nou. Și, evident, că toate astea agonisite din lucruri necinstite. Dar eu sunt unul dintre acei țigani care au lucrat la o casă mare în decursul a cinci ani. Pentru că ce să vezi?! Era muncă cinstită. Dar oamenii nu înțeleg asta. Sau le e mai ușor să creadă  că ai făcut vreo combinație, cred că fac asta ori din neputință lor, ori răutate și prejudecăți.

Da știu, sunt și țigani cu case cu trei etaje făcută din cerșeală, spre exemplu. Sau tâlhării. Dar nu sunt unul dintre aceste exemple. Asta mă enervează când se generalizează.

 

 

Ești o excepție, Geanina?

Nu sunt o excepție, din contră, cred că printre cunoscuții mei există persoane mult mai dotate decât mine. Din multe puncte de vedere, emoțional, psihic. Diferența dintre mine și ceilalți este „foamea” . Foamea de a reuși în viață. Foamea de a crea ceva din nimic.

 

Cum ai luat decizia de a-ți scrie copilăria  și viața pe care ai avut-o în Ferentari? Care este scopul cărților tale?

Din distracție. Multe faze, de fapt cartea în sine e plină de întâmplări tragico-comice. Și pe lângă că am vrut să afle și alții cum e viața în Ferentari, am vrut să arăt că dacă viața îți dă lămâi, faci limonadă, că nu contează de unde vii, ci ce faci cu ceea ce ai.

Bine, nu te gândi că m-am trezit cu dorința de a deveni scriitoare. Nici nu mă consider asta, din respect pentru cei care fac asta de o viață și o fac la un nivel. Deși cartea a fost nominalizată la cartea anului în cadrul editurii, mi-a încălzit sufletul treaba asta, însă rămâne doar la nivelul de „am făcut-o și pe asta”.

 

Cu ce valori ai crescut și te-au făcut omul de azi?

Valorile pe care le-am văzut la ai mei. Chiar zilele trecute treceam prin niște stări. Eram ușor debusolată și tata mi-a zis: „Nu mai dispera, toate vin la timpul lor! Nu poți forța chestii. Ai răbdare”. Chestia cu răbdarea e ceva ce eu trebuie să învăț, ai mei îmi insuflă asta, dar eu încă învăț cum să am răbdare. Eu sunt genul care își pune în minte un plan, pleacă la drum cu putere maximă, apoi, pe parcurs, dacă nu se leagă repede, pierd din energie și entuziasm. Ceea ce e o prostie, dar lucrez la asta. Am învățat de la ei mei să fiu onestă. Adică dacă tu îmi zici „Știi să lucrezi în programul Excel?” Eu să îți zic:„Nu , dar învăț” . Și multă muncă, asta am mai văzut la ai mei. Și s-a prins de mine. Deci, răbdare, muncă, onestitate. Cu asta am venit de acasă.

 

Când auzeai voci negative, de unde îți luai resursele?

Le aud și acum. Îmi luam și îmi iau resursele din faptul că nu am încă tot ce îmi doresc.

 

 

Biserica se roagă pentru toți cei care au murit întru credință și cer iertare pentru păcatele lor, fiindcă nu există om fără de păcat, „chiar de ar fi trăit și numai o zi pe pământ” (Iov 14, 5). „De vom spune că noi nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este cu noi” (Ioan 1, 8). De aceea, indiferent cât de drept va fi un om, atunci când el se depărtează de lumea aceasta, Biserica îi împletește a sa plecare cu o rugăciune pentru el către Domnul. „Fraților, rugați-vă pentru noi”, spune Sfântul Apostol Pavel fiilor săi duhovnicești (1 Tes. 5, 25).

În același timp, atunci când vocea comună a Bisericii dă mărturie pentru dreptatea unui om care a adormit în Domnul, creștinii, în afara rugăciunilor pentru acela, sunt învățați prin puterea exemplului bunei sale vieți și îl așează pe acela drept un exemplu ce trebuie imitat. Iar atunci când, mai pe urmă, convingerea comună asupra sfințeniei persoanei decedate este  confirmată de anumite mărturii speciale, cum ar fi martiriul, mărturisirea fără de frică, lucrarea de sacrificare a propriei persoane pentru Biserică, precum și darul tămăduirii, și mai ales când Domnul confirmă sfințenia acelei persoane repauzate prin minuni ce au loc după moartea sa, atunci când el este amintit în rugăciuni, atunci Biserica îl sărbătorește într-un mod special. Cum ar fi cu putință ca Biserica să nu slăvească pe cei pe care Însuși Domnul îi numește „prietenii” Săi? „Voi sunteți prietenii mei, […],v-am numit pe voi prieteni (Ioan 14, 14-15), pe care El i-a primit în ale sale cerești cămări întru împlinirea cuvintelor Sale, „ca să fiți și voi unde sunt și Eu” (Ioan 14, 3).

Când acestea au loc, rugăciunile de iertare a păcatelor pentru cel ce a plecat și pentru odihna sufletului său încetează; ele lasă loc unor alte forme de comuniune a Bisericii cu acela, mai exact: mai întâi, prin lauda strădaniei acelui în Hristos, „căci niciun om nu aprinde o făclie și o pune sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă” (Mat. 5, 15); în al doilea rând, prin rugăciuni înălțate către acela, ca acela să se roage pentru noi, pentru iertarea păcatelor, pentru propășirea noastră duhovnicească. Pentru ca acela să ne însoțească în ajutor în durerile și nevoile noastre duhovnicești.

Scris este: „Fericiți cei morți, cei ce acum mor întru Domnul” (Apocalipsă 14, 13), iar noi cu adevărat îi fericim. De asemenea, zis este: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor”, iar noi le înălțăm imne de slavă, conform poruncii Mântuitorului. De asemenea, Mântuitorul a zis: „Cine primește prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua și cine primește pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei 10, 41). „Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă” (Matei 12, 50).

De aceea, trebuie să primim omul drept ca fiind un om drept. Dacă el este frate al Domnului, el trebuie să fie asemenea și pentru noi. Sfinții sunt frații, surorile, mamele și tații noștri duhovnicești, iar dragostea noastră către ei este exprimată prin comuniunea în rugăciune cu aceștia.

Apostolul Ioan scrie fraților săi creștini: „Ceam văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășanie cu noi, iar împărtășirea noastră este cu tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 3). Iar în Biserică, această legătură cu Apostolii nu este întreruptă; ea se duce către celălalt tărâm al existenței lor, în planul ceresc.

Apropierea sfinților de Tronul Mielului și ridicarea rugăciunilor lor pentru Biserica pământească sunt prezentate în cartea Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Și am văzut și am auzit glas de îngeri mulți, de jur împrejurul tronului și al ființelor și al bătrânilor, și era numărul lor zeci de mii de zeci de mii și mii de mii”, care laudă pe Domnul (Apocalipsa 5, 11).

Comuniunea în rugăciune cu sfinții este realizarea în plan real a legăturii între creștinii de pe pământ și Biserica Cerească despre care Apostolul vorbește: „Ci v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească și de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor și de duhurile drepților celor desăvârșiți” (Evrei 12, 22-23).

Sfânta Scriptură prezintă numeroase exemple ale faptului că, trăind încă pe pământ, cel drept poate auzi și vedea și ști multe din cele inaccesibile minții obișnuite. Cu atât mai mult, acela se învrednicește de acele daruri atunci când s-a depărtat de trup, fiind în adunare cerească. Sfântul Apostol Petru a văzut în inima Ananiei, conform cărții Faptelor (Fapte 5, 3). Lui Elisei i s-a arătat fapta cea fără de lege a servitorului Ghehazi (4 Regi 4, 2) și, ceea ce este cu atât mai remarcabil, lui i-au fost revelate toate intențiile secrete ale curții siriene, pe care acesta le-a comunicat ulterior Regelui lui Israil (4 Regi 6, 12).

Aflându-se încă pe pământ, sfinții penetrează în duh, lumea de dincolo; unii dintre ei au văzut coruri de îngeri, altora li s-a îngăduit să vadă imaginea lui Dumnezeu (Isaia și Iezechiel), iar alții au fost ridicați la al treilea cer și au auzit cuvinte tainice, de nespus. Cu atât de mult aceștia, acum aflându-se în Rai și fiind capabili să știe cele ce se întâmplă pe pământ și să audă rugăciunile celor ce se adresează lor, pot să le împlinească, întrucât sfinții din ceruri sunt asemenea îngerilor (Luca 20, 36).

Din parabola Domnului despre omul cel bogat și Lazăr (Luca 16, 19-31) știm că Avraam, fiind în ceruri, putea auzi plânsetul bogatului suferind în iad, în ciuda „adâncului” ce îi despărțea. Cuvintele lui Avraam despre frații bogatului, „îi au pe Moise și pe prooroci, să îi audă pe aceia” (Luca 16, 29), indică în mod clar că Avraam cunoștea viața poporului evreu pe care acesta a parcurs-o după moartea sa; el știe de Moise și de Lege, de prooroci și de scrierile lor.

Vederea duhovnicească a sufletelor celor drepți în ceruri, fără îndoială, este mult mai adâncă în comparație cu cea de pe pământ. Apostolul scrie; „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu ” (1 Cor. 13, 12). Biserica întotdeauna a ținut de învățătura legată de chemarea sifnților, fiind pe deplin convinsă că ei pot mijloci pentru noi înaintea lui Dumnezeu cel din Ceruri. Toate acestea le observăm în textele liturghiilor străvechi.

În Liturghia Sfântului Apostol Iacov se spune: „Mai ales, facem pomenirea Preasfintei, Preacuratei, Preabinecuvântatei Fecioarei Născătoare de Dumnezeu. Pomenește-o, Doamne Dumnezeule, și prin ale Sale sfinte și curate rugăciuni, iartă-ne și ne miluiește pe noi”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, explicând Liturghia Bisericii din Ierusalim, remarca: „Apoi pomenim (în oferirea Jertfei celei fără de sânge) pe aceia care mai înainte s-au despărțit de viața aceasta: mai întâi pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe apostoli, pe martiri, astfel că prin rugăciunile și mijlocirea lor, Dumnezeu să poată primi a noastră rugă”.

Multe sunt mărturiile părinților și învățătorilor Bisericii, mai ales începând cu sec IV, în legătură cu cinstirea sfinților de către Biserică. Dar deja din a doua jumătate a secolului al doilea, există indicații precise în literatura creștină străveche în legătură cu nădejdea rugăciunii sfinților din cer pentru frații lor pământeni. Martorii morții martirice a Sfântului Ignatie Teoforul (la începutul sec. II), spun: „Întorcându-se acasă în lacrimi, noi am ținut o priveghere de o noapte. […] Iar apoi, după ce am dormit puțin, unii dintre noi deodată l-au văzut pe binecuvântatul Ignatie stând și îmbrățișându-ne pe noi, și alții, de asemenea, l-au văzut rugându-se pentru noi”.

Multe alte mărturii, mențiuni ale rugăciunilor și mijlocirilor martirilor, pot fi găsite în textele ce relatează persecuțiile acelor vremuri împotriva creștinilor.

 

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

 

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

 

 

Haideți să îl cunoaștem pe Theodor Proca, inginer medical la firma Mediclim și absolvent al Facultății de Inginerii Medicale de la Universitatea Politehnică București, cu un master în Tehnologii în Inginerie Medicală, va oferi o perspectivă din interior asupra meseriilor în domeniul sănătății.

 

Cine este Theodor Proca?

Sunt un tânăr ca oricare altul, care încearcă în fiecare zi să-și dezvolte o variantă mai bună de sine.

Mă pot caracteriza ca fiind o persoană foarte ambițioasă, dinamică și cu un chef nebun de comunicare.

Pe plan personal îmi place să-mi petrec timpul înconjurat de prieteni și familie, deoarece ador valoarea umană și încerc să învăț cât mai mult din experiențele oamenilor.

În planul carierei caut să mă dezvolt și să acumulez experiență prin mine și ascultându-i pe alții, consider că fiecare situație prin care trecem este o lecție din care trebuie să învățam ceva bun sau rău.

Am terminat Facultatea de Inginerie Medicală din cadrul Universității Politehnică din București și masterul la aceeași facultate.

Sunt inginer medical de 4 ani, lucrez în divizia de aparate de laborator din cadrul unei importante firme din România.

 

Părerea ta despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Cum am spus și în prezentarea mea “informația = Putere”, orice experiență de acest gen este un plus pentru tine ca individ.

Evenimentul de zilele trecute a abordat o temă foarte interesantă care, cu siguranță, este viitorul în societatea noastră.

Este foarte important să cunoaștem această nouă “armă” și să încercăm să o folosim cât mai benefic pentru noi și pentru meseria pe care o desfășurăm.

 

Care sunt cele mai importante aplicații ale tehnologiei AI în ingineria medicală și cum pot acestea să îmbunătățească procesul de diagnosticare și tratamentul pacienților?

În activitatea mea de zi cu zi avem deja contact cu AI-ul, deoarece producătorii de echipamente medicală deja au dezvoltat sisteme care te ajută pe tine, cel din teren.

În momentul în care ai o problemă și ceri ajutorul la firma mamă, cei de acolo înainte de a te prelua au un sistem prin care filtrează informațiile aduse de tine, mai exact tu discuți cu un chat bot care, desigur, este rezultatul AI-ului.

Pentru medicina de baza, aici mă refer la medicii care sunt implicați în contactul direct cu pacientul, s-au găsit soluții pentru ca doctorii să poată da un diagnostic cât mai rapid, vorbim despre Machine learning (rețele neuronale antrenate de specialiști cu experiență in diferite domenii să poată ajuta ființa umană).

 

 

Ce competențe ar trebui să aibă inginerii medicali care doresc să lucreze cu tehnologia AI și cum ar putea aceștia să-și dezvolte abilitățile necesare?

Când vorbim de competențe în ingineria medicală putem să ne rezumăm la un singur cuvânt, acela fiind “dedicare”.

De ce spun asta?

În primul rând trebuie să te dedici și să îți placă ceea ce faci, iar mai apoi să ajungi să deprinzi skill-urile necesare pentru a fi un inginer medical complet.

Legat de AI lucrurile vin natural, deoarece în fiecare zi această ramură este din ce în ce mai dezvoltată, iar tu ca un inginer de succes trebuie să te dezvolți odată cu ea.

 

Ne poți da un exemplu când AI te-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Voi prezenta doua exemple, primul din viața personală și al doilea din cea profesională.

În primul rând am încercat să folosesc un chat bot să-mi facă o rețetă noua de brownie, ce a ieșit la final a fost foarte delicios așadar am fost încântat de noul meu ajutor din bucătărie.

În al doilea rând am avut o problemă la un echipament și am încercat să întreb același chat bot mai exact chat GPT, răspunsul a fost unul foarte pe larg și nu m-a ajutat să-mi rezolv problema pe moment, dar mi-a deschis ochii asupra anumitor aspecte de care m-am legat și ulterior cu anumite încercări am reușit sa finalizez procesul.

 

Un sfat pentru cei tineri!

Sfatul meu este să încerce să facă ceea ce le place lor, indiferent de ce le spun cei din jur (aici mă refer desigur la activități sănătoase pentru minte si corp)

Încă un sfat pe care si eu l-am primit, este acela de a încerca să NU fi cel mai deștept din cameră.

 

În urmă cu 13 ani, pe 26 mai 2010, a fost pentru prima dată când actorul Jean Constantin i-a făcut pe români să plângă – se stingea în locuința sa din Constanța după zeci de ani în care adusese zâmbetele pe fețele tuturor.

 

Deși tata voia să mă facă arhitect, auzi la el, m-am făcut artist

S-a născut în anul 1927 la Techirghiol, în Constanța și a avut opt frați, el fiind cel mai mic dintre toți băieții. Mama sa era o grecoaică venită în anul 1880 cu părinții de la Salonic și care avea o voce frumoasă. Tatăl lui, Dumitru Jean, era conductor arhitect și avea un simț al umorului desăvârșit. Jean Constantin avea să devină unul dintre cei mai mari actori români de comedie și de revistă.

S-a remarcat de-a lungul timpului în spectacole de divertisment și în show-uri de televiziune. S-a bucurat de o mare popularitate și a susținut numeroase spectacole atât în România, cât și în străinătate, în turnee efectuate alături de alte nume mari ale scenei românești. Constantin Cornel Jean, pe numele său complet, a decis la vârsta de 16 ani să renunțe la școală pentru a se angaja.

 

 „Adevărul este că mie, fiind cel mai mic și mai răsfățat dintre frați, nu mi-a plăcut deloc cartea. De-aia, deși tata voia să mă facă arhitect, auzi la el, m-am făcut artist. Înarmați doar cu naivitatea și cu visele celor 16 ani, mai mulți colegi de liceu ne-am înrolat cu entuziasm în Brigada a 3-a Constanța, ce urma să plece pe șantierul Bumbești-Livezeni”, mărturisea Jean Constantin.

 

Își dorise să lucreze în port cu scopul de a se îmbarca pe un vas, dar a ajuns să lucreze pe șantier ca hamal. După armată, în 1954 a ajuns la București pentru un festival de amatori unde se face remarcat și unde realizează care este drumul pe care vrea să-l urmeze în viață. A fost mai întâi la Casa de Cultură, apoi a activat la secția de estradă a Teatrului de Stat „Fantasio” din Constanța, fiind angajat al acestui teatru până la pensionare. A avut colaborări și cu Teatrul Constantin Tănase, cu Teatrul Național București și a jucat în zeci de filme, între care: „Baronul Ecluzei” (1960), ”Procesul alb” (1965), ”Maiorul și moartea” (1967), „Răzbunarea haiducilor”(1968), „Zile de vară” (1968), „Prea mic pentru un război atât de mare” (1969), seria de filme de comedie „B(rigada) D(iverse)” – unde a jucat alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu și Iurie Darie -, dar și „Nea Marin miliardar” (1979), unde i-a avut colegi de platou pe Amza Pellea, Sebastian Papaiani, Draga Olteanu-Matei, Stela Popescu, Ștefan Bănică. Alte pelicule sunt: ”Săptămâna nebunilor”; ”Zestrea Domniței Ralu”; ”Ultimul cartuș” (1973); ”Frații Jderi” (1974); ”Evadarea” (1975); ”Cuibul salamandrelor” (1976); ”Eu tu și Ovidiu” (1977); ”Duelul” (1981); ”Masca de argint” (1984); ”Colierul de turcoaze” (1985); ”Cucoana Chirița” (1986); ”Paradisul în direct” (1995); ”Punctul zero” (1996); ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” (2006). A apărut și în „A doua cădere a Constantinopolului” (1994), „Chirița la Iași” (1987), „Iancu Jianu, haiducul” (1981), „Haiducii” (1966), „Haiducii lui Șaptecai (1970)”, „Procesul alb” (1965) etc. În 1973 fusese remarcat de regizorul Sergiu Nicolaescu, care l-a distribut imediat în filmele „Nemuritorii” și „Explozia”, iar un an mai târziu primea un alt rol în pelicula „Un comisar acuză”. De altfel, actorul a devenit un obișnuit al filmelor lui Sergiu Nicolaescu, ultimele pelicule în care a jucat fiind regizate tot de el, Supraviețuitorul și Poker.

 

 

În toate filmele în care a jucat a făcut roluri iubite de public, de departe remarcându-se cel al turcului Ismail, în „Toate pânzele sus” și rolul jucat în celebra serie B(rigada) D(iverse). De asemenea, Jean Constantin a jucat în mai multe seriale și filme de televiziune, printre care „Vine poliția!” sau „Regina”.

 

„Îmi place să joc și-n filme, și-n teatru, că din teatru am venit. Am jucat la Teatrul Național din București în ‘O scrisoare pierdută’ pe Pristanda. (…) Eu am avut noroc la viața mea de un colectiv extraordinar. Vorbesc despre cel de la ‘Toate pânzele sus’ și de la celelalte filme pe care le-am făcut. Eram o familie. M-a marcat ‘Toate pânzele sus’, mai ales Ismail: ‘Acuma mâncam pe urmă luptam. Asta făceam.”, mărturisea marele actor, potrivit site-ului www.istorie-pe-scurt.ro.

 

Jean Constantin a primit premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor Gopo din 2008, dar și premiul special pentru teatru de revistă, acordat de UNITER, în 2003. În 2007, a fost învestit cu titlul Cavaler de Malta al Ordinului „Sf. Ioan” de Ierusalim, într-o ceremonie desfășurată la Suceava. Totodată, Consiliul Director al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România i-a acordat, în 2003, o clachetă de aur și o medalie jubiliară „Magna cum Laudae”. Președinția României i-a conferit artistului, în 2004, Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria D – „Arta Spectacolului”, ”în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. Jean Constantin a primit, de asemenea, în 2006, Diploma de excelență pentru rolul din filmul ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”. A fost  cetățean de onoare al orașului Constanța. Dar și al orașului Techirghiol, unde i-a fost dezvelită o statuie, ca omagiu pentru întreaga sa carieră pusă în slujba teatrului și filmului românesc, precizează site-urile cinemagia.ro și actori.info. Teatrul din Techirghiol îi poartă astăzi numele – Teatrul de vară “Jean Constantin”.

 

Surse bibliografice: cinemagia.ro, historia.ro, agerpres.ro

 

Pr. Alexander Schmemann

 

Un fior al bucuriei străbate cuvântul „înălțare”, ce indică o provocare la adresa așa-numitelor „legi ale naturii”, la adresa declinului și veșnicei căderi; este un cuvânt ce anulează legile gravitației și ale căderii. Aici, el indică opusul tuturor, lumina, faptul că este ușor și perfect. Înălțarea Domnului se sărbătorește la patruzeci de zile după Paște, în Joia celei de-a șaptea săptămâni după sărbătoarea Învierii lui Hristos.

În miercurea ajunului, biserica săvârșește numita „Odovanie a sărbătorii Paștilor”, ca și cum ar saluta, adică, trecerea Paștilor. Slujba este exact aceeași, de la început și până la sfârșit, la fel ca în noaptea Paștilor, cu recitarea exact a acelorași versete: „Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui…”, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”. Atunci când preotul cântă aceste stihuri, el ține în mâna sa lumânarea pascală și tămâiază întreaga biserică, ca un răspuns la cântarea „Hristos a înviat”. Astfel, ne luăm rămas bun de la sărbătoarea Paștilor, „rămânând în așteptare” până anul viitor.

Poate ar trebui să simțim o oarecare tristețe. Dar în loc de tristețe, ni se dă o nouă bucurie: bucuria de a reflecta și de a sărbători Înălțarea. Conform relatării evanghelice legate de acest eveniment, Domnul, după ce a dat ultimele învățăminte ucenicilor Săi, „i-a dus afară până în Betania, și ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 50-52). Care este izvorul acestei mari bucurie ce dăinuie până în ziua de azi și surprinde cu a sa strălucire ziua Înălțării? Fiindcă se pare că Hristos a plecat și i-a lăsat pe ucenici în pace; a fost o zi a despărțirii. În fața lor se află drumul foarte lung al predicării, persecuțiilor, suferințelor și ispitelor ce umplu până la debordare istoria creștinismului și a Bisericii. Pare-se că bucuria a trecut, bucuria însoțirii pământești și zilnice cu Hristos, că purtarea de grijă oferită de puterea și a Sa divinitate au luat sfârșit. Câtă dreptate a avut un preot când și-a numit cuvântarea sa la vremea Înălțării „bucuria despărțirii”! Desigur, Biserica nu sărbătorește despărțirea și plecarea lui Hristos. Căci Hristos a zis: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18. 20). Noi nu sărbătorim plecarea lui Hristos, ci înălțarea Sa la Ceruri.

Sărbătoarea Înălțării Domnului este o sărbătoare a deschiderii cerului pentru oameni, a raiului drept o casă nouă și veșnică, a cerului, ca a noastră adevărată patrie. Păcatul a despărțit violent pământul de cer și ne-a făcut făpturi pământești și aspre, ne-a fixat privirea ferm pe pământ și ne-a făcut viața exclusiv geotropică. Păcatul este trădarea raiului în suflet. Chiar în această zi, la sărbătoarea Înălțării Domnului, ne simțim îngroziți de această negare ce umple întreaga lume. Omul, cu aroganță și mândrie, proclamă că el este doar material, că întreaga lume este materială și nimic nu există dincolo de material. Și, dintr-un oarecare motiv, se bucură chiar de aceasta și vorbește cu milă și condescendență despre cei care încă mai cred într-un fel de „rai”, de parcă ar fi bufoni, sau țărani. Veniți, fraților, „ceresc” este doar cerul, care este la fel de material ca orice altceva; nu există nimic altceva, nu a existat, nici nu va exista. Murim, dispărem, așa că în acest timp, să construim un rai pământesc și să uităm de fanteziile preoților (popilor). Acesta, pe scurt, este rezultatul final și esența culturii noastre, a științei și a ideologiei. Progresul se sfârșește în cimitir, prin progresul viermilor ce se hrănesc din cadavre. Dar ce ne sugerați, ne întreabă ei, care este acel cer despre care vorbiți voi, la care s-a înălțat Hristos? Oricum, nimic nu există pe cerul despre care vorbiți.

La această întrebare să îl lăsăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare Părinte la Bisericii care a trăit în urmă cu șaisprezece secole, să răspundă. Vorbind el despre cer, acesta exclamă: „Ce nevoie am eu de cer, când eu însumi voi deveni cer?”. Să lăsăm răspunsul să vină de la Părinții care numeau Biserica drept „cerul pământesc”. Punctul central al acestor două răspunsuri se succedă din următoarele: cerul este numele adevăratei noastre chemări, ca făpturi omenești, cerul este adevărul desăvârșit despre pământ. Nu. Cerul nu se găsește undeva în spațiul adânc dincolo de planete, sau într-o galaxie necunoscută. Cerul este ceea ce ne readuce Hristos, tot ceea ce am pierdut prin păcat și mândrie, prin științele și ideologiile de pe pământ și exclusiv pământești, iar acum este deschis, ne este oferit și readus de Hristos. Cerul este împărăția vieții de veci, împărăția adevărului, a bunătății și a frumosului. Cerul este întreaga metamorfoză duhovnicească a vieții omenești; cerul este împărăția lui Dumnezeu, biruința asupra morții, triumful dragostei și al grijii; cerul este împlinirea acestei ultime, supreme, dorințe, despre care s-a spus: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2,9). Toate acestea ne-au fost revelate nouă și dăruite de către Hristos. Și astfel, cerul pătrunde în viața noastră aici și acum, pământul însuși devine o reflectare, o imagine a frumuseții cerești. Cine s-a pogorât din cer pe pământ să ne dea nouă înapoi cerul? Dumnezeu. Cine s-a înălțat de la pământ la cer? Iisus, Omul.

Marele Atanasie spune că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu”. Dumnezeu s-a coborât pe pământ pentru ca noi să putem urca la cer! Aceasta sărbătorim noi în ziua Înălțării”. Acesta este izvorul strălucirii și a bucuriei de nespus. Dacă Hristos se găsește în cer, și dacă noi credem în El și Îl iubim, atunci suntem și noi, împreună cu El, la cina Sa, în împărăția Sa. Dacă omenirea se va înălța împreună cu El și nu va cădea, atunci și eu, împreună cu El, mă voi ridica, la a Sa chemare. Și „întru El” mi se arată scopul, noima și bucuria eshatologică a vieții mele. Totul în jurul nostru ne trage în jos. Dar eu, privind înspre trupul cel pământesc ridicându-se la cer, contemplându-L pe Hristos cel ce se îndreaptă spre cele înalte „în chimvale bine răsunătoare”, îmi zic mie și întregii lumi: aici se găsește adevărul lumii și al omului, aici este viața la care ne cheamă Hristos din veșnicie.

Plinind rânduiala cea pentru noi și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești, Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărțindu-Te, ci rămânând nedepărtat și strigând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!

 

 

Ieri, Adina era veselă și părea că nimic nu îi stă în cale. Azi e mohorâtă. Ce să fac? Cum să o înveselesc iar? Mama ei se frământă.

Ahhhh!-spune mama- și îmi amintesc cum săptămâna trecută a stat închisă în ea, ferecată. Apoi s-a trezit a doua zi și ciripea ca un cintezoi! Aș vrea să pot să știu ce am de făcut, să fie mereu bine….

 

Sunt zile care trec peste noi ca anotimpurile.

Peste noi și peste copiii noștri.

 

Până la urmă viața chiar pare a fi o succesiune de anotimpuri.

Anotimpurile din viață nu vin însă exact ca anotimpurile din natură. Parcă e altfel cu anotimpurile vieții.

 

 

Cum sunt copiii în anotimpuri?

Sunt zilele de primăvară în care Adina înflorește.

Înflorește și vibrează: verdele îi dă atâta forță încât se simte invincibilă. Nimic nu e stavilă. Are o putere de uriaș.

 

Apoi vin verile: verile sunt tare strălucitoare: au lumină în ele și părul Adinei strălucește. Și sufletul îi strălucește Verile sunt dătătoare de putere lăuntrică, de încredere în forțele proprii, de grijă și empatie față de ceilalți. În vară Adinei îi cresc rădăcinile; verile o împuternicesc.

 

Însă brusc toamna poate veni; când e toamnă, Adinei îi plouă mocnit în suflet, când e toamnă e veșted și poate e suspin. Când e toamnă parcă se împotmolește Adina în zloată și parcă așteaptă să fie mereu îngrijită, salvată, cu poveri coborâte de pe umeri.

 

Însă într-o zi vine soarele iar. Și poate fi primăvară deodată: iese fata din cocon și umple spațiul de culoare și de idei noi. Și uite-o iar înflorită.

 

Însă mama știe și faptul că poate chiar atunci troienește iarna. O iarnă cu dureri de neimaginat. Mâna îi rămâne Adinei prinsă în copca de gheață. Își pune cojocul platoșă și stă în solitudine. Claritatea verii parcă se disipează. Crivățul usucă.

 

Și atunci cei dragi vin lângă Adina cu gând bun: e primăvară după fiecare iarnă și nu-i de glumă cu primăvara! Ea așteaptă pitită după un colț, gata să repornească forțele lăuntrice, gata să îți dea cheia de la starea de bine. Ea te duce obligatoriu într-o altă vară în care copila va învăța iar, va crește, va izbucni și va izbândi.

 

Ce află Adina de la mama ei?

Află că e bine să întâmpini iarna cu înțelegere. Află că e bine să îți faci planuri primăvara. Află că e bine să agonisești vara. Află ca e bine să stai cu tine toamna.

 

Află că e bine să iei fiecare anotimp al vieții, exact așa cum vine, exact atunci când vine.

 

Adina învață că e important să găsim binele din fiecare etapă: tot ceea ce vine spre noi ne transformă, ne întărește, ne înalță.

 

Pășind prin fiecare anotimp, cu grijă și atenție, vom afla desigur drumul spre nevoi profunde, valoroase ce au nevoie de îngrijire, atenție și răbdare. Părinți și copii, pe căi line sau pietruite, scăldate în raze de soare, în parfum de fân cosit, pe gheață subțire sau pe frunze căzute.

 

 

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite: Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

 

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele celor patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

 

 

Haideți să o cunoaștem pe Maria Stanca, Legal Counsel și absolventă a Colegiului de Studii Juridice Europene, Paris I Pantheon Sorbonne și viitoare absolventă a Facultății de Drept a Universității din București, ne va ghida prin labirintul complex al aspectelor juridice și al reglementărilor ce pot influența noile meserii emergente. Experiența ei diversă în dreptul internațional și european aduce o perspectivă valoroasă în ceea ce privește aspectele legale și etice ale profesiei.

 

Cine este Maria Stanca? 

Sunt o tânără mereu curioasă, iubitoare de frumos și de natură, ce activează în domeniul juridic. Am ales drumul pe care mă aflu în liceu, când am fost implicată în numeroase programe de voluntariat și când am simțit că trebuie să las ceva bun în urma mea.

 

Părerea ta despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Mai mult decât orice altceva, cred că este într-adevăr o necesitate. Viteza cu care inteligența artificială își croiește locul în viețile noastre nu este de neglijat. Și cred că cele mai afectate sunt și vor fi în continuare generațiile tinere, care se confruntă cu AI (inteligență artificială) încă din școala primară. Cred că este imperioasă creșterea rezilienței în rândul copiilor și al adolescenților, fiindcă ei vor evolua odată cu inteligența artificială și vor fi predilecți la cele mai sensibile schimbări produse de aceasta.

 

Ce implicații juridice ar trebui să ia în considerare companiile care utilizează AI în procesul lor de recrutare și în ce măsură ar putea acestea să afecteze drepturile angajaților sau candidaților?

În mod obiectiv, putem pleca de la premisa că inteligența artificială depășește viteza cu care creierul uman poate acumula, stoca și reproduce informații brute. Ceea ce, în opinia mea, nu poate înlocui, este creativitatea sau orice alt fel de îndeletnicire umană. Ca atare, pe piața muncii, cred că cele mai importante sunt criteriile după care se face recrutarea angajaților. Dacă este un lucru pe care l-am învățat atât din școală, cât și din practică, este că egalitatea, inclusiv la angajare, nu înseamnă să se aplice uniform criteriile după care se face aceasta, ci adaptat, așa încât pentru contexte similare să aplicăm similar și criteriile. Iar acest lucru ni-l spun și Codul Muncii, și reglementările europene în materie. Sigur, AI ar însemna mai puțini bani cheltuiți de angajator în procesul de recrutare și o aparentă înlăturare a oricărei forme de discriminare. Cred, însă, că AI nu are (încă) posibilitatea de a vedea dincolo de informațiile brute și de a aplica (neuniform) criteriile în procesul de angajare, astfel că mă întreb dacă nu se creează o și mai mare discriminare în acest proces. Pentru că standardul de evaluare și de comparare este și rămâne, în opinia mea, unul inuman, obiectiv vorbind.

 

 

Cum pot fi reglementate drepturile de proprietate intelectuală în cazul tehnologiei AI și cum ar putea acestea să afecteze creșterea și inovația în domeniu?

Problema drepturilor de proprietate intelectuală (și mai ales a drepturilor de autor, pentru tot ce înseamnă „creații” – a se vedea ChatGPT) în ceea ce privește inteligența artificială este foarte controversată în domeniu. Pragmatic, deși nu cred că inventatorul softului ce încorporează inteligența artificială și-ar putea însuși efectiv și soluțiile pe care această inteligență le produce, la acest moment, cred că este singura opțiune viabilă pentru a avea o reglementare cât de cât unitară. Ca atare, astfel cum arată legislația la nivel internațional acum, ar însemna ca soluțiile tehnice sau creațiile inteligenței artificiale să intre, de fapt, sub protecția drepturilor de proprietate intelectuală ale inventatorului originar.

 

Ne poți spune dacă inteligența artificială ți-a fost de ajutor? 

Singura dată când am folosit inteligența artificială a fost atunci când am căutat o soluție (rapidă) pentru o problemă în real estate cu care mă confruntam la birou. Și nu mi-a fost furnizată… Cred că nu îi erau familiare dispozițiile din Legea cadastrului.

 

Un sfat pentru cei tineri!

Fiți curioși și implicați-vă!

 

 

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, am putea să spunem că alegerile pe care le-a făcut Andrei Jipa în viață sunt cele care l-au construit. Hotărârile pe care le-a luat legate de studii, l-au influențat vreme de aproape un deceniu jumătate, dar care au avut un impact major asupra formării sale. Fiind omul cu viziuni largi, nu a îmbrățișat limitele. Guvernează în jurul ideii că ceea ce îți aduce confort, dăunează.

A lucrat în bancă, în mediul privat, iar când părea că traiectoria sa profesională este una liniară, Andrei s-a reorientat. În gândurile sale s-a așezat dorința de a deveni antreprenor care, se pare, a adus cu un an în urmă schimbarea. A dat viață unui spațiu prin care se dezvoltă abilități de negociere, lucrul în echipă, dar se gustă și din distracție prin intermediul aniversărilor, unor jocuri creative sau activități de team building. Să-l cunoaștem!

 

 

Andrei, de ce antreprenor acum și nu salariat? Poate pentru a nu mai aștepta aprobarea șefului și de a nu-ți mai pune limite?

Am avut statutul de angajat încă din primul an de facultate, mai concret din 2008 până în octombrie 2022. După 14 ani lucrați ca angajat, am dorit să văd lucrurile și din alt unghi pentru a avea o vedere de ansamblu. Mereu mi-a stârnit interesul ideea de a încerca ceva pe cont propriu. Statutul de angajat mi-a conferit o stabilitate în toți acești ani, însă am vrut să îmi pun amprenta pe ideile mele și să le dezvolt. Statutul de angajat oferă atât beneficii, cât și constrângeri.

Personal, sunt de părere că  fiecare dintre noi ar trebui să încerce cel puțin o dată un business. Am fi mult mai departe. Această experiență ne crește ca oameni și ne poate dovedi că suntem mai mult decât credem noi ca am fi.

 

Cum ai ales ideea de business? Nu ți-a fost frică să te arunci fără o plasă de siguranță?

Sunt de părere că pentru a reuși, în primul rând trebuie să faci ceva ce-ți place. Iar eu mi-am dat seama că îmi place să relaționez cu oamenii prin intermediul jocurilor și al activităților aplicate. Bineînțeles, au fost modificări de-a lungul timpului până să ajungă la această formă. Și cred că despre asta e vorba în primul rând în afaceri. Despre pasiune, adaptabilitate și proactivitate.

Mereu mi-au plăcut formele aplicate de dezvoltare. Cred că oamenii prin joc învață mult mai ușor, este mai plăcut și se creează relații sociale puternice. Mai ales în aceste vremuri în care suntem foarte mult pe online și socializarea față-n față are de suferit.

Ulterior, ideea de a face și zile de naștere pentru adolescenți a venit ca o extensie, întrucât particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților. Ne bucurăm când vedem că timp de câteva ore sunt prezenți și angrenați în activități. Când pleacă la final cu zâmbetul pe buze, ne dăm seama că tot efortul din spate merită.

Cât despre plasa de siguranță,  cred că asta este ceea ce ne ține departe de potențialul nostru. Mereu căutăm plasa de siguranță. Și asta nu te determină să dai 100% pentru că, în mod inconștient, știi că ai și altă variantă. Situația trebuie gândită, analizată atent, iar dacă te decizi că vrei să mergi pe acel drum o să se alinieze multe lucruri în favoarea ta. Îmi place mult o vorbă de-a lui Denzel Washington: “If I’m going to fall, I’m going to fall forward” Dacă este să eșuez, măcar voi vedea ce am greșit și ce voi putea face mai bun.

 

 

Care au fost primii pași ai demarării? Poate oamenii de echipă sau te-ai bazat doar pe ține pentru a-ți crește „copilul”?

Ideea proiectului am conceput-o singur. Implementarea a fost realizată de către mine și cu unele ajutoare (familie și prieteni). Îi mulțumesc surorii mele, Anca Jipa (arhitect) care m-a ajutat cu amenajarea și multe alte sfaturi. Le mulțumesc pe această cale părinților și prietenilor că mă susțin și că-mi sunt aproape. Am avut sesiuni de brainstorming, discuții, gândit avantaje și dezavantaje. Ulterior, am căutat oameni pasionați de acest domeniu pentru a lucra împreună cu ei. Pe această cale îi mulțumesc lui Carmen Iablonschi, omul meu de bază în acest proiect.

 

Hai să auzim cum poate să sune o reorientare profesională! Care este frumoasă poveste a conceptului Ludic-joc și minte?

Povestea Ludic a început cu ideea de a lucra cu oameni prin mijloace aplicate și jocuri. Fiind o persoană sociabilă, am considerat că mi se potrivește o astfel de activitate. Cât am lucrat în mediul corporatist, am luat parte la multe team building-uri și activități de formare, cursuri, etc. Mi-am dat seama că mă atrage mult partea această de activități, jocurile de echipă și ce înseamnă ele în spate. Am vrut ca Ludic să fie și un spațiu fizic, în Iași, pentru team building. Ulterior, am dezvoltat ideea întrucât mi-am dat seama că în orașul Iași vârsta adolescenților nu este foarte bine deservită pe partea de zile de naștere și activități creative. Pe lângă zile de naștere,  am ajuns să colaborăm și cu școli pe programul “Școala Altfel” și “Școala Verde” și susținem inclusiv ateliere și workshop-uri de educație financiară, psihologie, teatru.

Numele de Ludic îl aveam în cap cu un an înainte de a începe. Simțeam nevoie de a avea și un descriptiv, iar după multe frământări, joc&minte mi s-a părut potrivit deoarece rezumă ce se întâmplă aici. Ne jucăm și ne punem mintea la contribuție.

 

Ce se întâmplă sub egida acestuia? Ce activități sau proiecte se ticluiesc?

În cadrul Ludic susținem :

🡺    Activități de echipă (team building) – atât indoor în locația noastră din Iași, cât și outdoor, în diverse locații din țară.

🡺    Zile de naștere pentru oameni mari sau adolescenți

🡺    Workshop-uri și ateliere creative

🡺    “Școala Altfel” și ” Școala Verde” – proiecte educaționale desfășurate în școli

Partea frumoasă este că suntem adaptabili și particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților și scopul lor. Mai urmează noi proiecte în perioada următoare  la care momentan lucrăm.

 

 

Educația este permanentă. Nu zic eu asta, ci este un concept în continuă dezvoltare pe durata întregii vieți. Dorești să contribui, prin intermediul jocurilor de echipă, la calitatea relațiilor celor care îți calcă pragul?

Văzusem în cadrul unei conferințe TED,  un cercetător pe nume Robert Waldinger (psihiatru, Harvard School) care vorbea despre concluziile celui mai îndelungat studiu din lume (început în 1938 și continuat pe copiii lor), iar întrebarea era “Ce ne facem fericiți și sănătoși de-a lungul vieții?”. Concluziile studiului: relațiile umane de calitate. Cu familia, prietenii, colegii. Să ne simțim apreciați și conectați cu ei. Ne bucurăm să contribuim într-o mică măsură la acest scop. Da, suntem de părere că educația este permanentă și că ne putem forma obiceiuri, ne putem dezvolta și învăța pe durata întregii vieți.

Și ca să revin la întrebare, prin intermediul activităților și jocurilor din cadrul Ludic căutăm metode practice de a pun în valoare factorul uman, relaționarea, gândirea creativă și analitică.

 

Ai avut vreun mentor care să te direcționeze, oameni care să te inspire sau ai pus singur pe hârtie tot ce doreai să se întâmple sub pălăria Ludic?

Un  singur mentor propriu zis care să mă ghideze, nu. Dar oameni care să mă inspire da, cu siguranță. Proiectul de la idee până la forma actuală a avut mai multe modificări și adaptări. Pentru că business-ul trebuie îmbinat cu adaptabilitatea pentru a construi ceva pe termen lung. Adaptabilitate la cerințele pieței, la nevoile oamenilor.

M-au ajutat prietenii cu sfaturi, cu gândirea structurată, cu discuții în care am putut gândi “outside the box“, să gândim puncte tari și puncte slabe și cum se poate dezvolta acest proiect. Se zice că pentru a crea ceva original, trebuie să te inspiri câte un pic din mai multe părți. Nimeni nu creează ceva nou, de la 0 fără să aibă alte „ustensile“ sau surse de inspirație pentru creația sa. Personal, am căutat mult, am pus cap la cap, am luat ideile cu care am rezonam și am creat Ludic.

 

Andrei, cât de mult te întregește nouă ta ipostază pe care ai îmbrățișat-o?

Încă este o stare cu care trebuie să mă obișnuiesc. Adaptarea de la viața de angajat la cea de antreprenor a venit mai natural decât mi-am imaginat. Am un program asemănător (cu ore extra time aici). Încă nu mă simt confortabil să mă prezint drept antreprenor, fondator și încă mă pune într-o poziție ușor stingheră această titulatură. Dar ca libertate de mișcare, de expresie, de relații create  și provocări – este mult mai fain și intens.

 

Au fost și voci negative prin preajma ta care îți spuneau să nu lași un serviciu stabil pe ceva nesigur?

Au mai fost, dar puține. Și am încercat să le minimizez impactul asupra mea. Sunt o persoană destul de analitică și până să iau decizia de a-mi da demisia, am gândit toate scenariile, am calculat. Iar sfaturile de a nu risca vin de obicei de la oamenii care joacă la sigur toată viața.

 

 

Îți trebuie curaj, îndrăzneală sau ce element e necesar să deții pentru a face o schimbare în câmpul muncii?

Este un mix din toate aceste elemente. Trebuie în primul rând făcut un research temeinic, de identificat nevoile, costurile și publicul țintă pentru a deschide o afacere. Dacă ideea este validată, implementarea și execuția este de asemenea foarte importantă. Când activezi într-un domeniu creativ, nevoia deseori trebuie creată și oamenii invitați în povestea ta. Trebuie să dai totul pentru a reuși și a ieși din zona de confort. Doar așa crești ca om, ca business. Vorbesc aici de telefoane, prezentări, mail-uri, networking, evenimente, bătut la uși, trebuie să te expui cât mai mult pentru a-ți maximiza șansele de reușită. Și mereu să te reinventezi și să te adaptezi pieței și nevoilor ei.

Inclusiv ideea de a-ți scrie cel mai negru scenariu pe hârtie și dacă ești capabil să îl duci, să te descurci cu el, devine foarte eliberator. Dacă vizualizezi ce vrei să faci și ai curajul să o spui cu voce tare, se va întâmpla!

 

La data de 22 mai 1957, marele poet George Bacovia se stingea din viață în locuința sa din București. Considerat cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai poeziei românești, George Bacovia s-a remarcat prin versurile originale care creează acea atmosferă bacoviană, caracterizate de un limbaj precis, tăios și sobru.

 

Certat cu școala

S-a născut la Băcău, la data de 4 septembrie 1881, fiind al cincilea copil din cei nouă ai familiei şi a primit numele George Andone Vasiliu. Învață limba germană începând cu vârsta de 6 ani, iar în școala generală dezvoltă o pasiune pentru muzică, făcând parte din coruri patriotice și învățând să cânte la vioară. Nu era un instrumentist care se remarca și nici nu compunea, dar improviza melodii pe diverse scrieri, inclusiv pe propriile versuri.

Un copil timid, tăcut și retras, care răspundea doar dacă era întrebat, Bacovia nu a fost bun la învățătură. În școala generală a avut nota scăzută la purtare și a fost corigent la română, geografie, istorie sau matematică, printre altele. Cu toate acestea, era pasionat de sport – cu precădere de patinaj, înot, gimnastică, prietenii săi apreciindu-l pentru musculatura de atlet, în ciuda faptului că era un băiat scund și nu foarte bine făcut.

Și-a dorit să ajungă ofițer, astfel că, la 17 ani, s-a înscris la Școala Militară din Iași. Regimul de cazarmă nu era, însă, pe placul său și a evadat din internat, după doar două săptămâni, îmbrăcat în uniforma de cadet. Revine la liceul ale cărui cursuri le urma inițial, pe care reușește să-l termine abia la 22 de ani, în 1903, după repetarea mai multor examene. Fără să-și dea bacalaureatul, obține un certificat de absolvire a studiilor cu media anuală de 6,43. Viziunea sa despre anii de liceu este surprinsă într-unul dintre poemele sale celebre, “Liceu” – după cum a declarat, poetul consideră perioada liceului oarecum nefericită, considerând că profesorii arătau prea multă asprime și prea puțină înțelegere.

 

 

A îngrijit peste două sute de porumbei din școala primară până în adolescență, fiecare având câte un nume. Era deosebit de talentat la portrete și caricaturi, realizând, de-a lungul vieții câteva sute de lucrări pentru numeroase gazete și reviste. A obținut, în 1899, premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru desen artistic pe natură, urmând ca în 30 martie să îi fie publicată, în „Literatorul”, poezia „Și toate” – moment ce marchează debutul său literar. Poezia fusese scrisă cu un an înainte și a fost semnată V. George. Rămas închis o noapte întreagă în turnul bisericii Precista din orașul natal, întâmplarea îl inspiră să scrie, în 1899, poezia „Amurg violet”.

În 1900 începe să compună bine-cunoscuta poezia „Plumb”, pe care o va finaliza abia în 1902. În perioada 1903-1904 frecventează cenaclul lui Macedonski, unde a citit, pentru prima dată, poeziile „Plumb” și „Nervi de toamnă”.

A urmat studiile de drept la București și Iași, pe care le finalizează în 1911, urmând să se înscrie în Baroul din Bacău. Nici în facultate nu i-a plăcut: a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din București după șase ani caracterizați de nefrecventarea cursurilor și nepromovarea examenelor. Cu greu a reușit să termine Facultatea de Drept din Iași, fără să-și dea examenul de licență. Cu toate acestea, i s-a eliberat Cartea de avocat, însă nu a profesat niciodată din această postură. În schimb, a ales să se dedice poeziei în timp ce a fost profesor în Bacău, Iași sau București. Fire boemă, respecta cu greu un program de lucru, cerea mereu concedii sau demisiona.

Tinerețea și-a petrecut-o în cafenele, birturi, mustării și cârciumi cu lăutari, unde îi plăcea să savureze vin, fiind un băutor recunoscut, ce dădea rareori pe acasă.

După ce în 1914 se internează în sanatoriul dr. Mărgăritescu din București, publică în suplimentul literar al ziarului „Seara” și trimite la tipar volumul „Plumb”. Un an mai târziu, editează la Bacău revista „Orizonturi noi”, publicând poezii, proză și recenzii sub mai multe pseudonime. În 1916, la 35 de ani, are loc debutul său editorial cu volumul „Plumb”, într-un tiraj de 500 de exemplare, pentru care a obținut Premiul Ministerului Artelor în 1923.

A continuat cu volumele: „Scântei galbene” (1926), „Bucăți de noapte” (proză, 1926), „Cu voi…” (1930), „Comedii în fond” (1936), „Stanțe burgheze” (1946). George Bacovia ne-a lăsat bine-cunoscutele poezii „Decembre”, „Lacustră”, „Cuptor”, „Nervi de primăvară”, „Nervi de toamnă”, „Amurg violet”, „Alb”, „Vocale”, „Marș funebru” etc.

În 1928 s-a căsătorit cu Agatha Grigorescu, o fată orfană, absolventă a Facultății de Litere și Filozofie din București. A fost profesoară de limba română și poetă, rămasă în istorie drept o fată ambițioasă, fără scrupule, căsătorită cu Bacovia doar din dragoste pentru poezie.

De-a lungul vieții, Bacovia a colaborat cu mai multe reviste pentru a-și publica versurile, precum „Astra”, „Versuri”, „Flacăra”, „Românul literar”, „Noua revistă română” sau „Gândirea”. Talentul i-a fost apreciat primind, în 1925, Premiul Societății Scriitorilor Români, precum și Premiul Național pentru Poezie în 1934.

În vârstă de 73 de ani, Bacovia a înregistrat 28 de poezii la Radio București, difuzate pe discuri de vinil, fiind singura înregistrare radiofonică a poetului.

Casa sa din Bacău, devenită muzeu memorial, se remarcă prin simplitate și bun simț, vizitatorii având ocazia să vadă, printre altele, pianul și vioara poetului, precum și multe manuscrise originale. În prezent, Teatrul municipal din Bacău poartă numele poetului și, tot la Bacău, este organizat anual „Festivalul literar Toamnă Bacoviană”.

 

Sursă bibliografică: www.rador.ro

Sursă foto: MNIR, MNLR

Abia ce împlinise 18 ani când deodată, Florin s-a văzut pus în fața unei alegeri: bani pentru a face școala de șoferi sau un aparat foto? Răspunsul a șocat pe toți, pentru că Florin alesese detașat aparatul foto cu care a luat la pas ulițele Dăișoarei. La început, timid, stătea pe la colț de uliță și surprindea prin obiectiv frânturi din viața sătenilor. Cu timpul, curiozitatea s-a a crescut și într-o bună zi, tânărul a dat peste un tablou prăfuit, care nu-i spunea mai nimic și un morman de cărți uitat de lume. Atunci a încolțit în mintea lui următorul gând: Cum ar fi să facem o bibliotecă!

Asta a fost scânteia care a dus la apariția unui lanț de biblioteci rurale, a unei asociații care promovează tradițiile și a unui muzeu de obiecte și costume tradiționale unde se regăsesc peste 400 de exponate.

Cum s-au putut realiza toate acestea, ce dificultăți s-au ivit în cale și de ce este important să ai un vis, descoperiți în primul episod al Dialogurilor Matricei.

 

Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

Binele care ne molipsește: ,,Deseori aud expresia  «binele se face în liniște». Greșit! Binele se face cu zgomot ca oamenii să audă, ca oamenii să aibă exemple, să aibă ce să susțină, unde să se implice și ce să facă.”

Fondatorul bibliotecii din Dăișoara s-a întors acasă după aproape un secol: ,,Am primit un pachet de la Botoșani și mă sună domnul de acolo și-mi spune: Florin, vezi că în cele 200 de cărți este o carte pentru tine.” Atât. M-am apucat, am desfăcut, și ce am găsit! O carte scrisă de Emanoil Bucuța ștampilată cu Biblioteca Căminului Cultural Dăișoara. S-a întors acasă, din Botoșani. A fost clar un semn!”

Cum a luat naștere un muzeu în plină pandemie: ,,Vedeam cum veneau colecționari și cumpărau din sat cămăși care au fost lucrate la lumina lămpii cu sume de 10 lei. Erau cămăși lucrate în anii 1920 sau chiar mai vechi. Am zis că nu se poate așa ceva! Știam câtă muncă este acolo și câtă pasiune. Așa că m-am dus la preot și am zis că noi mai avem o cameră disponibilă în căminul cultural așa că hai să facem un muzeu”

 

Podcastul este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai aștepți?

 

Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 organizează miercuri, 24 mai, începând cu ora 18:30, în sala Tancred Bănățeanu a Muzeului Național al Țăranului Român, vernisajul care deschide expoziția „Patrimoniul lui Ivan Patzaichin”.

 

Concepută de Teodor Frolu, partenerul lui Ivan și co-fondator al Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23, expoziția multimedia revizitează fragmente din parcursul marelui campion olimpic și mondial la canoe, Ivan Patzaichin.

Campionul inspirat de patrimoniul cultural și natural de acasă, din Delta Dunării, Ivan Patzaichin, a inspirat la rândul său un ecosistem întreg de creatori și experți din diferite domenii care, în ultima decadă, au colaborat și creat într-un efort comun de a utiliza arta în comunicarea de mesaje publice esențiale despre mediu, natură și societate.

Prezentată între 24 mai și 6 august la Muzeul Țăranului, expoziția reunește o serie de artiști și creatori contemporani care au lucrat îndeaproape cu Ivan Patzaichin, dintre care îi reamintim pe:

Teodor Graur, Mircea Cantor, Virgil Scripcariu, Oláh Gyárfás, Dan Vezentan, Dan Perjovschi, Matei Câlția, Alex Talambă, Alina Șerban, Bogdan Iancu, Monica Stroe, Sorin Istudor, Kalliopi Dimou, Esenghiul Abdul, Nicolas Triboi, Nicu Ilfoveanu, Dragoș Asaftei, Dragoș Lumpan, Emi Gheorghe, Oana Radu Turcu, Mani Gutău, Ana Preda, Charlie Ottley, Hypno, Electric Brother, Rusalka, Subcarpați și partenerii tradiționali ai ecosistemului creativ PATZAIKIN.

În jurul lui Ivan s-a creat un nou tip de patrimoniu cultural, iar mărturii ale acestei vaste moșteniri, care se extinde de la rădăcinile lui Ivan în Mila 23, micul sat din inima verde-albastră a Deltei Dunării, la perioada de activitate sportivă și la cea de antreprenor social, alături de echipa Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23, de parteneri și colaboratori, sunt prezentate cu prilejul expoziției, pregătită în anticiparea lansării muzeului „Ivan Patzaichin”, care se ridică anul acesta la Mila 23.

 

Informații suplimentare despre expoziție și evenimentele conexe sunt disponibile în website-ul rowmania.ro și pe paginile de social media ale echipei Romania și PATZAIKIN.

 

Ștefan Lovin este un pianist remarcabil cu o pasiune profundă pentru muzică și un talent extraordinar la pian.

 

A fost fascinat de muzică încă de la o vârstă fragedă și a început să studieze pianul în copilărie. El și-a dezvoltat abilitățile muzicale într-un mod remarcabil și a continuat să își perfecționeze cunoștințele și tehnica.

 

 

Cu o prezență scenică carismatică și o capacitate de a transmite emoții prin intermediul muzicii sale, Ștefan Lovin a captivat publicul în numeroase concerte și recitaluri. Interpretările sale sunt caracterizate de o tehnică impecabilă, expresivitate și o profunzime emoțională impresionantă.

 

Ștefan Lovin abordează un spectru larg de repertoriu, cuprinzând lucrări clasice, muzică contemporană și jazz. El își aduce contribuția și în domeniul compoziției, creând propriile sale piese muzicale. Originalitatea și creativitatea sa sunt evidente în compozițiile sale, care combină influențe din diverse genuri muzicale.

 

Cu o educație muzicală solidă și o carieră înfloritoare, Ștefan Lovin a colaborat cu numeroase orchestre, dirijori și muzicieni de renume internațional. A participat la festivaluri și concursuri prestigioase și a obținut recunoaștere și apreciere pentru talentul său incontestabil.

 

 

Pe lângă activitatea sa artistică, pianistul este și un profesor dedicat, implicat în educația și formarea tinerilor pianiști. El își împărtășește cunoștințele și experiența cu studenții săi, având o abordare inspirată și încurajatoare.

 

Cu o carieră impresionantă și o abordare autentică a muzicii, Ștefan Lovin continuă să fie o prezență remarcabilă în lumea muzicală, fascinând și inspirând ascultătorii cu interpretările sale remarcabile și creativitatea sa inepuizabilă.

 

Haideți să îl cunoaștem:

 

535 ani de la zidirea Mănăstirii Voroneț

 30 mai 2023 | Moștenire
Vineri, 26 mai, zeci de invitați s-au adunat la Mănăstirea Voroneț pentru a marca un eveniment cultural-religios de mare însemnătate – s-au împlinit 535 de ani de la ctitorirea lăcașului de către voievodul Ștefan cel Mare.„Capela Sixtină a...

Comuniunea cu Sfinții – de Protopresbiter Mihail Pomazansky

 29 mai 2023 | Spiritualitate
Biserica se roagă pentru toți cei care au murit întru credință și cer iertare pentru păcatele lor, fiindcă nu există om fără de păcat, „chiar de ar fi trăit și numai o zi pe pământ” (Iov 14, 5). „De vom spune că noi nu avem păcat, ne înșelăm...

Jean Constantin, un actor emblematic

 26 mai 2023 | Mari români
În urmă cu 13 ani, pe 26 mai 2010, a fost pentru prima dată când actorul Jean Constantin i-a făcut pe români să plângă – se stingea în locuința sa din Constanța după zeci de ani în care adusese zâmbetele pe fețele tuturor.  Deși tata voia...

Cuvânt la Înălțarea Domnului

 25 mai 2023 | Spiritualitate
Pr. Alexander Schmemann  Un fior al bucuriei străbate cuvântul „înălțare”, ce indică o provocare la adresa așa-numitelor „legi ale naturii”, la adresa declinului și veșnicei căderi; este un cuvânt ce anulează legile gravitației și ale...

Anotimpuri și Anotimpuri

 24 mai 2023 | Cum ne creștem copiii
Ieri, Adina era veselă și părea că nimic nu îi stă în cale. Azi e mohorâtă. Ce să fac? Cum să o înveselesc iar? Mama ei se frământă.Ahhhh!-spune mama- și îmi amintesc cum săptămâna trecută a stat închisă în ea, ferecată. Apoi s-a trezit a...
1 … 40 41 42 43 44 … 143
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează