Domnul Valentin-Alexandru Tomescu este unul dintre membrii activi ai Comitetelor Jockey Club Romania, o organizație dedicată dezvoltării sportului ecvestru în România și promovării valorilor tradiționale românești legate de călărie. Acesta este cunoscut pentru pasiunea sa pentru cai și pentru sporturile ecvestre, participând la numeroase evenimente naționale și internaționale.

Domnul Tomescu este și unul dintre membrii activi ai Comitetelor Jockey Club Romania, organizație care își propune să promoveze sportul ecvestru în România și să susțină dezvoltarea acestuia în țară. Printre obiectivele asumate de Jockey Club Romania se numără organizarea de evenimente ecvestre de calitate, precum și sprijinirea tinerilor călăreți în dezvoltarea carierei lor.

Mai multe în interviul de jos:

În general se vorbește foarte bine despre Finlanda. Este renumită pentru sistemul revoluționar din învățământ și este luată drept bun reper. România aderă la un sistem atât de bine închegat, cu o didactică nordică care îi pregătește pe elevi atât din punct de vedere școlar, dar și pentru viață.

Greta Predoi, directoarea Școlii Generale Butea din Iași, a făcut strigare la metodele finlandezilor de când a fost plecată cu o bursă Erasmus. Timpul a demonstrat că și copiii din România pot fi educați în armonie, într-o atmosferă care are scopul de a alunga presiunea pusă pe umerii elevilor și de a-i învăța să se bucure la școală. „Am văzut că nu exista sonerie, ci muzica anunța pauza. Pe holuri erau băncuțe, fotolii unde elevii ascultau muzică, citeau, priveau filmulețe educative. Aceste preocupări îi determinau pe elevi să fie foarte liniștiți, calmi, să nu alerge, să nu se bată. Atunci mi-am promis mie că nu voi ieși la pensie până nu voi reuși să aduc aceste dotări și în școala mea.” De aici a plecat schimbarea. Să o cunoaștem!

Cine este Greta Predoi atunci când se dezbracă de „hainele școlare”?

Am fost și sunt o persoană cu capul pe umeri, uneori rece și cel mai adesea cerebrală. Am avut dese momente în viață când a trebuit să fiu foarte puternică și să mă încăpățânez să  fac față clipelor neplăcute.

Care sunt coordonatele după care vă ghidați zilnic?

Zilnic fac apel la echilibru, responsabilitate și  creativitate.

În jurul cărei devize vă învârtiți atât în viața personală, cât și profesională?

Trăiește în așa fel încât fiecare zi să conteze.

Haideți să vorbim puțin și despre escapada dumneavoastră academică. Ce ați studiat și de când sunteți parte din sistemul educațional?

Am absolvit Facultatea de Tehmologie Chimică, profilul chimie-fizică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, promoția 1989. De la absolvire și până în prezent am lucrat la Școala Gimnazială Butea din județul Iași. Din martie 1998 sunt și directoarea acestei școli.

A fost o dorință ticluită în minte de când erați copilă să fiți dascăl sau gândul acesta a crescut odată cu înaintarea în ani?

De mic copil mi-am dorit să devin învățătoare. Modelul meu a fost doamna mea din copilărie , pe care o port în suflet mereu.

Ce înseamnă pentru sufletul dumneavoastră să fiți printre copii? Ce vă luați frumos de la ei?

Să ții în palmă sufletul unui copil este un privilegiu. Să fii important în viața unui copil este un dar divin. Zilnic mă încarc cu energie pozitivă, învăț lucruri noi, caut soluții potrivite provocărilor.

Ce doriți să le insuflați la rând?

Îmi doresc ca toți elevii noștri să ajungă oameni responsabili, cetățeni implicați activ în viața comunității din care provin.

Cu ce atribuții vine funcția de director?

Directorul exercită conducerea executivă a unității de învățământ.

Merită să fii dascăl sau director? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere vechimea în învățământ?

Merită să fii dascăl, dar dacă te preocupă soarta tuturor copiilor poți face lucruri importante pentru toți doar din poziția de director. Pentru că eu de 25 de ani sunt director din această funcție mi-am adunat satisfacțiile.

Ce-mi puteți mărturisi despre școala pe care o coordonați? Cum ați găsit-o și la ce nivel ați ridicat-o?

Sunt mândră de școala în care muncesc. E una din mediul rural unde ne străduim ca elevii și angajații să se simtă foarte bine și să dea tot ce au mai bun. Avem aproape toate condițiile existente la nivel european, de noi depinde valorizarea la maxim a acestora. Școala aceasta s-a transformat radical de-a lungul timpului. Îmi aduc aminte prima mea zi de școală, când  le-am văzut pe doamnele profesoare, învățătoare încălțate cu cizme de cauciuc, cu perii de sârmă în mână cum frecau podelele, apoi le tratau cu motorină.

Cu ce provocări v-ați întâlnit pe parcurs?

Provocările școlilor din rural au fost întotdeauna destul de mari, de la lipsă de personal la lipsă de fonduri.

Un om este construit atât din mulțumiri, cât și din tristeți. Care este mulțumirea dumneavoastră cea mai mare legată de meseria aleasă?

Mă bucur că am reușit, împreună cu reprezentanții comunității, să le oferim copiilor o școală normală.

Dar aveți și gânduri care vă apasă? Sunt obstacole cu care ați dat nas și nu le-ați depășit?

Mereu trebuie să căutăm soluții pentru a asigura resursele materiale, consumabilele necesare desfășurării activităților didactice deoarece finațarea pe elev nu ne poate asigura fondurile necesare. Cu fondurile insuficiente m-am luptat toată cariera.

Ce proiecte ticluiți în prezent în școala pe care o manageriați?

În prezent implementăm proiectul „Stop bullying – Vocea mea contează”, proiect scris cu elevii din bordul elevilor din Teach, căutăm soluții pentru a crește motivația de învățare pentru toți elevii din gimnaziu. Am demarat deja un proiect de meditații online la limba română și matematică cu ajutorul voluntarilor Teach, punem la cale vizite de studiu care să fie oportunități de învățare autentică și altele.

O școală fără clopoțel. O școală cu muzică din timpurile noastre. Cum de? De unde această idee?

Într-un proiect Erasmus am vizitat o școală din Finlanda unde am văzut că nu exista sonerie, ci muzica anunța pauza. Pe holuri erau băncuțe, fotolii unde elevii ascultau muzică, citeau, priveau filmulețe educative. Aceste preocupări îî determinau pe elevi să fie foarte liniștiți, calmi, să nu alerge, să nu se bată. Atunci mi-am promis mie că nu voi ieși la pensie până nu voi reuși să aduc aceste dotări și în școala mea. Și timpul a demonstrat că se poate și la noi să fie aceeași atmosferă pe care am văzut-o eu în Finlanda.

De unde ar trebui să plece schimbarea, doamna director?

Schimbarea pleacă de la noi toți. Fiecare dintre noi cei din școală și din societate trebuie să conștientizăm că dacă vom dori doar să ne plângem că nu avem, că nu ni se dă  nu vom progresa.

Și familia este un pilon în educarea copiilor. Cum rezumați colaborarea cu acestea?

A fost anevoioasă colaborarea cu familia de-a lungul timpului. Din fericire părinții încep să fie din ce în ce mai deschiși față de școală. Mai este mult de lucru, dar suntem pe drumul  cel bun.

Este educația instrumentul cel mai sigur cu care pot dăinui în viață copiii?

Totdeauna le spun copiilor, mai mari sau mai mici, că educația este pașaportul spre succes.

Cu ce gând plecați de acasă zilnic?

Când mă îndrept spre ușa, deja, în mintea mea se creionează noi strategii prin care să aduc în școală și alte oportunități de dezvoltare pentru copiii noștri.

În perioada 6 mai – 10 iunie 2023, la Galeria Nicodim, Divina Comedie a lui Dante în viziunea lui Marian Zidaru poate fi admirată în cadrul vernisajului Inferno 2.0, Marian Zidaru: Summa Dantesca.

Unul dintre cei mai surprinzători sculptori români contemporani, Marian Zidaru (1956) a fost implicat în ultimii ani într-un amplu proiect editorial dedicat unei noi traduceri ilustrate a Divinei Comedii a lui Dante. Publicat în 2021 (Edițiile Vremea), în traducere lui Cristian Bădiliță, Inferno i-a permis în mod special lui Marian Zidaru să își etaleze propriul imaginar dantesc, nu doar prin ilustrațiile electrizante pe care le-a creat și pe care i le-a dedicat lui Aligheri, ci și prin ecoul puternic resimțit în restul lucrării sale.

Fie că este vorba despre desen, pictură, scultură, video sau instalație, imaginarul infernului l-a sedus mereu – chiar dacă sună infiorător, aceasta este cea mai bună descriere. De la mijlocului anilor ’80, odată cu expoziția Crăciun însângerat de la Muzeul Satului din București, din decembrie 1984, Marian Zidaru s-a simțit în largul său în perimetrul întunecat al sacrificiului, al decapitărilor, al violenței, chinurilor și pedepselor de tot felul, care erau în mod intenționat expuse direct, cu forță către privitor, dincolo sau totodată cu stilizarea perfectă a formelor sculpturale care reflectau această cruzime. Înclinația sa către reprezentarea agresiunii brutale a fost nu doar singulară în peisajul artistic românesc al vremii (cenzurată direct și indirect de autoritățile comuniste, pentru care orice reprezentant al represiunii și violenței era interzis), ci și interpretabil moral, politic, istoric și chiar mesianic – în 1989, România a trăit, cu adevărat, un Crăciun sângeros, care a produs ruperea de comunism în cel mai violent mod posibil.

De-a lungul carierei, imaginile reprezentând infernul au avut și continuă să aibă o puternică componentă etică și profetică în opera lui Marian Zidaru. Aparent o personalitate blândă și neconflictuală a artei românești, viziunea sa îmbină, în special în sculpturile din lemn, atracția pentru formele rotunjite și alungite cu grație, dar totodată tăioase, țepoase, feroce.

Marcate de semne și simboluri mistice și totodată de vibrații pregnante ale suprafețelor accidentate, violentate, precum stâlpii totemici, sculpturile și multe dintre desenele sale surprind prin curgerea seductivă a morfologiei, pe care se lipește erupția violentă semiotic a rănilor din care bolborosesc fluidele vitale, fatal risipite. Combinația sună paradoxal și bipolar ca idee și experiență psihologică, dar este perfect coerentă ca realizare artistică și vizuală.

Istoricul de artă și filosoful român Erwin Kessler, spune despre Marian Zidaru:

Marian Zidaru realizează o sudură mirabilă între candoarea elegantă a formelor și morala devastatoare a mesajului moralizator. El este agentul vizual al unei perpetue Judecăți de Apoi, care identifică și pedepsește pe loc (și cu duritate extremă) vicii, păcate, crime mari și mici, de la simpla indiferență spirituală la masacrul inocenților. Dacă Brâncuși se ferea constant de violență (ansamblul monumental de la Târgu Jiu, dedicat eroilor militari căzuți în primul război mondial, nu conține nici o umbră de imaginar soldățesc, nici un abur de agresivitate, fie ea pur simbolică) și realiza forme perfect șlefuite (și la propriu și la figurat), care captivează armonic văzul și sufletul, Marian Zidaru, pentru care opera lui Brâncuși este un reper central al viziunii sale, vibrează intens suprafețele cu lovituri de topor vizibile, care toacă epiderma de lemn a sculpturilor, agresează corpul acestora și scot în evidență durerea și violența ca veritabile principii vizuale și morale.

Inferno 2.0 la Galeria Nicodim este o veritabilă Summa Infernalia a lui Marian Zidaru. Este cel mai amplu și cotropitor ansamblu infernal al său, o retrospectivă a violenței, nutrită din dantescul de fundal și de lungă durată al operei sale, care adesea prefigurează, iar în prezentul imediat corespunde explicit acestor tempora infernalia pe care le trăim și din coșmarul cărora nu ne putem trezi. Alături de o serie de lucrări și instalații din perioada 2015-2019, piesele centrale ale expoziției cuprind sumbrele instalații Infernul (600/100/40cm), 2022 și Judecata de Apoi (600/180/30cm), 2023 și hitchcockianul Câmp de păsări (300 de piese, 700/700/30cm), 2023.

Sursă foto: Nicodimgallery.com, Marian Muntean

Mami, acum așteptăm?

-Da, așteptăm.

-Până când?

-Până când doamna doctor ne cheamă în cabinet!

-Păi și ce să facem până atunci?

Chiar așa! Ce să faci până când doamna doctor te cheamă în cabinet? Ce faci împreună cu micuțul tău dacă ai 10 minute de așteptat? Ba chiar 20?

E minunat să avem mereu la îndemână câteva jocuri ce îi vor face pe copii să rămână în formă, să se distreze, să-și exerseze atenția, creativitatea, imaginația, memoria de scurtă durată, voința.

În geanta mea locuiește o poveste!

Alegem 3 obiecte ce se odihnesc în geanta noastră, le scoatem cu încântare și o rugăm pe fiica sau pe fiul nostru să inventeze o poveste în care personaje principale sunt chiar cheile sau șervețelele umede sau ghinda de anul trecut sau scoica de pe malul mării sau bomboana de mentă sau elasticul de păr sau biscuitele sfărâmat pe jumătate… O-hoooo! Câtă veselie se poate crea acum și câte replici savuroase! Eu zic că merită să încercăm!

Tu câte știi?

Ajută-ți fiul sau fiica să își amintească numele multor păsări chiar acum! Sau animale sălbatice! Sau fructe zemoase!

Numește o categorie (,,animale sălbatice”, ,,păsări domestice”, ,,animale carnivore” , ,,fructe cu miez roșu”, ,,fructe din care putem face compot”) și cere celui mic să enumere tot ce îi trece prin minte. Fii de ajutor, bucură-te alături de el, dă-i idei când pare că s-a oprit și amuză-te de invențiile de moment!

Propoziții buclucașe

Numește 4 litere, la întâmplare. De exemplu MFLS. Roagă-ți fiul sau fiica să compună o propoziție în care cuvintele ce o compun să înceapă exact cu cele 4 litere alese: ,,Maria fuge la școală” sau ,,Marius filmează lalelele salvate”. De ce nu? Cu cât sunt mai greu de găsit soluțiile cu atât va fi mai amuzant momentul! 15 minute de așteptare se vor duce imediat în zbor.

Cine a dispărut?

Așează pe un suport 5 sau 7 obiecte. Cere-i puiului tău să le privească atent preț de 30 secunde-1 minut, apoi cere-i să se întoarcă cu spatele. Ascunde un obiect pus la vedere și mută locul celorlalte între ele.

Cine s-a ascuns? Cine nu mai este la locul lui? Spune numele obiectului care a dispărut! Atenția și memoria de scurtă durată vor fi bine exersate, iar încântare de pe chipul ghicitorului va fi de neprețuit atunci când va ști soluția!

Să nu uităm!

Jocul le permite copiilor să-și pună la treabă creativitatea în timp ce își dezvoltă imaginația, dexteritatea și puterea fizică, cognitivă și emoțională. Prin joacă, copiii de orice vârstă interacționează cu lumea din jurul lor. Jocul dă voie copiilor să își imagineze lumi pe care le pot stăpâni, să-și învingă stări de teamă, să exerseze roluri cu alți copii sau cu adulții din jurul lor.

Jocul îi ajută pe copii- pe măsură ce cuceresc lumea- să dezvolte noi competențe care duc la creșterea încrederii în sine și la construirea rezilienței de care au cu siguranță nevoie pentru a face față întâmplărilor din viață.

-A durat puțin…mulțumesc pentru că ați așteptat așa răbdători! V-ați plictisit?

-Ooooo, deloc! Am jucat cu mami un joc așa amuzant!

-Ce bineee!

Emma Paveliuc este adolescenta crescută fără tablete, telefoane și televizor. A înțeles că acestea îți folosesc în viață, pot fi utile, dar nu face abuz de ele mai ales că în majoritatea timpului este ba la școală, ba o găsim pictând. Își „vinde” timpul pe pasiunea sa-arta. A reușit să câștige Marele Premiu Internațional la Concursul Afișe pentru Pace, organizat de Lions Clubs International. Au fost aproximativ 650.000 lucrări înscrise în concurs din toată lumea, iar în finala de la New York a fost aleasă din 120 lucrări finaliste.

Vede în școală un aliat perfect. Pe când unor adolescenți le oferi bucuria de a învăța mai greu, pe atât de ușor o captezi pe Emma către disciplină, materii de învățat, hobby-uri de șlefuit. Să o cunoaștem!

Emma, guvernezi în jurul unei pasiuni. Cum ai descoperit că îți place arta?

De când eram mică,  am simțit o atracție față de culori, am început sa pun ideile mele pe foaie încă de la grădiniță.

Talentul este cheia, dar nu suficient în artă. De ce mai e nevoie ca să fii vizibil?

Pe lângă talent ai nevoie și de voință și de muncă. Trebuie sa muncești mult, altfel alte persoane, deși nu sunt la fel de talentate ca și tine, te pot depăși deoarece devotamentul față de pasiune e mai puternic decât talentul. Desigur și mediul în care creezi contează. Împreună rezultă succesul dorit. O parte din cheia succesului este și eșecul, care ne învață cum să devenim mai buni și cum să ne depășim pe noi înșine.

Talentul este moștenit și șlefuit în sânul familiei? Ce-mi poți spune?

Eu m-am născut într-o familie de artiști. Tatăl și fratele meu mai mic împărtășesc dragostea pentru muzică, iar eu și cu mama mea ne regăsim în arta plastică. Aici am avut posibilitatea de a-mi dezvolta abilitățile, ceea ce a condus spre reușitele mele, de care sunt mândră.

Talentul este o cale de afirmare socială? Ce consideri în accepțiunea ta?

Noi, prin talent, ne afirmăm și ne diferențiem de ceilalți. Asta este ceea ce ne face unici.

Povestește-mi despre ultimul titlu câștigat, despre participarea ta în cadrul acestei competiții.

Am reușit să câștig Marele Premiu Internațional la Concursul Afișe pentru Pace, organizat de Lions Clubs International. Au fost aproximativ 650.000 lucrări înscrise în concurs din toată lumea, iar în finala de la New York am fost aleasă din 120 lucrări finaliste. Sunt recunoscătoare Clubului Lions D Iași, care mi-a susținut participarea la această competiție!

Inspirată de tema concursului de anul acesta, “Lead with compassion ” am lucrat la acest desen cu pasiune și am fost determinată să îmi folosesc această șansă pentru a împărtăși lumii viziunea mea despre leadership si valori în care cred. Desenul meu reprezintă o persoană indigenă care susține toate valorile care ne ghidează spre fapte bune. Eu cred ca un leader adevărat este cel care pune nevoile celuilalt înaintea nevoilor sale. Pe lângă serviciile ce ne protejează, și religiile, la rândul lor, ne arată o altă perspectivă, de această dată spirituală, ce ne îndrumă spre calea păcii.

Ce sentimente poartă o adolescentă în astfel de momente?

Mă simt fericită, recunoscătoare și onorată că am fost desemnată câștigătoarea unui concurs atât de important!

Presupun că nu a fost prima participare în cadrul unui concurs. Ce ai învățat din toate acestea?

Am învățat să aloc din ce în ce mai mult timp desenului, ca să îmi îmbunătățesc abilitățile.  Am învățat că munca pentru pasiunea ta este foarte importantă și te definește. Am devenit mai pricepută și am considerat un prilej de îmbunătățire fiecare lucrare pe care am creat-o. Totuși progresul este unul continuu, mereu înveți ceva nou ce te ajuta la dezvoltarea ta. Limita este cerul!

În jurul căror altor cuvinte te mai perinzi, Emma?

Dacă ar fi să folosesc câteva cuvinte care mă pun în valoare, aceste ar putea fi: talentată, empatică, drăguță, muncitoare, creativă, isteață.

Cum arată viața unei adolescente care se împarte între activitățile școlare și cele extrașcolare? Cum reușești să jonglezi cu toate atribuțiile?

Atunci când am ales Colegiul Național de Artă ,,Octav Băncilă” mi-am asumat că timpul liber va fi ocupat de desen. Într-adevăr, este mai dificil să mă împart între școala si artă, dar simt că viitorul meu va fi unul asigurat dacă voi găsi soluții la probleme în loc să mă concentrez pe probleme. Îmi place sa iau inițiativă, iar acest program este cel mai bun mod de a mă pregăti pentru anii ce vor urma.

Care sunt planurile tale de viitor?

Aș dori ca în viitorul apropiat să organizez o expoziție personală în care să împărtășesc oamenilor gândurile și sentimentele mele. Mi-ar plăcea ca desenele mele să inspire oamenii  și să resimtă emoțiile pe care le transpun în arta mea.

Vrei să dobândești si să îți faci o carieră pe această zonă sau vrei să te perfecționezi în alt domeniu? Care este dorința ta legată de traseul tău profesional sau e devreme să vorbim încă de asta?

Ador desenul și asta este parte din viața mea! Aș vrea să port acest dar cu mine permanent, de aceea cariera mea va fi pe zona aceasta artistică. Mereu am fost bucuroasă să ajut, de aceea am sa găsesc o cale să combin această pasiune pentru desen cu dorința de a-mi ajuta semenii.

Ce visuri mai poartă o adolescentă?

Un lucru important pentru mine este sa mă descopăr pe mine și să descopăr prin călătorii cât mai multe din  cultura altor țări. Doresc să colind lumea și să dăruiesc gândirea pozitivă și altora. Visez să călătoresc prin toată lumea și îmi doresc să aprofundez cunoștințe despre limbile vorbite de alte popoare.

Când negociezi cu timpul liber, cum ți-l petreci?

Atunci când am timp liber mi-l petrec cu familia, cu prietenii, cu animalele mele de companie în special cu Leo, câinele meu, sau ascultând muzica. Este relaxant sa îmi petrec pauzele în acest mod. Primăvara ador să stau la soare și să citesc iar vara, în anotimpul meu preferat, abia aștept să mă bucur de mare!

Dacă ar fi să vii cu mulțumiri pentru cum te-ai construit și cum te-ai format, căror persoane din viața ta te-ai adresa?

In primul rând părinților mei, care au fost mereu iubitori si care m-au susținut întotdeauna! Am simțit mereu un sprijin din partea lor iar acest lucru m-a ajutat să îmi ating visul și să mă bucur de reușitele mele. Nu as fi putut sa progresez fără doamna profesor de la Colegiul Național de Artă “ O. Băncilă” din Iași,  Miea Grivinca, care m-a îndrumat în a-mi perfecționa tehnicile de lucru. În ultimul rând, aș vrea sa mulțumesc organizațiilor Lions: Lions Club D Iași și Lions Clubs Internațional care m-au făcut să strălucesc în fața oamenilor din întreaga lume cu acest concurs!

Începând din luna aprilie, pasionații de teatru se pot bucura de un nou spectacol inedit, „Vineri de la șase și nouă”, ce reunește, pe scena de la Sala Mare ARCUB, nume sonore din diverse domenii artistice și culturale. Producția teatrală este creată de regizorul Mircea Cornișteanu împreună cu scriitorul Denis Dinulescu și propune publicului bucureștean un format de divertisment atipic, cu un repertoriu în continuă schimbare și invitați surpriză. Spectacolul „Vineri de la șase și nouă” va fi prezentat în premieră vineri, 28 aprilie 2023, la Sala Mare ARCUB.

Aceeași actori, repertoriu diferit de la o lună la alta

Așa cum titlul spune, spectacolul va avea câte două reprezentații în ultima vineri din fiecare lună, de la orele 6 și 9 seara. Deși formatul  este unul atipic, în care repertoriul diferă de la o lună la alta, distribuția spectacolului rămâne neschimbată. Astfel, în fiecare lună, „Vineri de la șase și nouă” dă întâlnire publicului bucureștean cu interpretul Nicu Alifantis, coregrafa Adina Cezar (cu dansatorii Ioana Cazacu, Mara Constantinescu, Eduard Chimac), scriitorul Mircea Dinescu, actrița Emilia Popescu, magicianul Andrei Teașcă și, în calitate de prezentatori, actorii Radu Gheorghe și Mihai Bisericanu.

Alături de protagoniștii spectacolului „Vineri de la ora șase și nouă”, pe scena de la Sala Mare ARCUB, va urca un invitat surpriză care va fi diferit de la o lună la alta. Astfel, premiera din 28 aprilie beneficiază de prezența istoricului Adrian Cioroianu în calitate de invitat special.

Provocările societății contemporane abordate prin dans, jazz, recitare și magie

Inspirat de seria de spectacole „Nocturne” din anii ’80 în care marea coregrafă Miriam Răducanu aducea în fiecare lună cele mai recente și picante discuții din societate într-un format care îmbina momente de dans, muzică de jazz, recitare și momente de magie, spectacolul „Vineri de la ora șase și nouă” păstrează conceptul proiectului pe care îl adaptează la provocările și specificul societății contemporane.

Denis Dinulescu, scriitor și asistent de regie al proiectului „Vineri de la șase și nouă”  a declarat: „În perioada postdecembristă, în peisajul teatral autohton, nu a apărut niciun spectacol de scenă profesionist în genul celui numit „Nocturnelor” al anilor ‘70-‘80, în care se ilustrau Mircea Crișan, Gigi Căciuleanu, Miriam Răducanu, Anda Călugăreanu, Virgil Ogășanu, Cătălin Ilea și alții. Spectacolul se constituia într-un excelent divertisment pentru adulți. Noi vă propunem o continuare efervescentă prin spectacolul nostru. Dacă credeți în magie, intrați la spectacolele noastre lunare.”

Mircea Cornișteanu, regizorul spectacolului promite spectatorilor seri de neuitat:

„Am gândit împreună cu Denis un spectacol de divertisment a cărui calitate principală va fi atât varietatea momentelor aduse în fața spectatorilor cât, mai ales, prezența unor personalități de primă mărime ale artelor scenice și culturii românești. Ineditul formatului gândit de noi va fi acela că, în fiecare lună, actanții vor rămâne aceeași, dar vor prezenta mereu momente noi, astfel încât spectacolul va fi mereu altul, reprezentând de fiecare dată o premieră. Invitatul special, mereu altul, va fi o personalitate de frunte din diverse domenii culturale. Vor fi seri de neuitat!”

Pe parcursul anului 2023, spectacolul „Vineri de la șase și nouă” se va juca în următoarele date: 28 aprilie, 26 mai, 23 iunie, 22 septembrie, 27 octombrie, 24 noiembrie, 16 decembrie. Pentru fiecare dată mai sus menționată, se vor juca câte două reprezentații, de la ora 6 și de la ora 9 seara. La finalul fiecărei reprezentații, este programată câte o sesiune de autografe cu artiștii și invitatul special al spectacolului „Vineri de la șase și nouă”.

VINERI DE LA ȘASE ȘI NOUĂ | 28 aprilie, ora 18.00, ora 21.00 | Sala Mare ARCUB

Cu: Nicu Alifantis, Mircea Dinescu, Emilia Popescu, Andrei Teașcă

Prezentatori: Mihai Bisericanu, Radu Gheorghe

Invitat: Adrian Cioroianu

Coregraf: Adina Cezar

Dansatori: Ioana Cazacu, Mara Constantinescu, Eduard Chimac

Regie artistică și scenografie: Mircea Cornișteanu

Asistență regie: Denis Dinulescu

Durata: aproximativ 2 ore

Biletele au fost puse în vânzare la prețuri variabile în funcție de categoria de loc și pot fi achiziționate online de pe arcub.ro, entertix.ro, myticket.ro din magazinele partenere și de la casa de bilete ARCUB.

Prețuri bilete:

Cat. I – 150 lei;

Cat. II – 120 lei;

Cat. III – 100 lei.

Marian Paraleu este înrudit cu determinarea și credința și împreună au reușit să dezvolte abilitățile de antreprenoriat pe care le-a moștenit de la părinții săi. Mici întreprinzători, deținători ai unui magazin alimentar, i-au insuflat fiului lor, prin exemplul propriu, cum pot transforma un gând în ceva palpabil. Astfel, Marian primii bani i-a câștigat la 16 ani, iar de atunci se dezvoltă continuu atât pe plan profesional, cât și personal.

A știut să înlăture prin ambiție toate vocile negative care, poate, n-au crezut în el. A învins și prejudecata tinereții pentru că a intrat cu dârzenie în lumea antreprenoriatului. E greu de spus dacă toți oamenii se nasc cu simțul antreprenoriatului sau și-l conturează pe parcurs, dar tânărul care face subiectul zilei este o persoană curajoasă și care își asumă cu maturitate riscuri, deși vârsta din buletin îi arată anii la care unii încă se distrează. A pus bazele unui business în marketing și ce face, face cu pasiune, element cheie pentru un succes real. Să-l cunoaștem!

Marian, dacă ai da pagini înapoi din viața ta și te-ai întoarce puțin cu gândul în trecut, ce mi-ai putea spune despre începuturile tale în câmpul muncii?

Am început să lucrez devreme. Am avut norocul de a ști din prima clipă ceea ce îmi doresc să fac pe termen lung. Eu am făcut primul an de facultate la Constanța, însă, din dorința de a învăța marketing online de la profesioniști și de a găsi tot mai multe oportunități, așa cum caută toți tinerii, în anul doi m-am mutat în București cu tot cu facultate și m-am angajat în una dintre cele mai bune agenții din țară.

La ce vârstă ți-ai câștigat primii bani și cum i-ai fructificat?

Primii bani i-am câștigat în jurul vârstei de 15-16 ani. Țin minte și acum ca și cum s-a întâmplat ieri. Au fost 30 de lei. Instinctul meu nu a fost să îi cheltui, i-am strâns. Nici acum nu i-am cheltuit, oficial. Am câștigat bani pe toată perioada liceului și în facultate și nu am avut nevoie să cheltui din economii pentru a cumpăra lucruri, a merge în vacanțe sau a mă distra, ca orice tânăr.

De unde dorința această sădită în tine de a câștiga propriii bani la nici 18 ani, deși tu aveai tot sprijinul părinților tăi?

Dorința mea de a câștiga bani nu a fost declanșată de neajunsuri. Provin dintr-o familie modestă, însă nu mi-a lipsit niciodată nimic. Pur și simplu mi-a plăcut ideea de a avea propriii mei bani. Nu știu în ce măsură conștientizăm eu atunci beneficiile independenței financiare, însă faptul că am câștigat bani așa devreme, m-a ajutat, mai târziu, să nu fac din bani un scop și să privesc banii ca pe o consecință a performanței profesionale. Așa am reușit să mă focusez pe performanță și dezvoltare, nu pe sume.

Ce te-a motivat să alegi drumul antreprenoriatului? Te-a găsit el pe ține sau tu pe el?

Eu m-am născut într-o familie de mici antreprenori. Părinții mei aveau magazin alimentar atunci când eu aveam 4-5 ani și am început să percep lumea care mă înconjoară. Mai glumesc uneori și spun că eu m-am născut, probabil, printre facturi și bonuri fiscale. Cred că ne-am găsit reciproc. I-am avut ca model pe părinții mei și cred că asta m-a motivat cel mai mult atunci când am decis să pornesc pe acest drum.

Tu și antreprenoriatul sunteți un tot unitar?

Eu așa simt. Mai ales de când am început să acumulez experiență, trec toate informațiile din jurul meu prin filtrul gândirii de antreprenor. Antreprenoriatul nu se rezumă doar la bani. Ca antreprenor, ai nevoie să știi psihologie, inteligență emoțională, comunicare și alte abilități de interacțiune și dezvoltare interumană. Nu cred că aș fi reușit să mă dezvolt într-un timp atât de scurt fără a fi antreprenor. Antreprenoriatul e parte din mine și pot spune că este motorul poveștii mele de viață.

De când ai închegat o relație cu Convertimo? Cum s-a născut acest business?

Convertimo a apărut în 2019. Când am înființat firma mai aveam o luna de zile până împlineam 23 de ani. Eram la vârstă (încă consider că sunt) la care puteam să risc totul. Mi-am dat seama că viață mă va aduce pe drumul antreprenoriatului la un moment dat și cu cât încep mai devreme, cu atât e mai bine, pentru că aveam libertatea de a eșua și de a lua-o de la capăt în orice moment, că și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar cu multe lecții învățate.

Altfel eșuezi la 23 – 24 de ani decât la 30-35 când prioritățile și responsabilitățile vieții de adult sunt altele. Asta m-a motivat să încep devreme.

Ce presupune această firmă? Ce servicii oferă?

Convertimo este o agenție de marketing digital care nu vinde servicii, ci soluții de promovare pentru companii. Serviciile sunt doar pionii prin care aducem rezultate. Clienții cumpără de la noi rezultate și soluții la nevoile pe care le au. Dezvoltăm și implementăm strategii de marketing de la A-Z prin servicii precum design web, promovare plătită prin Google și Facebook Ads, social media, copywriting sau e-mail marketing.

Care sunt pilonii fără de care nu ai fi reușit?

Primul pilon fără de care nu aș fi reușit este, de departe, susținerea părinților din primii 2 ani. Atunci când alți tineri erau descurajați de părinți pentru a nu își “pierde” cartea de muncă, eu am fost susținut, fără urmă de îndoială.

Mai departe, am reușit să mă diferențiez prin factorul uman, modul în care comunic și lucrez cu cliențîi. Majoritatea clienților mi-au devenit prieteni iar asta nu ne-a afectat relația de colaborare, ci din contră, i-a făcut pe ei să se relaxeze și să își poată exprimă liber nemulțumirile sau ideile pentru a găsi împreună cele mai bune soluții care să ne conducă către performanță. Sunt promotorul conceputului H2H (human to human), consider că afacerile sunt cu și despre oameni.

Ce ai fi vrut să fi știut la începuturile tale în antreprenoriat și ai aflat mai târziu?

Mi-ar fi plăcut să știu că oamenii cumpără de la oameni și că, cu cât produsul sau serviciul pe care vrei să îl vinzi este mai scump, cu atât clientul devine mai atent atunci când își alege furnizorii. Deci, lecția pe care am învățat-o, dar mi-ar fi plăcut să o știu, este că așteptările clientului sunt direct proporționale cu prețul.

Ești un exemplu pentru mulți tineri, iar cei care încă nu te cunosc, cred cu tărie că s-ar lăsa impresionați de la prima audiție a poveștii tale. Cu ce îndrumări ai veni către ei?

Să nu renunțe niciodată, să îndrăznească să viseze departe, să devină profesioniștii în domeniile în care vor să performeze, să fie modești, perseverenți, corecți și transparenți. Acestea consider eu că sunt “ingredientele” formării unui tânăr de succes.

De ce are nevoie un tânăr care s-a luptat, poate, și cu vocile negative care îi șopteau că n-o să reușească pentru că nu are experiență și care s-a luptat și cu prejudecată tinereții?

Are nevoie de dorința de a reuși. Dorința de a reuși trebuie să fie mai puternică decât teama de eșec. Prejudecată tinereții trebuie să o ia ca pe o lecție. Să învețe din fiecare experiență și să vadă partea bună a situației de fiecare dată.

De exemplu, atunci când la Convertimo o ofertă ne este refuzată, noi nu considerăm că am pierdut un client, ci că avem mai mult timp pentru a lucra cu alți clienți care își doresc să lucreze cu noi. Fiecare client pierdut ne aducem mai aproape de un alt client câștigat.

Cu ce valori ai crescut, Marian, în sânul familiei tale și guvernezi acum în jurul lor?

Acum îmi vin în minte: corectitudinea, sinceritatea,  iubirea și susținerea necondiționată.

Ce ai moștenit de pe partea maternă? Dar cea paternă?

De la mama cred că am moștenit răbdarea, empatia și bunătatea față de ceilalți, iar de la tată loialitatea.

Ce ai învățat tu până acum de la viață? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet?

Am deprins mai multe lecții dintre care acum pot spune că am învățat că nu există nu se poate, că modestia deschide și cele mai înalte uși,  că suntem suma oamenilor de care ne înconjurăm și că acceptarea de sine și autenticitatea ne elimină multe dintre limitările subconștientului și ne eliberează calea către performanță atât pe plan personal, cât și profesional.

-Vino să te îmbrățișez, dragul meu fiu!

-Draga mea fiică, vino în brațele mele!

-Mama, tata, vreau să vă îmbrățișez!

Ce știi tu despre îmbrățișare?

Îmbrățișarea? Este considerată un adevărat balsam tămăduitor!
O îmbrățișare are capacitatea de a alina suferința. poate preveni atacurile de panică, și ajută masiv la reducerea cortizolului, hormonul stresului. Explicația este cum nu se poate de simplă:

în timpul îmbrățișării se eliberează oxitocina,  hormonul iubirii.

Părintele Dumitru Stăniloaie spunea: ,,Cel mai frumos şi mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea”.

Îmbrățișează-ți copilul și lasă-te îmbrățișat de el!

O consolare, o mângâiere, speranță, stare de bine, iubire- asta este îmbrățișarea. Pentru noi și toți cei din jurul nostru.

Îmbrățișarea este cea care îi face pe copiii noștri să se simtă în siguranță.

Îmbrățișările te ajuta pe tine, ca părinte- și pe copilul tău- să vă conectați emoțional, lăsând sentimentele să înflorească.

Când un părinte își îmbrățișează copilul, dăruiește acestuia sentimentul de siguranță, încredere puternică în el, dar și în ceilalți. Poți să îți ții copilul în brațe ori de cate ori are nevoie de o încurajare sau de adevărată oblăduire.

Ce dăruiește îmbrățișarea?

Îmbrățișarea are ca efect imediat relaxarea mușchilor. Atunci când ești îmbrățișat și îmbrățișezi la rândul tău, mușchii se eliberează de tensiunea acumulata în timp în ei.

Îmbrățișarea este privită ca un instrument vindecător. Oamenii simt nevoia să fie doriți, iubiți, cuprinși. Simt nevoia să aparțină.

Oare într-o lume plină de iubire oamenii ar fi mult mai fericiți și sănătoși? Îmbrățișarea nu este altceva decât un gest pur de iubire, de atenție, care spune ,,îmi pasă de tine, te văd, te ating, te cuprind, te țin în brațele mele pentru că tu contezi pentru mine”.

Îmbrățișarea trebuie prescrisă de către medici, spun cunoscătorii- deoarece există o putere de vindecare încă necunoscută în tot ceea ce ea reprezintă.

Îmbrățișarea tămăduiește durerea, resentimentele, frica, îmbrățișarea atenuează oboseala și tristețea, îmbrățișarea alungă tot ce e greu. În momentul în care ne îmbrățișăm, pierdem brusc dureri, scoatem din noi suferințe. Îmbrățișarea pune un ogor de liniște peste suflet.

Apropierea din îmbrățișare este apropiere pură: de inima noastră, de ființa noastră; brațele se deschid și sufletele se contopesc, se acceptă, se mângâie, își șoptesc versuri, își susură cânt.

Îmbrățișările sunt dascăli 

Când îmbrățișăm copiii îi învățăm sa primească și să dăruiască respect, dragoste și bună înțelegere.

Ei vor putea construi relații de durata cu ajutorul nostru, cei ce le cultivăm stările ce înnobilează sufletul. Copiii au nevoie de afecțiune exact cum au nevoie de aer. Și cum putem sa le arătăm aceasta afecțiune? Prin multe îmbrățișări, prin cuvinte din care sa înțeleagă cât de mult îi iubim.

Oricând putem pune egal între îmbrățișare și ,,iartă-mă”, ,,te iubesc”, ,,sunt aici”, ,,mi-ai lipsit”, ,,ce dor mi-a fost”, ,,o să-mi lipsești”, ,,ne vedem curând”, ,,totul va fi bine”, ,,o să fie bine”.

Copil și părinte, în îmbrățișare, suntem suflete conectate, suflete pereche, suflete împreunate. Uneori, îmbrățișările au în ele o putere mai mare decât mii de cuvinte.

,,Un om care primește îmbrățișarea copiilor săi chiar și atunci când mâinile sale sunt goale: iată un om cu adevărat bogat.” (autor necunoscut)

Campioană olimpică la aruncarea discului și președinte al Comitetului Olimpic Român, marea atletă Lia Manoliu s-a născut la 25 aprilie 1932 la Chișinău, fiind fiica profesorilor de filosofie Alexandrina și Ion Manoliu. A început sa practice mai întâi tenisul de câmp, la vârsta de 13 ani. Au urmat tenisul de masă, voleiul și baschetul, la ultima disciplină fiind componentă a echipei Știința București. De altfel, la toate cele patru sporturi a depășit stadiul de amatoare, reușind să obțină rezultate notabile în campionatele naționale, menționează site-ul oficial al Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Astfel, cu echipele de volei și de baschet devine campioană națională, la tenis de masă ajunge a treia jucătoare pe țară, iar la tenis de câmp este finalistă la campionatul național de junioare.

Începe să practice atletismul în 1947, sub îndrumarea profesoarei de educație fizică pe care o avea la liceul „Gheorghe Lazăr”. A cochetat cu săritura în lungime, iar apoi a abordat proba „aruncărilor”: mai întâi aruncarea greutății, după care a trecut la aruncarea discului, disciplină în care s-a specializat și a obținut rezultate de excepție până la vârsta de 40 de ani, când s-a retras din activitate.

Concomitent cu activitatea sportivă, de menționat că a absolvit, în 1954, Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic București, a lucrat o perioadă ca inginer electroenergetician la IPROMET București și a absolvit o școală de ziariști sportivi organizată de ziarul „Sportul Popular”.

Revenind, însă, la activitatea sportivă – în 1949, stabilește primele recorduri naționale de junioare, iar până la retragerea sa din activitatea competițională, în 1972, a doborât de zeci de ori recordul național, „urcându-l” de la 41,44 m (1950) până la performanța de 62,06 m, la 13 mai 1972. A fost campioană națională de 12 ori și campioană balcanică de șapte ori. Consacrarea supremă i-au adus-o, însă, Jocurile Olimpice (JO), fiind prima sportivă care a participat la șase ediții consecutive (între anii 1952 și 1972). La Jocurile Olimpice de la Helsinki 1952, a ocupat locul 6, devenind prima atletă româncă finalistă la o ediție a competiției olimpice. De altfel, a fost prima sportivă din România care a obținut puncte pentru țara noastră la Jocurile Olimpice, menționează www.cosr.ro. De la o ediție la alta, performanțele sale la JO îi consolidează statutul de aruncătoare de disc de talie mondială. În această postură a cucerit: la JO de la Melbourne, în 1956 – locul 9; la JO de la Roma, în 1960 – medalia de bronz; la JO de la Tokyo, în 1964 – medalia de bronz; la JO de la Mexico-City, în 1968 – medalia de aur, stabilind un nou record olimpic din prima aruncare – 58,32 m; la JO de la München, în 1972 – locul 9. Cele șase participări consecutive la JO au constituit un nou record în lumea atletelor, fapt menționat și în Guiness Book of Records.

Despre Lia Manoliu se știe că era de o conștiinciozitate și tenacitate impresionante, respectând cu strictețe programul de pregătire. Toate acestea, alături de atributele unei inteligențe remarcabile, i-au adus rezultate de excepție chiar și în condiții neprielnice: în 1968, accidentată la cotul mâinii drepte cu doar două săptămâni înaintea concursului olimpic, Lia Manoliu nu a avut voie să facă aruncări de pregătire și a fost sfătuită ca în competiție să se bazeze doar pe prima aruncare. Timp de 14 zile, sportiva a efectuat doar simulări, iar prima sa aruncare în competiția mexicană a fost de 58,48 m, record olimpic, câștigând medalia de aur.

Grație experienței dobândite pe terenul de sport, culturii sale, dar și faptului că vorbea bine cinci limbi străine (franceză, engleză, germană, rusă, italiană), s-a putut afirma și prin activitatea desfășurată în diverse organisme sportive naționale și internaționale. Pe plan intern, în 1973 a devenit vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român, iar în 1990 a fost aleasă în funcția de președinte al COR pe care a ocupat-o până la moartea sa, la 9 ianuarie 1998. Pe plan internațional, a ocupat funcțiile de membru al Comisiei pentru Academia Olimpică din cadrul CIO, președintele Grupei de lucru pentru problemele sportivilor de performantă din cadrul Asociației Comitetelor Olimpice Naționale, membru al Comitetului Executiv al Asociației Comitetelor Naționale Olimpice Europene, membru individual de onoare al ACNOE (din 1993), membru al Comitetului Feminin din forul internațional de atletism și membru al Comisiei de Competiții din cadrul Asociației Europene de Atletism.

Comitetul Internațional Olimpic i-a decernat Ordinul Olimpic Colanul de bronz – 1975, a obținut Trofeul Femeia în sport – 1990, Trofeul Centenarului – 1994. De asemenea, în anul 1975, directorul general UNESCO i-a înmânat Premiul Internațional Fair Play pentru anul 1974.

Lia Manoliu a murit în urma unui infarct, la București, la vârsta de 65 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București. În onoarea sa, vechiul Stadion Național din București a fost denumit și „Lia Manoliu”, până în anul 2012, când fostul stadion a lăsat locul actualei Arene Naționale, inaugurată în același an.

Surse bibliografice: agerpres.ro; rador.ro; historia.ro

Surse foto: agerpres.ro; fra.ro

Trăiește în casă cu autismul zilnic, dar nu ar face uitat cuvântul acesta, pentru că dacă ar fi așa, ar însemna pentru Carmen Ghercă să uite de Robert, fiul său. Prin el, consideră că aduce mai mult bine în viața persoanelor cu elemente din spectrul autist precum se identifică și tânărul care, în inima sa, Carmen îi este mamă de 27 de ani.

Încă are nevoie de ea ca să îi fie sprijin permanent. Deși sunt multe aspecte la care se descurcă, nu este încă independent și, probabil, nu va ajunge niciodată la un nivel de 100% de independență deoarece, indiferent de terapii, autismul nu se vindecă total, ci doar se recuperează.

Carmen, pe lângă resursele pe care le are zilnic din ipostaza de mamă, reușește să fie atentă, să ajute, să se implice și pentru semeni de-ai lui Robert în interiorul organizației ANCAAR pe care o conduce. La centru, tinerii și adulții cu autism vin zilnic pentru a beneficia de terapiile de care au nevoie, pentru a socializa și pentru a învăța abilități de viață independentă. Cred cu tărie că la bunăstarea lor, Carmen nu contribuie cu puțin.

Dacă ar fi să dați o culoare prezentului, ce culoare ar avea?

Prezentul nu poate avea, pentru mine, decât o singură culoare, cea albastră, aceasta fiind culoarea desemnată la nivel internațional pentru a marca Ziua Internațională pentru Conștientizarea Autismului.

Dacă ar fi să dați ani înapoi și ați avea o superputere, ați schimba diagnosticul fiului?

Nu, fiindcă asta ar însemna să îl schimb pe Robert. Dar aș schimba lumea din jurul lui, pentru a-l accepta așa cum este.

Ce ați învățat de la Robert?

Am învățat că poți fi fericit cu foarte puțin și că bucuriile chiar vin din lucrurile simple de care noi am uitat să ne bucurăm.

Ce ați învățat despre dumneavoastră ca om, ca femeie, ca mamă de când s-a născut Robert?

Datorită lui Robert mi-am descoperit abilități pe care nu credeam că le am – să vorbesc în fața camerelor TV, să merg în Parlamentul European și să vorbesc despre nevoile persoanelor cu autism din România, să gestionez un ONG cu tot ce presupune funcționarea acestuia, să organizez evenimente, să fac PR și fundraising. Am înțeles că trebuie să fiu puternică și să lupt pentru copilul meu cu toată forța, fiindcă doar eu pot să-l ajut cu adevărat. Am învățat să mă ridic de fiecare dată când cad și să nu renunț chiar dacă, de multe ori, sunt tentată să o fac.

Cum e să trăiți cu autismul zilnic în casă?

Ne-am obișnuit, face parte din viața de zi cu zi. Știm deja că timpul se învârte în jurul nevoilor lui Robert, dar încercăm să le acoperim și pe ale noastre, fiindcă este important să fim noi bine pentru ca lui să-i fie bine. Încercăm să ne construim viața firesc, dar bineînțeles că sunt și momente sau zile când este mai greu să o facem. Clar că învățăm, mereu, câte ceva despre autismul lui Robert și că provocările sunt mereu altele. Important este să le depășim.

Cum ați trăit momentul când ați auzit prima dată că Robert e suspect de elemente din spectrul autist?

De multe ori, mi s-a cerut să povestesc ceea ce simte o mamă atunci când află că are un copil cu autism și, de fiecare dată, am folosit această parabolă.

Pentru orice femeie, perioada în care este însărcinată este una dintre cele mai frumoase. Pe parcursul celor nouă luni, te pregătești pentru aducerea unui copil pe lume, cu emoție, cu nerăbdare, plină de curiozitate, cu speranță, așa cum te pregătești pentru o călătorie unică în viață, într-o țară pe care toată viața ai visat să o vizitezi. Îți faci bagajele, îți cumperi bilet, dicționare sau ghiduri de conversație, studiezi istoria țării și formele de relief, clima, încerci să afli cât mai multe lucruri despre oamenii pe care urmează să-i întâlnești și despre viața lor.

Și iată, sosește ziua mult așteptată când te îmbarci în avionul ce te va duce către destinația dorită. Inima îți tresaltă, palmele îți transpiră și îți simți pulsul undeva în gât…

Totul e nou, neașteptat, plin de necunoscute…Și, deodată, auzi vocea pilotului răsunând în boxele avionului…. Îți spune că, din motive tehnice, vor fi nevoiți să aterizeze în altă parte, într-o țară uitată de lume, despre care nu știi absolut nimic. Ești brusc îngrozită, îți spui că nu este posibil, că tu ai bilet pentru țara mult visată și te întrebi ce vei face și cum.

Dar avionul aterizează și ești nevoită să cobori… Totul în jur este necunoscut, oamenii se feresc de tine și nimeni nu-ți dă o mână de ajutor. De fapt, nici nu știi cum să o ceri, fiindcă nu cunoști limba pe care cei din țara în care ai ajuns, o vorbesc.

Ușor sau greu a fost să acceptați constatarea medicală pusă de medici?

A fost foarte greu. Toată perioada de după aflarea diagnosticului a fost foarte dificilă, pentru că nimeni nu ne dădea nicio șansă. Iar în România se știa atât de puțin despre autism. Practic, nu aveai de la cine să ceri ajutor sau un sfat și nici nu găseai informații pe internet. Au fost chiar perioade de depresie, dar am reușit să le depășim, pentru că am înțeles că trebuie să acceptăm că Robert nu este așa cum ni l-am imaginat că va fi și că trebuie să fim lângă el, atunci când nimeni nu era.

Unii ar spune că a fi mama unui copil cu autism este un stres continuu. Ce îmi puteți declara despre asta?

Nu aș putea spune că este un stres continuu, dar există un stres mai mare decât atunci când ești mama unui copil tipic. Mereu poate apărea ceva care poate modifica starea copilului și trebuie să știi sau să încerci să gestionezi situația. De exemplu, o schimbare a rutinei zilnice, poate produce o criză care, normal, duce la apariția stresului pentru cei din jur, dar mai ales pentru mama copilului. Sunt stresante și situațiile în care copilul trebuie să treacă prin experiențe noi sau atunci când trebuie să meargă la medicul dentist, de exemplu. Pentru noi, era dificil de gestionat situația în care ne confruntam cu lipsa energiei electrice, fiindcă Robert devenea foarte agitat. Dar, în timp, am învățat cum să-l ajutăm să depășească și această situație.

Este greu să trăiești în România când copilul tău are autism?

Nu este ușor. În România, persoanele cu autism încă sunt discriminate. Deși lucrurile s-au mai schimbat, încă sunt copii cu autism care nu sunt primiți în grădinițe sau în școli, sunt părinți care fac eforturi uriașe să plătească terapia copiilor, nu există servicii de sănătate specializate pentru ei, și aici revin iar la problema intervențiilor dentare, iar pentru adulții cu autism nu există servicii. Dar, cel mai greu este să reușim să schimbăm mentalitatea despre persoanele cu dizabilități, formată în anii de comunism.

De unde v-ați luat forța în tot acești ani?

Din credință, dar și de la familie și de la prietenii care ne-au rămas aproape. Și, bineînțeles, de la Robert. El este motivația mea.

Cum este Robert acum și cum s-a dezvoltat în conformitate cu anii pe care îi are?

Robert este un tânăr de 27 de ani care are nevoie de sprijin permanent. Deși sunt multe aspecte la care se descurcă, nu este încă independent și, probabil, nu va ajunge niciodată la un nivel de 100% de independență. Mereu am spus că s-a născut prea devreme. Acum, cu siguranță, ar fi avut alte șanse.

Deși nu vorbește, am găsit mijloacele de a comunica cu el prin intermediul calculatorului sau tabletei, scrie și citește și, mai nou, chiar pictează.

Dar, cel mai important pentru noi, este faptul că este fericit și vom face tot ce ne stă în putere să fie fericit în continuare.

Timpul a fost un contra-cronometru ca să-l aduceți la același nivel cu copiii de vârsta lui?

Deși fiecare părinte de copil autist își dorește acest lucru, noi am realizat, la un moment dat, că Robert nu va reuși niciodată să ajungă la același nivel cu copiii de vârsta lui. Timpul contează, pentru că începerea terapiei cât mai devreme posibil, crește mult șansa copilului de a evolua. Doar că în autism, orice achiziție se face cu multă răbdare și perseverență. Iar timpul, pentru noi, părinții care au deja copii deveniți adulți, nu este un prieten. Știți care este dorința unui părinte de copil cu autism? Să trăiască cu o zi mai mult decât copilul său. Fiindcă nu știm ce se va întâmpla cu copiii noștri atunci când noi nu vom mai fi. Mereu ne punem această întrebare și trăim cu frica acelei zile.

Au fost momente grele. Primirea diagnosticului, acceptarea, societatea rea, o Românie nepregătită, terapiile scumpe, dar totuși, care au fost cele mai frumoase momente trăite alături de el sau fiecare zi este o sărbătoare?

Atunci când Robert a reușit să învețe ceva nou sau să facă ceva singur. Acele momente sunt adevărate bucurii pentru că știm cât de greu a fost, pentru toți, ca el să ajungă la un anumit nivel. Momentele în care el este zâmbește sunt cele mai frumoase, fiindcă tot ce contează pentru noi este starea lui de bine.

Lăsați-i gând lui Robert cu ocazia noastră.

El știe că noi îl iubim foarte mult și că mereu vom încerca totul pentru ca viața lui să fie mai bună și demnă.

Carmen, v-ați îndreptat către toți copiii cu autism. Nevoile fiului  a fost motivația întreagă?

Atunci când am aflat despre autism, am crezut că sunt singura mamă din lume care are un copil cu această tulburare. După ce am cunoscut și alți părinți care mă căutau din dorința de a afla mai multe sau îmi cereau ajutorul, am hotărât să încercăm să îi ajutăm, așa cum puteam noi să o facem.

Cum a început povestea cu asociația?

Așa s-a născut asociația. Atunci când am întâlnit, la un curs susținut de un specialist din Suedia, și alți părinți. La acea întâlnire, am fost sfătuiți să ne unim și să devenim vocea copiilor noștri, pentru care să luptăm împreună.

Ce se întâmplă în interiorul ei? Ce proiecte se ticluiesc?

Dacă la început, scopul asociației era de a aduce părinții împreună, încetul cu încetul, am început să oferim servicii pentru copii, iar acum pentru tineri și adulți cu autism.

La centrul ANCAAR Iași, tinerii și adulții cu autism vin zilnic pentru a beneficia de terapiile de care au nevoie, pentru a socializa și pentru a învăța abilități de viață independentă.

Aceștia merg împreună la film, în excursii, învățăm să facem cumpărături și să gătim, pictăm, creăm obiecte din ceramică (ornamente pentru Crăciun, mărțișoare, etc) pe care încercăm să le valorificăm pentru a acoperi o parte din costurile asociației. ANCAAR Iași este singurul loc unde sunt primiți cu dragoste și unde ei se bucură să fie alături de prietenii lor și de terapeuți.

Credeți că aceasta e misiunea dumneavoastră în viață, cea de a avea sub aripă copiii cu aceste tulburări?

Mereu m-am gândit că Dumnezeu ni l-a trimis pe Robert cu un scop. Probabil că misiunea mea în această viață este aceea de a încerca să aduc mai mult bine în viața persoanelor cu autism și a familiilor acestora, prin Robert.

Și sper să reușesc să o duc până la capăt.

Dacă ești din România este foarte puțin probabil să nu fi consumat sau măcar să nu fi auzit de plăcinta dobrogeană – un delicios produs de patiserie fabricat în regiunea Dobrogei, în compoziția căruia intră foi de aluat întinse și umplute cu brânză telemea, amestecată cu caș și cu ouă.

Foile se întind și se usucă până când devin foarte subțiri, translucide, elastice și puțin lucioase. Apoi, se rulează, se încrețesc și se aranjează în formă de spirală în tăvi rotunde. Este un produs cu consistență moale, fragedă, datorită amestecului de ou și iaurt turnat deasupra, față de alte produse de același tip, care au o consistență crocantă cu suprafața ușor casantă. O altă deosebire față de alte produse de același tip este folosirea aluatului proaspăt, pregătit pentru fiecare tavă de produs finit.

De curând, caracterul specific al plăcintei dobrogene, datorat modului de preparare și îndemânării transmise de la o generație la alta, a fost recunoscut la nivel european – Comisia Europeană a adoptat, pe 30 martie, decizia prin care ”plăcinta dobrogeană” este considerată ca fiind o indicație geografică protejată (IGP) pentru România. Numele a fost adăugat în lista celor 1 621 de produse agricole deja protejate la nivel european, listă care se găsește în baza de date eAmbrosia.

Demersurile pentru obținerea recunoașterii și protecției la nivel european pe sistemul de calitate, Indicație Geografică Protejată au început în 2017, iar acum plăcinta dobrogeană completează lista de produse alimentare românești recunoscute până în prezent pe sisteme de calitate europene. Listă care a început cu magiunul de prune Topoloveni și care mai include Salam de Sibiu, Novac afumat din Țara Bârsei, Scrumbie de Dunăre afumată, Cârnați de Pleșcoi, Telemea de Sibiu, Cașcaval de Săveni, Salată cu icre de știucă de Tulcea și Salată tradițională cu icre de crap – toate cu Indicație Geografică Protejată, alături de Telemeaua de Ibănești, cu Denumire de Origine Protejată (DOP). Trebuie precizat că sistemele de calitate europeană IGP și DOP protejează denumirea unui produs care provine dintr-o anumită regiune și care este realizat urmând o anumită metodă de producție tradițională. Diferența între cele două este că, în timp ce în cazul DOP materiile prime trebuie să provină din regiunea de origine, unde trebuie să aibă loc toate etapele de producție, în ceea ce privește IGP, măcar una din etapele de producție, prelucrare sau preparare trebuie să aibă loc în regiunea respectivă.

Dintre cele peste 1600 de produse cu indicație geografică protejată sau denumire de origine protejată existente la nivelul Uniunii Europene, cele mai multe sunt deținute de Italia (317), Franța (260) și Spania (204), urmate de Germania, Portugalia și Grecia cu peste 100 de produse fiecare. De remarcat și faptul că, în prezent, China, țară care nu este membră a Uniunii, are 99 de produse de astfel de produse recunoscute la nivelul UE. Revenind la România, să amintim și că pe lângă produsele amintite, are înregistrate în Registrul indicațiilor geografice ale UE și băuturi spirtoase, din categoriile Rachiu de fructe, respectiv Rachiu de vin, iar la nivelul Ministerului Agriculturii sunt în derulare acțiuni care vizează înregistrarea pe sisteme de calitate europene a produsului „Pelin”, în categoria băuturilor aromatizate. De asemenea, România are în prezent trei produse în etapa de verificare europeană, respectiv două pentru dobândirea Indicației Geografice Protejate, respectiv Pita de Pecica și Salinatele de Turda și unul pentru dobândirea Specialității Tradiționale Garantate, respectiv Sardeluța marinată.

Sursă foto: https://suntdelicioase.ro/product/placinta-dobrogeana-cu-branza-sarata/

Pe când unii adolescenți au preocupări cu prietenii sau în fața calculatorului atunci când stau de vorbă cu timpul liber, Andreea Iordache se ocupă să se perfecționeze în fotografie și face și cu dragă inimă voluntariat, fiind secretara voluntarilor în cadrul Teatrului ,,George Ciprian”.

Reușește să gliseze și să jongleze cu atribuțiile pe care le are ca elevă, punându-le fără doar și poate pe primul loc, cu cele pe care le înfăptuiește din pasiune pentru arta fotografică stradală și cu cele în care este implicată la teatru. La finalul clasei a IX-a a participat la primul său voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu avea nicio așteptare. Până în acel moment nu mai auzise de alt voluntariat la nivelul orașului.

De când a început să guste din acest tip de activități, ea a înțeles cât de mult o ajută în dezvoltarea și formarea sa. Ce carieră vrea să îmbrățișeze pe lângă pasiunile în jurul cărora se perindă, aflăm de la invitata zilei, Andreea Iordache. Cred cu tărie că va avea un start frumos în viață pentru care a meritat ca unele clipe din adolescența sa să fie, poate, sacrificate, dar și pentru că a învățat ce înseamnă responsabilitățile și asumarea lucrului temeinic făcut.

Andreea, cum arată viața unei tinere? Ce atribuții îmbrățișezi în viața ta?

Am o viață foarte diversă, plină de responsabilități și atribuții, cum ar fi studiile, pasiunile personale, voluntariatul. Fotografia este pasiunea mea principală, îmi place să iau trenul și să merg dintr-un oraș în altul pentru a fotografia clădiri și oameni (street photography). În ceea ce privesc voluntariatul, m-am implicat și încă mă implic activ în orice activitate apare în orașul meu, dar voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian” rămâne cel mai important în sufletul meu. Acolo mă dezvolt în fiecare zi, oamenii de acolo sunt ca o a doua familie pentru mine. Pe lângă toate acestea, îmi ajut și părinții la treburile casei.

Glisezi între școală, activități extracurriculare, pasiuni și voluntariat. Ușor sau greu este, frumos și/sau complex?

Nimic nu este greu atunci când faci totul din plăcere. Dacă îți dorești ceva cu adevărat vei reuși să-ți împarți timpul pentru a reuși să le faci pe toate. Este important să existe un echilibru între școală și pasiuni, voluntariat. Mereu îmi spun că trebuie să mă ocup întâi de liceu și să învăț pentru a putea face și restul activităților pe care le am programate în timpul liber.  Mă bucur că nu am fost niciodată pusă în situația de a alege între școală și voluntariat, am norocul că părinții mei mă susțin în tot ceea ce-mi doresc și mă ajută la fiecare pas. Sunt recunoscătoare că pot să-mi îmbin pasiunea de suflet, fotografia, cu voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian”.

O pasiune pe care ți-o dezvolți și te apreciez totodată este fotografia. Cum ai descoperit-o?

Acum câțiva ani, am descoperit pasiunea pentru fotografie atunci când am primit un aparat foto de la părinții mei ca dar de Crăciun. Însă, fiind încă un copil, am renunțat rapid după ce am constatat că nu îmi ies fotografiile și nu mă descurc. Cu un an în urmă, în timpul unei excursii la Brașov împreună cu prietenii mei, am împrumutat aparatele lor foto și am realizat că doresc să am propriul aparat de fotografiat pentru a captura momente speciale. După ce am discutat cu părinții mei, m-au susținut și mi-au cumpărat propriul aparat foto o săptămână mai târziu. Am început să fac street photography cu o prietenă în fiecare săptămână, apoi am explorat și fotografia de teatru și de concert. Am fost norocoasă să am în jurul meu oameni care să mă încurajeze și să mă învețe tot ce știu astăzi. Acum, nu-mi pot imagina viața fără fotografie.

Cu voluntariatul când ai făcut cunoștință? Cum a fost prima întâlnire?

La finalul clasei a IX-a am participat la primul meu voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu aveam nicio așteptare pentru că până în acel moment nu mai auzisem de alt voluntariat la nivelul orașului meu. Cred că bucuria și căldura cu care ne-au primit coordonatorii a fost punctul de plecare pentru tot ceea ce avea să urmeze. Mă bucur de faptul că, la aproape doi ani distanță, activitățile de voluntariat sunt susținute și încurajate mult mai mult.

Ocupi funcția de secretar al voluntarilor. În ce organizație și cum te responsabilizează acest rol?

Voluntariatul în cadrul Teatrului ,,George Ciprian” mi-a acordat multe oportunități printre care și cea de secretar al voluntarilor. Sigur, nu este o experiență potrivită pentru toată lumea, mai ales pentru cei care nu au răbdare, dar pe mine mă pasionează ceea ce fac. Responsabilă sunt de mică, îmi place să-mi însușesc atribuții și să duc tot ceea ce am de făcut la bun sfârșit. Sper și cred că acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care am primit această funcție.

Ești o tânără care știe deja ce domeniu vrea să îmbrățișeze în viața profesională sau gândurile tale încă vorbesc între ele? Spre ce înclini?

Sincer, știu că nu mai este atât de mult timp până ce va trebui să aleg ce voi face cu viitorul meu, dar gândurile mele sunt împărțite. Pe de o parte îmi doresc să continui în domeniul matematicii, informaticii, să merg la Politehnică, la Automatică sau la Facultatea de Matematică. Pe de altă parte, dacă ar fi să mă ghidez după ceea ce fac cu cea mai mare plăcere, probabil aș merge pe contabilitate, management. Toate lucrurile acestea le fac cu mare drag, dar trebuie să-mi dau seama ce-mi doresc să fac cu adevărat.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din activitățile de voluntariat?

Satisfacția implicării în proiecte și empatia față de toți oamenii cu care am ocazia să interacționez cred că sunt cele mai importante beneficii pentru suflet, în urma activităților de voluntariat. Bucuria pe care o văd pe fața persoanelor din jurul meu, mă ajută și-mi dă energie să-mi continui treaba până la bun sfârșit. Mă simt împlinită când realizez aceste activități, simt că fac ceea ce trebuie și că locul meu este acolo.

De ce ai îndruma adolescenții să facă voluntariat?

Cred că voluntariatul este activitatea care ne dezvoltă cel mai mult. Adolescenți fiind, trebuie să acumulăm cât mai multe informații din domenii diverse, să fim puși în cât mai multe situații diferite. Din punctul meu de vedere, activitățile de voluntariat ne responsabilizează, ne ajută să ne consumăm timpul productiv și ne învață să lucrăm în echipă. Voluntariatul ne ajută să ne îmbunătățim stima de sine, să cunoaștem oameni noi și să avem curajul să ne exprimăm opiniile.

Ce ai învățat tu despre viață până la anii tăi?

Viața nu este atât de ușoară precum mi-am imaginat când am fost mică. Toți ne dorim să creștem, să fim adulți și niciodată nu credem când părinții ne spun ,,când o să fii mare, o să-ți dorești să fii iar copil”. Așa a fost și în cazul meu. Odată ce am crescut, au venit responsabilitățile și deciziile cu privire la viața mea. Am înțeles că nu primesc nimic pe gratis și că trebuie să muncesc mult pentru a realiza ceea ce-mi doresc și să nu aștept să-mi cadă din cer pentru că nu se va întâmpla. Nimic nu se poate fără muncă și dedicare. Viața e grea, dar frumoasă. Merită din plin să o trăiești!

Ce proiecte ticluiești în viitorul apropiat?

În cadrul voluntariatului la Teatrul ,,George Ciprian”, avem un proiect în desfășurare, despre care nu vă pot spune foarte multe încă, până nu-l vom face public. Totul a pornit de la o idee care nu părea realizabilă, dar cu ajutorul coordonatoarei voluntarilor, Georgiana, care ne susține în orice moment, și a celei mai bune prietene a mea, Ștef, cu care formez o echipă excelentă, am reușit să punem bazele unui proiect, care sperăm noi, să aibă mare succes. Ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră următoarelor generații de voluntari, dar și comunității orașului nostru.

După ce considerente te ghidezi în viață, Andreea? Sau credințe, valori, idei.

,,Nimic nu este imposibil”. Mereu am asta în cap când vreau să fac ceva, sau când simt că nu reușesc ceea ce-mi propun. Am început să cred în aceste cuvinte, cu și mai multă tărie, după ce am avut oportunitatea să-i iau un interviu actorului Denis Hanganu în cadrul voluntariatului de la Teatrul ,,George Ciprian”. M-a uimit tot ceea ce a avut să-mi povestească și mi-a spus: ,,Cred că indiferent de moment, trebuie să fii pregătit că dacă, cumva, printr-un context fericit, se oprește trenul în gară, să urci în el”. Atunci am înțeles. Am înțeles că trebuie să accept orice oportunitate sau provocare pentru că acestea nu se vor mai întoarce niciodată. Nu trebuie să ratez niciun moment pentru a putea reuși.

-Vreau mașină roșie de pompieri! Chiar vreau!

-Îmi doresc o păpușă nouă blondă, cu ochi verzi, care cântă!

-Vreau acum în parc! Vreau!

-Îmi dai acum ciocolată? Da? Acum!

-Îmi doresc să vină Mioara la mine, acum, te roog, acum!

Perfect în regulă pentru copiii tăi să-și dorească și să-și dorească… și să nu obțină. O mică luptă cu sine, în siguranță, adecvată vârstei este, desigur, un lucru bun. De fapt, este un lucru minunat!

Reziliență, seriozitate, adaptare

Vorbim atât de mult despre construirea rezistenței, seriozității și abilităților de adaptare. Și tocmai în aceste momente de dorință mare, cu zbucium și frustrare, obținem unele dintre aceste abilități, la cote înalte.

Ce este reziliența?

Reziliența este abilitatea de a face față unei situații dificile sau neplăcute și de a reveni la starea emoțională inițială, în siguranță. Este capacitatea de a te adapta la unele situații dificile pe care nu le poți schimba, păstrându-ți calmul și spiritul optimist.

O persoană rezilientă percepe situațiile dificile ca pe niște provocări și ocazii de învățare, de creștere, din care va ieși -în final- mai puternică, mai abilă.

Este important să ne învățăm copiii să caute mereu oportunități, din când în când să își asume riscuri rezonabile și să accepte și eșecul, dacă el apare.

Copiii simt furie, supărare, dezamăgire, tristețe, însă nu lasă ca aceste stări și sentimente să devină dominante și să îi pironească.

Cum pot arăta dorințele neîmplinite?

Dorești să mergi în parc și nu poți.

Dorești altă prăjitură și nu o poți avea.

Dorești o nouă jucărie și nu poate fi acum a ta.

Dorești să câștigi cursa și acest lucru poate că nu se va îndeplini.

Dorești să mergi într-o excursie și vremea nu te ajută.

Da, da, este perfect în regulă ca fiii și fiicele noastre să își dorească ceva (acum?), să vrea ceva din tot sufletul și să nu primească.

De ce?

Pentru că atunci când ne învățăm copiii să navigheze printre stări de frustrare și dezamăgire, le dăruim valoroase instrumente de folosit în viață.

E un lucru foarte bun să îți dorești, să vrei ca lucrurile să se întâmple, să îți imaginezi că ai ceea ce visezi! De asemenea este grozav să poți rosti că vrei și dorești anumite lucruri.

Totuși asta nu înseamnă că tot ce ne dorim, tot ce visăm, tot ce vrem poate să se îndeplinească, poate prinde contur, poate fi realizat.

Și atunci ce le putem spune copiilor?

Da, sigur, te-am auzit, vrei asta, îți dorești asta cu adevărat!

Uneori ne dorim un lucru și îl putem avea… Și-DA- este grozav.

Altă dată nu putem avea un anumit lucru și asta, desigur, nu e prea plăcut. Ne simțim frustrați sau triști sau furioși.

Lista de priorități

O soluție tare bună este să creăm o listă de priorități, o listă de așteptare: Vrei cu adevărat ceva? Hai să îl pui pe lista ta de priorități, hai să știm că este acolo, hai să vedem cum îl putem obține într-un viitor, chiar dacă lucrurile nu se pot întrupa acum.

Ce este bine de știut?

Reziliența psihologică nu este o trăsătură pe care oamenii o au sau nu, nu este o trăsătură de personalitate cu care ne naștem, ci este o abilitate care se poate dezvolta prin antrenament susținut, de la vârsta copilăriei.

Iar acest lucru e minunat!

Vrei să faci un cadou fără de preț pentru toată viața copilului tău? Clădește-i, pas cu pas, capacitatea de a fi rezilient încă de la o vârstă fragedă! Va merita!

Ajuns la cea de-a șaptea ediție, festivalul de artă vizuală în aer liber Spotlight a pregătit, pentru weekendul 21-23 aprilie 2023, o nouă serie de experiențe multimedia în locații consacrate și locații în premieră pe Calea Victoriei și la ARCUB – Hanul Gabroveni.

Evenimentul care așteaptă, și în acest an, peste 100.000 de participanți, Spotlight Festival este un proiect organizat de Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, alături de Direcția Cultură, Învățământ, Turism, cu sprijinul MONUMENT for – Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public.

Din anul 2023, Spotlight Festival este membru al celei mai ample rețele internaționale de festivaluri ale luminii – The International Light Festivals Organisation, conectând astfel Bucureștiul cu cele mai mari orașe ale lumii care găzduiesc evenimente spectaculoase de new media în spațiul public.

Tema Spotlight – Geometry of The City

Ediția Spotlight din acest an se numește Geometry of the City și își propune să transforme geometria orașului prin trei zile de spectacole de lumină, culoare și sunet. Astfel, între 21 și 23 aprilie, clădiri celebre din București prind viață prin videomapping, locuri iconice sunt populate de instalații multimedia, iar statuile orașului sunt animate prin proiecții de light art.

Premiere la Spotlight #7 – Geometry of the City

În premieră la Spotlight, Hotel InterContinental Athénée Palace Bucharest este inclus în circuitul festivalului cu o proiecție luminoasă de foarte mari dimensiuni, ce poartă semnătura unuia dintre cei mai importanți artiști contemporani din România, Roman Tolici. De asemenea, harta Spoltight se extinde, în acest an, cu o instalație în Centrul istoric, pe fațada Hanului Gabroveni, sediul Centrului Cultural al Municipiului București – ARCUB.

Este, de altfel,  pentru prima dată când programul Spotlight include lucrări realizate de nume celebre ale artei contemporane din România alături de care artiști de street art, ilustratori și sculptori români, ce transformă locuri iconice din București împreună cu pionieri new media din Franța, Ungaria și Austria.

Un alt element de noutate în al ediției din acest an a festivalului este muzica corală inclusă în programul Spotlight ca element de inspirație pentru un spectacol de videomapping. Spotlight Festival 2023 marchează împlinirea a 60 de ani de existență ai Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” cu o sesiune de videomapping pe fațada Teatrului Odeon, realizată de Mindscape Studio după un fragment muzical interpretat de celebrul ansamblu vocal.

Harta Spotlight # 7 – Geometry of The City

În weekendul 21-23 aprilie 2023, Spotlight invită publicul să exploreze un oraș reinventat de arta new media prin zeci de instalații și proiecții de light-art pe Calea Victoriei și la ARCUB – Hanul Gabroveni. De la statuia lui Mihai Eminescu din parcul Ateneului transformată într-un joc vizual, la Palatul Telefoanelor escaladat de personaje ilustrate, la Teatrul Odeon devenit teren de joacă sau parcul Kretzulescu devenit o grădină de flori din lumină, Spotlight – Geometry of the City a pregătit pentru bucureșteni o aventură vizuală spectaculoasă. Traseul Spotlight din acest an începe de la intersecția Calea Victoriei cu strada Piața Amzei și continuă de-a lungul acesteia până la Cercul Militar, cu o ultimă oprire în Centrul vechi, la ARCUB – Hanul Gabroveni.

Programul Spotlight – Geometry of the City 2023 | 21-23 APRILIE 2023

Programul Spotlight începe, în fiecare zi de festival, de la ora 19.30 și se încheie la ora 23.00. Detalii despre program și instalațiile participante la Spotlight 2023 vor fi disponibile curând pe arcub.ro și spotlightfestival.ro.

„Statui vii” la Spotlight – Geometry of The City

Pentru a doua oară consecutiv, MONUMENT for – Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public se alătură Festivalului Spotlight și animă o serie de statui de pe Calea Victoriei prin spectacole de videomapping create de Les Ateliers Nomad în cadrul programului „Statui vii”, o campanie inițiată de MONUMENT for, ce își propune să valorizeze monumente emblematice ale orașului printr-o serie de reactivări artistice.

19.04-16.05.2023 | sala Irina Nicolau

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 19 aprilie 2023, de la ora 18.30, la Sala Irina Nicolau, la vernisajul expoziției Muzeul [in]vizibil #5. Subiect, imagine, obiect.

Dacă vreme de aproape 100 de ani expunerile etnografice se concentrau asupra unor teme mari, folosind exclusiv obiecte reprezentative, atent selectate în vederea constituirii colecțiilor, după 1990 specialiștii Muzeului Țăranului Român au dat șansa unor teme și practici aparent minore sau mai dificil de abordat și obiectului nepatrimonializat, considerat neînsemnat, deteriorat ori provenit din colecții private, nu doar să fie o surpriză pentru privirea și înțelegerea comună, ci și să intre în laboratorul de cercetare din muzeele etnografice sau antropologice.

Muzeul [in]vizibil #5. Subiect, imagine, obiect. propune re-vizitarea unor eseuri vizuale ori ale unor evenimente constante din ultimii cincisprezece ani pe urmele experimentului muzeografic al echipei MȚR din anii ’90: expo-rimentele Cusături/țesături, Oale și ulcele, Dantele și broderii, eseurile vizuale dedicate unor teme etnologice ca Materia martir. Grâul și Arta trecerii, instalația interactivă Piua. Joacă, jocuri, jucării, explorarea unui fond inedit de artă naivă precum Burticală.Gh.Ion.Leu.Dolj, ori crochiul antropologic Mărțișor. Mostrar: 25-19.

Situate sensibil diferit față de temele explorate de etnologia și muzeografia clasică, aceste expoziții intersectau teritorii precum antropologia, artele vizuale, istoria sau literatura. Una din mize era să recompună fragmentar instrumentarul și imaginarul lumii țărănești sau a celei urbane prin arheologii subiective, stratigrafii, istorie orală, imagine iconografică sau fotografii martor, obiecte ritualice, autobiografice sau ready-made, instalații audio-video și, nu în ultimul rând, materii organice. Muzeul [in]vizibil #5. Subiect, imagine, obiect. nu este doar o antologie muzeografică, ci readuce în discuție obiectul fără statut patrimonializat, însă cu reale valențe estetice și socio-culturale.

Seria Muzeul [in]vizibil a fost inițiată în februarie 2017, în timpul și în contextul dificil al șantierului de consolidare, ca un prilej de deschidere și privire alternativă la sensurile muzeografiei. Memoria clădirii neo-românești de la Șosea se reactiva cu vizite printre schele și bormașini ori în depozite, în căutarea obiectelor de colecție, și mai ales în una dintre cele mai importante arhive de imagine din România. Propunerea MNȚR era o formulă de exercițiu auto-reflexiv care încerca să suplinească închiderea expunerii permanente. A doua ediție a Muzeului [in]vizibil a fost o explorare a arhivei și ale colecțiilor MNȚR prin expunerea obiectelor înregistrate cu numărul de inventar 111, cu ocazia împlinirii a 111 ani de la înființare. Ediția a treia aducea în atenție patrimoniul imaterial re-vizitat și re-interpretat în proiectele de cercetare și artistice ale unora dintre cei ce au activat sau activează în diversele secții ale muzeului. În sfârșit, ediția a patra a propus o serie de proiecții video cu filmări care documentează fragmentar începuturile MȚR, dar și proiectele de cercetare și de acțiune culturală din anii ’90 și 2000.

Curatori: Lila Passima, Cosmin Manolache

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Irina Nicolau, până la 16 mai 2023, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Luni și marți este închis.

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei.