Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

S-a născut pe 14 septembrie 2005 la Alba, provincia Cuneo, Italia. În prezent locuiește în Iași și este elev în anul III la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”. Întrebat de când pictează, Andrei răspunde: „Pictez de când mă știu”.

A avut prima expoziție de grup la vârsta de 8 ani și jumătate, lucrării sale fiindu-i acordată o atenție aparte. Nu a conștientizat la acel moment ce înseamnă acest lucru, fiind cu gândul la joacă. La 10 ani a avut prima expoziție personală, în Italia, în satul său natal, Lequio Barria, provincia Cuneo, iar ulterior au urmat numeroase alte expoziții naționale și internaționale.

Despre cel mai mare vis al său, despre artă, sentimente, emoții și despre planurile sale pentru 2022 am discutat cu pictorul Andrei Pennazio.

 

Când ai descoperit pictura și cum a evoluat relația ta cu acesta de-a lungul anilor?

Nu știu dacă am descoperit-o eu pe ea sau ea pe mine, cred că a fost reciproc, dacă pot spune așa. Au fost momente în care pictura era doar o joacă, cum este pentru toți copii de altfel, și încet, încet am descoperit-o. Nu întotdeauna a fost „prietena mea”, însă am devenit între timp buni prieteni și mă bucur. Îmi place să pictez, să desenez, să studiez Marii artiști, să le cunosc povestea, e fascinant.

Acum pot spune că e ceea ce mă relaxează, îmi dă satisfacții, mă face să mă simt împlinit.

 

Care a fost momentul în care ai știut că aceasta este menirea ta, că îți dorești să te dedici picturii?

Nu pot defini un anume moment în care am considerat că e menirea mea. Îmi amintesc că în toamna lui 2021 mama încerca să afle dacă vreau să urmez pictura sau altă facultate, îmi tot propunea alte facultăți în afară de pictură. Desigur că prima pe listă a fost arhitectura, designul de interioare și sincer, nu știu dacă mai erau și altele pe lista. Cred că în acel moment am realizat că nu intră în discuție o altă specializare. O știam probabil și  înainte, însă atunci am realizat că vreau sa urmez pictura, mi s-a părut firesc și natural.

 

 

Cât timp aloci zilnic picturii?

Nu am ținut cont niciodată de timpul alocat picturii pentru că nu există un anumit timp. Uneori poate fi mai mult, alteori mai puțin. De obicei împletesc cititul cu pictura, „se ajută reciproc”, dacă pot spune așa. Am două zile de atelier pe săptămână, însemnând în jur de 10 ore (uneori mai rămân în atelier și după terminarea orelor), plus cele de lucru individual. Daca aș face o medie, cred că între 3-5 ore pe zi. Adevărul e că atunci când desenez, pictez nici nu-mi dau seama cum trece timpul, realizez că a trecut ziua pe nesimțite sau s-a făcut miezul nopții.

 

Lucrările tale au fost expuse în cadrul a numeroase expoziții. Îți mai aduci aminte – ce sentimente ai trăit când ai avut prima expoziție?

Cred că la prima expoziție nici nu am realizat prea mult ce înseamnă o expoziție, aveam 8 ani și jumătate, era o expoziție de grup. Eram doar noi, elevii și părinții, și a fost minunat. Nu știu dacă am realizat atunci că voi urma acest drum, dar îmi amintesc că artistul plastic, dl Nelu Gradeanu, a vorbit despre lucrarea mea în mod particular, a apreciat cromatica, compoziția … nici nu înțelegeam prea bine despre ce era vorba. Eram toți emoționați și bucuroși, era prima noastră expoziție, ceva deosebit, nou și inedit. După, trebuia să ieșim toți colegii undeva, la o pizza și sa ne jucam, așa că nu cred că am dat prea multă importanță cuvintelor adresate mie și cred că a fost valabil pentru toți colegii mei. Eram cu gândul la joaca ce va urma.

 

Ce înseamnă arta pentru tine? Ce trezește aceasta în sufletul tău?

Arta, cred că înseamnă totul pentru mine. Arta înseamnă frumusețe, sensibilitate, trăiri, sentimente. Prin artă poți exprima ceea ce simți, ce gândești, bucuria, tristețea… Dacă aș avea mai mult timp mi-aș dori să cânt, să dansez, să joc teatru, să sculptez, să scriu… să fac artă. Arta mă face să mă simt împlinit ca om, deși e cam mult spus având în vedere vârsta mea. Arta e ARTA .

 

Arta înseamnă frumusețe, sensibilitate, trăiri, sentimente.

 

Ce sentimente îți dorești să trezești în cei care interacționează cu operele tale?

E greu de spus. Cred că bucurie în primul rând. Cotidianul nu este întotdeauna lipsit de griji, necazuri, nemulțumiri …. așa că arta mea aș dori să transmită liniște, bucurie, să te facă să-ți pui anumite întrebări, să te determine să descoperi lucruri noi. În aceste vremuri tulburi arta trebuie să fie…. lumina, să transmită o stare de bine, liniște și speranță. Probabil asta îmi doresc să transmită tablourile mele.

 

Din ce îți iei inspirație, în general?

În general îmi iau inspirația din cărți, viața de zi cu zi și Iașul. Am pus și Iașul deoarece când mă plimb pe străzi mă fascinează arhitectura clădirilor, povestea lor și îmi dau inspirație.

 

Cred că sunt norocos că reușesc să mă bucur de un curcubeu, de o zi cu soare, de răsărit, de apus, de o pictură pe care o vad, de o carte, iar toate acestea mă inspira, îmi dau o stare de bine.

 

Ce artiști te inspiră?

Toți colegii mei știu că perioada mea preferată este Renașterea și deci, pictorii mei preferați sunt cei din această perioadă, insa nu numai. Aș începe cu: Rafael, Van Gogh, Grigorescu, Perugino, Piero della Francesca.

 

Când nu pictezi, ce îți place să faci?

Când nu pictez îmi place să citesc, să mă plimb, să merg în muzee, să admir clădirile vechi, să stau cu prietenii, să merg la țară. Îmi place să merg la țară deoarece pot sta în natură și să mă relaxez.

 

Cum te-ai descrie în calitate de artist?

Artist, pentru a mă numi artist mai e cale lungă. Așa cum am spus până acum, sunt un aspirant în ale artei. Încă sunt ucenic. Pentru a mă putea numi artist va trebui să acumulez mult mai multe informații decât cele pe care le am în momentul de față. Pot spune că mă pot numi „artist în devenire”, da, cred că această denumire mi se potrivește. Artist e prea mult spus în ceea ce mă privește. Nu e vorba de modestie, pur și simplu, dacă privesc profesorii mei îmi dau seama cât mai am de învățat, unde ar trebui să ajung. Și, în plus, un artist învață toată viața, și nu numai el.

 

Artist, pentru a mă numi artist mai e cale lungă. Încă sunt ucenic.

 

Cum ai descrie arta ta?

Cred că la această întrebare ar putea să vă răspundă cei care sunt în măsură, eu mai puțin.

 

Care este cel mai mare vis al tău?

Cel mai mare vis al meu?  Să vizitez Florența, să văd locurile în care au trăit Michelangelo, Lorenzo îl Magnifico, să vad grădina în care se adunau învățații vremii și discutau despre noile descoperiri ale acelor timpuri, să mă plimb prin muzee, să străbat orașul la pas. Din fericire cred că o sa pot să-mi îndeplinesc visul, voi avea o expoziție personală la Florența și voi sta acolo pe perioada expoziției.

 

Există un mesaj comun pe care îți dorești să-l transmiți prin toate operele pe care le realizezi?

Ceea ce doresc să transmit e bucurie, speranță și orice altă emoție pe care cineva o poate regăsi în tablourile mele.

 

Ce planuri ai pentru 2022?

Cea mai apropiată expoziție va fi la Florența, se numește „Racconti e metafore”, va fi găzduită de primăria orașului Florența, iar locația va fi Z.A.P. Spațiul în care va fi expoziția e un spațiu destinat tinerilor artiști din toată lumea și am avut onoarea de a fi ales. Emoțiile sunt pe măsură, dar și bucuria.

În perioada aceasta e mai greu să ai anumite date exacte în care poți avea o expoziție – probabil Timișoara, Oradea și e posibil să apară și alte locuri în care voi putea expune.

 

 

Ce ne poți spune despre cea mai recentă expoziție în cadrul căreia ți-au fost expuse lucrările – unde a avut loc, care a fost tema?

Cea mai recentă expoziție e la Dalnic, la conacul Gaal, vernisajul acesteia a fost pe 12 martie 2022 și va fi deschisă până la data de 1 mai. E o expoziție itinerantă, titlul acesteia este ”Printre rânduri”. Prima etapă a fost la Iași, la Galeria „Labirint” și la Galeria „La gard” a Casei de Cultură a Municipiului Iași „Mihai Ursachi”. A fost prima mea incursiune în Ținutul Secuiesc . Nu pot spune că n-am avut emoții, am avut chiar foarte mari, dar mi-a și plăcut foarte mult. Am avut ocazia să cunosc oameni deosebiți, să văd lucruri interesante și mai ales peisaje frumoase. Sper să am ocazia să mai revin pe acele meleaguri și cu alte ocazii.

Ai o lucrare realizată preferată? Dacă da, ce o face atât de specială pentru tine?

Știți, când mă apuc de o lucrare și ajung pe la jumătatea ei sau mai mult, zic că acest tablou îmi place cel mai mult. Și asta mi s-a întâmplat de la prima mea lucrare. Nu numai că este greu, este imposibil să spun că am una preferată. Pot spune că fiecare are ceva special pentru mine. Fiecare tablou face parte dintr-o anumită perioadă de viață, exprimă anumite trăiri, sentimente…

 

Care a fost rolul părinților tăi în evoluția ta artistică – cum simți că te-au sprijinit, inspirat, motivat?

Părinții cred că sunt fundamentali în dezvoltarea unui copil. Rareori se întâmplă să reușești fără ajutorul lor, moral, în primul rând, și financiar, desigur. E important să vezi că cineva crede în tine, că investește în tine, în visurile tale care, uneori pot rămâne doar la stadiul de visuri.

Am învățat să fiu luptător, să lupt chiar și atunci când șansele de reușită sunt mici, să nu mă descurajez și să mă perfecționez mereu, să doresc să aflu mereu alte lucruri și să doresc să evoluez – acestea sunt lucruri pe care le-am învățat de la ei.

Cu siguranță, fără ajutorul lor drumul meu ar fi fost mai anevoios, greu și ar fi trebuit să investesc mai multa energie și timp să ajung aici.

 

Fotografii: Arhivă personală Andrei Pennazio

 

 

Matricea Românească a avut plăcerea de al avea invitat, în data de 21.03.2022, pe Pr. Conf. Dr. Univ. Gh. Holbea, preot la Biserica Precupeții Noi din București, ce ne-a vorbit pe tema RUGĂCIUNII

,,M-am tot gândit cum să început, sunt convins că fiecare aveți experiență personală în ceea ce privește rugăciunea. Am adus o carte: Omul, acest necunoscut de Alexis Carrel. Bineînțeles noi, teologii, eram obișnuiți cu rugăciunea, era în programul nostru, dar sincer în perioada aceea când am citit această carte am înțeles că pentru mine era o întărire puternică, pentru că în perioada aceea era o ofensivă împotriva credinței.”

,,Pr Antonie Plămădeală ne-a înaripat invitându-l mai întâi pe Ioan Alexandru în dat de 6 iunie 1991. Cel care l-au ascultat, cunoscut pe Ioan Alexandru, nu ca om politic, ci ca poet care a predat la Universitate, poezia ebraică dar și la arte plastice, iconografia bizantină, știu foarte bine că dânsul era însăși credința întrupată și în același timp împărtășită prin entuziasm.’’

,,La noi la Teologie exista aceasta vorbă: ești teolog? Roagă-te!”

 

Ce înseamnă rugăciunea? Sunt foarte multe definiții. Răspunsul la aceasta întrebare îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Din aprilie până-n iunie, la Muzeul Național al Țăranului Român, la Atelierul de Creativitate

Aprilie – iunie 2022

 

Ana noastră n-are mere, dar are o grămadă de idei trăsnite: cum că ar fi cazul să inventăm o trusă de reparat cerul, ba și o scară luuungă, cu cozi de pisici, să-l gâdilăm. Și dacă te-ai prins în joaca ei, cu siguranță că-ți vei dori să răsucești nori pe furculiță, să stai de vorbă cu soarele insomniac cu trei sprâncene sau să te împrietenești cu Sfântul Gâză.

Beatrice are chef de joacă, așa că pornind de la povești populare, obiceiuri, personaje fantastice din mitologia populară sau poveşti din calendar, poți crea fie păpuși din hârtie, siluete pentru teatru de umbre sau motocei, fie alte și alte obiecte bune de luat acasă și jucat cu ele.

La atelierele Valentinei e liber la imaginat. Dar nu îți închipui că doar visezi, așaaa, cu orele, ci și construiești. Ce? Păi jurnale-fortărețe sau jurnale-baloane, animații, cuvinte-colaj sau colaje-cuvinte, un altfel de dicționAR (da, da, este vorba despre realitatea augmentată), descifrezi sau creezi imagini și povești.

Cu Raluca iei o poveste plictisitoare, o desfaci în bucăți mici, o cânți pe rock sau operă, o joci, o colorezi și o faci cea mai veselă sau cea mai dramatică sau neștiută sau… ce mai încoace și-n colo, cea mai cea poveste.

Și poți termina săptămână cu Călin, dându-vă în scrânciob la capete diferite de fluier.

 

Costul unui atelier: 25 de lei/întâlnire. Programul, mai jos.

 

Cum avem un număr maxim de persoane cu care lucrăm, înscrierea este importantă și se face la adresa de email atelieruldecreativitate@gmail.com sau prin formularul de înscriere, ori la numărul de telefon 0757 256 227 (în intervalul orar 9.00-15.00, de luni până vineri).

Pentru a asigura un mai bun acces grupurilor școlare, educatorii și cadrele didactice ne pot contacta la telefon, pentru a se programa la oricare dintre atelierele propuse, în zilele și la orele dorite, în funcție de disponibilitatea spațiului.

 

PROGRAM

 

Săptămâna I

 

Luni, 4 aprilie

10.00-11.30 Program dedicat fundațiilor și asociațiilor

 

Marți, 5 aprilie

10.00-11.30 Cine a uitat să închidă ușa cerului? – atelier cu Ana Petrovici-Popescu

Acum mulți ani cerul era imaginat ca o un pod din fier cu uși din loc în loc pentru ca îngerul păzitor al fiecărui om să-și poată vizita protejatul. Însă cineva a uitat să închidă o ușă și cerul a tras o înțepeneală de zile mari. Așa că te așteptăm să îți imaginezi ușa ta din burta unei picături de ploaie pentru a recrea bolta cerului plin de uși și ușițe bine închise. Picăturile vor fi realizate din carton, apoi vor fi pictate, decupate și agățate pe o sfoară pentru a întregi cerul.

Atelierul se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 7-10 ani, pentru cel mult 10 participanți.

12.00-13.30 Povești bricolate cu Beatrice Iordan

Ileana şi Făt-Frumos

Hârtia poate spune multe povești, ea este fața pe care oamenii scrijelesc, din cele mai vechi vremuri, povești din semne grafice care duc la formarea unui cuvânt, propoziții, fraze, povești.

La atelierul de păpuși din hârtie spunem povești prin modelarea hârtiei, aceasta prinzând viață în diferite figurine, personaje care populează basmele și snoavele românești.

Atelier dedicat copiilor peste 3 ani și părinților, unde se încurajează lucrul copil-adult.

 

Miercuri, 6 aprilie

10.00-11.30 Povești bricolate cu Beatrice Iordan

Haideţi la teatrul de păpuşi!

Oricărui copil îi place să meargă la teatru, dar să şi joace mici scenete în care ei sunt actori, regizori şi câteodată chiar şi spectatori. La acest atelier, după ce vom povesti un pic despre Murgilă, Miezilă şi Zorilă şi ne vom închipui cum arată aceste făpturi vom realiza din carton, la alegere, două marionete tridimensionale de mărime mică. Vom învăţa să le mânuim şi să le dăm viaţă în mici scenete propuse de participanţi.

Atelier dedicat copiilor peste 8 ani

12.00-13.30 Instrumente de reparat cerul – atelier cu Ana Petrovici-Popescu

Cum oprim schimbările climatice? Plecând de la modul în care țăranul român își explica cerul, poți propune soluții la probleme ecologice actuale, cum ar fi încălzirea globală. Dacă cerul era gândit ca un pod de fier cu uși din loc în loc, cum poate fi el reparat pentru a opri căldura acaparatoare? Îți propunem un atelier-trusă de creat unelte de meșterit inspirate din ușile țărănești, nori, stele, luna, păsări și din ce îți mai trece prin minte.

Atelierul se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 7-10 ani, pentru cel mult 15 participanți.

 

Joi, 7 aprilie

10.00-11.30 – Atelier de construit jurnale de poveste cu Valentina Bâcu

La atelierul de Construit jurnale de poveste, îți vei construi jurnalul după chipul și asemănarea personajului/ personajelor de poveste preferate. Te poți gândi la o fortăreață închisă sau păzită cu strășnicie de un balaur cu șapte capete sau de un dragon adormit, în care gândurile tale să fie ferite de ochii celorlalți. Sau poți să-l construiești sub forma unul balon pregătit să te poarte în ținuturi îndepărtate. Ori, de ce nu, sub forma unui palat, în care se pregătește cel mai important bal al anului și la care-ți inviți toți prietenii.

Vârsta recomandată – peste 8 ani

12.00-13.30 În câte feluri se poate spune o poveste? cu Raluca Oprea-Minoiu

Prin trei gesturi? Jucând „De-a statuile vii”? Punându-ți vocea să schițeze emoții? Rescriind povestea din perspectiva unui personaj aparent oarecare?

Să spui o poveste nu-i lucru de șagă. Ai nevoie de tot corpul, de voce, de forță sau blândețe. Pentru că ești cel care-ți îndrumi personajele, le faci vii, pe ele și zecile de experiențe, întâlniri, emoții. Le iei de mână și le introduci în viața ascultătorului, creând prietenii pe viață.

Atelier de crescut povestași. Pentru cel mult 10 de persoane trecute de 7 ani.

 

Vineri, 8 aprilie

10.00-11.30 Atelier de imaginat personaje din expresii cu tâlc folosind colajul cu Valentina Bâcu

Te-ai întrebat vreodată cum arată „Jumătate-de-om-călare-pe-jumatate-de-iepure-șchiop” sau cum erau vremurile „pe când se băteau urșii în coade” sau „pe când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier”? Limba română este plină de zicale și de expresii populare cu tâlc, pe care le transpunem creativ folosind tehnica realizării colajului. Nu vom avea nevoie decât de câteva resturi de materiale – fotografii din reviste, ziare vechi, ambalaje, felicitări sau chiar banala hârtie de împachetat, țesături, nasturi etc. Ingredientele principale pe care trebuie să le aduci tu sunt veselia și creativitatea. Și-am încălecat pe-o șa și te-aștept să conturăm povestea ta.

Vârsta recomandată – peste 7 ani

12.00-13.00 Povești cu urechi, atelierul lui Călin Torsan

(o întâlnire muzicală destinată copiilor cu vârste începând de la 10 ani)

Ne vom legăna împreună pe o creangă cântătoare, dându-ne în scrânciob la capete diferite de fluier. Eu, povestindu-vă despre ele și făcându-le să răsune. Voi, ascultând sunete și cuvinte. Adică povești…

Pentru cel mult 20 de persoane de la 10 la 18 ani.

 

Săptămâna a II-a

 

Luni, 11 aprilie

10.00-11.30 Program dedicat fundațiilor și asociațiilor

 

Marți, 12 aprilie

10.00-11.30 Scara de gâdilat cerul – atelier cu Ana Petrovici-Popescu

În mitologia românească cerul era odată mai aproape de om, așa că el putea comunica direct cu Dumnezeu, însă ceva s-a întâmplat și cerul s-a supărat fugind cât mai departe de mâna omului. Noi ne propunem să-l îmbunăm, însă pentru a ajunge la cer avem nevoie de o scară uriașă sau de alte lucruri găsite în casă, precum un pat sau o coadă de pisică, sau din muzeu, o ladă de zestre sau o fereastră, pe care le vom realiza din hârtie și culoare, apoi le vom suprapune parțial pentru a forma o coloană-scară mai mare decât noi. În vârful ei putem aduna scrisorile noastre pentru împăcarea cerului.

Atelierul se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 7-10 ani, pentru cel mult 10 participanți.

12.00-13.30 Povești bricolate cu Beatrice Iordan

Atelier de teatru de umbre

La început copiii vor afla ce este teatrul de umbre, când și unde a apărut. Li se vor istorisi două legende care vorbesc despre începuturile teatrului de umbre.

Apoi, pe baza unei povești simple, copiii vor trece la lucrul efectiv: împreună cu părinții, vor fi împărțiți pe echipe și vor lucra siluetele reprezentând personajele poveștii. La sfârşit fiecare echipă va realiza o scurtă reprezentație teatrală: ei vor mânui la panou siluetele tocmai construite – ajutați de adulți – și vor interpreta povestea propusă de coordonator. La sfârșit toți copiii și părinții vor primi aplauze bine meritate. Atelier dedicat copiilor peste 4 ani. Este recomandat ca un adult să însoțească, în timpul atelierului, copiii de vârste mici.

 

Miercuri, 13 aprilie

10.00-11.30 Povești bricolate cu Beatrice Iordan

Broşe, figurine, păpuşi, flori din lână netoarsă

TEHNICA DE ÎMPÂSLIRE CU AJUTORULUI ACULUI DE ÎMPÂSLIT. Folosind lâna netoarsă şi acele, ne vom împrieteni cu lâna, modelând-o în mici figurine moi şi pufoase, bune de strâns în palme când ai emoții.

Atelier dedicat copiilor peste 9 ani şi adulţilor doritori să se împrietenească cu lâna şi cu acul de împâslit. La sfârşitul atelierului obiectele realizate vor putea fi luate acasă.

12.00-13.30 Steaua cu umeri – atelier cu Ana Petrovici-Popescu

Se spune că fiecare om primește la naștere o stea a lui și ca să nu se prăbușească, cerul a ales să se sprijine pe stele. Ne vom imagina în carton și culori o stea-candelabrul personalizată – fiecare poate aduce un obiect ce va fi agățat de candelabru, ca de exemplu o scoică pentru a cuprinde ideea de sunet -, căruia îi vom construi un picior sau un stâlp de casă pentru a pune umărul la susținerea cerului. La final vom aduna toate stelele realizate într-o constelație particulară sub un cer satinat.

Atelierul se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 8-12 ani, pentru cel mult 10 participanți.

 

Joi, 14 aprilie

10.00-11.30 – Atelier de construit jurnale de poveste cu Valentina Bâcu

La atelierul de Construit jurnale de poveste, îți vei construi jurnalul după chipul și asemănarea personajului/ personajelor de poveste preferate. Te poți gândi la o fortăreață închisă sau păzită cu strășnicie de un balaur cu șapte capete sau de un dragon adormit, în care gândurile tale să fie ferite de ochii celorlalți. Sau poți să-l construiești sub forma unul balon pregătit să te poarte în ținuturi îndepărtate. Ori, de ce nu, sub forma unui palat, în care se pregătește cel mai important bal al anului și la care-ți inviți toți prietenii.

Vârsta recomandată – peste 8 ani

12.00-13.30 În câte feluri se poate spune o poveste? cu Raluca Oprea-Minoiu

Prin trei gesturi? Jucând „De-a statuile vii”? Punându-ți vocea să schițeze emoții? Rescriind povestea din perspectiva unui personaj aparent oarecare?

Să spui o poveste nu-i lucru de șagă. Ai nevoie de tot corpul, de voce, de forță sau blândețe. Pentru că ești cel care-ți îndrumi personajele, le faci vii, pe ele și zecile de experiențe, întâlniri, emoții. Le iei de mână și le introduci în viața ascultătorului, creând prietenii pe viața.

Atelier de crescut povestași. Pentru cel mult 10 de persoane trecute de 7 ani.

 

Vineri, 15 aprilie

10.00-11.30 DicționAR pe sărite – călătorii în jurul lumii de-altădată cu Valentina Bâcu

O călătorie poate fi mult așteptată sau, dimpotrivă, apărută dintr-un gând sau o nevoie ce nu suportă amânare. Ca să pornești azi într-o călătorie, ai nevoie de un plan și de un geamantan, de un bilet de tren/avion, de o hartă sau de baterie la telefon sau, de ce nu, de o carte sau de o pereche de ochelari 3D care să te transporte în lumi imaginate de alții. Dar cum crezi că ar arăta bagajul tău și cum ai călători dacă ai fi trăit acum o sută de ani? Poate ai lua cu tine țolul, care să-ți țină de cald sau adăpost, ocarina, care să-ți țină de urât, o pereche de opinci și o cămașă cu altiță, poate chiar și un frumos zgărdan. Te întrebi ce accesorii sunt acestea, fiindcă nu-ți amintești să fi fost pe vreo listă? Te invit să le descoperi alături de alte cuvinte aproape uitate, din vocabularul țărănesc, într-un atelier în care vom călători virtual în lumea țărănească de altădată. Vom scotoci prin Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului Român, dar vom folosi și realitatea augmentată pentru a ne imagina călători ai vremurilor trecute.

Atelierul își propune prezentarea interactivă a unui Dicționar etnologic, care va consta în realizarea unei instalații artistice împreună cu toți participanții.

Recomandat copiilor cu vârsta mai mare de 9 ani.

12.00-13.00 Povești cu urechi, atelierul lui Călin Torsan

(o întâlnire muzicală destinată copiilor cu vârste începând de la 10 ani)

Ne vom legăna împreună pe o creangă cântătoare, dându-ne în scrânciob la capete diferite de fluier. Eu, povestindu-vă despre ele și făcându-le să răsune. Voi, ascultând sunete și cuvinte. Adică povești…

Pentru cel mult 20 de persoane de la 10 la 18 ani.

 

Săptămâna a III-a

 

Luni, 18 aprilie

10.00-11.30 Program dedicat fundațiilor și asociațiilor

 

Marți, 19 aprilie

10.00-12.00 Soarele insomniac cu trei sprâncene – atelier cu Ana Petrovici-Popescu

După ce își termină treaba, Soarele se duce la culcare, însă numai după ce roagă monștrii din cer să-l trezească atunci când e timpul să răsară din nou. Însă monștrii obișnuiesc să facă gălăgie noaptea, asta pentru ca dorm ziua pe săturate, și bietul Soare nu reușește să adoarmă. Așa că în zilele în care Soarele nu apare pe cer, să știți că nu a închis un ochi și nu vrea să fie văzut cu cearcăne. Ca să-i spunem necazul, vom construi împreună din carton un Soare cu trei sprâncene – ce vor reprezenta stările sufletești ale sus-numitului, după cum urmează: una în sus pentru mirare, alta pe orizontală pentru relaxare, iar ultima în jos pentru supărare – deasupra fiecărui ochi, apoi ne vom imagina cu ajutorul sârmei, cu ce se ocupă monștrii de fac așa de mult zgomot.

Atelierul se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 8-12 ani, pentru cel mult 10 participanți.

12.00-13.30 Povești bricolate cu Beatrice Iordan

Broşe, figurine, păpuşi, flori din lână netoarsă

TEHNICA DE ÎMPÂSLIT CU AJUTORUL APEI ŞI A SĂPUNULUI – După ce vom ascult o mică poveste vom trece la lucru realizând tema propusă de coordonatorul atelierului. Vom crea obiecte de mici dimensiuni: poate o gărgăriță, poate o bilă magică, plină cu vise colorate.

Atelierul, dedicat copiilor peste 4 ani, este unul care încurajează lucrul copil-adult, mai ales atunci când copilul este de vârstă mică. La sfârşitul atelierului obiectele realizate vor putea fi luate acasă.

 

Miercuri, 20 aprilie

10.00-11.30 Povești bricolate cu Beatrice Iordan

Atelier de confecţionat figurine şi păpuşi din pânză umplute cu vatelină

Cu ace, ațe și pânzeturi, ne vom întrece cu mașina de cusut și vom coase niște personaje de poveste. Nu oricare, ci din mitologia populară, dar sigur nu vor fi lăsați deoparte nici Ileana Cosânzeana, nici Făt Frumos.

După cusut, trecem la pictat pânza, apoi o umplem cu vatelină și iarăși… coasem. Pentru că nu e de șagă cu băgatul aței în ac, făcutul nodului și cusutului, la acest atelier vor participa persoane trecute de nouă ani. Dacă au și o bunică sau bunic ca ajutor, vor avea și mai mult spor. Păpușile rezultate vor putea fi luate acasă.

12.00-14.00 Trăsnetul cu scame pe limbă și norii răsuciți pe furculiță – atelier cu Ana Petrovici-Popescu

Atunci când e furtună mare își face apariția dumnezeul trăsnetului, Perun, născut din doi nori căpoși, apoi cerul gâfâie de parcă ar fi la sala de sport, iar norii sar coarda până aproape de pământ. Ce s-ar întâmpla dacă cerul s-ar apropia de noi? Ar putea norii supărăcioși să se formeze și din aburul pe care îl scoatem din gură, din ceaiul fierbinte sau din aburul mămăligii proaspăt răsturnate? Oare cum arată Perun și ce legătură are el cu cearta norilor?

Ne propunem să îl creăm din carton și culori pe dumnezeul tunetului alături de rudele lui și de norii pitici formați de propria gură.

Atelierul se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 9-12 ani, pentru cel mult 10 participanți.

 

Joi, 21 aprilie

10.00-11.30 – Ce vedem când privim? cu Valentina Bâcu

Ți s-a întâmplat vreodată să dai peste o fotografie alb-negru, îngălbenită la colțuri, într-un raft al (stră)bunicilor, și să te izbească asemănarea cu străbunica/străbunicul? Evident, diferă veșmintele, podoabele și alte accesorii, precum și faptul că personajul „pozează”, pe când tu ești obișnuit/ă mai mult cu selfie-urile.

Dar privirea blândă o regăsești și-n ochii bunicii/bunicului atunci când îți spune povești. Cu cât privești mai mult, cu atât începi să observi mai multe asemănări – și ție îți place să porți părul într-o parte sau cu împletituri sofisticate, haine înflorate sau eșarfe de mătase.

Cu ajutorul fotografiilor din Arhiva de Imagine MNȚR, te provoc să te oprești pentru o oră și jumătate, să privești și să (te) gândești într-o fotografie din alte vremuri.

Recomandat copiilor cu vârsta peste 10 ani.

12.00-13.30 În câte feluri se poate spune o poveste? cu Raluca Oprea-Minoiu

Prin trei gesturi? Jucând „De-a statuile vii”? Punându-ți vocea să schițeze emoții? Rescriind povestea din perspectiva unui personaj aparent oarecare?

Să spui o poveste nu-i lucru de șagă. Ai nevoie de tot corpul, de voce, de forță sau blândețe. Pentru că ești cel care-ți îndrumi personajele, le faci vii, pe ele și zecile de experiențe, întâlniri, emoții. Le iei de mână și le introduci în viața ascultătorului, creând prietenii pe viața.

Atelier de crescut povestași. Pentru cel mult 10 de persoane trecute de 7 ani.

 

Săptămâna a IV-a

 

Marți, 26 aprilie

10.00-11.30 Povești bricolate cu Beatrice Iordan

Mozaic din coji de ouă

După ce am ciocănit ouăle de Paşte, am pus bine, la păstrat, cojile frumos colorate. Poate vrem să „refacem” oul cu ele? Sau să le combinăm în mici tablouri? Dar ce ziceţi de niște animale fantastice îmbrăcate în solzi de ouă colorate?

Folosind lipici și coji de ou, strânse cu grijă de fiecare, ne vom lăsa imaginaţia să zburde în lumea poveştilor fantastice.

Atelier este dedicat copiilor peste 5 ani, iar adulţii însoţitori vor putea lucra cot la cot cu cei mici.

12.00-13.30 Povești bricolate cu Beatrice Iordan

Motocei din lână. Figurine vesele

Folosind fire din lână, cartoane şi foarfece putem realiza mingiuţe din fire de lână, jucării de înveselit pisica sau mici figurine vesele pe care le putem integra în joaca noastră.

Atelierul este dedicat copiilor peste 3 ani, iar adulții însoțitori vor putea lucra cot la cot cu cei mici.

 

Miercuri, 27 aprilie

10.00-11.30 Sfântul Gâză. Atelier de alungat lighioanele care ne modifică hainele cu Ana Petrovici-Popescu

Sfântul Gâză, cel care se ocupă de educația viețuitoarele de prin pământ, apă sau aer, a ațipit preț de câteva minute, timp suficient pentru ca unele lighioane, mai exact moliile, să plănuiască tot felul de răutăți împotriva oamenilor. Așa că ele s–au pus pe mâncat hainele cele mai bune din absolut toate dulapurile și toate lăzile de zestre, motivând că aceasta este noua modă, cu găurele deșirate peste tot. Se pare că tot ce le poate opri este un lucru special gândit pentru a le alunga intențiile neprietenoase. Cum ar putea arată? Ne vom imagina acel obiect în polistiren, sârmă, lână și cuvinte pictate, pentru ca apoi să îi creăm o utilitate practică pentru viața noastră.

Atelierul se adresează copiilor cu vârsta cuprinsă între 7-12 ani, pentru cel mult 10 participanți.

12.00-13.30 Oare ce fac obiectele noaptea în muzeu? cu Raluca Oprea-Minoiu

Poate o furcă de tors se transformă în sabia lui Făt-Frumos, un covor devine o grădină cu flori adormitoare, războiul de cusut se transformă într-un soldat din Minecraft. Și împreună alcătuiesc o poveste, pe care o transpunem într-un joc de teatru de umbre.

Ne alegem obiectele (că-i o catrință, că-i un clopoțel de ceramică, că-i o suveică), împreună dăm un rost obiectelor, apoi le desenăm, le decupăm și le spunem povestea la panoul de teatru de umbre.

Atelier pentru 10 copii, de la 6 ani.

 

Joi, 28 aprilie

10.00-11.30 Atelier de realizare animație cu Valentina Bâcu

Prinți, prințese, balauri cu trei capete, iepuri fricoși sau, dimpotrivă, iuți de picior și gata să se ia la întrecere cu trei zmei de-odată. Iată câteva din personajele care au prins mișcare în cadrul atelierelor de animație Muzeul la cutie. Dacă ai între 8-12 ani și te gândești serios că rolul de regizor, scenarist sau animator ți s-ar potrivi și-ți plac și poveștile țărănești sau basmele populare (sau ești curios să le descoperi), te aștept la un atelier de realizare animație.

Tehnica pe care o vom utiliza este cea de stop-motion, așa că înarmează-te cu muuultă răbdare înainte de toate, fiindcă va fi nevoie de mii de cadre pentru un minut de animație. Dar nu-ți face griji, vei lucra în echipă – chiar dacă la distanță – cu alți tineri talentați, ca în orice producție video. Vei învăța să creezi un story-board, să negociezi situații și să găsești soluții atunci când este nevoie.

Numărul maxim de participanți: 10 copii, cu vârsta peste 8 ani.

ATENȚIE: acest atelier se desfășoară în cadrul a două întâlniri (joi și vineri)

12.00-13.30 În câte feluri se poate spune o poveste? cu Raluca Oprea-Minoiu

Prin trei gesturi? Jucând „De-a statuile vii”? Punându-ți vocea să schițeze emoții? Rescriind povestea din perspectiva unui personaj aparent oarecare?

Să spui o poveste nu-i lucru de șagă. Ai nevoie de tot corpul, de voce, de forță sau blândețe. Pentru că ești cel care-ți îndrumi personajele, le faci vii, pe ele și zecile de experiențe, întâlniri, emoții. Le iei de mână și le introduci în viața ascultătorului, creând prietenii pe viața.

Atelier de crescut povestași. Pentru cel mult 10 de persoane trecute de 7 ani.

 

Vineri, 29 aprilie

10.00-11.30 Atelier de realizare animație cu Valentina Bâcu

Prinți, prințese, balauri cu trei capete, iepuri fricoși sau, dimpotrivă, iuți de picior și gata să se ia la întrecere cu trei zmei de-odată. Iată câteva din personajele care au prins mișcare în cadrul atelierelor de animație Muzeul la cutie. Dacă ai între 8-12 ani și te gândești serios că rolul de regizor, scenarist sau animator ți s-ar potrivi și-ți plac și poveștile țărănești sau basmele populare (sau ești curios să le descoperi), te aștept la un atelier de realizare animație.

Tehnica pe care o vom utiliza este cea de stop-motion, așa că înarmează-te cu muuultă răbdare înainte de toate, fiindcă va fi nevoie de mii de cadre pentru un minut de animație. Dar nu-ți face griji, vei lucra în echipă – chiar dacă la distanță – cu alți tineri talentați, ca în orice producție video. Vei învăța să creezi un story-board, să negociezi situații și să găsești soluții atunci când este nevoie.

Numărul maxim de participanți: 10 copii, cu vârsta peste 8 ani.

ATENȚIE: acest atelier se desfășoară în cadrul a două întâlniri (joi și vineri)

12.00-13.00 Povești cu urechi, atelierul lui Călin Torsan

(o întâlnire muzicală destinată copiilor cu vârste începând de la 10 ani)

Ne vom legăna împreună pe o creangă cântătoare, dându-ne în scrânciob la capete diferite de fluier. Eu, povestindu-vă despre ele și făcându-le să răsune. Voi, ascultând sunete și cuvinte. Adică povești…

Pentru cel mult 20 de persoane de la 10 la 18 ani.

 

 

 


Motto: „Pace aştept, şi nu este întru mine pace…”[1]

 

În Evanghelia după Matei, Iisus Hristos rostește această îndrumare pentru ucenicii abia deveniți apostoli:

Și intrând în casă, urați-i zicând: Pace casei acesteia!” (10, 12)

Acest salut, precizează Ieronim[2], nu este nici salutul grecesc, care anunța bucuria, nici cel latinesc, care invoca sănătatea. Este cel semitic, care a ajuns până în zilele noastre, pe care îl știm din auzite ca pe un fel de hello, bonjour sau ciao. Este vorba despre shalom.

Rădăcina consonantică Š-L-M din care a crescut cuvântul „pace” e comună multor limbi semitice și, în iudaism, este unul dintre numele lui Dumnezeu[3] (Adonai-Shalom). Astfel că Shalom – Pace merită cercetat puțin, măcar ca să intuim cât de departe e de vremurile noastre, dominate de consoane mai puțin subtile, precum P, B, X ori Z.

O precizare necesară – cei ce știu câte ceva despre limba ebraică veche cunosc faptul că, spre deosebire de multe alte limbi, aici literele au ele însele o însemnătate excepțională și o viață a lor proprie. Există cărți întregi scrise despre literele ebraice, nu are rost să povestesc eu prost și pe scurt ce au povestit alții bine și pe îndelete. Ce e de reținut acum e că, în ebraica veche, literele în sine sunt căi de înțelegere. Ele nu sunt doar niște repere grafice, golite de sens intrinsec. De pildă, dacă în alfabetul latin „A” e o simplă convenție, un simplu semn transparent, în abjad-ul ebraic aleph e o explozie de sensuri și de lumini, o entitate care comunică cu celelalte entități din constelația limbii, un fel de vietate prin care Dumnezeu Însuși face, desface și preface. Scrii A și obții trei bețișoare și o indicație de pronunție. Scrii א (Aleph) și obții o esență de sens.[4]

Cu acest reper în gând, să privim puțin către shalom. Urmăriți (de la dreapta la stânga, da?) cele patru litere din imaginea de sus. Prima, care seamănă cu un trident, este shin, a doua este lamed, iar ultima este mem final (în ebraică, există câteva litere care capătă altă formă dacă sunt puse la finalul cuvântului, semn că pe lumea asta niciodată lucrurile nu sunt statice și că, în lumina sfârșitului, ne schimbăm alcătuirea). Pe cel de-al treilea caracter care aduce cu un bețișor cu punctuleț deasupra îl putem lăsa deocamdată la o parte, întrucât nu este o consoană, ci este vocala O, deci nu face parte din rădăcina consonantică Š-L-M. La fel și micul T de sub Shin, tot vocală e. Rămânem deci cu Shin-Lamed-Mem, cum am stabilit.

Despre prima literă, Shin, cea care seamănă cu un trident, înțelepții spun că ea conține ideea de pace. În partea de sus, pare că sunt trei siluete suple, ori trei capete. Fiecare cu altă cale – unul prea țeapăn, unul prea aplecat și unul numai bun. Lucrurile pot lua mereu forme extreme și știm bine că, așa cum există ispite de-a stânga pentru cei simpluți, există și ispite de-a dreapta pentru cei rafinați. Între ele, ca între Scila și Caribda, e calea de mijloc, cumpănirea salvatoare, gândul moderat fără a fi tern, și ferm fără a fi casant.

Dacă ar fi fost doar un cap, ar fi fost prea singur. Dacă ar fi fost două, sigur s-ar fi certat. Abia odată cu cel de treilea apare posibilitatea medierii, a lui nici-ca-tine/nici-ca-mine, a lui nici-așa/nici-altminteri. Abia al treilea aduce posibilitatea unei împăcări adevărate, atât de necesară pentru spiritele care se risipesc care încotro, uitând că (așa cum bine se vede) baza lor e comună, sursa lor de viață e aceeași și, deci, nu pot exista unele fără altele.

Nu fără legătură cu interpretarea de mai sus vine o alta: Shin mai este asociat cu dinții – shen [ז‎ש‎‎]), deci cu actul de a te hrăni și mai ales cu actul de a mărunți. A alege buna cale de mijloc presupune să „rumegi” cu grijă, să nu iei decizii pripite, „pe nemestecate”. Așadar, calea de mijloc și pacea se mențin cu răbdare și cu atenție. Și cu efort – pentru că dinții mai înseamnă și putere: sfâșiem cu dinții ceea ce nu putem rupe cu mâinile.

Shin însă mai e și semnul focului și nu trebuie mult efort ca în locul celor trei capete să vedem acum trei vâlvătăi care ard neîncetat, incendiu implacabil împrăștiat în toate direcțiile. Ceea ce face ca lucrurile să devină și mai interesante – pentru că, de partea cealaltă a lui Lamed se află Mem. Iar Mem este, tradițional, simbolul apei.

Apa e viață, iar ebraica o onorează splendid dimpreună cu focul: asta fiindcă focul – esh [אש], împreună cu apa – maim [ם‎‎׳‎מ‎] ne dau pe shamaim [‎‎ם‎׳‎מש] – care nu este altceva decât cerul[5] făcut întru început de Dumnezeu în primul verset al Scripturii, pe care îl regăsim și ca „reședință” a Domnului în Psalmul al 2-lea.[6]

Focul încălzește și purifică, dar, nestăpânit, topește, mistuie și dogorește, lăsând doar cenușă și scrum. Apa e viață, însă și ucide, îneacă, rodește rugină și cotropește orice loc în care poate pătrunde. Și mai cu seamă dizolvă totul. Sub imperiul apei, totul se îndreaptă către pierderea formei, către pierderea stabilității, către nedeterminare și către deșert.

Astfel, Shalom ne aduce aminte că,  pe de-o parte, avem apa Potopului, iar pe partea cealaltă, focul Sodomei[7]. Două forme de distrugere, două feluri diferite cu același deznodământ oribil – pierderea războiului spiritual prin amorfizare. Cum să scăpăm, cum să ne salvăm?

Între Shin și Mem e Lamed. Această literă elegantă are o particularitate pe care nici un învățăcel nu o poate ignora – este cea mai înaltă dintre literele ebraice. În vreme ce toate celelalte litere stau cuminți, înșirate la același nivel, Lamed se înalță, luându-și zborul pe deasupra tuturor. De asta, înțelepții ne spun că Lamed este simbolul cunoașterii, al învățării – lamad [ד‎מ‎ל‎], semn că doar prin strădania de a cunoaște putem depăși orizontalele mustind de prostie și de orbire ale veacului. Lamed potolește și furia, pentru că seamănă cu un toiag cu care puteai agăța oaia pierdută printre mărăcini sau în vreo crăpătură de stâncă, puteai separa oile de capre sau, la nevoie, puteai încinge spinarea vreunui răufăcător, redând pacea turmei. Iar toiagul e sceptru – adică autoritate legitimă și puterea de a discerne, fără de care, simplu spus, pacea e iluzie, zbucium și risipire și vorbă de stropit pe ecran.

Și mai e ceva – Lamed e și simbolul orientării – în ebraica biblică, ל alipit de un substantiv sau un pronume se transformă în prepoziție care indică direcția. Iar Direcția ne-o dă tot această literă maiestuoasă, care nu întâmplător se află în inima „alfabetului” ebraic (și în mijlocul lui Shalom). Direcția e inima – lev [לב], și nici nu ar trebui să ne mirăm – până la urmă dintotdeauna ni s-a spus că întrAcolo trebuie să ne îndreptăm, restul a fost bruiaj din regie. (Abia de curând am remarcat cu uimirea necunoscătorului că Hristos alătură fericirea celor curați cu inima de fericirea făcătorilor de pace).

Așadar, Shalom – cu Lamed înrădăcinat ca un pom falnic între Shin și Mem, ne spune: doar cunoașterea ce se îndreaptă spre inimă, doar cunoașterea ce se înalță dincolo de povara zilei, doar cunoașterea ce aduce ordine și scoate la lumină; doar cunoașterea ce-i foc viu și apă vie poate depăși deopotrivă incendiile și inundațiile lumii noastre dezordonate și ne poate da apa care ține de sete, nu pe cea care ne îneacă, și focul care încălzește, nu pe cel care carbonizează. Pacea de pe pământ nu poate dăinui dacă nu ne vom strădui să ne atingem, să ne lăsăm atinși de Adevărul care ne spală inima cu Apă și ne-o curăță cu Foc.

…Iar dacă la urmă vom schimba doar o singură vocală din rădăcina Š-L-M vom descoperi o altă minunăție. Vom obține pe Shalam  – care înseamnă starea de a fi complet, neștirbit, nevătămat.[8]

Semn că fără pace, nu putem fi întregi…

Semn că mai întâi trebuie să ne căutam întru pace inima, ca să fim deplini…

Ca să fim deplinimi.

Shalom!

 


[1] Din rugăciunea la vreme de mâhnire și deznădejde a Sfântului Efrem cel Nou.

[2] Mențiunea lui Cristian Bădiliță, preluată de Pr. Ioan Sorin Usca, în Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, I – Matei, ed. Christiana, 2018, p. 263.

[3] De asemenea, în islam (Al-Salām).

[4] De exemplu, una dintre nenumăratele interpretări ale lui Aleph ar fi acela că cele două semne mici (yod), de deasupra și de dedesubtul liniei oblice (waw) reprezintă pe Dumnezeu – cel de sus, și pe om – cel de jos, iar waw-ul intermediar este Tora, puntea care unește pe omul de jos cu Dumnezeul de sus.

[5]Pace pe pământ, pace sus în cer”…

[6] Că veni vorba, pentru cei care vor să fie la curent cu vremurile, primele patru versete din acest psalm: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a unsului Său, zicând: « Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor ». Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!

[7] Doar trei versete mai târziu, la v. 15, Hristos vorbește despre Sodoma și Gomora, cele trecute prin foc. Întâmplare?

[8] Despre această stare se vorbește, de exemplu, în Facerea 33, 18, când Iacob ajunge „cu bine” (tradus uneori: „la Salem”), după cutremurătoarea luptă cu Îngerul și întâlnirea cu Esau.

 

 

Consiliul Județean Ialomița, prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”,  în   parteneriat cu Asociația SUONARTE organizează Concursul Internațional de Canto „IONEL PERLEA” – Ediția XXXI, care se va desfășura în perioada 26-29 Mai 2022, la Slobozia, Județul Ialomița.

 

Competiția, cu o tradiție de peste 30 de ani, se adresează atât studenților, cât și cântăreților profesioniști de operă din toată lumea, cu vârsta de până în 35 de ani.  Participanții se pot înscrie până la data de 1 Mai 2022 la adresa de email: office@suonarte.ro, regulamentul Concursului poate fi consultat pe site-ul https://perlea.ro și pe site-ul https://suonarte.ro.

Din juriul Concursului Internațional de Canto „Ionel Perlea” Ediția XXXI fac parte nume mari ale scenelor lirice mondiale, cât și manageri ai celor mai importante instituții de spectacol din țară:

 

  • Nelly Miricioiu, soprană de renume mondial, Președintele juriului – Marea Britanie
  • Sabin Păutza, dirijor și compozitor – Președinte de onoare
  • Florența Marinescu, soprană, Prof. Univ. Dr. Universitatea “Ovidius” Constanța
  • Mihai Cosma, muzicolog, jurnalist Prof. Univ. Dr. la Universitatea Națională de Muzică București
  • Daniel Magdal, tenor, Director Artistic al Operei Naționale București
  • Florin Estefan, bariton, Director General al Operei Naționale Române Cluj-Napoca
  • Cristian Rudic, bariton, Director General al Operei Naționale Române Timișoara
  • Florin Guzgă, tenor, Director Artistic al Operei Naționale Române Iași

 

Valoarea cumulată a Premiilor oferite de organizatori în cadrul acestei Ediții este de peste 5000 de euro, la care se adaugă Premiile Speciale constând în angajamente la Centrul Cultural “Ionel Perlea”, Opera Națională București, Opera Națională Română Cluj-Napoca, Opera Națională Română Timișoara și Opera Națională Română Iași.

Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural “Ionel Perlea” va asigura cazare și 3 mese concurenților care sunt selectați pentru Etapele Live – Etapa a II-a și Finala, pe perioada în care rămân în competiție.

În memoria marelui dirijor și compozitor Ionel Perlea, concurenții vor interpreta în mod obligatoriu un lied din creația sa. Prima Etapă a Concursului se va desfășura Online, iar Etapa a II-a și Finala vor avea loc la Centrul Cultural “Ionel Perlea”, cea din urmă desfășurându-se cu acompaniamentul Orchestrei  “Ionel Perlea”.

           

Facebook: https://www.facebook.com/ASOCIATIASUONARTE

Instagram: https://www.instagram.com/suonarte/

Twitter: https://twitter.com/suonarte

 

 

A urmat cursurile Facultății de Litere, Istorie și Teologie în cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați. Ulterior, s-a specializat în Management educațional în cadrul programului de masterat în cadrul aceleiași universități, iar în prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București. Din postura de profesor vede în elevii săi viitorul, are încredere în aceștia și în fiecare zi este determinată să le transmită celor mici că fiecare dintre ei contează. Despre competențele pe care le consideră esențiale în societatea actuală, despre menirea dascălilor, precum și despre bucuria de a fi profesor am discutat cu doamna profesor Roxana Pricope.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Am fost inspirată de mama mea, un om absolut remarcabil, dar și de bucuria de a împărtăși cu ceilalți din ceea ce eu însămi am învățat. Mi se pare extraordinar sentimentul pe care îl are un profesor când vede că semințele sădite de el în sufletul și în mintea copilului încep să rodească.

 

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Profesorul este un model pentru elevii lui. Prin felul în care vorbește, prin felul în care transmite, prin comportamentul și  cunoștințele lui, se înfățișează copiilor ca o cale de urmat. Este o mare responsabilitate. Un dascăl are menirea de a cunoaște și spori potențialul fiecărui elev, de a cultiva încrederea fiecărui copil în forțele proprii și de a încuraja bucuria descoperirii.

 

Am întotdeauna în vedere și educarea unor valori precum empatia și respectul, fără de care relațiile dintre oameni ar avea foarte mult de suferit.

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Din punctul meu de vedere, cred că e foarte important să cultiv gândirea critică a elevilor mei. Capacitatea de a lua decizii și de a-și asuma răspunderea pentru alegerile făcute sunt competențe necesare în societatea actuală. De asemenea, consider că este foarte importantă flexibilitatea gândirii, mai ales în contextul transformărilor rapide prin care trece societatea noastră. Am întotdeauna în vedere și educarea unor valori precum empatia și respectul, fără de care relațiile dintre oameni ar avea foarte mult de suferit.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Emoția trăită în prima zi de școală ca profesor o simt an de an. Este o emoție izvorâtă din dorința de a-mi atinge obiectivele legate de învățare, dar și din dorința de a crea o legătură cu elevii mei și de le oferi experiențe de învățare memorabile.

 

Sunt atentă la nevoile elevilor mei și îi încurajez și în cultivarea pasiunilor lor.

 

Desfășurați programe/activități speciale axate pe învățare și dezvoltare a abilităților cu elevii dvs.?

Îmi place învățarea de tip proiect și cred că și elevilor mei le face bine să lucreze în echipă, să experimenteze roluri diferite în cadrul grupului de lucru. Deși îmi place să-mi organizez din timp activitățile cu elevii, sunt flexibilă și apelez deseori și la improvizație. Sunt atentă la nevoile elevilor mei și îi încurajez și în cultivarea pasiunilor lor. De curând, am organizat în clasă un campionat de șah care a fost foarte bine primit de copii.

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Copiilor le trezește interesul ceea ce este ludic, amuzant și lipsit de monotonie. Rutina este bună cât să le dea sentimentul siguranței, dar dacă vrem atenția copiilor, atunci e nevoie să rupem ritmul, să ieșim din tipare și să îi provocăm la nivelul proximei lor dezvoltări.

 

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Copiii sunt mereu curioși, dar cred că cei de acum, față de cei din generațiile anterioare, sunt mai grăbiți și mai orientați spre rezultatul imediat, cu cât mai puțin efort. Poate e și o reacție de apărare la faptul că societatea se transformă, totul în jurul lor se petrece în viteză.

 

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Una dintre cărțile mele preferate este lucrarea profesorului Neagu Djuvara „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”. Apreciez această carte deoarece sunt pasionată de istorie și îmi place felul în care profesorul Djuvara prezintă cititorilor adevărul istoric, folosind un ton apropiat, deloc academic. Consider că poveștile au un rol foarte important în educație, pentru că fac învățarea mai atractivă și accesibilă.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Elevii mei m-au învățat să mă bucur de lucruri simple, să fiu mereu dornică să descopăr ceva nou, să apreciez pașii mici făcuți în îndeplinirea obiectivelor.

 

Văd viitorul în fiecare elev al meu.

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

La baza unei relații puternice și productive între profesor și elevii săi stă iubirea izvorâtă din respect și încredere. Văd viitorul în fiecare elev al meu. Am încredere în ei și mă străduiesc să le transmit că fiecare dintre ei contează.

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Fiecare reușită a elevilor mei reprezintă motiv de frumoasă aducere aminte.

 

 

Pe când îi pregătea cutia cu gustarea de prânz fiicei ei, Amalia se gândea că ar fi tare bine să poată presare acolo, în cutie, și niște curaj, și o bucățică de relaxare cu bucurie și o felie mare de încredere în sine în orice situație.

Gândul o făcu să zâmbească.

 

Fiecare părinte vrea să înalțe stima de sine a copilului, dar mulți nu sunt siguri cum să facă exact lucrul acesta. Oare un potop de complimente ar ajuta copilul? Oare o umbrelă mare deschisă în fața oricărui eșec ridică? Deși aceste soluții par la îndemâna noastră, a părinților, ele sunt dăunătoare, pe termen lung formării copiilor noștri. Copiii își construiesc stima de sine pe termen lung atunci când se simt competenți, acceptați și iubiți.

 

Ce ar fi de făcut?

Haideți să le dăm responsabilități pe care să le poată duce cu bine la capăt!

La început, petreceți timp demonstrând lucrul-de-făcut-bine și ajutați-vă copilul să învețe cum să îndeplinească sarcina cu succes. Apoi permiteți-i copilului să ducă treaba la capăt independent; chiar dacă nu iese perfect de prima dată sau de fiecare dată, apreciați efortul și străduința. ,,Ei bine, dacă vă place felul în care masa arată azi, să știți că totul se datorează strădaniei nepoatei voastre!”

 

 

Să lăudăm ce merită să fie lăudat!

Ori de câte ori putem fixa lampa cu lumină puternică pe un comportament pozitiv, să o facem. Este foarte important! Copilul va începe să se vadă prin ceea ce este, de la o vârstă fragedă.

Lauda ,,generală”: ,,cred că ești cel mai rapid din lume”, ,,nu e copil mai politicos decât

tine în tot Universul” cu siguranță nu ajută; este nerealistă.

A lăuda excesiv înseamnă a coborî, cumva, ștacheta pentru fiii și fiicele noastre. Când copiii aud că sunt ,,cei mai buni” în tot și toate, ce sens ar mai avea să se străduiască să se înalțe?

Încrederea în sine reală vin dintr-o muncă ce este constantă, din efort, străduință, progres real, vizibil.

,,O-ho! Iată o pagină scrisă impecabil! Asta numesc eu atenție!”

,,Chiar ți-ai îmbunătățit timpul de alergare cu o secundă. Se vede că te-ai antrenat cu concentrare!”

Vor exista și situații în care va trebui să respirați adânc, să lăsați copilul să pășească în  provocare, să facă greșeli și, uneori, să eșueze. După aceea, este important să transmitem că îl iubim oricum, oricât, oricând.

 

Mesajele dure nu ne motivează copiii!

Copiii vor ,,să facă bine, ,,să fie de bravo”. Ei vor ca părinții lor să-i aprobe și să fie mândri de ei. Felul în care ne vedem copiii sau pur și simplu felul în care ei cred că noi îi vedem, poate avea un impact anume asupra modului în care se văd pe ei înșiși. Este important să evităm sarcasmul sau criticile dure, cum ar fi: „Ești atât de leneș! Nu cunosc pe nimeni mai leneș ca tine!” sau, „De ce ești atât de îndărătnic în ultima vreme?”

Ca părinți, putem fi frustrați sau supărați pe copiii noștri uneori. Putem lua o pauză rapidă, putem respira adânc, putem să ne punem mâinile în apă rece. E important să gândim înainte de a spune ceva ce vom regreta.

Mesajele dure nu sunt motivante pentru copii; sunt dăunătoare. În timp, ele pot determina copiii să aibă o viziune negativă despre ei înșiși. Iar noi sigur nu ne dorim asta!

 

Pachețelul cu mâncare este gata. Amalia își privește fiica și azi cu bucurie și încearcă să îi dăruiască iar și iar nu doar hrană pentru corp ci și hrană pentru minte și suflet. Ca noi toți, în fiecare zi!

 

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

 

2 aprilie, ora 19.00, Studioul Horia Bernea

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român și Fundația Alexandru Tzigara-Samurcaș vă invită sâmbătă, 2 aprilie, ora 19.00, la o seară de muzici tradiționale în memoria Speranței Rădulescu (1949-2022), distinsă personalitate a etnomuzicologiei contemporane, specialistă în muzicile de tradiție orală și de metisaj. Etnomuzicologia practicată de Speranța Rădulescu a devenit deja un reper care se desprinde de granițele temporale ale prezentului. Muzicile și muzicienii pe care aceasta i-a îndrăgit ne vor aminti de ființa care și-a transformat meseria în vocație, ideile în moștenire culturală și amintirea în inspirație. Programul artistic va fi susținut de Taraful Bucureștilor și de grupul Ardealul din Gherla, vechii săi colaboratori. Concertul va avea loc la Muzeul Național al Țăranului Român în sala Horia Bernea. Intrarea va fi liberă, în limita locurilor disonibile.

Speranța Rădulescu a absolvit Secția de Compoziție a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București în 1973, apoi s-a consacrat cercetării muzicilor orale din România, în cadrul Institutului de Cercetări Etnologice și Dialectologice. Din 1990 s-a alăturat echipei condusă de Horia Bernea și a început activitatea de cercetător al Muzeul Țăranului Român, proaspăt reînființat. În 1992 a lansat colecția de muzici tradiționale „Ethnophonie”, o alternativă veritabilă în raport cu muzica folclorică oficială și cu cele globalizante ale prezentului (de fuziune, world music). Colecția însumează astăzi 23 de casete și 31 de CD-uri (primele zece discuri fiind distinse cu premiul „Coups de Coeur” din partea Academiei „Charles Cros” din Franța) și rămâne un demers important de documentare a unor muzici aflate la limita supraviețuirii.

În 2005 Speranța Rădulescu a început colaborarea cu Universitatea Națională de Muzică din București, ca profesor asociat, unde a coordonat teze de doctorat și a predat cursuri de muzici tradiționale, antropologie și etnomuzicologie.

A fost unul dintre cercetătorii apreciați ai comunității științifice internaționale, membră a Societății Franceze de Etnomuzicologie (SFE) și a Consiliului Internațional al Muzicii Traditionale (ICTM). Este autoarea sau co-autoarea a numeroase studii și cărți de referință în domeniu, publicate atât în România (Taraful și acompaniamentul armonic în muzica de joc, Editura Muzicală, 1984; Cântecul liric. Tipologie muzicală. Vol. I: Transilvania meridională, Editura muzicală, 1990; Peisaje muzicale în România secolului XX, Editura muzicală, 2002; Taifasuri despre muzica tigănească, Editura Paideia, 2004) cât și în străinătate (À tue-tête. Chant et violon au Pays de l’Oach, Roumanie (cu Jacques Bouët și Bernard Lortat-Jacob), Collection “Hommes et musiques”. Paris, Université Paris-Nanterre, 2002; Manele in Romania. Cultural Expression and Social Meaning in Balkan Popular Culture (cu Anca Giurchescu și Margaret Beissinger) New York-London, Rowman Littlefield, 2016; Regards sur la musique en Roumanie au XXe siecle. Paris, l’Harmattan, 2021).

 

 

 

 

 

Nedezmințind această tradiție, care numără mai bine de 20 de ani, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” vă invită vineri, 25 Martie, începând cu ora 12:00,  la un eveniment dedicat MAMEI, la Sărbătoarea  de Buna Vestire. Cu acest prilej, va putea fi admirată expoziția de icoane pe lemn realizate de elevii școlii și ai grădinițelor, precum și de copiii care frecventează Clubul de Arte Vizuale „Ușor, ușor, pășim în lumea artelor… ”. Profesorii îndrumători  ai copiilor sunt artiști plastici cu un bogat palmares: Maria Cioată, câștigătoare a  Premiului I „Lorenzo Il Magnifico” – categoria artă ceramică, acordat de Florence Biennale  în anul  2017 (Bienala Internațională de Artă Contemporană de la Florența), David Leonid Olteanu și Sarah Maria Olteanu, care, de asemenea au susținut expoziții personale de anvergură.

În deschiderea evenimentului, ce stă sub genericul „Aripi de iubire”, Corul „Sfânta Elisabeta“, coordonat de prof. Grațiela Popescu, va susține un concert unde se vor împleti cântecul popular și rugăciunea. Selectat să facă parte din Programul Internațional „Cantus Mundi”, Corul „Sfânta Elisabeta” a avut bucuria de a concerta în mai multe rânduri alături de celebrul cor „Madrigal”.

Fondatorul și Directorul General al instituției de învățământ, profesoara Monica Șerbănescu a reușit, în cei aproape 30 de ani de la înființarea primei grădinițe și clase primare, să construiască o echipă didactică de excelență, ale cărei rezultate sunt oglindite în carierele de succes ale absolvenților, în premiile obținute la diverse concursuri, în reușitele la examenele de Evaluare Națională și Bacalaureat.

Propunându-și să  ofere copilului un parcurs  personalizat și să îl pregătească pentru a face față schimbărilor rapide din societate, programele construite de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, de la grădiniță, la clasele liceale, aduc totodată în atenția familiei și a factorilor de răspundere valorile spirituale și morale care trebuie cultivate cu grijă și perseverență, astfel încât să devină adevărate repere pentru adolescenții și tinerii de mâine.

 

Vernisajul expoziției are loc la sediul Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” din str. Zborului, nr. 7-9,  corp A, etaj 1, Galeria „Nicolae Tonitza”.

Pentru vizitarea expoziției, ulterior zilei vernisajului, doritorii se pot adresa la telefon 021 252 46 65.

 

Sursa: www.anastasiapopescu.ro

 

 

Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și îngenuncherii umanului, sfințenia este naturalul la care deținuții se pot raporta, pentru că distruge orice formă de coerciție, și invită la asumarea libertății. Sfințenia impune respect și frică, dar și dorință de a fi urmată ca model al vieții autentice, ca stare de împlinire a lucrării de asemănare cu divinitatea.

Wurmbrand este unul dintre cei care consemnează importanța omului duhovnicesc (având atributele anterior amintite), ca cel care poate să întărească, să impună smerenie, cumpătare, dar și să „instige” la curajul mărturisirii.

În această categorie, evocăm fragmentul în care pastorul luteran descrie înfruntarea între un preot ortodox și un gardian care încerca să-l umilească pentru exprimarea adeziunii sale, pentru credința în Dumnezeu. Descrie astfel: Căpitane, a continuat el, mi-e milă de tine. Noi avem adevărul, voi aveți cravașe. Noi avem dragoste, voi aveți gratii la celule. Violența și ura sunt un prea slab argument împotriva adevărului si dragostei. Dacă îi spânzurați pe toți profesorii de matematică si pe toți matematicienii din lume, cât ar face patru si cu patru? Tot opt ar face. Iar opt cu opt, tot șaisprezece. Nu poți schimba adevărul spânzurându-i pe cei ce spun adevărul. Dacă toți creștinii ar fi spânzurați, tot ar exista un Dumnezeu care este iubire. Și El este și Mântuitor; numele Lui este Iisus Hristos si mărturisindu-se Lui, un om se poate mântui. Și există și un Duh Sfânt și o ceată de îngeri împrejurul pământului. Și există un rai minunat iar voi nu puteți schimba adevărul. Aș vrea să pot reda tonul cu care a spus aceste cuvinte. Noi, ceilalți, am rămas de rușine pentru că și noi credeam în Hristos, nădăjduiam în Hristos, dar acest om îl iubea pe Hristos, așa cum Julieta trebuie să-l fi iubit pe Romeo; așa cum mireasa își iubește mirele.”[1]

Iubirea este jertfelnică, și prin mărturisirea adevărului produce în sufletele celor prezenți la actul de potență martirică, dorința de a trăi în comuniune de har, pentru că vederea celui care este dispus să moară pentru credința sa, generează pentru unii frică, pentru alții smerenie, dar și întărire, ori curaj. „Pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit, în predicile și scrierile lui de după eliberare, că la penitenciarul de la Tg. Ocna el a văzut sfinți [2], afirmație care nu poate fi izvorâtă decât dintr-un suflet mișcat de trăirea ortodoxiei și de dăruirea totală a unora dintre cei închiși.

Chiar dacă botezul primit în închisoare nu a fost confirmat totuși, afirmațiile sale ulterioare cu privire la ortodoxie și cler au dovedit forme de apreciere și de evidențiere a „dreptei credințe” ca o treaptă ce trebuie atinsă.

Demnitatea credinței și discreția misiunii teologilor din închisoare s-au răsfrânt asupra scrierilor publicate de către pastorul Wurmbrand, care descrie suferințele și durerea preoților închiși, care n-au acceptat compromisul cu regimul comunist.

Misiunea în cazul pastorului luteran- s-a desăvârșit prin forma comuniunii, prin evidențierea unei autentice spiritualități creștine, aducătoare de har și izbăvire; puterea exemplului și a comportamentului autentic creștin devin cele mai eficiente forme de propovăduire.

Misiunea în închisoarea comunistă s-a configurat în forme diferite, care nu urmăreau convertirea celor din alte confesiuni la ortodoxie, ci mai mult propunea adeziunea către un comportament asemeni creștinismului primar. Celulele gulagului românesc au găzduit o viață religioasă activă, cu săvârșirea concretă de acte cultice (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine), practicarea rugăciunii inimii, poezii mărturisitoare și atitudine jertfelnică, care au transfigurat detenția dintr-un lăcaș al umilirii într-unul al eliberării. Însuși paradoxul închisorii comuniste se conturează prin reevaluarea sensului suferinței și al durerii, ca asumare a „crucii”, care deși te îngenunchează, nu te doboară, ci te pregătește pentru „înălțare”. Viziunea regimului comunist de reformare a omului vechi și inventare a omului nou pe fundalul ideologiei marxiste nu a fost împropriată de deținuții care au rămas fideli ortodoxiei.

În România, socialismul a fost impus folosind presiunea tancurilor sovietice și a loviturilor de stat, de un grup fidel Moscovei și planurilor sale hegemonice. După 23 August 1944, România intră într-un proces de reformă generală, clasa politică este „ocupată” de comuniști, teoriile economice sunt imitații ale celor rusești, practicile sociale folosesc tiparul „învingătorilor de război”. Referitor la Biserica Ortodoxă Română (considerată unul dintre cei mai importanți formatori de opinie), Partidul Comunist  va încerca să-i câștige obediența prin șantaj, prin încarcerarea preoților și teologilor care se opuneau sistemului, prin presiuni constante asupra mediului monahal etc. Reeducarea omului vechi se putea desfășura doar prin controlarea instituției păstrătoare de valori și principii la care acesta face adeziune, adică Biserica. Martirajul preoților în gulagul românesc este unul important, în contextul în care peste 3000 de clerici au fost întemnițați.

Principala acuză adusă era aceea de legionarism, o formă prin care regimul își legitima acțiunile opresive, considerând pe cei închiși ca și „dușmani ai poporului”, ce folosesc politici naționaliste extremiste și o colaborare cu fascismul. Pentru această acuzație, cel considerat vinovat primea condamnarea la închisoare, încarcerat fiind în unele dintre cele mai „grele” penitenciare din „blocul comunist”. Poezia este o formă de artă folosită în temniță, prin care sufletul gusta din frumusețile efortului intelectual, metodă de eliberare din mediul mizer și inuman. Concentrarea minții în poezie era adusă uneori până la identificarea cu rugăciunea. Creațiile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic sunt cele mai cunoscute, recitate de către deținuți și scrise pe coji de săpun, rostite prin „telefoanele murale” pentru a întări pe cei în suferință.

Alături de poezie amintim predicile și conferințele, pe care teologii le țineau în celule, acolo unde se afla „aruncată” elita interbelică (profesori, medici, scriitori etc.) și care se desfășurau pe o configurație asemănătoare celei de la Rugul Aprins.

Ortodoxia nu poate exista fără legătura cu Euharistia, adică nu poate fi Biserică fără Capul ei, Mântuitorul Hristos. În celulele „gulagului românesc” preoții au slujit Sfânta Liturghie, folosind pâine, apă și uneori vin (de la infirmerie), împărtășind pe cei care trecuseră prin Taina Spovedaniei sau pe bolnavii ce se aflau pe patul de moarte. Această practică apropia pe cei întemnițați de o trăire asemeni creștinismului primar, chemând la o viețuire ortodoxă autentică care crea un paradox: o fericire fără margini într-un loc în care pragul umanului era desființat. Sfânta Taină a Spovedaniei era instrumentul prin care creștinul, nu doar că se reconcilia cu Dumnezeu, ci se împăca cu sine pentru a experia bucuria harului.

Un instrument de misiune ortodoxă în închisoare a fost rugăciunea, care este canalul de comunicare al omului cu Dumnezeu, dar și mod de relaționare a omului cu om. În gulagul comunist, rugăciunea are forță eliberatoare și izvorâtoare de nădejde, ridicând ființa umană peste starea degradării sale, aducând demnitate, dar și eliberare de zidurile care îngrădesc trupul. „Rugăciunea inimii” este o practică a sfințeniei, evidențiind starea duhovnicească la care cel ce o practică a ajuns; și pentru că erau mulți cei care se adânceau în aceasta, credem că viața religioasă din pușcăriile socialismului românesc a fost consistentă și autentică. Starea se datorează misiunii preoților, teologilor și credincioșilor care au reușit prin puterea exemplului personal să „convertească” pe colegii de celulă la drumul ortodoxiei. Exemplul intim este cea mai puternică armă misionară, pentru că este expresia iubirii sincere, a credinței și a nădejdii, mișcând în sufletele celor prezenți  dorința de pocăință și comuniune cu Hristos.

Propovăduirea ortodoxiei nu se produce ca o sancționare a credinței celuilalt, ci ca o descoperire prin calea îmbrățișării „bagajului dogmatic” cu greutatea exemplului personal. Acceptarea participării la rugăciune, împărtășirea de Sfinte Taine (exemplu Sfânta Taină a Spovedaniei), dar și săvârșirea unor gesturi simbolice în interiorul vieții de celulă, evidențiază că misiunea în închisoarea comunistă a fost un act natural și delicat, ca răspuns firesc la porunca iubirii.


[1] Ibidem.

[2] Ioana IANCOVESCU, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 31 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 144.

 

 

-Nu știu ce să mă mai fac cu Ana! Nu se implică în nimic, nu ne ajută, își rotește ochii dacă îi sugerezi să facă ceva și se retrage rapid din orice activitate. ,,Chiar acum să ajut?”-întreabă șăgalnic și asta mă mâhnește și mă irită!

 

Sonia, mama Anei, e nemulțumită. De fiica ei și de faptul că nu știe ce formulă magică să folosească pentru a-și mobiliza copila. Nu îi iese deloc procesul de motivare, se supără și se oprește pe ,,o stradă înfundată”. Nu crede că este în regulă să amenințe și nici să promită recompense. Ce bine ar fi dacă inițiativa s-ar naște în fiica ei, cu ușurință!

 

Cum planificăm lucrul în echipa familiei?

Când planifică ,,lucru în familie” este bine să avem grijă și răbdare. Toți ai casei sunt de față iar sarcinile vin ca propuneri: ,,mă gândeam ca tu să faci asta și noi asta și desigur eu voi face lucrul acesta și punem toți umărul când ridicăm și la sfârșit sărbătorim cu toții lucrul bun, împreună”. Ce traduce fiul sau fiica ta? ,,O-ho! Chiar le pasă de mine, sunt om de bază aici, uite, fără mine nu se poate! Particip la lucrul lor, de oameni mari, împreună suntem și la lucru și la sărbătoare! Ar fi bine să îmi iau treaba în serios, uite, ei chiar știu că nu pot fără mine!”

Mulțumirea interioară inundă sufletul copilului.

 

 

Fiecare copil primește, desigur, după puteri!

La 2-3 ani copilul își duce cărțile de pe covor în raft; la 4-5 ani pune mâncare în bolul cățelului și udă mușcatele din ghiveci; la 6-7 ani pune șosetele împreună, așează cumpărăturile în cămară și spală bine fructele; la 8-9 ani scoate rufele din mașina de spălat, împăturește tricourile. An după an capătă responsabilități pe care le poate duce și care îi aduc satisfacția lucrului finaliza, bine făcut cap-coadă.

Copiii pot fi ,,căpitani” în rezolvarea sarcinii sau secunzi (,,nu mă descurc fără tine, pur și simplu ești mâna mea dreaptă”).

 

Reamintiți așteptările!

Gândul meu puternic este acesta: adulții să nu uite să reamintească mereu așteptările. ,,Păi de câte ori să spun? I-am mai spus și data trecută, doar nu a uitat!”

Acest lucru nu prea funcționează cu toți copiii. Părintele e convins că a vorbit clar din bun început însă o reamintire a așteptărilor este potrivită mereu: elimină frustrările și de o parte și de alta!

Să nu uităm: și copiii pot avea așteptări de la părinți și este bine să îi încurajăm să le spună cu relaxare.

Să știm bine că vor exista retrageri și plictiseală și lipsă de chef de implicare în copiii noștri, oricât ne-am strădui.

 

Formula de aur, rostită de adult este bine să sune cam așa: ,,…suntem o familie, mereu împreună la bine și la greu; de felul în care alegem să ne comportăm depinde binele nostru. Desigur, putem înțelege că ție, copilului nu îți place că ai de făcut un lucru sau pur și simplu ești lipsit de chef. E dreptul tău să simți așa. Totuși, e bine să știi că nu primești ,,scutire” de la îndeplinirea sarcinilor doar pentru că rostești cuvintele acestea. Și noi, ca adulți, putem vocifera și spune în gura mare că nu avem chef să facem acel lucru acum. Ne ridicăm însă, ne mobilizăm și ducem lucrul la bun sfârșit”.

 

Sonia, mama Anei, își privește fiica cu mândrie; copila ei a înțeles rolul ei și ieri și azi și îl pune în practică bucuroasă. Chiar dacă poimâine nu va mai simți la fel, Sonia nu se va da bătută; va avea răbdare și timpul potrivit pentru ,,lucrul lui împreună” va veni iar.

 

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

 

În urmă cu 116 de ani, la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, se ridica de la sol, în premieră, primul aparat de zbor autopropulsat din lume. Aeroplanul automobil „Vuia I” a accelerat pe o distanță de 50 de metri, s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru deasupra solului, a zburat pe o distanță de 12 m, după care a aterizat. Un vânt lateral puternic a făcut ca aparatul să nu poată zbura mai mult, dar premiera era realizată: primul zbor mecanic din istoria omenirii, fără catapulte sau alte mijloace exterioare, realizat cu un aparat mai greu decât aerul.

 

Niciun vis nu e prea mare

Traian Vuia s-a născut în 1872, fiind fiul unui preot din satul Surducu Mic din județul Timiș, sat ce acum îi poartă numele. Drumul său până la realizările de excepție nu a fost deloc unul ușor. A reușit să urmeze doar timp de un an, la seral, cursurile de la secția mecanică a Facultății Politehnice din Budapesta, pe care a fost nevoit să le abandoneze din lipsă de bani. Ulterior, s-a înscris la Drept și a practicat în birouri de avocatură din Banat, astfel reușind să-și asigure traiul de zi cu zi. Domeniul științelor juridice este, de altfel, unul în care excelează, pe 6 mai 1901, Traian Vuia luându-și doctoratul cu teza „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

 

 

Adevăratul său vis îl poartă, însă, un an mai târziu, în iulie 1902, de la Lugoj, unde încerca să-și construiască aparatul de zbor, la Paris, pe atunci centrul pionieratului în aviație, unde speră să găsească pe cineva interesat să-i ofere finanțare. Ideea sa că o mașină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura este primită, însă, cu mult scepticism. Doar Victor Tatin, un teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan, este interesat de proiectul lui Traian Vuia. Lipsa unui motor adecvat și instabilitatea sunt punctele vulnerabile identificate de Tatin în proiectul lui Vuia. Românul rămâne, însă, încrezător în visul său, iar pe 16 februarie 1903 trimite Academiei de Științe din Paris proiectul, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat mai greu decât aerul, dar și procedura de decolare. Aparatul conceput de Vuia avea câteva caracteristici neînțelese, la început, de contemporanii săi. Astfel, avea o singură elice în loc de două cum se credea că este absolut necesar, iar motorul proiectat părea imposibil de realizat cu mijloacele tehnice de atunci.

 

 

Un vis utopic – concepție demontată

„Prea utopic” – este rezoluția Academiei, care respinge proiectul argumentând: „problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”. Încrezător și consecvent, Traian Vuia nu abandonează nici de această data. Se înscrie pentru un brevet, care îi este acordat și publicat în 1903. Și-a numit invenția brevetată „aeroplan automobil”, iar trei ani mai târziu reușește zborul de la Montesson. Sprijinul financiar obținut de la familia sa a făcut posibilă realizarea aparatului, la sfârșitul anului 1905, când a fost testat prima dată – un test în care aeroplanul automobil a reușit doar să ruleze pe sol. Au urmat alte teste realizate în prezența unor cunoscuți specialiști, iar cel din 18 martie 1906 a fost în cele din urmă încununat de succes. Aparatul lui Vuia era realizat dintr-un cadru de țevi de oțel, cu aripi de pânză, bombate, ceea ce îi dădea aspectul unui liliac. Motorul funcționa cu anhidridă carbonică pe post de combustibil, iar trenul de aterizare era constituit din patru roți cu pneuri. Comunitatea internațională a negat de multe ori acceptarea aparatului „Vuia I” ca fiind primul aeroplan care a zburat aeropropulsat, prioritatea unui astfel de zbor fiindu-i atribuită în mod eronat francezului Santos-Dumont, care a obținut această realizare abia la 13 septembrie 1906.

 

„Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, spunea românul care a revoluționat lumea (citat de altermedia.info).

 

Nu a încetat niciodată să depășească barierele

Ulterior, Traian Vuia a mai efectuat și alte zboruri, în timpul celui din 19 august 1906 aparatul său zburând 20 metri, la o înălțime de 2 metri și jumătate. Și-a perfecționat în continuare avioanele, primul motor folosit fiind înlocuit cu altul, de 24 cai-putere, astfel că aparatul Vuia I a devenit Vuia I bis, apoi Vuia II. La 17 iulie 1907 Traian Vuia a reușit să zboare cu aparatul său pe o distanță de 60 metri, dar la aterizare și-a deteriorat avionul. Traian Vuia și-a continuat cercetările în domeniul tehnicii și după anul 1907. El a organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor, iar împreună cu Marcel Yvonneau a conceput câteva modele originale de elicoptere, care au fost prezentate în demonstrații publice (modelele realizate în anii 1918 și 1921). Pe lângă alte invenții, Vuia a conceput și un generator cu aburi, brevetat în mai multe state ale lumii în perioada interbelică, iar în timpul primului război mondial, a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenții, contribuind la perfecționarea aviației militare aliate. După terminarea primului război mondial a călătorit în România de două ori, în 1932 și în 1934. După terminarea celui de-al doilea război mondial s-a întors definitiv din Franța în România.

 

 

Inventator, pionier al aviației la nivel internațional și membru al Academiei Române din 27 mai 1946, Traian Vuia se stinge din viață la data de 3 septembrie 1950, la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

 

Bibliografie:  historia.ro / authenticmagazin.com

Surse foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia#/

 

 

Cu privire la întrebarea „Cum să ne raportăm la știri & informații?”, există răspunsuri, rețete, perspective și abordări de toate tipurile. Nu e cazul acum nici să le înșir, nici să le analizez, nici să le ierarhizez.

În ceea ce mă privește, cunoscându-mi cât de cât firea și metehnele, cred că e firesc și esențial:

  • a nu te lăsa absorbit de vacuumul tenebros al breaking-news-ului (adică al știrilor care te sfărâmă, traducerea liberă a acestei mantre e cea mai potrivită și necesară),
  • a nu lăsa prezentul clipei să fie desfigurat de panicile devenite rutină,
  • a nu-ți lăsa viețuirea locală tulburată de tsunami-urile globale,
  • a refuza ordinul de a trăi permanent în dincolo-ul mereu oribil al știrilor – înainte, în accidentul de pe DN1 sau în mijlocul inundațiilor, apoi – vreo 2 ani – la ATI, mai nou în Ucraina.

Cred că e firesc și esențial să nu-ți vinzi luciditatea pe nebunie, să nu-ți vinzi și-așa-puțina pace de dinăuntru pe marele delir din afară.

De curând, am regăsit legenda lui Perseu înfruntând Meduza și mi s-a părut tare potrivită pentru epoca noastră. Pentru cei care au deschis mai târziu cartea de mitologie, o rezum aici cât pot de scurt, ca să vă mai rămână timp să intrați și pe niște știri să nu rămâneți, Doamne-ferește, neinformați:

Perseu, fiul Danaei și al lui Zeus, e trimis de regele Polydectes să înfrunte Meduza, singura muritoare dintre gorgone. Gorgonele erau ființe groaznice, cu păr din șerpi veninoși și cu o privire atât de infernală încât oricine le privea rămânea împietrit pe loc. O asemenea misiune nu e ușoară nici dacă ai rude de gradul I prin Muntele Olimp, așa că Perseu primește din partea zeilor un kit de luptă, care conține, printre altele, o sabie de diamant de la tatăl lui și – cu dedicație de la sora Atena – un scut atât de șlefuit, încât te puteai reflecta în el. Așteptând momentul potrivit – când Meduza doarme-n peștera proprietate personală, Perseu se apropie de ea mergând cu spatele și ținându-și scutul în dreptul feței, privind-o prin scut ca printr-o mare oglindă retrovizoare. Doar așa se poate apropia de ea până când, ajuns la distanța potrivită, o poate izbi decisiv cu o lovitură de sabie.

Nu mi-e greu să alipesc acest episod mitologic peste modul nostru curent de a ne „informa”. În peștera mediatică în care ne abandonăm de bună-voie, Meduza noastră are chipul odios al prezentatorului isteric, mutra plină de meandre și diformă de atâta încordare a expertului din platou și fizionomia sinistră a reporterului turbat care jubilează amușinând catastrofele. Din gura șerpilor ce-i colcăie-n jur se scurge, cu venin neîncetat, panica și spaima, ura și mânia, revolta și chinul, toate în forma pretins onorabilă de știri și emisiuni. Absurde, a(b)surzitoare, nefirești și neesențiale. Fără scut, privind imprudent la Monstrul care, spre deosebire de Meduza, nu doarme niciodată (și e disponibil și în varianta 4K, cu diagonală mare), mulți dintre noi au rămas împietriți, cu telecomanda neputincioasă pe post de sabie.

Firesc și esențial, cum am spus: dacă ești pus în fața a ceva atât de hidos încât să te împietrească pe loc, primul lucru care trebuie făcut e să eviți să-l privești fățiș, ca să nu te absoarbă, ca să nu te copleșească. Ceea ce e oribil în lume nu trebuie privit direct și în nici un caz nu trebuie să cazi pradă iluziei că ești îndeajuns de puternic să duci singur și oricum o asemenea luptă. Oribilul, monstruosul, hidosul – tocmai pentru că sunt neomenești – nu trebuie subestimate, nu trebuie cântărite după slabele noastre repere omenești. Trebuie calm, dibăcie și – cum altfel? – daruri de Sus care să respingă haosul hâd și să străpungă întru lumină forfota asta scabroasă. Măcar atât dacă înțelegem din povestea victoriei lui Perseu, și tot va fi un ajutor neprețuit. (O notă necesară – de povestea asta am dat nu pentru că aș fi vreun înțelept, ci doar pentru simplul fapt că am ales să citesc cu copiii cartea cu zeii și eroii din Olimp în loc să intru pe un site cu știri ca să verific ce au mai făcut zeii, eroii și mai ales gorgonele zilei. O chestiune de alegere, deci).

Din altă lume, dar tot firesc și esențial, acest sfat al lui Isaia Pustnicul: „Păzește-ți ochii și inima ta nu va vedea cele rele”. (Altă-aceeași notă: de acest cuvânt am dat, nu pentru că aș fi vreun înduhovnicit, ci doar pentru simplul fapt că am ales să deschid o carte de suflet în loc să deschid televizorul pe care, cum am mai scris de mai multe ori, nu îl am. Din nou, chestiune de alegere). „Păzește-ți ochii și inima ta nu va vedea cele rele”. Poate e bine să ne reamintim de asta acum, când unii dintre noi citesc cu multă atenție etichetele, grijulii ca prin biscuite să nu fi rămas vreo urmă de zer praf care să le strice postul Paștelui.

Aducând cuvântul pustnicului în zilele noastre, mă întreb ce fel de post avem dacă înghițim cu ochii, pe nemestecate, toată ziua și de pe toate canalele, junk-media; purtându-ne de parcă ne-am mutat stomacurile în cap.

Mă întreb la ce bun să refuzi o friptură în sânge, dar să sorbi din priviri sângele difuzat prin ecrane (indiferent dacă prin știri sau prin filme, oricum de la Vietnam încoace a ajuns din ce în ce mai greu să faci diferența).

Mă întreb: dacă în vreme ce mănânci cartofi fierți te uiți la știri la plasma din bucătărie, se cheamă că ții post? (Sau că singurul post pe care îl ții cu strictețe e postul TV?)

Mă întreb la ce e bună hrana puțină și cumpănită, dacă mintea ne e de mult obeză de zoaiele informaționale. („Mesaj de interes public: evitați excesul de sare, zahăr, grăsimi și informații”).

Pe scurt, mă întreb ce folos poate avea azi regimul alimentar în lipsa unui regim vizual.

În (loc de) concluzie, aducând la un loc sfatul pustnicului și strategia semizeului, spun: chiar dacă e mereu prea puțin și mereu prea stângace, postul privirii este scutul cu care ne putem apăra de căutătura ucigașă a Meduzei. Asta dacă înțelegem un lucru simplu: că pentru a fi solidari cu durerea lumii noastre – fie ea întrupată de fugarul dintr-o țară asediată, de bătrânul abandonat în azil, de săracul copleșit de griji, de tânărul rătăcit în abisul digital sau de copilul ucis dinainte de a se naște – nu e nevoie de gorgonele media. E nevoie doar să căutăm ce e firesc și esențial, iar faptele să ne fie pe această măsură, nu pe alta.

 

 

Matricea Românească a avut plăcerea să îi cunoască pe Dana Georgescu și Ion Georgescu, fondatorii Morii de hârtie din comuna Comana. Aceștia împreună cu echipa lor, duc tradițiile meșteșugurilor românești mai departe. Aici am văzut cum se produce hârtia, mini războaie de cusut, etc.

Cum a început totul?

În 2010 am ajuns la Comana, în dorința noastră de a construii Moara de hârtie. Eu cred că fiecare dintre noi avem o misiune pe acest pământ și cred că este foarte important să fim deschis la ceea ce ni se întâmplă, să ne descoperim această menire.

Totul a început de la ideea de a aduce în spațiul acesta ceea ce am reușit să mai găsim in tipografiile din România și de a le da o nouă viață pentru binele comunității și bucuria vizitatorilor noștri. Am simțit că aici în Comana este locul poveștii Morii de hârtie.

 

Menirea noastră

Eu și soțul credem că ne-am descoperit menirea, să fim de folos oamenilor din jurul nostru prin ceea ce suntem și prin ceea ce facem noi. Menirea noastră a tuturor este de a fi în slujba oamenilor și de a înfrumuseța lumea.

 

Ce ateliere găsim la Moara de hârtie?

  • atelierul de hârtie
  • atelierul de tipar manual
  • atelierul de legătorie de carte
  • atelierul de bătut monede
  • atelierul de țesut la război
  • atelierul de cusături
  • atelierul de păpuși din papură
  • atelierul de țesut în papură
  • atelierul de modelaj ceramică
  • atelierul de pictură pe ceramică
  • atelierul de lucru în lemn
  • atelierul de morărit

 

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

 

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Pastorul Richard Wurmbrand este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai gulagului românesc, fiind o voce auzită în presa americană, dar și în mediile oficiale internaționale (mai ales prin audierea în Senatul American din 6 mai 1966) care condamna atrocitățile comuniste, demasca sistemul terorist și practicile sale.

Biografia sa este una tumultoasă, atât înainte de încarcerare, cât și în timpul ei, primind după unele mărturisiri botezul ortodox, desfășurând o relație strânsă cu Valeriu Gafencu și un grup de trăitori acuzați de legionarism (el fiind un evreu convertit), după alte evocări însă, se contestă aceste raporturi, evidențiindu-se totuși experiențele comune avute cu mai mulți teologi sau preoți închiși.

Anii de închisoare îi dezvoltă în mai multe cărți publicate, fără a aminti de episoadele „controversate” consemnate de alți autori; totuși, mențiunile sale creionează imaginea unei ortodoxii jertfelnice, iubitoare, privită cu apreciere și exprimată ca etalon al desăvârșirii spirituale.

Ca date biografice, amintim că „s-a născut la 24 martie 1909 într-o familie intelectuală de evrei din București. Sunt patru frați la părinți. Un timp, între anii 1915–1922, familia se stabilește la Istanbul. La vârsta de 9 ani, Wurmbrand rămâne orfan de tată. Odată cu moartea tatălui, în 1919 a urmat falimentul. Se întorc la București. Vor locui în cartierul Dudești, pe strada Olteni. Sunt foarte săraci. Wurmbrand a avut o tinerețe furtunoasă, acționând în politica de stânga și lucrând ca stock-broker. Ia parte la întruniri și la difuzarea de manifeste, scrie în presa de partid. Vorbește din tinerețe 9 limbi, având o dotare intelectuală de excepție. Între anii 1927–1929 urmează cursurile unei școli politice la Moscova.”[1] „La întoarcerea în țară acționează ca agent Komintern important, organizator și lider, plătit de Moscova. Este arestat de mai multe ori, condamnat, eliberat traseul tuturor militanților PCR. În 1933 a fost judecat și condamnat în contumacie la zece ani închisoare pentru legăturile sale cu Kominternul, în procesul care succede grevei de la Grivița. A fost prins la Timișoara unde trăia clandestin. În închisoare a intrat în conflict cu alți comuniști și este exclus din PCR. Acuzațiile care i s-au adus au fost de „troțkism” și „agent al Siguranței”(…) Cert este că Richard Wurmbrand nu a mai activat în rețelele clandestine Komintern de la această dată, 1934. În 1938 s-a convertit și în 1940 a devenit pastor neoprotestant.”[2] În 1948 este arestat de către regimul communist și torturat timp de 3 ani în beciurile Securității, apoi condamnat la 25 de ani de temniță, va rămâne încarcerat între 1948-1956 și 1958-1964. După 1965 este răscumpărat cu 10.000 de dolari de către două organizații creștine norvegiene, emigrând împreună cu familia în S.U.A. de unde va mărturisi experiența petrecută în celule. Moare în anul 2001 în America, purtând și după plecarea sa unele relații cu importante personalități ale spiritualității ortodoxe (cum ar fi Părintele Calciu Dumitreasa, cu care are mai multe întâlniri, fiind amintit în lucrările sale).

Deși neconvertit la ortodoxie, cazul său este important pentru teza noastră, în contextul afirmării unei puternice misiuni în temnița comunistă, desfășurată de către teologi și preoți ortodocși, care au purtat crucea suferinței proprii ca exemple pentru semenii lor. Dezbaterile aprinse ce urmăresc imaginea pastorului Wurmbrand- important teolog contemporan- evidențiază modelul ,,atipic” de misiune petrecută în gulagul românesc, având coordonate și dinamici diferite de cele petrecute în libertate. Nu cuvântul este vector al convertirii sau apropierii de Hristos, ci trăirea personală și împărtășirea către celălalt, ca invitație la comuniune. Misiunea s-a concretizat în comuniune de iubire, sacrificiu și ajutor, fără a urmări scopul precis al adeziunii către ortodoxie.

Despre apariția sa în celulă, și starea sănătății își amintește Ioan Ianolide care îl descoperă pe Richard Wurmbrand ca fiind într-o stare critică, grav bolnav după ce a petrecut mai mulți ani în temnița Securității, trimis pentru a muri în Spitalul Penitenciar Târgu Ocna. Acesta îl descrie astfel: „era un bărbat înalt, blond, cu profil frumos, semitic, evreul Wurmbrand. Purta un costum albastru de stofă care de sus și până jos era murdar și infectat cu puroiul ce curgea din ganglionii de la gât. Cămașa albă putrezise și hainele de asemenea. Avea caverne în ambii plămâni. Avea abcese reci în omoplați și coaste care și acelea puroiau. Fața și mâinile erau scorojite de un amestec de tegumente, puroi, sânge și murdărie. Era nebărbierit și plin de mizerie pe cap. Cum făcea un pas, se mișca o coastă ruptă ori un șold bolnav și omul țipa înfricoșător. Am deslușit printre strigăte: Iisuse, Iisuse!.”[3]

Apartenența sa la „poporul ales” (chiar convertit fiind) creează anumite clișee în relația cu noii colegi de celulă, care erau acuzați de legionarism, și implicit de comportament vădit antisemit. Cele două tabere antagonice, creionează în „conflictul” lor o paradigmă complexă de ralaționare, dar mai ales de comuniune. Iubirea pierde din coordonatele confesionale și se deschide fără limite către cel care este invitat să înțeleagă profunzimea actului de cunoaștere și de iertare. În acești termeni se prezintă dinamica raporturilor între un fost evreu și un grup de presupuși antisemiți.

Wurmbrand primește asistență medicală, este spălat de colegi care îi dăruiesc printr-o coletă un schimb nou de haine, cu care va intra într-un alt univers unde starea de înaltă trăire duhovnicească nu este doar o intenție, ci o realitate palpabilă.

Aici se întâlnește cu Valeriu Gafencu unde vor avea mai multe discuții cu privire la ortodoxie și naționalism, despre vina evreiască și păcatul răsfrâns asupra lor, legionari și trecutul său comunist, credință și ideologie. Ioan Ianolide descrie episoade ale dialogului între cei doi, evocând alternanța spirituală a pastorului și nevoia de a i se răspunde la frământări, care se vădeau legitime în contextul unor experiențe anterioare care i-au configurat existența: iudaismul și comunismul.

Relația cu Valeriu Gafencu cunoaște apogeul când primește în dar de la acesta medicamentul vindecător de TBC, primit de la un alt deținut. ,,Și Valeriu Gafencu, și Wurmbrand erau bolnavi în ultimul stadiu de TBC. Amândoi ar fi avut nevoie de tratament, mai mult decât toți ceilalți. Deținutul Richard a primit în pachet 10 grame de streptomicină. Acesta era un lucru neobișnuit, deși toți de la Tg. Ocna erau bolnavi de TBC și ar fi avut nevoie de acest tratament. Richard a decis să-i dea lui Valeriu medicamentul salvator, considerând că el este mai puțin bolnav, iar celălalt în ultimul stadiu de boală. Gafencu refuză gestul și-i recomandă să-l dea lui Wurmbrand. Dar Richard insistă, și atunci Valeriu a rezolvat într-un mod inedit situația. Acceptă streptomicina dăruită de Richard, pentru care-i mulțumește, și apoi o dăruiește, la rândul său, lui Wurmbrand, care astfel a fost salvat de la moarte.”[4] Deși amintește de Valeriu în cărțile sale[5], nu precizează despre acest episod și nici despre discuțiile teologice cu acesta.

Părintele Moise de la Oaș afirma că ,,pastorul Richard Wurmbrand s-a botezat la ortodocși n-a recunoscut pe urmă niciodată lucrul acesta. Am găsit mărturia scrisă chiar a preotului care l-a botezat și mulți alții, cu care am stat de vorbă, n‑au asistat la botez, dar vorbeau despre aceasta ca despre un lucru cert, pe care l-au aflat acolo, în închisoare“.[6] Părintele Mihail Lungeanu întărește teza reliefată conform căreia ,,pastorul Wurmbrand, în urma celor petrecute sub ochii săi în camera 4, a fost atât de impresionat, încât a cerut să fie botezat în credința ortodoxă, alegându-și numele de Valeriu, după numele lui Valeriu Gafencu. Dorința i-a fost împlinită de unul din preoții noștri. El a rămas în continuare protestant, pentru că apoi nu a spus nimănui că a fost botezat ortodox. Era un om oscilant. El însuși, în discuțiile în contradictoriu de la început, când susțineam Ortodoxia, mărturisea râzând: Mă voi vreți să fiu și eu ortodox? Păi eu sunt jidan, eu nu pot mai mult, sunt la prima generație de creștini, eu nu pot mai mult de neoprotestant!”[7]

Împotriva ideii de trecere prin botez la ortodoxie scrie fiul pastorului luteran, într-un articol prin care contesta mărturisirile colegilor de celulă, care considerau episodul ca autentic și fundamentat pe însăși dorința acestuia. Articolul conține următorul fragment: ,,Richard Wurmbrand, decedat în 2001 a locuit în ultimii 10 ani ai vieții în casa mea proprietate personală și a zăcut la pat sub îngrijirea mea și a unor ajutoare 24 de ore din 24, în ultimii patru ani din viață. Motivul pentru care i-am pus casa la dispoziție  și m-am mutat în alt apartament cu chirie a fost ca să fiu cu părinții mei o bună parte din zi, casa oferind nu numai condiții pentru mulții vizitatori pe care părinții mei îi primeau înainte de a cădea bolnavi, dar și facilități de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeași organizație, numită în prezent Voice of the Martyrs (Vocea Martirilor) inițiată de familia noastră, fără întrerupere de la venirea sa în America și până la îmbolnăvirea care l-a răpus la pat, deci vreme de peste 30 de ani. Richard Wurmbrand care a fost un om animat de o profundă înțelegere și dragoste creștină interconfesională, nici în acești ani și nici înainte nu s-a declarat vreodată interesat să devină ortodox. El a fost inițial hirotonisit în confesiunea Anglicană și mai târziu în confesiunea Luterană, rămânând un pastor luteran până la sfârșitul vieții.”[8]

Deși episodul botezării este infirmat, din scrierile lui Richard Wurmbrand consultate, observăm aprecieri aduse ortodoxiei în contextul în care este vădit impresionat de diferite momente în care puterea de jertfă a preoților, teologilor sau simplilor practicanți este copleșitoare. Nu contestă ortodoxiei rolul și înălțimea ei, asumând însă un discurs prin care să justifice neadeziunea. Descrierea experienței din celulă este una apropiată de imaginea creionată de diferiți scriitori ortodocși, care menționează aceleași trăsături definitorii ale trăirii duhovnicești, ridicând temnița la gradul altarului de jertfă. Consideră că ,,ea se poate asemăna unei minunate păduri pline de mireasma tuturor florilor. Nu există copac în pădure care să poată degaja o mireasmă mai delicată ca lemnul aceluia din care sunt făcute crucile. Dumnezeu, îngerii, demonii, sfinții, strămoșii, prietenii și vrăjmașii , toate generațiile viitoare, într-un cuvânt întregul Univers împreună cu Creatorul său se află aici. Nu există nici măcar o singură bucurie pe care să nu o pot gusta, iar pentru aceasta folosesc simpla metodă biblică: Bucurați-vă cu cei ce se bucură…[9] Paradoxul celulei este suferința aducătoare de viață și lumină, durerea care curăță de patimi și îndumnezeiește.

Exemplele de curaj, credință și nădejde îl influențează pe Wurmbrand să considere realitatea gulagului ca întoarcerea către un creștinism primar în care granițele rasiale, etnice sunt dărâmate de puterea poruncii iubirii.


[1] Alexandru ZUB, Centenar Richard Wurmbrand, în Revista 22, Nr. 271, 7 aprilie 2009, Bucureşti, ediţie electronică: http://www.revista22.ro/22-plus-anul-xvi-nr-271-7-aprilie-2009-centenar-richard-wurmbrand-5910.html  

[2] Stelian TĂNASE, Arhivele Sfera Politicii. Richard Wurmbrand şi Kominternul, în „Sfera Politicii”, vol. XVIII, Nr. 2 (144), Bucureşti, 2010, pp. 64-65.

[3] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 155.

[4] Ibidem., pp. 177-178 apud. . Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 107-115.

[5] Referire la: Richard WURMBRAND, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Casa şcoalelor, Bucureşti, 1993.

[6] Părintele MOISE de la Oaş, Despre canonizarea sfinţilor români, (conferinţă) Deva, 20 octombrie, 2008 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pp. 50-62.

[7] Monah MOISE, op.cit., p. 171.

[8] http://www.richard-wurmbrand.ro/scandaluri-rw/s-a-convertit-wurmbrand-la-ortodoxie-marturia-fiului-sau-mihai/

[9] Richard WURMBRAND, Dacă zidurile ar putea vorbi, Editura Stephanus, Bucureşti, 1995, pp. 17-18.

 

Sursă foto:

https://www.europafm.ro/richard-wurmbrand/

 

 

15 – 27 martie 2022, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 16 martie 2022, de la ora 16.00, la vernisajul expoziției Spațiul, a artistului plastic, Vladimir Păun-Vrapciu.

 

Viziunea expoziției Spațiul începe în a patruzeci și una zi de închidere totală în spațiul interior al locuinței mele din București, ca urmare a restricțiilor impuse de autorități din cauza pandemiei.

Acesta a fost momentul în care spiritul uman a început să dezvolte ideea de a găsi o soluție prin care ar putea proteja corpul uman de un pericol nevăzut. Un sentiment de panică, urmat de un sentiment de autoapărare și autoprotecție.

Formele create, prezentate în expoziția Spațiul, s-au născut în mintea mea ca o viziune a unei forme organice ce va putea asigura protecția sufletului uman, pentru ca acesta să poată circula liber, în vederea redescoperirii spațiilor pierdute din univers, ce au rămas încă de descoperit.

Dintotdeauna spiritul uman a avut o dorința nestăvilită de cucerire a spațiului, indiferent de forma lui terestră sau spațială.

Spațiul terestru a fost o provocare continuă încă din cele mai vechi timpuri, acesta fiind cucerit prin războaie conduse de conducători neînfricați precum Alexandru cel Mare, Attila conducător al hunilor sau Iulius Cezar în Imperiul Roman etc.

Nevoia de cunoaștere și descoperire a spațiului terestru a făcut ca spiritul uman să meargă mai departe și să traverseze oceanele, așa cum a făcut Cristofor Columb descoperind un spațiu terestru extrem de important pentru omenire cum este continentul american.

Spiritul și corpul uman au atins o distanță inimaginabilă în cucerirea spațiului prin cosmonauți precum Iuri Gagarin din URSS (primul om în spațiu) și Neil Armstrong din USA (primul om care ajunge pe lună). (Vladimir Păun-Vrapciu)

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Tancred Bănățeanu, până pe 27 martie 2022, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea este închis.

 

Prețul biletului de intrare: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei.

 

 

Gata, trecem la lucruri serioase: hai la joacă!

4 aprilie 2022 |
Din aprilie până-n iunie, la Muzeul Național al Țăranului Român, la Atelierul de Creativitate Aprilie – iunie 2022  Ana noastră n-are mere, dar are o grămadă de idei trăsnite: cum că ar fi cazul să inventăm o trusă de reparat cerul, ba și o...

Concursul internațional de canto „Ionel Perlea” ediția XXXI

31 martie 2022 |
Consiliul Județean Ialomița, prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”,  în   parteneriat cu Asociația SUONARTE organizează Concursul Internațional de Canto „IONEL PERLEA” – Ediția XXXI, care se va desfășura în perioada 26-29 Mai 2022, la...

Ce presărăm în cutia cu gustare

29 martie 2022 |
Pe când îi pregătea cutia cu gustarea de prânz fiicei ei, Amalia se gândea că ar fi tare bine să poată presare acolo, în cutie, și niște curaj, și o bucățică de relaxare cu bucurie și o felie mare de încredere în sine în orice situație.Gândul o...

Concert în memoriam Speranța Rădulescu

28 martie 2022 |
2 aprilie, ora 19.00, Studioul Horia Bernea Muzeul Național al Țăranului Român Muzeul Național al Țăranului Român și Fundația Alexandru Tzigara-Samurcaș vă invită sâmbătă, 2 aprilie, ora 19.00, la o seară de muzici tradiționale în memoria...

Eveniment tradițional de Buna Vestire – Aripi de iubire

24 martie 2022 |
Nedezmințind această tradiție, care numără mai bine de 20 de ani, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” vă invită vineri, 25 Martie, începând cu ora 12:00,  la un eveniment dedicat MAMEI, la Sărbătoarea  de Buna Vestire. Cu acest prilej, va...

Dimensiunea duhovnicească a suferințelor din temnițele comuniste

23 martie 2022 |
Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și...

Azi facem treabă în echipă!

21 martie 2022 |
-Nu știu ce să mă mai fac cu Ana! Nu se implică în nimic, nu ne ajută, își rotește ochii dacă îi sugerezi să facă ceva și se retrage rapid din orice activitate. ,,Chiar acum să ajut?”-întreabă șăgalnic și asta mă mâhnește și mă...

Avocatul Traian Vuia, pionier al aviației românești și mondiale

18 martie 2022 |
În urmă cu 116 de ani, la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, se ridica de la sol, în premieră, primul aparat de zbor autopropulsat din lume. Aeroplanul automobil „Vuia I” a accelerat pe o distanță de 50 de metri, s-a ridicat la o înălțime de...

Firesc și esențial. Despre postul privirii

17 martie 2022 |
Cu privire la întrebarea „Cum să ne raportăm la știri & informații?”, există răspunsuri, rețete, perspective și abordări de toate tipurile. Nu e cazul acum nici să le înșir, nici să le analizez, nici să le ierarhizez.În ceea ce mă...

Richard Wurmbrand

15 martie 2022 |
Pastorul Richard Wurmbrand este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori ai gulagului românesc, fiind o voce auzită în presa americană, dar și în mediile oficiale internaționale (mai ales prin audierea în Senatul American din 6 mai 1966) care condamna...

Spațiul

14 martie 2022 |
15 – 27 martie 2022, Sala Tancred Bănățeanu Muzeul Național al Țăranului Român  Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 16 martie 2022, de la ora 16.00, la vernisajul expoziției Spațiul, a artistului plastic, Vladimir...
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează