Să ne închipuim că lumea noastră e o masă mare, cu multe feluri de mâncare, sau – mă rog – un bufet suedez, dacă sunteți suedezi sau insistați să vă serviți singuri; nu despre modul de servire e vorba aici. Unele feluri sunt gustoase și arătoase, gătite cu grijă și prezentate cu fason, altele mai din topor și mai fără pretenții; nu despre gurmanzi și gourmeți e vorba aici. Unele feluri sunt eco-bio, altele sunt burdușite de E-uri și monoglutamați, altele – așa și așa; nu despre alimentația publică e vorba aici. În mod ideal, în fața unui asemenea festin, oamenii normali încearcă din multe câte puțin, după preferințe, pasiuni și toleranțe, și cu grijă să nu transforme totul într-o crăpelniță fără cap și coadă și să nu se intoxice. Firește că unii mai nechibzuiți își pun cu vârf și îndesat din toate, firește că alții au alergii sau nu suportă din principiu calamarii, bamele ori mazărea, sau că alții beau cafeaua cu țuică și țuica cu cola – însă e cert că, deși uneori metodele și manierele sunt nepotrivite, scopul rămâne același – de a gusta și de a se bucura de cât mai multe, într-un mod cât mai deplin.

Însă, într-un colț al acestei mese fastuoase s-au proțăpit niște tipi tăcuți, țepeni și-ncruntați, care îți lasă impresia ori că au fost aduși cu forța, ori că au indigestie. Ce au ei în comun e că, din toată abundența revărsată pe masă, ei au ales calea unei stranii austerități: unul are pe farfurie o felie de mandarină, altul a optat pentru un vârf de linguriță cu icre, din care a ales cu multă migală… o (una) icră (!), iar în furculița altuia stă stingheră o măslină foarte mică. De băut – nimic. Firește că toată lumea i-a văzut, unii și-au dat coate, dar în general toți și-au văzut de treabă – nu are nici un rost să strici buna dispoziție a tuturor comesenilor pentru un fleac, mai ales cu atâtea bunătăți în jur.

Doar că la un moment dat, sau ca să zic așa: pe nepusă masă, cel cu felia de mandarină (pe care nici nu o gustase, doar o privise atent mult timp) a declarat cu voce stridentă că, după părerea lui, toată lumea ar trebui să mănânce doar mandarine – mai precis, mandarine feliate, pe care el le cunoaște foarte-foarte bine, întrucât el cu asta de ocupă, cu mandarinologia, mai exact specializarea „mandarine feliate”. Lumea l-a auzit, i-a zâmbit politicos cu obrajii umflați de mâncare, și după aceea și-a văzut mai departe de supe, de fripturi și de salate. Nu mult mai târziu, cel cu măslina s-a pus cu picioarele pe scaun și a strigat că toată lumea trebuie să mănânce doar măsline, mai exact măsline mici – în care el e expert, pentru că are un postdoctorat în micromăslinologie aplicată și toate studiile arată că micromăslinele sunt singurul aliment benefic pentru omenire, mai bine zis, un elixir, o soluție universală și universal valabilă care tămăduiește miraculos toate bolile, inclusiv platfusul și cifoza. Majoritatea a râs și și-a văzut de ospăț, dar de data asta au fost câțiva care – la început discret, apoi fățiș – au dat la o parte tocănițele și checurile și și-au pus câte o măslinuță, fiecare străduindu-se să o aleagă pe cea mai mică și mai scofâlcită. Petrecerea continua, ce-i drept cu mai puțin haz, dar continua.

Însă nu a mai durat mult până când cel cu icra-la-singular a izbit cu pumnul în masă, și toți au împietrit – unii cu furculița înfiptă-n șnițel, alții cu paharul de prosecco la gură. În stupoarea generală, lumina s-a stins și a rămas stinsă câteva clipe, după aceea s-a aprins un reflector, apoi încă două și încă trei, și – ce surpriză! – în capul mesei a apărut ca prin minune un studio TV complet, cu mobilier, camere de filmat și cu prezentator neutru și obiectiv. Între studio și masă, un ecran perfect transparent, cu rezoluție perfectă. Restul mesei rămăsese cam pe întuneric. În studio, omul-cu-icra afirma pe un ton (=accentul, nu peștele) apăsat că din acest moment toți ar face bine să înțeleagă că totul, absolut totul în jur e făcut din icre, pe care el le-a studiat de-o viață împreună cu alți icrologi de top la Acceleratorul de Particre (o instituție de cercetare exorbitant de scumpă, parteneriat public-privat). A mânca altceva e pur și simplu o crimă, iar cine refuză să recunoască acest Adevăr imposibil de contrazis ori va muri în chinuri groaznice, ori va suporta consecințele legii. Celor care vor recunoaște Superioritatea Absolută a Icrei le vor fi oferite privilegii, iar cei mai zeloși vor fi decorați. Ce a urmat e previzibil – mulți s-au înfricoșat, iar din cei puțini care nu s-au înfricoșat s-au conformat de frica pedepselor sau de tentația privilegiilor. Icrologia s-a transformat în icrologism și a triumfat, icrofilia a devenit religia oficială, iar peste tot s-a instaurat icrocrația. Se pare că așa se întâmplă uneori în istorie, după o -logie vine un –ism și, odată cu el, o -filie și o -crație. Și aici la fel – ocazie cu care s-a aruncat enorm de multă mâncare bună…

*

Care-i ideea cu povestea zănatecă de mai sus? Cum probabil că unii dintre cititori au intuit deja, cei care aleg mandarina feliată, micromăslinele sau icra-la-singular seamănă cu ceea ce azi numim cu un respect și o teamă religioase „specialiști”. De fapt, mai precis ar fi să îi numim „hiperspecialiști”, deși cuvântul sună la fel de atrăgător precum am spune „ciorbă de ananas”. Cine ar fi hiperspecialiștii? Fără pretenția unei definiții perfecte, e de ajuns acum să spunem că hiperspecialistul e acea specie de om care alege să explice întreaga lume și după aceea să acționeze asupra ei printr-o perspectivă profesională extrem de îngustă și de ermetică. Pentru că extrem de îngustă, el își depășește ușor sfera de competență, afirmațiile lui publice influențând grav domenii pe care el pur și simplu le ignoră. Pentru că extrem de ermetică, afirmațiile lui au – potențate imens de puterea media – o gravitate sacerdotală, prezentându-se mai degrabă ca niște sentințe decât ca niște observații, ceea ce face ca publicul să îi acorde o încredere deplină, renunțând la propria judecată. Efectul este că mintea publicului se colonizează cu o singură problemă care, pentru că este prost formulată și smulsă de contextul general, devine obsesivă, ocultând orice alte probleme conexe și orice alte abordări de rezolvare din afara hiperspecializării.

Poate vom povesti altădată despre cum ideea hiperspecializării este o eroare care fărâmițează lumea, cum prin prisma ei percepția realității e grav afectată (ca în zicala veche – unui om cu un ciocan în mână, toate lucrurile îi par cuie), cum ultracompetența dobândită prin specializare e adesea sinonimă cu deplina incompetență în orice domeniu din afara specializării, și cum – prin hipersimplificare – este ea indispensabilă totalitarismelor moderne. Până atunci, am simțit nevoia să scriu mica istorioară absurdă pentru că, în calitatea mea de nespecialist care ține musai să nu fie la curent cu absolut tot ce se întâmplă pe glob, mi se pare că au loc niște schimbări în studioul apărut în capul mesei noastre mari.

Vreme de doi ani aproape încheiați, câțiva hiperspecialiști ne-au pus viața pe pauză decretând că – dat fiind că ei se ocupă exclusiv de spitale și de țarcuri – lumea trebuie tratată ca pe un fel de țarcospital. Astfel că în ultimii doi ani nu pare să mai fi existat nimic altceva decât Microbul, Valul și Vaccinul + Masca, Distanța și Măsurile, împlinite în Certificatul cel Magic acum, mai pe final.

Poate că nu văd bine din cauza locului pe care-l ocup la masă (de altfel, nici nu mă uit prea mult înspre capul mesei, am circumstanțe extenuante – sunt prea ocupat să-mi caut blidul pe întuneric), poate greșesc  – dar îmi pare că acum emisiunea asta e pe sfârșite, ratingul a cam scăzut și se impun niște schimbări. Prezentatorul neutru și obiectiv ne spune „rămâneți alături de noi pentru că, după publicitate, urmează o altă emisiune, evident ediție *hiper*specială…”.

Îmi pare că, de-acum, în studioul luminat din capul mesei, hiperspecialiștii în țarcospitale se ridică icnind din fotoliile ocupate de doi ani de zile. A fost greu și pentru ei, meseria asta de profet cu normă întreagă cere anduranță. Nu au un meci de retragere cu stadionul plin ca fotbaliștii faimoși, nu dau un ultim spectacol în uralele tuturor, precum prim-balerinele. Așa e regula – să pleci discret. Și e greu să pleci discret după ce, timp de doi ani, nu ai lăsat pe nimeni indiferent… Câteva secunde după ridicare, pe șezutul fotoliului se mai vede urma imprimată, apoi tapițeria își revine încetișor la forma inițială…

Asistenții de platou (=platou TV, nu platou de servit) nu pierd nici o secundă: șterg mesele, pun pahare curate în care toarnă apa proaspătă („cum să fie? plată? minerală?”) cu care următorii invitați își vor răcori epiglotele încinse. Tehnicienii modifică poziția luminilor, își ajustează camerele și schimbă prompterul. La machiaj se fac ultimele retușuri, fiindcă nimeni nu intră nemachiat în mintea oamenilor. În doar câteva clipe, doamnelor și domnilor, vor intra în arenă alți hiperspecialiști. La fel de sobri, la fel de încruntați, la fel de siguri că ei felia lor de mandarină face cât toată horticultura lumii și că icra lor, icra lor singulară și atotștiutoare, poate explica oceanul planetar.

În puținele minute de pregătire, se mai schimbă câteva vorbe în treacăt – politicos, ca între experți, apoi e gata. Cei vechi – cu ochii injectați de lumina din studio, obosiți și demni ca niște veterani de război mediatic, se pregătesc să iasă pe ușa dincolo de care îi așteaptă lumea reală pe care au încercat, pentru binele ei, s-o cuprindă în statistici docte, s-o îmbrace în profeții sumbre și s-o închidă cu șapte lacăte. Cei noi – proaspeți și siguri pe propriul arsenal de statistici, profeții și soluții la cheie – își dreg vocea și verifică a mia oară dacă nu au vreo scamă nanoscopică pe rever. A veni să spui lumii că iar e de rău cere o morgă și o ținută imbatabile, așa că își mai exersează puțin privirea tranșantă și-și încordează pieptul pe care deja parcă atârnă zeci de decorații. Se va vorbi despre necesități gravissime – digitalizarea, criza energetică, războiul, clima, transformarea finanțelor globale. Mai multe. Sau una singură cu mai multe fețe. Vom vedea, dacă ne uităm.

Liniște în platou. Începem în 3… 2… 1…

Breaking NEWS!…

… Pe ecranul din capul mesei noastre, din capul lumii noastre mari, apare un ins nou, bine îmbrăcat, bine machiat, care se vede că știe ce vorbește. Cu gesturi sigure și precise scoate din buzunar ceva mic și rotund și-l pune pe masă. Și apoi rostește cu glas răspicat:

– Aceasta este o bomboană. Mai exact, o bomboană de colivă. În calitatea mea de bombonierolog-colivierolog, vă spun că este imperios necesar ca toată lumea să…

Acum 157 de ani, în 28 ianuarie 1865, „Asociația culturală Ateneul Român” a luat naștere la inițiativa lui Constantin Esarcu, a lui Nicolae Kretzulescu și a lui Vasile Alexandru Urechia. Cei trei și-au propus atingerea unui obiectiv clar definit – să construiască în București o clădire pentru a celebra artele, științele și cultura românească. Asociația a avut filiale în numeroase orașe din țară, scopul acesteia fiind unul axat pe educație – inițiatorii urmăreau educarea clasei sociale de mijloc, cu ajutorul cursurilor și conferințelor publice. Constantin Esarcu a declarat la acea vreme că toate activitățile societății sunt „pentru popor și, repet, pentru popor”.

 „Dați un leu pentru Ateneu!” este bine-cunoscutul îndemn la care inițiatorii au apelat pentru a strânge banii necesari pentru construirea edificiului cultural, autoritățile de la acea vreme nedorind să se implice.

Înainte ca Palatul Ateneului să fie construit, asociația și-a desfășurat activitatea într-un salon al Ministerului Instrucțiunii, aflat în reședința prințului Constantin Ghica.

Palatul Ateneului Român a fost clădit cu banii strânși în urma organizării unei loterii naționale. 500.000 de bilete în valoare de un leu au fost vândute cu ajutorul amintitului îndemn popular, „Dați un leu pentru Ateneu!”, apel ce s-a transformat într-o lecție de unitate și de trezire a conștiinței naționale.

A durat mai bine de 20 de ani pentru a strânge fondurile necesare, construcția edificiului începând abia în 1886. Albert Galleron, arhitect francez, este cel care a conceput planurile clădirii, după cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu. În programul pentru clădirea edificiului Ateneului Român, Esarcu a explicat: „Aspectul va fi monumental, dar simplu, înlăturându-se orice decorațiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferințe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice. Sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane.”

Doi ani mai târziu, în 1888, construcția clădirii era doar parțial finalizată, din cauza lipsei de fonduri. Lucrările durează până în 1897, însă în tot acest timp, în sălile Ateneului au avut loc conferințe, expoziții de pictură și concerte ale Societății Filarmonice Române.

Stilul arhitectural

Construit în stilul neoclasic, cu elemente de decorare tipice arhitecturii franceze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ateneul Român are o înălțime de 41 m. Fațada clădirii este un peristil cu lățimea de 48 m, ce include șase coloane cu înălțimea de 12 m, care susțin un fronton triunghiular, identice din punct de vedere al dimensiunilor cu cele ale Erechteionului din Atena.

Cinci medalioane în mozaic se află sub peristil, reprezentând mari domnitori ai țării – Neagoe Basarab, Alexandru cel Bătrân, regele Carol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab.

În interiorul clădirii, bolta sălii este ornată cu elemente zoo și antropomorfe în relief policromat aurit, inspirate din basmele populare românești.

Pereții sălii poartă o frescă cu o lungime de 75m și înălțime de 3 m, realizată în 1938 de către pictorul Costin Petrescu în tehnica al fresco, ce reflectă momente importante din istoria națională, în 25 de episoade.

Ateneul Român face parte din patrimoniul european și, începând din 2004, este înscris în Lista Monumentelor Istorice.

Constantin Esarcu (1836 – 1898)

În 7 noiembrie 1864, C. Esarcu a fost numit profesor la catedra de zoologie și botanică din cadrul Universității din București, pe bază de decret. În semn de apreciere pentru ampla activitate culturală desfășurată, în 1884, Esarcu este ales membru corespondent al Academiei Române. Întrebat despre scopul științelor naturii, Esarcu a afirmat că cel mai înalt scop al acestora este “de a răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate și independență de caracter”.

Întrebat despre propria persoană, Esarcu s-a autocaracterizat – „sunt dintre aceia care nu au multe idei și nu urmăresc multe scopuri deodată, dar când îmi intră o idee în minte, ea mă cuprinde, mă domină, mă urmărește și nu-mi dă pace până când nu o realizez”, afirmație ce susține determinarea de care acesta a dat dovadă pentru construirea Palatului Ateneului Român.

Ateneului Român îi las întreaga mea avere

 

Importanța Ateneului Român pentru Esarcu este evidențiată în testamentul acestuia. În 1898, acesta nota: „M-am gândit totdeauna la mijloacele care pot angrena mai bine dezvoltare conștiinței naționale în câmpul ideilor de literatură, arte și științe. Călăuzit de acest gând, am înființat împreună cu alți oameni de bine, iubitori ai neamului nostru, Ateneul Român și Societatea, pentru învățătura poporului român, având amândouă aceste instituții în vederea cultivării părții intelectuale a ființei umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din această viață, am hotărât să las Ateneului Român întreaga mea avere”.

V. A. Urechia, om al acțiunii

A fost numit profesor de istorie și literatură română la Universitatea din București prin același decret ca Esarcu, în urma încheierii studiilor la Paris și Madrid. În 1860, Urechia se remarcă prin solicitarea obligativității școlare pentru copiii de ambele sexe, grădinițe pentru copii, școli pentru toate categoriile de vârstă, școli superioare pentru ingineri, arhitecți și mecanici. În același an, colaborând îndeaproape cu M. Kogălniceanu, cei doi realizează raportul pentru fondarea Universității din Iași. Hașdeu a notat despre rolul important jucat de către Urechia în cultura românească – „cele mai multe instituții culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia. Pornirea firească a lui nu era spre cugetare, ci spre acțiune.”

Nicolae Kretzulescu, membru fondator al Academiei Române

Descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu, Nicolae Kretzulescu a fost medic, diplomat și membru fondator al Academiei Române.  Din poziția de președinte al consiliului de miniștri (prim-ministru), s-a ocupat de unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice și crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice.

„Noul edificiu al Ateneului are menirea de a deveni un templu de știință, artă și cultură”, sublinia în cuvântarea rostită cu prilejul punerii pietrei de temelie a Ateneului Român Nicolae Kretzulescu, amintind receptivitatea cu care cetățenii României au răspuns apelului: “Aceasta denotă în ce măsură poporul nostru este doritor de viață morală și intelectuală. Civilizația spre care aspirăm trebuie să se întemeieze pe muncă serioasă, înfrățire și liniște a spiritului”.

Surse foto:

Schița Ateneului Român, arhitect Galleron și Afiș Loteria Ateneului – www.historia.ro

Interior Ateneul Român – www.gustdeguvernare.ro

Bibliografie:

www.historia.ro, RADOR, www.enciclopediaromaniei.ro, www.lectiadeistorie.ro

O altă închisoare unde se lucra o intensă trăire în duh filocalic este cea de la Jilava, unde se practica rugăciunea lui Iisus, se tâlcuiau pasaje din Sfânta Scriptură, se comentau învățăturile Sfinților Părinți, se săvârșea Sfânta Liturghie, cu grijă și se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos. Personalități marcante ale ortodoxiei românești au suferit în temnița de la Jilavei, progresând în efortul personal de comuniune cu Dumnezeu, dar insuflând și celor ce aveau nevoie de întărire, nădejde.

Astfel, evocăm mărturia lui Virgil Maxim despre părintele Sandu Tudor, și despre misiunea sa de la începutul anilor ᾽50. În detenția din 1951, părintele Agaton Teodorescu (cu pseudonimul Sandu Tudor) îl întâlnește pe Virgil Maxim la închisoarea Jilava, unde are unele întâlniri duhovnicești, care îl ajută pe acesta să-și adâncească credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ultimul descria experiența întâlnirii cu una dintre cele mai importante persoane din mișcarea Rugului Aprins: „cu părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simțea mai bine, ședeam de vorbă, întărindu-ne în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinția sa, cu orice prilej, îmi tâlcuia înțelesurile sfinte din învățăturile Sfinților Părinți, ale martirilor și mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simțea câteodată nevoia pentru umilință și-mi mărturisea că nu a fost un tânăr cuminte, nici bărbat cinstit, și că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească.”[1]

Mărturisirile reciproce, deschiderea către pocăință, dar mai ales către jertfă, se păstrează ca elemente constante la Jilava, inclusiv în cea de-a doua perioadă a prigoanei comuniste asupra celor considerați a fi desfășurat activități contra regimului și politicilor sale. Unii clerici au primit încarcerarea, degradarea socială și umilința cu o bucurie de neînțeles pentru cei ce nu cunoșteau puterea „jertfei”. Asemenea s-a manifestat și părintele Ilie Cioruță, care a fost închis la Jilava între anii 1962-1964, acceptând să răspundă afirmativ la întrebarea anchetatorului „vrei să mori martir”, mărturisind pe Hristos și dorindu-și să primească condamnare și încarcerare. Atitudinea sa a părut „nebunească” avocatului apărării, care nu înțelegea pasivitatea părintelui în fața sentinței. Verdictul a fost de doi ani de închisoare, pe care i-a petrecut în celulă alături de alți deținuți, păstrându-și însă practica rugăciunii și a vorbirii despre Mântuitorul. Descria zilele sale astfel: „m-au trecut la o celulă mai luminată, se vedea puțin afară, cu cinci deținuți. Am făcut cunoștință cu fiecare, aici aveam și cărți de citit. Vorbeam între noi despre viață, despre regimul din închisoare, fapte, necazuri; noaptea dormeam, dar ziua nu era voie să stai lungit, ci pe marginea patului. O oră pe zi ne scotea la aer și ne plimbam unul după altul, în careu, fără să vorbim unul cu celălalt. Pentru mine era o ocazie potrivită ca să mă rog încet.”[2]

Prin misiunea lor, teologii, clericii și trăitorii în Hristos au format o adevărată „școală” în gulagul comunist, împletind propovăduirea Evangheliei Mântuitorului, cu forme de manifestare isihastă, dar și cu o activitate intelectuală profană care furniza diferite informații despre medicină, drept, inginerie etc. Această alăturare avea două consecințe directe: lărgea spectrul de cunoștințe generale ale teologilor și aducea aproape de Biserică pe cei nu au avut contacte cu mediul eclezial, formulate într-un discurs elevat, înalt conceptual. Misiunea era completată de asumarea concretă a învățăturilor primite, într-un mediu ostil, dar ce oferea posibilitatea unui creștinism primar, jertfelnic, apropiat de martiraj.

Moartea pentru Hristos și Biserica Sa nu erau doar forme specifice primelor veacuri, ci erau actuale, frământau și  provocau pe cei închiși.

[1] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 163.

[2] Pr. Prof. Ion BUGA, Unde a fost Biserica, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001, pp. 194-195.

Începem un alt an pandemic și un nou ,,val” este exact aici, lipit, lângă noi. O mulțime de pierderi și dureri s-au întâmplat și continuă să se întâmple.

Ne întrebăm cum este posibil să trimitem un telescop spațial uriaș (James Webb) pentru a studia nașterea primelor galaxii, în urmă cu aproximativ 13 miliarde de ani, dar încă nu ne putem reface țesutul conviețuirii ce ne dădea liniște, siguranță în viitorul nostru împreună și libertatea de a crește așa cum ne cere natura noastră.

Am discutat împreună cu profesorii mei de la SciencesPo acest subiect, iar viziunea acestora a fost încurajatoare, reușind să aducă o notă de optimism spre noi, cei tineri și îngrijorați. ,,Având în vedere greutatea resimțită în sufletul tuturor, poate ne-ar face bine să privim către pandemiile din trecut pentru a explora ceea ce au dat perioadele provocatoare oamenilor, în afară  de boală, suferință, teamă, incertitudine” ne-a spus profesorul de strategie a discursurilor și dezbaterilor.

Pandemiile creează contextul în care primează durerea, singurătatea și nesiguranța. Au pus omenirea în retragere și în suferință și în trecut și o vor face și în viitor. Oare ce filtru sau ce algoritm de pe lume ne-ar putea ajuta să privim pandemiile cu mai multă înțelegere? Discuțiile ne-au sugerat că pandemiile pot alimenta procese de creație revelatoare, pe care istoria le scoate la lumină.

Moartea Neagră a secolului al XIV-lea sau Black Death

Francesco Petrarca, poetul și savantul italian, a trăit în perioada cu cea mai puternică pandemie din istoria înregistrată, ,,Moartea Neagră”, care a ucis aproximativ 200 de milioane în Europa, Asia și Africa de Nord între 1346 și 1353, revenind periodic în valuri noi timp de decenii după aceea. Multe din scrierile marelui filosof, poet, traducător, filolog iau naștere în izolare și solitudine: ,,Carmen bucolicum” (1346-1357), ce cuprinde scrieri inspirate de Virgiliu, pe teme de dragoste, politică, morală, ,,Epistolae metricae” (1333-1361) ce cuprinde 66 scrisori în hexametri în care sunt evidențiate evenimente politice și literare, ,,Rerum memorandum” (1350), o culegere de povestiri cu caracter moralizator, bazate pe date clare istorice, ,,De vita solitaria” (1346-1356), carte ce aduce în prim plan avantajele trăirii în solitudine.

Tot atunci, prietenul lui Petrarca, Giovanni Boccaccio, a scris ,,Decameronul”, o sută de povești pentru a-i distra pe florentinii disperați care au fugit la țară pentru a se proteja.

Renașterea avea să înflorească în curând în Italia, găsindu-și susurul prin suferințele ciumei relatate de Petrarca.

„Anul 1348 ne-a lăsat singuri și neputincioși”, a scris el în ,,Scrisorile” sale. Iată-l pe Petrarca, marele poet italian, cel care și-a văzut mulți dintre apropiații săi răpuși de ciumă: ”În anul 1348, an pe care îl deplâng, am fost lipsiți nu numai de prieteni noștri, ci și de oameni din lumea întreagă. În anul următor mulți din cei care scăpau cădeau secerați de coasa morții ca niște spice de grâu. Urmașii noștri nu vor crede că a existat o vreme în care întreaga lume – nu numai o parte din ea – a fost lipsită de oameni, fără să fie vreun război, fără să fie un dezastru vizibil. Când s-a mai văzut așa ceva? Când s-a mai întâmplat să vedem atâtea case golite, orașe părăsite, moșii distruse, câmpuri pline de cadavre, o pustietate oribilă care cuprinde întreaga lume? Întrebați-i pe istorici. Vor tăcea. Întrebați-i pe medici. Vor fi uimiți. Întrebați-i pe filosofi. Vor ridica din umeri, își vor încrunta sprâncenele și cu, degetul pe buze, vă vor face semnul tăcerii. Cum să poată crede urmașii noștri asemenea grozăvii, dacă noi înșine nu le credem și ni se pare a fi un coșmar? Un coșmar pe care îl trăim cu ochii deschiși, bocindu-i pe cei apropiați nouă, într-un oraș luminat de torțele înmormântărilor în timp ce ne îndreptăm către casele noastre pustiite. O, voi fericiți oameni ai viitorului, voi nu veți cunoaște aceste lucruri și veți crede că mărturia noastră este doar o poveste!” (Francesco Petrarca, “Selected Letters”, HUP, 2017)”

Uităm cât de ușor este pentru noi să folosim tehnologia, azi, pentru a comunica cu familia și prietenii la distanțe mari, din siguranța caselor noastre… Pentru Petrarca și Boccaccio, totul trebuia făcut în persoană sau în scris, cu livrare incertă, desigur, dintr-o singurătate apăsătoare pe care nici măcar nu o putem cuprinde cu gândul.

O scrisoare la care nu se primea răspuns putea însemna decesul destinatarului vizat.

Totuși, Petrarca și-a găsit mângâiere în a scrie scrisori către prieteni și a readuce la viață marii gânditori ai antichității grecești și romane. Creând opere de artă nemuritoare prin poezie și proză, el și-a inspirat și hrănit cititorii prin puternicele frânturi de viață și moarte.

Ciuma din secolul al XVII-lea l-a ajutat pe Galileo Galilei

La sfârșitul Renașterii, la aproape 300 de ani după Petrarca, ciuma s-a întors în Italia, datorită Războiului de 30 de ani care a devastat Europa Centrală.

Acesta este timpul în care Galileo Galilei se luptă cu Inchiziția, deoarece el a insistat să-și promoveze viziunea copernicana asupra lumii conform căreia Soarele, și nu Pământul, se află în centrul sistemului solar.

În 1630, un călugăr dominican care susținea părerile lui Galileo a acordat aprobarea manuscrisului, după câteva revizuiri. Acesta este momentul în care ciuma a lovit din nou Italia, forțând oamenii să-și limiteze călătoriile și să se izoleze. Galileo a văzut acum o oportunitate. El a construit manuscrisul expediat de la Roma la casa sa din Florența, în părți separate. Văzând aprobarea cenzorilor de la Roma, cenzorii din Florența au ștampilat procesul, iar cartea a fost tipărită chiar înainte ca ultimele părți să sosească la Florența.

Când Papa a văzut rezultatul final, a fost furios: ,,Nu Soarele este cel care se mișcă, ci Pământul este cel care se rotește” stătea scris negru pe alb. Papa nu era pregătit primească materialul, într-o perioadă de confruntare între catolici și protestanți. Cartea a fost cenzurată și Galileo a fost forțat să renunțe la viziunea sa heliocentrică asupra cosmosului. Totuși, copii ale cărții au reușit să părăsească Italia spre lume, iar revoluția copernicană și-a luat zborul.

Ce a făcut ciuma pentru matematică și fizică

În 1665, de data aceasta în Anglia, ciuma l-a forțat pe tânărul Isaac Newton să fugă de la studiile sale la Universitatea din Cambridge la ferma mamei sale din Woolsthorpe, unde a stat doi ani.

Ferma era extrem de bogată și DA, avea meri plantați și atent îngrijiți. În acești doi ani, geniul lui Newton a explodat cu o forță greu de înțeles. El a folosit pe deplin modul în care stăpânea matematica, un mod probabil neegalat de nimeni în Europa la acea vreme. A creat cu o originalitate fără precedent lucrări transformatoare în istoria științei. Newton însuși și-a amintit mai târziu:

„La începutul anului 1665 am găsit metoda de aproximare a seriilor și regula pentru a reduce orice putere a oricărui binom într-o astfel de serie. Același an (…)  în noiembrie a găsit metoda directă a fluxiunilor [ceea ce numim astăzi calcul diferențial, care a fost inventat independent de Gottfried Leibniz în Germania] și în anul următor, în ianuarie, am identificat teoria culorilor iar în mai am aflat intrarea în metoda inversă a fluxiunilor [calcul integral]. Și în același an am început să mă gândesc la gravitația care se extinde până la orbul Lunii iar din regula lui Kepler conform căreia timpii periodici ale planetelor se aflau în proporție sesquialtera [putere în trei jumătăți] din distanța lor față de centrul globurilor lor, am a dedus că forțele care mențin planetele în globurile lor trebuie să fie reciproc ca pătratele distanțelor lor față de centrele în jurul cărora se învârt; și, prin urmare, a comparat forța necesară pentru a menține Luna în globul ei cu forța gravitațională de la suprafața Pământului și a găsit răspunsul destul de aproape. Toate acestea au fost în anii ciumei 1665-1666. Căci în acele vremuri eram în floarea vârstei mele pentru invenții și pentru matematică și filozofie mai mult decât oricând de atunci.” (Doug West, “A Short Biography of the Scientist Sir Isaac Newton”, CIPP, 2015)

Pe scurt, în timpul acestor doi ani de ciuma, Newton a pus bazele calculului diferențial și integral, teoria luminii și a culorii, legile mișcării și teoria universală a gravitației. Greutățile și provocările pandemiei l-au pus pe tânărul savant în postura de a-și împinge limitele și a crea piloane ale științei ce vor rezista pentru totdeauna.

În cele mai întunecate vremuri, spiritul omenirii lasă cale liberă magnificei creativități. Voința, perseverența, memoria și încrederea sunt aliații noștri ancestrali ce ne sprijină în misiunea noastră de a devenii mereu mai buni, dincolo de lupta dintre viață și moarte.

Notă: Cei dornici de a afla mai multe despre subiect o pot citi pe Kari Nixon, “Quarantine Life from Cholera to COVID-19: What Pandemics Teach Us About Work, Life, and Communities from the 1700s to Today”, S&S/Simon Element, June, 2021. Idei din acest material au fost inspirate de către,“Throughout history, pandemics allowed geniuses to flourish”, Marcelo Gleiser, BigThink.com.

Construită cu mult timp înainte de amenajarea Parcului Carol, o clădire superbă și cu o istorie foarte bogată iese în evidență, păstrându-și frumusețea în ciuda trecerii timpului. Este vorba de Casa Bosianu, locul ce l-a adăpostit pe Alexandru Ioan Cuza chiar în vremurile în care se pregătea Unirea Pricipatelor Române de la 1859. Vila a aparținut lui Constantin Bosianu (1815-1882), jurist de seamă, a cărui contribuție a schimbat cursul istoriei.

Constantin Bosianu, jurist de prestigiu

Născut la 10 februarie 1815 în București, Constantin Bosianu provenea dintr-o familie boierească, fiind fiul paharnicului Andrei Bosianu. A studiat Dreptul, la Paris, unde și-a obținut doctoratul, urmând ca în 1851 să revină în țară. De-a lungul vieții sale s-a remarcat drept un profesor apreciat, jurist de prestigiu și om politic stimat.

Constantin Bosianu a ocupat numeroase funcții cheie pe tot parcursul vieții. Barbu Știrbei, principele domnitor, domn al Țării Românești între 1849 și 1856, l-a desemnat director al Eforiei Școlarelor, arătându-și astfel aprecierea față de rezultatele obținute de acesta. Drept răsplată pentru susținerea afișată pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Bosianu a ocupat numeroase funcții în conducerea noului stat român – a fost premier al României, director al Ministerului Justiției, Președinte al Senatului, conducând, mai târziu, Controlul Obștesc din Departamentul Finanțelor. A fost prim decan al Facultății de Drept din București, iar în 1879 a devenit membru al Academiei Române.

Casa Bosianu, clădire cu detalii arhitecturale aparte

Plin de livezi și vii la jumătatea secolului XIX, sudul Capitalei l-a atras pe Constantin Bosianu, Dealul Filaret fiind locul unde acesta a decis să-și construiască conacul mult visat. Un detaliu interesant despre viile din zona Dealul Filaret este că acestea au dat numele actualei străzi Șoseaua Viilor.

Bosianu a apelat la un remarcabil arhitect, Luigi-Ludovic Lipizer (1824-1864), originar din Triest, Italia, pentru a-i proiecta casa. Lipizer a proiectat, de-a lungul timpului, numeroase case și biserici în București și Târgoviște, una dintre cele mai cunoscute fiind Casa Librecht-Filipescu, actuala Casă a Universitarilor din București.

Construită în stilul neogotic între anii 1853 și 1859, Casa Bosianu se remarca prin detaliile ferestrelor, camere octogonale, turnul de observație sau scara de piatră de la intrare cu o porțiune mai înaltă pe treapta de jos, pentru a ajuta doamnele să urce cu ușurință în trăsuri sau domnii să încalece caii, detaliu ce se regăsește și la alte clădiri din București, precum Palatul Suțu.

În prezent, Casa Bosianu găzduiește Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române, începând cu data de 1 octombrie 2010 imobilul fiind clasat drept monument istoric.

Casa Bosianu și Unirea Principatelor Române

Constantin Bosianu a pus la dispoziție casa sa, devenind locul unde se țineau întâlnirile secrete în cadrul cărora se pregătea Unirea Principatelor. Mai mult decât atât, Casa Bosianu a jucat rol de adăpost pentru Cuza chiar înainte de a fi ales domn și în Țara Românească.

Susținător dedicat al lui Cuza și consilier personal al acestuia, Bosianu a votat în 24 ianuarie 1859 pentru alegerea lui Cuza drept domnitor al Țării Românești din postura sa de membru al Adunării Elective a Munteniei. În semn de apreciere pentru intensa determinare de care a dat dovadă, după înscăunare, domnitorul Cuza l-a răsplătit pe Bosianu, numindu-l judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, în 1862, și vicepreședinte al Consiliului de Stat, în 1864. Un an mai târziu, Bosianu a fost numit ministru la Departamentul de Interne, Agricultură și Lucrări Publice și președinte al Consiliului de Miniștri, funcții pe care le va ocupa pentru o perioadă de timp mai scurtă de 6 luni, prezentându-și demisia din cauza atacurilor politice ce îl aveau în prim plan și nu dădeau semne de încetare.

Cu toate că Bosianu a ocupat aceste funcții pentru o scurtă perioadă, inițiativele legislative ale acestuia se remarcă în istorie. Legea organizării judecătorești, legea pensiilor pentru funcționarii civili și pentru gradele militare inferioare, legea lucrărilor publice, legea privind regularizarea și canalizarea Dâmboviței pentru prevenirea inundațiilor, legea rurală sau legea instrucțiunii publice – toate acestea au luat naștere la inițiativa lui Bosianu.

Sfârșitul vieții lui Bosianu

În casa sa din sudul Capitalei, Constantin Bosianu a început să editeze, în 1871, revista “Dreptul”, cea mai veche publicație juridică românească ce se mai publică chiar și în prezent. Academia Română l-a desemnat membru în 1879 pentru activitatea sa științifică, instituția fiind cea care a anunțat și decesul marelui jurist la data de 22 martie 1882.

Perioada comunistă și cutremurele, printre care și cel din `77, și-au pus puternic amprenta asupra imobilului, deteriorându-l treptat. În 1992, sub îndrumarea arhitectului Octavian Dimitriu, clădirea a fost restaurată, însă nu în totalitate. În prezent, Casa Bosianu necesită o nouă restaurare, fiind necesară, de asemenea, și reconsolidarea,  trecerea timpului punându-și ușor, ușor amprenta asupra imobilul cu rol-cheie în istoria României de astăzi.

Sursă foto:

Foto copertă –  www.digibuc.ro

Foto Constantin Bosianu – www.galeriaportetelor.ro, deținător MNIR

Bibliografie:

www.descopera.ro, www.aiciastat.ro

Părinții lui Tudor ar fi făcut orice ca să îl știe fericit. Doar fericit.

Au putut ani întregi să șteargă tot necazul din fața lui, să nu îl lase să sufere, să îi satisfacă orice nevoie. Gândeau înaintea lui pașii și se pregăteau pentru 2-3 variante de soluții.

Ajuns la vârsta la care pășește în colectivitate, Tudor a aflat că nu totul se termină fericit. Că nu există doar final bun. S-a necăjit, desigur, iar părinții lui au suferit lângă el. Ce e de făcut? Ce e de făcut?

A ajuta copiii noștri să navigheze prin viață este o parte vitală și plină de provocări a rolului de părinte. Există lucruri pe care ar trebui să le spui copilului tău și care îl vor ajuta să răzbească prin drumul vieții: uneori acesta e domol, alteori întortocheat.

Iată câteva lucruri pe care ar trebui să le spunem fiilor și fiicelor noastre tot timpul:

Și eșecul face parte din viață.

Din anumite motive, mulți părinți ai zilelor noastre cred că ar trebui să-și protejeze copiii de eșec. Cu orice chip. La fel ca și noi, copiii trebuie să eșueze și să învețe din asta pentru a crește. Este vital ca ei să înțeleagă că insuccesul este o oportunitate de învățare și că nu căderea este cea care îi definește. Niciodată. Contează modul în care reacționează la acel eșec, contează modul în care răspund și modul în care se ridică după fiecare trântă. Vor ști, din ce în ce mai bine, ce este de făcut și cum îi ajută acest lucru să facă față la tot ce va urma.

Nu te compara cu ceilalți!

De prea multe ori copiii noștri se compară pe ei înșiși (și succesul lor) cu alții din grupurile lor de colegi și prieteni. Este important să știe că nu trebuie să compare ceea ce fac ei cu ceea ce fac alții sau cu modul în care o fac alții. Dacă vor o comparație, aceasta poate fi cu ei, cei de ieri, de săptămâna trecută sau de acum un an.

Întărirea acestor lucruri este ceva care ar trebui să fie mereu pe lista importantă de cuvinte pe care le spui copilului tău. Călătoria fiecăruia este diferită; ritmul este diferit, scopul este diferit.

Dacă ceva nu se simte în regulă, îndepărtează-te de el!

Copiii se confruntă cu un atac constant de informații și stimuli care face dificilă încrederea în propria intuiție. Acest lucru este valabil mai ales deoarece tehnologia a devenit o forță dominantă în viața copiilor. Este vital să încurajăm copiii să se îndepărteze de situațiile sau de oamenii care îi fac să se simtă inconfortabil. Este printre lucrurile pe care ar trebui să le spunem copiilor noștri continuu. Trebuie să le transmitem să aibă încredere în instinctele lor și să nu regrete niciodată că au spus NU dacă ceva pur și simplu nu se simte în regulă pentru ei.

Mesajul pozitiv este acesta: petrece timp cu oameni care te fac mai bun, lângă care tu crești, care îți dăruiesc o stare de bine. Pe măsură ce copiii noștri se măresc și se descurcă singuri cu colegii și prietenii, influența noastră devine mai mică și mai mică.

Ei vor căuta confort, sfat, alinare la alții, la grupul de apartenență, la prieteni. De aceea, este vital să se înconjoare cu oameni care le îmbogățesc viața și îi încurajează, îi motivează, îi ridică.

Dacă părinții lui Tudor ar putea să dea timpul înapoi, ar proceda altfel. L-ar împuternici pe el, pe fiul lor și l-ar susține: la greu și la bine. Știu însă ce au de făcut de acum în colo și au încredere că sădesc bine pământul la rădăcina băiatului minunat!

Asociația Vocal, 18 ianuarie 2022

La pian: Ieronim Buga

Prezintă Manuela Mocanu

„Botezul” Asociației „Vocal”

Asociației „Vocal”, a fost înființată din pasiune pentru a contribui cu evenimente muzicale, educaționale și sociale la viața culturală a României și, poate, pentru a descoperi drumuri nebătute în aceste domenii, pe care să putem sădi idei proaspete și valoroase. Ca orice naștere, și cea a asociației noastre, înființate într-un moment atât de greu pentru omenire, a întâmpinat multe obstacole. Dar am ajuns, în sfârșit, să o inaugurăm și am ales ca primul nostru recital să aibă loc, în mod simbolic, la început de an și cu ocazia Zilei Culturii Naționale, stabilite pe 15 ianuarie tocmai pentru a comemora ziua de naștere a poetului nostru național, Mihai Eminescu. De aceea, noi am conceput întâlnirea de astăzi ca și când ar fi ziua de naștere a fiecăruia dintre noi și ne-am sărbători.

Să o luăm, așadar, de la începuturile culturii române, ancorate ferm pe plaiurile noastre, de unde își trage seva, și unde a generat gând, poezie, imagine și muzică. Pe toate le-au creat românii îmbrăcați, până nu demult, în port popular, în costume de o varietate uluitoare, care dau autenticitate și unicitate fiecărei zone a țării. Ne-am dorit să începem aniversarea culturii române printr-un moment de folclor cu soprana Andreea Panu, solista ansamblului folcloric Plaiul Nou. Andreea Panu a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București studiind canto clasic întâi cu regretata Eleonora Enăchescu și apoi cu colega noastră, Alina Bottez. Apoi a absolvit și programul de masterat la clasa d-nei Lector universitar Claudia Codreanu. Andreei i se va alătura și soțul ei, Dan Panu Misailescu, care este matematician, dar care – din dragoste pentru muzica tradițională românească – a învățat și să cânte foarte frumos la fluier. Programul lor va începe cu o geampara din Dobrogea cântată a cappella – „Dor mi-e de bădiță”, piesă cântată inițial de Elena Roisen și intrată apoi în folclor. Apoi, fluierul ne va delecta cu o învârtită din satul Zânei, urmată de o compoziţie proprie a Andreei Panu – „Vin’, bădiță, la portiță” – o învârtită din nordul Olteniei și Mărginimea Sibiului – cântată de ea alături de Dan Panu Misailescu. După Învârtita din Munții Căpățânei și Jiana de la Polovragi pentru fluier solo, momentul folcloric se va încheia cu „Lie, ciocârlie” – o doină din Oltenia lansată de regretata Maria Lătărețu.

Restul serii este rezervat muzicii clasice vocale, mai precis genului celui mai reprezentativ din repertoriul românesc – liedul, specie a muzicii de cameră. Întregul program îl va avea la pian pe Ieronim Buga, atât în calitate de acompaniator, cât și de solist. Și pentru că am vorbit de naștere, începem în mod simbolic cu un cântec de leagăn al compozitorului ploieștean Paul Constantinescu pe versuri de Dimitrie Ciurezu. Mama îi cântă fiului ei, pe care îl numește cu vechiul cuvânt slavon – sîn.

Se poate spune că începuturile poeziei laice românești au fost în secolul al XVIII-lea. Scrieri lirice religioase au existat încă din secolul al XVI-lea, dar Iluminismul este cel care a impulsionat creația seculară și în Țările Române. Ienăchiță Văcărescu a fost nu doar unul dintre primii poeți din Țara Românească, ci și unul dintre primii care au folosit limba română cultă. Mare erudit, poliglot, filolog și istoric, el și-a scris poezia mai ales în stilul neo-anacreontic popular în epoca respectivă, dar și cu influențe folclorice. Minunata compozitoare contemporană Felicia Donceanu, născută la Bacău, a scris un întreg ciclu de lieduri pe versurile lui, din care veți asculta azi nr. 2 – „Amărâtă turturea”. Va urma un alt lied de Felicia Donceanu – „Pașii” – nr. 1 din ciclul Trei cântece pentru Til pe versuri de George Călinescu, versuri dedicate enigmaticei Til – Otilia

Muzica românească este cunoscută în lume în special datorită lui George Enescu, geniu cameleonic născut pe plaiurile Moldovei, în județul Botoșani. Enescu a scris multe lieduri dintre care, din păcate, doar ciclul de 7 cântece pe versuri de Clément Marot este cu adevărat cunoscut. A scris câteva și în limba română, inclusiv o doină. Dar majoritatea liedurilor sale se intersectează cu alte culturi – cea franceză și cea germană. Dintre cele scrise în germană, cele mai cunoscute sunt cele 14 lieduri pe versurile reginei Elisabeta a României, protectoarea lui, cunoscută sub pseudonimul ei poetic – Carmen Sylva. Astă-seară vă propunem o melodie de Enescu în limba franceză – „Soupir” („Suspinul”) pe versurile poetului parnasian Sully Prudhomme, și unul în limba germană – „Wüstenbild” („Peisaj de deșert”) pe versurile umoristului Albert Roderich. Dacă primul lied este o elegie de dragoste, cel de-al doilea este o parodie la adresa lui Nathan Înțeleptul, protagonistul piesei cu același nume de Lessing. Prezentat aici ca mărunt vânzător ambulant de căptușeală de pantaloni, Nathan traversează deșertul Sahara împreună cu soacra lui, Sara. Ea, înfricoșată de întinderea pustie, își întreabă ginerele cum ar putea-o proteja el dacă ar fi să îi atace un tigru. Nathan răspunde obraznic că i-ar spune tigrului că Sara e soacra lui, Satana gospodăriei lui, la care animalul ar fugi înspăimântat.

Muzica românească s-a împletit adesea cu poezia străină. Ne dă foarte multă speranță să vedem că se nasc în continuare lucrări românești valoroase, în țară și peste hotare, care ilustrează acest dialog al culturilor. Cleopatra David ne va cânta azi primele 3 lieduri dintr-un ciclu de 5 intitulat Wag es und die Welt is dein! (Îndrăznește și lumea e a ta!) compus de Cleopatra Valentina Perepeliță în anul 2007. Născută în 1950 la Brașov din părinți ruși, Cleopatra Perepeliță a studiat pian, compoziție și muzicologie la Iași și București, iar din 1986 locuiește în Germania. Astăzi veți asculta Nr. 1 – „Willkommen, lieber Frühling!” („Bine ai venit, primăvară dragă!”) și nr. 2 – „Wettstreit” („Concursul”) – ambele pe versuri de Hoffman von Fallersleben, și nr. 3, „Abend”, pe versuri de Rainer Maria Rilke.

Pe lângă Enescu și Paul Constantinescu, un alt titan al muzicii românești este Mihail Jora, născut la Roman, descendent pe linie maternă dintr-o familie armenească stabilită demult în Moldova. Inovator în domeniul melodiei, armoniei și ritmului, Jora a fost un compozitor versatil cu o evoluție spectaculoasă de-a lungul vieții. Astăzi vă oferim una din miniaturile lui mai accesibile, „Ghicitoare”, pe versurile minunate scrise de Tudor Arghezi pentru fiica lui, Mițura

Dacă până acum am ales pentru dumneavoastră pagini ale celor mai celebri compozitori români, vă oferim acum o picătură de încântare compusă de o muziciană de care puțini au auzit – ieșeanca Florica Dimitriu, care a trăit între 1915 și 1993 și a fost prima femeie din România care a obținut diploma de dirijor de orchestră. Puteți să vă formați astfel o idee despre cât de multă muzică românească frumoasă rămâne necântată în sălile noastre de concert.

Liedul „De pe-o bună dimineață” este scris pe versuri de Otilia Cazimir.

Ajungem, în sfârșit, și la un lied compus pe versuri de Mihai Eminescu – „Ce te legeni?” de Nicolae Bretan. Acest muzician este un caz foarte rar, îndreptându-se spre compoziție dinspre lumea creației vocale, căci a fost bariton și regizor de operă. Născut la Năsăud, Bretan poate fi considerat emblematic pentru deschiderea inter-etnică și inter-religioasă, fiind român creștin căsătorit cu o unguroaică mozaică. Cu toate acestea, a fost persecutat toată viața atât în Ungaria, cât și în România postbelică. Creația lui este de mare valoare, iar „Ce te legeni?” este pătruns de profunde rezonanțe folclorice românești.

George Enescu a compus muzică de genuri felurite, pentru numeroase instrumente. Din muzica lui de cameră pentru pian solo face parte Suita în stil vechi Op. 3.

Muzica clasică românească a început să prindă rădăcini cu adevărat în secolul al XX-lea, continuând și în secolul actual. Pascal Bentoiu, singurul compozitor bucureștean pe care îl ascultăm azi, a fost elevul lui Jora și cel mai mare specialist în Enescu – i-a descifrat, editat și completat manuscrisele. A fost de o versatilitate uluitoare în creația sa componistică, scriind operă, muzică orchestrală, muzică de scenă și muzică de cameră într-un limbaj de o complexitate și modernitate uluitoare, incluzând în sonoritățile lui jazzul, reggae și multe altele. Liedul „Despre război” l-a scris pe versurile Ninei Cassian – o poetă extrem de interesantă, talentată, plină de spirit și umor, dar comunistă și rebelă în același timp. Atrasă sincer de utopia proletcultistă, a scris multe poezii fără tentă politică și chiar unele în care comunismul e ironizat. În ciuda interdicțiilor partidului, ea a scris și poezie avangardistă și lirică erotică din plin. Fără îndoială, a fost un personaj fascinant. Între multele convingeri care o defineau era și pacifismul, iar poezia „Despre război” este cutremurătoare. Pascal Bentoiu a creat o simbioza organică a muzicii cu poezia în această capodoperă miniaturală – o atmosferă de amenințare hăituitoare care culmină cu urletul îndurerat.

Născut în județul Sibiu, Marțian Negrea ilustrează tendințele școlii muzicale germane, iar armonia lui a fost influențată de post-romantism. Liedul „Primăvara” este scris pe versurile marelui poet, dramaturg, filosof și intelectual Lucian Blaga, care vede iubirea ca pe o eternă primăvară.

Mulțumim din suflet Asociației „Matricea Românească” – gazda noastră în această casă superbă, atât de propice unor întâlniri culturale pline de căldură. Pornim la drum împreună și sperăm să avem o colaborare lungă și fructuoasă, în care să ne bucurăm nu doar de seri de muzică, ci și de întâlniri între oameni de valoare, uniți de dragostea de frumos și de bine, de spiritualitate românească și universală.

Repertoriu:

Elena Roisen (folclor): „Dor mi-e de bădiță”, geampara din Dobrogea – Andreea Panu

Învârtită din satul Zânei – Dan Panu Misailescu (fluier)

Andreea Panu (compoziţie proprie): „Vin’, bădiță, la portiță”, învârtită din nordul Olteniei și Mărginimea Sibiului – Andreea Panu și Dan Panu Misailescu (fluier)

Învârtita din Munții Căpățânei și Jiana de la Polovragi – Dan Panu Misailescu (fluier)

Maria Lătărețu (folclor): „Lie, ciocârlie”, doină din Oltenia – Andreea Panu

Paul Constantinescu: „Cântec” (pe versuri de Dimitrie Ciurezu) – Alina Bottez

Felicia Donceanu: „Amărâtă turturea” (Cântand cu Ienăchiță Văcărescu, nr. 2) și „Pașii” (Trei cântece pentru Til, nr. 1, pe versuri de George Călinescu) – Cleopatra David

George Enescu: „Soupir” (pe versuri de Sully Prudhomme) și „Wüstenbild” (pe versuri de Albert Roderich) – Alina Bottez

Cleopatra Valentina Perepeliță: Ciclul Wag es und die Welt is dein! – nr. 1 „Willkommen, lieber Frühling!”, nr. 2 „Wettstreit” (pe versuri de Hoffman von Fallersleben) și nr. 3 „Abend” (pe versuri de Rainer Maria Rilke) – Cleopatra David

Mihail Jora: „Ghicitoare” (pe versuri de Tudor Arghezi) – Alina Bottez

Florica Dimitriu: „De pe-o bună dimineață” (pe versuri de Otilia Cazimir) – Cleopatra David

Nicolae Bretan: „Ce te legeni?” (pe versuri de Mihai Eminescu) – Alina Bottez

George Enescu: Suite dans le style ancien pour piano seul, Op. 3, Preludiu – Ieronim Buga (SOLO)

Pascal Bentoiu: „Despre război” (pe versuri de Nina Cassian) – Alina Bottez

Marțian Negrea: „Primăvara” (pe versuri de Lucian Blaga) – Cleopatra David

Alexandru Flechtenmacher: „Hora Unirii” (pe versuri de Vasile Alecsandri) – Tutti

Proiect educativ realizat împreună cu elevii de la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” și Colegiul Tehnic de Arhitectură „I.N. Socolescu”

25 ianuarie – 6 februarie 2022, Sala Irina Nicolau

Muzeul Național al Țăranului Român

Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” și Colegiul Tehnic de Arhitectură „I.N. Socolescu”, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, vă așteaptă marți, 25 ianuarie 2022, de la ora 18.00, la Sala Irina Nicolau, la vernisajul expoziției Realitățile neferite din interpretarea artistică a basmului românesc.

Organizarea unei expoziții de artă contemporană pe simezele Muzeului Țăranului are darul de a evidenția filonul rural care se transmite în ADN-ul cultural al artiștilor plastici români. Simboluri arhaice, tonalități, personaje de basm și nuanțe naive specifice spațiului rural românesc se vor regăsi în lucrările celor șapte exponenți propuși în acest proiect. De ce șapte? În mitologia românească și nu numai, cifra șapte are multiple semnificații, mai ales religioase.

Tematica unitară a acestui proiect artistic este interpretarea basmului românesc. Plin de simboluri, basmul definește cultura populară, iar poveștile românești se transmit din generație în generație, încă din primii ani ai vieții. Confruntarea dintre bine și rău, realul și fabulosul, imaginarul și fantasticul din narativul popular se regăsesc cel mai fidel în creația plastică a artiștilor, fără să fie neapărat o chestiune conștientă, ci mai degrabă moștenită de secole. Timpul mitic din basm, nemurirea, căutarea desăvârșirii, împlinirea, toți acești piloni ai basmului se regăsesc în lucrările artiștilor plastici. Personajele basmului se vor regăsi reinterpretate în lucrările expuse pe simezele Muzeului Național al Țăranului Român.

Deoarece la începutul perioadei medievale, meseriile se transmiteau de la o generație la alta, prin breslele meșteșugărești, cei șapte artiști, pe toată perioada desfășurării proiectului, vor deveni maeștri pentru șapte elevi de la liceele bucureștene de profil. Astfel, se va crea legătura maestru/ucenic, întocmai ca în perioada breslelor, iar filonul românesc din artele plastice va fi transmis mai departe de la o generație către următoarea generație.

Colaborarea dintre artiști și ucenicii-elevi este echivalentă cu drumul eroului pozitiv din basm. Simbolistic, se referă la căutarea veleităților artistice ale elevilor și perfecționarea lor. Călătoria în basm presupune maturizarea eroului care-și încheie provocările și sarcinile cu succes. Cele câteva luni în care elevii vor lucra alături de artiști, la atelierile de creație ale acestora reprezintă, în fapt, călătoria din basm. Succesul final este reprezentat de expoziția de la Muzeul Țăranului. Fiecare dintre artiști și elevi are libertatea de a-și exprima în lucrări propiile viziuni asupra eroilor din basme, pot reinterpreta simboluri, scene sau dialoguri.

Proiectul se întinde pe durata a a trei luni, începând cu 19 octombrie 2021, zi în care a avut loc prima întâlnire între artiști și elevi, iar aceștia din urmă și-au ales maeștrii. Până la sfârșitul lunii ianuarie 2022, vor lucra împreună cu artiștii în ateliere, iar expoziția va avea loc în perioada 25 ianuarie-6 februarie 2022.

Artiști: Bogdan Andronic (Andronicus), Dragoș Bojin, Anca Ciofirla, Cezar Cristea (1Qsapro), Radu Panait, Mihai Glodeanu,, Sofia Ovejanu.

Elevi: Ana Hetel, Vanessa Matei, Matei Simoc, Maria Nițulescu, Andrada Matei, Elena Popa, Alexandra Cristoltan.

Coordonator proiect: Sofia Ovejan și Ionuț Avram

Curator: Suzana Dan

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Irina Nicolau, până pe 6 februarie 2022, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea este închis.

Prețul biletului de intrare: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei.

Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era încastrată ca într-un petic ascunzătoarea săpată în piatră. Aici am descoperit- în pătratul din lemn- Sfânta Scriptură (un obiect interzis)” [1], care va încălzi viața spirituală a celor închiși.  Și părintele Bejan spunea : ,,în pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite” și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă. Când, la o minuțioasă percheziție – la Aiud în 1955 – a fost găsită o astfel de comoară – nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini.”[2]

Predicarea învățăturii Evangheliei îi ajută pe deținuți să-și îndrepte lupta pentru o izbândă a dreptății, nu în războiul cu regimul care încerca o nivelare a societății impunând o formă de pseudoegalitate, ci în războiul cu propriul „eu”. Înfrângerea păcatelor și a ispitei, dar și biruința sufletului deținutului închis în fața jugului încarcerării erau subiecte de predică; iar importanța acelora care își asumau responsabilitatea cuvântului era ridicată până la nivelul actului martiric. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, stareț al Mănăstirii Tismana, propovăduia pe Hristos în temnița Aiudului unde îmbărbăta și insufla nădejde fraților de suferință. Părintele Constantin Hodoroagă  spunea cu referire la acesta : „pentru mine și cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celule prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”[3]

Un alt caz este cel al părintelui Dumitru Iliescu-Palanca care era anchetat pentru activismul în mișcarea legionară (deși el nu făcuse parte din aceasta) suferind un tratament specific aplicat acelora care erau marcați cu asemenea „etichetă”. El a trecut prin mai multe lagăre comuniste: Văcărești (august 1948), Jilava (1948), colonia de muncă de la Baia Sprie (1951), colonia de muncă de la Nistru (1954), Penitenciarul de la Aiud (1954), penitenciarul Lugoj și apoi iarăși Aiud (1956), Gherla și colonia de muncă de la Salcia (1962-1963). În aceste închisori a suferit umilințe, multe dintre acestea cauzate de modul său activ de predicare a lui Hristos printre colegii de celulă. Întărim aceasta prin referirea la „un raport de pedeapsă de la Gherla din mai 1956, în care se spune că preotul Palanca, după închidere, a fost găsit făcând predică religioasă cu toată camera. Menționez că nu este prima dată când deținutul face acest lucru, ci a mai fost găsit. Față de aceasta, gardianul propunea suspendarea primirii pachetului pentru șase luni, pentru ca ofițerul superior să ordone: șapte zile izolare.”[4]

Influența mesajului predicii nu se risipește în atmosfera temniței, ci marchează pe cel ce l-a primit pe tot parcursul vieții sale, aducându-l aproape de Dumnezeu prin cuvintele ce îi rămân întipărite în suflet, ca un vector al experienței duhovnicești din celule. Evocăm pe Valeriu Gafencu care slujea predicarea măreției lui Hristos printre deținuți, cu o putere puțin întâlnită în epoca noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferință, mărturisea că și după 31 de ani el îl simțea pe Valeriu aproape și împreună se aflau lângă Domnul Iisus.”[5]

Părintele Drăgulin pomenește că „cei care l-au cunoscut și l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălțând sufletește pe cei din jur l-au asemănat cu Apostolul Pavel al zilelor noastre. De aceea bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului lui și-l ascultau, întărindu-se astfel în încercările pe care le trăiau. Puterea iubirii lui strălucea , nu numai în ceasurile exterminării programate, ci și în întreaga atmosferă pestilențială a bolii și suferinței, când se simțeau aproape aripile morții.”[6]

Predica și convorbirile duhovnicești îi unesc pe deținuți și îi ajută să transforme timpul „mort” petrecut în celulă, dintr-un dușman al sănătății trupului și a sufletului, într-unul al cunoașterii de sine, de ceilalți și de Dumnezeu. Amenințările inactivității și a lipsei comunicării sunt evidențiate de părintele Zosima care amintea un dialog cu unul dintre cei închiși în camere apropiate. Acesta scria: „la o plimbare împreună cu mai multe celule, mi-a șoptit L.M. , din lotul Arad, că vecinul său de celulă, celebrul avocat de pe vremuri Istrate Micescu, n-are nici un alt suport decât aceste știri, pe care le cere avid de la cei cu care se întâlnește: spune-mi dragă, și o minciună, numai spune-mi ceva”[7]

Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea despre experiența din temnița comunistă, făcând referire și la modul de împărtășire a Ortodoxiei folosind tehnica „conferințelor”, atât cu tematică religioasă cât și laică- „acolo am avut o șansă: într-una din celule, lângă cea în care stăteam eu, era prințul Nicolae Mavrocordat, care își făcuse ingineria în Anglia, și cu care am început să învăț limba engleză și ne trecea ziua, fiindcă altfel era o plictiseală enormă. Nu trăiam decât din ce ne povesteam unii altora. Seara, după stingere, nu mai avea voie să intre nimeni în celulă decât noi, arestații, și atunci organizam prelegeri. Eu, de exemplu, am ținut cel puțin 20 de prelegeri despre spiritualitatea românească, despre mănăstirile din România, despre teologia dogmatică, despre toate subiectele pe care puteam să le sintetizez.”[8]

Privitor la ,,cultura” căpătată de către deținuți în celule vorbește și Demostene Andronescu care considera că ,,s-a învățat mult, și s-a învățat temeinic atunci la Aiud. S-au învățat limbi străine , s-a învățat matematică, s-au învățat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruș, etc, nemaivorbind că Gyr și Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învățat agricultură, stupărit , avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut șansa să stea în aceeași celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar și cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de transmitere a informațiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de ață, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparține aceluiași profesor George Manu și ea a constituit o adevărată revoluție în sistemul de comunicare din închisori.”[9]

Modalitățile amintite de propovăduire readuc în gulagul românesc starea creștinismului primar, ca o formă autentică de împărțire a bunurilor după nevoia de folosință. Instrumentele de misiune uzitate de teologi, clerici sau doar creștini practicanți creează în temniță o formă asemănătoare celei de monahism, cu o practică constantă a rugăciunii și meditației. Se dezvoltă atât în penitenciare, cât și în lagăre de muncă, unde munca era împletită cu rânduiala monastică. Ca exemplu, aducem cazul coloniei de muncă de la Galda de Jos, despre care  Virgil Maxim scria: „Am constituit de la început o comunitate de viață ca în timpurile primare creștine. Toate le aveam de obște. Nu comunism, ci comunitarism creștin. Colonia activa ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost încadrat într-o echipă, după pricepere și aptitudini (…) când vremea nu ne permitea să lucrăm, viața coloniei se transforma în viață de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovnicești. Părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Sâmbăta- Făgăraș ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalie, hrană sufletească.”[10]

Improprierea formei primare cunoaște autenticitate și prin adăugarea practicii spovedaniei comune, care evidenția puternica legătură în Hristos a grupului, dar și disponibilitatea unei dăruiri totale, până la identificare totală cu nevoile celuilalt. Totuși, așa cum evoca și Ioan Ianolide (despre experiența sa „  această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite și frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greșelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele (…) mica noastră comunitate era o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înțelegere umană și, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei lui Dumnezeu.”[11]

[1] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 67?

[2] Pr. Dimitrie BEJAN, Oranki- Amintiri din captivitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 35.

[3] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p.  389.

[4] Ibidem., p. 346.

[5] Pr.Prof.Dr. Gheorghe I. DRĂGULIN, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în Mitropolia Olteniei, An LIV, Nr. 9-12, Craiova, 2002, p. 25.

[6] Ibidem.

[7] Pr. Zosima OANCEA, op.cit., p. 87.

[8] Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Carmen Dumitru și Dragoș Șeuleanu, București, Editura Cum, 1999, pp. 156-157 apud. Adrian Nicolae PETCU, Monahul Antonie Plămădeală în anii  ̀50, în Studii Teologice, An I, Seria a III-a, Nr. 4, Bucureşti, 2005, p. 212.

[9] Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud, în Revista „Puncte Cardinale” Nr. 8/1993 şi 2/1996 (publicate în serial), Sibiu, p. 13.

[10] Virgil MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p.185 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.85-86.

[11] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp.58-60 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.81-82.

Întors pentru scurt timp acasă, rememorez toate lucrurile importante ce mi-au rămas în minte în semestrul încheiat. Și pare că toate sunt importante!

,,Rolul Actorilor nonguvernamentali în Relațiile Internaționale”, cursul susținut de profesorul N. Dungan, m-a făcut să fiu extrem de atent la tot ceea ce înseamnă a privi cum se așază împreună și apoi a privi atent decantarea dintre politic, social și organizații nonguvernamentale.

Cine poate deveni un actor real, al societății civile, implicat în preschimbările dorite în țara sa?

Una dintre cărțile pe care le-am studiat (nu doar citit) în lunile ce au trecut este colecția specială de eseuri-studii de caz a lui Pétric Boris: “Democracy At Large: NGOs, Political Foundations, Think Tanks, and International Organizations” (,,Democrația, pe larg: organizații nonguvernamentale, Fundații politice, Laboratoare de Gândire și Organizații Internaționale”, editată de Boris Pétric, Palgrave Macmillan, 2012). Sunt ferm convins că oricui îi pasă de viitor va câștiga trecând prin lectura acestei colecții impresionante.

Aleg să împărtășesc ceea ce transmite această carte și să stimulez interesul celor pasionați, ca și mine, de mișcările profunde, puternice, din societatea contemporană.

Cartea este o colecție de eseuri academice care analizează modul în care sistemele politice din diferite națiuni răspund la implicarea organizațiilor nonguvernamentale în acțiunile susținute de acestea. Eseurile sunt aduse la un loc de Boris Pétric, antropolog francez și regizor de film, cu o specializare puternică în procesele de tranziție politică în națiunile post-sovietice din Asia Centrală.

Autorul analizează totul atent pentru a înțelege cum mișcarea internațională pentru Drepturile Omului (care ar putea să nu fie perfect adaptabilă cu doctrinele conservatoare ale unor națiuni), a creat o „Industrie a ajutorului”. În cele mai multe cazuri, aceste mișcări au fost promovate de societatea civilă, grupuri de experți și de către cercurile intelectuale. Acești actori nonguvernamentali vor dovedi în studiile de caz prezentate  în ,,Democrația pe larg” că au un impact profund asupra dezvoltării dinamicii realităților politice.

În introducerea acestei lucrări, autorul subliniază modul în care colecția de eseuri va ajuta cititorul să înțeleagă mai bine influența societății civile în procesele politice. Acest lucru se va realiza prin examinarea studiilor de caz cu o abordare interdisciplinară, în care profesioniștii din științe politice și antropologie împărtășesc opinii. Printr-o problematică de cercetare bine definită care acționează pentru a analiza noile probleme ale transnaționalizării politicilor locale, sunt identificate spații politice, actori publici și mai ales puternicii pioni nonguvernamentali.

Cele unsprezece studii de caz prezintă evoluțiile politice recente din țări „în tranziție”, precum și din națiunile din stadiul „post-conflict”. Autorii au ales state în care potențialul de îmbunătățire politică și socială prin ajutorul agenților neguvernamentali ar fi cel mai mare. Este descrisă o imagine panoramică a eforturilor de clădire democratică în statele: Senegal, Kyrgyzstan, Bulgaria, Azerbaidjan, Bolivia, Afganistan, Serbia, Pakistan, Indonezia, Nigeria și Cuba la începutul anilor 2000. Acest lucru ajută cititorul să urmărească cele mai importante interacțiuni dintre organizațiile nonguvernamentale și guverne și impactul acestora în societățile locale. Studiul se străduiește cu succes să prezinte perspective și probleme din întreaga lume, ajutând la identificarea asemănărilor globale, precum și a nuanțelor locale. De-a lungul capitolelor, vom înțelege încet dar sigur incertitudinea procesului de construire a democrației în țările cu un trecut aspru.

Implicarea ONG-urilor locale, naționale, internaționale este imensă. Fie că este vorba de FMI, OMC, OMS, ONU sau doar de grupurile de experți, toate formațiunile se arată că au avut un rol definitiv și irevocabil în modelarea realității politice și sociale. De asemenea, putem înțelege problemele cu care se confruntă aceste organizații în timp ce se află în contact cu administrațiile aflate în tranziție sau când acestea pun la îndoială integritatea anumitor lideri.

Este important să urmărim îndeaproape procesele de construcție democratică.

Consider că aceste studii de caz demonstrează în mod repetat că societatea civilă și actorii nonguvernamentali au un rol din ce în ce mai important în sferele naționale și internaționale din politica de influență. Istoria recentă ne poate arăta cum schimbările pot fi create din interior, de către persoane și grupuri cu viziune, pregătire și mai ales dorință.

Pentru cei dornici, ca și mine, de a afla despre puterea fiecăruia dar și despre puterea lui ,,împreună” într-o societate în schimbare, ,,Democrația pe larg” va fi o carte ce oferă unelte și idei revelatoare. Lectură cu spor!

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poet, prozator, publicist și dramaturg, considerat de critici a fi poetul național al României, supranumit „Luceafărul poeziei românești”. Ales post-mortem membru al Academiei Române, Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

Născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești, jud. Botoșani, Mihai Eminescu (Eminovici) este cel de-al șaptelea copil din cei 11 ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, parte a micii nobilimi țărănești. Între 1850 și 1858 a copilărit la Ipotești și Botoșani, amintirile din acea perioadă a vieții sale fiind ulterior relevate în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram și O, rămâi.

A urmat cursurile școlii primare la Cernăuți, ulterior fiind sufler, traducător și copist de librete în trupa de teatru a lui Ștefan Tardini. În 1866 își face debutul prin publicarea poeziei De-aș avea în revista Familia de la Budapesta, a cărui director este Iosif Vulcan, cel care îi schimbă pentru totdeauna numele de familie, din Eminovici devenind Eminescu.

În 1868 se stabilește la București, unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale și devine din nou sufler și copist la Teatrul Național din București, urmând ca în 1869 să înceapă să studieze la Universitatea din Viena, unde o cunoaște pe Veronica Micle. La Viena a urmat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legată. Tot acolo l-a cunoscut și pe Ioan Slavici.

În 1869 formează, alături de alți tineri creatori, cercul literar „Orientul”, al cărui obiectiv era culegerea de poezii populare și documente referitoare la istoria țării. Eminescu era responsabil de regiunea Moldovei.

În anul 1872 a revenit în țară și s-a stabilit la Iași, frecventând întâlnirile Junimii. În toamna acelui an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor, unde a stat până în 1874. A frecventat cursuri de filozofie, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie la Universitatea din Berlin.

Revine la Iași, unde nu reușește să ocupe postul de profesor de filozofie a Universității, postul fiind rezervat lui Titu Maiorescu, Ministru al Educației Naționale la acel moment, pentru că nu deținea titlul de doctor, criteriu necesar pentru ocuparea acelui post. A fost numit însă director al Bibliotecii Universitare, pe care, cu totală dedicare, o reorganizează pe baze științifice.

1870 marchează anul în care Mihai Eminescu a început să își aducă contribuția la Convorbiri literare, revista cenaclului Junimea din Iași. A publicat Călin. File de poveste, Venere și Madonă, Epigonii, basmul Făt Frumos din lacrimă, Mortua est.

Pentru o scurtă perioadă de timp a predat filozofie și limba germană la un institut din Iași, fiind numit inspector școlar. Căderea guvernului conservator a făcut ca noul ministru să îl destituie din funcție, astfel că Mihai Eminescu a rămas doar cu prietenia cu Ion Creangă, pe care o prețuiește până la sfârșitul vieții.

Profund afectat de pierderea mamei sale în august 1876, publică poemul Strigoii, ale cărui teme principale sunt magia și metempsihoza, frecvent întâlnite în opera sa.

Se stabilește la București și lucrează ca redactor la Timpul începând cu 1877, unde redactează articole politice și eseuri, iar în 1883 publică poemul Luceafărul. În același an, poemul apare în Almanahul Societății Studențești România Jună din Viena ce va fi reprodus în Convorbiri Literare.

În 1881 este publicată Scrisoarea I în Convorbiri literare din 1 februarie. Scrisoare a II-a apare în 1 aprilie, iar Scrisoarea a III-a la 1 mai.

În vara anului 1883, Mihai Eminescu suferă primul atac de nebunie și este internat într-un sanatoriu din București, iar ulterior la Viena. Trei ani mai târziu, în 1886, va fi internat din nou la  Mănăstirea Neamț, apoi la Botoșani, Viena și București.

După doar 39 de ani de viață, la 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viață la sanatoriul doctorului Suțu din București. Cu toate că nu se cunoaște exact cauza decesului său, cel mai des motiv menționat este sifilisul, pentru care nu exista leac la acea perioadă.

În 17 iunie 1889 are loc înmormântarea poetului la Cimitirul Bellu din București.

Garabret Ibrăileanu spunea despre Mihai Eminescu: “Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. El, vagabondul, lipsit de diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne. Aceasta se poate întrevedea chiar numai prin argumentul lingvistic. Comparați limba din poeziile lui cu limba oricărui scriitor român și veți vedea că la niciunul elementul autohton nu s-a îmbinat atât de armonios cu cuvintele noi, expresia fuziunii perfecte a sufletului național cu gândirea europeană.”

Câteva dintre cele mai frumoase și pline de însemnătate citate ale lui Mihai Eminescu:

1. Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex.
2. Adevărul este crud, dar numai el folosește.
3. Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viața și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.
4. Totul ia timp și timpul ia tot.
5. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
6. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ. Dumnezeu e în inima noastră.
7. Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său.
8. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în față și a recunoaște adevărul.
9. Câți oameni sunt într-un singur om? Toți atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.
10. Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are.

Bibliografie:

Encicliopediaromaniei.ro
Geo Vasile în 100 cei mai mari scriitori români, ediția a II-a revizuită, lucrare elaborată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editura Lider

O mărturisire sinceră: eu, unul, nu i-am înțeles niciodată pe turiștii moderni – adică pe oamenii cărora, dacă stau mai multe zile într-un loc, începe să le sfârâie rucsacul, să le clocotească bocancii, să le apară bubițe verzi pe mâini și o sclipire înfricoșătoare în ochi. Care se topesc din picioare și nu mai pot sta locului și nu vor decât să se ducă și să se tot ducă – nici nu contează unde –  în Mauritius, în Congo Brazzaville, în Insulele Palmipede (nu le căutați, nu există, le-am inventat eu acum), da’ numai să se vadă duși.

Cum firea mea e mai mult de agricultor decât de vânător-culegător, nu am rezonat niciodată la obsesia pentru călătorii. Și cumva, e de înțeles; am văzut destui oameni care – deși se mândreau că au descălecat pe cinci continente – puși în situații de viață banale, s-au împiedicat în propriile șireturi. Destui ale căror experiențe turistice se rezumă la faptul că au mâncat ostropel de varan liliachiu și au dansat cu localnicii tradiționalul jgabananga (mâncarea și dansul tradiționale din Insulele Palmipede care nu există). Destui care se umflă în pene că au ajuns la Citlatepetl, dar nu știu exact în ce județ sunt vulcanii noroioși. Destui care adoră orice e dincolo de Nădlac și disprețuiesc tot ce-i dincoace de Nădlac.

Turism-truism: pentru cei mai mulți dintre turiștii moderni, adevărul unui loc e doar ce încape într-un selfie. Din cei care iau cu asalt aeroporturile, sunt tare mulți care nu călătoresc ca să învețe, ci pur și simplu ca să caște gura pe fundal cu peisaj exotic (se pare că muștele exotice sunt mai gustoase decât cele autohtone), fără să înțeleagă că orice călătorie exterioară are ca punct de plecare și sosire tot inima lor – altminteri punct ușor, prea ușor de ratat și dacă stai pe loc, și dacă umbli brambura. Astfel că, pentru mulți, a călători înseamnă cel mai scump mod de a fugi de sine. Kerosen ars de pomană, bani aruncați degeaba, doru’ lelii și vânare de vânt.

Lumea-i mare și adâncă și înaltă și sublimă. Dar lumea nu e pentru toată lumea. Ca să pricepi că-i adâncă și sublimă, îți trebuie ochi bun, răbdare, prudență și o anumită smerenie. Când condițiile acestea sunt îndeplinite, lumea începe să se arate strălucitoare dincolo de pojghița de banalități cleioase din reclamele la „sejururi”. Atunci nu mai ești turist, ești călător (adică un fel de aproape-pelerin). Asta am învățat-o nu pe pielea mea, ci prin mandat, adică citindu-l de ani de zile pe Brad Florescu, cel mai înrădăcinat călător de care știu.

Ei bine, mă așteptam ca, din sutele de note savuroase și sclipitoare de pe al său tedoo.ro să fi ieșit o carte zdravană, de citit mai ales în vremurile în care granițele (exterioare și interioare) se închid cu zgomot. Dar căile Bradului sunt nebănuite – așa că a ales să-și facă debutul editorial printr-o… carte pentru copii, piatră de pisanie a începutului călătoriei sale în calitate de tată. Vestea m-a bucurat tare, fiindcă așa cum am mai povestit acum vreo două luni pe Matricea  – cu cărțile pentru copii nu e de joacă, nu e bine să ajungă pe mâna oricui, ele sunt treburi serioase, cine nu înțelege asta e turist în propria viață. Iar în lumea noastră plină de ITști și specialiști, nu mai avem prea mulți oameni capabili să spună decent o poveste fără să-și fractureze mandibula, darmite să o caute, să o șlefuiască și să o ofere spre degustare ca pe un vin bun.

Cartea îngrijită de Brad Florescu și împodobită de ilustrațiile subtile ale lui Matei Alexandrescu se numește „Ce a făcut marchizul când a aflat” și abia a ieșit de sub tipar la editura Frontiera. „Marchizul” aduce la un loc 18 povești din toată lumea văzută – din Japonia până-n Etiopia, din Italia până-n China – culese de un călător-vânător-(cu)legător priceput și foarte atent la detalii.

Să începem cu defectele – cartea e mică, mult prea mică, de la așa autor harnic & darnic așteptăm cu nerăbdare o ediție mai dolofană, ceva mai aproape în lungime și lățime de „Cercul mincinoșilor” dacă se poate. Și cam aici închei cu defectele…

…și spun mai departe că poveștile din „Marchiz” le sorbi cu uimire, cu înduioșare sau cu hohote de râs – e o bucurie să redescoperi că oamenii de pretutindeni se miră, se înduioșează și râd înfruntând aceleași minuni, mistere și metehne. Și le admiri ca pe niște mici pietre prețioase cristalizate din marele munte de înțelepciune al culturilor vechi. Și recitindu-le după ce abia le-ai citit, vezi cum înăuntru se sfărâmă niște granițe și se prefac în orizonturi, iar ăsta e semnul că ai pornit în călătorie.

„Ce a făcut marchizul când a aflat” e esențială pentru ca cei mici să înțeleagă că lumea celor mari e cum e: nebună și absurdă, balcâză și lălâie. Și-i esențială pentru a înțelege regulile jocului. Și-i esențială pentru ca cei-care-mai-au-un-pic-și-se-fac-mari să nu devină turiști în veacul năuc în care le e dat să crească.

Iar nouă, celor-mari-care-încă-mai-suntem-nițel-mici, stând față-n față cu pandemența zilelor noastre, nu ne rămâne decât să facem exact „ce a făcut și marchizul când a aflat”. Musai.

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fii atent pe unde calci!- spune tatăl.

-Oh, tată, fii tu atent pe unde calci! Eu pășesc în urmele pașilor tăi!

Cum devin băieții bărbați

Băieții nu devin bărbați, domni în adevăratul sens al cuvântului, fără antrenament și îndrumare din partea bărbaților buni în viața lor, în special din partea taților lor.

(Și nici băieții cu un comportament discutabil nu devin ,,răi” fără influență. Nu-i așa?)

Când atenția adulților ar fi bine să fie în alertă?

Ei bine, este foarte important să nu te amuzi pe seama celorlalți în fața fiului tău!

Fie că este un lucru făcut în glumă sau poate cu intenție, să-ți râzi de alții în fața fiului tău va avea un impact major. Transmite un mesaj periculos că un astfel de comportament ar putea fi acceptabil atunci când îi vedem pe alții că sunt diferiți sau că fac lucrurile diferit față de felul în care procedăm noi.

Să-ți pierzi cumpătul cu el sau cu alții este un comportament ce va fi imitat. Și neplăcut atunci când va ieși la iveală.

Foarte puține lucruri sunt la fel de toxice la un bărbat ca furia necontrolată. Mulți băieți cresc cu răni sufletești provocate de mânia unui tată. Și mulți băieți poartă furia unui tată în propria lor maturitate și în rolul lor de părinte. Să ne păstrăm echilibrul în emoții. Vom avea doar de câștigat!

A răspunde cu sarcasm înseamnă a răspunde cu dorința de a-l face mic, mai mic pe cel din fața ta. Dacă stai bine să te gândești, așa este!

Când fiul tău îți pune o întrebare ai tendința de a răspunde cu un ton sarcastic: „Dar nu ți-am spus deja asta?”, ,,De câte ori vrei să răspund la asta?”, ,,Poți să găsești răspunsul chiar și tu?”

Din păcate, tații care nu și-ar numi niciodată fiii „proști” în față îi pot face pe fiii lor, din neatenție, să se simtă mai puțin prin sarcasm. Cel mai bun remediu pentru sarcasm este o bună doză de răbdare și smerenie. Răbdarea și smerenia picură binele în suflet și în minte.

Cum te porți cu femeile? Tu, tatăl? Cum le tratezi? Ce glume faci când vorbești despre femeile din jurul vostru?

Este extrem de important ca tații să arate respect față de femeile sau fetele din casa lor, din jurul lor oricând și mai ales când fiul este de față! Este important modul în care interacționezi cu mama și surorile fiului tău, cu bunica și cu mătușile precum și modul în care tratezi și vorbești despre femei în general. Băieții care cresc fără a respecta femeile au de obicei exemple extrem de slabe de urmat în acestă arie.

Fiul tău va deveni mai mult decât ceea ce tu, tatăl lui, spui! Va deveni ceea ce tu ești, ceea ce tu dăruiești și imprimi în matricea sa!

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fiule, spune tatăl, ocolește groapa aceasta, nu te lăsa amăgit de noroi și vei ajunge în siguranță pe calea cea solidă, bătătorită!

-Oh, tată, te-am urmărit cu atenție! Pășind în urmele pașilor tăi voi ajunge cu bine la destinație!”

Cine este Adrian, ce pregătire ai și cu ce te ocupi în prezent?

Sunt Adrian Luță, am terminat Facultatea de Teologie, sunt licențiat și masterand în Artă Sacră și doctor în Filologia Artei. Sunt profesor de pictură la Palatul Copiilor din Râmnicu Vâlcea, de 10 ani predau, în timpul liber sunt pictor de biserici și artist stradal. Începând de anul acesta voi face un nou doctorat, la Arte, la Timișoara, unde voi pregăti teza de doctorat pe Artă Stradală.

Cum de ai ales să studiezi Arta Sacră? Ce te-a împins către această direcție?

Eu sunt a treia generație de pictori – bunicul meu a fost pictor de biserici, tata tot pictor de biserici, iar eu sunt tot pictor de biserici la bază. Deși îmi place ceea ce fac, îmi place să și ies din partea ce implică sacralitate și să mă axez și pe partea mai modernă.

Ce biserici ai pictat?

Am și pictat, am și restaurat – la Mănăstirea Snagov, la biserica din satul Plopu, Ploiești, la Biserica Sf. Dumitru din Vâlcea. Am pictat și în București, am lucrat la câteva șantiere de pictură, când eram la facultate trebuia să mergem pe mai multe șantiere de pictură ca să facem practică.

Ai intrat în Cartea Recordurilor pentru că ai realizat cea mai mare pictură stradală pe panouri de plexiglas acasă, în Râmnicu Vâlcea. Cum a luat naștere acest proiect?

E o poveste foarte interesantă. Înainte să pictez eu, acolo erau foarte multe accidente rutiere, din cauza faptului că nu se vedeau panourile, fiind transparente. În plus, multe panouri erau măzgălite cu mesaje foarte urâte. Ideea de a le picta a aparținut Primăriei Râmnicu Vâlcea. Am auzit de proiect și m-au dus și mi-am depus dosarul. M-au selectat să pictez aceste panouri, cerința lor fiind ca ele să aibă un scop estetic, dar și practic. Am stabilit o tematică, am decis să pictez toate clădirile și monumentele istorice care au existat și încă mai există în Râmnicu Vâlcea. Să fie și plăcut ochiului, să aibă și partea utilă, să nu mai fie accidente, să aibă și un scop turistic, să promovăm orașul. Mi-a luat aproximativ 7-8 luni, cu tot cu pauze aproape 1 an. Am denumit proiectul Pagini vechi din istoria Vâlcei – toate panourile sunt pictate cu nuanțe de crem, ocru, în așa fel încât să sugereze că sunt pagini de istorie. Toamna și iarna panourile se văd foarte bine – iarna zici că sunt dintr-o poveste și toamna se îmbină foarte bine cu peisajul. Însă în curând le voi schimba. Am evoluat și vreau să fac o evoluție și a picturii de acolo. Voi picta peste ele – aceleași monumente, doar că voi folosi alte nuanțe – turcoaz, albastru, verde, voi încerca acum să le îmbin cu primăvara și vara.

Folosești culori speciale, care să dureze mai mult?

Da, folosesc culori speciale, eu am dat garanția pentru pictură 80 de ani. Mai sunt oameni răi, care vin și scrijelesc picturile și atunci trebuie să vin să le refac. Un incident neplăcut a fost când a nins și sarea mi-a afectat pictura și mereu a fost nevoie să merg să o repar. Așa mi-a venit ideea să o schimb cu ceva nou, ca să arăt că arta evoluează odată cu pictorul. M-am gândit că dacă pictura ține 80 de ani, cu aceleași imagini devine monotonie și e plictisitor. Așa că dacă o schimb o dată la 10, 15 ani, lumea are ocazia să vadă ceva nou și astfel vreau să păstrez elementul de noutate.

Când vedeam un om că merge trist pe stradă și se uita la o pictură de-a mea și devenea mai vesel, mai fericit, cumva mă ambiționa să muncesc.

 

Cum au reacționat oamenii din oraș, lăsându-i la o parte pe cei care au fost împotrivă? Pentru că știu că a existat o categorie de public care a fost împotriva muncii tale.

Oamenii au reacționat foarte bine, le-a plăcut. Sunt unii oameni care cred că eu am făcut milioane, miliarde din pictura respectivă. Nu a fost așa. M-a ajutat Primăria cu materiale, am primit și bani, într-adevăr, este un lucru pe care l-am recunoscut public, însă în nici un caz miliarde. Am pictat pe frig, pe ploaie, m-am și îmbolnăvit, ca să mă încadrez în data limită de finalizare a lucrării de un an. Uneori mi-a fost greu, am avut porțiuni pe care le-am pictat stând direct pe stradă, pe carosabil. Toate picturile au fost realizate manual, cu pensula, nu cu spray-ul, nu este graffiti.

Ce te-a ajutat să reziști, să continui, la ce te gândeai când îți era frig, când ai răcit și totuși ai continuat să pictezi cele 58 de panouri de plexiglas?

Zâmbetul, mulțumirile oamenilor și pasiunea m-au făcut să continui. Când vedeam un om că merge trist pe stradă și se uita la o pictură de-a mea și devenea mai vesel, mai fericit, cumva mă ambiționa să muncesc. Și mulțumirile oamenilor m-au făcut să fiu așa, să pictez. Crede-mă, cât am stat în frig .. nu regret nici măcar un pic, pentru că știam că după ce voi termina oamenilor le va plăcea. Oamenii m-au încurajat, iar pentru mine asta a contat foarte mult. Încurajările lor mi-au dat putere de muncă. Mă simțeam foarte împăcat cu mine, chiar mi-a plăcut foarte mult.

Știu că lucrezi la o icoană pe sticlă, despre care se spune că este cea mai mare din lume.

Da, pictura este cea mai mare pe sticlă din lume. Eu am cercetat și am aflat că cea mai mare icoană pe sticlă a fost pictată de o româncă din Brașov, o icoană de 1,20 x 70 cm. Icoana la care eu lucrez este formată din trei bucăți de geam, fiecare având 2x3m, formând un triptic. Aș vrea să intru cu ea în Cartea Recordurilor pentru două recorduri: cea mai mare icoană pe sticlă din lume și cel mai mare triptic din lume.

Unde o pregătești, ai un atelier?

Primăria mi-a oferit un spațiu de lucru, la Grădina Zoologică din Râmnicu Vâlcea. Am avut ceva peripeții cu icoana – de exemplu, când am transportat-o, unul dintre geamuri mi s-a spart în mână. Lucrez de vreo 2 ani la icoană. Un personaj de pe icoană, un sfânt, are capul de mărimea unui deget mare de la mână. Este greu de lucrat pe geam, trebuie să folosești culori speciale, trebuie să fii atent la proporții, dar încet, încet o termin.

Ai lucrat singur la icoană?

Am lucrat împreună cu elevii mei de la Palatul Copiilor, a fost o muncă de echipă. Am întrerupt lucrul la ea pentru că ea a fost făcută din bani proprii și a fost destul de dificil, pentru că a costat destul de mult. Doar o bucată de geam costă în jur de 2.000 lei, la care se adaugă costurile de transport, rama, culorile, m-a dus destul de mult. Dar sper să o finalizez în cele din urmă. Estimez că va mai dura încă vreo 2-3 ani până să o termin, pentru că și lucrez în acest timp, mai am și alte proiecte, este nevoie să gestionez și viața personală, pentru că vreau să îmi fac și eu o familie în timp.

S-a întâmplat să existe un moment mai special, să visezi că trebuie să pictezi ceva anume?

Da, de exemplu pe una dintre lucrările pe care le-am făcut am visat-o cu o seară înainte. Am făcut o lucrare la Craiova, am pictat la un loc de joacă pentru copii foarte mare, ZAO Parc. Eu de obicei vorbeam și cu patronii, ce ai vrea să pictăm aici, și nu ne sincronizam. M-am dus acasă, am zis renunț, asta e, nu am ce să fac, nu am inspirație și am visat într-o noapte că trebuie să pictez chestia asta și uite că așa a fost. Este o lucrare de vreo 500 mp, o pictură 3D. Nu am simțit oboseala când am lucrat la ea, mi-a luat vreo 2 săptămâni să o fac. O puteam termina și mai repede, însă în acea perioadă eu și predam, în timpul săptămânii predam, iar la sfârșit de săptămână veneam să pictez la Craiova.

Aduc bucurie oamenilor, asta îmi umple sufletul de mulțumire

 

Ce te-au învățat elevii tăi de-a lungul anilor? Ce îi înveți tu pe ei este deja evident.

În primul rând m-au învățat să îi respect mai mult. Îi respectam și înainte, dar acum îi respect și mai mult. M-au învățat ce înseamnă munca de echipă, eu nu știam ce înseamnă munca de echipă lucrând mereu singur. M-au învățat ce înseamnă un nucleu, adică să îți formezi un grup. Mai tot timpul ei învață de la mine și eu învăț de la ei, facem schimb de informații pe partea tehnică a picturii. Îmi place să lucrez cu ei, îi învăț tehnici noi, particip cu ei la concursuri, fac expoziții cu lucrările lor, mă duc în tabără cu ei, îmi place să îi învăț.

Care ți-e cel mai drag proiect?

Cel cu panourile, primul meu proiect. Am o amintire foarte frumoasă, pentru că de fiecare dată când pictam acolo mă întâlneam și vorbeam cu oamenii. Mi-am făcut foarte mulți prieteni așa. Când era frig, unii oameni îmi aduceau ceai ca să mă încălzesc, alții s-au oferit să mă ajute cu bani, cu materiale, alții mă felicitau în fiecare zi, a fost foarte frumos. Dacă aș putea, aș da timpul înapoi, ca să mai pot să fac asta din nou.

Cum alegi tematica lucrărilor tale?

Tematica pentru toate proiectele pe care le-am făcut a fost stabilită împreună cu Primăria, cu reprezentanții Primăriei, cu oameni de cultură. Mulți cred că eu pictez de capul meu, dar de fapt nu este așa. De exemplu, locul în care am pictat câteva desene animate – am ales să le pictez acolo pentru că în spate este un loc de joacă pentru copii. Eu țin foarte mult cont și de zonă, mă adaptez acesteia, astfel încât pictura să fie perfect integrată cu spațiul.

De ce faci tot ceea ce faci?

Pentru a aduce bucurie oamenilor, asta îmi umple sufletul de mulțumire.

Care este legătura ta cu Dumnezeu?

Una destul de puternică. Tot timpul când m-am rugat la Dumnezeu, Dumnezeu m-a ajutat. Simt că este lângă mine și la bine și la rău, simt asta. Și când termin un proiect, îi mulțumesc – Doamne, mulțumesc că mi-ai dat inspirație. Simt de multe ori că inspirația vine de la El. Am avut momente când nu am avut inspirație și am încercat să mi-o caut, dar nu am reușit. Și de fiecare dată când contemplam și mă gândeam la Dumnezeu și mă închinam simțeam că vine inspirația. Fără Dumnezeu nu aș face nimic. El îți dă putere.

Eu cred că Dumnezeu ne-a dat nouă cel mai frumos dar, ne-a dat arta de a crea.

 

Din ce îți iei inspirația, în general?

Îmi vine din senin.

Ai avut vreun moment când te-ai gândit că vrei să faci altceva, când erai mic, sau dintotdeauna ai știu că asta vrei să faci?

Dintotdeauna. De când am fost mic am crescut numai cu pensule și cu culori. E frumoasă arta, e ceva aparte.

Contează să faci ceea ce îți place?

Am observat că oamenii care fac ce le place parcă atunci stabilesc comuniunea cu Dumnezeu. Când faci ce îți place atunci simți că mai există încă ceva, altceva ce mai ai în tine.

Arta reprezintă cheia de la cușca în care este prins sufletul omului, este singura metodă prin care te poți exprima.

 

Ce înseamnă arta pentru tine? Ce trezește arta în tine?

Sufletul. Pentru mine arta este un mijloc prin care îți arăți sufletul, prin care transmiți un mesaj, prin care arăți ce ai tu în tine închis. Arta reprezintă cheia de la cușca în care este prins sufletul omului, este singura metodă prin care te poți exprima. Cred că arta este un dar dat de la Dumnezeu omului. Eu cred că Dumnezeu ne-a dat nouă cel mai frumos dar, ne-a dat arta de a crea. Cumva pictorul este instrumentul prin care Dumnezeu pictează, este instrumentul prin care ne arată ce este cel mai frumos în lume. Este aparte.

Cine te-a inspirat când erai mic?

Sursă de inspirație am avut în gimnaziu și liceu, când studiam artiștii – DaVinci, Michelangelo. În schimb, când eram mic, mic, eram fascinat de culori, mă întrebam de ce albastru este cum este, de ce roșu este cum este, ce se întâmplă dacă le combini, cum se obțin culorile, eram fascinat de toate aceste lucruri. Luam cu mâna culoare și o puneam pe pânză și mă uitam la ea, analizam textura, cum curge, ce frumos se combină culorile. Eram fascinat de nuanțe, de tonuri. După ce am învățat să citesc și să scriu i-am studiat foarte mult pe DaVinci și Michelangelo.

Dar acum, cine te inspiră?

Am mai mulți pictori care mă inspiră acum. Adrian Ghenie îmi place foarte mult. Îmi mai place foarte mult și Picasso. În top 5 intră și Gaudi, el m-a inspirat recent. De asemenea, Frida mă inspiră, simt că am avut ceva de învățat de la ea, în special pe partea de portretistică, construcție, am studiat-o foarte mult. Și Van Gogh, bineînțeles.

Lucrez la cel mai mare mozaic din lume, va fi pe o distanță de 15 km

 

Ce planuri ai pentru 2022?

Lucrez acum la un proiect foarte mare, cu mozaic. Am ales să fac cu mozaic pentru că are garanție foarte mare în timp, ține 100 și ceva de ani, e din marmură și rezistă mai mult în timp. M-am inspirat când am fost în Barcelona și am văzut parcul Güell, de Gaudi. Tot parcul, în mare parte, e îmbrăcat în mozaic, din bucăți de ceramică și marmură. Vreau să fac și eu la mine aici, în Vâlcea, pe o distanță de 15 km – va fi cel mai mare mozaic din lume.

În acest moment al vieții tale, din punct de vedere personal și artistic, ce cauți?

În ceea ce mă privește, la mine este un mix între pictura laică și cea religioasă, sacră, le-am experimentat pe amândouă. În acest moment încerc să caut, deși este utopic, nemurirea prin artă, caut longevitatea artei. Îmi doresc ca o lucrare să fie cât mai longevivă, să țină cât mai mult timp, tocmai din acest motiv am trecut de la pictură la mozaic. Pictura este o variantă mai ieftină a mozaicului, prima formă de artă a fost mozaicul. În Istanbul, la Biserica Sfânta Sofia, găsim mozaic de 1000 de ani. Romanii, de asemenea, abordau foarte mult mozaicul. S-a descoperit mozaic și de acum 2000, 3000 de ani, intact. Este cea mai longevivă formă de artă. Pictura după 60-80 de ani se cam duce, mozaicul tinde către nemurire cumva.

Credit foto: Radu Florian Crețu

Sursă fotografii: https://www.facebook.com/AdrianLutaArtist/?ref=page_internal

Poezia constituia o parte din creația intelectuală a celor din închisoare, completată de predici, prelegeri și conferințe pe diferite teme, care antrenau un aflux de informații, dar și relatări din aspectele empirice trăite de protagoniști. Diversitatea pregătirii profesionale a celor din celulă a putut crea o atmosferă asemănătoare întâlnirilor desfășurate la mănăstirea Antim, sub denumirea de Rugul Aprins, unde, cunoașterea domeniilor profane, se împletea cu forme de asceză și mistică ortodoxă.

Î.P.S. Antonie Plămădeală rememorează această perioadă în lucrarea dedicată mișcării de la Antim, menționând și cadrul prin care aceasta a fost desființată, iar membrii ei acuzați de legionarism și trimiși în închisori- ,,în momentul când Rugul Aprins a fost socotit ca periculos pentru ideologia și societatea noastră. Toți am ajuns în închisori și Pr. Benedict Ghiuș, pr. Sofian, pr. Felix, pr. Stăniloae și prof. Savin care a stat multă vreme la Sighet. Scrima nu a apucat, pentru că a reușit să plece din țară la vreme, dar toți am dus cu noi ceea ce primisem la Antim, acesta este lucrul cel mai important și de aceea, așa cum spuneam la început, Rugul Aprins părea a fi o pregătire pentru intrarea în catacombe, pentru intrarea în marele întuneric. Ca să pregătească oameni care să treacă prin acest întuneric având Rugul Aprins în inima lor, ceea ce s-a și întâmplat pentru că toți aceștia în închisorile prin care au trecut, toți au fost acolo Ruguri Aprinse, au păstrat învățătura, taina sufletească cu care au intrat, anume aceea a rugăciunii inimii care pe mulți i-a ajutat să treacă prin calvarul care a existat în închisorile comuniste.”[1]

Experiența Rugului Aprins a fost reiterată în celule ca un mod de a mărturisi pe Hristos în arest, de a izvorî comuniune de credință între cei prezenți, de a conferi unitate și ecumenicitate (prin afirmarea la aceste acțiuni și a celor de alte confesiuni), de a adânci ortodoxia și învățătura ei.  Demnitatea „cunoașterii” era înălțată din spectrul abstract până la nivelul trăirii Cuvântului, improprierea unei învățături până la cunoașterea prin iubire. Iar cunoașterea lui Hristos se lucrează printr-un nou curent de trăire, căci  „un grup de deținuți  își asumă cu mare seriozitate viața duhovnicească (…) ce cauzează închegarea unui curent de trăire filocalică în lumea temnițelor comuniste.”[2] Aceștia citeau și învățau pasaje din Sfânta Scriptură, comentau diferite texte; „ în afara Sfintei Scripturi, în temniță pătrunseseră scrieri teologice, ce erau o adevărată hrană spirituală pentru cei închiși (…) Virgil Maxim afirma ,,pentru a realiza un program de studiu, meditație și rugăciune ne-am făcut noi înșine ore și zile de întâlnire.; în loc să ne închidă gardienii, ne-am confecționat zăvoare interioare. Când găseai ușa încuiată știai că acolo e aprinsă candela inimii și arde pentru Hristos. Reveneai în ziua și la ora indicată pe ușă (…) Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditații și discuții exegetice”.[3]

Această experiență a cuvântului devine armă de apărare împotriva sistemului și a practicilor lui, o ușă de evadare din celulă, un mod de comuniune și de unire, dar mai ales de păstrare a sufletului uman într-o stare verticală, de înfrângere a îngenuncherii și a umilirii fizice. S-a dezvoltat în toate temnițele gulagului comunist românesc, dar a cunoscut o puternică intensitate la Aiud, unde au fost închiși împreună importanți teologi, duhovnici și intelectuali.  Ca „ lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind și învățând textele din Sfânta Scriptură, Filocalie și alte scrieri patristice, acești deținuți vor forma în temnița Aiudului un curent de trăire în duh filocalic. Uniți prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, acești monahi în duh (…) s-au sprijinit unii pe alții, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în față. Pe deplin formați în vatra Aiudului, tinerii aceștia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovnicești în bezna temnițelor comuniste. Despre acestea dă mărturie părintele Iustin Pârvu: ,,din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost un noroc pentru noi. Am găsiți adunați la un loc atâția oameni duhovnicești cum nu puteam întâlni în libertate”[4]

[1] I.P.S. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Rugul Aprins, Editată de Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 29. (s-a consultat ediţia electronică „Apologeticum”, 2006)

[2] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.39.

[3] Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.77-78

[4] Ibidem., p.52.

Construită acum peste 170 de ani, Școala Centrală a funcționat de-a lungul vremii sub diverse denumiri, printre care și Pensionul Domnesc de Fete, instituția fiind, inițial, dedicată educației fetelor din elita bucureșteană.

Istoria Școlii Centrale se scrie începând cu 19 martie 1851, când domnitorul Barbu Știrbey a aprobat prin edict domnesc înființarea unui “Pensionat Domnesc de Demoazele”. Primele eleve care au urmat cursurile instituției au fost fiicele unor înalți demnitari cărora statul, în semn de recunoaștere și recompensă, le asigura în mod gratuit o educație de grad ridicat pentru copiii lor. Elevele care aveau vârsta între 7 și 11 ani beneficiau de o bursă anuală de 60 de galbeni, iar primele 13 bursiere au fost șase fete de ofițeri și 7 fete din mari familii boierești.

În 20 noiembrie 1852 școala a fost deschisă oficial. Acesta este momentul în care este pusă piatra de temelie a actualei instituții numită Școala Centrală, ce în timp se va remarca drept echivalentul feminin al liceului Sf. Sava, întemeiat cu trei decenii în urmă. În cadrul școlii se studiau limbile română (valahă), franceză și germană, științe (religie, geografie, istorie universală și aritmetică), precum și arte (caligrafie, desen, dans, muzică, lucru de mână). În plus, fetele beneficiau de cursuri practice de economie domestică, bucătărie, croitorie și cusutul hainelor și lenjeriei. Toate acestea aveau scopul de a le pregăti pe fete pentru viața de familie. În 1861, regulamentul de funcționare a internatului, ce conținea reguli stricte, obligatorii atât pentru eleve, cât și pentru familiile din care proveneau, a fost aprobat.

Școală de elită din punct de vedere intelectual

Regulamentul de funcționare prevedea ca fiecare elevă să aibă o uniformă de toată ziua și una diferită pentru participarea la examene și adunări importante. În funcție de vârstă, uniformele erau diferențiate, însă toate își păstrau caracterul sever. Elevele cu vârsta între 10 și 14 ani aveau rochie în pătrățele roșii și albe, lungă până sub genunchi, cu un sorț lung negru, guler brodat și fundă neagră, iar de un nasture al șorțului atârna un lanț cu cheile de la dulapuri și pupitre. Elevele din cursul superior, cele cu vârsta între 15 și 18 ani, aveau aceeași uniformă, dar în pătrățele gri cu alb, având astfel un aer mai elegant și serios, cele din ciclul primar având obligativitatea de a li se adresa cu „domnișoară”. Indiferent de rolul în instituție – director, portar, profesor, elev, fiecare avea sarcini precise, de la care nu se putea abate. De exemplu, portarul avea obligația de a nu lăsa pe nimeni să intre sau să iasă din internatul Pensionului după ora 22:00. Profesoarele erau obligate să doarmă cu elevele în dormitor, pentru a se asigura că toate regulile sunt respectate, în timp ce cheia de la dormitor trebuia ținută la loc sigur. Guvernantele participau la orele de meditație, la programul de rugăciune și erau responsabile cu inspectarea garderobei elevelor.

Florica Dimitrescu, lingvistă română, membru de onoare al Academiei Române din 2011, a declarat în cartea lui Adrian Majuru, „Copilăria la români”: „Școala Centrală – care a fost o școală de elită din punct de vedere intelectual, din punctul de vedere al obligației de a învăța – a fost și o școală democrată. Acolo am învățat, fără a cunoaște cuvântul, ce înseamnă «democrație» (…) Pentru interne, soneria zbârnâia dimineața la ora șase; urma forfota spălatului, îmbrăcatului, așezării lucrurilor la loc; Coboram în sufragerie pentru ceai – la subsol – în rând, câte două, la șapte fix, (…). Cele cinci ore de curs de dimineața, întrerupte de sonerie pentru scurte recreații de zece minute și una singură de douăzeci, se încheiau cu un nou mers la masă în rând, la ora unu; după prânz, “recreația mare” dura până la ora 15, în larga curte-grădină de câte ori o permitea vremea.(…). În clase apoi, ne făceam lecțiile pentru a doua zi, până la 5 când soneria anunța o nouă recreație de o jumătate de ceas; reîncepea atunci pregătirea lecțiilor, numită “meditație”, până la cina de la ora șapte, imediat urmată de urcarea în dormitor unde lumina se stingea cel mai târziu la 9. (…) Timp de patru ani şi jumătate am fost internă și trebuie să spun că acest program, respectat cu strășnicie, mi-a creat impresia unei ordini universale pentru tot restul existenței.”

Peste 170 de ani de schimbări, timp în care instituția a rezistat și înflorit

Locul de funcționare al instituției s-a schimbat de-a lungul anilor, cursurile fiind ținute în locații precum Casa lui Manuc, Casa Turnescu, unul dintre palatele familiei Ghica, până când, în 1890, Ion Mincu a construit actualul edificiu al Școlii Centrale.

Între 1916 și 1918, în timpul ocupației germane, Școala este transformată în spital, iar ulterior devine sediul poștei. Cursurile au fost reluate abia în septembrie 1918, după ce în iarna anului 1917 întreg mobilierul din lemn a fost folosit drept combustibil. Anterior, întreg materialul științific (instrumente și colecții științifice), mai puțin biblioteca, dispăruseră.

În 1924, instituția este denumită Școala Secundară de Fete, gradul doi internat, urmând ca în 1928 să fie denumită Marica Brâncoveanu, după soția domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tot în 1928, la inițiativa doamnei director Elena Rădulescu-Pogoneanu, în prezența principesei Elena, mama Regelui Mihai, a principesei Olga a Greciei, a reprezentanților Președintelui Consiliului de Miniștri și a Ministrului Instrucțiunii Publice, au fost sărbătoriți 76 de ani de la întemeierea școlii, momentul reprezentând o recunoaștere a întregii activități desfășurate până atunci de către instituția de învățământ.

După ce Elena Rădulescu-Poganeanu s-a pensionat, la conducerea școlii vine Elena Malaxa, care va ocupa această funcție pentru aproape un deceniu. Cu sprijin financiar din partea soțului său, aceasta a demarat lucrări de modernizare și consolidare a instituției, transformând corpul de clădire ce juca rolul de locuință pentru directoare în bibliotecă cu săli de lectură pentru profesoare și eleve și construind ieșirea din sala mare de festivități spre actuala stradă Jean Louis Calderon. În perioada conducerii doamnei Elena Malaxa, școala își recapătă denumirea de dinainte de 1924, Școala Centrală de Fete, nume inscripționat pe fațada principală a clădirii de către Ion Mincu.

În 1948, Elenei Malaxa îi este interzis să mai profeseze de către autoritățile comuniste. Perioada sumbră a afectat nu doar cultura românească, ci și Școala Centrală, comuniștii impunând un sistem de învățământ restrictiv. Urmează o perioadă cu schimbări multiple pentru instituția de învățământ. Începând cu 1952, pentru 17 ani, Jana Christu a ocupat funcția de director al Școlii Centrale. Modelul sovietic de organizare a fost preluat inclusiv în ceea ce privește învățământul, astfel că, pentru o perioadă de 10 ani, sistemul de notare folosit a fost cel de la 1 la 5 (1952-1957), iar lucrările care nu erau conforme cu ideologia partidului au fost cenzurate. Situația s-a îmbunătățit abia după apariția politicii de îndepărtare de Moscova a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În 1953, instituția devine Școala Medie nr. 1, moment până la care liceul funcționase în sistem mixt, urmând ca între 1954-1956 să poarte denumirea de Școala Medie nr. 10. Începând cu 1956, pentru 46 de ani, școala poartă numele de Zoia Kosmodemianskaia – inițial Școala Mixtă Zoia, ulterior Liceul de Fete nr. 10 (1965-1968). În perioada 1968 – 1976 școala se numește Liceul nr. 10, Georgeta Vasile fiind director (1969-1875). Ulterior, între 1976 și 1977 denumirea școlii este Liceul Real Umanist, urmând ca în perioada 1977 și 1989 numele școlii să fie Liceul de Filologie – Istorie Zoia Kosmodemianskaia. Mioara Zdrafcovici a ocupat funcția de director în perioada 1975-1984, iar ulterior, până în 1989 Georgeta Smeu.

Datorită directorilor ce au dat dovadă de curaj și inteligență precum Mioara Zdravcovici, în 1977 s-au putut serba 125 de ani de funcționare a Școlii Centrale. Pentru a marca acest moment, au fost organizate spectacole, simpozioane, conferințe, ocazie cu care vechii elevi și profesori s-au reunit.

În timpul dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceaușescu, în cadrul școlii au funcționat două ateliere, unul de confecții și unul de cusut covoare, ambele situate în strada Dervari. În 1990, după căderea regimului comunist, fostul Pension Domnesc de Fete devine Școala Centrală, nume purtat și astăzi.

Printre foștii elevi ai Școlii Centrale regăsim nume precum Maia Morgenstern, Adrian Păunescu, Olga Tudorache, Monica Ghiuță, Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Surse foto: www.cnscb.ro și MNIR

Bibliografie:

www.cnscb.ro

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/povestea-pensionului-domnesc-locul-fetele-boierilor-invatau-ajunga-mume-familie-reguli-stricte-lectii-impuneau-domnisoarelor-1_55156048448e03c0fdf73c0f/index.html