Viața Bisericii are în centru Sfânta Liturghie, unde Mântuitorul reactualizează jertfa Sa de pe cruce, astfel încât cei ce doresc moștenirea Împărăției veșnice și s-au pregătit pentru dânsa, să poată gusta din Trupul și Sângele Său. „ Euharistia este misterul prezenței celei mai depline a  lucrării celei mai eficace a lui Hristos în biserică și prin ea în lume,”[1] pentru că sfințește nu doar la nivel subiectiv, ci face prezent pe Fiul lui Dumnezeu, real pentru toată comunitatea, unită în numele Său. „ Duhul pătrunde cu putere în darurile aduse, pentru că toți se pot împărtăși prin ele în mod vizibil de același Hristos nevăzut. Prin împărtășire de Hristos prin aceste daruri prefăcute în trupul și sângele Lui, comunitatea întreagă, care este trupul Lui tainic, e asimilată la un grad și mai înalt cu Hristos Cel înviat, din care iradiază Duhul.”[2] Unitatea Bisericii se concretizează în unitatea de credință, în adeziunea conștientă și în iubirea jertfelnică.

Închisoarea comunistă a „găzduit”  Biserica, cler și credincioși care au continuat o viață liturgică, chiar dacă era sub prohibiție, săvârșind Sfintele Taine și împărtășindu-se din Euharistie. Astfel, misiunea preoților a fost îndeplinită, slujind pe trupurile bolnavilor, întărindu-i, botezându-i și oferindu-le iertarea păcatelor în spovedanie, păstorind o „turmă” peste care au fost așezați de cei ce doreau  ajutorul lor. Fără Sfânta Liturghie și fără transfuzionarea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Biserica nu ar răspunde poruncii lăsate de Mântuitorul, la Cina cea de Taină: „ Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22,19).

Importanța preotului în dinamica celulei este evidențiată de părintele Zosima, care afirma:„ zi după zi am început să mă obișnuiesc cu atmosfera din cameră și să intru în rolul meu de preot, care mi se părea mai necesar acolo decât oriunde. De multă vreme cunoșteam teoretic că suferința il poate distruge pe om, dacă nu există un sprijin de natură sufletească, precum și reversul monedei, că suferința îndurată cu ajutorul divin îl purifică și-l întărește pe om.”[3] Suferința pălește în așteptarea învierii și izbândii, îndulcită fiind prin cuvintele rugăciunilor și a binecuvântării.

În temnița  Aiudului, unde se împlinea  „ canonul în cea mai grea temniță din sud-estul Europei”[4], Pr. Vasile Pătrașcu relata un episod  cu Părintele Iustin: „ eram patru deținuți într-o celulă, la parter, în Penitenciarul de la Aiud. Componența era pr. Iustin Pârvu, moș Cocâlnău, pr. Lungeanu Mihai și eu, Pătrașcu Vasile, venit în celulă după trei zile de izolare (cu regim sever: adică două zile nu mâncai și o zi mâncai, în celule speciale de pedeapsă în frig, în care dormeai pe jos și în luna decembrie!). Revenit în celulă ne-am ridicat în picioare și părintele Iustin Pârvu a dat binecuvântare pentru două acatiste: al Domnului nostru Iisus Hristos și al Bunei Vestiri, pe care le știam toți pe dinafară.”[5] Această relatare creionează nu doar calitatea  preotului de factor coagulant, ci și imaginea unui grup de deținuți  rugători, care depășeau starea mizeră prin înălțarea de acatiste către Dumnezeu; harul divin se pogoară prin binecuvântarea clericului, sfințind actul lor și dăruind nădejde.

Actul liturgic primește înfrumusețarea cântării, ca ofrandă adusă pe altar, încălzind inimile celor ce ascultau cuvintele ei. Unul dintre cei ce aduceau  darul prin cânt era și Părintele Imbrescu Ilie. Acesta se naște în Banat în 1909 într-o familie de preot, se înscrie în 1926 la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde se familiarizează cu unele curente politice, apropiat fiind de cel naționalist. Activează în mișcări studențești unde este ales în departamentele de conducere, evidențiind un puternic caracter de lider. Este condamnat în 1948 la 10 ani de închisoare, detenție grea învinuit fiind de „ crimă de complot în  scop de răzvrătire”, 15 ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică. Era pasionat de muzică și cânt și alina uneori prin vocea sa  durerea celor din celulă, iar prin mesajul religios propovăduia pe Hristos. Asupra morții părintelui Imbrescu, „ unele mărturii susțin că, datorită faptului că preotul cânta sau chiar slujea în închisoare, ar fi primit pedepse foarte grele, aspecte care, din păcate nu se reflectă în documentele consultate (…) dețin mărturia părintelui Zosim Oancea care spunea: <<Am aflat vești despre trei morți tragice, de ultimă oră. Întâi a părintelui Imbrescu de la biserica Boteanu din București, care ne-a mângâiat sufletul cu irmosul cântat de el la cel dintâi Crăciun al nostru la Aiud, și cu irmosul Paștilor ce au urmat >>.”[6] Curajul de a-l propovădui pe Hristos în temniță, precum și asumarea pedepselor pentru aceasta, devine un model pentru colegii de celulă, care primesc  acestea  ca autoritatea unor jertfe martirice.

Dar, așa cum mărturisea părintele Oancea, apogeul misiunii desfășurată în gulagul românesc a fost săvârșirea Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine; acesta spunea: „ toată activitatea pe linie duhovnicească, pe care a trebuit să o împlinim noi, preoții, în închisorile comuniste, a culminat cu administrarea Sfintelor Taine: Mărturisirea și Împărtășania la sărbătorile mari.  Firește, nu ca afară și nu sub patrafir, ci prin mijloacele de comunicare despre care am arătat [referire la codul morse]. Ca linie de transmitere, cea mai bună era a țevilor noi de calorifer. Făceam mai întâi un instructaj, după care urma realizarea practică. După atenționarea cu trei lovituri în țeava de calorifer, urma spovedania.”[7] Astfel,  „ la a doua atenționare știau că rostesc rugăciunea de dinainte de spovedanie. La a treia, știau că e momentul spovedaniei, și-și spuneau păcatele în gând, înaintea lui Dumnezeu. Iar la a patra, știau că le zic rugăciunea de dezlegare.”[8]

Un alt mijloc folosit de comunicare era cel al „parașutelor”, o inovație care permitea adresarea de mesaje deținuților aflați la mai multe etaje distanță; se folosea o pungă de plastic, agățată de o sfoară, în interior având o bucată de hârtie și un creion. Primul contact cu această practică este descris de părintele Zosim, care povestește cum un coleg de celulă  „ prinse ușor sfoara cu cârligul, o apropie de geam și pune mâna pe pungă. O trase înăuntru, o deschise și amuți câteva clipe, ca să izbucnească apoi, concomitent cu lacrima de bucurie din ochi, la strigătul: – Moș Ilia..Moș Ilie! E de la moșul Băra Ilie, din Vurpăr, și care stă la etajul III încă din 1941 (…) repede să-i scriem! A pus în pungă o foiță de hârtie și un muc de creion.”[9] Această tehnică se extinde pentru a trimite deținuților darul euharistic, după ce preotul slujea Sfânta Liturghie. Tot părintele Oancea descrie cum a reușit să săvârșească Sfânta Liturghie, „fabricând” un Sfânt Antimis, și găsind apoi,  cum să aducă darurile de pâine și vin. Înfățișează aceasta spunând:  „ ca prin minune am găsit asupra mea, cusută într-un colț de haină, o fărâmitură de Sfântă Împărtășanie. Am cusut-o în colțul unei batiste, și în felul acesta aveam și Sfântul Antimis, socotind că acea fărâmă de cuminecătură înlocuiește Sfintele Moaște, care se cos în pânzătură, ca să devină antimis (…) de acum, la Sfânta Liturghie pe care ca text o săvârșeam zilnic, când era vorba de împărtășit, procuram vin, din cel tainic, de la farmacia penitenciarului, alături de bucata de pâine (rația zilnică), pe care le puneam pe antimis și slujeam în felul acesta Sfintele Taine. Dacă aveam în cameră vreun turnător, făceam sfințirea noaptea, cu antimisul și cu elementele pe pieptul meu, stând în pat pe spate și acoperit cu pătura.”[10] Apoi, „odată făcută Sfânta Împărtășanie, intrau în funcțiune parașutele ca s-o trimitem la toate etajele. Pentru fiecare, în câte o punguliță, din care cel ce o primea, la fiecare etaj, o împărțea pe orizontală. Se făceau zilnic pilule de pâine frământată, în care se punea o fărâmă de Sfântă Cuminecătură, ajungând în felul acesta la mai mulți. Cuminecarea urma același ritual cu bătăile în țeavă. La primele bătăi se făcea rugăciunea; la următoarele bătăi fiecare înghițea pilula; iar la bătăile de la urmă știau toți că, în calitate de preot, rostesc rugăciunile de după Sfânta Împărtășanie.”[11]

[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Euharistiei, în „ Ortodoxia”, Nr. 3, Bucureşti, 1969, p. 343.

[2] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în ortodoxie, în Ortodoxia, Nr. 3-4, Bucureşti, 1979, p. 503.

[3] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 29.

[4] Ibidem., p. 67.

[5] Adrian Alui GHEORGHE, Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2006, p. 29.

[6] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 359.

[7] Pr. Zosim OANCEA, op.cit., p. 183.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem., p. 82.

[10] Ibidem., pp.183-184.

[11] Ibidem., p. 184.

Foto copertă – www.crestinortodox.ro

Imediat după vacanța de iarna, chiar în prima zi de școală, Clara a ieșit de la ore cu colțurile gurii lăsate, șoptind cu lacrimi în glas:

-Azi nu a fost bine, mama…nu a fost bine deloc. Adina a zis că nu mai vrea să fie prietena mea, așa a spus.

Clara are 6 ani și este în clasa pregătitoare. Clara și Adina au fost cele mai bune prietene tot semestrul întâi. Însă prietenia pare că este acum sfârșită.

Mama Clarei s-a prăbușit în interiorul ei. Știa cât de importantă este o prietenie, mai ales acum. Pentru ea era foarte greu să asiste la durerea fiicei ei. Știa cât de important este să fii văzut, plăcut, acceptat, dorit.

Este foarte greu să vedem cum copiii noștri au probleme cu prieteniile. Acesta lucru este însă un aspect normal, care face parte din viața oricui; va fi nevoie de adaptare emoțională, de conștientizare a conflictelor, de rezolvare a acestora, de învățarea unor abilități anume în comunicare.

Când mă gândesc la mama Clarei (și la toate mamele din lume) îmi vine să le spun așa:

Prima și prima dată ASCULTĂ. Doar ascultă.

Nu este deloc ușor, deși pare ușor. Noi, părinții, avem toți un bagaj emoțional ce ne irită și ne macină.

Când vezi copilul tău experimentând durere socială, se ițesc situații și provocări din propriul tău trecut. Când zona ce are grijă de emoții în  creierul nostru este activată, suntem predispuși să ne conectăm în  comportamente inutile, poate prematur, întrerupând (exact așa cum nouă nu ne place să ni se întâmple), oferind sfaturi nesolicitate și încercând să controlăm finalul situației.

Fii conștient de emoțiile care apar în tine și caută să pui stavilă atunci când apare dorința de a repara, remedia, face ceva în stilul tău. Permite-i copilului tău să povestească tot, până la capăt, în ritmul lui, rememorând, revăzând, înțelegând, luminând. Când suntem conștienți de emoțiile noastre, vom ști când vine momentul potrivit pentru a rosti.

Ați ASCULTAT cu atenție? Da? Foarte bine.

E un moment bun să empatizați.

E un moment foarte important. De ce? Empatie întărește relația cu fiul și fiica ta și, în plus, mută focusul de pe zona emoțiilor pe zona rațiunii, pe zona care rezolva efectiv situațiile. Se sparge blocajul emoțional și se ajunge în zona în care ni se permite, doar pentru că ne-am simțit auziți și înțeleși să trecem ușor ușor mai departe.

Prin empatie pusă în funcțiune putem vedea lucrurile din punctul de vedere al copilului nostru și îi putem oferi un spațiu sigur acolo unde nu ajunge judecata sau critica.

E timpul apoi să pui întrebări!

Cele mai bune întrebări se vor afla în începutul unor discuții grozave.

Veniți spre copii cu o minte deschisă și curioasă, puneți întrebări care vă vor ajuta să înțelegeți ce se află sub ,,foile de ceapă” și aveți răbdare până ajungeți la miezul situației.

Ce te-a deranjat cel mai mult în ceea ce s-a întâmplat? Cum te-ai simțit când s-a întâmplat asta? Cum crezi că s-a simțit prietenul tău?

Dacă ai putea să te întorci și să faci ceva diferit, ce ai face?

Răspunsuri apar acum și sunt un portal bun ce ne poartă în planul de rezolvare activă a situațiilor.

Ce vrei să faci acum?

Prin inițierea unei conversații despre modul în care copilul tău vrea să meargă mai departe, îl vom face să se gândească puternic la ceea ce ar putea face lucrurile mai puțin neplăcute data viitoare când prietenul te lasă deoparte.

Așa că e un moment bun să oferi perspective, să spui povești, să arăți cum ai procedat tu când ți s-a întâmplat ție.

Faceți echipă pentru a rezolva situații. E important!

Ai încredere în copilul tău!

În ciuda oricăror sentimente neplăcute pe care le poți avea tu, ca părinte,  este esențial să faci un pas înapoi și să îi oferi copilului timp și spațiu pentru a proceda așa cum dorește în relațiile sale cu semenii.

Clara a discutat mult despre ce se petrecuse cu Adina. Mama ei a ascultat-o, a oftat, a ajutat-o să își pună întrebări corecte.

Apoi, într-o zi, de nicăieri, Clara i-a sărit mamei în brațe și i-a spus:

-Să știi că eu și Adina suntem iar prietene. Azi am vorbit și…și pur și simplu suntem prietene din nou!

Prietenia? Ce cuvânt minunat!

Începând din luna februarie, articolele rubricii ,,Cum ne creștem copiii” vor primi în dar ilustrații realizate de tânărul David-Ioan Bulboacă. David este un băiat extrem de curios și talentat, fascinat de oameni, emoții, învățătură și nou. Îi urăm Bun Venit!

7 februarie 2022, ora 17:00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă invită luni, 7 februarie 2022, de la ora 17:00, la lansarea volumului Povești în șezătoare, semnat de Ana Pascu și Valeria Olenici, apărut la Editura MARTOR. Evenimentul va avea loc în sala Media. Intrarea este liberă.

Concepută, în special, pentru copii de 8 – 12 ani, dar potrivită pentru iubitorii de basme de orice vârstă, cu ilustrații vesele realizate de către Beatrice Iordan, lucrarea cuprinde o serie de basme fantastice, snoave, ghicitori, povestiri și legende, înregistrate între 2012 și 2014 în satul Horodnic de Jos (județul Suceava).

Odinioară, se spuneau basme oricând se adunau câțiva săteni să lucreze împreună, la șezători și clăci, în familie, voia bună îmboldind la hărnicie. Fiecare sătean contribuia cu o glumă, o poveste sau un sfat. Iar povestașii recunoscuți pentru talentul lor, cum a fost Valeria Olenici, erau mereu solicitați să mai spună o poveste. De aceea, cartea a fost concepută de către Ana Pascu sub forma unei șezători: poveștile Valeriei Olenici alternează cu fragmente din interviuri în care se aud vocile ascultătorilor, dar și comentariile povestitoarei, căci „bunica Valeria” dă explicații, retrăiește momente din copilărie sau verifică dacă povestirile ei sunt apreciate.

Povești în șezătoare nu este o simplă carte de basme, ci rezultatul unei cercetări etnologice. Totodată, este o noutate și în plan editorial, într-un context în care povestitorii țărani sunt rari și greu de găsit și doar culegerile vechi sunt republicate. E o dovadă că oamenii au nevoie de basme așa cum au nevoie să își reamintească, uneori, de propria copilărie.

La eveniment vor participa Ana Pascu (Muzeul Național al Țăranului Român), Dimitrie Olenici (fiul regretatei Valeria Olenici, prezent online), Beatrice Iordan și invitații acestora, care vor lua cuvântul:

Manager Virgil-Ștefan Nițulescu (Muzeul Național al Țăranului Român)

Prof. univ. (e) Nicolae Constantinescu (Școala Doctorală a Facutății de Litere)

Conf. univ. Ioana Fruntelată (Facultatea de Litere, Universitatea din București)

Cercet. șt. III Irina Stahl (Institutul de Sociologie al Academiei Române)

Cercet. șt. II Maria Mateoniu (Muzeul Național al Țăranului Român)

Șef de secție Carmen Mihalache (Muzeul Național al Țăranului Român)

Moderator: șef de secție Studii etnologice Anamaria Iuga (Muzeul Național al Țăranului Român).

Cărțile pot fi cumpărate de la Galeria de Artă Ţărănească (magazinul Muzeului Național al Țăranului Român).

Să ne închipuim că lumea noastră e o masă mare, cu multe feluri de mâncare, sau – mă rog – un bufet suedez, dacă sunteți suedezi sau insistați să vă serviți singuri; nu despre modul de servire e vorba aici. Unele feluri sunt gustoase și arătoase, gătite cu grijă și prezentate cu fason, altele mai din topor și mai fără pretenții; nu despre gurmanzi și gourmeți e vorba aici. Unele feluri sunt eco-bio, altele sunt burdușite de E-uri și monoglutamați, altele – așa și așa; nu despre alimentația publică e vorba aici. În mod ideal, în fața unui asemenea festin, oamenii normali încearcă din multe câte puțin, după preferințe, pasiuni și toleranțe, și cu grijă să nu transforme totul într-o crăpelniță fără cap și coadă și să nu se intoxice. Firește că unii mai nechibzuiți își pun cu vârf și îndesat din toate, firește că alții au alergii sau nu suportă din principiu calamarii, bamele ori mazărea, sau că alții beau cafeaua cu țuică și țuica cu cola – însă e cert că, deși uneori metodele și manierele sunt nepotrivite, scopul rămâne același – de a gusta și de a se bucura de cât mai multe, într-un mod cât mai deplin.

Însă, într-un colț al acestei mese fastuoase s-au proțăpit niște tipi tăcuți, țepeni și-ncruntați, care îți lasă impresia ori că au fost aduși cu forța, ori că au indigestie. Ce au ei în comun e că, din toată abundența revărsată pe masă, ei au ales calea unei stranii austerități: unul are pe farfurie o felie de mandarină, altul a optat pentru un vârf de linguriță cu icre, din care a ales cu multă migală… o (una) icră (!), iar în furculița altuia stă stingheră o măslină foarte mică. De băut – nimic. Firește că toată lumea i-a văzut, unii și-au dat coate, dar în general toți și-au văzut de treabă – nu are nici un rost să strici buna dispoziție a tuturor comesenilor pentru un fleac, mai ales cu atâtea bunătăți în jur.

Doar că la un moment dat, sau ca să zic așa: pe nepusă masă, cel cu felia de mandarină (pe care nici nu o gustase, doar o privise atent mult timp) a declarat cu voce stridentă că, după părerea lui, toată lumea ar trebui să mănânce doar mandarine – mai precis, mandarine feliate, pe care el le cunoaște foarte-foarte bine, întrucât el cu asta de ocupă, cu mandarinologia, mai exact specializarea „mandarine feliate”. Lumea l-a auzit, i-a zâmbit politicos cu obrajii umflați de mâncare, și după aceea și-a văzut mai departe de supe, de fripturi și de salate. Nu mult mai târziu, cel cu măslina s-a pus cu picioarele pe scaun și a strigat că toată lumea trebuie să mănânce doar măsline, mai exact măsline mici – în care el e expert, pentru că are un postdoctorat în micromăslinologie aplicată și toate studiile arată că micromăslinele sunt singurul aliment benefic pentru omenire, mai bine zis, un elixir, o soluție universală și universal valabilă care tămăduiește miraculos toate bolile, inclusiv platfusul și cifoza. Majoritatea a râs și și-a văzut de ospăț, dar de data asta au fost câțiva care – la început discret, apoi fățiș – au dat la o parte tocănițele și checurile și și-au pus câte o măslinuță, fiecare străduindu-se să o aleagă pe cea mai mică și mai scofâlcită. Petrecerea continua, ce-i drept cu mai puțin haz, dar continua.

Însă nu a mai durat mult până când cel cu icra-la-singular a izbit cu pumnul în masă, și toți au împietrit – unii cu furculița înfiptă-n șnițel, alții cu paharul de prosecco la gură. În stupoarea generală, lumina s-a stins și a rămas stinsă câteva clipe, după aceea s-a aprins un reflector, apoi încă două și încă trei, și – ce surpriză! – în capul mesei a apărut ca prin minune un studio TV complet, cu mobilier, camere de filmat și cu prezentator neutru și obiectiv. Între studio și masă, un ecran perfect transparent, cu rezoluție perfectă. Restul mesei rămăsese cam pe întuneric. În studio, omul-cu-icra afirma pe un ton (=accentul, nu peștele) apăsat că din acest moment toți ar face bine să înțeleagă că totul, absolut totul în jur e făcut din icre, pe care el le-a studiat de-o viață împreună cu alți icrologi de top la Acceleratorul de Particre (o instituție de cercetare exorbitant de scumpă, parteneriat public-privat). A mânca altceva e pur și simplu o crimă, iar cine refuză să recunoască acest Adevăr imposibil de contrazis ori va muri în chinuri groaznice, ori va suporta consecințele legii. Celor care vor recunoaște Superioritatea Absolută a Icrei le vor fi oferite privilegii, iar cei mai zeloși vor fi decorați. Ce a urmat e previzibil – mulți s-au înfricoșat, iar din cei puțini care nu s-au înfricoșat s-au conformat de frica pedepselor sau de tentația privilegiilor. Icrologia s-a transformat în icrologism și a triumfat, icrofilia a devenit religia oficială, iar peste tot s-a instaurat icrocrația. Se pare că așa se întâmplă uneori în istorie, după o -logie vine un –ism și, odată cu el, o -filie și o -crație. Și aici la fel – ocazie cu care s-a aruncat enorm de multă mâncare bună…

*

Care-i ideea cu povestea zănatecă de mai sus? Cum probabil că unii dintre cititori au intuit deja, cei care aleg mandarina feliată, micromăslinele sau icra-la-singular seamănă cu ceea ce azi numim cu un respect și o teamă religioase „specialiști”. De fapt, mai precis ar fi să îi numim „hiperspecialiști”, deși cuvântul sună la fel de atrăgător precum am spune „ciorbă de ananas”. Cine ar fi hiperspecialiștii? Fără pretenția unei definiții perfecte, e de ajuns acum să spunem că hiperspecialistul e acea specie de om care alege să explice întreaga lume și după aceea să acționeze asupra ei printr-o perspectivă profesională extrem de îngustă și de ermetică. Pentru că extrem de îngustă, el își depășește ușor sfera de competență, afirmațiile lui publice influențând grav domenii pe care el pur și simplu le ignoră. Pentru că extrem de ermetică, afirmațiile lui au – potențate imens de puterea media – o gravitate sacerdotală, prezentându-se mai degrabă ca niște sentințe decât ca niște observații, ceea ce face ca publicul să îi acorde o încredere deplină, renunțând la propria judecată. Efectul este că mintea publicului se colonizează cu o singură problemă care, pentru că este prost formulată și smulsă de contextul general, devine obsesivă, ocultând orice alte probleme conexe și orice alte abordări de rezolvare din afara hiperspecializării.

Poate vom povesti altădată despre cum ideea hiperspecializării este o eroare care fărâmițează lumea, cum prin prisma ei percepția realității e grav afectată (ca în zicala veche – unui om cu un ciocan în mână, toate lucrurile îi par cuie), cum ultracompetența dobândită prin specializare e adesea sinonimă cu deplina incompetență în orice domeniu din afara specializării, și cum – prin hipersimplificare – este ea indispensabilă totalitarismelor moderne. Până atunci, am simțit nevoia să scriu mica istorioară absurdă pentru că, în calitatea mea de nespecialist care ține musai să nu fie la curent cu absolut tot ce se întâmplă pe glob, mi se pare că au loc niște schimbări în studioul apărut în capul mesei noastre mari.

Vreme de doi ani aproape încheiați, câțiva hiperspecialiști ne-au pus viața pe pauză decretând că – dat fiind că ei se ocupă exclusiv de spitale și de țarcuri – lumea trebuie tratată ca pe un fel de țarcospital. Astfel că în ultimii doi ani nu pare să mai fi existat nimic altceva decât Microbul, Valul și Vaccinul + Masca, Distanța și Măsurile, împlinite în Certificatul cel Magic acum, mai pe final.

Poate că nu văd bine din cauza locului pe care-l ocup la masă (de altfel, nici nu mă uit prea mult înspre capul mesei, am circumstanțe extenuante – sunt prea ocupat să-mi caut blidul pe întuneric), poate greșesc  – dar îmi pare că acum emisiunea asta e pe sfârșite, ratingul a cam scăzut și se impun niște schimbări. Prezentatorul neutru și obiectiv ne spune „rămâneți alături de noi pentru că, după publicitate, urmează o altă emisiune, evident ediție *hiper*specială…”.

Îmi pare că, de-acum, în studioul luminat din capul mesei, hiperspecialiștii în țarcospitale se ridică icnind din fotoliile ocupate de doi ani de zile. A fost greu și pentru ei, meseria asta de profet cu normă întreagă cere anduranță. Nu au un meci de retragere cu stadionul plin ca fotbaliștii faimoși, nu dau un ultim spectacol în uralele tuturor, precum prim-balerinele. Așa e regula – să pleci discret. Și e greu să pleci discret după ce, timp de doi ani, nu ai lăsat pe nimeni indiferent… Câteva secunde după ridicare, pe șezutul fotoliului se mai vede urma imprimată, apoi tapițeria își revine încetișor la forma inițială…

Asistenții de platou (=platou TV, nu platou de servit) nu pierd nici o secundă: șterg mesele, pun pahare curate în care toarnă apa proaspătă („cum să fie? plată? minerală?”) cu care următorii invitați își vor răcori epiglotele încinse. Tehnicienii modifică poziția luminilor, își ajustează camerele și schimbă prompterul. La machiaj se fac ultimele retușuri, fiindcă nimeni nu intră nemachiat în mintea oamenilor. În doar câteva clipe, doamnelor și domnilor, vor intra în arenă alți hiperspecialiști. La fel de sobri, la fel de încruntați, la fel de siguri că ei felia lor de mandarină face cât toată horticultura lumii și că icra lor, icra lor singulară și atotștiutoare, poate explica oceanul planetar.

În puținele minute de pregătire, se mai schimbă câteva vorbe în treacăt – politicos, ca între experți, apoi e gata. Cei vechi – cu ochii injectați de lumina din studio, obosiți și demni ca niște veterani de război mediatic, se pregătesc să iasă pe ușa dincolo de care îi așteaptă lumea reală pe care au încercat, pentru binele ei, s-o cuprindă în statistici docte, s-o îmbrace în profeții sumbre și s-o închidă cu șapte lacăte. Cei noi – proaspeți și siguri pe propriul arsenal de statistici, profeții și soluții la cheie – își dreg vocea și verifică a mia oară dacă nu au vreo scamă nanoscopică pe rever. A veni să spui lumii că iar e de rău cere o morgă și o ținută imbatabile, așa că își mai exersează puțin privirea tranșantă și-și încordează pieptul pe care deja parcă atârnă zeci de decorații. Se va vorbi despre necesități gravissime – digitalizarea, criza energetică, războiul, clima, transformarea finanțelor globale. Mai multe. Sau una singură cu mai multe fețe. Vom vedea, dacă ne uităm.

Liniște în platou. Începem în 3… 2… 1…

Breaking NEWS!…

… Pe ecranul din capul mesei noastre, din capul lumii noastre mari, apare un ins nou, bine îmbrăcat, bine machiat, care se vede că știe ce vorbește. Cu gesturi sigure și precise scoate din buzunar ceva mic și rotund și-l pune pe masă. Și apoi rostește cu glas răspicat:

– Aceasta este o bomboană. Mai exact, o bomboană de colivă. În calitatea mea de bombonierolog-colivierolog, vă spun că este imperios necesar ca toată lumea să…

Acum 157 de ani, în 28 ianuarie 1865, „Asociația culturală Ateneul Român” a luat naștere la inițiativa lui Constantin Esarcu, a lui Nicolae Kretzulescu și a lui Vasile Alexandru Urechia. Cei trei și-au propus atingerea unui obiectiv clar definit – să construiască în București o clădire pentru a celebra artele, științele și cultura românească. Asociația a avut filiale în numeroase orașe din țară, scopul acesteia fiind unul axat pe educație – inițiatorii urmăreau educarea clasei sociale de mijloc, cu ajutorul cursurilor și conferințelor publice. Constantin Esarcu a declarat la acea vreme că toate activitățile societății sunt „pentru popor și, repet, pentru popor”.

 „Dați un leu pentru Ateneu!” este bine-cunoscutul îndemn la care inițiatorii au apelat pentru a strânge banii necesari pentru construirea edificiului cultural, autoritățile de la acea vreme nedorind să se implice.

Înainte ca Palatul Ateneului să fie construit, asociația și-a desfășurat activitatea într-un salon al Ministerului Instrucțiunii, aflat în reședința prințului Constantin Ghica.

Palatul Ateneului Român a fost clădit cu banii strânși în urma organizării unei loterii naționale. 500.000 de bilete în valoare de un leu au fost vândute cu ajutorul amintitului îndemn popular, „Dați un leu pentru Ateneu!”, apel ce s-a transformat într-o lecție de unitate și de trezire a conștiinței naționale.

A durat mai bine de 20 de ani pentru a strânge fondurile necesare, construcția edificiului începând abia în 1886. Albert Galleron, arhitect francez, este cel care a conceput planurile clădirii, după cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu. În programul pentru clădirea edificiului Ateneului Român, Esarcu a explicat: „Aspectul va fi monumental, dar simplu, înlăturându-se orice decorațiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferințe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice. Sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane.”

Doi ani mai târziu, în 1888, construcția clădirii era doar parțial finalizată, din cauza lipsei de fonduri. Lucrările durează până în 1897, însă în tot acest timp, în sălile Ateneului au avut loc conferințe, expoziții de pictură și concerte ale Societății Filarmonice Române.

Stilul arhitectural

Construit în stilul neoclasic, cu elemente de decorare tipice arhitecturii franceze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ateneul Român are o înălțime de 41 m. Fațada clădirii este un peristil cu lățimea de 48 m, ce include șase coloane cu înălțimea de 12 m, care susțin un fronton triunghiular, identice din punct de vedere al dimensiunilor cu cele ale Erechteionului din Atena.

Cinci medalioane în mozaic se află sub peristil, reprezentând mari domnitori ai țării – Neagoe Basarab, Alexandru cel Bătrân, regele Carol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab.

În interiorul clădirii, bolta sălii este ornată cu elemente zoo și antropomorfe în relief policromat aurit, inspirate din basmele populare românești.

Pereții sălii poartă o frescă cu o lungime de 75m și înălțime de 3 m, realizată în 1938 de către pictorul Costin Petrescu în tehnica al fresco, ce reflectă momente importante din istoria națională, în 25 de episoade.

Ateneul Român face parte din patrimoniul european și, începând din 2004, este înscris în Lista Monumentelor Istorice.

Constantin Esarcu (1836 – 1898)

În 7 noiembrie 1864, C. Esarcu a fost numit profesor la catedra de zoologie și botanică din cadrul Universității din București, pe bază de decret. În semn de apreciere pentru ampla activitate culturală desfășurată, în 1884, Esarcu este ales membru corespondent al Academiei Române. Întrebat despre scopul științelor naturii, Esarcu a afirmat că cel mai înalt scop al acestora este “de a răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate și independență de caracter”.

Întrebat despre propria persoană, Esarcu s-a autocaracterizat – „sunt dintre aceia care nu au multe idei și nu urmăresc multe scopuri deodată, dar când îmi intră o idee în minte, ea mă cuprinde, mă domină, mă urmărește și nu-mi dă pace până când nu o realizez”, afirmație ce susține determinarea de care acesta a dat dovadă pentru construirea Palatului Ateneului Român.

Ateneului Român îi las întreaga mea avere

 

Importanța Ateneului Român pentru Esarcu este evidențiată în testamentul acestuia. În 1898, acesta nota: „M-am gândit totdeauna la mijloacele care pot angrena mai bine dezvoltare conștiinței naționale în câmpul ideilor de literatură, arte și științe. Călăuzit de acest gând, am înființat împreună cu alți oameni de bine, iubitori ai neamului nostru, Ateneul Român și Societatea, pentru învățătura poporului român, având amândouă aceste instituții în vederea cultivării părții intelectuale a ființei umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din această viață, am hotărât să las Ateneului Român întreaga mea avere”.

V. A. Urechia, om al acțiunii

A fost numit profesor de istorie și literatură română la Universitatea din București prin același decret ca Esarcu, în urma încheierii studiilor la Paris și Madrid. În 1860, Urechia se remarcă prin solicitarea obligativității școlare pentru copiii de ambele sexe, grădinițe pentru copii, școli pentru toate categoriile de vârstă, școli superioare pentru ingineri, arhitecți și mecanici. În același an, colaborând îndeaproape cu M. Kogălniceanu, cei doi realizează raportul pentru fondarea Universității din Iași. Hașdeu a notat despre rolul important jucat de către Urechia în cultura românească – „cele mai multe instituții culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia. Pornirea firească a lui nu era spre cugetare, ci spre acțiune.”

Nicolae Kretzulescu, membru fondator al Academiei Române

Descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu, Nicolae Kretzulescu a fost medic, diplomat și membru fondator al Academiei Române.  Din poziția de președinte al consiliului de miniștri (prim-ministru), s-a ocupat de unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice și crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice.

„Noul edificiu al Ateneului are menirea de a deveni un templu de știință, artă și cultură”, sublinia în cuvântarea rostită cu prilejul punerii pietrei de temelie a Ateneului Român Nicolae Kretzulescu, amintind receptivitatea cu care cetățenii României au răspuns apelului: “Aceasta denotă în ce măsură poporul nostru este doritor de viață morală și intelectuală. Civilizația spre care aspirăm trebuie să se întemeieze pe muncă serioasă, înfrățire și liniște a spiritului”.

Surse foto:

Schița Ateneului Român, arhitect Galleron și Afiș Loteria Ateneului – www.historia.ro

Interior Ateneul Român – www.gustdeguvernare.ro

Bibliografie:

www.historia.ro, RADOR, www.enciclopediaromaniei.ro, www.lectiadeistorie.ro

O altă închisoare unde se lucra o intensă trăire în duh filocalic este cea de la Jilava, unde se practica rugăciunea lui Iisus, se tâlcuiau pasaje din Sfânta Scriptură, se comentau învățăturile Sfinților Părinți, se săvârșea Sfânta Liturghie, cu grijă și se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos. Personalități marcante ale ortodoxiei românești au suferit în temnița de la Jilavei, progresând în efortul personal de comuniune cu Dumnezeu, dar insuflând și celor ce aveau nevoie de întărire, nădejde.

Astfel, evocăm mărturia lui Virgil Maxim despre părintele Sandu Tudor, și despre misiunea sa de la începutul anilor ᾽50. În detenția din 1951, părintele Agaton Teodorescu (cu pseudonimul Sandu Tudor) îl întâlnește pe Virgil Maxim la închisoarea Jilava, unde are unele întâlniri duhovnicești, care îl ajută pe acesta să-și adâncească credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ultimul descria experiența întâlnirii cu una dintre cele mai importante persoane din mișcarea Rugului Aprins: „cu părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simțea mai bine, ședeam de vorbă, întărindu-ne în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinția sa, cu orice prilej, îmi tâlcuia înțelesurile sfinte din învățăturile Sfinților Părinți, ale martirilor și mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simțea câteodată nevoia pentru umilință și-mi mărturisea că nu a fost un tânăr cuminte, nici bărbat cinstit, și că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească.”[1]

Mărturisirile reciproce, deschiderea către pocăință, dar mai ales către jertfă, se păstrează ca elemente constante la Jilava, inclusiv în cea de-a doua perioadă a prigoanei comuniste asupra celor considerați a fi desfășurat activități contra regimului și politicilor sale. Unii clerici au primit încarcerarea, degradarea socială și umilința cu o bucurie de neînțeles pentru cei ce nu cunoșteau puterea „jertfei”. Asemenea s-a manifestat și părintele Ilie Cioruță, care a fost închis la Jilava între anii 1962-1964, acceptând să răspundă afirmativ la întrebarea anchetatorului „vrei să mori martir”, mărturisind pe Hristos și dorindu-și să primească condamnare și încarcerare. Atitudinea sa a părut „nebunească” avocatului apărării, care nu înțelegea pasivitatea părintelui în fața sentinței. Verdictul a fost de doi ani de închisoare, pe care i-a petrecut în celulă alături de alți deținuți, păstrându-și însă practica rugăciunii și a vorbirii despre Mântuitorul. Descria zilele sale astfel: „m-au trecut la o celulă mai luminată, se vedea puțin afară, cu cinci deținuți. Am făcut cunoștință cu fiecare, aici aveam și cărți de citit. Vorbeam între noi despre viață, despre regimul din închisoare, fapte, necazuri; noaptea dormeam, dar ziua nu era voie să stai lungit, ci pe marginea patului. O oră pe zi ne scotea la aer și ne plimbam unul după altul, în careu, fără să vorbim unul cu celălalt. Pentru mine era o ocazie potrivită ca să mă rog încet.”[2]

Prin misiunea lor, teologii, clericii și trăitorii în Hristos au format o adevărată „școală” în gulagul comunist, împletind propovăduirea Evangheliei Mântuitorului, cu forme de manifestare isihastă, dar și cu o activitate intelectuală profană care furniza diferite informații despre medicină, drept, inginerie etc. Această alăturare avea două consecințe directe: lărgea spectrul de cunoștințe generale ale teologilor și aducea aproape de Biserică pe cei nu au avut contacte cu mediul eclezial, formulate într-un discurs elevat, înalt conceptual. Misiunea era completată de asumarea concretă a învățăturilor primite, într-un mediu ostil, dar ce oferea posibilitatea unui creștinism primar, jertfelnic, apropiat de martiraj.

Moartea pentru Hristos și Biserica Sa nu erau doar forme specifice primelor veacuri, ci erau actuale, frământau și  provocau pe cei închiși.

[1] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p. 163.

[2] Pr. Prof. Ion BUGA, Unde a fost Biserica, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001, pp. 194-195.

Începem un alt an pandemic și un nou ,,val” este exact aici, lipit, lângă noi. O mulțime de pierderi și dureri s-au întâmplat și continuă să se întâmple.

Ne întrebăm cum este posibil să trimitem un telescop spațial uriaș (James Webb) pentru a studia nașterea primelor galaxii, în urmă cu aproximativ 13 miliarde de ani, dar încă nu ne putem reface țesutul conviețuirii ce ne dădea liniște, siguranță în viitorul nostru împreună și libertatea de a crește așa cum ne cere natura noastră.

Am discutat împreună cu profesorii mei de la SciencesPo acest subiect, iar viziunea acestora a fost încurajatoare, reușind să aducă o notă de optimism spre noi, cei tineri și îngrijorați. ,,Având în vedere greutatea resimțită în sufletul tuturor, poate ne-ar face bine să privim către pandemiile din trecut pentru a explora ceea ce au dat perioadele provocatoare oamenilor, în afară  de boală, suferință, teamă, incertitudine” ne-a spus profesorul de strategie a discursurilor și dezbaterilor.

Pandemiile creează contextul în care primează durerea, singurătatea și nesiguranța. Au pus omenirea în retragere și în suferință și în trecut și o vor face și în viitor. Oare ce filtru sau ce algoritm de pe lume ne-ar putea ajuta să privim pandemiile cu mai multă înțelegere? Discuțiile ne-au sugerat că pandemiile pot alimenta procese de creație revelatoare, pe care istoria le scoate la lumină.

Moartea Neagră a secolului al XIV-lea sau Black Death

Francesco Petrarca, poetul și savantul italian, a trăit în perioada cu cea mai puternică pandemie din istoria înregistrată, ,,Moartea Neagră”, care a ucis aproximativ 200 de milioane în Europa, Asia și Africa de Nord între 1346 și 1353, revenind periodic în valuri noi timp de decenii după aceea. Multe din scrierile marelui filosof, poet, traducător, filolog iau naștere în izolare și solitudine: ,,Carmen bucolicum” (1346-1357), ce cuprinde scrieri inspirate de Virgiliu, pe teme de dragoste, politică, morală, ,,Epistolae metricae” (1333-1361) ce cuprinde 66 scrisori în hexametri în care sunt evidențiate evenimente politice și literare, ,,Rerum memorandum” (1350), o culegere de povestiri cu caracter moralizator, bazate pe date clare istorice, ,,De vita solitaria” (1346-1356), carte ce aduce în prim plan avantajele trăirii în solitudine.

Tot atunci, prietenul lui Petrarca, Giovanni Boccaccio, a scris ,,Decameronul”, o sută de povești pentru a-i distra pe florentinii disperați care au fugit la țară pentru a se proteja.

Renașterea avea să înflorească în curând în Italia, găsindu-și susurul prin suferințele ciumei relatate de Petrarca.

„Anul 1348 ne-a lăsat singuri și neputincioși”, a scris el în ,,Scrisorile” sale. Iată-l pe Petrarca, marele poet italian, cel care și-a văzut mulți dintre apropiații săi răpuși de ciumă: ”În anul 1348, an pe care îl deplâng, am fost lipsiți nu numai de prieteni noștri, ci și de oameni din lumea întreagă. În anul următor mulți din cei care scăpau cădeau secerați de coasa morții ca niște spice de grâu. Urmașii noștri nu vor crede că a existat o vreme în care întreaga lume – nu numai o parte din ea – a fost lipsită de oameni, fără să fie vreun război, fără să fie un dezastru vizibil. Când s-a mai văzut așa ceva? Când s-a mai întâmplat să vedem atâtea case golite, orașe părăsite, moșii distruse, câmpuri pline de cadavre, o pustietate oribilă care cuprinde întreaga lume? Întrebați-i pe istorici. Vor tăcea. Întrebați-i pe medici. Vor fi uimiți. Întrebați-i pe filosofi. Vor ridica din umeri, își vor încrunta sprâncenele și cu, degetul pe buze, vă vor face semnul tăcerii. Cum să poată crede urmașii noștri asemenea grozăvii, dacă noi înșine nu le credem și ni se pare a fi un coșmar? Un coșmar pe care îl trăim cu ochii deschiși, bocindu-i pe cei apropiați nouă, într-un oraș luminat de torțele înmormântărilor în timp ce ne îndreptăm către casele noastre pustiite. O, voi fericiți oameni ai viitorului, voi nu veți cunoaște aceste lucruri și veți crede că mărturia noastră este doar o poveste!” (Francesco Petrarca, “Selected Letters”, HUP, 2017)”

Uităm cât de ușor este pentru noi să folosim tehnologia, azi, pentru a comunica cu familia și prietenii la distanțe mari, din siguranța caselor noastre… Pentru Petrarca și Boccaccio, totul trebuia făcut în persoană sau în scris, cu livrare incertă, desigur, dintr-o singurătate apăsătoare pe care nici măcar nu o putem cuprinde cu gândul.

O scrisoare la care nu se primea răspuns putea însemna decesul destinatarului vizat.

Totuși, Petrarca și-a găsit mângâiere în a scrie scrisori către prieteni și a readuce la viață marii gânditori ai antichității grecești și romane. Creând opere de artă nemuritoare prin poezie și proză, el și-a inspirat și hrănit cititorii prin puternicele frânturi de viață și moarte.

Ciuma din secolul al XVII-lea l-a ajutat pe Galileo Galilei

La sfârșitul Renașterii, la aproape 300 de ani după Petrarca, ciuma s-a întors în Italia, datorită Războiului de 30 de ani care a devastat Europa Centrală.

Acesta este timpul în care Galileo Galilei se luptă cu Inchiziția, deoarece el a insistat să-și promoveze viziunea copernicana asupra lumii conform căreia Soarele, și nu Pământul, se află în centrul sistemului solar.

În 1630, un călugăr dominican care susținea părerile lui Galileo a acordat aprobarea manuscrisului, după câteva revizuiri. Acesta este momentul în care ciuma a lovit din nou Italia, forțând oamenii să-și limiteze călătoriile și să se izoleze. Galileo a văzut acum o oportunitate. El a construit manuscrisul expediat de la Roma la casa sa din Florența, în părți separate. Văzând aprobarea cenzorilor de la Roma, cenzorii din Florența au ștampilat procesul, iar cartea a fost tipărită chiar înainte ca ultimele părți să sosească la Florența.

Când Papa a văzut rezultatul final, a fost furios: ,,Nu Soarele este cel care se mișcă, ci Pământul este cel care se rotește” stătea scris negru pe alb. Papa nu era pregătit primească materialul, într-o perioadă de confruntare între catolici și protestanți. Cartea a fost cenzurată și Galileo a fost forțat să renunțe la viziunea sa heliocentrică asupra cosmosului. Totuși, copii ale cărții au reușit să părăsească Italia spre lume, iar revoluția copernicană și-a luat zborul.

Ce a făcut ciuma pentru matematică și fizică

În 1665, de data aceasta în Anglia, ciuma l-a forțat pe tânărul Isaac Newton să fugă de la studiile sale la Universitatea din Cambridge la ferma mamei sale din Woolsthorpe, unde a stat doi ani.

Ferma era extrem de bogată și DA, avea meri plantați și atent îngrijiți. În acești doi ani, geniul lui Newton a explodat cu o forță greu de înțeles. El a folosit pe deplin modul în care stăpânea matematica, un mod probabil neegalat de nimeni în Europa la acea vreme. A creat cu o originalitate fără precedent lucrări transformatoare în istoria științei. Newton însuși și-a amintit mai târziu:

„La începutul anului 1665 am găsit metoda de aproximare a seriilor și regula pentru a reduce orice putere a oricărui binom într-o astfel de serie. Același an (…)  în noiembrie a găsit metoda directă a fluxiunilor [ceea ce numim astăzi calcul diferențial, care a fost inventat independent de Gottfried Leibniz în Germania] și în anul următor, în ianuarie, am identificat teoria culorilor iar în mai am aflat intrarea în metoda inversă a fluxiunilor [calcul integral]. Și în același an am început să mă gândesc la gravitația care se extinde până la orbul Lunii iar din regula lui Kepler conform căreia timpii periodici ale planetelor se aflau în proporție sesquialtera [putere în trei jumătăți] din distanța lor față de centrul globurilor lor, am a dedus că forțele care mențin planetele în globurile lor trebuie să fie reciproc ca pătratele distanțelor lor față de centrele în jurul cărora se învârt; și, prin urmare, a comparat forța necesară pentru a menține Luna în globul ei cu forța gravitațională de la suprafața Pământului și a găsit răspunsul destul de aproape. Toate acestea au fost în anii ciumei 1665-1666. Căci în acele vremuri eram în floarea vârstei mele pentru invenții și pentru matematică și filozofie mai mult decât oricând de atunci.” (Doug West, “A Short Biography of the Scientist Sir Isaac Newton”, CIPP, 2015)

Pe scurt, în timpul acestor doi ani de ciuma, Newton a pus bazele calculului diferențial și integral, teoria luminii și a culorii, legile mișcării și teoria universală a gravitației. Greutățile și provocările pandemiei l-au pus pe tânărul savant în postura de a-și împinge limitele și a crea piloane ale științei ce vor rezista pentru totdeauna.

În cele mai întunecate vremuri, spiritul omenirii lasă cale liberă magnificei creativități. Voința, perseverența, memoria și încrederea sunt aliații noștri ancestrali ce ne sprijină în misiunea noastră de a devenii mereu mai buni, dincolo de lupta dintre viață și moarte.

Notă: Cei dornici de a afla mai multe despre subiect o pot citi pe Kari Nixon, “Quarantine Life from Cholera to COVID-19: What Pandemics Teach Us About Work, Life, and Communities from the 1700s to Today”, S&S/Simon Element, June, 2021. Idei din acest material au fost inspirate de către,“Throughout history, pandemics allowed geniuses to flourish”, Marcelo Gleiser, BigThink.com.

Construită cu mult timp înainte de amenajarea Parcului Carol, o clădire superbă și cu o istorie foarte bogată iese în evidență, păstrându-și frumusețea în ciuda trecerii timpului. Este vorba de Casa Bosianu, locul ce l-a adăpostit pe Alexandru Ioan Cuza chiar în vremurile în care se pregătea Unirea Pricipatelor Române de la 1859. Vila a aparținut lui Constantin Bosianu (1815-1882), jurist de seamă, a cărui contribuție a schimbat cursul istoriei.

Constantin Bosianu, jurist de prestigiu

Născut la 10 februarie 1815 în București, Constantin Bosianu provenea dintr-o familie boierească, fiind fiul paharnicului Andrei Bosianu. A studiat Dreptul, la Paris, unde și-a obținut doctoratul, urmând ca în 1851 să revină în țară. De-a lungul vieții sale s-a remarcat drept un profesor apreciat, jurist de prestigiu și om politic stimat.

Constantin Bosianu a ocupat numeroase funcții cheie pe tot parcursul vieții. Barbu Știrbei, principele domnitor, domn al Țării Românești între 1849 și 1856, l-a desemnat director al Eforiei Școlarelor, arătându-și astfel aprecierea față de rezultatele obținute de acesta. Drept răsplată pentru susținerea afișată pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Bosianu a ocupat numeroase funcții în conducerea noului stat român – a fost premier al României, director al Ministerului Justiției, Președinte al Senatului, conducând, mai târziu, Controlul Obștesc din Departamentul Finanțelor. A fost prim decan al Facultății de Drept din București, iar în 1879 a devenit membru al Academiei Române.

Casa Bosianu, clădire cu detalii arhitecturale aparte

Plin de livezi și vii la jumătatea secolului XIX, sudul Capitalei l-a atras pe Constantin Bosianu, Dealul Filaret fiind locul unde acesta a decis să-și construiască conacul mult visat. Un detaliu interesant despre viile din zona Dealul Filaret este că acestea au dat numele actualei străzi Șoseaua Viilor.

Bosianu a apelat la un remarcabil arhitect, Luigi-Ludovic Lipizer (1824-1864), originar din Triest, Italia, pentru a-i proiecta casa. Lipizer a proiectat, de-a lungul timpului, numeroase case și biserici în București și Târgoviște, una dintre cele mai cunoscute fiind Casa Librecht-Filipescu, actuala Casă a Universitarilor din București.

Construită în stilul neogotic între anii 1853 și 1859, Casa Bosianu se remarca prin detaliile ferestrelor, camere octogonale, turnul de observație sau scara de piatră de la intrare cu o porțiune mai înaltă pe treapta de jos, pentru a ajuta doamnele să urce cu ușurință în trăsuri sau domnii să încalece caii, detaliu ce se regăsește și la alte clădiri din București, precum Palatul Suțu.

În prezent, Casa Bosianu găzduiește Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române, începând cu data de 1 octombrie 2010 imobilul fiind clasat drept monument istoric.

Casa Bosianu și Unirea Principatelor Române

Constantin Bosianu a pus la dispoziție casa sa, devenind locul unde se țineau întâlnirile secrete în cadrul cărora se pregătea Unirea Principatelor. Mai mult decât atât, Casa Bosianu a jucat rol de adăpost pentru Cuza chiar înainte de a fi ales domn și în Țara Românească.

Susținător dedicat al lui Cuza și consilier personal al acestuia, Bosianu a votat în 24 ianuarie 1859 pentru alegerea lui Cuza drept domnitor al Țării Românești din postura sa de membru al Adunării Elective a Munteniei. În semn de apreciere pentru intensa determinare de care a dat dovadă, după înscăunare, domnitorul Cuza l-a răsplătit pe Bosianu, numindu-l judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, în 1862, și vicepreședinte al Consiliului de Stat, în 1864. Un an mai târziu, Bosianu a fost numit ministru la Departamentul de Interne, Agricultură și Lucrări Publice și președinte al Consiliului de Miniștri, funcții pe care le va ocupa pentru o perioadă de timp mai scurtă de 6 luni, prezentându-și demisia din cauza atacurilor politice ce îl aveau în prim plan și nu dădeau semne de încetare.

Cu toate că Bosianu a ocupat aceste funcții pentru o scurtă perioadă, inițiativele legislative ale acestuia se remarcă în istorie. Legea organizării judecătorești, legea pensiilor pentru funcționarii civili și pentru gradele militare inferioare, legea lucrărilor publice, legea privind regularizarea și canalizarea Dâmboviței pentru prevenirea inundațiilor, legea rurală sau legea instrucțiunii publice – toate acestea au luat naștere la inițiativa lui Bosianu.

Sfârșitul vieții lui Bosianu

În casa sa din sudul Capitalei, Constantin Bosianu a început să editeze, în 1871, revista “Dreptul”, cea mai veche publicație juridică românească ce se mai publică chiar și în prezent. Academia Română l-a desemnat membru în 1879 pentru activitatea sa științifică, instituția fiind cea care a anunțat și decesul marelui jurist la data de 22 martie 1882.

Perioada comunistă și cutremurele, printre care și cel din `77, și-au pus puternic amprenta asupra imobilului, deteriorându-l treptat. În 1992, sub îndrumarea arhitectului Octavian Dimitriu, clădirea a fost restaurată, însă nu în totalitate. În prezent, Casa Bosianu necesită o nouă restaurare, fiind necesară, de asemenea, și reconsolidarea,  trecerea timpului punându-și ușor, ușor amprenta asupra imobilul cu rol-cheie în istoria României de astăzi.

Sursă foto:

Foto copertă –  www.digibuc.ro

Foto Constantin Bosianu – www.galeriaportetelor.ro, deținător MNIR

Bibliografie:

www.descopera.ro, www.aiciastat.ro

Părinții lui Tudor ar fi făcut orice ca să îl știe fericit. Doar fericit.

Au putut ani întregi să șteargă tot necazul din fața lui, să nu îl lase să sufere, să îi satisfacă orice nevoie. Gândeau înaintea lui pașii și se pregăteau pentru 2-3 variante de soluții.

Ajuns la vârsta la care pășește în colectivitate, Tudor a aflat că nu totul se termină fericit. Că nu există doar final bun. S-a necăjit, desigur, iar părinții lui au suferit lângă el. Ce e de făcut? Ce e de făcut?

A ajuta copiii noștri să navigheze prin viață este o parte vitală și plină de provocări a rolului de părinte. Există lucruri pe care ar trebui să le spui copilului tău și care îl vor ajuta să răzbească prin drumul vieții: uneori acesta e domol, alteori întortocheat.

Iată câteva lucruri pe care ar trebui să le spunem fiilor și fiicelor noastre tot timpul:

Și eșecul face parte din viață.

Din anumite motive, mulți părinți ai zilelor noastre cred că ar trebui să-și protejeze copiii de eșec. Cu orice chip. La fel ca și noi, copiii trebuie să eșueze și să învețe din asta pentru a crește. Este vital ca ei să înțeleagă că insuccesul este o oportunitate de învățare și că nu căderea este cea care îi definește. Niciodată. Contează modul în care reacționează la acel eșec, contează modul în care răspund și modul în care se ridică după fiecare trântă. Vor ști, din ce în ce mai bine, ce este de făcut și cum îi ajută acest lucru să facă față la tot ce va urma.

Nu te compara cu ceilalți!

De prea multe ori copiii noștri se compară pe ei înșiși (și succesul lor) cu alții din grupurile lor de colegi și prieteni. Este important să știe că nu trebuie să compare ceea ce fac ei cu ceea ce fac alții sau cu modul în care o fac alții. Dacă vor o comparație, aceasta poate fi cu ei, cei de ieri, de săptămâna trecută sau de acum un an.

Întărirea acestor lucruri este ceva care ar trebui să fie mereu pe lista importantă de cuvinte pe care le spui copilului tău. Călătoria fiecăruia este diferită; ritmul este diferit, scopul este diferit.

Dacă ceva nu se simte în regulă, îndepărtează-te de el!

Copiii se confruntă cu un atac constant de informații și stimuli care face dificilă încrederea în propria intuiție. Acest lucru este valabil mai ales deoarece tehnologia a devenit o forță dominantă în viața copiilor. Este vital să încurajăm copiii să se îndepărteze de situațiile sau de oamenii care îi fac să se simtă inconfortabil. Este printre lucrurile pe care ar trebui să le spunem copiilor noștri continuu. Trebuie să le transmitem să aibă încredere în instinctele lor și să nu regrete niciodată că au spus NU dacă ceva pur și simplu nu se simte în regulă pentru ei.

Mesajul pozitiv este acesta: petrece timp cu oameni care te fac mai bun, lângă care tu crești, care îți dăruiesc o stare de bine. Pe măsură ce copiii noștri se măresc și se descurcă singuri cu colegii și prietenii, influența noastră devine mai mică și mai mică.

Ei vor căuta confort, sfat, alinare la alții, la grupul de apartenență, la prieteni. De aceea, este vital să se înconjoare cu oameni care le îmbogățesc viața și îi încurajează, îi motivează, îi ridică.

Dacă părinții lui Tudor ar putea să dea timpul înapoi, ar proceda altfel. L-ar împuternici pe el, pe fiul lor și l-ar susține: la greu și la bine. Știu însă ce au de făcut de acum în colo și au încredere că sădesc bine pământul la rădăcina băiatului minunat!

Asociația Vocal, 18 ianuarie 2022

La pian: Ieronim Buga

Prezintă Manuela Mocanu

„Botezul” Asociației „Vocal”

Asociației „Vocal”, a fost înființată din pasiune pentru a contribui cu evenimente muzicale, educaționale și sociale la viața culturală a României și, poate, pentru a descoperi drumuri nebătute în aceste domenii, pe care să putem sădi idei proaspete și valoroase. Ca orice naștere, și cea a asociației noastre, înființate într-un moment atât de greu pentru omenire, a întâmpinat multe obstacole. Dar am ajuns, în sfârșit, să o inaugurăm și am ales ca primul nostru recital să aibă loc, în mod simbolic, la început de an și cu ocazia Zilei Culturii Naționale, stabilite pe 15 ianuarie tocmai pentru a comemora ziua de naștere a poetului nostru național, Mihai Eminescu. De aceea, noi am conceput întâlnirea de astăzi ca și când ar fi ziua de naștere a fiecăruia dintre noi și ne-am sărbători.

Să o luăm, așadar, de la începuturile culturii române, ancorate ferm pe plaiurile noastre, de unde își trage seva, și unde a generat gând, poezie, imagine și muzică. Pe toate le-au creat românii îmbrăcați, până nu demult, în port popular, în costume de o varietate uluitoare, care dau autenticitate și unicitate fiecărei zone a țării. Ne-am dorit să începem aniversarea culturii române printr-un moment de folclor cu soprana Andreea Panu, solista ansamblului folcloric Plaiul Nou. Andreea Panu a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București studiind canto clasic întâi cu regretata Eleonora Enăchescu și apoi cu colega noastră, Alina Bottez. Apoi a absolvit și programul de masterat la clasa d-nei Lector universitar Claudia Codreanu. Andreei i se va alătura și soțul ei, Dan Panu Misailescu, care este matematician, dar care – din dragoste pentru muzica tradițională românească – a învățat și să cânte foarte frumos la fluier. Programul lor va începe cu o geampara din Dobrogea cântată a cappella – „Dor mi-e de bădiță”, piesă cântată inițial de Elena Roisen și intrată apoi în folclor. Apoi, fluierul ne va delecta cu o învârtită din satul Zânei, urmată de o compoziţie proprie a Andreei Panu – „Vin’, bădiță, la portiță” – o învârtită din nordul Olteniei și Mărginimea Sibiului – cântată de ea alături de Dan Panu Misailescu. După Învârtita din Munții Căpățânei și Jiana de la Polovragi pentru fluier solo, momentul folcloric se va încheia cu „Lie, ciocârlie” – o doină din Oltenia lansată de regretata Maria Lătărețu.

Restul serii este rezervat muzicii clasice vocale, mai precis genului celui mai reprezentativ din repertoriul românesc – liedul, specie a muzicii de cameră. Întregul program îl va avea la pian pe Ieronim Buga, atât în calitate de acompaniator, cât și de solist. Și pentru că am vorbit de naștere, începem în mod simbolic cu un cântec de leagăn al compozitorului ploieștean Paul Constantinescu pe versuri de Dimitrie Ciurezu. Mama îi cântă fiului ei, pe care îl numește cu vechiul cuvânt slavon – sîn.

Se poate spune că începuturile poeziei laice românești au fost în secolul al XVIII-lea. Scrieri lirice religioase au existat încă din secolul al XVI-lea, dar Iluminismul este cel care a impulsionat creația seculară și în Țările Române. Ienăchiță Văcărescu a fost nu doar unul dintre primii poeți din Țara Românească, ci și unul dintre primii care au folosit limba română cultă. Mare erudit, poliglot, filolog și istoric, el și-a scris poezia mai ales în stilul neo-anacreontic popular în epoca respectivă, dar și cu influențe folclorice. Minunata compozitoare contemporană Felicia Donceanu, născută la Bacău, a scris un întreg ciclu de lieduri pe versurile lui, din care veți asculta azi nr. 2 – „Amărâtă turturea”. Va urma un alt lied de Felicia Donceanu – „Pașii” – nr. 1 din ciclul Trei cântece pentru Til pe versuri de George Călinescu, versuri dedicate enigmaticei Til – Otilia

Muzica românească este cunoscută în lume în special datorită lui George Enescu, geniu cameleonic născut pe plaiurile Moldovei, în județul Botoșani. Enescu a scris multe lieduri dintre care, din păcate, doar ciclul de 7 cântece pe versuri de Clément Marot este cu adevărat cunoscut. A scris câteva și în limba română, inclusiv o doină. Dar majoritatea liedurilor sale se intersectează cu alte culturi – cea franceză și cea germană. Dintre cele scrise în germană, cele mai cunoscute sunt cele 14 lieduri pe versurile reginei Elisabeta a României, protectoarea lui, cunoscută sub pseudonimul ei poetic – Carmen Sylva. Astă-seară vă propunem o melodie de Enescu în limba franceză – „Soupir” („Suspinul”) pe versurile poetului parnasian Sully Prudhomme, și unul în limba germană – „Wüstenbild” („Peisaj de deșert”) pe versurile umoristului Albert Roderich. Dacă primul lied este o elegie de dragoste, cel de-al doilea este o parodie la adresa lui Nathan Înțeleptul, protagonistul piesei cu același nume de Lessing. Prezentat aici ca mărunt vânzător ambulant de căptușeală de pantaloni, Nathan traversează deșertul Sahara împreună cu soacra lui, Sara. Ea, înfricoșată de întinderea pustie, își întreabă ginerele cum ar putea-o proteja el dacă ar fi să îi atace un tigru. Nathan răspunde obraznic că i-ar spune tigrului că Sara e soacra lui, Satana gospodăriei lui, la care animalul ar fugi înspăimântat.

Muzica românească s-a împletit adesea cu poezia străină. Ne dă foarte multă speranță să vedem că se nasc în continuare lucrări românești valoroase, în țară și peste hotare, care ilustrează acest dialog al culturilor. Cleopatra David ne va cânta azi primele 3 lieduri dintr-un ciclu de 5 intitulat Wag es und die Welt is dein! (Îndrăznește și lumea e a ta!) compus de Cleopatra Valentina Perepeliță în anul 2007. Născută în 1950 la Brașov din părinți ruși, Cleopatra Perepeliță a studiat pian, compoziție și muzicologie la Iași și București, iar din 1986 locuiește în Germania. Astăzi veți asculta Nr. 1 – „Willkommen, lieber Frühling!” („Bine ai venit, primăvară dragă!”) și nr. 2 – „Wettstreit” („Concursul”) – ambele pe versuri de Hoffman von Fallersleben, și nr. 3, „Abend”, pe versuri de Rainer Maria Rilke.

Pe lângă Enescu și Paul Constantinescu, un alt titan al muzicii românești este Mihail Jora, născut la Roman, descendent pe linie maternă dintr-o familie armenească stabilită demult în Moldova. Inovator în domeniul melodiei, armoniei și ritmului, Jora a fost un compozitor versatil cu o evoluție spectaculoasă de-a lungul vieții. Astăzi vă oferim una din miniaturile lui mai accesibile, „Ghicitoare”, pe versurile minunate scrise de Tudor Arghezi pentru fiica lui, Mițura

Dacă până acum am ales pentru dumneavoastră pagini ale celor mai celebri compozitori români, vă oferim acum o picătură de încântare compusă de o muziciană de care puțini au auzit – ieșeanca Florica Dimitriu, care a trăit între 1915 și 1993 și a fost prima femeie din România care a obținut diploma de dirijor de orchestră. Puteți să vă formați astfel o idee despre cât de multă muzică românească frumoasă rămâne necântată în sălile noastre de concert.

Liedul „De pe-o bună dimineață” este scris pe versuri de Otilia Cazimir.

Ajungem, în sfârșit, și la un lied compus pe versuri de Mihai Eminescu – „Ce te legeni?” de Nicolae Bretan. Acest muzician este un caz foarte rar, îndreptându-se spre compoziție dinspre lumea creației vocale, căci a fost bariton și regizor de operă. Născut la Năsăud, Bretan poate fi considerat emblematic pentru deschiderea inter-etnică și inter-religioasă, fiind român creștin căsătorit cu o unguroaică mozaică. Cu toate acestea, a fost persecutat toată viața atât în Ungaria, cât și în România postbelică. Creația lui este de mare valoare, iar „Ce te legeni?” este pătruns de profunde rezonanțe folclorice românești.

George Enescu a compus muzică de genuri felurite, pentru numeroase instrumente. Din muzica lui de cameră pentru pian solo face parte Suita în stil vechi Op. 3.

Muzica clasică românească a început să prindă rădăcini cu adevărat în secolul al XX-lea, continuând și în secolul actual. Pascal Bentoiu, singurul compozitor bucureștean pe care îl ascultăm azi, a fost elevul lui Jora și cel mai mare specialist în Enescu – i-a descifrat, editat și completat manuscrisele. A fost de o versatilitate uluitoare în creația sa componistică, scriind operă, muzică orchestrală, muzică de scenă și muzică de cameră într-un limbaj de o complexitate și modernitate uluitoare, incluzând în sonoritățile lui jazzul, reggae și multe altele. Liedul „Despre război” l-a scris pe versurile Ninei Cassian – o poetă extrem de interesantă, talentată, plină de spirit și umor, dar comunistă și rebelă în același timp. Atrasă sincer de utopia proletcultistă, a scris multe poezii fără tentă politică și chiar unele în care comunismul e ironizat. În ciuda interdicțiilor partidului, ea a scris și poezie avangardistă și lirică erotică din plin. Fără îndoială, a fost un personaj fascinant. Între multele convingeri care o defineau era și pacifismul, iar poezia „Despre război” este cutremurătoare. Pascal Bentoiu a creat o simbioza organică a muzicii cu poezia în această capodoperă miniaturală – o atmosferă de amenințare hăituitoare care culmină cu urletul îndurerat.

Născut în județul Sibiu, Marțian Negrea ilustrează tendințele școlii muzicale germane, iar armonia lui a fost influențată de post-romantism. Liedul „Primăvara” este scris pe versurile marelui poet, dramaturg, filosof și intelectual Lucian Blaga, care vede iubirea ca pe o eternă primăvară.

Mulțumim din suflet Asociației „Matricea Românească” – gazda noastră în această casă superbă, atât de propice unor întâlniri culturale pline de căldură. Pornim la drum împreună și sperăm să avem o colaborare lungă și fructuoasă, în care să ne bucurăm nu doar de seri de muzică, ci și de întâlniri între oameni de valoare, uniți de dragostea de frumos și de bine, de spiritualitate românească și universală.

Repertoriu:

Elena Roisen (folclor): „Dor mi-e de bădiță”, geampara din Dobrogea – Andreea Panu

Învârtită din satul Zânei – Dan Panu Misailescu (fluier)

Andreea Panu (compoziţie proprie): „Vin’, bădiță, la portiță”, învârtită din nordul Olteniei și Mărginimea Sibiului – Andreea Panu și Dan Panu Misailescu (fluier)

Învârtita din Munții Căpățânei și Jiana de la Polovragi – Dan Panu Misailescu (fluier)

Maria Lătărețu (folclor): „Lie, ciocârlie”, doină din Oltenia – Andreea Panu

Paul Constantinescu: „Cântec” (pe versuri de Dimitrie Ciurezu) – Alina Bottez

Felicia Donceanu: „Amărâtă turturea” (Cântand cu Ienăchiță Văcărescu, nr. 2) și „Pașii” (Trei cântece pentru Til, nr. 1, pe versuri de George Călinescu) – Cleopatra David

George Enescu: „Soupir” (pe versuri de Sully Prudhomme) și „Wüstenbild” (pe versuri de Albert Roderich) – Alina Bottez

Cleopatra Valentina Perepeliță: Ciclul Wag es und die Welt is dein! – nr. 1 „Willkommen, lieber Frühling!”, nr. 2 „Wettstreit” (pe versuri de Hoffman von Fallersleben) și nr. 3 „Abend” (pe versuri de Rainer Maria Rilke) – Cleopatra David

Mihail Jora: „Ghicitoare” (pe versuri de Tudor Arghezi) – Alina Bottez

Florica Dimitriu: „De pe-o bună dimineață” (pe versuri de Otilia Cazimir) – Cleopatra David

Nicolae Bretan: „Ce te legeni?” (pe versuri de Mihai Eminescu) – Alina Bottez

George Enescu: Suite dans le style ancien pour piano seul, Op. 3, Preludiu – Ieronim Buga (SOLO)

Pascal Bentoiu: „Despre război” (pe versuri de Nina Cassian) – Alina Bottez

Marțian Negrea: „Primăvara” (pe versuri de Lucian Blaga) – Cleopatra David

Alexandru Flechtenmacher: „Hora Unirii” (pe versuri de Vasile Alecsandri) – Tutti

Proiect educativ realizat împreună cu elevii de la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” și Colegiul Tehnic de Arhitectură „I.N. Socolescu”

25 ianuarie – 6 februarie 2022, Sala Irina Nicolau

Muzeul Național al Țăranului Român

Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” și Colegiul Tehnic de Arhitectură „I.N. Socolescu”, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, vă așteaptă marți, 25 ianuarie 2022, de la ora 18.00, la Sala Irina Nicolau, la vernisajul expoziției Realitățile neferite din interpretarea artistică a basmului românesc.

Organizarea unei expoziții de artă contemporană pe simezele Muzeului Țăranului are darul de a evidenția filonul rural care se transmite în ADN-ul cultural al artiștilor plastici români. Simboluri arhaice, tonalități, personaje de basm și nuanțe naive specifice spațiului rural românesc se vor regăsi în lucrările celor șapte exponenți propuși în acest proiect. De ce șapte? În mitologia românească și nu numai, cifra șapte are multiple semnificații, mai ales religioase.

Tematica unitară a acestui proiect artistic este interpretarea basmului românesc. Plin de simboluri, basmul definește cultura populară, iar poveștile românești se transmit din generație în generație, încă din primii ani ai vieții. Confruntarea dintre bine și rău, realul și fabulosul, imaginarul și fantasticul din narativul popular se regăsesc cel mai fidel în creația plastică a artiștilor, fără să fie neapărat o chestiune conștientă, ci mai degrabă moștenită de secole. Timpul mitic din basm, nemurirea, căutarea desăvârșirii, împlinirea, toți acești piloni ai basmului se regăsesc în lucrările artiștilor plastici. Personajele basmului se vor regăsi reinterpretate în lucrările expuse pe simezele Muzeului Național al Țăranului Român.

Deoarece la începutul perioadei medievale, meseriile se transmiteau de la o generație la alta, prin breslele meșteșugărești, cei șapte artiști, pe toată perioada desfășurării proiectului, vor deveni maeștri pentru șapte elevi de la liceele bucureștene de profil. Astfel, se va crea legătura maestru/ucenic, întocmai ca în perioada breslelor, iar filonul românesc din artele plastice va fi transmis mai departe de la o generație către următoarea generație.

Colaborarea dintre artiști și ucenicii-elevi este echivalentă cu drumul eroului pozitiv din basm. Simbolistic, se referă la căutarea veleităților artistice ale elevilor și perfecționarea lor. Călătoria în basm presupune maturizarea eroului care-și încheie provocările și sarcinile cu succes. Cele câteva luni în care elevii vor lucra alături de artiști, la atelierile de creație ale acestora reprezintă, în fapt, călătoria din basm. Succesul final este reprezentat de expoziția de la Muzeul Țăranului. Fiecare dintre artiști și elevi are libertatea de a-și exprima în lucrări propiile viziuni asupra eroilor din basme, pot reinterpreta simboluri, scene sau dialoguri.

Proiectul se întinde pe durata a a trei luni, începând cu 19 octombrie 2021, zi în care a avut loc prima întâlnire între artiști și elevi, iar aceștia din urmă și-au ales maeștrii. Până la sfârșitul lunii ianuarie 2022, vor lucra împreună cu artiștii în ateliere, iar expoziția va avea loc în perioada 25 ianuarie-6 februarie 2022.

Artiști: Bogdan Andronic (Andronicus), Dragoș Bojin, Anca Ciofirla, Cezar Cristea (1Qsapro), Radu Panait, Mihai Glodeanu,, Sofia Ovejanu.

Elevi: Ana Hetel, Vanessa Matei, Matei Simoc, Maria Nițulescu, Andrada Matei, Elena Popa, Alexandra Cristoltan.

Coordonator proiect: Sofia Ovejan și Ionuț Avram

Curator: Suzana Dan

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Irina Nicolau, până pe 6 februarie 2022, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea este închis.

Prețul biletului de intrare: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei.

Atunci când Sfânta Scriptură a fost interzisă în  închisoare, a fost ascunsă de către cei întemnițați în podeaua celulei. Despre aceasta mărturisește părintele Zosima care își amintește : „în podeaua de lemn peste care dormeau deținuții era încastrată ca într-un petic ascunzătoarea săpată în piatră. Aici am descoperit- în pătratul din lemn- Sfânta Scriptură (un obiect interzis)” [1], care va încălzi viața spirituală a celor închiși.  Și părintele Bejan spunea : ,,în pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau „sorbite” și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă. Când, la o minuțioasă percheziție – la Aiud în 1955 – a fost găsită o astfel de comoară – nu ne-a îndurerat atât pedepsirea lui Leonid, cât faptul pierderii iremediabile a sfintelor pagini.”[2]

Predicarea învățăturii Evangheliei îi ajută pe deținuți să-și îndrepte lupta pentru o izbândă a dreptății, nu în războiul cu regimul care încerca o nivelare a societății impunând o formă de pseudoegalitate, ci în războiul cu propriul „eu”. Înfrângerea păcatelor și a ispitei, dar și biruința sufletului deținutului închis în fața jugului încarcerării erau subiecte de predică; iar importanța acelora care își asumau responsabilitatea cuvântului era ridicată până la nivelul actului martiric. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, stareț al Mănăstirii Tismana, propovăduia pe Hristos în temnița Aiudului unde îmbărbăta și insufla nădejde fraților de suferință. Părintele Constantin Hodoroagă  spunea cu referire la acesta : „pentru mine și cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celule prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat și convingerea de depășire, vorbind foarte frumos despre jertfă.”[3]

Un alt caz este cel al părintelui Dumitru Iliescu-Palanca care era anchetat pentru activismul în mișcarea legionară (deși el nu făcuse parte din aceasta) suferind un tratament specific aplicat acelora care erau marcați cu asemenea „etichetă”. El a trecut prin mai multe lagăre comuniste: Văcărești (august 1948), Jilava (1948), colonia de muncă de la Baia Sprie (1951), colonia de muncă de la Nistru (1954), Penitenciarul de la Aiud (1954), penitenciarul Lugoj și apoi iarăși Aiud (1956), Gherla și colonia de muncă de la Salcia (1962-1963). În aceste închisori a suferit umilințe, multe dintre acestea cauzate de modul său activ de predicare a lui Hristos printre colegii de celulă. Întărim aceasta prin referirea la „un raport de pedeapsă de la Gherla din mai 1956, în care se spune că preotul Palanca, după închidere, a fost găsit făcând predică religioasă cu toată camera. Menționez că nu este prima dată când deținutul face acest lucru, ci a mai fost găsit. Față de aceasta, gardianul propunea suspendarea primirii pachetului pentru șase luni, pentru ca ofițerul superior să ordone: șapte zile izolare.”[4]

Influența mesajului predicii nu se risipește în atmosfera temniței, ci marchează pe cel ce l-a primit pe tot parcursul vieții sale, aducându-l aproape de Dumnezeu prin cuvintele ce îi rămân întipărite în suflet, ca un vector al experienței duhovnicești din celule. Evocăm pe Valeriu Gafencu care slujea predicarea măreției lui Hristos printre deținuți, cu o putere puțin întâlnită în epoca noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferință, mărturisea că și după 31 de ani el îl simțea pe Valeriu aproape și împreună se aflau lângă Domnul Iisus.”[5]

Părintele Drăgulin pomenește că „cei care l-au cunoscut și l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălțând sufletește pe cei din jur l-au asemănat cu Apostolul Pavel al zilelor noastre. De aceea bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului lui și-l ascultau, întărindu-se astfel în încercările pe care le trăiau. Puterea iubirii lui strălucea , nu numai în ceasurile exterminării programate, ci și în întreaga atmosferă pestilențială a bolii și suferinței, când se simțeau aproape aripile morții.”[6]

Predica și convorbirile duhovnicești îi unesc pe deținuți și îi ajută să transforme timpul „mort” petrecut în celulă, dintr-un dușman al sănătății trupului și a sufletului, într-unul al cunoașterii de sine, de ceilalți și de Dumnezeu. Amenințările inactivității și a lipsei comunicării sunt evidențiate de părintele Zosima care amintea un dialog cu unul dintre cei închiși în camere apropiate. Acesta scria: „la o plimbare împreună cu mai multe celule, mi-a șoptit L.M. , din lotul Arad, că vecinul său de celulă, celebrul avocat de pe vremuri Istrate Micescu, n-are nici un alt suport decât aceste știri, pe care le cere avid de la cei cu care se întâlnește: spune-mi dragă, și o minciună, numai spune-mi ceva”[7]

Părintele Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea despre experiența din temnița comunistă, făcând referire și la modul de împărtășire a Ortodoxiei folosind tehnica „conferințelor”, atât cu tematică religioasă cât și laică- „acolo am avut o șansă: într-una din celule, lângă cea în care stăteam eu, era prințul Nicolae Mavrocordat, care își făcuse ingineria în Anglia, și cu care am început să învăț limba engleză și ne trecea ziua, fiindcă altfel era o plictiseală enormă. Nu trăiam decât din ce ne povesteam unii altora. Seara, după stingere, nu mai avea voie să intre nimeni în celulă decât noi, arestații, și atunci organizam prelegeri. Eu, de exemplu, am ținut cel puțin 20 de prelegeri despre spiritualitatea românească, despre mănăstirile din România, despre teologia dogmatică, despre toate subiectele pe care puteam să le sintetizez.”[8]

Privitor la ,,cultura” căpătată de către deținuți în celule vorbește și Demostene Andronescu care considera că ,,s-a învățat mult, și s-a învățat temeinic atunci la Aiud. S-au învățat limbi străine , s-a învățat matematică, s-au învățat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruș, etc, nemaivorbind că Gyr și Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învățat agricultură, stupărit , avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut șansa să stea în aceeași celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar și cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de transmitere a informațiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de ață, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparține aceluiași profesor George Manu și ea a constituit o adevărată revoluție în sistemul de comunicare din închisori.”[9]

Modalitățile amintite de propovăduire readuc în gulagul românesc starea creștinismului primar, ca o formă autentică de împărțire a bunurilor după nevoia de folosință. Instrumentele de misiune uzitate de teologi, clerici sau doar creștini practicanți creează în temniță o formă asemănătoare celei de monahism, cu o practică constantă a rugăciunii și meditației. Se dezvoltă atât în penitenciare, cât și în lagăre de muncă, unde munca era împletită cu rânduiala monastică. Ca exemplu, aducem cazul coloniei de muncă de la Galda de Jos, despre care  Virgil Maxim scria: „Am constituit de la început o comunitate de viață ca în timpurile primare creștine. Toate le aveam de obște. Nu comunism, ci comunitarism creștin. Colonia activa ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost încadrat într-o echipă, după pricepere și aptitudini (…) când vremea nu ne permitea să lucrăm, viața coloniei se transforma în viață de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovnicești. Părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Sâmbăta- Făgăraș ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalie, hrană sufletească.”[10]

Improprierea formei primare cunoaște autenticitate și prin adăugarea practicii spovedaniei comune, care evidenția puternica legătură în Hristos a grupului, dar și disponibilitatea unei dăruiri totale, până la identificare totală cu nevoile celuilalt. Totuși, așa cum evoca și Ioan Ianolide (despre experiența sa „  această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite și frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greșelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele (…) mica noastră comunitate era o școală a desăvârșirii. Am învățat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învățat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alții, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înțelegere umană și, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ținta finală a slavei lui Dumnezeu.”[11]

[1] Pr. Zosima OANCEA, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 67?

[2] Pr. Dimitrie BEJAN, Oranki- Amintiri din captivitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 35.

[3] Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist, ed.cit., p.  389.

[4] Ibidem., p. 346.

[5] Pr.Prof.Dr. Gheorghe I. DRĂGULIN, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în Mitropolia Olteniei, An LIV, Nr. 9-12, Craiova, 2002, p. 25.

[6] Ibidem.

[7] Pr. Zosima OANCEA, op.cit., p. 87.

[8] Amintirile mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Carmen Dumitru și Dragoș Șeuleanu, București, Editura Cum, 1999, pp. 156-157 apud. Adrian Nicolae PETCU, Monahul Antonie Plămădeală în anii  ̀50, în Studii Teologice, An I, Seria a III-a, Nr. 4, Bucureşti, 2005, p. 212.

[9] Demostene ANDRONESCU, Reeducarea de la Aiud, în Revista „Puncte Cardinale” Nr. 8/1993 şi 2/1996 (publicate în serial), Sibiu, p. 13.

[10] Virgil MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p.185 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.85-86.

[11] Ioan IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp.58-60 în Monah MOISE, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp.81-82.

Întors pentru scurt timp acasă, rememorez toate lucrurile importante ce mi-au rămas în minte în semestrul încheiat. Și pare că toate sunt importante!

,,Rolul Actorilor nonguvernamentali în Relațiile Internaționale”, cursul susținut de profesorul N. Dungan, m-a făcut să fiu extrem de atent la tot ceea ce înseamnă a privi cum se așază împreună și apoi a privi atent decantarea dintre politic, social și organizații nonguvernamentale.

Cine poate deveni un actor real, al societății civile, implicat în preschimbările dorite în țara sa?

Una dintre cărțile pe care le-am studiat (nu doar citit) în lunile ce au trecut este colecția specială de eseuri-studii de caz a lui Pétric Boris: “Democracy At Large: NGOs, Political Foundations, Think Tanks, and International Organizations” (,,Democrația, pe larg: organizații nonguvernamentale, Fundații politice, Laboratoare de Gândire și Organizații Internaționale”, editată de Boris Pétric, Palgrave Macmillan, 2012). Sunt ferm convins că oricui îi pasă de viitor va câștiga trecând prin lectura acestei colecții impresionante.

Aleg să împărtășesc ceea ce transmite această carte și să stimulez interesul celor pasionați, ca și mine, de mișcările profunde, puternice, din societatea contemporană.

Cartea este o colecție de eseuri academice care analizează modul în care sistemele politice din diferite națiuni răspund la implicarea organizațiilor nonguvernamentale în acțiunile susținute de acestea. Eseurile sunt aduse la un loc de Boris Pétric, antropolog francez și regizor de film, cu o specializare puternică în procesele de tranziție politică în națiunile post-sovietice din Asia Centrală.

Autorul analizează totul atent pentru a înțelege cum mișcarea internațională pentru Drepturile Omului (care ar putea să nu fie perfect adaptabilă cu doctrinele conservatoare ale unor națiuni), a creat o „Industrie a ajutorului”. În cele mai multe cazuri, aceste mișcări au fost promovate de societatea civilă, grupuri de experți și de către cercurile intelectuale. Acești actori nonguvernamentali vor dovedi în studiile de caz prezentate  în ,,Democrația pe larg” că au un impact profund asupra dezvoltării dinamicii realităților politice.

În introducerea acestei lucrări, autorul subliniază modul în care colecția de eseuri va ajuta cititorul să înțeleagă mai bine influența societății civile în procesele politice. Acest lucru se va realiza prin examinarea studiilor de caz cu o abordare interdisciplinară, în care profesioniștii din științe politice și antropologie împărtășesc opinii. Printr-o problematică de cercetare bine definită care acționează pentru a analiza noile probleme ale transnaționalizării politicilor locale, sunt identificate spații politice, actori publici și mai ales puternicii pioni nonguvernamentali.

Cele unsprezece studii de caz prezintă evoluțiile politice recente din țări „în tranziție”, precum și din națiunile din stadiul „post-conflict”. Autorii au ales state în care potențialul de îmbunătățire politică și socială prin ajutorul agenților neguvernamentali ar fi cel mai mare. Este descrisă o imagine panoramică a eforturilor de clădire democratică în statele: Senegal, Kyrgyzstan, Bulgaria, Azerbaidjan, Bolivia, Afganistan, Serbia, Pakistan, Indonezia, Nigeria și Cuba la începutul anilor 2000. Acest lucru ajută cititorul să urmărească cele mai importante interacțiuni dintre organizațiile nonguvernamentale și guverne și impactul acestora în societățile locale. Studiul se străduiește cu succes să prezinte perspective și probleme din întreaga lume, ajutând la identificarea asemănărilor globale, precum și a nuanțelor locale. De-a lungul capitolelor, vom înțelege încet dar sigur incertitudinea procesului de construire a democrației în țările cu un trecut aspru.

Implicarea ONG-urilor locale, naționale, internaționale este imensă. Fie că este vorba de FMI, OMC, OMS, ONU sau doar de grupurile de experți, toate formațiunile se arată că au avut un rol definitiv și irevocabil în modelarea realității politice și sociale. De asemenea, putem înțelege problemele cu care se confruntă aceste organizații în timp ce se află în contact cu administrațiile aflate în tranziție sau când acestea pun la îndoială integritatea anumitor lideri.

Este important să urmărim îndeaproape procesele de construcție democratică.

Consider că aceste studii de caz demonstrează în mod repetat că societatea civilă și actorii nonguvernamentali au un rol din ce în ce mai important în sferele naționale și internaționale din politica de influență. Istoria recentă ne poate arăta cum schimbările pot fi create din interior, de către persoane și grupuri cu viziune, pregătire și mai ales dorință.

Pentru cei dornici, ca și mine, de a afla despre puterea fiecăruia dar și despre puterea lui ,,împreună” într-o societate în schimbare, ,,Democrația pe larg” va fi o carte ce oferă unelte și idei revelatoare. Lectură cu spor!

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poet, prozator, publicist și dramaturg, considerat de critici a fi poetul național al României, supranumit „Luceafărul poeziei românești”. Ales post-mortem membru al Academiei Române, Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

Născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești, jud. Botoșani, Mihai Eminescu (Eminovici) este cel de-al șaptelea copil din cei 11 ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, parte a micii nobilimi țărănești. Între 1850 și 1858 a copilărit la Ipotești și Botoșani, amintirile din acea perioadă a vieții sale fiind ulterior relevate în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram și O, rămâi.

A urmat cursurile școlii primare la Cernăuți, ulterior fiind sufler, traducător și copist de librete în trupa de teatru a lui Ștefan Tardini. În 1866 își face debutul prin publicarea poeziei De-aș avea în revista Familia de la Budapesta, a cărui director este Iosif Vulcan, cel care îi schimbă pentru totdeauna numele de familie, din Eminovici devenind Eminescu.

În 1868 se stabilește la București, unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale și devine din nou sufler și copist la Teatrul Național din București, urmând ca în 1869 să înceapă să studieze la Universitatea din Viena, unde o cunoaște pe Veronica Micle. La Viena a urmat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legată. Tot acolo l-a cunoscut și pe Ioan Slavici.

În 1869 formează, alături de alți tineri creatori, cercul literar „Orientul”, al cărui obiectiv era culegerea de poezii populare și documente referitoare la istoria țării. Eminescu era responsabil de regiunea Moldovei.

În anul 1872 a revenit în țară și s-a stabilit la Iași, frecventând întâlnirile Junimii. În toamna acelui an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor, unde a stat până în 1874. A frecventat cursuri de filozofie, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie la Universitatea din Berlin.

Revine la Iași, unde nu reușește să ocupe postul de profesor de filozofie a Universității, postul fiind rezervat lui Titu Maiorescu, Ministru al Educației Naționale la acel moment, pentru că nu deținea titlul de doctor, criteriu necesar pentru ocuparea acelui post. A fost numit însă director al Bibliotecii Universitare, pe care, cu totală dedicare, o reorganizează pe baze științifice.

1870 marchează anul în care Mihai Eminescu a început să își aducă contribuția la Convorbiri literare, revista cenaclului Junimea din Iași. A publicat Călin. File de poveste, Venere și Madonă, Epigonii, basmul Făt Frumos din lacrimă, Mortua est.

Pentru o scurtă perioadă de timp a predat filozofie și limba germană la un institut din Iași, fiind numit inspector școlar. Căderea guvernului conservator a făcut ca noul ministru să îl destituie din funcție, astfel că Mihai Eminescu a rămas doar cu prietenia cu Ion Creangă, pe care o prețuiește până la sfârșitul vieții.

Profund afectat de pierderea mamei sale în august 1876, publică poemul Strigoii, ale cărui teme principale sunt magia și metempsihoza, frecvent întâlnite în opera sa.

Se stabilește la București și lucrează ca redactor la Timpul începând cu 1877, unde redactează articole politice și eseuri, iar în 1883 publică poemul Luceafărul. În același an, poemul apare în Almanahul Societății Studențești România Jună din Viena ce va fi reprodus în Convorbiri Literare.

În 1881 este publicată Scrisoarea I în Convorbiri literare din 1 februarie. Scrisoare a II-a apare în 1 aprilie, iar Scrisoarea a III-a la 1 mai.

În vara anului 1883, Mihai Eminescu suferă primul atac de nebunie și este internat într-un sanatoriu din București, iar ulterior la Viena. Trei ani mai târziu, în 1886, va fi internat din nou la  Mănăstirea Neamț, apoi la Botoșani, Viena și București.

După doar 39 de ani de viață, la 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viață la sanatoriul doctorului Suțu din București. Cu toate că nu se cunoaște exact cauza decesului său, cel mai des motiv menționat este sifilisul, pentru care nu exista leac la acea perioadă.

În 17 iunie 1889 are loc înmormântarea poetului la Cimitirul Bellu din București.

Garabret Ibrăileanu spunea despre Mihai Eminescu: “Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. El, vagabondul, lipsit de diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne. Aceasta se poate întrevedea chiar numai prin argumentul lingvistic. Comparați limba din poeziile lui cu limba oricărui scriitor român și veți vedea că la niciunul elementul autohton nu s-a îmbinat atât de armonios cu cuvintele noi, expresia fuziunii perfecte a sufletului național cu gândirea europeană.”

Câteva dintre cele mai frumoase și pline de însemnătate citate ale lui Mihai Eminescu:

1. Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex.
2. Adevărul este crud, dar numai el folosește.
3. Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viața și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.
4. Totul ia timp și timpul ia tot.
5. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
6. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ. Dumnezeu e în inima noastră.
7. Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său.
8. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în față și a recunoaște adevărul.
9. Câți oameni sunt într-un singur om? Toți atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.
10. Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are.

Bibliografie:

Encicliopediaromaniei.ro
Geo Vasile în 100 cei mai mari scriitori români, ediția a II-a revizuită, lucrare elaborată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editura Lider

O mărturisire sinceră: eu, unul, nu i-am înțeles niciodată pe turiștii moderni – adică pe oamenii cărora, dacă stau mai multe zile într-un loc, începe să le sfârâie rucsacul, să le clocotească bocancii, să le apară bubițe verzi pe mâini și o sclipire înfricoșătoare în ochi. Care se topesc din picioare și nu mai pot sta locului și nu vor decât să se ducă și să se tot ducă – nici nu contează unde –  în Mauritius, în Congo Brazzaville, în Insulele Palmipede (nu le căutați, nu există, le-am inventat eu acum), da’ numai să se vadă duși.

Cum firea mea e mai mult de agricultor decât de vânător-culegător, nu am rezonat niciodată la obsesia pentru călătorii. Și cumva, e de înțeles; am văzut destui oameni care – deși se mândreau că au descălecat pe cinci continente – puși în situații de viață banale, s-au împiedicat în propriile șireturi. Destui ale căror experiențe turistice se rezumă la faptul că au mâncat ostropel de varan liliachiu și au dansat cu localnicii tradiționalul jgabananga (mâncarea și dansul tradiționale din Insulele Palmipede care nu există). Destui care se umflă în pene că au ajuns la Citlatepetl, dar nu știu exact în ce județ sunt vulcanii noroioși. Destui care adoră orice e dincolo de Nădlac și disprețuiesc tot ce-i dincoace de Nădlac.

Turism-truism: pentru cei mai mulți dintre turiștii moderni, adevărul unui loc e doar ce încape într-un selfie. Din cei care iau cu asalt aeroporturile, sunt tare mulți care nu călătoresc ca să învețe, ci pur și simplu ca să caște gura pe fundal cu peisaj exotic (se pare că muștele exotice sunt mai gustoase decât cele autohtone), fără să înțeleagă că orice călătorie exterioară are ca punct de plecare și sosire tot inima lor – altminteri punct ușor, prea ușor de ratat și dacă stai pe loc, și dacă umbli brambura. Astfel că, pentru mulți, a călători înseamnă cel mai scump mod de a fugi de sine. Kerosen ars de pomană, bani aruncați degeaba, doru’ lelii și vânare de vânt.

Lumea-i mare și adâncă și înaltă și sublimă. Dar lumea nu e pentru toată lumea. Ca să pricepi că-i adâncă și sublimă, îți trebuie ochi bun, răbdare, prudență și o anumită smerenie. Când condițiile acestea sunt îndeplinite, lumea începe să se arate strălucitoare dincolo de pojghița de banalități cleioase din reclamele la „sejururi”. Atunci nu mai ești turist, ești călător (adică un fel de aproape-pelerin). Asta am învățat-o nu pe pielea mea, ci prin mandat, adică citindu-l de ani de zile pe Brad Florescu, cel mai înrădăcinat călător de care știu.

Ei bine, mă așteptam ca, din sutele de note savuroase și sclipitoare de pe al său tedoo.ro să fi ieșit o carte zdravană, de citit mai ales în vremurile în care granițele (exterioare și interioare) se închid cu zgomot. Dar căile Bradului sunt nebănuite – așa că a ales să-și facă debutul editorial printr-o… carte pentru copii, piatră de pisanie a începutului călătoriei sale în calitate de tată. Vestea m-a bucurat tare, fiindcă așa cum am mai povestit acum vreo două luni pe Matricea  – cu cărțile pentru copii nu e de joacă, nu e bine să ajungă pe mâna oricui, ele sunt treburi serioase, cine nu înțelege asta e turist în propria viață. Iar în lumea noastră plină de ITști și specialiști, nu mai avem prea mulți oameni capabili să spună decent o poveste fără să-și fractureze mandibula, darmite să o caute, să o șlefuiască și să o ofere spre degustare ca pe un vin bun.

Cartea îngrijită de Brad Florescu și împodobită de ilustrațiile subtile ale lui Matei Alexandrescu se numește „Ce a făcut marchizul când a aflat” și abia a ieșit de sub tipar la editura Frontiera. „Marchizul” aduce la un loc 18 povești din toată lumea văzută – din Japonia până-n Etiopia, din Italia până-n China – culese de un călător-vânător-(cu)legător priceput și foarte atent la detalii.

Să începem cu defectele – cartea e mică, mult prea mică, de la așa autor harnic & darnic așteptăm cu nerăbdare o ediție mai dolofană, ceva mai aproape în lungime și lățime de „Cercul mincinoșilor” dacă se poate. Și cam aici închei cu defectele…

…și spun mai departe că poveștile din „Marchiz” le sorbi cu uimire, cu înduioșare sau cu hohote de râs – e o bucurie să redescoperi că oamenii de pretutindeni se miră, se înduioșează și râd înfruntând aceleași minuni, mistere și metehne. Și le admiri ca pe niște mici pietre prețioase cristalizate din marele munte de înțelepciune al culturilor vechi. Și recitindu-le după ce abia le-ai citit, vezi cum înăuntru se sfărâmă niște granițe și se prefac în orizonturi, iar ăsta e semnul că ai pornit în călătorie.

„Ce a făcut marchizul când a aflat” e esențială pentru ca cei mici să înțeleagă că lumea celor mari e cum e: nebună și absurdă, balcâză și lălâie. Și-i esențială pentru a înțelege regulile jocului. Și-i esențială pentru ca cei-care-mai-au-un-pic-și-se-fac-mari să nu devină turiști în veacul năuc în care le e dat să crească.

Iar nouă, celor-mari-care-încă-mai-suntem-nițel-mici, stând față-n față cu pandemența zilelor noastre, nu ne rămâne decât să facem exact „ce a făcut și marchizul când a aflat”. Musai.

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fii atent pe unde calci!- spune tatăl.

-Oh, tată, fii tu atent pe unde calci! Eu pășesc în urmele pașilor tăi!

Cum devin băieții bărbați

Băieții nu devin bărbați, domni în adevăratul sens al cuvântului, fără antrenament și îndrumare din partea bărbaților buni în viața lor, în special din partea taților lor.

(Și nici băieții cu un comportament discutabil nu devin ,,răi” fără influență. Nu-i așa?)

Când atenția adulților ar fi bine să fie în alertă?

Ei bine, este foarte important să nu te amuzi pe seama celorlalți în fața fiului tău!

Fie că este un lucru făcut în glumă sau poate cu intenție, să-ți râzi de alții în fața fiului tău va avea un impact major. Transmite un mesaj periculos că un astfel de comportament ar putea fi acceptabil atunci când îi vedem pe alții că sunt diferiți sau că fac lucrurile diferit față de felul în care procedăm noi.

Să-ți pierzi cumpătul cu el sau cu alții este un comportament ce va fi imitat. Și neplăcut atunci când va ieși la iveală.

Foarte puține lucruri sunt la fel de toxice la un bărbat ca furia necontrolată. Mulți băieți cresc cu răni sufletești provocate de mânia unui tată. Și mulți băieți poartă furia unui tată în propria lor maturitate și în rolul lor de părinte. Să ne păstrăm echilibrul în emoții. Vom avea doar de câștigat!

A răspunde cu sarcasm înseamnă a răspunde cu dorința de a-l face mic, mai mic pe cel din fața ta. Dacă stai bine să te gândești, așa este!

Când fiul tău îți pune o întrebare ai tendința de a răspunde cu un ton sarcastic: „Dar nu ți-am spus deja asta?”, ,,De câte ori vrei să răspund la asta?”, ,,Poți să găsești răspunsul chiar și tu?”

Din păcate, tații care nu și-ar numi niciodată fiii „proști” în față îi pot face pe fiii lor, din neatenție, să se simtă mai puțin prin sarcasm. Cel mai bun remediu pentru sarcasm este o bună doză de răbdare și smerenie. Răbdarea și smerenia picură binele în suflet și în minte.

Cum te porți cu femeile? Tu, tatăl? Cum le tratezi? Ce glume faci când vorbești despre femeile din jurul vostru?

Este extrem de important ca tații să arate respect față de femeile sau fetele din casa lor, din jurul lor oricând și mai ales când fiul este de față! Este important modul în care interacționezi cu mama și surorile fiului tău, cu bunica și cu mătușile precum și modul în care tratezi și vorbești despre femei în general. Băieții care cresc fără a respecta femeile au de obicei exemple extrem de slabe de urmat în acestă arie.

Fiul tău va deveni mai mult decât ceea ce tu, tatăl lui, spui! Va deveni ceea ce tu ești, ceea ce tu dăruiești și imprimi în matricea sa!

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fiule, spune tatăl, ocolește groapa aceasta, nu te lăsa amăgit de noroi și vei ajunge în siguranță pe calea cea solidă, bătătorită!

-Oh, tată, te-am urmărit cu atenție! Pășind în urmele pașilor tăi voi ajunge cu bine la destinație!”