Deși, la o primă vedere, desenele lui Mimi Ciora nu par decât compoziții în alb și negru, îmbogățite prin zeci de amănunte, apropierea privirii de fiecare lucrare în parte deschide o lume a simbolurilor ancestrale. Elementul dominant al expoziției sale, “Zâne şi inimi”, este feminitatea, despre care un clasic al culturii româneşti, Constantin Brâncuşi, credea că nu trebuie devoalată niciodată de mistere.

Tânara artistă s-a poziționat – intuitiv, credem noi – la extremitatea ideii brâncușiene și i-a „aşternut”, cu îndrăzneală – o trăsătură pe care sexul frumos o exprimă destul de des -, Femeii gândurile, sentimentele și convingerile pe propria ei piele.

Mitologia română cunoaște zâne bune, cum sunt Sânzienele, și zâne rele, precum Ielele

„Am încercat să fiu foarte atentă la detalii, de aceea, personajele au tatuaje, dar nu unele precum cele pe care le cunoaștem deja, pe care le vedem în albume sau pe pielea oamenilor, ci unele ce reprezintă simboluri reinterpretate de mine, forme organice. Mai am și inimile – sunt șapte la număr, pentru fiecare zi a săptămânii. În principiu, este vorba despre mine: încep cu luni și termin cu ultima zi din săptămână, când renasc și o iau de la început. Nu mă refer la ele ca organ vital, ci ca suflet”, şi-a „descifrat” artista creaţiile, pentru Matricea Românească.

Tânara artistă s-a poziționat la extremitatea ideii brâncușiene despre misterul feminin și i-a „așternut”, cu îndrăzneală, Femeii gândurile, sentimentele și convingerile pe propria ei piele

Privitorul care își formează, în prealabil, ideea că la expoziția lui Mimi Ciora va intra pe tărâmul zânelor din povești, cu zâmbet cald și cu flori în păr, va fi, cu siguranţă, fie dezamăgit fie plăcut surprins. Eu m-am încadrat în cea de-a doua categorie, pentru că nu mă așteptam la o reinterpretare a acestor creaturi mitologice în “cheie” horror – goth și pop culture (cultura masei). Mitologia română cunoaște zâne bune și rele, bătrâne gârbovite sau tinere ispititoare, iar toate personajele dețin aceeași trăsătură notabilă, care le separă de omul obișnuit – puterea supranaturală. În urma unei ample documentări, Mimi a decis să îmbine elementele negative cu cele pozitive ale zânelor, și a adus în fața publicului o nouă viziune.

O artistă îndrăzneaţă: Mimi Ciora

Astfel se face că „Zâne şi inimi” este despre femeia puternică, fioroasă pentru unii, dar cu trăsături calde pentru alţii, atât timp cât știm unde și cum să ne uităm. Tânăra artistă ne-a mărturisit că zânele reflectă propria ei personalitate – aspect ușor de intuit -, dar putem spune fără teama de a greși că expoziția este dedicată fiecărei femei. Adică eternului feminin, cu umbrele şi luminile sale de fiecare zi.

Zâne şi inimi, lumini şi umbre

Expoziția „Zâne și inimi” a artistei Mimi Ciora poate fi vizitată la Galeria Galateca din București, până în 19 noiembrie. Curator: Ioana Ciocan

Soarta a arătat bunăvoință față de sufletele noastre, oameni care au ascuns sub preșul imaginar cele mai frumoase amintiri ale copilăriei, și ne-a purtat pașii într-un templu al cunoașterii. Întâmpinarea oaspeților în Prima Școală Românească, din Brașov, îi revine, înainte de toate, mirosului dulce-amărui al cărților vechi pe care le ocrotește instituția. Abia apoi, zâmbetul și vocea înțeleaptă ale preotului Vasile Oltean își intră în drepturi și dau binețe. Preotul prof. dr. Oltean este directorul instituției de învățământ devenită – cum altfel? – muzeu. Deși titulatura oficială sugerează un jilț de birocrat, părintele este mai mult decât un cârmuitor, întrucât de 49 de ani – fără nicio zi de concediu – acesta se îngrijește de patrimoniul pe care-l are «sub aripă» și se află într-o continuă cercetare a celor 6000 de tomuri și 30.000 de documente vechi de sute de ani și de o valoare inestimabilă.

„Da, sunt asigurate. De către Cel de Sus”, a răspuns preotul Oltean întrebării noastre mundane referitoare la soarta codexurilor prețioase despre care ne-a vorbit vreme de câteva ceasuri memorabile. Prima Școală Românească este situată în curtea bisericii Sfântul Nicolae din Brașov, ambele aflate în cartierul istoric Șcheii Brașovului – proximitatea celor două instituții nu este întâmplătoare, întrucât încă din Evul Mediu, oamenii Domnului erau cei mai învățați membri ai comunităților și – ce este cel mai important – perpetuau cunoașterea.

„Mama” școlilor românești de astăzi se află la Brașov

„Suntem în cea mai veche școală din țară. Știam despre școala aceasta că este din secolul XVI – așa scrie în istoria învățământului, pentru că așa vor mușchii lor. Dar – să spunem, să înțeleagă tot omul – s-au zidit sfânta Biserică și Școala la 1495. Avem și o bulă papală, a lui Bonifaciu al IX-lea, de la 1399, care vorbea despre «schismaticii din Șchei, care primeau învățătură de la pseudo-dascăli» (această bulă, datată 25 decembrie 1399, confirmă existenţa unui lăcaş de cult şi învăţătură ortodoxă în Şchei, n.r.). Vă dați seama ce argument teribil, de la 1399? De asemenea, avem manuale din veacurile XI-XII. Dacă avem manual, cum să nu avem și școală la acea vreme?”, a explicat, pe nerăsuflate, Vasile Oltean, începuturile Primei Școli Românești. Încă de la primele explicații ale interlocutorului nostru ni s-a dezvăluit faptul că avem de-a face cu o personalitate enciclopedică, pasionată de tot ceea ce înseamnă nașterea, evoluția și soarta cărții românești.

Muzeul „Prima Școală Românească” din Brașov Foto: Marius Donici

Faptul că unul dintre cele mai scumpe bunuri din lume este informația, pentru că oferă putere, constituie deja un truism care nu mai provoacă pe nimeni. Fiecare țară a avut perioada ei „neagră” de eradicare a cărților, „armele” cu pagini albe cu care mintea omului era ascuțită, demers considerat a fi periculos de către conducătorii care își doreau supuși îndobitociți. Nici România nu a scăpat de acest flagel, care „a intrat cu bocancii” în lăcașul Domnului și a ars codexurile vechi de sute de ani. Dar unii preoți nu s-au conformat, dorința de a proteja cartea fiind mai puternică decât teama de moarte.

„Preoții care au avut curaj au îngropat documentele în morminte, în cimitire. Preotul nostru, Ioan Prișcu, le-a urcat în turnul bisericii, a zidit ușa intrării în turn și nu a mai știut nimeni de ele. Abia în 1962, profesorul Colan, recent întors din pușcărie, a fost angajat aici ca muncitor necalificat tâmplar – deși avea trei licențe și două doctorate -, și a urcat în turn să ia o scândură. Trăgând de o scândură, s-a dărâmat ușița creată și au fost descoperite 6000 de cărți vechi și 30.000 de documente. Așa ne-am înzestrat noi cu acest potențial spiritual foarte bogat, confirmat de cărțile și de documentele pe care le avem. Prin prisma lor, înțelegem valoarea Școlii, în context istoric.”

Limba primelor cărți românești este și limba de azi, pentru că ea a fost conservată în biserică, iar aici nu se schimbă niciodată, niciun cuvânt

Încă din cele mai îndepărtate vremuri, Biserica a reprezentat factorul cultural suprem, iar cei mai învățați cărturari purtau sutană. De notat că statutul de preot era dobândit după o perioadă de timp mai mare decât cea necesară formării în alte profesii: notar – trei luni, profesor – șase luni și preot – nouă luni. În țara noastră, Biserica a avut și rolul de a ne păstra neschimbată limba.

Preotul Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima Școală Românească”, Brașov

„Limba primelor cărți românești este și limba de azi, pentru că ea a fost conservată în biserică, iar aici nu se schimbă niciodată, niciun cuvânt. Una e să stai în biserică 20 de minute la o mesă catolică, alta e să stai șapte ore la o liturghie, la o vecernie și la tot ce avem noi. După șapte ore de biserică, credeți că omul merge acasă și se ceartă cu nevasta în altă limbă? Tot în română. La noi, și înjurăturile sunt bisericești”, a glumit Vasile Oltean.

Se urlă că se construiesc biserici, dar a urlat cineva când s-au construit cârciumi? Care e valoarea cârciumii? Sau se strigă că se mai fac biserici în detrimentul spitalelor. Păi, Biserica însăși e un spital, pentru că un om sănătos moral e un om sănătos și fizic

Ce rol mai deține astăzi Biserica în păstrarea și îmbogățirea culturii românești? Interlocutorul nostru ne-a răspuns că instituția de cult încă are o contribuție importantă, îndeosebi în virtutea faptului că preoții reprezintă, în special în Ardeal, totum factum.

Sala „Anton Pann”, unde a predat binecunoscutul poet (1796 – 1854)

„În biserică, tot timpul a fost o confluență între culte și, dacă «popa» nu predica și rămânea numai la textul liturghic, creștinul mergea incomplet acasă. Contribuția preoților există și astăzi, dar unii nu o văd – câți săraci sunt ajutați și cât se implică. Biserica nu se bate în piept și nici nu iese în stradă să spună: «Uite ce am făcut!», ci are modestia firească și bunul-simț al omului din biserică. (…)

Dar noi nu vrem să vedem rolul Bisericii, scoatem icoanele din școli, denigrăm preoțimea. O instituție care a ținut în unitate acest popor, de 2000 de ani, în limbă, în cultură, în valoare, vii acum tu, un deștept, și o lovești! Ea nu a greșit niciodată cu nimic. Dacă a greșit un preot, se poate întâmpla, pentru că e om și el, și trebuie să fie pedepsit ca orice cetățean. Se urlă că se construiesc biserici, dar a urlat cineva când s-au construit cârciumi? Care e valoarea cârciumii? Sau se strigă că se mai fac biserici în detrimentul spitalelor. Păi, Biserica însăși e un spital, pentru că un om sănătos moral e un om sănătos și fizic. Adeseori, boala fizică este generată de cea mentală.”

Cultura română, păstrată prin cunoaștere și interes

Într-o societate în care brațul lung al globalizării devine din ce în ce mai acaparant, păstrarea valorilor naționale reprezintă un ideal cu care nu mai rezonează mare parte dintre tinerii de astăzi. Acceptarea influențelor celorlalte popoare nu este, desigur, condamnabilă decât în contextul în care sunt uitate valorile autohtone, iar cunoașterea și interesul față de propria istorie reprezintă scutul de nădejde.

„În momentul în care nu îți cunoști istoria, bineînțeles că devii insensibil la valorile istoriei. Observ și în manuale, formule de anulare a afecțiunii elevului față de istorie. Cum? Sunt texte în manuale cu un limbaj elevat atât de puternic, încât ei nu înțeleg nimic. Mai este denigrarea valorilor. Scrii că Decebal avea buze senzuale și că Traian avea breton… Afirmații din manuale care sunt de condamnat. Și le ridicăm în slăvi pe ale altora. Dar, acum, toți suntem savanți.”

Pentru că discuția a gravitat în jurul învățăturii și al cărții românești, referința la diaconul Coresi (? – 1583) a fost inevitabilă, mai ales în condițiile în care eforturile sale de a tipări carte românească nu sunt recunoscute în prezent la adevărata lor importanță. Coresi a tipărit la Brașov – o replică a tiparniței sale se află în Prima Școală Românească – nu mai puțin de 39 de titluri de carte românească, în sute de exemplare, fiecare titlu având aproximativ 700 de pagini, o zestre de carte unică în lume la acea vreme. Nu numai că lucrările tipărite de către diaconul Coresi erau folosite de fiecare biserică din țară și că acesta a reușit să acopere întreg perimetrul vieții creștine – oferind lumii cărți liturgice, catehetice (ce expun învățăturile morale ale religiei creștine), dogmatice, omiletice (ce expun principiile și regulile oratoriei bisericești) -, dar celui mai mare cărturar al timpului i se datorează și limba literară de care ne bucurăm astăzi.

Vă rog, frații mei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă într-ânsa

„El este ctitorul limbii noastre literare, și îmi permit să afirm așa ceva, pentru că, filolog fiind, știu ce înseamnă limbă literară, o limbă gramaticalizată. Orice filolog vă confirmă că o gramaticalizare a unui text se face în termen de cel puțin 1000 de ani și o limbă devine literară tot după 1000-2000 de ani. Dar îmi îngădui să vă citez un scurt text din Coresi, să auziți limba română de la vremea aceea, și să ajungeți la concluzia la care am ajuns și eu. Citez din «Tâlcul Evangheliilor»: «Dacă am cetit, bine am socotit și am aflat toate că tâlcuiesc și mie toate-mi plăcură. Și am scris cu tiparul vouă, fraților românilor, să vă fie pre învățătură. Și vă rog, frații mei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă într-ânsa».

Vasile Oltean, arătându-ne cum se folosea tiparnița lui Coresi

Vă spun cu o responsabilitate de filolog: nicio țară din lume nu are azi limba din veacul XIV. Dacă ar fi să apelăm la Shakespeare, care se năștea în anul 1564, limba lui nu poate fi citită de niciun englez, decât de specialiști, cu dicționarul. (…) Diaconul Coresi venea din Târgoviște într-un Ardeal bântuit de mare primejdie de natură religioasă. Apăruseră luteranii, calvinii, husiții, respinși din catolici. Ortodocșii nu aveau nici Mitropolie, nici Episcopie. În biserică, foloseau limba slavonă (secolul XI – XVI, în «întunericul de cuvinte», cum zicea Coresi). Nea‘ Gheorghe mergea la biserică, preotul «păsărea» în slavonă în altar, nu înțelegeau nimic nici nea‘ Gheorghe, dar nici popa. Era o limbă neînțeleasă. Și vine Coresi, după 500 de ani de slavonie în biserică, și «își permite» să tipărească carte bisericească în limba română. Din punctul de vedere al epocii, aceasta este o erezie, pentru înlocuia limba sacră cu una vulgară, ceea este nepermis.”

Preluând un text din Corinteni, diaconul Coresi a oferit un argument solid și greu de dărâmat pentru a-și justifica „îndrăzneala”: „Într-o biserică, mai vârtosu-i a grăi cinci cuvinte pe înțelesul meu, ca și alții să înțeleagă, decât întunericul de cuvinte în limbă străină”.

Cărți valoroase, chiar sub nasul nostru

Puțini români știu că Anton Pann (1796 – 1854) a fost profesor la Prima Școală Românească, o sală de clasă primind (foto sus) numele unuia dintre cei mai prolifici poeți de origine română. Acestea fiind spuse, nu greșim dacă afirmăm că pășirea în primele săli de clasă românești echivalează cu o lecție consistentă de istorie, întrucât tomurile ocrotite vreme de sute de ani de către instituție sunt extrem de rare și de importante. Multe dintre ele au fost donate de către Alexandru Lăpușneanu și de către Constantin Brâncoveanu deoarece, așa cum ne-a explicat părintele, domnitorii nu își păstrau biblioteca acasă, ci în ctitoria voievodală. În vitrine am avut șansa de a vedea cărți valoroase: Cazaniile lui Varlaam, Evanghelia de la Govora (1642), toate Bibliile vechi românești – pe care nici Academia Română nu le deține -, Biblia de la Sankt Petersburg (prima Biblie a Rusiei), dar și o Biblie realizată într-un mod cel puțin neobișnuit, aspect care îi conferă unicitate tomului.

Evangheliile scrise pe piele de ied nenăscut, din colecția Primei Școli Românești din Brașov

„Avem un exemplar unic în Sud-Estul Europei, un codex aureus, scris pe piele de ied nenăscut, acoperit cu foiță de aur. Exemplarul a fost scris la mănăstirea Râșca, de lângă Suceava, de către Matia Logofătul în 1560, omul de cancelarie al lui Lăpușneanu, și dăruit de cel din urmă. Are peste 700 de pagini, fiecare având foiță de aur. De ce ied nenăscut? Pentru că pielea lor nu avea porii de respirație deschiși, se scria ușor, și pielea era lipicioasă, deci se punea ușor foița de aur, fără lipici. Dacă punea lipici, s-ar fi scorojit, pentru că lipiciul se făcea cu făină de grâu și ar fi dospit.”

Meșterul Nicolae Diaconu a pornit pe drumul ceramicii din dorința de a căpăta libertate, o noțiune abstractă pe care cu toții ne dorim să o dobândim, dar care nu știm cu exactitate ce presupune. Artistul a găsit libertatea în universul satului autohton, el redând cu ajutorul lutului și cu o măiestrie nepământească, veritabile fresce ale existenței țăranului român.

Născut în Sofronești, un cătun de lângă Iași, Nicolae Diaconu s-a stabilit în Brașov atunci când avea puțin peste 20 de ani, adică după încheierea stagiului militar. Rigorile și duritatea specifice statutului de soldat nu i-au dizolvat creativitatea și talentul, care l-au îndemnat să pătrundă în lumea fără limite a artei populare.

Într-o după-amiază ploioasă de octombrie, când stropii mari de apă ne brăzdau nemiloși chipurile, ceramistul ne-a primit cu drag ca oaspeți în cel mai de preț spațiu din viața sa: atelierul din Codlea, unde lutul prinde suflu vital. „Sigur sunteți și obosiți de pe drum, intrați și uscați-vă întâi”, ne-a întâmpinat cu seriozitate un bărbat impozant, cărunt, cu barba mare, albă, și cu ochi strălucitori și jucăuși, precum ai unui copil. Curând aveam să aflăm că umorul și jovialitatea reprezintă trăsături adânc imprimate în ADN-ul artistului.

Artistul Nicolae Diaconu, mereu „bucuros de oaspeți” Foto: Marius Donici

Încă din pragul atelierului, o ceată de țărani din lut și o turmă de oi ne-au „șoptit” în tăcere că nu ne aflăm într-un spațiu obișnuit.

Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze

A spune cu simplitate că Nicolae Diaconu reface, din lut, lumea satului – țărani veseli, săteni la muncă, boi la jug, oi senine și smerite, bunicuțe înțelepte – reprezintă numai o parte din întregul adevăr referitor la munca maestrului făurar. În numai câteva ceasuri, o bucată amorfă de lut devine, sub degetele fermecate ale meșterului, imaginea fidelă a săteanului onest, muncitor și credincios. Toate aceste figuri l-au ajutat pe meșter să obțină libertatea într-un loc străin.

În spatele fiecărei lucrări în parte se află un personaj real

„M-am simțit exilat și am vrut să mă «răzbun» pe cei care m-au trimis aici, pentru că am fost detașat. «Ce caut eu aici?» Nu aveam prieteni, așa că am căutat Școala Populară de Artă și mi-am creat personajele din sat: mătușa Paraschiva, bunica Rarița, bunica Victoria. În spatele lucrărilor au existat personaje reale. Mi le-am creat singur. (…) La școală, profesorul ne spunea să facem câte o căniță, o scrumieră și eu mă plictiseam, pentru că mi se părea prea simplu. Așa că am furat o bucată de lut și am făcut o lucrare acasă, după care m-am dus și i-am arătat profesorului. S-a uitat, mi-a arătat un colț de masă și mi-a spus: «Aici e locul tău, de acum încolo faci ce vrei». Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze.”

Prima lucrare a meșterului, alături de dacii fiului său, Marius

Chiar dacă anii i-au albit tâmplele, artistul popular încă poartă înlăuntrul său aerul copilăresc și entuziasmu-i cunoscut de către apropiați: „Mi-am lăsat și barbă pentru că, dimineața, când mă uitam în oglindă, vedeam o babă cu părul creț. Ca să scap de ea, am lăsat barba să crească”, a glumit Diaconu, pentru a evita subiectul privind vârsta sa. Ulterior, el ne-a dezvăluit că este născut în 1955.

Când talentul se arată și cu ochii închiși

Nu numai românii au rămas înmărmuriți de detaliile, de fidelitatea și de talentul cu care Nicolae Diaconu a zămislit din lut universul satului țării noastre, ci și străinii, așa cum se întâmplă ori de câte ori se întâlnește un artist desăvârșit, care își dedică întreaga viață creației – expozițiile din Washington, Roma, Paris, Berlin, Shanghai au reprezentat un succes pentru artist, mai ales datorită faptului că acesta a oferit și demonstrații practice.

„Atunci când i se năștea un copil, tatăl îngenunchea în fața pruncului. Îl primea ca pe un dar ceresc”

„La Washington, am făcut o lucrare cu ochii legați, în 40 de minute. În timp ce lucram, auzeam numai flash-urile aparatelor foto, dar nimeni nu spunea nicio vorbă, nimic. Așa respect au avut, că nu au vrut să mă deranjeze. La final au început să mă aplaude și să zică: «Bravo!». M-au curentat așa, pe spate. Aș vrea să mi se mai întâmple”.

Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui

Așa cum ne-a mărturisit, meșterul nostru este un om crescut la țară – aspect ușor de intuit, prin prisma detaliilor lucrărilor sale – și, ca orice român muncitor, el este legat de animale, de casa părintească, dar mai ales de pământul care ne hrănește pe toți: „Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui. În rest, despre lut și despre pământ s-au scris romane. Știu, din familia mea, că din două hectare de pământ, o văduvă de război a crescut șapte copii. Ce adunau vara de pe câmp, mâncau iarna și apoi o luau de la capăt. (…) O olandeză a cumpărat un țăran de la mine. De ce? Îți spun exact ce a zis ea: «Pentru că lucrarea mă întoarce în timp și pentru că și la noi, ca la români, țăranii au trăit în condiții foarte grele, erau gârboviți de muncă, lucrau pământul, aveau fața brăzdată de transpirație, de vânt și de soare». Așa aș descrie și eu țăranul.”

„Și era una la părinți”

Figurile lui Nicolae Diaconu sunt unice nu numai datorită modului de lucru al meșterului (până și hainele sătenilor sunt „croite” separat, din foaie de lut – aici, cunoștințele de croitorie ale acestuia fiind mai mult decât utile), ci și datorită mimicii personajelor – multe dintre ele, inspirate din realitate.

„Țăranul era vesel la cumetrie, la nuntă sau când se îmbăta. După ce treceau momentele astea, iar îl împovărau necazurile”

„Câteodată, cineva îmi aduce o poză și îmi zice: «Uite, fă-o pe mama mare de două ori, ca să îi dau și soră-mii o lucrare». E chiar amuzant, pentru că răspunsul meu este: «Mămicuța ei a făcut-o o singură dată, cum să o fac eu de două ori?». Nu poți repeta lucrarea decât pe matriță, și eu nu lucrez cu matrițe. Nu poți face același personaj de două ori. (…) Am mai făcut în 2000 o lucrare mare, mi-a luat cam jumate de an să o fac: rusificarea țăranilor din Basarabia. Pe o lungime de șapte metri, am așezat 100 de personaje, țăranii deportați. Și acolo, fiecare chip era diferit. Bunelul mi-a povestit, când aveam șapte ani, despre deportarea țăranilor și cum veneau soldații și culegeau, fără explicații, oamenii de pe uliță sau din curți, să îi ducă în Siberia. Îmi povestea cu așa o patimă, cu așa un năduf, încât eu mi-am creat în minte un film cu care am trăit toată viața, până m-am «eliberat». Am făcut lucrarea ca să mă descarc, dar și ca să mă «răzbun» pe cei care le-au făcut rău oamenilor ălora. N-am avut niciun moment de abandon.”

Nicolae Diaconu, vorbind despre lucrarea lui dedicată rusificării țăranilor

Epilog: alt artist român chemat la Ceruri

Meșterul nostru ar fi vrut să mai realizeze un astfel de ansamblu de figuri ceramice: un convoi de deținuți politici, pe care să îl doneze apoi Muzeului de la Sighet. „Deja îmi imaginez bărbați în zeghe, slabi, istoviți, cu cătușe la mâini și la picioare și desculți. La lucrările acestea e dificil, pentru că trebuie să caut resursele mele fizice. Mă poate ajuta Marius, băiatul meu, dar vreau să fie amprenta mea acolo.”

Spre regretul nostru și al poporului român, talentul de netăgăduit al meșterului Nicolae Diaconu, din Codlea, ne-a părăsit pentru o lume mai bună, la câteva zile după ce i-am călcat pragul atelierului. Lucrările pe care el abia aștepta să le realizeze pe pământ își vor găsi acum, cu siguranță, împlinirea în Ceruri.

Decizia unui tânăr vlah macedonean de a traversa Dunărea pentru a ajunge în România avea să fie piatra de temelie a unei generații care şi-a dedicat viața și averea patriei adoptive. Ștefan Mina, urmașul acestui imigrant curajos (devenit „Minovici”, după obținerea unui pașaport sârbesc) a fost tatăl a 13 copii, între care s-au remarcat trei băieți, pe care românii de astăzi îi amintesc în discuțiile științifice care vizează pionieratul în medicină, dar și promovarea valorilor țării în care s-au născut, deși nu aceasta a fost țara lor de baștină.

Mina Minovici (1858 – 1933, cel care dă numele “Institutului de Medicină Legală” din Bucureşti), Ștefan Minovici (1867 – 1935) și Nicolae Minovici (1868 – 1941) sunt cei trei fii celebri ai tânărului emigrant, care și-au dedicat viața medicinei: Mina și Nicolae au fost medici legiști, iar Ștefan a ales chimia farmaceutică.

Cel mai mic dintre cei trei frați, Nicolae, avea să fie menționat peste ani și pentru dovezile sale de dragoste față de țara în care s-a născut, acesta dedicându-și averea promovării valorilor tradiționale românești. Cel de-al șaptelea copil al lui Ștefan Minovici a fost primul care a rupt „lanțul” pasiunii pentru științele reale a familiei și s-a înscris, după terminarea liceului, la Școala de Belle-Arte, unde a studiat timp de un an. Mina a reușit, totuși, să-și convingă fratele boem să urmeze, ca și el, drumul „rece” al medicinei legale. Însă Nicolae nu s-a limitat la simplele studii prezente deja în cărțile de anatomie și la practica specifică profesiei, ci și-a oferit corpul experimentelor inovatoare în medicină.

Nicolae Minovici (ilustrație) Foto: Mihai Vladu

Un muzeu ridicat din propriile finanțe

Firea caldă și sensibilă a lui Nicolae nu a fost influențată de caracterul lugubru al carierei de medic legist, întrucât marea sa pasiune a fost arta tradițională românească. Înclinația spre frumos a fructificat-o prin ridicarea, în 1905, a primului muzeu privat de etnografie din România, care poate fi vizitat și astăzi: Muzeul dr. Nicolae Minovici din București.

Matricea Românească a pășit în acest imobil, care reprezenta principala pasiune a aromânului îndrăgostit de frumusețea acestei țări, și a fost impresionată de ataşamentul medicului faţă de tradiția românească, ilustrată de prezența obiectelor artizanale.

O parte a ceramicii din colecția Nicolae Minovici

„Marea pasiune a lui Nicolae Minovici a fost arta românească, iar clădirea a fost construită, încă de la bun început, cu destinația de muzeu. Acesta a strâns, de-a lungul vieții, obiecte de artă populară, pe care le-a expus. În 1905 a început construcția casei, iar un an mai târziu s-a deschis primul muzeu privat din România. Nicolae nu a locuit niciodată în muzeu, dar aici lucra, susținea conferințe, întâlniri familiale, aducea oaspeți din străinătate, în ideea de a le prezenta obiectele populare și de a le promova. El s-a îndrăgostit de România și i se părea extraordinar ce ieșea din mâna omului”, a explicat muzeograful instituției.

Medicul legist de origine aromână a căutat să îmbogățească necontenit muzeul ridicat din propriile finanțe cu mici mărturii ale folclorului, din fiecare zonă a României

Acest medic legist de origine aromână a fost cucerit de tradițiile și de frumusețea României, și a căutat să îmbogățească necontenit muzeul ridicat din propriile finanțe cu mici mărturii ale folclorului, din fiecare zonă a țării. Astfel se face că muzeul deține astăzi mii de piese autentice de etnografie adunate în decursul a 40 de ani (1900 – 1940): ceramică, țesături, obiecte din lemn, icoane, ouă încondeiate, costume populare etc.

Un om nu-și poate înțelege și aprecia cu adevărat originile dacă nu îl cinstește pe Dumnezeu, iar credința în Cel de Sus a ocupat un loc special în muzeul de suflet al lui Nicolae Minovici, medicul amenajând o capelă frumos decorată, cu o serie de obiecte de cult datate în secolele XVII – XIX. Privirea vizitatorului curios este atrasă instantaneu de către poarta împărătească a unei catapetesme aduse de la o biserică dezafectată a secolului XVIII.

Poartă împărătească a unei biserici din secolul XVIII

Am mai aflat de la reprezentantul muzeului că Nicolae Minovici era extrem de bine văzut de către comunitatea bucureșteană, astfel încât cetățenii comunei Băneasa l-au numit primar, deși medicul nu candidase!

„La un moment dat, a fost numit de către Primăria Capitalei să stârpească cerșetoria și vagabondajul, și a reușit. Proprietatea sa cuprindea 14.000 metri pătrați: avea fermă, livadă, cultiva legume. Astfel, a adunat cerșetorii de pe stradă și i-a adus la fermă, ca să muncească în schimbul unui salariu. Produsele obținute în urma muncii vagabonzilor erau transportate la biroul pentru asistență în muncă și pentru asistență socială. Modelul privind eradicarea cerșetoriei a fost preluat și de către germani. Statisticile arată că, la vremea respectivă, în București erau 15.000 de cerșetori. Nu știm câți a ajutat Nicolae Minovici, dar din moment ce nu mai existau… Îi convingea să meargă la muncă”.

Muzeul Nicolae Minovici este o oază de liniște și de frumos, la marginea Bucureștiului

A găsit frumosul chiar și în răceala medicinei legale

Nicolae Minovici a manifestat seriozitate și interes și față de profesia de medic legist, încercând să găsească răspunsuri în ceea ce privește misterele corpului uman și reacțiile organismului la diferiți stimuli. Dar și aici, a încercat să caute frumosul: lucrarea sa de licență, „Tatuajele în România”, susținută în 1898, reprezintă o temă de pionierat în țara noastră și așa a rămas până astăzi. La muzeul din Băneasa pot fi admirate o serie de tatuaje, ale căror modele le mai întâlnim și în zilele noastre pe brațele sau pe pieptul românilor, dar realizate cu ceva mai multă îndemânare: sirene, stele, portretele iubitelor, ancore etc.

Tatuaje colecționate de către Nicolae Minovici

Mai mult, doctorul Minovici a fost preocupat de fenomenul strangulării, studiindu-l temeinic, prin intermediul ședințelor de autostrangulare voluntară, unele realizate în fața unei comisii (12 ședințe, cu durată între 4 și 26 de secunde). Dovadă de metoda care l-a însoţit permanent în timpul activităţii, el consemna toate reacțiile și trăirile sale din timpul ședințelor.

Medicul Minovici, în timpul unui experiment de autostrangulare Foto: observator.tv

„Prima dată când am încercat să-mi provoc moartea în chipul acesta, zăceam întins pe patul meu, privind cerul. Cu ambele mâini mi-am strâns cu putere gâtlejul în jurul mărului lui Adam. În secunda a cincea, simţeam cum se coboară peste mine un văl purpuriu şi apoi un văl negru. Cu o repeziciune uimitoare defilau apoi înaintea ochilor mei sufleteşti fel de fel de icoane. Apoi am simţit ceva asemănător cu o cumplită descărcare electrică, şi totul se făcu negru. Am pierdut simţul raţiunii”, a explicat medicul legist într-un interviu.

Nicolae Minovici a murit în 1941, măcinat de durerile provocate de cancerul laringian. Dar realizările vlahului macedonean îndrăgostit de România reprezintă o dovadă a faptului că frumusețile țării noastre nu trec neobservate de către străini, iar acțiunile sale ar trebui să dea de gândit multor români care caută esteticul peste hotare.

Prima „întâlnire” cu opera lui Mircea Eliade nu a fost cu „Nuntă în cer”, romanul despre care urmează să scriu în rândurile ce urmează, dar aceasta a fost cartea care mi-a deschis ochii și care m-a ajutat să înțeleg cât de complexă este iubirea și cât de multe mai avem de învățat și de simțit noi, simplii muritori. Cu „Nuntă în cer” (publicat pentru prima dată în 1938) am avut privilegiul de a pătrunde în sufletul a doi bărbați, Andrei Mavrodin și Barbu Hasnaș, care au cunoscut dragostea absolută, cea chinuitoare și cea care apare „o singură dată în viață”.

Confesiunile celor două personaje – intelectuali bucureșteni, ca în aproape toată beletristica semnată de Mircea Eliade – dezvăluie tulburătoarea coincidență: Andrei și Barbu iubesc aceeași femeie, pe Ileana – Lena. Cei doi se întâlnesc la o cabană și își împărtășesc răscolitoarea poveste de dragoste, iar replicile și implicit viziunea lor asupra acestui intens și misterios sentiment subliniază faptul că iubirea adevărată apare inopinat și devastează viața omului, atunci când la fel de brusc dispare.

Romanul nu este ușor de parcurs și nici de digerat, în special prin prisma dragostei aproape nepământești ilustrate de scriitor, opera evocând cu succes celebrul mit al androginului, legătura indisolubilă dintre cele două principii – feminin şi masculin.

Sentimentul acesta dumneata nu-l poți intui: sentimentul propriului tău naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai târziu în viață, în jurul vârstei de 40 de ani, când încă te mai poți păcăli cu iluzia că tinerețea nu e sfârșită, că undeva trebuie să existe o posibilitate de scăpare

Nu am parcurs cartea pe nerăsuflate, pagină după pagină și capitol după capitol, ci mi-am acordat mici pauze, pentru a reflecta asupra suferinței celor doi bărbați, care se confruntau cu propriul naufragiu, pentru că șarpele crud al singurătății a pătruns în viețile lor: „De-abia după ce mi-am dat seama că Lena nu-mi mai aparține, am înțeles că viața mea a ratat într-un lamentabil naufragiu. Sentimentul acesta dumneata nu-l poți intui: sentimentul propriului tău naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai târziu în viață, în jurul vârstei de 40 de ani, când încă te mai poți păcăli cu iluzia că tinerețea nu e sfârșită, că undeva trebuie să existe o posibilitate de scăpare. Și tocmai iluzia aceasta că ar fi timp să faci ceva, că stă în putința ta să evadezi din mizerie și deșertăciune, nutrește sentimentul ratării și al naufragiului”.

Geniul lui Eliade mi-a arătat, citind „Nuntă în cer”, două viziuni asupra iubirii absolute, trăite la un nivel opus celei contemporane, afectate de mania consumului: „Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te «încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni”.

Astfel de povești dramatice de „amor” reprezintă un laitmotiv în opera lui Eliade, el însuși un om sensibil, care percepe intens trăirile interioare și care are darul de a le transpune cu măiestrie în operele sale, ce au intrat în conştiinţa publicului român. Limbajul folosit în roman este cel cu care ne-a obișnuit autorul – marcant, cu epitete puternice, care își pun amprenta asupra spiritului cititorului.

Ileana sau Lena, femeia care a dat peste cap viața celor doi bărbați, a lăsat urme adânci, de neuitat: „Cu o asemenea dragoste nu te întâlneşti decât o singură dată în viață. Cum spuneai prea bine, asta aparține într-un anumit fel miracolului, de aceea și apare, poate, atât de întâmplător, într-o serie de evenimente cu desăvârșire frivole și nesemnificative… Stă în putința noastră să realizăm acest miracol. Dar ne dăm seama prea târziu de el, ne dăm întotdeauna seama prea târziu…”. Sunt rânduri care amintesc de introspecţiile agonizante ale unui alt intelectual lucid, protagonist şi el al unui roman românesc interbelic de excepţie: Ştefan Gheorghidiu, eroul „Ultimei nopţi de dragoste” a lui Camil Petrescu (1930).

„Nuntă în cer” transformă cititorul, îl răscolește, îi aduce în fața ochilor toate iubirile – eșuate ori nu – care l-au marcat sau care i-au măcinat sufletul. Andrei și Barbu au devenit, pentru mine, mai mult decât niște personaje literare – o dovadă că dragostea, deşi mistuitoare și periculoasă, este totodată mirajul suprem al vieţii omului, fără de care aceasta nu este completă cu adevărat.

Foto deschidere: okian.ro

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Pe sculptorul Traian Duță l-am întâlnit întâmplător, lângă ușa atelierului său situat pe o stradă din Curtea de Argeș, în timp ce acesta lucra la „sabia lui Vlad Dracul”, căreia artistul i-a îndoit vârful, „ca să fie doar o simplă armă, nu una albă”.

Din discuția purtată cu argeșeanul, am aflat că talentul său a ieșit la iveală încă din fragedă copilărie, precocitate des întâlnită la artiștii dedicați, apreciați de către public și cu o vastă experiență. Artistul realizează sculpturi în metal, dar, așa cum ne-a mărturisit, el este și pictor, pentru că „fără desen nu te poți apuca de lucru”. Deși a cutreierat lumea întreagă, arătând străinătății arta sa, dar și ce iese din mâna unui român, Traian Duță se întoarce mereu la liniștea Curții de Argeș, pentru că aici are „tot ce îi trebuie”, și pentru că îi plac ținuturile românești.

Artistul, în vârstă de 63 de ani, a povestit cu un umor savuros, pentru Matricea Românească, faptul că în tinerețe ar fi vrut să își dedice întreaga viață picturii religioase, dar planurile sale au căpătat un alt contur și l-au condus spre Facultatea de Arte Plastice.

„Voiam să ajung pictor de biserici, asta visam eu atunci. Am ajuns în Dealul Mitropoliei după armată, fără să mă îndrume cineva. Și acolo, am avut impresia că am intrat în Rai. Tremuram tot de emoție și, plecat cu lecția învățată de acasă, am spus: «Părinte, vreau să fac școala de pictură. Știu că e vorba de trei ani de ucenicie. Vreau să mă înscriu la seminar». M-a întrebat dacă am liceul și câți ani am, iar eu i-am explicat că abia am terminat armata. «A, păi vârsta e cam înaintată, trebuie să faci o cerere de dispensă». «Și se aprobă?» «Da, sigur, fiule, și te primim în clasa a XI-a, dar trebuie să dai diferențe». M-a învățat acolo să fac cererea. Am făcut-o și întreb: «Rezultatul?» «Du-te acasă, că o să ți-l trimitem prin poștă, și o să fie pozitiv». Nici azi nu l-am primit. Dar eu am vrut să fac pictură și, de aceea, am mers apoi la Arte Plastice”.

Traian Duță, lucrând la sabia lui Vlad Dracul Foto: Mihai Vladu

Tinerii, „șlefuiți” de Traian Duță

Mulți dintre artiștii experimentați și mulțumiți de ceea ce au realizat de-a lungul vieții încearcă să le îndrume tinerilor pașii în lumea care așteaptă să le admire talentul. La fel procedează și Traian Duță, care pregătește absolvenții de liceu argeșeni pentru admiterea la Facultatea de Arte de la București. Potrivit spuselor artistului nostru, învățăturile sale nu sunt deloc de ignorat, întrucât mulți dintre „bobocii” care au prins aripi datorită lui se bucură în prezent de o carieră fructuoasă. Dar, sculptorul a subliniat că ține întotdeauna să le atragă tinerilor atenția, înainte de a-și părăsi orașul natal, asupra capcanei în care pică mulți începători: goana după bani.

Artistul Traian Duţă, un făuritor de caractere

„Eu modelez tinerii, iar profesorii de la București îi iau gata pregătiți. Îmi place să lucrez cu ei, și i-am format bine. Dacă e pasiune și aplecare către domeniu, vine și dorința de muncă. Se pleacă de la desen, de la primele noțiuni, până la culoare și pictură. Lor le spun că românul aleargă după bani, vrea să câștige peste noapte. Uneori, de la părinți pleacă totul: copiii lor se pregăteau să plece la București și am încercat să îi îndrum către niște secții care nu sunt atât de pragmatice și care nu oferă câștig imediat. Nu poți să îi convingi! Numai la bani se gândesc! Poate așa e și în alte domenii. Și muzica a luat un avânt puternic în privința aceasta. Banii nu se fac peste noapte. Poți face bani, dar nu imediat, ci după multă muncă. Și mai trebuie și studiu de specialitate”, a punctat grav argeșeanul, în timp ce șlefuia „sabia lui Țepeș”.

Dacă e pasiune și aplecare către domeniu, vine și dorința de muncă. Banii nu se fac peste noapte

În urma discuției care ne-a energizat, datorită umorului și poftei de viață a artistului Traian Duță, am rămas cu plăcutul sentiment că în România chiar există oameni frumoși, care se gândesc și la aproapele lor. Pe unul dintre ei, noi l-am întâlnit pe plaiurile pitorești ale Argeșului.

Fotografului Dan Beșliu, un om de o seriozitate și de un profesionalism aproape intimidante, nu îi este teamă să spună adevărul, chiar dacă acesta supără. Siguranța cu care el își expune părerile este susținută de cei peste 30 de ani de carieră fotografică profesionistă, mare parte din această perioadă fiind petrecută în lumea fotojurnalismului, care i-a permis lui Dan să viziteze aproape întregul mapamond. Matricea Românească l-a cunoscut pe Dan Beșliu la un salon fotografic de la Muzeul Național al Țăranului Român, unde acesta a vorbit despre proiectul „Bătrânii singuri”, derulat sub umbrela Școlii de Fotografie Freelancer, pe care interlocutorul nostru o deține și la care este lector.

Dan a înființat Școala de Fotografie în urmă cu șase ani, acela fiind momentul în care el a realizat că cei care doreau să îmbrățișeze această carieră nu aveau nevoie doar de îndrumările tehnice de calitate, ci și de cele etice. Până în prezent, prin băncile acestei școli au trecut 14 generații de la secția de Tehnică fotografică, 10 generații de la cea de Artă fotografică, au fost organizate peste 300 de ateliere de lucru, și multe tabere de fotografie pentru copii. „Încerc să le dau și celorlalți cât știu eu”, ne-a spus cu sinceritate Dan Beșliu.

Cine n-are bătrâni, să-i fotografieze. Şi să-i asculte 

„La școală, le spun cursanților că fotografia este o călătorie și, dacă vii aici, mergi o stație cu autobuzul – una foarte lungă, în care te-ai putea rătăci, ai putea renunța, ai putea să epuizezi entuziasmul, să îți strici echipamentul. Noi avem niște «stații de autobuz» prin care îi ajutăm pe cei care vin să depășească începuturile. Mai avem și clubul de fotografie, care este dedicat celor care au parcurs cursul de artă fotografică.”

Dan Beșliu, fondatorul Școlii de Fotografie Freelancer Foto: arhiva personală

Clubul de fotografie din cadrul școlii a inițiat, de-a lungul timpului, mai multe proiecte, iar cel pe care l-au adus în fața publicului la salonul fotografic de la MNȚR a fost cel dedicat bătrânilor singuri. Ideea proiectului s-a născut într-una dintre peregrinările echipei, când aceasta căuta, într-o anumită zonă a României, subiecte de fotografiat. Deși cunoșteau faptul că bătrânii singuri stau în fața porții și privesc trecătorii, fotografii abia atunci s-au gândit că expresivitatea bătrânilor merită toată atenția lor. Dar modul de abordare al echipei lui Dan este diferit față de cel al multor fotografi.

Nu am vrut să spunem nici numele bătrânilor singuri, nici vârsta și nici locul, pentru că am vrut să sugerăm că acesta e un fenomen și se întâmplă peste tot

„Unul dintre colegi a făcut niște fotografii cu o bătrână și ni s-au părut senzaționale. Am spus că merită să facem un proiect. Ne-am dus a doua zi înapoi, am stat de vorbă cu ei, le-am dus câte ceva – nimic semnificativ, dar ei se bucură foarte mult. Le-am aflat poveștile și ne-am propus să luăm, fiecare fotograf, sub «aripă», măcar 3-4 bătrâni cu care să stăm de vorbă din când în când. Dacă îi suni la 2-3 luni și îi întrebi ce mai fac, le mai povestești câte ceva și stai zece minute de vorbă cu ei, le-ai schimbat viața. Ideea este să le oferim ceva înapoi. Până acum, au fost zece fotografi care au putut să se implice în proiect, pentru că în perioada aceasta așa s-a putut. Avem imagini cu zece bătrâni din Reghin, Maramureș, Buzău, Roman, București, de lângă Sighișoara. Nu am vrut să le spunem nici numele, nici vârsta și nici locul, pentru că am vrut să sugerăm că acesta e un fenomen și se întâmplă peste tot.”

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Faptul că fotografii au făcut mai mult decât să apese pe declanșatorul aparatului i se dezvăluie privitorului prin faptul că poate vedea și imagini din propriul cămin al bătrânilor, nu doar portretele lor. Mai exact, bătrânii și-au deschis sufletul în întregime în fața celor care și-au rupt din propriul timp pentru a-i asculta și pentru a le alunga singurătatea vreme de câteva minute – atât de puțin, pentru mulți dintre noi! Astfel, bătrânii au depășit condiția de subiect și au devenit parteneri de nădejde ai fotografilor, iar imaginile în care seniorii emană o expresie de resemnare pot spune foarte multe povești, dacă sunt privite cu atenție. Iar cum orice demers lăudabil merită continuat, echipa și-a propus să lucreze la proiect timp de un an de zile și să cuprindă mai multe zone ale țării. Din nefericire, așa cum a punctat Dan, există peste 500.000 de bătrâni singuri în România.

Există peste 500.000 de bătrâni singuri în România

„Sunt oameni care fie nu au pe nimeni, fie nu sunt sociabili, fie au pierdut legăturile cu copiii, pentru că aceștia sunt plecați în străinătate și biletul de avion este scump. (…) Atunci când vorbim despre portret, deja treci în zona intimă a personajului, pentru că el îți arată emoțiile pe care le are. Asta se întâmplă rar. Dar sunt două categorii de persoane care fac asta cu ușurință: copiii, pentru că nu le pasă de ierarhia socială – un copil îți va zâmbi, se va strâmba, pentru că nu îi pasă ce o să zică cineva despre el. Și mai sunt și oamenii care nu au nimic de pierdut: «De ce să îmi îndrept spatele să ies bine în poză, când eu sunt un cerșetor și dorm în tomberon sau sunt un bătrân care abia se descurcă?». Aceste două categorii de personaje devin subiecte care generează imagini foarte bune și de care toată lumea profită. La copii, responsabilitatea e a părinților, și e mai greu cu fotografiatul, ceea ce mi se pare absolut normal. Dar când vrei repede niște fotografii bune, «încaleci» un bătrân, faci trei poze cu el, pentru că nu are nimic de pierdut și trimiți pozele la un concurs”.

Fotograf: Constantin Țiglă

Dan Beșliu consideră că mulți fotografi care doresc să culeagă lauri fără prea multă muncă se „năpustesc” asupra unor bătrâni – cunoscuți în breaslă drept «ținte» ușoare -, fură câteva cadre și pleacă cu nerecunoștința specifică. Sau unii îi plătesc pe bătrâni, aspect și mai condamnabil, întrucât se depășește deja bariera pasiunii pentru profesie și se ajunge pe un teritoriu al consumerismului. De aceea, prin intermediul proiectului, Dan și echipa sa de fotografi își doresc să informeze și să insufle un comportament etic în rândul fotografilor.

„Proiectul ar trebui și să ne facă să ne gândim la părinții noștri, la faptul că ar trebui să îi vedem mai des, să îi sunăm mai des. Începi să îți pui niște întrebări. Am vrea să organizăm cursuri și seminarii gratuite de etică fotografică, în care să le explicăm acestor «vulturi» că nu poți să faci progrese dacă o să «calci pe cadavre» și dacă nu dai nimic înapoi, dacă nu o să fii generos. Da, vei obține câteva rezultate, dar apoi vei începe să «te stingi», pentru că nu o să te aprecieze nimeni, nu o să fii acceptat în nicio comunitate fotografică dacă aceasta este atitudinea. De asemenea, se poate întâmpla și ca oamenii aceia care nu au nimic de pierdut să te refuze la un moment dat și să reacționeze.”

Fotograf: Diana Popescu

Fotografia veritabilă, în pericol

Dan a mai dezvăluit o realitate tristă, specifică lumii fotografilor – și nu numai -, din ce în ce mai mare și din ce în ce mai superficială, aceea că, la început, toți caută o confirmare, aleg calea cea scurtă, încearcă să păcălească și să ardă etapele, pentru a evita să comită primele „10.000 de greșeli” necesare pentru un debutant.

Fotograf: Denisa Simionescu

„Dacă nu le-ai făcut, nu o să fii niciodată fotograf. Unora le mai pun întrebări de cultură generală, despre artă, despre diferite subiecte. Habar n-au. Spun: «De ce să citesc?». E ca și cum mi-aș cumpăra un creion și m-aș aștepta să scriu din prima cele mai bune poezii, fără ca înainte să citesc nimic. Așa e și la fotografie. Trebuie mai întâi să citești, apoi să te dumirești cine ești, ce te interesează, ce poți face. (…) Marea problemă este aceea că fotografia este cel mai simplu mod de a deveni cineva. Ai nevoie de anumite aptitudini pentru a deveni violonist, pentru a deveni poet, dansator, sau orice altceva. Dar la fotografie, e altfel: ai intrat în magazin, ai ieșit cu un aparat, ți-ai trântit «photography» la nume, apeși pe buton și gata, ești cineva și dintr-o dată ești parte dintr-un mediu elevat, cult. E o falsă percepție. Nu intri decât într-o comunitate de oameni fără niciun fel de perspective, de cultură și de înțelegere a fenomenului.”

Foto deschidere: Tiberiu Avramiuc

Am ascultat-o cântând în franceză și în engleză, dar melodiile românești au fost cele care mi-au produs fiorii – care apar din ce în ce mai rar, din păcate – specifici întâlnirii cu muzica de calitate. A spune că tulceanca Luiza Zan este una dintre cele mai reprezentative voci de muzică jazz din România constituie o banalitate, întrucât oricine apreciază – într-o formă sau alta – acest gen, știe deja că artista reprezintă un nume consacrat. Recunosc că melodia „Călare”, de pe ultimul album al Luizei, „Heritage”, (o îmbinare perfectă între muzica jazz, elemente folclorice și, desigur, versuri izvorâte din sufletul artistei) pe care am ascultat-o de zeci de ori m-a îndemnat să o invit să realizăm un interviu. În cadrul unei discuții cu Matricea Românească, Luiza a vorbit cu franchețe despre muzica sa, dar și despre moștenirea pe care vrea să o lase posterității.

Matricea Românească: Cum ai descrie relația românilor cu jazz-ul? Sunt compatibili?

Luiza Zan: În măsura în care sunt compatibili cu muzica de nișă, da. Românul care apreciază, în general, trendul de masă, nu va aprecia un concert de jazz. A fost o vreme când „masa” era formată din oameni mai sensibili, mai curioși. Acea masă de români era perfect compatibilă cu muzica asta libertină.

Luiza Zan, una dintre cele mai bune cântărețe de muzică jazz din România Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Îmi spuneai, într-o discuție, că pe tine te ascultă toată lumea – cei cu studii, cei fără studii, chiar și copiii de trei ani. De ce crezi că le place muzica ta? De ce arta ta rezonează cu o mare categorie de oameni?

Luiza Zan: Să nu extindem discuția dincolo de ceea ce am spus. Eu m-am referit la mine, nu neapărat la arta mea. Lăsând gluma la o parte, e adevărat că artistul, ca prezență fizică, poate decide în mare măsură dacă va fi iubit sau gonit. Evident, referindu-ne la acele arte care îl cer pe artist în întrevederea cu publicul. Dacă eu stau față în față cu un copil de trei ani, felul cum îl privesc va decide dacă mă va plăcea sau nu. Apoi, dacă mă privește în continuare atent, chiar și după cinci minute de stat plantată pe scenă, contează foarte mult cum îi cânt, cum duc către inima lui cuvintele care – presupunem că – poartă cu ele un mesaj.

Sunt un om normal, cu defecte, probleme, nevroze, melancolii, stări de liniște interioară

Matricea Românească: Ultimul tău album, Heritage, este despre familia ta. Ce moștenire îți dorești să lași în urmă? Cum ai vrea să te știe lumea peste ani?

Luiza Zan: Îmi doresc să scriu mai mult. Mai mult și mai bine. Să rămână cât mai mult din mine după. Din ideile și din poezia mea. Cred că fiecare om își dorește să fie ținut minte frumos, să se spună doar lucruri bune despre el… Chestia este că, pe măsură ce devii mai cunoscut, lumea are și cuvinte urâte de spus despre tine. Unii vorbesc urât așa, într-o doară, sub impresia unei cafele proaste sau a unui conflict personal, independent de omul pe care îl ponegrește. Mă liniștește gândul că nu sunt chiar atât de cunoscută. Încă.

Matricea Românească: Pe scenă vedem un artist cald, cu un zâmbet luminos și o voce-panaceu. Dar cum este Luiza Zan în viața de familie?

Luiza Zan: Vocea e prezentă uneori și în casă. Aia «panaceu». Îmi place să cred că nu sunt foarte diferită de omul de pe scenă. În ultima vreme, mă identific tot mai mult cu mine cea care cântă. În general, sunt un om foarte activ, în viața de zi cu zi. Petrec mult timp cu familia mea, mă tot documentez vis-à-vis de îmbunătățirile pe care aș mai putea să le aduc mamei și soției care urcă și coboară de pe scenă… Desigur, sunt un om normal, cu defecte, probleme, nevroze, melancolii, stări de liniște interioară etc. Mai normal, chiar, decât majoritatea. (râde)

Matricea Românească: Dar în postura de profesor de jazz și de canto?

Luiza Zan: Asta ar trebui să povestească elevii mei. Aș zice că sunt un profesor cool. Nu fac altceva decât să predau ce mi s-a predat. Plus câteva secrete învățate prin turnee, concerte, întâlniri, discuții, interviuri.

Eu nu văd muzica de film sau de teatru ca pe un element de decor, ci ca pe un personaj. Eu mă consider responsabilă cu acele cuvinte care nu se pot spune

Matricea Românească: De unde îți iei inspirația să compui și muzica pentru film și pentru teatru?

Luiza Zan: Asta e foarte simplu de răspuns. Din film, din teatru. Nu mă bag în proiecte care nu mă inspiră. Am mare, mare noroc, să fiu cooptată în echipă alături de actori fantastici, de regizori minunați. Să lucrez cu trend-setteri, precum genialul Radu Afrim, care, la rândul lui, stoarce geniul din fiecare artist cu care lucrează – și care e dispus să fie stors -, sau Claudiu Mitcu, un regizor de documentare grele, greu de înghițit, greu de privit, greu de rămas indiferent la sfârșitul proiecției…

Eu nu văd muzica de film sau de teatru ca pe un element de decor, ci ca pe un personaj. Eu mă consider responsabilă cu acele cuvinte care nu se pot spune. Dacă vrei, eu scriu în limbajul pe care îl cunosc: emoția scenelor. Sunt un om norocos. Sunt onorată când îmi văd numele scris pe același afiș cu al lui Radu Afrim, Emilian Oprea, Marius Manole, Crina Semciuc, Mihai Călin, Sebastian Marina, Alexandrina Ioana Costea, Elena Popa, Bogdan Nechifor, Marius Popa, WeAreBasca, Claudiu Mitcu. Sau HBO. (zâmbește)

Matricea Românească: Ce stare sufletească îi poate fi atribuită jazz-ului și de ce? Ce efect are jazz-ul asupra subconștientului tău, de exemplu?

Luiza Zan: Depinde de jazz. Eu prefer swing-ul. Perioada anilor 1935-1945. Cred că pot spune, fără urmă de îndoială, că fost cea mai melancolică și mai romantică etapă din scriitura jazz-istică.

Matricea Românească: Dă-ne, te rog, câteva repere pe care nu trebuie să le ratăm în peisajul jazz-ului autohton.

Luiza Zan: Mircea Tiberian este nu doar cel mai important muzician de jazz român, ci și unul din cei mai importanți promotori ai jazz-ului românesc peste hotare. Am să fac o înșiruire aleatorie a numelor de jazz care mie mi se par a fi cele mai sonore. Alex Man, Sorin Romanescu, Liviu Butoi, Nicolas Simion – un alt român ambasador al muzicii românești afară -, Elena Mîndru, Maria Răducanu, Jazzappella, Blue Noise, Mihai Iordache, Lucian Ban, Arcuș Trio, mai sunt o grămadă. Just Google it. Începeți cu „Luiza Zan”.

Matricea românească e acea origine de care, încercând să scăpăm, ne apropiem mai mult, cerșind-o înapoi în momente de maximă fericire, precum și în momente de deznădejde. Nu poți fi cu adevărat român fără să fii cu adevărat dornic

Matricea Românească: Definește, în câteva cuvinte, România / „matricea românească”. De ce faci parte din ea?

Luiza Zan: Romanian matrix is the one… A, în românește. Matricea românească e acea origine de care, încercând să scăpăm, ne apropiem mai mult, cerșind-o înapoi în momente de maximă fericire, precum și în momente de deznădejde. Nu poți fi cu adevărat român fără să fii cu adevărat dornic. Vorba ceea: „Ieși rău din pârău, că-i mai rău făr‘ de rău”.

„Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16) – un verset profund, înzestrat cu învățături tranșante și esențiale pentru creștini, care pot reprezenta un răspuns lăsat de Mântuitor la nesfârșita preocupare a omului de a afla care sunt originea și statutul său în rândul ființelor, al lucrurilor sau în întregul Univers.

Individul și-a pus dintotdeauna întrebări în legătură cu sensul său – de unde a venit, care este menirea lui, care este religia pe care ar trebui să o adopte, sau de ce a fost creat. Odată găsite răspunsurile – parțiale, de cele mai multe ori -, noi întrebări se nasc, iar încercarea omului de a afla ce reprezintă cu adevărat ființa sa devine astfel un amalgam de gânduri contradictorii și neliniștitoare.

Nu poți să tinzi spre Absolut, dacă nu-ți ai izvorul sau sensul din acest Absolut

Pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal la Patriarhia Română, a subliniat în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – O discuție despre credință și elite”, faptul că la astfel de întrebări existențiale, omul „nu poate răspunde niciodată deplin și satisfăcător” în absența lui Dumnezeu: „Acestea sunt întrebări la care noi cu toții căutăm un răspuns, pentru că, de fapt, această căutare, dorința omului de a cunoaște izvorăște din sufletul său, care este creat și pus în legătură directă cu Creatorul său. Nu poți să tinzi spre Absolut, dacă nu-ți ai izvorul sau sensul din acest Absolut”.

Pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal la Patriarhia Română Foto: Adi Bulboacă

Versetul supus reflecţiei reprezintă o parte din Predica de pe Munte, descrisă de către evanghelistul Matei, în care Mântuitorul Iisus Hristos le evocă ucenicilor fericirile și le vorbeşte despre misiunea lor în lumea pe care o vor cutreiera pentru a propovădui cuvântul Fiului lui Dumnezeu, așa cum le-a cerut: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). Predica le este adresată apostolilor și, prin ei, întregii umanități, pentru a înțelege astfel cât de importanți sunt oamenii pe această lume: au menirea de a „contribui la restaurarea pe pământ a iubirii și libertății”, așa cum a scris Sfântul Nectarie de Eghina în „Morala creștină”.

„Sarea și lumina sunt foarte cunoscute în Antichitate ca fiind două realități de care nimeni nu se poate lipsi. Sarea este un element extraordinar, indispensabil. De aceea, Mântuitorul îi numește «sarea pământului», pentru că sarea este un element de care nu ne putem lipsi. În contextul de aici, putem să înțelegem universalitatea mesajului lui Iisus. Dorința de a face înțeles că mesajul pe care Hristos îl adresează nu se referă doar la ucenici sau la cei din vremea aceea, ci se transmite peste veacuri. De fapt, acesta este întregul sens al Evangheliei după Matei”, a explicat preotul Marica sensul versetului supus dezbaterii.

Consilierul patriarhal Marica a prezentat pe scurt trei posibile interpretări referitoare la versetele 5:13-16 din Matei, iar o primă explicație face legătura cu sarea din Marea Moartă care, odată extrasă, își pierde proprietățile după un anumit timp, și „de nimic nu mai e bună”.

O a doua interpretare ar fi aceea a comorii învățăturii, a Cuvântului pe care ucenicii îl primesc din partea Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă apostolii nu iau aminte și nu înțeleg că trebuie transmis oamenilor Cuvântul primit, mesajul se degradează întocmai ca și sarea extrasă din Marea Moartă – când nu este folosită, se strică și este călcată în picioare.

Mai departe, cea de-a treia explicaţie ar reprezenta, de fapt, chintesența întregului mesaj cuvântat de către Mântuitor pe munte, și anume că faptele sunt decisive și că ucenicii trebuie să transpună în concret învățăturile Sale – adică să le «împartă» creștinilor din toată lumea.

Versetul din evanghelistul Matei îndeamnă creștinul la reflecție, dezvăluindu-i totodată adevăratul sens al existenței sale – el este «sarea», cel mai de preț bun al pământului. Însă, odată cu statutul vine și responsabilitatea, iar omul are datoria să ia aminte că faptele sale trebuie să urmeze mesajul Mântuitorului Iisus Hristos.

De câte ori nu ați trecut pe lângă o clădire veche ce v-a întâmpinat cu o poartă impozantă, care se cere admirată? O tânără din Republica Moldova, studentă în Iași, a dorit să facă mult mai mult pentru porțile spectaculoase din România, iar inițiativa ei a declanșat o adevărată mișcare. Adriana Midrigan (19 ani), studentă în anul III la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor (specializarea Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor) din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a fost cucerită de frumusețea și originalitatea porților clădirilor vechi din România, astfel că a decis să le promoveze. Demersul tinerei s-a transformat într-o adevărată pasiune, care-i alimentează curiozitatea și dorința de a călători în România, pentru a-i descoperi comorile. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Adriana spune povestea pasiunii sale pentru porțile României.

Matricea Românească: Pentru început, o să te întreb când și cum ţi-a venit ideea fotografierii porților din România?

Adriana Midrigan: Totul a început cu o pasiune, bineînțeles, cea pentru arhitectură și pentru clădirile și orașele vechi. Eu întotdeauna doar admiram ușile, clădirile și ferestrele, dar mi-am zis să fac mai mult. Totul a început în vara anului 2015, când am avut ocazia să călătoresc în zona Transilvaniei, timp de o săptămână. Toate orașele din Transilvania au fost nemaipomenite. Am vrut să îmi fac o bază de imagini și am început cu ușile. Le-am vrut pentru mine, ca amintire. Când am ajuns acasă, mi-am spus: „Trebuie să fac ceva cu pasiunea mea! Trebuie să o duc la un nivel mai înalt. Pentru început, va trebui să deschid o pagină de Facebook, Follow the Door, unde să adaug mai întâi pozele mele, ca apoi să primesc și de la prieteni, de la cunoscuți, de la persoane din alte țări. Să încep să promovez ceva nou”. Ceea ce s-a și întâmplat.

Matricea Românească: Câte porți ai fotografiat și din câte orașe?

Adriana Midrigan: Eu am peste 100 de porți realizate în zona Transilvaniei – în Turda, Alba Iulia, Cluj Napoca, Brașov, Iași, Deva, Sibiu. Dar am și [din] Chișinău, bineînțeles. Iar de la publicul larg am primit poze din Galați, din București, dar și din strănătate: Marea Britanie, Franța, Spania, Italia, chiar și Chile. Toți au fost foarte receptivi.

Poarta Castelului Corvinilor din Hunedoara Foto: Arhiva personală

Matricea Românească: Deci, prin intermediul paginii tale de Facebook, s-a declanșat o întreagă mișcare. Câte fotografii s-au strâns, în total?

Adriana Midrigan: Sunt în jur de 300 de fotografii în baza mea de date, dar nu sunt toate publicate.

Matricea Românească: Care a fost poarta care te-a impresionat cel mai mult?

Adriana Midrigan: Imediat mi-a venit în minte poarta verde, din Deva. A fost printre primele orașe pe care le-am vizitat, și ușa aceea mi-a rămas dragă… Am și denumit-o: „Ușa regină”. Una dintre ele. Ea mi-a intrat la suflet. Desigur, pe lângă aceasta, sunt foarte multe pe care le ador. De fapt, le ador pe toate.

Ușa este ceva frumos, o parte din frumosul unei țări. Iar cealaltă parte, cea metaforică, depinde de imaginația noastră. Depinde de noi cum jonglăm, ce ne imaginăm când deschidem ușa aceea, în ce lume vrem să ajungem

Matricea Românească: Care este primul sentiment care te cuprinde atunci când vezi o ușă care îți place? Care este primul gând care îți vine în minte?

Adriana Midrigan: În primul rând, în fiecare zi când ies din casă, îmi umblă capul în dreapta și-n stânga, să le văd. Culmea, „prind” porți frumoase atunci când sunt în autobuz sau în tramvai. Îmi spun: „Trebuie să mai vin pe drumul acesta!”. Iar când o văd, spun: „Au, trebuie să-i fac o poză! Trebuie!”. Dacă am o prietenă alături, o rog să îmi facă și mie o poză lângă ea. Dar când sunt singură, sunt tentată să merg pe lângă ea, să o ating, să îi simt toate detaliile, să o admir îndeaproape. Trebuie să o simt.

Matricea Românească: Ce înseamnă porțile pentru tine? În simbolistică, poarta sau ușa reprezintă locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi – cunoscut și necunoscut.

Adriana Midrigan: Nu am căutat semnificația, dar acestea se confirmă și pentru mine. În primul rând, ușa este ceva frumos, o parte din frumosul unei țări. Iar cealaltă parte, cea metaforică, depinde de imaginația noastră. Depinde de noi cum jonglăm, ce ne imaginăm când deschidem ușa aceea, în ce lume vrem să ajungem. Mereu îmi spun asta: „E imaginația ta, folosește-o!”.

„Ușa regină” din Deva

Matricea Românească: Tu în ce lume ai vrea să ajungi?

Adriana Midrigan: (râde) Peste tot în lume! Dar și în trecut. Nu cred că aș avea o limită.

Matricea Românească: Cum crezi că se transmite identitatea României prin aceste porți? Consideri că porțile sunt purtătoare de identitate?

Adriana Midrigan: Ar putea fi, căci reprezintă ceva inedit și nu prea sunt promovate. În România, nu am văzut proiecte asemănătoare. În felul acesta, s-ar putea promova un istoric al țării. De exemplu, zona Transilvaniei, unde observăm un stil puțin austriac, din trecut. Prima idee este că s-a lăsat ceva în țara asta, apoi te gândești: „Cine? De unde acest stil? Trebuie să caut!”. Este o stare de prezent, combinat cu trecutul.

Matricea Românească: De cât timp ești în România?

Adriana Midrigan: De doi ani.

Matricea Românească: Ce îți place cel mai mult aici? Ai vrea să te stabilești în România?

Adriana Midrigan: Da, mă gândesc să mă stabilesc în România. Totul este diferit aici, față de Republica Moldova: oamenii, cultura, orașele. De natură și turism, nici nu mai spun. Vreau să vizitez toată România. Am în plan zona de Vest. Acolo e plin de uși! Abia aștept!

Poarta Bisericii „Constantin și Elena” din Iași

Matricea Românească: Ai găsit similitudini între cultura românească și cea moldovenească?

Adriana Midrigan: Da, dar sunt și deosebiri, ca peste tot.

Matricea Românească: Ce frumuseți are Chișinăul pe care nu le-ai găsit încă în România?

Adriana Midrigan: Este un termen relativ. Dar, desigur, acasă e acasă. La fel, Chișinăul are foarte multe uși, fiind și Capitală și un oraș vechi. Sunt foarte multe uși și acolo. Când fotografiam, oamenii treceau pe lângă mine, mirându-se: „Ce e cu ciudata aceasta? Face poze ușilor!”.

Matricea Românească: Ce alte pasiuni mai ai?

Adriana Midrigan: Pe lângă fotografie, mai am un proiect, Fata din Iași, cu poezii. Scriu, mă inspiră orice. La fel, e ceva de suflet.

Poarta Mănăstirii Golia din Iași

Matricea Românească: Îţi doreşti o carieră în domeniul turismului? Ce îți propui pentru viitor?

Adriana Midrigan: Da, am venit în România mai mult pentru turism. Specializarea mea fiind „3 în 1”, o să optez pentru turism. De la proiectul Follow the Door, am așteptări mari, pentru că pun suflet în el și vreau să îl cresc, vreau să promovez cât mai multe orașe, în special pe cel natal, apoi să călătoresc oriunde și să fac fotografii.

Matricea Românească: Iașiul cum ți se pare?

Adriana Midrigan: Cei de acasă îmi spun: „Iașiul nu se deosebește de Chișinău”. Și eu le spun: „Ba chiar se deosebește!”. Chiar și oamenii sunt altfel, se comportă altfel, au un alt stil de viață. Ca arhitectură, putem găsi și asemănări, dar și deosebiri. Una peste alta, este diferit.

Matricea Românească: Ai vrea să te stabilești în oraşul lui Creangă?

Adriana Midrigan: Inițial, mă gândeam la Iași. Apoi, în ultima vreme, înclin spre Transilvania, ca să am inspirația alături.

Zona Pieței Romane din Capitală, bogată în numeroase clădiri de importanţă istorică, este prin aceasta şi purtătoarea aducerii aminte a premergătorilor noştri. O cercetare a unui monument emblematic, Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, ne dezvăluie cum erau educate – pentru viaţă – domniţele de altădată, provenite din familiile din înalta societate.

Clădirea instituției de învățământ, situată pe strada Icoanei, reprezintă o dovadă a creativității arhitecturii românești, imobilul fiind ridicat între anii 1889 – 1891 de către Ion Mincu (1852 – 1912), părintele fondator al stilului neoromânesc. Clădirea, care de-a lungul vremii a primit mai multe denumiri, precum „Școala Secundară de Fete, gradul doi internat”, „Marica Brâncoveanu”, „Școala Centrală de Fete”, ”Liceul de Fete numărul 10 Zoia Kosmodemianskaia”, „Școala Medie numărul 10” sau „Școala Centrală”, a fost declarată în 1957 monument de arhitectură. Ea a fost martora (dar şi mediul) formării a generații întregi de românce.

Matricea Românească vă invită, în rândurile care urmează, să luați parte la o călătorie în timp, pentru a afla istoria locului unde domnițele aveau să învețe, sub auspiciile unei discipline solide, să devină mame bune și soții credincioase.

În spatele porții din lemn, o lume a regulilor învățate ca tabla înmulțirii

Poarta mare din lemn masiv a imobilului ascundea o lume cu totul misterioasă pentru cei din afara acestuia, mai ales prin prisma faptului că rigorile locului, inspirate din viața monahală, erau de neînchipuit în ziua de azi.

Fațada clădirii trădează o lume diferită de cea pe care cei mai mulți o cunosc, mai ales datorită aspectului său, care dezvăluie o viață dictată de educație prin severitate. Trecătorul poate observa cum orizontalitatea și simetria guvernează arhitectura spațiului, iar ferestrele dețin un ancadrament frumos decorat, cu frunze și flori. De asemenea, tot la exterior sunt gravate și numele doamnelor remarcabile din istoria țării noastre: Clara Doamna, Doamna Chiajna, Elena Rareș, Elena Cuza, Domnița Bălașa, Carmen Sylva. Pentru ridicarea acestui ilustru spațiu dedicat învățământului, arhitectul Ion Mincu a utilizat materiale simple, folosite chiar și de meșterii populari: lemn, piatră, tencuială de var și pământ ars smălțuit.

Încă de la începuturile sale, Școala de Fete a fost gândită în armonie cu educația riguroasă pe care trebuia să o primească tinerele eleve. Astfel, în momentul sosirii lor în internat, domnițelor li se enumerau o serie de reguli, care necesitau memorare impecabilă, primul pas spre traducerea lor în realitate: „Nu e voie și n-are rost să urmezi o facultate, că asta e treabă de bărbat. E voie și e bine să te măriți cu un bărbat bogat, pentru că vei fi fericită. Nu e voie să devii avocat, preot, dirijor, primar, judecător, medic, inginer, pentru că ar fi de neînchipuit și lumea ar fi șocată. E voie să fii pianistă, cântăreață de operă, croitoreasă, fată de casă, hangiță, călugăriță, pentru că se potrivește cu firea femeii. Nu e voie să câștigi singură bani, pentru că n-are rost. Dar e voie și nevoie să-i ceri dumnealui pentru casă și micile capricii. Nu e voie să umbli singură nici ziua, dar nici seara, pentru că este extrem de primejdios. Trebuie să asculți, să te supui tatălui și soțului, pentru că așa a făcut și mama ta, și mama mamei tale, și tot șirul de mame de la începutul începutului. Trebuie să ai grijă de casă, de mâncare, de servitori. Ai voie să citești, să ții un salon literar, dar nu ai voie să fii critic literar. Ai voie să scrii poezii, ai voie să ceri dedicații în album. Ai voie, dar nu e bine să divorțezi”.

Indubitabil, astăzi, acest șir de învățături pe care adolescentele de acum două secole le asimilau pentru a respecta eticheta societății vremii ar stârni râsete. De fapt, toată educația atent gândită de către cârmuitoarele instituției avea drept scop formarea unor românce sensibile, elegante, cultivate și conştiente de îndatoririle lor. Iar strădaniile profesoarelor au avut sorți de izbândă, dacă ne gândim că România secolului XX se mândrea cu femei de o eleganță, inteligenţă și frumusețe admirabile.

Modul de viață impus elevelor era favorizat și de planul clădirii, care imita vechile mănăstiri și palate italienești, dar și de amplasarea instituției într-o „aristocratică” izolare – la nouă metri de șosea, aspect care îi asigura școlii o liniște rar întâlnită în aglomeratul București.

Regulile, valabile și pentru părinții elevelor

Pensionatul Domnesc de Fete a fost conceput pe patru laturi, aspect ce a permis includerea unei superbe grădini interioare. Parterul era dedicat sălilor de clasă, bibliotecii, amfiteatrului și cancelariei, iar holurile erau deschise precum cele ale unor mănăstiri vechi, drept urmare încălzirea sălilor de curs se realiza cu sobe. Bineînțeles, etajul adăpostea dormitoarele domnișoarelor, garderoba, „sălile de toaletă”, camerele de locuit ale directoarei și ale guvernantelor și sălile pentru lecțiile de pian. Subsolul găzduia sălile de mese, unde fetele mai tinere erau întotdeauna atent supravegheate de câte două fete din ciclul superior, care răspundeau cu vădită plăcere la apelativul „domnișoară”.

Modelul arhitectural al grădinii interioare – în care domnișoarele puteau citi, discuta sau reflecta – a fost inspirat de Grădina Paradisului, de formă pătrată și împărțită în patru zone ce simbolizează colțurile lumii. În consecinţă, grădina cuprinde și patru alei, reprezentând cele patru râuri mitice: Tigru, Eufrat, Pishon și Gihon. Compoziția zonei este una plană, întrucât conceptul Grădinii Paradisului a apărut în Antichitate, când lumea era considerată plată.

Grădina interioară a Școlii Centrale de Fete, la 1890 Foto: arhitectura-1906.ro

Raţiunea de a fi a Şcolii Centrale a fost, încă din start, să formeze oameni, fiice, soții și mame bune, după cum atestă şi vorbele domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei (1799 – 1869), cel care a întemeiat instituția prin decret domnesc (1851): „Dacă buna creștere și învățătura sunt neapărat trebuincioase băieților, cu atât mai mult de această îngrjire trebuie să aibă parte fetele. Dacă nu vom face educație fetelor, apoi și ostenelile bărbaților vor fi zadarnice”.

Conform mentalităţii epocii, un bărbat educat nu s-ar fi putut descurca cu o soție prea vocală și nemanierată, motiv pentru care școala făcea totul pentru a crea premisele unei căsnicii trainice – regulamentul intern era literă de lege, pentru a obține rezultatul scontat. Mai mult, „Regulamentul de Ordine Interioară” cuprindea și obligații pentru părinți. Spre deosebire de învățământul contemporan, intervențiile părinților erau foarte prost văzute în Școala de Fete, chiar și atunci când odraslele lor erau lovite de boli sau de „fragilități fizice”.

„Elevele nu puteau ieși din pensionat decât de două ori pe lună, ora ieșirii fiind fixată sâmbătă între orele 17 și 19. Cele care nu-și făceau datoria în cursul săptămânii – fie în privința învățăturii, fie în privința purtării – erau oprite duminica în pensionat, fără ca părinții să le poată lua acasă. Programul de vizită al părinților era miercurea și vinerea de la 16 la 18, spre a nu aduce dezordine în ocupațiunile elevelor. Elevele aveau drept îmbrăcăminte o uniformă compusă dintr-o rochie cenușie, un ilic de aceeași culoare, coafură simplă, părul împletit, fără panglici, bijuterii sau accesorii. O regulă de aur: portarul era obligat să nu permită intrarea și ieșirea nimănui, fie chiar directoare, după ora 10 seara”, am aflat de la tinerele Ana și Daria, care au ocupat, pentru câteva ore, poziția de ghid al spațiului.

Holurile instituției sunt lungi, îmbogățite pe de o parte cu un număr mare de ferestre înalte, iar tavanul este frumos pictat, culoarea predominantă fiind roșul viu, care se regăsea și pe pereți, la acea vreme. Ușile erau similare porților de acces în curțile țărănești. Aceste holuri ne provoacă imaginația și ne aduc în fața ochilor tinerele eleve îmbrăcate în uniforma cenușie (caracterizată prin „simplitate, soliditate și eftinătate”), care se plimbau șușotind, sau care se îndreptau într-o solemnă și distinsă ordine, spre sala de clasă, ținând în mână cărți.

Lectura, activitate obligatorie

Lectura era ocupația de bază a fetelor din internat în timpul liber, activitate pentru care grădina interioară era spațiul ideal, care le oferea liniștea și lumina necesare. Bineînțeles, erau de nepermis ceasurile lungi de ședere, care nu puteau conduce la altceva decât la depresie. Tradiția orelor de lectură a fost instituită de către una dintre cele mai importante profesoare ale școlii: Anina Rădulescu Pogoneanu, soția lui Mircea Vulcănescu (economist, filosof, sociolog și profesor de etică, 1904-1952). Anina Rădulescu a fost ea însăşi eleva Pensionatului, devenind ulterior profesoară de filosofie în cadrul stabilimentului.

Duminica dimineața, cu o pioşenie aflată în consonanță cu educația primită de la guvernante, elevele mergeau în liniște spre slujbă la Biserica Icoanei, la Sfântul Silvestru sau la Popa Chițu.

Disciplinele studiate de tinerele domnițe ar speria orice elev din ziua de astăzi, care se plânge de orarul încărcat la care-l obligă școala: religie (primul obiect din catalog), limba română, istoria, geografia, cosmografia, minerologia, fizică, biologie, chimie, limbile latină, franceză, italiană și germană, desen, filosofie, contabilitate și deprinderi economice, proză, poezie, psihologie, igienă și gimnastică (pentru prima oară introdusă într-o școală de fete). Cele peste 20 de discipline – desigur, studiate cu seriozitate de către eleve – reprezintă încă o dovadă a faptului că se dorea ca fetele care pășeau sfioase pragul porții Școlii să plece femei inteligente și cu un spirit puternic. Este, fără îndoială, un ideal ce ar trebui să inspire şi şcoala românească din secolul nostru.

Elena Malaxa, directoarea arestată și condamnată la închisoare

„La finele anilor ’20, au avut loc ample lucrări de modernizare a școlii: a fost introdusă instalația de căldură centralizată ce furniza apă caldă în sălile de toaletă, s-a dotat bucătăria cu aparatură electrică – inclusiv cu o mașină de spălat vase. Tot atunci, școala cumpără un teren pe care plantează vie și pomi fructiferi, dar și spațiul pe care va construi sala de spectacole, devenită apoi Teatrul Bulandra. Școala va fi înzestrată cu mobilier, care există și astăzi în cancelarie, prin grija Elenei Malaxa, una dintre directoarele liceului, iar laboratoarele de știință au primit, din partea lui Nicolae Malaxa, fratele Elenei și fost industriaș interbelic, o colecție de minerale și de pietre prețioase, confiscate în 1948 de către Banca Națională”, au mai explicat ghizii.

Profesoară de matematică, Elena Malaxa a fost directoarea Școlii Centrale de Fete timp de opt ani (1940 – 1948) și a încercat să-și trăiască viața după sfatul pe care-l oferea neîncetat elevelor sale: „Să fii folositor celor din jurul tău”. Remarcabil este că indemnizația de directoare a Elenei Malaxa nu a fost niciodată ridicată de beneficiara de drept, ci convertită într-o bursă oferită elevelor care aveau nevoie de acest ajutor material. Eliminată din învățământ, Elena Malaxa a fost arestată și condamnată de regimul comunist, stingându-se din viață la puțin timp după eliberarea ei din închisoare.

Intrarea Şcolii Centrale, azi Foto: Mihai Vladu

Integritatea elevelor, prioritate absolută

Pensionatul de Fete, care în prezent funcționează în regim de școală mixtă, era învăluit de un mister aparte, conferit de normele „cazone” – absurde, după standardele de astăzi – pe care fetele erau nevoite să le respecte. Astfel, am aflat de la Ana și Daria că pedagogele supravegheau necontenit conduita și moralitatea fetelor: nu părăseau niciodată elevele, dormeau împreună cu ele, păstrau cu sfințenie cheia dormitorului și, în fiecare seară înainte de culcare, asistau la spălarea și rugăciunea domnițelor. Este de prisos să menționăm faptul că orice posibilă manifestare a instinctelor sexuale și a imaginarului erotic era interzisă, iar contactul fizic între fete era prevenit prin intermediul unei serii de măsuri: paturile din dormitoare erau așezate la o cuviincioasă depărtare și nu era permisă niciodată culcarea a două fete în același pat. Toate precauțiile aveau drept scop protejarea integrității copilelor.

Distinsele doamne cârmuitoare ale lăcașului aveau grijă ca generațiile de românce să părăsească instituția cu luarea aminte a unor învățăminte fundamentale în viața unei femei: „Fii dreaptă, fii bună și generoasă, fii sinceră și cuvântul tău să-ți exprime gândirea, respectă-te dacă vrei să fii respectată”.

Instruirea pe care copilele au primit-o timp de un secol din partea profesoarelor Școlii Centrale este o mărturie peste timp că țara noastră a cunoscut o perioadă în care sentimentul responsabilității față de tineri se afla la cote înalte. Deși „suita” de norme pe care tinerele trebuia să le asimileze poate părea – privită cu ochi moderni – că frizează absurdul, în realitate ea urmărea cu prioritate consolidarea fundației intelectului, peste care personalitatea să se așeze armonios.

Clișeele precum „arta nu cunoaște bariere”, „imaginația nu are limite” sau „artiștii se exprimă diferit față de ceilalți” ne sunt mai mult decât familiare tuturor. Dar ce se întâmplă atunci când unii artiști chiar ignoră canoanele și reinventează până și tehnicile de a-și expune talentul? Ei bine, se naște arta brută, curent pe care îl întâlnim în pictură și în grafică, iar cei aliniați acestei forme de exprimare sunt numiți artiști marginali.

Mergând în urmă, pe firul scurt al istoriei contemporane, arta brută a apărut într-un spațiu unde nimeni nu ar vrea să pătrundă nici măcar în calitate de vizitator: în ospicii. Pacienții instituționalizați, afectați de boli mentale, erau încurajați de către medici să picteze, pentru a-și elibera zbuciumul interior cu ajutorul culorilor și al pânzei. De aceea, această artă brută s-a sustras mereu interpretării, întrucât nu cunoaște canoane, tehnici sau norme caracteristice școlilor tradiționale. Rezultatul a fost unul uluitor, semn că teritoriul subconștientului omului este unul vast, ce rezervă o infinitate de surprize. Arta acestor pacienți a început să inspire tot mai mulți pictori și astfel s-au pus bazele a ceea ce s-a numit, la inițiativa pictorului și sculptorului francez Jean Dubuffet (1901 – 1985), arta brută. Această nouă, bizară și necizelată formă de expresie a talentului a fost preluată de către tot mai mulți pictori, mai ales de către cei care nu absolviseră școli de specialitate și care nu dețineau tehnicile «academice» de lucru. Ei erau puși în situația de a învăța singuri și de a picta după cum le dicta generosul subconștient. Criticul de artă Roger Cardinal a denumit mișcarea aceasta outsider art (artă marginală), în 1972.

Exemplu de artă brută – Casa Niculescu Dorobanțu din București, pictură de Laurențiu Dimișcă Foto: Mihai Vladu

Este ușor de intuit faptul că în România, arta brută încă este o noutate, în prezent existând un număr mic de artiști care au îmbrățișat-o. Matricea Românească a stat de vorbă cu Laurențiu Dimișcă, un „marginal” care a făcut cunoscută arta brută în România, în urmă cu câțiva ani. Parcurgând pași mici, pictorul a început să identifice artiști care îi împărtășesc interesul față de arta brută. Laurențiu nu a stat cu mâinile în sân atunci când a observat că reacțiile față de picturile sale sunt foarte bune și că oamenilor le-a plăcut noutatea cu care a venit el, astfel că a înființat, în anul 2011, Fundația Outsider Art. Dar planurile sale nu se opresc aici.

României i se pregătește o clădire bizară

„Eu, practic, scriu istoria artei brute în România. Arta contemporană încă e un fenomen nou. Am avut ocazia să cumpăr o școală veche, în stilul românesc, lângă Piatra Neamț, în satul Gura Văii, unul pitoresc, de răzeși. Am vrut să o transform într-un centru de artă populară contemporană, dar nu am reușit. Așa că am investit și am reparat-o, am consolidat-o, iar în toamna aceasta voi picta acoperișul, pridvorul, pereții exteriori, pentru a o deschide în mod oficial. Practic, localniciii văd cum clădirea aceea se schimbă chiar sub ochii lor. Îmi propun să înscriu casa în circuitul clădirilor bizare din lume. Acesta este scopul meu. Vreau să o dotez cu tot ce trebuie pentru atelierele de creație, pentru rezidențe pentru artiști și chiar și pentru turiști. Va fi o colecție mare”.

Laurențiu Dimișcă își propune ca în toamna aceasta să deschidă muzeul dedicat artei brute Foto: arhiva personală

Clădirea, care va deveni un atelier artistic unic și total neobișnuit pentru România, are o suprafață de 800 metri pătrați și, pe lângă faptul că reprezintă un proiect de suflet al lui Laurențiu, se dorește a fi și un exemplu prin care se demonstrează că imobilele aflate în paragină pot fi reabilitate și pot servi unui scop cultural. „Muzeul Dimișcă” va fi acoperit – la propriu – cu artă brută: vor fi pictate ușile, ferestrele, mobilierul și chiar și patul, întrucât casa va reprezenta și locuința lui Laurențiu.

Privitorul nu își poate explica de ce are o afinitate pentru arta brută și de ce nu își poate lua ochii de la o pânză, întrucât cuvintele ar fi de prisos, dar Laurențiu, primul doctor în artă brută din România (a susținut lucrarea „Arta brută. Artă sau nebunie?”), a încercat să „ne traducă” puțin picturile sale.

„Linia neagră ne trimite cu gândul la benzile desenate, dar și la vitralii. Îmi place mult să narez, să povestesc mult prin imaginile mele. Vorbesc acolo despre religie, despre iubire, ironie, comedie, mai și filosofez. Mă inspir chiar din conversațiile de zi cu zi. Am abordat și arta erotică.”

Artiștii manifestă o caldă deschidere față de oricine dorește să le afle inspirația care i-a călăuzit în realizarea lucrărilor. Un astfel de artist este și Maria Cioată, cea care modelează lutul și metalul, pentru a-și exprima trăirile sufletești, precum toți cei care creează frumosul. Am întânit-o pe artistă la un maraton al atelierelor de ceramică la care s-a aliniat și Maria și a lăsat ușile „biroului său” larg deschise pentru curioși.

Deloc surprinzător la un artist dedicat, Maria Cioată le este recunoscătoare generațiilor anterioare, care au lăsat drept moștenire tradiția creației ceramice, ceea ce a produs un adevărat patrimoniu cultural, fie că vorbim despre zona decorativă sau despre cea utilitară. Moștenire sau nu, creativitatea este cuvântul de bază care guvernează munca artistului. Mâinile sale sunt instrumente de nădejde, care se supun inconștientului ce domină mintea unui plastician, în momentul în care inspirația îl vizitează.

„Modelarea bucății amorfe de pământ, dorinţa intensă de a vedea formele crescând din mâinile mele și de a da viață, plăcerea de a modela porţelanul, de a-l turna pentru posibilitatea acestuia de a se mula şi a mima formele m-au făcut să mă îndrept spre ceramică. De asemenea, provocarea materiei care pleacă de la pasta moale şi ajunge material dur, dar şi fragil în acelaşi timp, şi provocarea manufacturării tehnologice a acestei materii m-au atras”, își începe Maria Cioată povestea.

Artistul plastic Maria Cioată, în atelierul său Foto: Mihai Vladu

Simplu, maleabil și accesibil: acestea sunt doar câteva dintre caracteristicile de bază ale lutului, pe care am putea să le enumerăm cu toții. Însă argila este mai mult decât atât, pentru că pasta magică oferă formă: din lut a fost creat omul, s-au construit casele, obiectele utile, dar și idolii. Astăzi, lutul le oferă artiștilor șansa de a da formă imaginației lor, iar procesul creației cere un tip de comunicare aparte.

„Lucrul cu pământul implică o stare specială, tainică, încărcată de spiritualitate, având o legătură foarte intimă cu materialul ce capătă viaţă, energie, prin formă. Eşti într-un continuu dialog cu materialul, ce îți permite sau nu să intervii asupra lui. Sunt tehnologii de care trebuie să ții cont dar, în momentul când începi să te împrietenești cu acesta, există un schimb de energii între tine și material. Tu, ca om, ești tot pământ, până la urmă”.

„Trăire”, din cadrul ansamblului de lucrări „Căile sufletului”

Lucrări-gânduri ce readuc liniștea începutului

Lucrările artistului nostru nu sunt tipice şi nici “comerciale” în accepţiunea modernă a termenului, ci reprezintă un întreg univers neobișnuit pentru privitor, dar în care acesta ajunge cu ușurință prin „portalul” explicațiilor Mariei. Ea ne-a prezentat, atunci când i-am vizitat atelierul, lucrările aferente ansamblurilor „Căile sufletului” și „Înălțare”, realizate prin tehnica mixtă, pentru care a folosit ceramică, metal, lemn, porțelan și gresie. Toate aceste materiale au ajutat artistul să redea ideea de „suflu al materiei ce vorbește despre ponderabilitate și imponderabilitate”.

„Însuflețire”, din cadrul ansamblului de lucrări „Căile sufletului”

„Lucrările sunt gânduri, idei, stări ce duc spre «Înălţare». Glorificând înălţarea spirituală, sunt instalaţii suspendate a căror verticalitate creează ideea de înălţare. Ideea de zbor s-a transferat în materialul ceramic cu valențe sonore, ce se pot răspândi la nesfârșit, ascunzând infinite posibilități de organizare estetică a spațiului. Pornind de la mișcarea roții olarului, prin ridicarea la mână, se poate surprinde acel sentiment tactil al genezei formei, acea tendință de evoluție, de înălțare, căpătând astfel o logică internă ce dă naștere unui suflu al materiei.

Acea construcție a formelor din interior în exterior este tipică ceramicii. Formele nu sunt imitative, ci mai degrabă meditativ – transfigurate, organice, prin mişcările evolutive ale volumelor. Ca proces firesc al vieții de reîntoarcere la «rădăcinile din cer», la o înălțare, descătușare, se ajunge la ideea de zbor spre înălţare. Este nevoia de a te întoarce la liniștea începutului, a arhetipului pur cu care se naște esența umană, «începutul și sfârşitul», «alfa și omega».”

Atelierul artistului Maria Cioată

Chiar dacă, așa cum spunea poetul Octavian Goga, „arta este un duhovnic impecabil”, nu se poate face artă fără credința în Dumnezeu, iar Maria Cioată consideră că rolul frumosului este acela de a crea o legătură între om și Creatorul lui.

„Lucrând cu credință în suflet, și obiectul are încărcătura spirituală ce îți conferă bucurie. Practic, devii mai mult spirit, decât materie… Toate cercetările fizicii actuale duc către ideea de continuum energetic, ceea ce s-ar traduce, în relația specială care se naște între artist și creația sa, numai aparent materială, dar care are un potențial spiritual înalt.”

Hrist răstignit, după o icoană irlandeză – lucrare realizată de Maria Cioată în studenție

Într-o perioadă în care lipsa libertăţii de exprimare punea la grea încercare imaginația „tovarășilor”, tânărul Andrei Bîrsan a găsit soluția de a imortaliza câteva dintre cele mai importante momente ale traiului din anii ’80. Instrumentul său de nădejde în acest demers curajos a fost aparatul de fotografiat.

Născut în 8 mai 1965, chiar de Ziua Partidului Comunist, Andrei spune despre el că a fost dintotdeauna „un curios și un agitat”, însușiri care au devenit cu adevărat folositoare din momentul în care un aparat de fotografiat a ajuns în mâinile sale. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Andrei oferă o radiografie a vieții de zi cu zi a tinerilor decadei a opta, perioadă pe care mulți nu o pot cunoaște astăzi decât prin intermediul imaginilor alb-negru. Recent, fotograful și-a lansat albumul „Anii ‘80”, care conține peste 200 de instantanee impresionante, pe alocuri înduioşătoare, realizate în „perioada de aur” a României.

Matricea Românească: Spuneai, într-o descriere de-a ta, că ești pasionat de fotografie „de când te știi”. O să te întreb cum ai obținut primul aparat de fotografiat și ce ai fotografiat prima oară, dacă îți mai amintești? Ce aparat era?

Andrei Bîrsan: Mama mi-a făcut cadou un aparat Smena Symbol, este o versiune îmbunătățită de Smena 8, are armarea și tragerea filmului în același timp. Nu mai știu care a fost prima fotografie, dar cea mai veche fotografie este cea cu prietenii mei în fața blocului, iarna lui 1979.

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel Foto: Albumul „Anii ’80”

Matricea Românească: Fotografiile anilor ’80 sunt în alb și negru, iar tinerii de astăzi au impresia că depresia era starea dominantă a perioadei. Care erau, la acea vreme, petele de culoare?

Andrei Bîrsan: Noi, tinerii, eram petele de culoare. Eram ocrotiți de către părinți – chiar dacă ei se zbăteau zilnic pentru traiul normal, noi nu știam ce sunt lipsurile. Acum, cumperi o dată dintr-un mall cât nu găseai într-o lună din anii ’80.

Matricea Românească: Care este fotografia din acea vreme de care ești azi cel mai mândru?

Andrei Bîrsan: Nu am o fotografie favorită din anii ’80, îmi plac toate în ansamblu, ca o poveste.

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

Matricea Românească: Cum erau priviți fotografii în comunism? Îți era ușor să imortalizezi tot ce îți atrăgea atenția? Exista o reținere să fotografiezi, din cauza cenzurii?

Andrei Bîrsan: La școală, la liceu și la facultate nu am avut nicio problemă să fotografiez colegii sau profesorii. În schimb, în oraș mi-au confiscat aparatul de două ori, la Casa Poporului și în zona Sfânta Vineri.

Matricea Românească: Ce îți propui să le transmiți tinerilor prin fotografia ta?

Andrei Bîrsan: Că acele vremuri chiar au existat, că am avut o viață normală pentru un tânăr, dar aceste vremuri nu trebuie să se mai întoarcă. Așa că: tinerilor, mergeți la vot ca «ciuma roșie» să nu se mai întoarcă!

La Târgul Internațional București

Matricea Românească: Ce dezvăluie întreaga ta muncă, de fapt?

Andrei Bîrsan: Este o semidocumentare a unei societăți bolnave, dar cu muguri de speranță, și așa a fost.

Matricea Românească: Vorbește-mi, te rog, despre imaginile realizate la sesiunea de muncă voluntară obligatorie. Pe cine vedem acolo și cum era atmosfera?

Andrei Bîrsan: La muncă voluntară – obligatorie, de cele mai multe ori – ne distram, mai plantam un copac, mai sortam un cartof… Totul, într-o atmosferă de voie bună. Acum, se face mare tam-tam când se merge la plantat copaci sau la curățat o anumită zonă, vezi http://abujie.ro/team-building-in-comunism/.

Matricea Românească: Cum se vede România de astăzi, prin obiectivul aparatului de fotografiat?

Andrei Bîrsan: Mult mai colorată, mai normală. Dar să știi că și azi sunt mulți «tovarăși» care te opresc să faci fotografii.

Duminica se repara mașina

Muncă în Bucureştiul comunist

La cules

Andrei Bîrsan – „Anii ’80”, album de fotografie, Editura Muzeului Municipal Bucureşti, 296 pagini

Bucureștenii au șansa de a călca pe urmele marelui poet Tudor Arghezi. La propriu, vizitând casa memorială a sa, „Mărțișor”, unde acesta a trăit mai bine de 30 de ani, alături de familie.

Pe o stradă ferită de forfota urbană, în spatele porților domeniului „Mărțișorului” se înfățișează lunga alee acoperită de pietriș și pomii de o parte și de alta, care par a fi primele semne ale pătrunderii în lumea lui Arghezi. Versurile din „Zdreanță” sunt rostite instantaneu, în intimitatea propriilor gânduri năpădite de emoția inerentă.

Capătul aleii dezvăluie o curte amplă, în mijlocul căreia casa albă este scăldată din plin de soarele blând. Fără a mai observa anexele din jur și peisajul edenic creat de varietatea de pomi fructiferi, vizitatorul este mânat de curiozitatea arzătoare și firească a cunoașterii căminului arghezian spre casă – cea despre care creatorul „Florilor de mucigai” a scris că reprezintă „patria literaturii mele”.

Aleea care duce spre „Mărțișor” Foto: Mihai Vladu

„Mărțișorul”, un cămin construit de la zero

Domeniul „Mărțișorului” (17.250 mp) a fost cumpărat de către poet în 1926 și cuprinde aproape 20 de încăperi și un etaj. Situat în zona Piața Sudului, pe strada Mărțișor și altădată învecinat cu închisorea Văcărești (unde artistul a fost deținut în perioada 1918 – 1919, pentru „colaboraționism”), imobilul – construit inclusiv de mâna lui Arghezi și a Paraschivei, soția acestuia – este ferit de furnicarul urban, fiind aproape anacronic în peisajul bucureștean. Conform dorinței testamentare, proprietățile scriitorului au fost cedate statului român cu condiția ca, după trecerea poetului în neființă, locuința să fie folosită doar pe post de casă memorială.

Clădirea exprimă fidel și acum armonia familiei Arghezi, care s-a simțit cu adevărat împlinită și fericită în acest spațiu populat acum cu obiectele personale – originale – ale membrilor ei. Nu ne putem decât imagina veselia copiilor Mitzura și Baruțu atunci când se jucau, sau solemnul moment al creării poeziilor în cea mai importantă încăpere a Mărțișorului: biroul poetului. Aici, nelipsitele cărți din biblioteca înaltă veghează asupra mesei de lucru, pe care sunt așezați ultimii ochelari folosiți de către Arghezi, putându-se observa, de asemenea, ceașca de cafea, tocul cu care a scris maestrul, sau chiar și bastonul în care-și sprijinea bătrânețea, ori papucii de casă. Toate acestea creează impresia că stăpânul casei urmează să se întoarcă peste puțin timp…

Biroul poetului Tudor Arghezi

Potrivit reprezentantului Muzeului Național al Literaturii Române, care îngrijește Casa Memorială „Mărțișor”, poetul obișnuia să scrie noaptea când era liniște și pace deoarece atunci, spunea acesta, „condeiul alunecă mai ușor pe hârtie”. Tot în camera de lucru se pot citi emoționantele versuri, înrămate, dedicate Paraschivei: „Mă chemi din depărtare şi te-ascult / N-am să te fac pierduto, să mă aştepţi prea mult… Tudor”. Rândurile sunt scrise în 12 iulie 1967, cu două zile înaintea morții lui Arghezi și i-au fost adresate dragii lui soții, care murise cu un an înainte.

Rândurile scrise de Tudor Arghezi cu două zile înainte să moară

Arghezi a murit de dorul Paraschivei

Muzeograful a punctat că versurile reprezintă o ultimă dovadă a iubirii nemărginite a celor doi: „Era o familie unită, iar acest lucru a fost păstrat toată viața. Baruțu Arghezi scria: «Tata a murit de dragul măicuței». Poetul și Paraschiva au fost căsătoriți o viață, adică mai bine de 30 de ani. Tudor Arghezi era extrem de sensibil cu familia, mai ales cu copiii”.

Într-adevăr, copiii (Domnica și Iosif, alintați Mitzura și Baruțu) erau sufletul Mărțișorului, alături de celebrul cățel Zdreanță, „cel cu ochii de faianță”, înmormântat în dreapta casei, lângă căsuța care i-a aparținut celui mai celebru patruped din literatura română. Domnica (1924 – 2015) a fost alintată Mitzura după ce poetul a aflat, dintr-un dicționar japonez, că înseamnă ”rază de soare”, iar Baruțu (1925 -2010) a primit numele pentru că spunea „dă băruțu” (păhăruțul), atunci când era mic. Casa poartă amprenta copiilor, care s-au bucurat, din câte putem vedea astăzi, de o cameră dedicată jucăriilor pe care încă se pot observa urmele trecerii anilor, dar și ale afecțiunii micuților familiei Arghezi.

Camera cu jucării a copiilor familiei Arghezi

Paraschiva, cea cu care poetul a trăit o extraordinară poveste de dragoste, se îngrijea de Mărțișor, dar și gătea desăvârșit, atmosfera din casă fiind consemnată în 1926 de către criticul şi istoricul literar Șerban Cioculescu: „Când m-a poftit întâia oară la masă, la el acasă, în familie, l-am observat mâncând încet şi în tăcere – după expresia lui, călugăreşte. Mitzura şi Baruţu observau aceeaşi tăcere, de arhondaric, cu o cuminţenie exemplară. Între feluri, se păstra aceeaşi regulă monahicească, pentru ca după desert, la o cafea cu coniac sau lichior, să se dezlege limbile (…)”.

„Mărțișorul” a fost căminul familiei Arghezi, locul în care aceasta a trăit momentele de bucurie, dar și încercările vieții deloc ușoare. Construit de la zero, atunci când nu era decât o întindere de pământ și atât, domeniul a reprezentat motivul renașterii creative a lui Arghezi: „De acolo au ieșit «Cuvintele potrivite» și toate scrierile adunate acuma într-o mulțime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie. (…) În Mărțișor mi-am scris, ca să întrebuințez un cuvânt delicat, și amintirile și impresiile de la o zi la alta. (…) Pentru mine, Mărțișorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala și mi-a înviat oarecum condeiul” (Manuscriptum nr. 2 / 1972).

Căsuța patrupedului Zdreanță

Locul de odihnă veşnică al marelui poet şi al soţiei, respectiv al fiicei sale

„Cercul” vizitei universului arghezian se închide cu un moment de tăcere lângă mormintele înconjurate de verdeață ale poetului, Paraschivei și Mitzurei, care se află în stânga casei. Plecarea de pe domeniul „Mărțișor” este însoțită mai ales de recunoștința că viața ne-a purtat pașii în căminul unui mare poet.

„Curtea de Argeș îți vorbește, trebuie doar să ai răbdare să o asculți și te cucerește”. Sunt cuvintele simple ale unui argeșean, dar care exprimă esența experienței în acest mic oraş cu parfum medieval.

Matricea Românească a cunoscut, la pas, Curtea de Argeș, însoțiți fiind de localnici mândri de locul în care s-au născut și de istoria sa, care ne-au prezentat frumusețea acestui spațiu.

La o primă impresie, orașul a fost mai agitat decât ne-am fi așteptat, dar grupurile de motocicliști și turiștii care vor să ajungă pe Transfăgărășan sunt cei care contribuie la forfota prezentă însă doar pe bulevardul principal, cel al Basarabilor, amenajat special pentru cortegiile funerare regale.

Aceste cortegii porneau pe un drum aprope ritualic, din Gara Regală (foto sus), o construcție spectaculoasă din vremea lui Carol I, proiectată de arhitectul Giulio Magni, cu ajutorul inginerului de arhitectură feroviară Elie Radu (1853 – 1931). Deși inginerul a construit patru astfel de gări – la Bascov, Merișani, Băiculești și Curtea de Argeș -, cea din urmă este cea care îi validează cu adevărat talentul, pus laolaltă cu cel al arhitectului francez André Lecomte du Noüy (1844 – 1914), care s-a inspirat după modelele din Franța, pe care le-a combinat cu cele românești. Clădirea gării a fost inaugurată la 27 noiembrie 1898 și poartă denumirea de „gară regală”, întrucât aceasta i-a fost menirea – toți regii înmormântați la Mănăstirea Curtea de Argeș (Carol I, Ferdinand și Carol al II-lea) au fost aduși în oraș cu trenul, așa cum a explicat Lucian Piele, reprezentantul Muzeului Municipal al Curții de Argeș.

Frumoasa gară din Curtea de Argeș este o construcție monumentală cu puternice valențe istorice

„Astăzi, gara este în paragină, din păcate. Se poate observa că este decorată cu plăci de ceramică deosebit de valoroase. Plăci de ceramică erau și la 1400, pe fațada Bisericii Domnești. Pe atunci, erau extraordinar de scumpe, semn că voievozii erau bogați”.

Confirmarea paraginii instaurate în clădirea declarată monument istoric ne-a oferit-o și șeful de gară, care a subliniat, în timp ce ne arăta interiorul, că „mai curge prin acoperiș, atunci când plouă”. Estetic, gara este, într-adevăr, spectaculoasă, dar alături de sentimentul de admirație se naște și cel al deznădejdii, pentru că monumentul nu primește atenția cuvenită din partea celor care ar trebui s-o îngrijească. Efectul deosebit al decorațiilor a fost creat prin brâurile și ancadramentele ușilor și ferestrelor, realizate din ceramică smălțuită, executate de meșterii italieni.

„Avem aici aceeași cărămidă ca și în Palatul Regal din spatele Mănăstirii Curtea de Argeș. Frumoasa gară din Curtea de Argeș este o construcție monumentală cu puternice valențe istorice. Pe aici a fost purtat și Regele Carol I, în 1914, când a fost adus la mănăstire, pentru a fi înmormântat. Toate aceste cortegii funerare porneau de la Gară până la mănăstire, pe bulevard pe sub tei, pentru că de aceea a fost construit. Înainte de a exista acest bulevard, drumul era șerpuit și era imposibil de parcurs cu cortegiile. Capul de linie era Mănăstirea Curtea de Argeș”, a mai explicat Lucian Piele.

Un loc unde să-ți crești copiii

Se poate spune, fără teama de a greși, că orașul mustește de clădiri declarate monument istoric, acestea constituind cea mai mare parte a imobilelor din Curtea de Argeș. Din fericire, privirile noastre însetate de frumos nu au observat foarte multe blocuri, astfel că nu ne-am putut abține un uşor sentiment de „invidie” față de localnicii care au ocazia să se plimbe zilnic pe străduțele cu iz rural, scăldate în liniștea generoasă cu mai toată regiunea.

Stradă ce ilustrează parfumul istoric al Curții de Argeș Foto: Mihai Vladu

Este un cumul de factori care te ademeneşte în Curtea de Argeș, așa cum opinează Iulia Georgescu, coordonatorul unui proiect cultural local. Potrivit acesteia, orășelul în care s-a născut și a ales să trăiască „este un loc unde să-ți crești copiii”.

„În afară de aspectul intuitiv și de simțământul că îmi place, Curtea de Argeș este un loc foarte frumos, este liniștit, și este un oraș în care nu îmi este frică. În București, când eram la facultate, aveam nesiguranța aceasta. Aici n-am vrut să stau oriunde, ci am dorit un loc ferit de mașini, unde să am și vedere spre pădure. De asemenea, aici, oamenii te ajută din bun-simț și din faptul că ne cunoaștem unii pe alții”.

În țara noastră efectiv călcăm pe istorie

În ceea ce privește oamenii Curții de Argeș, istoria ne arată că aceștia au fost îndrăgostiţi de țara lor și că au încercat, atât cât au putut, să-i promoveze valorile. Un exemplu notabil în acest sens este Dumitru Norocea, pictor și restaurator al Bisericii Domneşti, căruia argeșenii îi sunt recunoscători pentru eforturile depuse întru salvarea monumentului istoric, dar și pentru căminul său (construit între 1922 și 1923), azi Muzeul de Etnografie Casa Norocea.

Muzeul de Etnografie Casa Norocea

„Norocea îi primea acasă la el pe cei mai importanți oameni politici, atunci când vizitau Curtea de Argeș. El a fost cel care a descoperit fresca și simbolistica picturilor din Biserica Domnească, când toți au rămas uluiți, pentru că nu se aștepta nimeni să găsească astfel de valori”, a explicat Lucian Piele.

Dumitru Norocea și familia, pictură din Muzeul de Etnografie Casa Norocea

Dumitru Norocea a fost o personalitate locală importantă, iar în Muzeul de Etnografie se regăsesc, foarte bine păstrate, obiecte ce sunt parte a identității argeșene. Aici este relevat efortul de păstrare a patrimoniului, aspect pe care fiecare român ar trebui să-l aibă în vedere, așa cum a punctat Clarisa Iordache, purtătorul de cuvânt al Muzeului Municipal din Curtea de Argeș.

Protejarea și promovarea patrimoniului cultural istoric este o muncă de echipă. Fiecare om trebuie să aibă grijă de orașul lui și de istoria lui

„Oamenii de astăzi trebuie orientați către cultură, către istorie, către patrimoniul pe care-l au și de care trebuie să țină cu dinții, pentru că peste tot unde mergem – și nu numai aici, în Curtea de Argeș – efectiv călcăm pe istorie. Este identitatea noastră, ca neam. Cred că în prezent, suntem în plin proces de transformări. Românii au reușit să iasă în afara granițelor, să ia contact cu diferite culturi, au apreciat ce au știut să facă alții cu patrimoniul lor și să-l expună cum trebuie, și au învățat că așa trebuie făcut și la noi. Din păcate, încă suntem la capitolul: «Bine, trebuie făcut, dar să facă alții». Protejarea și promovarea patrimoniului cultural istoric este o muncă de echipă. Fiecare om trebuie să știe că trebuie să aibă grijă de orașul lui și de istoria lui. Asta se încearcă să se realizeze prin diferite festivaluri de reconstituire istorică”.

Casă veche cu pridvor, din Curtea de Argeș

Aleile poetice, panoramele de excepție și caracterul istoric al Curții de Argeș lasă în sufletul vizitatorului impresia unui spațiu în care modernul se împletește foarte bine cu medievalul. Curtea de Argeș este învăluită într-un aer aparte, care ne ajută să înțelegem de ce acesta este orașul în care regii României au ales să fie înmormântați.