Ion Druță, autorul unor lucrări de anvergură pentru literatura română de peste Prut, din Basarabia, precum „ Frunze de dor ”, „ Casa mare ” sau „ Povara Bunătății Noastre ” este subiectul unui portret literar pe Matricea Românească.

A citi este înainte de toate o virtute, o prerogativă care implică respect și apreciere față de munca scriitorului, dar și față de truda acestuia, căci cine dacă nu el stă nopți întregi deasupra foii, încercând să construiască lumi în care să ne topim sufletele. Iar autorii care definesc apetitul unui cititor sunt, de regulă, cei de la începutul drumului. În cazul meu, acel scriitor care mi-a trezit pasiunea pentru carte a fost Ion Druță, de loc din Basarabia, devenit ulterior membru de onoare al Academiei Române.

Dar să începem cu începutul, căci așa se cuvine să intrigăm cititorul. Ion Druță s-a născut la 3 septembrie 1928 într-un frumos sat românesc numit Horodiște, în acele vremuri parte componentă a județului Soroca al României mari. A văzut lumina zilei în familia lui Pentelei Druță, zugrav bisericesc, și al Soficăi, de origine ucraineană. După instaurarea puterii comuniste, Ion Druță a absolvit școala de silvicultură și cursurile superioare (n.r. pe atunci echivalentul facultății) de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S..

Druță va debuta la începutul anilor ’50, creând într-un final o colecție de patru volume cu diferite nuvele, povestiri și un roman. Anume aceste patru volume le-am descoperit în biblioteca mamei mele și le-am savurat încă în anii de gimnaziu. Este foarte important să înțelegem că lucrările lui Ion Druță nu au vârstă și nici nu au intenția să delimiteze cititorul printr-un plafon de percepție. Bătrân sau tânăr, cititorul va simți aromele scriiturii lui din care transcend cele mai firești trăiri umane. M-aș încumeta să afirm că acest autor a reușit să focalizeze atenția cititorului pe satul basarabean, drept punct major de reper.

Chiar dacă a scris într-o perioadă istorică dificilă, Ion Druță s-a încumetat să meargă dincolo de aranjamentul superficial al claselor sociale, punând în capul mesei munca, meritocrația și râvna basarabeanului de la sat. Am crescut cu drag de țară grație lucrărilor sale, care parcă respiră prin adevăr. Aș merge până la punctul în care aș spune că Druță este unul dintre cei mai sinceri prozatori din spațiul românesc din Basarabia.

Totodată, trebuie apreciată maniera în care autorul și-a îmbrăcat personajele în naturalețe, fără a le colora sau șlefui unghiurile. Ion Druță recompune tradițiile, transformând scrisul într-un mesaj de anvergură. Opera sa completă, adunată în patru volume, include titluri precum: Frunze de dor, Balade din cîmpie, Ultima lună de toamnă, Povara Bunătății Noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei. Ele fac parte, pe bună dreptate, din fondul de aur al literaturii române contemporane din Basarabia.

Între „ Frunze de dor ” și „ Casa mare ”: Ion Druță despre satele din Basarabia

Sensibilitatea și emoțiile pe care Ion Druță le pune în imaginile din lucrările sale se resimt cu fiecare rând. Drept exemplu, iată un fragment din emblematica și prima sa lucrare Frunze de dor, apărută la 1957, ce a avut în total douăsprezece reeditări:

Se varsă-n lăicer bătătura, zîmbeşte ghiveciul cu flori, dar fuge urzeala, fuge urzeala şi ce greu se mişcă sulul – Doamne, Doamne, Doamne! Ca să n-o apuce pe neprins de veste, de la o vreme a început să-şi ascundă sub plapumă rochiţa – poate să vie pe la zori badea Gheorghe după topor ori după scară, şi ce-a crede, văzînd-o dormind?

Câtă omenie și cumsecădenie a pus pe urmerii personajelor sale Ion Druță! Acest lucru a transformat scrierile sale într-o minunată cronică a vremii, din care putem afla cu ușurință cum trăia și respira satul basarabean de după cel de-al Doilea Război Mondial.

„Frunze de dor”, primul roman druțian, cu peste 12 reeditări. Foto: cartier.md

Totodată, Ion Druță îmbină drama socială cu tradițiile locale, transformându-și cadrul literar într-un tablou al epocii. Este și cazul dilogiei Povara Bunătății Noastre (1968), care urmărește destinul unui sat din câmpia Sorocii, Ciutura, în anii de dinainte de Primul Război Mondial și până în 1945 (prima parte), apoi în primii ani ai regimului sovietic instaurat după cel de-al Doilea Război Mondial (cea de-a doua parte). În această bijuterie literară, autorul descrie un incendiu, spunând, prin vocea personajului:

A ars Ciutura ? Să tot ardă mult și bine, n-a văzut el pojaruri prin Rusia? De atâta vreme lumea e numai foc și pară — mare lucru dacă mai ard două sute de căsuțe ? O fi ars Ciutura, nu-i vorbă, dar cerul de deasupra satului a rămas? Vatra satului, acolo, la încheietura celor două dealuri, stă pe loc? Și dacă ai un cer frumos și două dealuri împreunate, e greu să-ți sufleci mânecile și să dregi un sat de iznoavă?!

Dramaturgia lui Ion Druță parcurge, la rându-i, rectiliniu evoluția principalelor sale teme, ajungând să oglindească stări firești pentru oameni simpli, căci anume simplitatea a devenit carte de vizită pentru acest autor. Și ce poate fi mai sfânt și mai simplu decât „ Casa Mare ”? Pe această idee și-a construit piesa de teatru cu titlu omonim, care a fost montată pentru prima dată în anul 1961, la Teatrul Central al Armatei Sovietice de la Moscova, iar în 1962 la Teatrul Muzical-Dramatic “A. S. Puşkin” din Chișinău.

Piesa „Casa Mare” s-a bucurat de câteva reprezentații de succes, fiind jucată inclusiv la Teatrul Național din București. Foto: tnme.md

Casa Mare este o lucrare profund poetică, unde personajele își trăiesc tristețile într-o comuniune spirituală. O avem, pe de o parte, pe văduva Vasiluța, care se condamnă la singurătate, iar pe de altă parte pe flăcăul Păvălache, fustangiul clasic întors pe drumul bun.

Casa mare este o metaforă în care se cuprinde drama tuturor satelor golite de viața lor firească, în urma războaielor, drama oamenilor a căror soartă se înscrie sub însemnul neîmplinirii dragostei autentice. Chiar și ultima replică a Vasiluței reliefează profunda tristețe, dar și speranța pe care o încearcă: „Ce păcat că avem numai un singur pământ şi un singur cer deasupra lui…”.

Ion Druță a reușit să intre în inimile cititorilor săi, și nu mă refer aici doar la impunătorul număr de traduceri ale operelor sale, ci la angajamentul pe care l-a creat, căci odată ce începi să îi citești o lucrare, fii sigur că nu te vei opri până nu vei savura fiecare pagină, cu sete și ardoare.

Iar dacă românii din dreapta Prutului îi au pe George Coșbuc, Marin Preda sau Liviu Rebreanu drept portavoce a satului românesc, atunci românii din Basarabia, exact ca într-o oglindă, îl au pe Ion Druță.

Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937.

Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu ea însăș așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s’ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei rumânești, cari s’ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillée sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înoirii” există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, obligată a se ține deopotrivă departe atât de „științificitatea” inovatorilor, cât și de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precisie sensul și limitele acestei înoiri.

Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în cari a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice: infailibil, în problema „actualizării” bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe cari le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică sfânta tradiție a Bisericii.

1. Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Christos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și timporală, constitue într’un fel viața însăș a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într’o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el – sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță; care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Christos se adaugă, deci, într’un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătură rodită.

Astfel fiind însă, învățătura este un fapt, cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăș legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente, e ceia ce numim noi PREDANIE sau TRADIȚIE.

2. Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință, permanent, o asemenea definiție: a) se poate ca o învățătură să crească strâmb; b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanții împotriva unor asemenea primejdii, și cari ar fi ele?

Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume, iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într’o comunitate, – și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.

Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Christos e de natură conciliară, și nu rațională – rațiunea individuală neavând nimic de spus într’o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate, și cum în biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în cari trebue să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu.

[pullquote]Creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. (…) Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație[/pullquote]

Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire și a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă deajuns, atunci mai există încă o garanție.

În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puțin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebue să stea, structural, într’un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într’o curbă sau nu. Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație.

Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, – adică în concordanța ei cu tradiția.

3. Inaderența structurală a unui neam sau unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, – cari au luat drumul întoarcerii la origine.

Întoarcerea la origine este, însă, o operație imposibilă pentrucă ea însemnează pur și simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu și deci a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părânduți-se ție că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și… să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine protestanții ignorează faptul elementar că învățătura lui Christos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de sfinții părinți, de sinoadele ecumenice, – cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.

4. Acum știm însă ce e înoire: înoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice o fi înoire, – dar creșterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea bibliei, ca promovare a religiozității, nu e creștere firească, – pentru că nu biblia ne mântuiește, ci Biserica.

Știm, deci, acum ce e înoire firească, pentru că știm ce e predania, măsura ori cărei înoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.

1 Martie 1937

În episodul următor: “Muntenia care unifică” (1928)

Sursa: Nae Ionescu, “Ce e Predania”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST

Sunt bucureştean, aşa că – asemeni lui Catullus, mai precis Catullus 85 – odi et amo în acelaşi timp oraşul care m-a crescut. Ar fi nenatural altfel, pentru că Bucureşti e tot ce-are mai bun şi mai rău lumea: e târg murdar şi capitală strălucitoare, oraşul singurătăţii deprimante şi-al adunărilor sociale zumzăitoare, creuzetul ipocriziei şi vatra nobleţei sufleteşti. Din cartierele lui mărginaşe până în cartierele lui mărginaşe pentru miliardari, Bucureştiul e destin, şi în aceasta stă forţa lui de atracţie. Bucureştiul e oraşul care face şi ucide poeţi, e totodată spaţiul unde mojicii sunt la ei acasă şi nu mai eliberează locul.

Când aud “străinii”, provinciali sau expaţi paraşutaţi aici de cine ştie ce nevoi ale vieţii, vorbind urât despre Bucureşti, mă încrunt, şi-mi vine a le spune câte ceva. Dacă e o critică justificată, nu ezit a le-o confirma. Dacă însă e o critică prin care alogenul scuipă în farfuria din care mănâncă, a se citi aruncă noroi peste locul care, de bine, de rău, l-a primit, fac ceea ce ar face oricine ţine la casa lui: îl apăr. Bucureştiul, ca România, merită toate criticile din lume, atâta timp cât sunt constructive: când ele sunt criticate doar de dragul criticii, à la CTP, trebuie să le apărăm, căci sunt ale noastre. Cine vorbeşte urât despre mama lui, despre oraşul lui, despre ţara lui, merită pus la stâlpul infamiei.

S-a spus, pe bună dreptate, că nu există bucureşteni get-beget: confirm, nu există. Dacă s-ar face o anchetă de genealogie a populaţiei, ne-am trezi cu-o babilonie fantastică, pentru că fiecare dintre cei născuţi aici are câte un bunic sau străbunic venit din altă parte, aciuat pe valurile istoriei. Există doar bucureşteni la prima, a doua sau a treia generaţie. M-aş mira să existe bucureşteni “mai vechi”, dar, dacă sunt, ei sunt excepţii. În rest, bucureştenii se fac, nu se nasc, asta e regula vieţii în Babilon.

[pullquote]E frumos Bucureştiul, dar mai e ceva: e visul teribil al României, sinteza perfectă a mediocrităţii noastre. El n-are nimic înălţător, nici la propriu, nici la figurat[/pullquote]

S-a mai spus că trebuie să fii un anumit tip de om ca să rezişti în Bucureşti. Din nou, confirm: ardelenii, molcomi şi mai buni, se-ngrozesc de furnicarul de aici, deşi Clujul se bucureştenizează şi el în ritm alert; în schimb, moldovenii sunt aici la ei acasă, agitaţia din capul lor face casă bună cu haosul de pe străzile marelui oraş. E ceva în psihologia moldoveanului care îmbrăţişează cosmopolitismul şi mâncătoria bucureşteană, falsa lui strălucire şi ruleta vieţii aici, care te poate face – subit – din nimeni, omul zilei. O glumă bună spune că diferenţa dintre Iaşi şi Bucureşti este că în Iaşi sunt mai puţini moldoveni decât în Capitală. Unde mai pui că ne-au ocupat toate locurile de parcare. Dar, şovinismul nu e bun, cum ar zice Nae Ionescu. Îi iubim şi pe moldoveni, sunt şi ei români – dar, permisă ne fie gluma, sunt chiar mai mult bucureşteni.

Trebuie să fii un anumit gen de fiinţă ca să devii bucureştean. Un animal imun la poluare, la zgomote gratuite, la haos, la pierdut viaţa într-un trafic care nu se mai termină. Un căutător de plăceri, pentru că pustnicii nu stau la Bucureşti, se mută în munţi şi li se pierde urma. Un vânător de glorie, pentru că cine vrea asceză şi filosofie, nu ulcer, merge la Păltiniş. Un jucător care vrea să ia potul cel mare şi fata, la finele serii. Un om cu un obraz atât de gros, încât să navigheze netulburat printr-un ocean de insulte, intrigi şi de mizerie umană plutind la tot pasul.

E frumos Bucureştiul, dar mai e ceva: e visul teribil al României, sinteza perfectă a mediocrităţii noastre. El n-are nimic înălţător, nici la propriu, nici la figurat. E purgatoriul urban din care românii, atavici, evadează după ispăşirea pedepsei pentru a se muta “la ţară”, adecă la liniştea paradisiacă. Vorba unui un poet urban: “Dacă ăsta e micul Paris, nu vreau să-l văd pe-ăla mare!”

Bosquito – Bucureşti

Foto deschidere: bn24.ro

Viața lui Neagu Djuvara (1916-2018) a fost pe cât de spectaculoasă, pe atât de dificilă. Descoperiți cum și-a petrecut douăzeci și trei de ani din viața sa în îndepărtatul Niger, în Africa noilor vremuri, în secunda recenzie a volumului de memorii Amintiri din pribegie.

După cum vă povesteam în prima parte a recenziei volumului Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara a trăit o viață tumultuoasă în inima mediului diplomatic românesc din diasporă. Dacă în primul episod am elucidat parcursul său din perioada franceză, în cel de-al doilea a venit momentul oportun să vedem cum și-a trăit Djuvara douăzeci și trei de ani de activitate în inima Africii, tocmai în Niger.

Un interludiu important este faptul că Neagu Djuvara a sosit aici în 1961, în calitate de consilier economic pe lângă Ministerul Economiei de la Niamey, metropola nigeriană. Această parte a cărții sale dezvăluie impresiile personale pe care le va trăi în imediata apropiere a unei civilizații importante a umanității.

Neagu Djuvara a descoperit în acel nou loc toate contrastele izbitoare dintre Africa, juvenilul continent în care răbufneau mișcările de independență, și bătrâna Europă, sfâșiată de Războiul Rece. Diplomatul Neagu Djuvara s-a ciocnit nu doar de intrasigența poporului african, în care tradițiile și credințele se păstrau cu rigurozitate, ci și de mediocritatea administrativă, care în Niger era la ea acasă. De-a lungul celor douăzeci și trei de ani, Djuvara a fost martorul nașterii unor noi popoare, a traversat războaie de secesiune și a trăit din plin boemul african, născut din pulberea unui trecut colonial.

Neagu Djuvara, în fața biroului său de la Niamey. Pe perete, un covor indochinez din secolul al XVII-lea

A doua parte a cărții Amintiri din pribegie este, înainte de toate, o confesiune a propriilor dificultăți, o retrospectivă a existenței în Niger, nu doar pentru el ca anassara (n.r. termen aplicat creștinilor de către africani, în traducere exactă: fiul lui Iisus), ci și pentru localnici, care într-un timp relativ scurt s-au trezit în poziția popoarelor eliberate, cărora le lipsea cu desăvârșire conștiința propriei independențe și autonomii.

Un episod care vine să dezvăluie întreaga discrepanță dintre civilizația africană și cea europeană, Neagu Djuvara l-a surprins la o înmormântare. Iată cum l-a descris:

S-a săpat groapa, nu adâncă, la vreun metru. Ca la o palmă de fund, sunt puse câteva scândurele, ca un grătar, pentru ca trupul să nu atingă de-a dreptul pământul. Trupul, învelit doar într-un giulgiu alb, e coborât pe acel grătar, apoi se rostogolește iar pământul. În jurul moviliței care s-a făcut, se așază câteva pietricele albe. Marabutul (n.r. preot sau conducător de ceremonie în triburile africane musulmane) a bolborosit câteva versete coranice. Atât. Femeile au stat acasă.

Neagu Djuvara a fost pus față în față cu condițiile vitrege ale unui stat nou format, întrucât la acel moment Niger se considera a fi o fostă enclavă de anvergură a Franței, cu administrație școlită pe vechiul continent. Tot în această parte a volumului Amintiri din pribegie, Djuvara pomenește despre lucruri atât de firești, de bizare, încât noi, cititorii, ne trezim în exact febra vieții africane. Am apreciat scena unei nunți africane, atât de diferite de cele cu care am crescut:

O nuntă din acestea tradiționale – am asistat la mai multe – nu avea nimic spectaculos. Familiile, prietenii, toată asistența ședea în cerc pe rogojini. În centru, o tigvă mare cât un lighean. Câte un reprezentant al fiecărei părți mima o târguială, ca și când nu s-ar fi înțeles încă asupra zestrei. Își aruncau mâinile cu degetele deschise unul către celălalt, ca și când ar fi jucat la zaruri și strigând cifre din ce în ce mai mari.

Atenția la detalii, dar și maniera în care Neagu Djuvara a descris cele mai importante momente ale activității sale pe un continent atât de ostil, și nu mă refer doar la aspectele de ordin climateric, ci și la dimensiunea antropologică sau comportamentală a băștinașilor, au făcut ca această lectură să fie interactivă, jovială, cu subtile nuanțe de umor și bonton. Djuvara și-a răscolit cele mai tainice amintiri și nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume, catalogându-și trăirile drept o aventură de pomină. Volumul Amintiri din pribegie este înainte, de toate, o scriere sinceră, lipsită de prezumția unor memorii foarte serioase. Cred chiar că autorul a compus-o ca pe un caiet școlăresc, ca pe un jurnal în care și-a îngrămădit anii și oamenii cu care a trăit și împărțit decenii.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

De câteva zile, pe posturile româneşti de televiziune îşi face veacul (cea mai potrivită expresie!) o publicitate având ca obiect “100 de ani de România”. Sub pretextul românismului, în realitate unul de ocazie, un mare lanţ de magazine – nici măcar românesc, pe deasupra – îşi face reclamă, nu mascată ci directă („Celebrăm centenarul în toate prăvăliile P….”), comercializând egoist un eveniment care e despre orice – numai despre cumpărături nu.

Oricât de mistificant ar fi marketing-ul, România Mare nu s-a făcut pornind de la o coadă mare la cumpărături, de la milioane de români care s-au îngrămădit “la rând” într-un supermarket din Alba Iulia, până s-au unit cu Ţara. Dacă de asta vrea să ne „convingă” subliminal reclama cu pricina, una ce trece în revistă aspecte ale devenirii vieţii şi gastronomiei româneşti din ultimii 100 de ani, purtând bătrânei prin magazinele respectivei entităţi, greşeşte şi ne jigneşte inteligenţa. Sigur, filmarea e la cele mai înalte cote, decorurile şi costumele la fel: dar motivul mercantil e străveziu.

La văzul respectivei publicităţi, mi-a venit în minte, instinctiv, declaraţia recentă a liderului (oficial) al comunităţii maghiare din România, Kelemen Hunor, care a spus: “Dacă anul 2018 va fi redus la folclor, la mâncat fasole şi la cântat şi dansat în piaţa publică, îmi pare rău. Din punctul meu de vedere, ar fi o greşeală”.

Gura conaţionalului ungur adevăr grăieşte! Căci Centenarul României reunite nu e vreo trufanda pe care o cumperi la reducere. Nu despre mania cumpărăturilor, despre excese nestăpânite, şi nici despre fineţuri culinare e acest an cu totul şi cu totul special pentru români. 2018 e an de bilanţ pentru un stat tânăr, dar o naţiune veche. E – sau ar trebui să fie – o clipă de răgaz, de analiză, de reaşezare, de redefinire a priorităţilor, de conturat planul de viaţă comună, de echilibrare. Ne vom regăsi echilibrul nu în magazine, oricât de atractivă ar fi propunerea sau reducerea, ci în agora românească, în şcoli şi în biserici, capete ale aceluiaşi trident naţional.

[pullquote]Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori[/pullquote]

E an de Post Mare pentru România, şi acest an de post se termină abia la 1 decembrie. Când ne vom bucura împreună, dar nu de carnea micilor şi de şorici, oricât de “Mitici” am fi, ci de acea carne care nu se strică: de pământul nostru etern roditor – de mituri şi de genii.

Prin urmare, nu căutaţi România Mare în magazine – mare ţi-e raionul, Doamne! N-o s-o găsiţi la 99,99 de bani. Dacă daţi însă doi bani – nu mai mult – pe România, veţi înţelege că facem 100 de ani, şi vă veţi feri de lucruri superflue, fără nici o legătură cu esenţa noastră.

Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori.

Foto deschidere: dailybusiness.ro

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia evurilor trecute şi prezente din România, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne aminteşte câtă suferinţă, câtă frustrare, şi câtă furie amestecată cu geniul prea răbdător al Românului se ascunde în spatele unui simbol naţional fundamental: Tricolorul.

Câţi dintre noi mai simt un foc la inimă atunci când văd stindardul albastru-galben-roşu fluturând în bătaia vântului? Sunt mulţi, vorba unui celebru caz de proprietate intelectuală, cărora „li se fâlfâie” la auzul imnului naţional, la văzul steagului nostru pătat cu sânge. Prostiţi de aproape un secol, ne-am săturat de apeluri la „deşteptare” (trăiască geniul limbii române, care permite astfel de polisemantisme!), înecându-ne în apatie, încercând furibund să negăm cine suntem. Vorba istoricului Ioan-Aurel Pop: un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?

O poezie bună e ca un vin de soi, care în timp îşi îmbogăţeşte buchetul. Tricolorul lui George Coşbuc, scris la 1896, e la fel de aplicabil şi azi, când doar formele s-au schimbat.

View this post on Instagram

Matricea Românească deschide o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege scântâietoarea poezie românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc. Detalii în link-ul de profil. #SerieDeAutor #GeorgeCoşbuc #poezieromânească #patrimoniu #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 22, 2018 at 4:34am PST

Tripticul suferinţei româneşti, aşa cum l-a pictat George Coşbuc

Marele nostru poet transilvan alcătuieşte aici un triptic al suferinţei istorice a Românului, pictând o Sfântă Treime aparte şi viu colorată în nuanţele durerii. Lecţia de patriotism începe calm: „Albastru, române, ți-e steagul, / Dar știi tu de ce? Să te-nvăț”, pentru a căpăta dramatism: „Albastru-nsemnează ciocoii, / Și tot ce-ți aduni tu cu boii / Din mila căldurii și-a ploii / Al lor e, și-acum și de-a pururi, / Și-al tău, cerșetorule,-un băț.” Pronia divină e singura care ajută Românului, pare a sugera Poetul, în vreme ce Păturicii secolelor îşi ascund rapacitatea pretextând – truc mai vechi decât lumea – că poartă de grijă oilor pe care le jupoaie şi-al căror destin îl păstoresc. Ironia şi comentariul social merg mână-n mână şi sunt evidente: „Dar rabdă, c-o fac din iubire: / Să tem că te duce-n pierire / Belșugul prin trai cu răsfăț.” Exploatare din iubire: nu suferă românul o zi bună, el e creştin pentru că-i place să se chinuie spre mântuire! Iar boierii ştiu asta atât de bine! La fel de bine cum ştiu că luxul şi rafinamentul sunt monopolul „elitelor”. Adică al lor.

[pullquote]Un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?[/pullquote]

Dacă belşugul nu e de nasul românului, trebuie că e munca! Şi munceşte, românul, munceşte galben de foame pe „plantaţiile” stăpânilor, de sute de ani, umilit şi rău plătit. „Iar galbenul spune de voi, / De cei de la pluguri, țăranii, / Voi galbeni de foame sărmanii, / De boale purtate cu anii / La scară, și dracul vă ducă!” Din tifosul lui Gheorghe şi Ion, ajunşi azi junior project manager şi altele asemenea, se plătesc toate extravaganţele „stăpânilor”: va banque, adică jocuri de societate cu mize uriaşe, mese copioase şi mai ales amantlâcuri scumpe: „Stăpânii au scumpe nevoi: / Va banque și dineuri și păsuri / Și-amante cu cai și mătăsuri, / Și toată nădejdea-i la voi!”

Se simte, în dureroasele cuvinte ale lui Coşbuc, revolta din Noi vrem pământ („Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!”), care nu întâmplător face parte din acelaşi volum magistral.

Vibrează, române, la ultima strofă a poeziei lui Coşbuc, căci Tricolorul nu e despre o bucată de pânză, despre o bucată de mătase, ci despre tine: ţi-e roşu steagul şi e în geniul neamului tău s-o ştii de ce. E roşu şi de sângele tău şi-al duşmanilor, ca în Dumbrava Roşie, dar parcă mai roşu e de sângele rău pe care ni l-am făcut noi contra noastră: „E roșu de-o tristă rușine, / Că vremea-ndreptării nu vine, / Că tot mai cu multe mânii / Ne-ajunge voitul dezastru;”.

Finalul e apoteotic şi-nchide în versurile sale tâlcul unui popor:

„Abisu-ntre galben și-albastru

Satano, de unde ne vii?”

Poate că acest Satan despre care vorbeşte Coşbuc nu vine din afară, ci dinlăuntrul nostru, trăind şi prosperând tocmai în „abisu-ntre galben şi albastru” al existenţei româneşti. E un lucru la care merită să medităm.

Tricolorul

 

Albastru, române, ți-e steagul,

Dar știi tu de ce? Să te-nvăț.

Albastru-nsemnează ciocoii,

Și tot ce-ți aduni tu cu boii

Din mila căldurii și-a ploii

Al lor e, și-acum și de-a pururi,

Și-al tău, cerșetorule,-un băț.

Dar rabdă, c-o fac din iubire:

Să tem că te duce-n pierire

Belșugul prin trai cu răsfăț.

 

Și galben, române, ți-e steagul.

Iar galbenul spune de voi,

De cei de la pluguri, țăranii,

Voi galbeni de foame sărmanii,

De boale purtate cu anii

La scară, și dracul vă ducă!

Stăpânii au scumpe nevoi:

«Va banque» și dineuri și păsuri

Și-amante cu cai și mătăsuri,

Și toată nădejdea-i la voi!

 

Și roșu, române, ți-e steagul.

Și-un geniu e tâlcul, s-o știi.

Al neamului geniu, vezi-bine:

E roșu de-o tristă rușine,

Că vremea-ndreptării nu vine,

Că tot mai cu multe mânii

Ne-ajunge voitul dezastru;

Abisu-ntre galben și-albastru

Satano, de unde ne vii?

(Fire de Tort, 1896)

Ilustraţie deschidere: Constantin Daniel Rosenthal, România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii

O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă necunoaştere a istoriei: orice român cu minime cunoştinţe în materie se înfrigurează când se gândeşte la puşcăriile în care au fost aruncaţi, de la Viena, fruntaşii Mişcării Memorandiste, şi face piele de găină când trece, pe Prinz Eugen-“Strasse” 27, pe lângă Palatul Belvedere, unde la 30 august 1940 se împlânta un pumnal în inima României, prin infamul Dictat de la Viena.

Desigur, chiar dacă „soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare” şi, de multe ori în istorie, ni s-a stins lumina de pe malurile Dunării, asta nu însemnează că românii, austriecii şi ungurii lui 2018 nu pot fi prieteni, cum nici americanii şi japonezii nu-şi vor purta pică la nesfârşit pentru Hiroshima şi Nagasaki. Şovinismul, ne-a învăţat Nae Ionescu, e rău. Rău şi letal e însă şi să uiţi: a nu uita este nu atât o promisiune a revanşei, cât o garanţie a nemaicreării de iluzii, o platoşă pentru pragmatism mult mai sigură decât garanţiile franco-britanice din 1939, unele de hârtie.

View this post on Instagram

Să nu uităm! Presa românească, imediat după #DictatuldelaViena, care a răpit României mare parte a Ardealului. #CentenarulRomaniei #memorie #inaintasi #istorie #Ardeal #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 15, 2018 at 12:23am PST

De fiecare dată când ajung – nu la Viena, ci – la Braşov, mica şi săltăreaţa inimă a României Mari, îmi vin în minte vorbele disperate ale Ministrului nostru de Externe de la 1940, Mihail Manoilescu:

Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul … Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi.

Astfel, ori de câte ori destinul mă mai poartă o dată la Braşov, încerc mai mult decât simpla bucurie a turistului în căutare de plăceri montane. Ceea ce este pentru unii Kronstadt, pentru alţii Brassó, iar pentru vreunii a fost – şi poate continuă să fie – Stalin, va rămâne pentru noi eternul Braşov: oraşul marelui păzitor de limbă Coresi, oraşul care ne-a dat imnul României, oraşul care a aruncat în 1987 scânteia Revoluţiei române de doi ani mai târziu.

Cum să nu iubeşti, ca român, Braşovul? Acesta e oraşul care s-a-ncăpăţânat, ca un berbec la porţile istoriei, să rămâie românesc. Şi poate că odată, până la bicentenar, România îi va recunoaşte meritele, mutându-şi Capitala acolo unde logica istorică, geografică şi sentimentală, dar şi cea economică, i-o cere demult.

La Braşov, centrul de echilibru al României, vorba lui Grigore Vieru

“e o tăcere
atât de afundă,
că se aud Carpații spre seară
cum, aplecându-se, aștern umbra
pe masă,
curată și răcoroasă”

Iubiţi Braşovul, căci şi el mult ne-a iubit şi ne iubeşte pe noi, românii!

Foto deschidere: pxhere.com

Religia este o experiență care a întovărășit omenirea încă din leagănul ei și i-a trasat o traiectorie definitorie în materie de individualism și de comuniune, de comportament și de socializare, de prejudecăți și de respect. Cu bune și cu rele, acest fenomen, căci anume acesta este apelativul corect, a dictat tonul unor evenimente istorice majore în societate, a definit formarea unor popoare, vezi poporul român, și a „crescut” pe drojdii ideologice personalități marcante. Despre cât de pozitivă sau poate negativă este religia, se poate doar specula, existând argumente valabile, nu neapărat absolute, de ambele părți ale baricadei.

Grație universalității sale în materie de teorii, religia este și va continua să fie un subiect aprins în dezbaterea publică. Cotidianul The Perspective lansează, în acest sens, spre conversație, un articol ce vorbește publicului despre existența a două fețe ale aceleiași monede. Având la bază un studiu semnat de către antropologul grec Dimitris Xygalatas (Universitatea din Connecticut), el vine să răspundă la întrebarea: este religia bună sau rea pentru societate?

Iată, mai jos, argumentele:

Religia este bună pentru societate, deoarece:

1. Religia îi motivează pe oameni să facă lucrul corect

Toate marile religii ale lumii sunt preocupate de moralitate și își îndeamnă adepții să fie cât mai virtuoși. Fie că este vorba de inspirație, de promisiunea unei recompense în lumea de apoi sau de amenințarea cu pedeapsa veșnică, religia rămâne o forță socială puternică. Marii lideri spirituali, precum Mahatma Gandhi, Martin Luther King Jr. și Desmond Tutu, au fost cu toții motivați de credința lor să îi ajute pe cei neputincioși și să se opună nedreptății. Prin acțiunile lor, aceștia au reușit să schimbe atitudinile culturale, să pună capăt politicilor guvernamentale opresive și să le dea o voce celor defavorizați. Inspirați de religie, acești lideri, dar și mulți alții asemenea lor, au îmbunătățit viața a milioane de oameni și au schimbat lumea modernă în bine.

Chiar dacă religia nu ar inspira neapărat contribuții majore în societate, ea face diferența inclusiv la o scară mică. Până la urmă, religia le oferă adepților săi consolare și o perspectivă amplă asupra vieții, mai mare decât cea a provocărilor sau a greutăților de zi cu zi.

2. Religia a inspirat mari realizări culturale

Unele dintre cele mai înalte forme de expresie ale omenirii au fost inspirate de către religie. Piramidele din Egipt, Parthenon-ul grec, Taj Mahal-ul din India, dar și mănăstirile din Bucovina și multe alte asemenea minuni ale arhitecturii universale au fost construite în primul rând drept locuri de cult. Operele lui Bach au fost concepute ca imnuri religioase. Iar capodoperele lui Michelangelo descriu scene biblice. Secole mai târziu, aceste capodopere continuă să fie sursă de uimire și de inspirație, nu numai pentru credincioși, ci pentru întreaga omenire, adăugând bogăție și înțeles lumii în general.

3. Religia promovează coeziunea socială

Una dintre cele mai importante funcții ale religiei este că acționează ca un adeziv social. Credințele religioase ne dau un sens al misiunii comune. Mai mult, ritualurile religioase îi adună pe oameni în comuniune, permițându-le să socializeze, să uite de problemele lor și să se simtă parte din ceva mai mare decât ei înșiși. Studiile antropologice arată că participarea la evenimentele religioase sporește legăturile dintr-un grup și promovează comportamentele pro-sociale. Grație acestei capacități de a promova cooperarea, religia a jucat un rol esențial în menținerea unei coeziuni a societăților omenești și a contribuit la creșterea civilizației umane.

Religia este nocivă pentru societate, deoarece:

1. Religia promovează prejudecățile

Chiar dacă religia promovează comportamente pro-sociale, acestea se reflectă doar asupra membrilor adepți ai aceluiași grup religios. În același timp, ea promovează prejudecăți și suspiciuni față de cei din afară. Martin Luther, fondatorul Protestantismului, a cerut exterminarea poporului evreu din cauza manifestărilor sale religioase, o viziune care a fost împărtășită de către mulți creștini și musulmani timp de secole. Prin cultivarea unor standarde morale arbitrare, religia duce adesea la discriminarea sau la crearea „țapului ispășitor” din mari părți ale populației. Iată de ce, în multe țări, femeile sunt tratate ca cetățeni de mâna a doua, minoritățile sexuale se tem pentru viața lor, iar ateii se confruntă cu mari prejudecăți.

2. Religia duce adesea la atrocități

Unele dintre cele mai violente crime din istoria umanității au fost determinate de fanatismul religios. De la Cruciade și Sfânta Inchiziție până la atentatele din 11 septembrie 2001, religia a alimentat în dese rânduri violența, războiul și masacrele. Într-adevăr, studiile psihologice arată că oamenii sunt mai înclinați să își justifice actele de violență și agresiune atunci când li se oferă un „alibi” religios.

3. Religia este «opiul poporului»

Religia dă întâietate credinței oarbe și supunerii, în defavoarea rațiunii și gândirii critice. Acest lucru ar promova ignoranța sau negarea problemelor științifice (vezi alt punct de vedere aici), împiedicând progresul. Promițând recompense într-o altă viață, religia distrage oamenii de la problemele cu care se confruntă în viața de zi cu zi. Acest lucru o face să fie un instrument periculos în mâinile elitelor religioase și politice, care o folosesc pentru a-și menține statutul privilegiat sau pentru a-i face pe alții să-și sacrifice viața, convingându-i să bea Kool-Aid (n.r. cianură), așa cum s-a întâmplat în 1978 în Guyana, unde 900 de membri ai unei secte, numite Templul Popoarelor, au comis o sinucidere colectivă, prin ingerarea „sucului” letal. În timp ce milioane de credincioși trăiesc în sărăcie, iar unii sunt chiar de acord să poarte veste sinucigașe, liderii religioși tind să se bucure de o viață fără griji, cu bogăție și lux, ceea ce li se impută adesea.

Concluzii

Religia, așa cum am menționat și la începutul articolului, ne-a însoțit de-a lungul întregii noastre evoluții. Strâns legată de identitatea noastră, de moralitate, dar și de alte lucruri esențiale pentru noi, ea este o forță motrice de motivare a comportamentului uman, fie în bine, fie în rău. Religia poate scoate în lumină fie binele, fie răul din noi, ne poate aduna în comuniune – sau divide așa cum nici o forță existentă nu o poate face.

Sursă: The Perspective

Foto deschidere: bucurestifm.ro

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

[pullquote]Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi[/pullquote]

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

View this post on Instagram

La mulți ani, România! Să ne trăiești! Îți aducem în dar un editorial-declarație de dragoste pentru neam și viitor. Vezi link în profil. #cultură #istorie #MareaUnire #MatriceaRomaneasca #RomâniaMare

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:51am PST

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

[pullquote class=”left”]A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.[/pullquote]

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST

Eminescu mort la 39 de ani. Veronica, urmându-l curând, la aceeaşi vârstă. Vasile Cârlova,  deschizătorul de drumuri, “furat” dintre noi la 22 de ani. Nicolae Labiş, trecut la cele veşnice la 21 de ani. Şt. O. Iosif, decedat în plinătatea forţei creatoare, la doar 37 de ani. Ilarie Voronca, răpus de depresie la numai 43 de ani. Nichita Stănescu, încheindu-şi «răfuiala» cu viaţa la 50 de ani. George Topîrceanu, cu doar un an mai norocos, nemaiprinzând “toamna gri” pe care a cântat-o în baladele lui: 51 de ani. De ce mor aşa de tineri poeţii români?

Un specific al existenţei în cultura românească e că poeţii ne mor tineri. Să privim partea plină a paharului: avem o poezie pe care, precum o floare, Dumnezeu o culege în culmea parfumului său. Desigur, e un specific cu oglindiri în cultura mai mare, universală: Rimbaud s-a stins la 37 de ani, Sylvia Plath la 30, Lord Byron la trei decenii şi jumătate de viaţă, Alfred de Musset la 46 de ani. Aparent, nimic special până acum: se moare, vorba lui Mazilu, şi la Paris cum se moare la Bucureşti sau la Iaşi. “Costul muzei”, cum l-a numit cineva, e ridicat peste tot. Apoi, de murit se moare oriunde – ce-i drept, nu din aceleaşi cauze. Poetul român moare din cauze naturale, şi ce naturalitate mai mare decât obârşia lui?

Iată deci, o primă cauză a decesului prematur al poeţilor noştri, vechi şi noi: România, această tunică a lui Nessus care, în cutele hainei sale călduroase ca nici o alta, în laptele ei hrănitor ca nici un altul, ascunde veninul ce îţi scurtează viaţa pe care tot ea ţi-a dat-o. Se trăieşte şi se moare de la a fi român. Iar Poetul, primul născut al Patriei sale, e concomitent primul destinat la succesiune, dar şi primul condamnat la a fi înlăturat de patosul existenţei mioritice. Acela dăruit dintre români care îmbrăţişează poezia îmbrăţişează viaţa, semnându-şi tot atunci condamnarea la moarte şi – în cazul fericit – “condamnarea” la nemurire. Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri!

[pullquote]Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri![/pullquote]

Mai moare poetul român pentru că fişa «postului» presupune, implicit, auto-distrugere creatoare. Un studiu ce va fi inclus autori decedaţi din Europa estică arată că poeţii mor, în medie, mai devreme decât romancierii, dramaturgii şi alţi scriitori de ficţiune sau de non-ficţiune. O viaţă personală dezordonată, în care energia se canalizează pe creaţie, şi nu pe delicii casnice, e «adjuvantă»: se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită. Tudor Arghezi e o excepţie notabilă, Ion Minulescu asemenea. Cei mai mulţi au dus o existenţă încrucişată cu haosul şi cu ghinionul personal: Eminescu e cazul cel mai reprezentativ. Să-i “mulţumim” lui Eminescu că n-a avut copii, căci poezia nu face casă bună cu fericirea? Nefericirea individului e, cel mai adesea, condiţia prolificităţii creatorului.

View this post on Instagram

"Eminescu avea o vorbă statornică: 《Buni sunt numai cei proşti》." Ioan Slavici, amintiri despre Eminescu #MihaiEminescu #IoanSlavici #mariclasici #literaturaromana #identitate #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 13, 2018 at 4:35am PST

Poetul român – specie pe cale de dispariţie în 2018 – e logodit cu stresul, el aleargă azi ca şi acum 150 de ani după o măruntă colaborare lucrativă, umilindu-se adesea între edituri şi redacţii sceptice la a-l publica, aşteptând umil o “însărcinare” intelectuală menită să-l pună în valoare. Nu veţi mai întâlni, ca-n Belle Époque-ul românesc, poeţi la Capşa, cât la Argentin, în tavernele murdare ale Centrului Vechi bucureştean. Poetul român nu mai e personaj de protipendadă, cum va fi fost un Macedonski, el îşi face veacul în cercul strâmt al intelectualilor semi-pauperi şi adesea filistini din învăţământul pre-universitar şi universitar, sau – când are “succes” – dobândeşte câte o colaborare cu vreun milionar oportunist, dornic să-şi asocieze cu poezia meschinăria şi parvenitismul ocupaţiilor sale.

[pullquote class=”left”]Se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită[/pullquote]

Poetul român moare tânăr şi pentru că raţiunea lui de-a fi n-a rezistat niciodată istoriei, chiar când “aedul” a părut să aibă utilitate. El e copilul nedorit al societăţii, exilatul care a dobândit succesul doar în afara alor lui, pentru ca apoi să fie idolatrizat tocmai în societăţile care l-au sacrificat ceremonial, cum, bunăoară, explică Frazer cazul regilor crescuţi special pentru a fi, la momentul oportun, ucişi. Ignoraţi sau blamaţi în timpul existenţei lor cel mai adesea scurte şi mizere, poeţii români – precum toţi artiştii – ajung să fie, post-mortem, trofee de vânătoare şi icoane ale laudei de sine în colecţiile miliardarilor care, în timpul vieţii, i-au ţinut la uşă precum bogatul nemilostiv pe Lazăr.

View this post on Instagram

"Intr-un ideal te speli ca intr-o apa curata." #NichitaStanescu, #poetroman #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 12, 2018 at 9:19am PST

Nu se va construi o societate românească mai bună doar cu informaticieni, precum, pe vremuri, nu s-a construit nici o societate multilateral dezvoltată doar cu ingineri. România îşi va regăsi idealismul când îşi va recunoaşte poeţii – şi le va prelungi viaţa. Parafrazând o celebră zicală românească, deşi statistica ar sugera altfel: nu mor poeţii când vor corporat(r)iştii.

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu usurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

(Mihai Eminescu – Scrisoarea a II-a)

Mihai Eminescu va scrie despre el în „ Convorbiri Literare ” că, după Grigore Alexandrescu, doar acest Costache Bălăcescu face fabula românească adevărată. Matricea Românească duce mai departe seria dedicată istoriei acestei specii literare cu trecut glorios, oferindu-vă un nou portret literar al celui care a mânuit satira și fabula pentru a intra în posteritate: Costache Bălăcescu.

Fabula românească este, dincolo de aspectele sale bine-cunoscute publicului larg, și o istorie a celor care, prin trudă și sârguință, au adăugat câte puțin la consolidarea acestei specii literare. Căci, și aici este bine să menționăm, nu doar învingătorii sau conducătorii rescriu istoria, ci și soldații ordinari.

Unul dintre „soldații” de rând din fabula românească, despre care sursele istorice nu ne dau prea multe detalii, a fost Costache Bălăcescu (1800-1880), poet și dramaturg. Acesta s-a născut în startul secolului al XIX-lea în familia clucerului Ioan Bălăcescu, cel care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești.

Provenind dintr-o familie de funcționari de pe lângă domnitor, Costache Bălăcescu a urmat moda vremii, fiind școlit la instituțiile grecești din București. Grație eforturilor educaționale și caracterului virtuos, acesta a ajuns în timp să ocupe postul de prefect al județelor Muscel, Prahova, Dâmbovița și Olt.

Din sursele istorice aflăm că Bălăcescu a reușit să activeze și în Societatea Filarmonică, asociație fondată în 1833 de către Ion Câmpineanu, împreună cu Ion Heliade-Rădulescu, al cărei țel declarat era încurajarea dramaturgiei naționale. Cu toate acestea, Costache Bălăcescu s-a profilat drept un om al literelor care și-a lăsat amprenta atât în fabula românească, cât și în satiră.

Costache Bălăcescu a debutat cu lucrarea Primăvara în periodicul Curierul Românesc (1844), dar a dat, într-un final, preferință lucrărilor de satiră, prin care a reușit să reliefeze cele mai evidente și amuzante neghiobii ale firii umane din toate timpurile. Cea mai sugestivă satiră semnată de el este Fă-mă, tată, să-ți semăn sau Căftănitul de țară la București (1860).

Despre stilul deosebit al lui Costache Bălăcescu atât în satiră, cât și în fabula românească, va scrie Mihai Eminescu la 1 noiembrie 1874, în Convorbiri literare, spunând despre acesta:

Se poate spune că alături cu sgomotul vieței publice, cu eroii ce-și aleg de vii piedestalul, cu autorii ce de vii își pun singuri lauri pe frunte, pentru a nu-i căpăta după moarte, alături cu sgomotul deșertăciunii eterne ca zioa de azi, căci în zioa de azi vedem lumea cum au fost și va fi, există naturi cu puține pretenții și cu mai mult talent care, neademenite de opinia publică, ce în toată zioa e alta, zugrăvesc în liniște, sau cu pana sau cu penelul, lumea cum se prezentă ochiului lor, fără de-a întreba mult dacă mai putea fi și altfel decum este. Și totuș acești oameni nepreocupați sunt măsura progresului intelectual la un popor, căci lor le lipsește intenția de a se arăta altfel de cum sunt. Din vraful de cărți pe care ni le-a testat ultemele decenii vedem autori care au făcut sgomot în lumea literară și care pentru noi nu mai au nici o valoare, iară pe ici, pe colea găsim câte un colț de hârtii tipărite care au trecut nebăgate în samă, și care totuși samănă cu o pictură de „genre“ — nepretențios, și au preț din cauza obiectivității lor. Unul din acești autori astăzi puțin numiți și poate și mai puțin citiți este și Constantin Bălăcescu

Tot Mihai Eminescu îl include pe Costache Bălăcescu într-o castă specială de autori, deși nu se cunoștea dacă acesta a avut sau nu triumfuri în literatura română, în general, sau în fabula românească, în special:

Dacă cineva ar împărți oamenii în două, adică în mulțimea ce se mișcă plină de intenții și interese, iară pe de alta cei ce o privesc pe ea sau pe sine însuși prin ochelarii liniștei sufletești, atunci și acest scriitor ar trebui așezat în numărul celor din urmă. Nu știm dacă Bălăcescu a avut triumfuri în viața sa; dar nu se pre pare

Deși Costache Bălăcescu nu a lăsat posterității un număr mare de lucrări artistice, penelul său a conturat un stil aparte despre care același mare Mihai Eminescu scria în Convorbiri Literare: „Pe de o parte un spirit de observație pentru necazurile mici și comice ale vieții, iar pe de alta un fond de melancolie filosofică, iată părțile constitutive ale poeziilor lui”.

În 1845, vede lumina tiparului volumul Poezii și Fabule, care în epocă îi va aduce o popularitate mare lui Costache Bălăcescu. Cartea conținea epigrame și fabule cu iz anecdotic, despre care Mihai Eminescu va scrie: „Fabula, acel gen greu de scriere, deși în aparență atât de ușor, se potrivea asemenea cu spiritul nepreocupat al autorului nostru, așa încât afară de Grigore Alexandrescu el e singurul care a mai scris fabule bune în Țara Românească”.

În „Convorbiri Literare” de la 1 noiembrie 1874, Mihai Eminescu a descris cu lux de amănunte opera și importanța lui Costache Bălăcescu în literatura română. Foto: artmark.ro

În egală măsură, Costache Bălăcescu a reușit, la acea vreme, să se lanseze și în arta dramaturgiei, publicând piesa O bună educație (1845), comedie în trei acte în care autorul persiflează mania românilor de a copia moda apuseană, astfel anticipând manierele lingvistice „franțuzite” ale personajelor lui Vasile Alecsandri sau I. L. Caragiale.

În patrimoniul acestei specii literare deosebite, fabula românească, Costache Bălăcescu va lăsa câteva mostre relevante, printre care și lucrarea Țăranul și pescarul, în care autorul reliefează tot mai accentuata ignoranța firii umane, fire care se lasă ușor închistată și condusă de alții:

Un țăran la târg se duse
Pește vrând a-și târgui
Ș-alegându-și un crap mare,
Fără altă cercetare
Serios pe loc se puse
La coadă a-l mirosi.
Pescarul l-astă vedere
Răbdarea de tot perzând
Zice râzând:
– Om ciudat ca tine, vere,
N-am mai văzut de când sunt
Pe ăst pământ,
Nici așa minte neroadă!
Să miroși peștii la coadă!
De e proaspăt de vrei s-afli, miroase-l la cap, creștine,
Că de la cap se-mpute, cum o știe măcar cine.
– Despre cap, zise țăranul,
Nici mai este de vorbit
Căci o știu, o știu sărmanul
Că de mult i s-a-mpuțit.
Vream să văz încă-i la coadă, dacă este precum spun
Că se poate din tâmplare să rămâie ceva bun.
Pe când se scria acestea era lumea mai neroadă
Că tot mai credea la coadă.
Acum peștele cu totul, cap și coadă, s-a stricat
Și d-o parte și de alta țineți nasul astupat.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 17, 2018 at 2:30am PST

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, dar și a volumului V din „Eminescu. Opere”, apărut la editura Gunivas (Chișinău) în 2008, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Ce poate fi mai plăcut decât o zi cu soare în inima lui februarie și un muzeu neordinar situat exact în centrul Capitalei? Această formulă inedită a fost probată de către Matricea Românească, cea care a ajuns la Muzeul Național al Literaturii Române, un muzeu aparte unde poezia românească, proza și arta s-au transformat într-o veșnică lecție despre cultură și despre valoarea inestimabilă a ideii.

A aduce un prinos literaturii române este de datoria fiecărui român, în condițiile în care globalizarea și efectele intruziunii modernității își fac simțită apariția tot mai mult. Cu atât mai dificilă este sarcina, cu cât angajarea într-o misiune educativă implică nu doar efort spiritual, ci de cele mai multe ori și logistic.

Caricatura lui Eugen Lovinescu scrutează temerara întindere a talentului scriitoricesc, gata să „taie” orice slăbiciuni și metehne. Foto: mnlr.ro

După câteva luni de trai în inima Capitalei culturale a României, am considerat că este momentul potrivit să trec dincolo de standardele muzeografice obișnuite, clasice, astfel că am decis să fac o vizită la Muzeul Național al Literaturii Române, loc obligatoriu spre vizitare pentru orice român. Mi-am luat cu mine toată curiozitatea și am purces, întovărășită de un soare cu dinți, așa cum este bine să avem în februarie, la drum. Ascuns în spatele Bisericii Albe, dintr-o zonă boemă a Capitalei, Muzeul Național al Literaturii Române este o prezență cochetă în lumea culturală bucureșteană.

Geniul poeziei românești, Mihai Eminescu, este la loc de cinste în galeriile Muzeului Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

Găzduit timp de cincizeci de ani în Casa Kretzulescu, Muzeul Național al Literaturii Române și-a găsit din 2017 un nou domiciliu, care nu doar că îi adaugă un șarm special, ci și completează minunat retrospectiva unei instituții culturale deosebite, departe de canoanele muzeografice cu care am crescut. De la prima vedere m-a cucerit conceptul de aranjare al expozițiilor, care nu presupune o ordine cronologică bine definită, ci mai degrabă una tematică.

Poezia românească, «locul» unde ne odihnim spiritul

O să găsiți la parter o expoziție dedicată unui domeniu special, poezia românească, ce însumează într-însa cele mai diverse obiecte ale poeților care ne-au marcat evoluția istorică: de la tocul fără peniță din cristal verde, care a aparținut lui Vasile Alecsandri și până la un fragment din manuscrisul poemului Scrisoarea a II-a (1881) de Mihai Eminescu.

Penița talentatului Alecsandri se odihnește alături de manuscrisul operei „Pasteluri”. Foto: mnlr.ro

Este de apreciat maniera în care Muzeul Național al Literaturii Române a decis, dând Cezarului ceea ce i se cuvine, să glorifice cei mai revoluționari și mai de impact autori autohtoni. Din poezia românească au fost imortalizați, pe fronstispiciile sălii: Mihai Eminescu – romanticul incurabil care ne-a învățat iubire prin poezie, Tudor Arghezi – artist al copilăriei și al paternității și Nichita Stănescu – un „zănatic” și un copil mare din poezia românească.

View this post on Instagram

O viziune artistică asupra poeziei eminesciene. #MuzeulNaționalalLiteraturiiRomâne #MihaiEminescu #poezieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 9, 2018 at 6:36am PST

Cinstea cu care se odihnesc cele mai importante manuscrise ale acestora în vitrinele impecabile din muzeu denotă seriozitatea și implicațiile spirituale pe care le presupune activitatea curatorilor instituției. Veți găsi aici o interesantă interpretare artistică a operei eminesciene, fragmente din poeziile „Luceafărului” fiind ascunse în lucarne străpunse de lumină.

Să ne tot spunem o poveste

La cel de-al doilea cat din Muzeul Național al Literaturii Române se regăsește, în aceeași manieră organizatorică, spațiul dedicat unui segment revelatoriu din literatura română, reprezentat de proza și critica literară.

Doi titani ai criticii și istoriei literare românești, Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, și-au găsit locul într-o antiteză perfectă. Foto: mnlr.ro

Aici, într-o desăvârșită liniște, o să aveți ocazia să îi găsiți pe cei mai mari povestitori ai noștri: Ion Creangă – cu manuscrisul original al lucrării sale fundamentale, Amintiri din copilărie, Ioan Slavici – întemeietorul nuvelei psihologice românești, Panait Istrati – supranumit Gorki al Balcanilor și, desigur, incofundabilul Mihail Sadoveanu, care își face simțită prezența cu un șir mare de obiecte: de la ceașca din care își savura cafeaua zilnic până la masa de șah a maestrului, executată impecabil în lemn masiv.

View this post on Instagram

Ceasul lui Mihail Sadoveanu, parte a colecțiilor Muzeului Național al Literaturii Române. #MihailSadoveanu #MuzeulNaționalalLiteraturiiRomâne #LiteraturaRomână #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 10, 2018 at 6:16am PST

Tot pe holurile acestei părți a expoziției de la Muzeul Național al Literaturii Române, veți avea ocazia să îi descoperiți pe cei mai prolifici critici din literatura română, anume Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, ultimul având chiar și o caricatură destul de tăioasă, datorată – pesemne – durității cu care scruta talentul tinerilor autori.

Inovații în Muzeul Național al Literaturii Române

Importantă jertfă adusă memoriei este și Sala Exilului, unde se regăsesc cei trei mari titani din literatura română, forțați la o expatriere permanentă: Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Este important să treceți pe acolo, dacă sunteți fascinați de generația Criterion și de emblematica sa prezență în cultură.

View this post on Instagram

Cei trei mari expați ai gândirii românești: Cioran, Ionescu și Eliade. Sculptură semnată de Mircia Dumitrescu, expusă în Sala Exilului de la Muzeul Național al Literaturii Române. #MirceaEliade #EmilCioran #EugenIonescu #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 12, 2018 at 5:29am PST

În centru, o să aveți parte de o minunată reinterpretare a celebrei fotografii de la Paris, în care s-au întâlnit cei trei mari oameni români de cultură. Plasticianul Mircia Dumitrescu (n.r. Anume așa îi scria prenumele prietenul său Nichita Stănescu) este cel care a modelat în lemn întâlnirea de pe memorabilă fotografie de epocă.

Cartea prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu. Foto: mnlr.ro

Ultimele două părți ale acestei minunate introspecții în literatura românească sunt completate de comorile de la demisolul clădirii și de la mansardă. Prima, mai aproape de rădăcinile prezentului, conține o colecție impunătoare de portrete fotografice ale autorilor contemporani, printre care am avut bucuria de a-l regăsi pe basarabeanul Grigore Vieru. Fotografiile sunt executate de Ion Cucu, cel care, aidoma unui fotograf al Curții Regale, a surprins cele mai importante eminențe din literatura română contemporană din ultimii 40-50 de ani. Tot în adâncurile tainice ale sălilor de la demisol o să găsiți creionări ale lui Tudor Arghezi și ale fiicei sale, Mitzura, dar și o carte impresionantă, de dimensiuni legendare, a prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu.

View this post on Instagram

Bustul lui Mircea Eliade, expus la Muzeul Național al Literaturii Române (Sala Exilului). #MirceaEliade #ExilRomânesc #MuzeulNaționalalLiteraturiiRomâne #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 9, 2018 at 11:31pm PST

La mansarda clădirii și-au croit loc cei mai importanți dramaturgi și scenografi din cultura română, așa că, dacă v-ați săturat de cinematografe în care rulează pelicule ieftine, ocupați-vă o după-amiază cu cele mai interesante filme și piese de teatru, rulate non-stop pe planșele imaculate ale sălii.

Filme și piese de teatru intrate în patrimoniul cultural românesc pentru posteritate sunt rulate la mansarda Muzeului. Foto: mnlr.ro

Și pentru că mi-ar fi imposibil să cunosc toate nișele ascunse ale expoziției, am apelat cu încredere la o tânără muzeografă, Iuliana Miu, doctorandă la Facultatea de Filologie a Universității din București. Ea mi-a ghidat pașii și mi-a făcut recomandări de lecturi, pe care cu siguranță le voi „vâna” prin anticariatele Bucureștiului.

Marii povestitori ai literaturii române, Panait Istrati și Mihail Sadoveanu, se regăsesc în liniștea sălilor de la Muzeul Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

De ce este Muzeul Național al Literaturii Române un loc obligatoriu de vizitat pentru orice român? În primul rând, pentru că ne oferă o lecție impresionantă despre figurile marcante din literatura română. Iar în al doilea rând, deoarece vă poate stârni îndrăgosteala de arta cititului, lecuind fricile pe care poate vi le-a inculcat programa școlară. Și nu uitați: acest muzeu este unul al ideilor, al oamenilor și al trăirilor, așa că lăsați acasă toate prejudecățile. Doar mintea slobodă să vă fie tovarăș!

Nichita Stănescu aparţine unei lumi în care ne iubeam prin scrisori şi ne împărtăşeam sufletele cu vin sfinţit în taverne, o lume în care poezia ne era psalm, într-o viaţă fără poezie. Pe el îl elogiază Matricea Românească în materialul auto-referenţial de mai jos. Căci ce prezentare mai bună decât propriile cuvinte îi trebuie Poetului?

View this post on Instagram

"Talentul nu este muncă, ci revelație." Nichita Stănescu, poet român (1933-1983) www.matricea.ro #talent #munca #revelatie #inspiratie #scris #marepoetroman #Nichita #NichitaStanescu #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 12, 2018 at 12:34am PST

Nichita despre…

VITALITATEA POEŢILOR

Cel mai în viaţă şi cei mai în viaţă sunt poeţii. Nu oricând. Ci atunci când nasc din ei cuvintele ca ouăle de păsări.

CUVÂNT

Cuvântul este singurul lucru fără de lucru, care este.

LACRIMA „LUCEAFĂRULUI”

Lacrima lui Mihai Eminescu a spălat nu numai trupul Veronicăi, ci şi toate trupurile femeilor iubite din această ţară.

ACEA DISCUŢIE CU ARHITECŢII

Nu te poţi scula de pe un pat decât dacă el merge în timp ce viaţa ta curge. Dragii noştri arhitecţi, cum ni se lungeşte viaţa, să ni se lungească şi casa.

MIMETISMUL ESENŢIAL

Luaţi-vă şi voi după ceea ce există. Harnică e creanga şi lăsătoare de raze este steaua!

Nichita Stănescu (1933 – 1983): „Renunţând la coroana falsă de rege al vieţii, omul se poate reintegra în cosmos, regăsindu-şi sensul pierdut.”

LITERATURĂ VS. ŞTIINŢĂ

După opinia mea în societatea contemporană rolul literaturii este la fel de important ca şi rolul ştiinţei.

CEA MAI FRUMOASĂ NEBUNIE

Nu se poate să vezi zâne, dacă nu eşti zânatic!

CUM PUTEM RECÂŞTIGA PARADISUL

Renunţând la coroana falsă de rege al vieţii, omul se poate reintegra în cosmos, regăsindu-şi sensul pierdut.

LIMITELE INTELIGENŢEI UMANE

Inteligenţa umană nu mai este suficientă umanităţii. Inteligenţa umană resimte în efectul ei asupra umanităţii un din ce în ce mai mare handicap etic.

OM ŞI MATERIE

Când materia vrea să se distrugă îşi inventează omul său.

Când omul vrea să se distrugă, îşi inventează materia sa.

Primul fenomen se numeşte conştiinţă de sine. Al doilea fenomen se numeşte sinea singură.

View this post on Instagram

O zi la sediul @matricearomaneasca implică obligatoriu #poezieromaneasca şi embleme ale culturii noastre. Vezi legătura în profil. #NichitaStanescu #vorbededuh #limbaromana #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 12, 2018 at 3:22am PST

Sursa: volumul „Amintiri din prezent”, îngrijit de către Gheorghe Tomozei, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1985, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Amintiri din Pribegie este volumul de memorii, care l-a consacrat pe Neagu Djuvara în calitate de observator fin al realităților din exilul românesc. Cartea descrie perioada activității sale în Franţa, ca membru activ în diaspora română. Mai jos descoperiți o recenzie Matricea Românească despre acest volum de memorii.

Viața este o călătorie cu sens unic, în care ne purtăm bagajul de speranțe și de iluzii. Unii preferă să facă acest voiaj în compania propriilor griji și resentimente, alții încearcă să răzbată la lumină prin energie și entuziasm. Istoria de astăzi este despre un om care a prins în coperțile vieții sale două Războaie Mondiale, dar și schimbarea la față a Europei: regretatul Neagu Djuvara.

Născut în 1916, într-un punct crucial al istoriei mondiale, Neagu Djuvara (1916-2018) își trage originile dintr-o familie aristocratică de sorginte aromână, care a dăruit României oameni iluștri în științele politice, juridice, dar și în medicină. Din frageda sa copilărie, Neagu Djuvara a fost prins în vârtejul evenimentelor istorice, de parcă însăși destinul decisese să îi dea o misiune. Astfel la vârsta de doar un an pleacă împreună cu mama sa, coana Tinca, și fratele său Răzvan, de doar 4 ani, spre Bruxelles, acolo unde se afla bunicul său de pe linie paternă.

Copilul din diaspora română

Acest episod este viu amintit în volumul Amintiri din Pribegie, unde Neagu Djuvara scrie: „Călătoria însemna turul Europei prin nord, străbătând Rusia. Așa se face că, la sfârșit de 1917, mama cu un fișic de napoleoni și cele câteva bijuterii, a purces în spectaculoasa călătorie, împreună cu cei doi copii (de patru, și respectiv, un an), sora mai tânără, fratele bolnav și bona micuților…”. Ajunși în inima unei Rusii în prag de Revoluție bolșevică, aceștia sunt prinși pe acel teritoriu dușmănos, exact în momentul izbucnirii defulării populare. Doar Dumnezeu și puterea maternă i-au scos cu viață din încurcătură.

Dar, așa precum destinul joacă feste, salvarea lor a venit la pachet cu moartea tatălui lui Neagu Djuvara, care decisese să rămână în România, dar căzu răpus de gripa spaniolă, care făcea ravagii pe atunci.

Probabil acel sânge albastru care le curgea prin vene, le dăduse Djuvăreștilor speranța într-un viitor mai bun, chiar dacă începuturile acestui destin întins pe un secol au fost din cele mai dificile. În aceleași Amintiri din Pribegie, Neagu Djuvara își amintește, cu înțelegerea de rigoare și cu un deosebit respect, decizia mamei de a-i plasa pe el și pe fratele său într-un internat de pe lângă Liceul din Nisa.

Cu certitudine, acest plasament educațional în inima unui stat precum era Franţa acelor vremi, l-a impulsionat pe tânărul Neagu Djuvara să își dedice viața studiilor, el ajungând să fie licențiat în litere la Sorbona (Istorie, 1937) și Doctor în drept (Paris, 1940).

Acasă, până în fatidicul ’44

Reîntors în România, Djuvara a fost implicat în campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa. Cariera sa profesională ia startul în mai 1943, când se angajează pe bază de concurs la Ministerul de Externe al României.

Neagu Djuvara scriind epistole de pe front. Foto: flux24.ro

Fatală sau poate norocoasă, în dependență din ce perspectivă tratăm problema, i-a fost data de 23 august 1944, când va fi trimis în calitate de curier diplomatic la Stockholm pentru negocieri cu Aleksandra Kollontay, ambasadoarea sovietică. În volumul Amintiri de Pribegie, autorul își împărtășește cele mai vii memorii, dar fără a avea pretenția unei exactități istorice, iar episodul întâlnirii cu atașatul sovietic este cu atât mai interesant, cu cât Djuvara preferă să o descrie pe interlocutoarea sa sub aspect uman: „…Aleksandra Kollontay, celebra revoluționară, acum o bătrânică scofâlcită și pipernicită, adusă în scaunul ei rulant de paralitică”.

O evadare în Franţa

Va fi rechemat în țară, după lovitura de stat de la 23 august 1944 dar, pus în fața necesității de supraviețuire, va lua calea pribegiei, la 1947, din Stockholm spre Paris. La acest punct al unei istorisiri sincere, Neagu Djuvara rememorează starea învinșilor din Război. Iată cum vede dezastrul ce înghițise Germania:

Trecusem o dată prin Germania, cu un an înainte, cu mașina unui prieten. Spectacolul halucinant al orașelor distruse de bombe! Hamburg!… Grămezi de moloz pe maidane de asfalt deșert; ziduri afumate, aparent fără acoperișuri, dar cu uși de lemn proaspăt, arătând o locuință improvizată; șiruri de femei în doliu mergând cu coșnița într-un no man’s land; bărbați invalizi – ciunți sau cu un picior de lemn; copii cu fața trasă, cu ochi mari și triști, întinzând mâna pentru un colț de pâine sau o bucățică de ciocolată… Iată ce rămăsese din marele Reich care urma să stăpânească Europa pentru o mie de ani!

Memoriile cumulate într-o viață de om (1948 – 1990) și adunate în cartea Amintiri din Pribegie sunt în primul rând o suită de impresii, mai mult sau mai puțin subiective, pe care tânărul, dar și adultul Neagu Djuvara le-a colecționat pe două continente: Europa și Africa. Sosirea în Franţa și activitatea profesională, ca refugiat în diaspora, creată în exilul românesc sistematic, i-au călit nervii și l-au făcut să înțeleagă importanța majoră a cauzei naționale.

„Cinstitele obrazuri” din exilul românesc

Despre dificultățile refugiaților români, Neagu Djuvara scrie: „românul n-a avut tendința de a se expatria, oricare ar fi fost condițiile în țara lui”. În argumentarea acestei teze, autorul aduce statistici ale emigrației române de până la cel de-al doilea Război Mondial, date ce ne situau în coada civilizațiilor europene sub aspectul exodului de populaţie.

Neagu Djuvara nu se sfiește să dea în vileag, așa cum le numește, „cinstite obrazuri” – și câteva mai puțin cinstite – din rândul conaționalilor cu care a împărțit exilul românesc. Amintește, printre altele, episoade de dialog cu Emil Cioran, pe care: „Mă dusei deci să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, Précis de décomposition. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai”.

Tot la profilul lui Emil Cioran, Neagu Djuvara adaugă: „Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi”. Și cu Mircea Eliade va ajunge să aibă raporturi, însă unele mult mai distante, dezvoltate pe marginea încercării de a-i edita nuvelele prin Fundația Universitară „Carol I”, la care Neagu Djuvara a activat în calitate de secretar general.

Acel periplu pe care l-a trăit în perioada franceză a exilului său s-a împărțit între activitățile de la CAROMAN (n.r.Comitetul de asistență al românilor), pe care Neagu Djuvara le include în cei mai grei ani ai săi, o scurtă aventură jurnalistică la Radio Europa Liberă și perioade de voluntariat. Problemele țării, drama mamei pe care nu a întâlnit-o preț de douăzeci și patru de ani, ea fiind rămasă după Cortina de Fier, și dorul nesecat i-au acutizat emoțiile, transformându-l într-un campion fervent al cauzei naționale.

Un episod emoționant și copleșitor, pe care orice cititor, care ar lua în mână Amintiri din Pribegie, l-ar resimți acut:

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș de lemne pentru soba de fontă […] Aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă «Poema română» a lui Enescu, care după un șir de arii populare, se încheie cu primele acorduri ale imnului național «Trăiască Regele»… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. […] Mi-am ascuns fața în palme și am plâns cu hohote, în ascuns.

Volumul Amintiri din Pribegie respiră prin sinceritate, prin nonșalanța, cu care autorul Neagu Djuvara resimte cele mai dificile momente ale existenței sale în diaspora română, departe de casă, de Patrie și de familie. În egală măsură, unele pasaje sunt adieri de boemie, demult apuse în negura vremurilor. Neagu Djuvara a fost un observator atent al oamenilor, al stărilor, dar și un expat temerar, care s-a încumetat să ajungă chiar și în Africa.

Va urma

View this post on Instagram

"Amintiri din pribegie" este o veritabilă colecție de memorii, cu iz de boemie și de exclusivism. Despre cum supraviețuiau exilații români și ce însemna să stai departe de casă pentru un diplomat în devenire, aflați în curând pe www.matricea.ro. #recomandaredecarte #NeaguDjuvara #AmintiridinPribegie #CarteRomânească #Memorii #Exil #Istorie #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 8, 2018 at 12:23am PST

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne-a învăţat că o familie nu se vinde nici înaintea feţelor împărăteşti. “Cântec” este o perlă a creaţiei sale poetice, dar şi o expresie a dragostei părinteşti: cu doar un an înainte, autorului i se năştea singurul copil, Alexandru.

George Coşbuc este «responsabil» pentru, probabil, unele dintre cele mai recognoscibile începuturi de poezie din literatura română, ceea ce nu face decât să îi sporească mitul. “A venit un lup din crâng” e tocmai asta: una dintre cele mai cunoscute introduceri în lumea candoarei şi-a iubirii părinteşti, în pofida aparenţelor: un lup, fioros ca toţi lupii, iese “din crâng” – doar foamea îl scoate pe lup din pădure! – şi caută în sat “copiii care plâng”. Nota bene, suntem în era de dinainte de Monsters, Inc., când copiii încă se speriau natural, şi nu «ajutaţi» de o regie elaborată în studiouri de animaţie.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte. Când lupul poposeşte la poarta lui, părintele îşi apără odrasla cu o verticalitate propriu românească, şi cu umorul care ne-a luminat, în istorie, cele mai întunecate momente: “Lup flămând cu trei cojoace / Hai la maica să te joace”. Invitaţia la papară e, cum altfel, declinată de musafirul nepoftit (“Eu chemam pe lup încoace / El fugea-ncotro vedea.”). Lupul nu trebuie privit aici în forma lui animală: el poate fi, conotativ, orice – de la un om, la o autoritate. Reacţia părintelui român, intrepid până la moarte pentru ai lui, va fi, de-a pururi, aceeaşi.

[pullquote]Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte[/pullquote]

Istoria nu ne-a lăsat pe noi, românii, niciodată să ne tragem sufletul, instanţă manifestă şi-n micro-universul lui Coşbuc, unde pericolul la adresa familiei se repetă. Un om sărac, dornic poate de ajutoare, pune întrebări despre copiii netrebuincioşi, în speranţa unei afaceri neaşteptate („Poartă-se copiii bine? / Dacă nu, să-i vâr în sac!”). Din nou, dragostea de tată şi de mamă îşi află replica, într-unul dintre cele mai faimoase schimburi din poezia românească („Puiul meu e bun și tace / Nu ți-l dau, și du-te-n pace! / Ești sărac dar n-am ce-ți face! / Du-te, du-te!” și s-a dus.”).

Acolo unde natura şi sărăcia n-au răzbit, trebuie că vor răzbi banii, suprema forţă a universului făurit de oameni, cea care face şi desface vieţi. La poarta părinţilor soseşte, deci, ca-n apogeul Ispitirilor lui Iisus, “un negustor / Plin de bani, cu vâlvă mare”, care cumpără copiii nedoriţi, neiubiţi. Calmă în faţa sălbăticiei şi-a neghiobiei, iubirea izbucneşte în faţa cinismului: “Și-am ieșit și l-am certat: / —«N-ai nici tu, nici împăratul / Bani să-mi cumpere băiatul! / Pleacă-n sat, că-i mare satul, / Pleacă, pleacă!» și-a plecat”.

Nu se pot da sfaturi viitorilor or proaspeţilor părinţi despre ce înseamnă să fii părinte, iar cursurile de parenting, importate din culturi străine, n-au nici un efect, ca toate scamatoriile inventate să escamoteze banii naivilor. Însă “Cântecul” lui George Coşbuc, nepreţuit deşi nu costă nimic, se poate da, şi-ar fi cel mai minunat cadou. De gheaţă de-ai fi, dintr-însul “înveţi” să iubeşti, dacă asta ar fi posibil. Şi este: e una dintre minunile poeziei.

Câtă iubire părintească e cuprinsă în aceste versuri minunate:

—”Puiul meu e bun și tace

Nu ți-l dau, și du-te-n pace!”

Mai puţin Disney şi mai mult Coşbuc, dragi părinţi ai României celei noi!

Cântec

A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
„Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
—”Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
—”Puiul meu e bun și tace
Nu ți-l dau, și du-te-n pace!
Ești sărac dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te!” și s-a dus.

Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
—”N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” și-a plecat.

(Fire de tort, 1896)

Seria Matricea Românească dedicată corespondenței clasicilor culturii românești continuă cu o scrisoare, de la egal la egal, despre Eminescu și despre greșelile generației Criterion, între doi veritabili titani din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica, ambii «expați ai gândirii», primul autoexilat la Paris, celălalt retras finalmente în inima munților, la Păltiniș.

Renumita generație Criterion, intrată în istorie cu titulatura de „generație de aur” a culturii din România, a inclus în rândurile sale cei mai de perspectivă tineri, deveniți eminente figuri în filosofia românească. Printre aceștia s-au numărat Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Despre ultimii doi este prezentul nostru material, continuare firească a unei serii epistolare celebre.

[pullquote]Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu[/pullquote]

În data de 5 martie 1970, de la Paris lua calea către București o scrisoare interesantă adresată lui Constantin Noica de către colegul său de generație, Emil Cioran. Acesta din urmă își împărtășește viziunile legate de importanța lui Mihai Eminescu în cultura românească, despre meritocrația simbolului eminescian în contextul generației sale, dar și despre potențialele erori pe care le-ar fi putut comite confrații săi de gândire.

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade. Foto: okazii.ro

Emil Cioran notează, în scrisoare lui: „În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil eșec”. Nu se știe dacă această replică vine să autojustifice implicațiile suspecte în materie legionară, dar Emil Cioran, reprezentant marcant în filosofia românească, pare vulnerabil emoțional ca reacție la un articolul semnat de către Constantin Noica. Se presupune, în scrisoare absentând cu desăvârșire titlul articolului, că ar fi vorba despre „Neobișnuitele întâmplări ale conștiinței după «Fenomenologia spiritului»”, material apărut în numărul 1 al Revistei România literară din 1 ianuarie 1970.

Cioran nu se sfiește să laude superioritatea potențialului cultural al limbii române, spunând despre aceasta în epistolă: „Entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată”. Aprecierea pălește, totuși, pe fundalul opiniei sale sceptice despre destinul culturii românești, pe care o consideră damnată la micime.

Emil Cioran păstrează în scrisoare aceeași linie a scepticismului său, care de altfel l-a și consacrat în calitatea sa de „filosof al disperării”. Această meditație, concretizată într-o scrisoare sinceră despre trecut, despre greșeli și despre revanșă, ne oferă posibilitatea înțelegerii spațiului și a dimensiunii în care au crescut, spiritual, două figuri celebre din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica.

Dragă Dinu,

E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit… Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar.

Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor, asta e convingerea mea adâncă; altădată, ea era un prilej de suferință, azi abia o mai deosebesc de o simplă părere de rău mai mult sau mai puțin detașată. Nu aș risca asemenea judecăți „definitive” dacă ele nu s-ar fi născut, măcar în parte, dintr-o îndelungată experiență a cunoașterii de sine…

Acestea fiind spuse, și oricât de aspru aș fi cu mine însumi ori cu generația noastră, nu sunt totuși de părere că avem dreptul să-i supraestimăm pe tineri, pe acei de care ziceai nu demult că sunt singurii care l-ar fi meritat pe Eminescu. Ceva – nu prea știu bine ce – îmi spune că te înflăcărezi prea tare. În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil și răsunător eșec. Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu.

Nu știam că «Rugăciunea unui dac» are ca variantă de titlu «Nirwana» (scris în germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana înseamnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante și că la apariția primei mele cărți în franceză (acel biet «Précis de décomposition») un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat: „Toate astea au ieșit din «Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult mi-a marcat adolescența poemul acesta. Vezi câte a răscolit în mine articolul tău.

Cu prietenie, E. Cioran

5 martie 1970

Paris

View this post on Instagram

Volumul "Scrisori pentru cei de-acasă", semnat de către Emil Cioran, este o simbioză a simțămintelor proprii, încorporate într-un frumos document epistolar. #Serie #CorespondențăCelebră #recomandaredecarte #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 25, 2018 at 2:22am PST

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Foto deschidere: imdb.com