Matricea Românească vă oferă o analiză dedicată lui Constantin Noica și primei sale opere majore: Mathesis sau Bucuriile simple, o mostră de profundă gândire și filosofie românească, scrisă la numai 25 de ani.
Pentru a avea o imagine cât mai clară a evoluției unei idei sau a gândirii unei persoane, lucrul cel mai la îndemână și cel mai potrivit de urmat este acela de a reveni la originile acelei idei / gândiri. Aceasta ne propunem să facem în cadrul acestui prim articol dedicat operei lui Constantin Noica.
Mathesis sau Bucuriile simple este primul volum al gânditorului român, scris pe când avea 25 de ani și pentru care a fost recompensat cu „Premiul pentru scriitori români needitați”. Un debut care avea să dea seama de traseul extraordinar pe care avea să-l parcurgă Constantin Noica.
De ce era nevoie de Mathesis sau Bucuriile simple?
Este suficient să aruncăm o privire pe cuprinsul cărții pentru a ne da seama de grandoarea acestui proiect pe care reușește să-l creioneze în aproape o sută de pagini. Sunt fascicule de gânduri care încearcă să cuprindă esența umanității, sunt flash-uri, care au rolul de a-l trezi pe cititorul pironit în copleșitoarele chingi ale unei umanități care atârnă greu și impune presiune încă de la prima respirație.
[pullquote]Mai bine să gândești greșit decât să nu gândești deloc – Constantin Noica, Mathesis sau Bucuriile simple[/pullquote]
Noica se ridică împotriva a orice și a oricui, pune întrebări și se autochestionează, îi chestionează pe ceilalți și nu acceptă greutatea pe care „lumea” vrea să i-o pună pe umeri. Incită la gândire.
Era nevoie, pentru că uitarea este o armă cu două tăișuri: vindecă, dar și amorțește spiritul. Noica militează pentru simțire și durerea provocată de gândire, oricare ar putea fi consecințele alegerii unui tip de gândire „nepotrivit”, să zicem. Mai bine să gândești greșit decât să nu gândești deloc. Pentru Noica trăirea, vitalitatea înseamnă gândire.
Ce sau cine este Mathesis? Nu este locul pentru a face o istorie completă a acestui concept, este suficient să spunem că Mathesis universalis este știința universală, noțiunea care sintetizează și cuprinde întreaga gândire.
Om versus același om
Descoperim că prima carte scrisă de către Constantin Noica se află la granița dintre literatură și filosofie, o carte în care ideile filosofice devin personaje literare de sine stătătoare, cu care autorul-narator intră adesea în dialog și, pe alocuri, în conflict – fără a exclude, de aici, „imboldul activist”, care se mulează perfect pe militantismul (în sensul figurat) generației din care face parte. Autenticitatea și actul gratuit își au locul privilegiat printre acestea: „Micile aventuri sunt mai ales actele gratuite. Gratuitatea e printre singurele valori de viață suportabile, realizabile fără durere, practicabile fără consumație efectivă. Actul gratuit e actul, pur și simplu, căruia nu-i lipsește decât încrederea ta” .
Dar, reducând întregul angrenaj al acestei cărți atât de speciale, descoperim că principalele personaje care se luptă în aceasta sunt omul și același om. Poate părea ciudat la început, dar avansând în țesătura acestei opere, descoperim că omul este singurul care se poate opune îndeplinirii unui destin de ființă gânditoare. Avem, așadar, omul mundan care intră în conflict cu omul gânditor.
[pullquote class=”left”]Omul este singurul care se poate opune îndeplinirii unui destin de ființă gânditoare[/pullquote]
Avem, într-o parte, ființa copleșită de îndatoririle și de lucrurile prin care trebuie să treacă în lume și, în cealaltă parte, ființa care este dispusă să renunțe la aceste „îndatoriri” (generic vorbind, pentru că între acestea se numără și „plăcerile”, hedonismul etc.) pentru a se realiza pe sine în eternitatea gândirii: „Un om plin de conștiința istoricității e un om care se risipește, care trăiește de azi pe mâine, așa cum au trăit toți oamenii de azi pe mâine. Ce-i pasă că viața sa nu dovedește nimic? Nici o viață n-a dovedit nimic. Să trăim frenetic viața noastă, căci n-avem de dat socoteală nimănui”.
Despre ce este Mathesis sau Bucuriile simple
După cum afirmam mai sus, Constantin Noica se ridică și vorbește despre marile probleme și întrebări ale omenirii. Nu epuizează subiectele, cele șapte capitole fiind scurte eseuri în care reușește totuși să contureze atât istoria conceptelor, cât și direcția pe care o urmează aceste concepte în cadrul gândirii sale. Despre ce este cartea? Despre tot: despre culturile de tip geometric, despre bucuriile simple, despre istorie, despre imposibilitatea de a face orice, despre Dumnezeu, despre omul care nu este, despre singurătate, despre problema totului și a părților, despre păcat. Despre ce ar mai fi putut să fie? Rămâne să descoperim, odată ce vom avansa în demersul nostru de panoramare a operei lui Constantin Noica.
Cum este? Sfâșietoare. De ce? Pentru că îl lasă pe om singur, în fața eternelor sale probleme. Singurul ajutor pe care i-l oferă Noica omului amorțit este gândirea. Întrebarea care se pune este: acceptă omul ajutorul?
O discuţie Matricea Românească la Casa Dosoftei din Iaşi, despre limba română, Psaltirea în versuri şi autorul ei de o importanţă crucială pentru cultura noastră, azi acoperit de negura uitării.
Apasă pentru video – Despre importanţa lui Dosoftei în cultura română
Matricea Românească: Ne bucurăm să fim la Iaşi. Cu cine avem onoarea?
Cătălin-Mihai Ştefan: Sunt pedagog muzeal la Muzeul Naţional al Literaturii, coordonator la Casa Dosoftei, și vă urez bun venit la noi.
Matricea Românească: Cătălin, pentru început, o să te rog să ne faci un scurt istoric al instituției de cultură în care ne aflăm.
Cătălin-Mihai Ştefan: Acest loc în care ne aflăm a fost construit demult, demult, în secolul al XVII-lea, mai exact între 1677 și 1679, în timpul domniei lui Antonie Vodă Ruset. Acest voievod apare indirect în Zodia Cancerului a lui Sadoveanu prin prezența fiului său Alecu, deci nu este personaj fictiv nici acolo, nici în povestea mea. Pe atunci, clădirea făcea parte din Mănăstirea „Sfântul Nicolae Domnesc”, din care s-au mai păstrat doar biserica de alături, acest loc în care ne aflăm, și un zid de incintă care este undeva între Biserica “Sfântul Nicolae Domnesc” și Hotelul Moldova. Deci, această casă a fost construită atunci, și se pare, din toate sursele pe care le avem noi, că a adăpostit tiparnița pe care Dosoftei a adus-o de la Kiev.
Sunt mai multe variante: una, că ar fi fost prima tiparniță din Moldova, iar cealaltă variantă, că ar fi fost a doua – prima fiind la „Trei Ierarhi”, adusă de Vasile Lupu. Ele ar fi funcționat în același timp, până când cea de la „Trei Ierarhi” a ars, iar cea de aici a rămas singura din Moldova. Cert este că această tipografie care a funcționat aici, la Casa Dosoftei, și-a făcut treaba foarte bine până în anul 1686, când Dosoftei a fost dus în Polonia – sechestrat, răpit, nu se știe exact.
Matricea Românească: Care a fost motivul?
Cătălin-Mihai Ştefan: Erau vremuri tulburi. Regatul Poloniei era foarte puternic, iar regele a venit cu armata aici, căci era în conflict cu domnitorul de la acea vreme, Constantin Cantemir. În consecinţă, și Dosoftei a fost dus în Polonia de atunci, Ucraina de astăzi, locuind într-un castel dăruit de regele Jan Sobieski. El a fost primit primit acolo foarte bine, pentru că și-a continuat activitatea de tipograf și de traducător. Acest domnitor se pare că l-a prețuit foarte mult, participa la slujbele religioase pe care Mitropolitul le oficia în Polonia. El și-a câștigat acest respect, mai ales pentru faptul că vrut să își păstreze credința ortodoxă.
Să spunem că acest Dosoftei, în afară de faptul că a fost poet şi traducător – subiect la care voi reveni imediat -, cred că a fost primul editor din literatura română. De ce? Pentru că el, când a venit Mitropolit al Moldovei, după ce fusese episcop la Huși și Roman, avea deja un plan editorial. Ştia dinainte: „aduc tiparniță de la Kiev, tipăresc cărți”.
Casa Dosoftei din Iaşi, cu Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, ctitoria lui Ştefan cel Mare, în fundal
Matricea Românească: A avut o viziune.
Cătălin-Mihai Ştefan: A avut o viziune. Această viziune a lui nu s-a oprit doar în plan editorial. El s-a apucat de tradus. În acea perioadă, monahii trebuia să știe patru limbi: greaca veche, latina, slavona – chirilica de atunci – și, surpriză, polona. Influenţa polonilor era cam la fel de puternică precum cea a ruşilor. Deci acest Dosoftei se apucă de tradus Biblia în proză. El avea un model, pe Jan Kochanowski, un traducător polon.
[pullquote]Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Și cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a ședea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Și-n legea lui ș-a petrece somnul,
De să va-nvăța de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.
Și va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Și de câte lucrează i-sporește,
Și agonisita lui va crește.
Iară voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg veț cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,
Vă veț duce cum să duce pravul,
Și cu grâul n-iț cădea-n fățare,
Ce veț fi suflaț cu spulbărare.
Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea în versuri, Psalmul lui David, 1[/pullquote]
Numai că nu s-a oprit nici aici, a transpus-o în versuri. Şi cu toții știm că acel traducător își aduce și aportul lui personal. Când traduce, într-o mai mică sau mai mare măsură, dar oricum constructivă, creează: traduttore, traditore.
În acea perioadă exista un model. Mai făcuse același lucru, adică traducerea Bibliei în versuri, Clément Marot în Franța. Deci, Dosoftei a făcut un fel de racordare foarte bună, foarte atentă. la literatura din jurul nostru, a timpului, și i-a ieșit cu totul altceva decât lui Clément Marot, pentru că el, dacă o să citiți, dacă o să vă uitați prin Psaltirea în versuri (1673), aduce un stil jucăuș. El și milita pentru introducerea ritului ceremonios românesc în Biserică – pentru că se oficia numai în greacă și slavonă. Aici a publicat el Molitvenic de-nțăles (1681), Parimiile preste an (1683), Psaltirea Slavo-Română (1680), Viața și petrecerea sfinților (1682) și alte cărți pe care o să le vedem jos. Este un colț întreg dedicat lui.
Matricea Românească: Apropo de introducerea ritului românesc în biserică: avea Dosoftei conștiință românească?
Cătălin-Mihai Ştefan:Avea! Avea, și o să vedeți, citind Psaltirea în versuri, că are un stil ludic românesc. Jonglează atât de bine cu cuvintele – bineînțeles că sunt arhaisme acum, dar sunt de găsit semnificațiile lor. Jonglează atât de bine cu limba română, atât de frumos curge versul, încât nu ai cum să nu te gândești că este o alegere bună.
Un alt argument pentru care Psaltirea în versuri, adică traducerea Bibliei în versuri, este o alegere foarte bună, ar fi acela că această Psaltire este publicată și acum. Eu am găsit-o în format PDF – deci, o carte publicată la 1600 trăiește și acum!
Bineînțeles că Biserica Ortodoxă a trebuit să se „sesizeze” referitor la toate faptele culturale ale lui Dosoftei, și l-au canonizat. S-a întâmplat 2005, moment în care și Casa Dosoftei a luat o altă titulatură – dacă înainte se chema doar Casa Dosoftei – Secția de Literatură Română Veche, de atunci se numește Muzeul Sfântul Ierarh Dosoftei Mitropolitul. Locul în care suntem a fost organizat ca muzeu în 1970. În 1968 au început prospecțiile – s-a săpat la temelie, s-au găsit urme de morminte jos, în Sala Unu de la intrare, și s-a adaptat acest spațiu pentru normele muzeale, adică a fost refăcut acoperișul, dar după niște schițe de epocă. Arcadele veți observa că sunt refăcute, nu sunt din acea perioadă, dar zidul până la nivelul unui stat de om este original. La acest monument istoric s-a adăugat, în 1975, un altul care este în partea dreaptă, o sculptură ce aparține sculptorului Iftimie Bârleanu, tatăl pictorului ieșean Bogdan Bârleanu, la rândul ei declarată monument istoric. Când o să ieșiți, o să îl vedeți pe Dosoftei în ipostaza aceasta de mirean, cu capul descoperit, ca un învățător, cu capul pe spate.
S-a reîntregit oarecum atmosfera aceea de epocă, pentru că toți vrem să vedem chipuri. În 1970, când s-a organizat acest muzeu, Casa Dosoftei era înconjurată de dughene, de case ale oamenilor mai nevoiași. Acele persoane au fost mutate, căscioarele au fost dărâmate, și tot acest spațiu de până în stația de tramvai a căpătat valoare, pentru că dacă nu era Casa Dosoftei, acest perimetru nu exista.
Cătălin-Mihai Ştefan este coordonatorul Casei Dosoftei din Iaşi. El vede în marea figură a culturii româneşti un deschizător de drumuri şi un promotor de prim rang al limbii române
Matricea Românească: Din ce vedem acum la Casa Dosoftei, atât la exterior cât și la interior, cât a rămas original?
Cătălin-Mihai Ştefan: Clădirea era ruinată, părăsită, a avut tot felul de destinații – de la depozit de sare, de sticlă, și până la grajd pentru cai. A venit, la un moment dat, la noi un vizitator, cam de 70 – 80 de ani, care spunea că atunci când era copil venea cu bunicul lui la iarmarocul din spatele Palatului Culturii, și își lăsau caii aici. A spus că el de atunci nu a mai intrat aici, și a vrut să vadă ce este, cum s-a schimbat locul. Deci, referitor la clădire așa stau lucrurile. Referitor la cărțile pe care le-ați văzut […] ele au fost adunate prin achiziții sau donaţii de pe la mănăstiri, de pe la persoane de bună-credință, dar aici nu s-a găsit nimic – era imposibil. Legat de mormintele care s-au găsit la subsolul Sălii Unu și care au fost strămutate, se pare că aici era un mare cimitir mănăstiresc aici, pentru că de curând, în partea dreaptă a Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc”, s-au găsit morminte ale călugărilor. Se discută ce se va face cu ele. E interesant că, oriunde se sapă în Iași, se găseşte istorie.
Matricea Românească: O să revin puțin la Psaltirea în versuri. Cât de important este că un Mitropolit, un om al Bisericii, a folosit umorul – pentru că nu asociem Biserica cu umorul?
Cătălin-Mihai Ştefan: Nu, nu prea le asociem, și e firesc. Dosoftei a încercat, și a reușit, să aducă Biblia aproape de oamenii simpli. Pentru că, dacă le sufli în ureche versuri oamenilor simpli, ei altfel rețin, pe ei altfel îi cucerești. El s-a jucat în primul rând, dar cu siguranță a avut și asta în minte: să îi câştige, să le arate şi lor Biblia, să vadă cum sună în versuri și să o poată reține mai bine. Pentru că, pe atunci, erau puțini știutori de carte, iar versul circula mai uşor prin viu grai. Dacă pe un neștiutor de carte îl puneai să memoreze Psaltirea în versuri, el o mai spunea și altora.
„În ţara noastră pe-această vreme nu era om ca acela…” – Cronicarul Ion Neculce, despre Mitropolitul Dosoftei
Matricea Românească: Ne-ai spus că Dosoftei este primul nostru editor, primul nostru poet cult din literatura română…
Cătălin-Mihai Ştefan: Primul nostru poet cult din literatura română, aşa este! Dacă noi am învățat la școală că primii noștri poeți culţi au fost Costache Conachi și poeţii Văcărești, eu aș spune – și nu numai eu, nu sunt primul care afirmă acest lucru – că Dosoftei a fost primul. Argumentele, multe, le-am dat până acum. El a fost primul care a îndrăznit foarte mult cu limba română și, încercând să aducă ritul ortodox în Biserică, a și dat dovada: „Uitaţi, că se poate!”.
Bineînțeles că nu ar fi citit Psaltirea în versuri în biserică, sunt sigur, dar a adus un suflu nou. Ea a putut fi transpusă foarte ușor în alfabet latin, pentru că atunci se scria în chirilică, dar se citea în românește, era transliteraţia aceea din chirilică în română. Deci a putut fi transpusă foarte bine, pentru că limba română este foarte ofertantă. E o limbă cu atât de multe veleități!
Matricea Românească: În ce raporturi era Mitropolitul Dosoftei cu românii din alte regiuni de la vremea lui – întreținea relații, făcea schimburi culturale?
Cătălin-Mihai Ştefan: Relațiile erau mai mult cu Moscova, pentru că el de acolo a cerut sprijin când a adus tiparnița și o făcea oricând avea nevoie de cărți. Cărțile, la fel, îi veneau de acolo ca să le traducă. Aceasta era zona, dar, fiind Mitropolit, cred că era în relații bune cu toate provinciile istorice, pentru că se vorbea româneşte oriunde. El fiind și prelat, nu cred că avea intenția să fie în conflict cu cineva. Totuși știu că a avut niște mici diferende cu Constantin Cantemir.
Matricea Românească: Cât dura realizarea unei cărţi, în secolul al XVII-lea?
Cătălin-Mihai Ştefan: Eu cred că, dacă este să luăm procesul de la crearea matrițelor și până la cartea în sine, dura câteva luni. Bănuiesc, nu am cum să estimez, și nici nu am găsit vreo mărturie în acest sens, dar era foarte laborios. Aveau răbdare cu cartea, asta era interesant!
Aș vrea să vă mai spun un lucru, pe care obișnuiesc să îl spun vizitatorilor pe care îi văd mai înclinați spre poveste, spre fantezie – noi avem jos, în Sala Unu, o carte de oaspeți în care se scrie din anii `70, de când s-a deschis Muzeul. Sunt, în ea, toate limbile pământului. Avem ebraică, vietnameză, chineză, indiană, nu mai spun de limbile europene… E un muzeu în muzeu. Am intenția să pun semne la pagini oriunde este cazul, ca să se vadă că muzeul nostru a fost foarte vizitat, că trezește interes.
Evanghelie de la 1682, Bucureşti, purtând însemnările Mitropolitului Dosoftei. Apasă pe fotografii pentru mărire
Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost oameni precum Coresi la Braşov, sau Dosoftei aici, cum ar fi evoluat limba română fără ei? Cât de importanți sunt ei, pentru ce a urmat?
Cătălin-Mihai Ştefan: Bineînțeles că sunt foarte importanți. Dar eu nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau ei. Dacă nu erau ei, erau alții. Pentru că aceste cărți au fost menite să apară, Dumnezeu așa a vrut. Nu putem separa lucrurile. Ce vrea Dumnezeu, aceea se întâmplă – dacă El a vrut să ardă Biblioteca din Alexandria, a ars. Ca urmare, avem Coresi, avem Dosoftei, avem Varlaam, avem Cantemir, avem cronicarii moldoveni pe care îi onorăm aici la etaj, prin cele mai vechi copii după hronicile lor și prin prezența a două busturi… Avem, de asemenea, Cronograful lui Matei Cigola, care i-a aparţinut lui Eminescu, și avem și o traducere a lui Dosoftei purtând însemnările lui olografe. Este cu atât mai importantă, cu cât se vede scrisul lui, urma mâinii lui. Deci, dacă nu erau ei, erau alții, dar dacă este să mergem pe firul acestui scenariu sumbru, cred că limba română ar fi fost mult mai săracă, și ar fi recuperat mult mai greu acest impas.
Matricea Românească: Ca filolog, ți se pare că astăzi mai suntem conștienți de bogăţia limbii noastre?
Cătălin-Mihai Ştefan: Da! Suntem conștienți, nu e neapărat să fie conștientă toată lumea. De exemplu, aud că sunt luați în batjocură fotbaliștii că nu știu să vorbească. Nu, nu trebuie să știe să vorbească ei, ori gimnaștii. Ei sunt sportivi, trebuie să știe să își facă treaba lor, nu mă interesează că nu știu să vorbească gramatical. Mă înțeleg cu el când vorbesc, treaba lui este să fie sportiv. El nu e conștient că limba română este bogată, dar e rolul meu, ca filolog, și al altora, să arate că limba română este foarte ofertantă, este o minune. Fiecare cu rostul lui!
Matricea Românească: Ai o expresie preferată din Dosoftei sau, dacă nu, o expresie preferată din limba română pe care o folosim acum?
Cătălin-Mihai Ştefan: Nu este din Dosoftei, însă am reținut o expresie veche, nu mai ştiu de unde o am, care sună cam așa: A fi șofrănit de mânie. Vine de la șofran. Sunt mai multe expresii de genul acesta, care s-au pierdut, dar care au prospețime. Te fac să îți pui mintea la contribuție, ca la matematică. Eu am auzit cuvântul „şofran” la bunica mea maternă, dar întâlnirea cu expresia a fost livrescă…
Marele istoric Nicolae Iorga: „Dosoftei a îmbălsămat viaţa grea a omului de la ţară”
Matricea Românească: Până unde au ajuns cărțile lui Dosoftei?
Cătălin-Mihai Ştefan: Circulau în Țările Române, mai ales, pentru că rușii le aveau pe ale lor, polonezii aveau cărțile lor latineşti, fiind catolici, dar în zona noastră au circulat foarte mult, mai ales că aceste cărţi erau făcute la comandă. De pildă, stareţul de la Mănăstirea Neamț, să zicem, avea nevoie de un Liturghier, prin urmare făcea comandă la Iași la Casa Dosoftei. Vorbea cu Mitropolitul, i se comunica prețul, i se trimitea cartea, după care, dacă erau multe ceasuri rele, veneau tătarii şi luau cărțile. Şi îi puneau pe cei de la mănăstire să le răscumpere – cu aur, cu bani, cu obiecte de cult din aur şi argint…
Cărțile pe care le vedem acum în toate muzeele – fie că sunt bisericești, fie că sunt laice – sunt o minune, prin faptul că au mai răzbătut până la noi. Noi, la Muzeul Naţional al Literaturii, avem și un laborator de restaurare, și avem grijă să le întreținem. O să observați că pe majoritatea cărților s-a intervenit, pentru că altfel nu ar fi rezistat.
Matricea Românească: Ți se pare întâmplător faptul că Moldova a fost una dintre zonele care au conservat cel mai bine substanța limbii române?
Cătălin-Mihai Ştefan: Este frumos ce aţi spus. Cred că faptul că a existat un Ștefan Cel Mare ne-a responsabilizat foarte mult. El chiar ne-a introdus în măduva oaselor această dragoste pentru carte, pentru istoria noastră, pentru românitate, pentru limba vorbită… Această simplitate de a-ți vorbi limba și a-ți purta portul cred că din această zonă vine.
Din colecţia Casei Dosoftei. De la stânga la dreapta: Psaltire slavo-română, 1680, Iaşi, tradusă de către Mitropolitul Dosoftei; Letopiseţul Ţării Moldovei, de Grigore Ureche şi Miron Costin, copie de secol XVIII; Manual de Patriotism, de Iancu Nicola, 1829, Iaşi. Apasă pe fotografii pentru mărire
Ștefan Cel Mare este o personalitate covârșitoare. Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” este ctitoria lui. Casa Regală a României își mai oficiază aici anumite evenimente. E ca un fel de moștenire pe care a lăsat-o Ștefan, pentru că el aici a fost încoronat, iar Curtea Domnească aici și-a avut locul, în perioada în care scaunul Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iași.
Matricea Românească: Când ai auzit despre Matricea Românească, la ce te-ai gândit?
Cătălin-Mihai Ştefan: M-am gândit la matrița pe care o avem noi jos, pe macheta tiparniței – ea este din metal acum, dar înainte era din lemn – cu literele sculptate în oglindă, astfel încât să se poată citi de la stânga spre dreapta. Ea era folosită la tipărirea unei singure pagini. Deci, dacă tipograful avea de gând să tipărească 100 de exemplare, acea matriță era folosită la 100 de cărţi. Se pare că era folosit lemnul de păr, pentru că el este mai permeabil, dar și mai flexibil. Vă dați seama că era o muncă foarte minuțioasă sculptarea fiecărei litere, astfel încât să mai și rămână acolo!
O să vă explic şi modalitatea de funcţionare: erau introduse matriţele în cele două sertare, unse cu tuş negru, deasupra era aşezată coala de hârtie, și presarea se făcea cu ajutorul unui teasc, proces în urma căruia ieșea o pagină. Mai târziu, a început să fie folosit și tușul roșu, care semnala prezenţa limbii române în text.
Tiparniţa lui Dosoftei, cea care a contribuit la Matricea Românească
Amprentă de neşters în cultura română: matriţa expusă la Casa Dosoftei din Iaşi
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă va prezenta, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost „Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu”, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, primul extras, însoţit de filmarea discursului.
Ce-au făcut Mihai Viteazul și Avram Iancu pentru români – fiindcă dumneavoastră aveți acest nume frumos de “[Colegiul Naţional] Avram Iancu” – , pentru România și pentru Transilvania sunt lucruri cunoscute, dar nu îndeajuns ca să nu trebuiască să le repetăm. În plus, să mai aducem și noutăți în legătură cu ceea ce s-a întâmplat între timp, pentru că și istoricii și filologii, și oamenii de cultură caută mereu, lucrează, găsesc mărturii în plus – așa e viața, dinamică, și adevărurile se corectează. Chiar dacă au fost adevăruri care ni se păreau eterne la un moment dat, ele se schimbă, pentru că adevărul absolut îl deține doar Dumnezeu. Noi, oamenii, lucrăm cu adevăruri parțiale, și trebuie să ne mulțumim cu asta. Asta nu înseamnă că, dacă-s parțiale, nu trebuie să le căutăm. Și, din această perspectivă, istoricii aduc mereu lucruri în plus.
Pe de altă, parte, de când trăim într-o epocă de libertate și ne-am luptat ca să ajungem la ea, se spun în spațiul public și lucruri negândite, necugetate, inexacte. Unii din naivitate fac acest lucru, alții cu intenție, alții cu foarte rea intenție, alții sunt și cointeresați material să o facă. Și poate și dumneavoastră ați auzit în ultimii ani despre Mihai Viteazul fel de fel de caracterizări: ba că a fost un aventurier, ba că a fost un condotier… Condotier nu e un cuvânt românesc, vine din limba italiană – condottiere – înseamnă un luptător care se angajează în slujba celui care dă bani mai mulți. Ba că nu a fost patriot, ba că nu a știut ce face, ba că a mâncat numai bătaie pe câmpurile de luptă, fel de fel de povești de-astea.
Despre Avram Iancu, ce să vă mai spun? Acum câțiva ani a apărut un articol, “Avram Iancu-criminal de război”. L-am întrebat pe autor: “Cum poți să…?”“Păi”, zice, “a omorât oameni.”“Păi ați auzit dumnevoastră de vreun război în care să nu se omoare oameni?” Într-un război… de aia se face războiul – nu e bun războiul, dar într-un război mor oameni, și de o parte, și de alta. Acum, săptămâna trecută, am văzut un articol, iarăși despre Avram Iancu: “Avram Iancu, născut într-o familie bogată, mort bețiv și nebun!” Cum poți să arunci în spațiul public asemenea afirmații, fără să încadrezi lucrurile? De aceea vă spun: nu avem timp îndeajuns să lămurim lucrurile, iar istoricul știe că nu este întotdeauna o minciună numai o afirmație pe care o faci cu rea intenție, se poate minți și prin abstragere sau prin luarea în calcul a unor aspecte din viața cuiva. Dacă eu las deoparte jumătate din viața cuiva, și mă refer numai la două aspecte ale vieții lui, pot să “dovedesc” orice.
Dar pentru că vorbim de ei și de rolul acestor două personaje în Transilvania, într-o istorie cam de două sute cincizeci de ani – de la 1599, când Mihai Viteazul a intrat prin trecătoarea Buzăului și a coborât în Ţara Bârsei, la Brașov, cu oaste strânsă la Târgșor, lângă Ploiești, și până la 1849, când se termină revoluția română de la 1848-49, sunt două secole și jumătate de istorie…
[pullquote]Dacă eu las de o parte jumătate din viața cuiva, și mă refer numai la două aspecte ale vieții lui, pot să “dovedesc” orice[/pullquote]
Ce a însemnat Transilvania înainte de Mihai Viteazul sau în momentul intrării lui Mihai Viteazul în Transilvania? Din punct de vedere al statutului internațional, Transilvania era un principat autonom sub suzeranitate otomană – adică, toată viața ei internă era liberă, clasa stăpânitoare era formată din localnici, bisericile tradiționale ale Transilvaniei funcționau toate fără nici o restricție, și Principele țării trebuia să se îngrijească ca în fiecare an să se plătească un tribut Porții. Principele era ales de țară, dar trebuia confirmat de Poartă – vă spun asta, pentru că lumea confundă astăzi statutul Țărilor Române cu statutul Bulgariei sau al Serbiei în Evul Mediu. Altă prostie! Serbia și Bulgaria au fost ocupate efectiv, fără clasă stăpânitoare, pământurile creștinilor au fost confiscate, în locul bisericilor s-au făcut moschei. Or la noi, în Țările române – și în Țara Românească, și în Transilvania, și în Moldova – niciodată nu s-au putut construi moschei, meceturi și geamii. Niciodată nu s-a permis propagandă islamică, și niciodată stăpânii de pământ nu au putut fi turci, deoarece conform tratatelor încheiate între Țările române și Poarta Otomană, pământul nu putea rămâne decât în proprietatea creștinilor. Mă rog, asta era în Evul Mediu. Şi atunci, nu e bine să confundăm statutul țărilor de la Sud de Dunăre cu statutul țărilor de la Nord de Dunăre. E drept că, din pământurile noastre, în Evul Mediu, o parte a fost ocupată de către turci. Cele mai multe zone ocupate au fost în urma unor bătălii pierdute de ai noștri – trebuie să fim cinstiți și să recunoaștem. De exemplu, Turnu, Giurgiu și Brăila erau raiale turcești, și erau la Nord de Dunăre. Apoi Tighina, sudul Basarabiei de astăzi, o zonă largă, întâi Chilia și Cetatea Albă, cetățile de la Mare, “plămânii Moldovei” – care au fost ocupați chiar în vremea celui mai glorios domn pe care l-am avut, Ștefan cel Mare. Deci, am avut teritoriu ocupat, dar niciodată nucleul nostru și capitalele nu au fost ocupate. Şi niciodată la Târgoviște, sau la Iași sau la Suceava, nu s-au construit alte tipuri de locuri de închinăciune decât biserici. Nu s-au construit geamii. Mă întreabă câte un străin: “Dar unde sunt geamiile din Cluj?” Că ei știu că Transilvania a plătit un tribut turcilor, cândva.
Deci acesta era statutul – și acest statut de principat autonom sub suzeranitate otomană a existat între 1541 și 1688. După aceea, vin austriecii în Transilvania stăpâni – de fapt în 1688, de drept în 1699 – când au recunoscut și marile puteri că Transilvania nu mai aparținea ca influență, ca plată a tributului, nu mai făcea parte din orbita otomană, din lumea otomană. Și apoi, din 1688 până în 1918, Transilvania a avut, cu mici variațiuni același statut, adică a fost sub oblăduirea Habsburgilor. Și abia la sfârșitul acestei oblăduiri s-a creat un imperiu care a existat în istorie 51 de ani: Imperiul Austro-Ungar. De aia, nu e bine să zicem, când vorbim de evenimente de la 1700 sau 1800 “Imperiul Austro-Ungar” – acela e Imperiul Habsburgic. Imperiul Austro-Ungar s-a creat în 1867 – dar acuma, cu planeta asta care se grăbește, și cu mulți oameni inculți care ne conving la televiziune cât de deștepți sunt, se admite orice.
Avram Iancu, eroul românilor, figură fundamentală a luptei pentru drepturile noastre istorice în Transilvania
Ce se întâmplă în interiorul Transilvaniei când intră Mihai Viteazul? Stăpânii de pământ erau de trei feluri: unguri, secui și sași. Românii erau “clasa muncitoare”. Erau “robii muncii tăcute”. Datoria lor era să producă, să facă armată și să își dea sângele pentru patrie, să plătească taxele la timp, să-și dea obolul, să nu meargă la școli, și să trăiască cum pot. Deci era așa-numitul regim al celor trei națiuni și patru religii. Națiunile erau: națiunea maghiară, săsească și secuiască, iar “religiile ” (între ghilimele zic religiile, că părintele mă vede), ele sunt de fapt confesiuni, că religiile sunt cele mari: religia creștină, religia mozaică, religia islamică, religia budistă. Astea sunt religii, dar catolicismul, ortodoxia, calvinismul, astea se numesc confesiuni. Şi, în Ardeal, erau oficiale: confesiunea calvină a ungurilor, confesiunea unitariană cam tot a ungurilor (anti-trinitară – nu acceptau Sfânta Treime, adică unitatea între Tată, Fiu și Sfântul Duh, și nici sfințenia Mântuitorului, de altfel), sașii erau luterani, și romano-catolicismul maghiar era slab – câțiva maghiari, secui mai ales, rămăseseră romano-catolici. Românii erau cu toții ortodocşi, adică de rit bizantin, și nu erau recunoscuți nici ca națiune, nici ca religie. Şi erau răbdați în țară, adică acceptați să trăiască – vă spun acum în limba latină, și vă traduc: usque ad bene placitum principum et regni-colarum – până va ține bunul plac al principilor și cetățenilor, românii nefiind considerați cetățeni – sau, după unii, cetățeni de mâna a doua. Cu alte cuvinte, termenul de român, sau în documentele latine valah, că valah și român e tot una, sunt sinonime, termenul de valah era sinonim cu iobag. Iobag înseamnă țăran șerb sau țăran dependent, muncitor al gliei, legat de pământ.
[pullquote class=”left”]Niciodată la Târgoviște, sau la Iași sau la Suceava, nu s-au construit alte tipuri de locuri de închinăciune decât biserici. Nu s-au construit geamii. Mă întreabă câte un străin: “Dar unde sunt geamiile din Cluj?”[/pullquote]
Nu e rău să fii legat de pământ, căci cine poate trăi pe planeta noastră fără pământ, dar e rău să fii legat de pământ numai prin muncă și fără foloasele muncii, care se duceau către alții. În Transilvania asta, după ce au venit austriecii, că trebuie să ne apropiem și de Avram Iancu, speranța românilor a fost că se vor îndrepta lucrurile: “Vine o stăpânire din afară, care poate fi neutră, nu-i mai favorizează pe vechii stăpâni și poate ne ajută și pe noi”, au gândit unii capi ai românilor. Şi chiar au fost împărați care au făcut aceste lucruri – eu vă spun asta, pentru că Avram Iancu avea în mintea lui și mitul bunului împărat, credința că împăratul de la Viena e bun, vrednic, mare, și că ne-ar sprijni și pe noi, dar nu-l lasă domnii locali, domnii de pământ, cum ziceau românii – care erau în mare majoritate maghiari. Şi atunci, ideea asta că împăratul e bun şi vrednic l-a făcut pe Horea să meargă pe jos de 4 ori la Viena, de pomană. Dar în mintea lui credința a rămas, până aproape de moarte. Și Avram Iancu, până în 1849, a crezut (1848, finalul anului) că împăratul ne va fi favorabil, pentru că împărații de la Viena au luat niște măsuri în favoarea românilor – nu de dragul românilor, de dragul echilibrării situației, ca să le poată spune domnilor unguri, când erau obraznici, că este o amenințare valahă, că ei îs majoritari în Ardeal și că, dacă nu-s cuminți acești domni și n-ascultă de Viena, există posibilitatea ca românii să se ridice un pic la putere. Şi atunci, cu asta balansau lucrurile, nu? Divide et impera – dezbină și stăpânește.
“Mărite Doamne”, i-a spus un nobil maghiar, “așa ceva nu a fost niciodată în țara noastră. Limba supușilor să fie recunoscută.” “De azi, va fi!”, a spus Mihai
Mihai Viteazul, când a intrat în Transilvania, a găsit această țară cu trei națiuni, patru religii oficiale, în care românii nu se regăseau. A trecut pe la Brașov și a stat în jilțul bisericii Sfântul Nicolae din Șchei – ctitorie veche, străveche, nici nu se știe anul fondării, numai când s-a făcut biserica de piatră se știe – unde erau ctitori mai toți înaintașii lui, domni ai Ţării Românești și Moldovei, și a fost primit bine. S-a îndreptat mai departe spre Sibiu, prin Făgăraș, și a ajuns la Șelimbăr. La Șelimbăr a fost așteptat de oastea oficială a Principelui Transilvaniei, un tânăr de vreo 28 de ani care era și cardinal deja, Báthory András, Andrei Báthory. Oastea a fost risipită, bătută complet la 28 octombrie, și la 1 noiembrie a intrat triumfal în Alba-Iulia, și a avut orgoliul să îi vadă îngenunchiați pe cei care altădată îi îngenunchiau pe români. S-a proclamat Principe al Transilvaniei cu ajutorul autorităților locale și a declarat că va respecta toate rânduielile țării ca să ducă țara înainte, adică cele trei națiuni, cele patru religii, Dieta țării o va convoca… Dar, în același timp, a luat și niște măsuri care demonstrează dorința lui de a fi Domnul românilor. Nu degeaba a fost făcut erou național – și nu a fost făcut de noi, a fost făcut de conștiința publică, generații la rând.
[pullquote]La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat triumfal în Alba-Iulia, și a avut orgoliul să îi vadă îngenunchiați pe cei care altădată îi îngenunchiau pe români. El a luat și niște măsuri care demonstrează dorința lui de a fi Domnul românilor[/pullquote]
Mihai Viteazul, în Transilvania, a convocat patru diete. Dietă – ştiţi ce înseamnă dietă, nu regim alimentar… (râsete în sală) Dietă înseamnă Adunarea Ţării, azi i-am zice Parlament. Dar şi Parlamentele au nume diferite – de exemplu, în Polonia – Seim, în Rusia – Radă. Trei s-au întrunit și, cu ajutorul Dietelor, ca să vedeți ce mentalitate modernă, a adoptat hotărâri, i-a pus pe deputații de acolo să voteze, fără nici un român în Dietă, numai el. Odată, s-a adresat Dietei și a zis că vrea ca turmele din satele românești să aibă drept de pășunat liber în hotarul satelor săsești și ungurești, fiindcă numai reciproca era valabilă. Deci turmele din satele săsești și ungurești intrau peste tot în satele românești, fără nici o problemă. Dacă se întâmpla invers, păstorul putea fi spânzurat. La 1548, în Ţara Făgărașului, un păstor care nu și-a păzit bine turma, că era ploaie afară și vânt, a fost spânzurat că a scăpat turma în hotarul unui sat săsesc. Și Mihai a zis ”Nu! De acum încolo țăranul e țăran, oile sunt oi toate, indiferent de etnie”. În altă Dietă a hoărât că limba română devine limbă oficială în Transilvania – fără să desființeze latina şi maghiara. A zis: “Alături de limbile vechi, punem şi româna”. “Mărite Doamne”, i-a spus un nobil maghiar, “așa ceva nu a fost niciodată în țara noastră – limba supușilor să fie recunoscută.”“De azi, va fi!”, a spus Mihai.
Toate aceste măsuri sunt de o importanță specială, și prima dintre ele a făcut-o – ca să vedeți că avea gând în legătură cu Adealul – încă înainte de intrarea în Transilvania. Este faimosul tratat de la Alba-Iulia de la 1595, prin care a reașezat Biserica Ortodoxă a Transilvaniei sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești, după tradiția veche, de la Mircea cel Bătrân! Că Biserica noastră, răsăriteană, merge mână în mână cu Statul. Dacă Statul e de o lege ne-ortodoxă, și Biserica noastră e de religie ortodoxă, nu are cum colabora cu Statul. Şi atunci, Mihai a zis: “La noi, în Țara Românească, Biserica și stăpânirea sunt una. Şi punem Biserica Transilvaniei din nou sub oblăduirea Statului românesc, căci Biserica Transilvaniei este Biserică românească„. Și a făcut, în Cetate, la Alba-Iulia, Biserică Românească Mitropolitană, ceea ce iarăși nu se mai pomenise.
va urma
Detalii despre proiectul nostru cultural şi precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Una dintre cele mai frumoase tradiţii de toamnă din Basarabia are loc în luna octombrie, când Ziua Vinului creează o atmosferă de sărbătoare câmpenească. Fiica locului, Corina Moisei, vine cu detaliile.
Basarabia este țara strugurilor copți pe gliile strămoșești și a vinului dulce-acrișor care mustește în beciurile gospodarilor. Este locul unde Bacchus și-a lăsat moștenirea divină, iată de ce fiecare toamnă vine cu roadă spornică și sărbători menite să ne mențină vii obiceiurile seculare. În anul 2001, a fost decis ca pe această palmă de pământ mioritic să fie sărbătorită cu regularitate Ziua Vinului. Așa că, în fiecare prim week-end al lunii octombrie, gospodari și gospodine de pretutindeni își dau întâlnire și sărbătoresc rodul muncii lor în sfera vinificației.
Dar să o începem cu începutul. Vinificația în teritoriul basarabean datează cam de prin secolul XV, când primele sorturi de viță de vie au întâlnit pământul rodnic al acestui colțișor de rai. Se pare că acest mariaj frumos a fost sortit undeva în ceruri, pentru că am ajuns prin veacuri să avem cel mai bun și mai gustos vin, recunoscut la nivelul întregii lumi. Chiar și marele domnitor Ștefan cel Mare a purtat cinstea acestui meșteșug, aducând de pe muntele Athos câteva feluri de viță de vie, devenite ulterior pilonul de bază al producției autohtone.
[pullquote]Chiar și marele domnitor Ștefan cel Mare a purtat cinstea acestui meșteșug, aducând de pe muntele Athos câteva feluri de viță de vie[/pullquote]
Chiar dacă secolele au trecut și tehnologiile avansate și-au făcut loc în viețile noastre, viticultura și vinificația au rămas încă impregnate de aromele tradițiilor strămoșești. La noi se culeg strugurii pârguiți cu mâinile goale și fiecare familie face clacă, adunând prieteni și rude care pornesc dis-de-dimineață la muncă. Roada strânsă este adusă apoi pe la casele oamenilor, unde strugurii sunt zdrobiți și trecuți prin teasc, iar sucul pregătit merge la bine-meritata odihnă, unde fierbe cu pasiune și răbdare. Primul must este cel cu care Sărbătoarea Vinului ne întâmpină, mai ales că programul acestui eveniment include și târgul marilor și micilor vinării locale, precum și al meșteșugarilor de tradiție. Muzica bună, plăcintele și carnea friptă sunt accesoriile firești ale acestei stări generale de bine.
Vinul din Basarabia, veritabil simbol pe plan mondial
Două zile și două nopți durează această poveste cu multe dansuri și voie bună, îmbiind oamenii să respecte munca depusă și rezultatele obținute. Cu ocazia acestei sărbători se fac și anumite totalizări, se poate observa care vinuri vor fi cele mai bune sau ce culoare va predomina în paharele oamenilor pe tot timpul anului. Locul sărbătorii diferă de la an la an, iar mai nou, în vâltoarea modei festivalurilor, care ne-a învăluit și pe noi, întreprinderile vinicole optează pentru organizarea tururilor viti-vinicole chiar pe teritoriul fabricilor și plantațiilor lor. În egală măsură, vizitatorii pot opta pentru participarea la prepararea vinului sau doar la degustarea acestuia, ambele acțiuni fiind, în egală măsură, distractive și educative, mai ales pentru tânăra generație, care are obligația morală să conserve tradițiile deja existente.
[pullquote class=”left”]Nu în zadar chiar și pe harta geografică, Basarabia are forma unui strugure imens, scăldat în razele unui soare temperat[/pullquote]
Frumusețea acestei sărbători este cu atât mai intensă, cu cât reunește familii, rude, copii și adulți într-o horă tomnatică, exact în momentul când întreaga țară se îmbracă în haina brumarului. Și cel mai important este că se recoltează nu doar roada materială, ci și cea spirituală, căci doar cu sensibilitatea și empatie se obțin rezultatele scontate. Iată de ce, Sărbătoarea Vinului este și o totalizare, un fel de bilanț natural, firesc al trudei depuse. Fețele oamenilor în această zi radiază de fericire și satisfacție pentru că au atins cu succes prima etapă în lunga călătorie a vinului.
Una dintre cele mai frumoase şi mai aşteptate tradiţii de toamnă în Basarabia: Ziua Vinului Foto: timpul.md
De ce este relevantă această sărbătoare și de ce nu am optat pentru un simplu festival? Răspunsul la această întrebare reiese din simbolismul basarabean. Nu în zadar chiar și pe harta geografică, Basarabia are forma unui strugure imens, scăldat în razele unui soare temperat. Iar dacă munca onorează omul, de ce nu am sărbători una din formele sale speciale și anume, truda câmpului cu viță-de-vie. Așa că, eventual dacă ajungeți la Chișinău în primul week-end al lunii octombrie, lăsați-vă ademeniți de sunetele muzicii, de aromele mustului și ale plăcintelor coapte pe vatră, și veți descoperi un univers românesc aparte.
Ziua Vinului aduce atât roadă materială, cât şi roadă spirituală Foto: finewine.md
Foto deschidere: tv8.md
Articolul de față inaugurează seria de autor Constantin Noica, făcând parte dintr-un proiect vast și de lungă durată, dezvoltat de către Matricea Românească. În cadrul acestui proiect ne propunem să aducem în atenția publicului nostru o serie de personalități care au marcat evoluția și dezvoltarea culturii române – vezi seria Mircea Eliade.
Constantin Noica este unul dintre cele mai marcante nume ale filosofiei românești, nu doar pentru lucrările pe care le-a scris, ci și pentru cele pe care le-a tradus.
De asemenea, a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, Haig Acterian, Petru Comarnescu ș.a.
[pullquote]Noica a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Eliade, Cioran, Ionescu, Sebastian, Acterian, Comarnescu ș.a.[/pullquote]
Ca în cazul majorității colegilor lui de generație, și cazul lui este unul controversat, pornind de la adeziunea legionară de la începutul anilor ’30, trecând prin perioada tulbure a închisorii în urma procesului în care au fost condamnați toți cei judecați în ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „lotul Noica-Pillat” și ajungând până la Școala de la Păltiniș.
Dar nu este nici locul și nici momentul să supunem acum discuției această parte a biografiei sale. În acest articol introductiv ne vom rezuma la prezentarea câtorva date generale despre protagonistul seriei, insistând mai ales pe aspectele mai puțin cunoscute sau lăsate în plan secund de către cei care se ocupă de exegezele dedicate acestuia.
Fiind un prim articol în care încercăm să ne familiarizăm cu „personajul” cu care vom avea de-a face de acum încolo, găsim că este potrivit să cunoaștem „aspectele umane” ale marelui filosof :
– S-a născut într-o familie de aromâni din Vităneşti, județul Teleorman;
– L-a avut profesor de matematică în liceu pe Ion Barbu;
– În urma unei tuberculoze, a rămas fără un rinichi;
– A terminat Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București;
– Un an a urmat și cursurile Facultății de Matematică, renunțând la aceasta la îndemnul lui Ion Barbu;
– A tradus și romane polițiste (Edgar Wallace);
– În perioada în care a fost cu bursă în Germania, a participat la seminarele ținute de Martin Heidegger;
– A făcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, unde a lucrat și ca bibliotecar ;
– A refuzat să se căsătorească cu persoana pe care tatăl lui o vedea potrivită pentru el (din familia Cesianu), căsătorindu-se cu o englezoaică pe care o cunoaște în copilărie, când mergea în excursie cu părinții (Wendy locuia la Sinaia împreună cu familia ei compusă din tatăl englez și mama săsoaică);
– O perioadă destul de mare de timp Constantin și Wendy Noica au locuit în vila „Wendy” (construită pentru Wendy de către părinții săi);
– În timpul perioadei comuniste, Constantin Noica având mari probleme din cauza regimului politic și a trecutului lui de dreapta (în primă instanță fiind trimis în domiciliu forțat și, mai apoi, făcând și închisoare), cuplul a fost nevoit să divorțeze de formă, Wendy mutându-se cu familia în Anglia;
– A petrecut un singur Crăciun alături de soție și copii;
– Fiul lui, Răzvan (care studiase medicina la Paris), s-a călugărit, devenind Părintele Rafail;
– A lucrat ca cercetător la Centrul de Logică din București;
– Mâncarea lui preferată era laptele cu mămăligă (sau mămăliga cu brânză);
– Îi plăcea muzica clasică, compozitorul lui preferat fiind Bach.
În continuarea seriei, vom avea în vedere atât marile cărți scrise de către intelectualul român, cât și descrierea contextului generaționist și istoric în mijlocul căruia s-a format.
Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.
De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.
Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.
Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.
Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi „cu ajutorul” tehnologiei.
[pullquote]În Octav veți vedea emoție și suflet. Adică lucruri invizibile[/pullquote]
Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el „băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce „intră prin efracție” în sinapse demult închise.
Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.
Ajutat de „spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.
Octav – clip de prezentare
E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.
[pullquote class =”left”]Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul[/pullquote]
Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.
„Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.
“Octav” are premiera pe 4 octombrie, la Sala Palatului din Bucureşti.
Foto deschidere: captură Octav
Recenzie de carte Matricea Românească: Lindenfeld, scris de Ioan T. Morar, este un roman de ficţiune în care satul bănăţean (cvasi-mort) cu acelaşi nume primeşte o viaţă nouă.
Ioan T. Morar, cunoscut jurnalist și om de televiziune, membru fondator al Academiei Cațavencu, este autorul romanului Lindenfeld, un volum minunat ce recreează viața satului bănățean cu nume omonim, prin punerea în scenă a unui spectacol inedit care, dincolo de aspectul istoric, sondează adâncimile sufletului uman în lupta cu timpul.
Întemeiată în anul 1828 de pemii (coloniști germani) din Boemia, Lindenfeld este o mică așezare de munte din județul Caraș-Severin, greu accesibilă, complet izolată de localitățile vecine. Aproape dispărută de pe harta României în 1998, odată cu moartea bătrânului Paul Schwirzenbeck, Lindenfeld exercită un magnetism aparte, este o punte între trecut și viitor ce poate fi exploatată la mai multe niveluri. Deși ficțiunea imaginată de scriitor își are rădăcini într-o arhivă adevărată, întâmplările brodate pe marginea acesteia fac aluzie la o realitate dorită, dar, din păcate, neadevărată.
Premisa și intriga acestei cărți o constituie reîntoarcerea miliardarului Klaus Bernath la vatra satului după ani de pribegie în străinătate, de pe meleagurile Americii de Sud unde a început să pună bazele averii sale, până la revenirea pe bătrânul continent și stabilirea în Germania, țara de origine a strămoșilor săi. Dar, se pare că satul părăsit nu reprezintă o opțiune viabilă de redat în biografia pe care Otto von Romanoff a fost însărcinat să o scrie, așa că, acesta decide reînvierea Lindenfeldului.
[pullquote]Cei care s-au aventurat, de-a lungul anilor, cu treabă sau din curiozitate, prin Lindenfeld trăiau senzația că așezarea e situată în afara istoriei, încremenită, dar vie, că viețuiește în paralel cu istoria. Părea o insulă, una atemporală – cu deosebirea că, în loc de apă, în jurul ei unduiau pădurile. Și că legătura cu uscatul se făcea pe jos sau cu căruța[/pullquote]
Utopia sau „bio-realismul” pe care vrea să îl pună în scenă este un spectacol grandios și bine regizat, o piesă de teatru cu un buget impresionant care se joacă timp de o săptămână pe parcursul vizitei lui Klaus. Stabilirea unui ritm de viață cursiv, integrarea actorilor într-o poveste reală nu se dovedesc a fi ușoare la început, căci recompunerea fragmentelor domestice necesită o întreagă urzeală de minciuni. Reconstituirea minuțioasă a traiului sătenilor, de la aranjarea gospodăriilor, la stabilirea unui rol social, prind contur pe parcurs. Spre sfârșit, asistăm la contopirea ficțiunii cu realitatea, iar povestea aproape că se întoarce împotriva creatorului.
Personajele acestei „piese” sunt foarte bine alese, acestea reușind prin rolurile pe care le interpretează să dea viață unor caractere tipic românești. Pe de o parte, îl avem pe Petrică Florescu-Reinhard, inginerul uns cu toate alifiile, fost membru de partid ce își asumă partitura primarului satului, un rol ce i se potrivește ca o mănușă. Scurta incursiune în trecutul său, de la tânăr membru UTC-ist și funcționar administrativ în slujba Partidului, la antreprenorul anilor 2000, ne arată că Petrică este oportunistul aflat mereu la locul potrivit.
Pe de altă parte, avem grupul de studenți la arte plastice, veniți la Lindenfeld din întâmplare pentru a picta, dar care ajung să se integreze perfect în acest peisaj. Cornel-Armand, Alex, Gabriel, Profu’, Iulia, Hanelore, Cati, Veturia „ies” din realitate și se afundă în stranietate, pe fundalul unor reuniuni cu substrat filosofic pe care le organizează în fiecare seară. Dinamica grupului, conversațiile spumoase și micile flituri constituie și cele mai amuzante episoade ale romanului, veritabile scene desprinse parcă dintr-un serial de comedie.
Rescrierea trecutului micului sat de munte nu este ușoară. Otto von Romanoff (alte ego-ul scriitorului cărții) trebuie să scoată la iveală poveștile despre deportările în Siberia, persecutarea germanilor după încheierea celui de-al doilea război mondial, sau instalarea comunismului și schimbările survenite. În plan metaforic, putem observa cum recuperarea acestei localități pierdute sub asuprirea regimului este și o încercare timidă de refacere a României la standarde europene după decembrie ’89.
[pullquote class=”left”]Viitorul […] e o bâjbâială. Singurul lucru cert, care nu se mai schimbă, e trecutul. E o investiție sigură[/pullquote]
Povestea lui Klaus Bernath invită și la mici reflecții auctoriale cu privire la rolul memoriei și al amintirilor în viața individului. Din păcate, amintirile nu îmbătrânesc odată cu noi, iar memoria este incapabilă să facă față trecerii timpului in absentia. De aici și nevoia de întoarcere într-un trecut neatins de schimbări, bineînțeles o utopie ce nu este fezabilă. Poate că, până la urmă, păcăliți am fost doar noi, cititorii, căci este greu de crezut că miliardarul s-a lăsat cu totul prins în acest spectacol.
Lindenfeld este un roman dinamic, cu o narațiune care curge ușor, o piesă bine gândită și regizată, o oglindă a vieții românești la sfârșitul anilor ’90, început de anii 2000 în care trecutul și prezentul se unesc. Scrisă fără efuziuni sentimentale, în ciuda nuanțelor ușor nostalgice, cartea lui Ioan T. Morar este un amestec perfect de tematici social-politice, crâmpeie de poveste de dragoste neîmplinită și meditație asupra trecerii timpului. De altfel, minunat redată este și chestiunea identității personale care se suprapune inevitabil cu cea a locului natal.
Ioan T. Morar, Lindenfeld, Editura Polirom, Iași, 2005, 256 pagini
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist în Drept Constituţional, ca, după un an lung şi încărcat cu experienţe intense, dar şi impunând timp de reflecţie, să redăm frumoasa noastră discuţie, despre limba română, perioada interbelică în Basarabia şi despre idealurile noastre comune româneşti.
Matricea Românească: Sunteţi un reputat specialist în Drept Constituţional. Cum vedeţi relaţia dintre cultura juridică şi cultura în sensul ei larg, mai ales că proiectul nostru cultural aparţine unei firme de avocatură?
Academician, profesor dr. Ion Guceac: Eu zic că şi cultura juridică este o parte a culturii sociale, sau a culturii pe care o îmbracă un individ şi societatea în ansamblu. Eu, venind din lumea Dreptului, sigur că în cea mai mare parte sunt concentrat pe sporirea şi ridicarea nivelului de cultură juridică a populaţiei, a concetăţenilor, fiindcă în ultimă instanţă de aici depinde şi cultura în sensul mare al cuvântului.
Avem probleme la acest capitol, mai ales că reformele din ultimul timp, şi în domeniul educaţional, au făcut ca din programul de învăţământ să dispară unele discipline. Dacă, anterior, în toate instituţiile, la toate facultăţile, se studiau cursuri cum ar fi “Bazele Statului şi Dreptului”, şi persoana primea anumite date formative, chiar și primitive, privind structura Statului, raportul dintre individ și Stat, drepturile și libertățile fundamentale, acum, cu aspectul acesta, nu se ocupă practic nimeni – nici la nivel de liceu, nici la nivel de instituții superioare de învățământ.
De aceea, chiar mi-am pus drept scop să vin cu câteva lucrări în acest domeniu. Cu câțiva ani în urmă am editat și o lucrare, Dicționarul drepturilor omului pe înțelesul tuturor (Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, 160 pagini.). Acum am un manuscris – şi cred că până la sfârșitul anului o să reușesc să pregătesc o lucrare, Omul și Statul, pornind de la instituția cetățeniei, pluralismul – sau, mai bine zis, pluralitatea cetățeniei -, drepturile, libertățile, îndatoririle fundamentale, sistemul electoral. La capitolul sistemul electoral avem lacune în ceea ce privește cultura juridică a electoratului luat în ansamblu.
Problema principală în jurul căreia mă axez eu este dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova. Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică. Dar eu vreau să spun că, în acea perioadă, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, au fost aplicate principiile clasice ale constituționalismului contemporan, cum ar fi separația puterilor, pluralismul politic, dreptul la proprietate, drepturile și libertățile fundamentale – cele naturale, social-economice, care erau consacrate în Constituția României. Fiindcă, după 1918, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova a fost aplicată Constituția României din 1866. Ulterior, în procesul de integrare a Basarabiei în cadrul structurilor de stat ale României, s-a solicitat – una dintre solicitările înaintate de reprezentanții Sfatului Ţării – elaborarea unei noi Constituții. Constituția din 1923 este și rezultatul solicitărilor teritoriilor care au revenit în componența României.
[pullquote]Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică[/pullquote]
Matricea Românească: Au avut un aport, pentru că erau niște realități de care trebuia să se țină cont.
Ion Guceac: Da. Legea fundamentală trebuia să țină cont de aceste realități noi. Constituția din 1923, care a fost aplicată și pe teritoriul Republicii Moldova – până în 1938, pentru că atunci a fost abrogată, fiind înlocuită de către Constituția mai retrogradă, a lui Carol al II-lea – nu în zadar este considerată una dintre cele mai democrate Constituții din Europa de la acea perioadă. Ea a fost repusă în vigoare după cel de-al Doilea Război Mondial, pe un interval scurt. În Basarabia deja nu, căci noi făceam parte din componenţa altui sistem politic. Dar amprente importante în trecutul istoric al dezvoltării constituționale a Republcii Moldova au rămas. Chiar la capitolul controlul constituționalității legilor. Un control veritabil al constituționalității legilor noi l-am cunoscut în Republica Moldova abia după ce a fost adoptată Constituția în vigoare, în 1994. Numai ea a prevăzut o Curte Constituțională. Dar, în perioada interbelică, și Constituția din 1923 prevedea controlul constituționalității legilor, prin așa-numita formă de control judecătoresc al constituționalității legilor. Iar noi, lucrurile acestea trebuie să le recunoaștem azi.
Cu părere de rău, și în discursul unor politicieni, dar și al unor persoane care sunt mai aproape de materia Dreptului, este ignorată această perioadă. În repetate rânduri, poți auzi că Republica Moldova își are istoria abia după declararea independenței şi suveranității, inclusiv și în dezvoltarea constituțională, ceea ce este absolut incorect. Dacă noi pretindem să ne impunem în fața civilizației contemporane cu anumite rezultate înregistrate de către înaintașii neamului nostru, trebuie să ţinem cont inclusiv de trecutul istoric, și de dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova, și de impactul pe care l-au avut asupra constituționalismului de aici, obiceiurile, legislația veche românească care a generat ulterior veritabile izvoare al constituționalismului contemporan.
Apasă pentru video: „De ce să ne ascundem trecutul istoric?”
Matricea Românească: A stat la baza unei tradiții.
Ion Guceac: Sigur. De aceea, prin această lucrare, Constituția la răscruce de milenii, eu vorbesc despre rădăcinile istorice, politice și chiar religioase ale Constituției. Fiindcă nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează și uneori noi nici nu conștientizăm acest fapt.
Nu în zadar [Samuel] Huntington, în cunoscuta lui lucrare, Ciocnirea civilizațiilor, atenționează asupra acestui fapt. Noi, dacă pretindem să devenim membri ai unei anumite civilizații, trebuie să avem poziție în raport cu statul pilon al structurii respective, dar această poziție este determinată, în mare parte, și de trecutul istoric. Eu mi-am consacrat mai mult timp acestei probleme, și cu mare plăcere am primit invitația colegilor de la Institutul de Cercetări Juridice din România, ca să particip la elaborarea acestor lucrări, în vederea transpunerii pe hârtie a acelor particularități care au influențat conținutul, forma Dreptului din Republica Moldova. Eu cred că este interesant și pentru colegii din România, și pentru cititorul din România, fiindcă prea puțin se cunoaște despre această perioadă. Spuneam mai devreme că nici autorii din România nu au reflectat. Dacă luăm şi manualele de Drept Constituțional și de istorie a Dreptului, se trece peste această perioadă. Dar noi trebuie să recunoaștem lucrurile așa cum au fost. De ce nu? De ce să ascundem?
[pullquote class=”left”]Nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează[/pullquote]
Matricea Românească: Ce ne puteți spune, în câteva cuvinte, despre Academia de Științe a Moldovei?
Ion Guceac: Academia de Științe a Republicii Moldova nu are un istoric atât de impunător precum Academia Română, care a sărbătorit anul trecut 150 de ani. Noi, în același an 2016, am sărbătorit 70 de la fondarea primelor instituții de cercetare în Republica Moldova, 55 de ani de la fondarea Academiei de Științe a Moldovei. Pe parcursul întregului an, am organizat diferite manifestații consacrate acestui eveniment, în cadrul căruia am fost gata să aducem la cunoștință comunității care sunt rezultatele înregistrate de către comunitatea științifică pe parcursul acestor decenii.
Academia de Științe a Moldovei ocupă un loc deosebit în întreaga infrastructură a comunității științifice și este un centru de atracție și în acelaşi timp de protecție a tuturor valorilor culturale, cum ar fi istoria, limba, tradițiile neamului românesc în zona respectivă, în procesul de evoluție istorică. Pe parcursul acestui an, noi am reușit să demonstrăm întregii comunități că Academia de Științe a Moldovei are un cuvânt greu de spus atunci când este nevoie.
Iarăși, dacă revenim la problema limbii, Academia de Științe a Moldovei încă din 1994 a recunoscut, printr-o hotărâre adoptată de către Adunarea Generală, că denumirea corectă a limbii vorbite este limba română. Ulterior, clasa politică nu a ținut cont întotdeauna de această hotărâre istorică a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, deoarece în procesul de adoptare a Constituției în vigoare a rămas sintagma “limba moldovenească”. Curtea Constituțională a adoptat recent o hotărâre prin care, iarăși făcând uz de această hotărâre a Academiei, a recunoscut Declarația de Independență ca fiind parte integră a blocului de constituționalitate. Astfel, s-a încercat să se facă lumină în ceea ce privește raportul dintre noțiunea de limbă română și limbă moldovenească, care deocamdată se conţine în articolul 13 din Constituție.
Mai sunt diferite situații în care intervine Academia, în raport cu interpretarea anumitor date și evenimente istorice. Această problemă, în ultimul timp, devine tot mai stringentă, mai ales cu schimbările care au avut loc în structura autorităților publice centrale, din punct de vedere al abordării unor aspecte mai mult ideologice. Aţi auzit ultimele propuneri care au fost vociferate de către președintele Republicii Moldova, domnul Igor Dodon, privitor la introducerea unei sărbători naționale, din perspectiva modificării legislației ce vizează drapelul de stat al Republicii. Este cunoscută și poziția partidului care l-a condus mai mult timp, vizavi de limba moldovenească, vizavi de tentativa de unionism pe care o promovează anumite partide. Dar, Academia de Științe a Moldovei, rămânând o instituție depolitizată, ea trebuie să pledeze întotdeauna pentru argumentarea științifică a adevărului istoric și să promoveze valorile culturale care, prin definiție, trebuie să dăinuiască în timp. În acest sens, noi dispunem de capacități în conformitate cu potențialul pe care îl deținem la acest moment. Noi încercăm să promovăm personalitățile care se consacră culturii, prin alegerea acestora în calitate de membri corespondenţi ai Academiei, prin oferirea titlurilor de doctor honoris causa, organizarea de diferite conferințe. În 2015, noi am organizat o conferință dedicată pământeanului nostru Constantin Stere, mare om de stat, profesor universitar, prozator. Acest eveniment a fost organizat împreună cu Academia Română, Institutul „Xenopol” din Iași. Avem, totodată, și lucrări editate.
Apasă pentru video: „Limba vorbită în Basarabia este limba română”
Matricea Românească: Care sunt relațiile cu Academia Română și cu instituțiile de profil din țară?
Ion Guceac: Noi avem un acord de colaborare cu Academia Română și, în virtutea acestuia, instituțiile încheie acorduri inter-instituționale. Avem relații foarte strânse și prodigioase, mai ales în ultimul timp, ținând cont că ai noștri colegi, ca și noi, sunt membri ai programelor europene de cercetare – și Programul Cadru 7, și actualul program Orizont 2020. În procesul de promovare a unor proiecte, şi colegii din Republica Moldova, și cei din România au nevoie de parteneri, așa că noi colaborăm în promovarea și organizarea proiectelor europene. Mai de succes sunt colegii care vin din domeniul științelor naturii, din agricultură. Noi, din domeniile social, economic, umanitar, avem mai puține realizări la acest capitol. Dar suntem optimiști, și am zis că suntem dispuși să accelerăm relațiile pe această dimensiune.
Avem un acord încheiat între Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Științe a Moldovei şi cel din România. Suntem în așteptarea unor evenimente concludente, care ar dezvolta dispozițiile acestor acorduri. Deocamdată, eu sunt optimist, şi consider că relația este bună. Ne bucurăm de sprijnul colegilor din România. Noi, la rândul nostru, contribuim cu tot ce putem – și cu potențial uman, și cu literatură, şi cu date istorice, cu documente de arhivă.
Matricea Românească: Îmi povesteați despre experiența Dvs. de la București, pe care ați avut-o în anii ’90. Cum i-ați găsit pe români la momentul acela?
Ion Guceac: Și atunci, și acum, îi găsesc foarte binevoitori. Totuși, consider că este vorba și despre aportul pe care fiecare persoană îl are în această relație. Fiindcă întotdeauna un om sincer, onest, va fi tratat în egală măsură. Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România. Dar, sunt convins că forma şi conţinutul acestor relații depinde în mare măsură de cum tratăm noi și cum contribuim la dezvoltarea lor. Sunt convins că este loc de o apropiere și mai strânsă.
[pullquote]Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România[/pullquote]
Matricea Românească: Vorbeați despre valorile culturii din Basarabia. Care ar fi acestea, pe scurt?
Ion Guceac: Vă vorbeam despre ceea ce mă interesează pe mine, cultura juridică. Dacă vorbim despre valorile cultural-spirituale ale poporului, sigur că sunt în mare parte tradițiile la care noi ținem foarte mult. Aceste tradiții sunt materializate în monumentele de cultură pe care le avem noi, în cultura materială, dar şi imaterială. Academia a contribuit la monumentele de cult păstrate pe teritoriul Republicii Moldova, care în ultimul timp strălucesc tot mai mult și mai mult. Este vorba despre biserici, mănăstiri restabilite. Avem și o serie de lucrări consacrate acestor monumente istorice. Avem rezultate frumoase și în domeniul muzicii, al artei. Îi menționez pe regretata Maria Bieșu, care a fost cunoscută în întreaga lume, pe Eugen Doga, un nume binecunoscut… Valsul lui, practic, este cunoscut în orice colț al lumii, și este primit călduros și la București. Anul 2017 este anul Doga în Republica Moldova. Știu că se pregătește un concert mare, care va fi organizat la București. Nemaivorbind de muzica populară, dansuri, ansambluri, jocuri, orchestra de muzică populară – bine primită și apreciată la București, condusă de către maestrul [Nicolae] Botgros.
Matricea Românească: Cum ați descrie Chișinăul, ca centru cultural de unde pleacă direcțiile în domeniu?
Ion Guceac: Cu părere de rău, focarul cultural în Republica Moldova este Chișinăul. Cu toate că și municipiile Bălți și Cahul sunt orașe mari, centre culturale. Avem teatru și la Bălți, și la Cahul, dar ținând cont de relațiile economice, de situația economică a țării, mare parte se concentrează în Chișinău. Sper că acele strategii dezvoltate de către Guvernul Republicii şi tendința de regionalizare vor duce la răspândirea proporțională a eforturilor, în ceea ce priveşte susţinerea şi dezvoltarea culturii pe întreg teritoriul.
În mare parte, suferă localitățile rurale. Astăzi, noi ne confruntăm cu un proces de depopulare, consecință a problemelor demografice – migrația. Dar aceste consecințe apar și din cauza unor reforme realizate în cadrul Statului – precum, de pildă, optimizarea instituțiile de învățământ. Închiderea unor școli gimnaziale în localitățile rurale face ca populația să le părăsească și să se stabilească mai aproape de zonele cu instituții de învățământ, accesibile pentru copii. Paralel, se creează o infrastructură pentru acest scop, dar nu întotdeauna aduce rezultatele scontate. Mai avem probleme și cu infrastructura drumurilor. La fel, optimizarea instituțiilor medicale, a instanțelor judecătorești.
Academicianul Ion Guceac, un om de ştiinţă care nu admite falsificarea trecutului
Acest lucru face ca, în special, localităţile rurale să ducă lipsă de cultură. Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține. De aceea, cartea rămâne a fi sursa principală de culturalizare a populației și, de ce nu, întâlnirile care au loc nemijlocit între oamenii de știință, oamenii de cultură, cu populația țării. Noi mergem deseori în localități, avem acorduri de colaborare cu unitățile administrativ-teritoriale, cum sunt raioanele, Consiliile raionale. Acordăm sprijin și consultanță și în probleme ce țin de cultură, dar și de agricultură, tehnologie, dezvoltarea unor afaceri, prin intermediul instituțiilor subordonate Academiei.
[pullquote class=”left”]Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține[/pullquote]
Ce reprezintă Academia de Științe a Moldovei? Conform legislației, Academia de Ştiinţe a Moldovei este cel mai înalt for științific, este o instituție care se bucură de autonomie și una care se autoguvernează. Avem câteva organe colegiale. Este vorba despre Asamblee, care este constituită din membrii corespondenți ai Academiei și doctorii habilitați, aleși de către adunările doctorilor habilitați pe domenii de activitate. Juriștii își deleagă reprezentanții, economiștii la fel, medicii la fel, cei din agricultură la fel. Acest organ colegial alege președintele Academiei. La propunerea președintelui, se aleg vicepreședinţii și secretarul general, pentru a forma Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică. Acesta este un organ colegial executiv, care de fapt administrează toate relațiile în domeniul cercetării și inovării.
Matricea Românească: Câți membri aveți?
Ion Guceac: Avem 91 de membri. Zilele acestea, va demara un concurs pentru alegerea suplimentară a membrilor corespondenți și titulari.
Matricea Românească: Din câte știu, sunt și membri din România.
Ion Guceac: Avem și membri de onoare. Recent, în 2016, acest titlu înalt l-a obținut membrul corespondent, academicianul Ion Dogaru, și președintele Academiei Române, domnul academician [Ionel] Vlad. Sunt mai mulți, ca și viceversa. Președintele Academiei, Gheorghe Duca, este membru, recent şi academicianul Toderaș a obținut titlul de membru de onoare al Academiei Române. Ne apropiem.
Matricea Românească: Dacă ne uităm în urmă cu 20-30 de ani, cum considerați că a evoluat peisajul academic și cultural din Moldova?
Ion Guceac: A evoluat simțitor. S-a eliberat de îndoctrinare excesivă, este mai multă libertate în ceea ce ţine de promovarea interesului științific. Cred că Academia de Științe a venit mai aproape de popor, de interesele contribuabilului, și are o claritate referitoare la promovarea valorilor culturale și moral-spirituale autentice.
Matricea Românească: Treceţi, vă rog, în revistă marile obiective ale Academiei pentru 2017.
Ion Guceac: La nivel de instituție, pe parcursul anului 2017, ne-am propus să reuşim să promovăm o reformă pe care nu ne-am dorit-o, dar a fost impusă de guvernare. Reforma este în domeniul administrării științei și inovării. Unii consideră că Academia ar monopoliza întreg procesul de administrare în domeniu. Se pregătește o reformă, noi participăm activ, și sperăm că vom fi în stare să convingem clasa politică asupra conținutului acestei reforme, pentru a nu pierde ceea ce am realizat la acest capitol. Este foarte ușor să distrugi ceva. Mai greu este să construiești din nou. Sunt persoane care nu privesc cu ochi buni Academia. Fac trimitere la o experiență tristă, a unor foste state socialiste, cum ar fi Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, care au lichidat Academia de Științe, pierzând întregul potențial științific. Actualmente, restabilesc aceste instituții, dar efectiv nu au persoane, fiindcă le-au pierdut. Între timp, veriga intermediară a dispărut, și este o mare problemă. Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale.
[pullquote]Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale[/pullquote]
Matricea Românească: Evocam, împreună, momentul pe care-l sărbătorim și noi, și Dvs. în martie – legăturile instituționale cu România, editarea de opere care să cinstească acest moment. Cum se trăiește aici 27 martie? E o emoție a zilei?
Ion Guceac: Iarăşi, depinde de gradul de documentare al celor vizați în acest domeniu. Sigur că cei care cunosc particularitățile legate de acest eveniment au retrăiri sufletești mai pronunțate, mai profunde. Cei care nu s-au intersectat niciodată, nu s-au documentat și nici nu au fost educați în acest context, evident că trec fără emoții. Numărul de organizații non-guvernamentale, de activiști civici care promovează, inclusiv în stradă, acest eveniment, care îl serbează într-un anumit fel, sigur că nu rămâne fără rezonanță în conștiința socială. În plus, este vorba și despre atitudinea mass-mediei și despre suportul masiv pe care ni-l oferă partenerii noștri de peste Prut.
Matricea Românească: Vă rog să adresați un cuvânt publicului românesc, doritor de a cunoaște cultura Moldovei.
Ion Guceac:Dacă e să vorbim despre relația care nu a încetat niciodată, probabil, pe parcursul anilor, ea trebuie să dăinuie, și acest foc trebuie întreținut prin eforturile noastre comune. Sunt convins că, numai prin eforturi comune, vom ajunge la acel ideal pe care îl proslăveau poeții, pe care îl cântau în baladele lor strămoșii noștri. În acest context, îmi aduc aminte și de un cunoscut dicton din Antichitate: acta non verba. Să trecem de la vorbe, la fapte. Aceasta ar fi deviza care ne-ar ajuta foarte mult să soluționăm în sfârșit această îndepărtare care, deocamdată, persistă între noi.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în viaţa de toate zilele, ne reaminteşte că de la opincă ne-am ridicat toţi, indiferent ce identitate am „încălţa” astăzi.
Apasă pentru video
“Eu am lucrat cu ani în urmă în pielărie, cizmărie, pe comandă. Am făcut școală de creație în București. M-am întors la Gura Humorului și au vrut să mă trimită ca maistru la Câmpulung Moldovenesc, unde era fabrica de încălțăminte „Montana”. Dar eu am refuzat să fac naveta. N-am vrut, pur și simplu. Și atunci, fiind școlarizat de cooperativa „Solidaritatea”, m-am angajat la Complexul Meșteșugăresc, la secția Încălțăminte Comandă. Era unul dintre cele mai renumite ateliere de încălțăminte la comandă. Veneau şefi de la București, de la Consiliile Populare, cum erau atunci, de la Suceava. Își făceau numai oamenii cu bani încălțăminte la comandă! Era la mare căutare, mai ales de Paște, când se făceau pantofi, sau de Crăciun, când se făceau cizme. Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici, modele vechi – și le dădeau la refăcut. Eu le făceam modelul din nou”, a povestit pentru Matricea Românească meşterul Ioan Hojbotă.
[pullquote]Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici, modele vechi de încălţăminte – și le dădeau la refăcut[/pullquote]
“În comunism, era o ruşine să revii la opincă”
Însă, întâlnirea lui cu opinca noastră ancestrală s-a datorat unui hazard fericit:
“Niciodată, cât am lucrat 20 de ani în pielărie și în cizmărie, nu am făcut o opincă. Noi lucram la acord individual, și concurența era după bani – care câștigă mai mult pe statul de plată. Așa era, la modul cinstit. Nu mi-a stat capul niciodată să pun mâna pe o bucată de piele, să croiesc o opincă. Era și un fel de rușine să revii la opincă, în regimul de tristă amintire…
Lucrând ulterior aici, la Protecția Copilului, o doamnă – care este şi șefa mea – a mers cu mine în parcare la Voroneț, să cumpere pentru serbare o pereche de opincuțe. Şi nu i-o plăcut nici de colo, nici de colo. Și atunci, m-am gândit să vin acasă și să îi fac. Am zis: «Doar eu în pielărie am lucrat atâția ani!». Dar nu pusesem mâna să fac ceva.
Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă
Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Probabil, foarte frumoase! Oricum, erau primele, nu puteam să-mi dau seama dacă sunt frumoase. M-am dus și i-am arătat: «Uite, asta am putut să fac». S-a bucurat, a zis că sunt foarte frumoase, s-a dus și le-a arătat doamnelor, colegelor. De acolo, s-a deschis drumul meu. Oamenii, colegii m-au solicitat. Am început să fac, şi mi-am dat drumul. Lucram într-o șură la început și, după ce am văzut că am atâtea solicitări, mi-am încropit atelierul… Aici țineam tractorul, când veneam de la câmp. Tractorul l-am vândut și mi-am încropit atelierul ăsta.”
Apasă pe poze pentru mărire
Lacrimi pentru România
Cu lacrimi în ochi, meşterul bucovinean a ţinut să realizeze şi o scurtă lecţie de istorie a opincii, special prin intermediul Matricea Românească:
“E încălțămintea românului. Opinca o purtat-o omul de rând. Oamenii înstăriți purtau cizma de piele, Bilger – cizma ofițerească, specială, care are alt croi. Avea catarame, şi o deschizătură, un șliț. Era ceva boieresc. Numai băieții de bani gata, bogătanii, purtau cizma Bilger și baston – era o fudulie. Poate mai aveau și o ploscă – atunci când bogatul ieşea în sat, nu bea el cu badea Ion din sticla lui, îşi punea în ploscă!
[pullquote class=”left”]Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Nu îmi puteam da seama dacă sunt frumoase – erau primele![/pullquote]
Opinca o purtat-o omul de rând. Aici, în Bucovina, a fost influența austro-ungară, oamenii au trăit mai bine. Au purtat, în ziua de lucru, opinci de gumă, care greu se mai găsesc astăzi, şi colţuni de lână sau obială. Obiala este o bucată de pătură cu care se învelește piciorul. Spuneam că era opinca din cameră de tractor, din guma aceea, pe care purta și ciobanul, și țapinarul în pădure, și omul de rând, la munca câmpului. În sărbători, la noi, în partea Bucovinei, se purtau opinci osebite, din piele de vițel. Se luau la nunți, la hore, la baluri. În partea Regatului, unde nu a fost influența austro-ungară, se făceau opinci din piele de porc.”
Opinca, apărătoarea românului în război
Ioan Hojbotă a rememorat şi un episod din istoria familiei sale, în care opinca a jucat un rol providenţial – pentru că i-a apărat tatăl de gloanţele inamicului, în război.
“Tatăl meu mi-o povestit că, fiind recrut în Armată, o purtat opinci când s-o instruit în pre-militară, până s-o dus în război. În Armată, pe timpul războiului, s-o întâlnit cu tot felul de băieți – cum era atunci, doi de colo, doi de colo – și a găsit bucureșteni care nu știau să se încalțe cu obiele. Într-o sară, tata le-o le-o făcut demonstrație camarazilor, care apoi o fost încălțați ca lumea. Deci, s-o purtat opinca și-n Armată. Eu, făcând turism ecumenic, am găsit la Mănăstirea Râmeț din Aiud, într-o vitrină din Muzeul Mănăstirii, o opincă cazonă cu potcoavă, aşa cum se punea la bocancii cazoni. Deci era potcoava, ca să nu se roadă.”
Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi
Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Despre români, se ştie că suntem un popor de ciobani care a evoluat (sau involuat) într-o naţiune de domni. E o alegorie care se explică bine în districtul financiar al oraşului (ciobanu)lui Bucur. Matricea Românească a stat de vorbă cu un cioban autentic, din moşi-strămoşi, despre problemele Mioriţei în România anului 2017. Mai jos, vă oferim un extras.
Click pentru video
Matricea Românească: Vorbiţi-ne, vă rog, despre transhumanţă. Cum se mai derulează ea astăzi?
Ciobanul Ionică Sterp (Ianoşda, judeţul Bihor): Puţini mai fac transhumanţă… Pentru că, mai demult, oamenii ştiau: plecau de la Sibiu, veneau la Bihor, plecau de la Sibiu în Tulcea sau în Bărăgan. N-aveau atâtea probleme. Acum, au venit străinii: olandezi, nemţi, italieni… Nu mai ai voie să treci! Înainte, aveai voie să treci pe oriunde. Acum, îs în stare să vină să te omoare, să îţi dea în cap! Că zice: “E pământul meu!”. Dar el e străin aici, noi suntem băştinaşi, cum s-ar spune! Te împiedică toată lumea, îs toţi contra la oaie!
[pullquote]Te împiedică toată lumea, îs toţi contra la oaie[/pullquote]
Matricea Românească: Atunci când plecaţi în transhumanţă, cum trăiţi momentul? Se leagă o relaţie specială cu mioarele?
Ciobanul Ionică Sterp: Relaţia e tot timpul. În momentul în care ai pus şaua pe măgar şi ai plecat, rămâne familia acasă, şi tu te întorci la 3 săptămâni, la o lună, pentru o zi, sau pentru o noapte, să îi vezi, şi te întorci la ele. Că nu poţi! Tot timpul eşti într-o nesiguranţă.
Încăpăţânare de berbec, dragoste de cioban: Ionică Sterp, din Ianoşda, judeţul Bihor
Niciodată nu ştii, că tu nu eşti pe hotarul tău niciodată, eşti tot străin! Niciodată nu ştii când vine un nebun, când vine oricine, să sară la tine, să îţi dea în cap. Sau te întâlneşti cu sălbăticiuni: cu ursul, cu lupul. Poţi să rămâi sărac din momentul ăla: de când ai plecat de la poartă, până te întorci, eşti tot în pericol!
[pullquote class=”left”]Singurul sprijin pe care îl avem îs mioarele şi Dumnezeu[/pullquote]
Matricea Românească: Deci singurul sprijin pe care îl aveţi sunt mioarele, nu?
Ciobanul Ionică Sterp: Singurul sprijin pe care îl avem îs mioarele şi Dumnezeu! Atâta!
Ionică Sterp mărturiseşte că păstoritul, ocupaţie milenară în România, este un mod de viaţă pentru el şi familia sa
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc binecuvântat de geniul a doi mari români: Ştefan cel Mare, geniul politic, şi Mihai Eminescu, geniul poetic. De hotărârea de oţel a primului, şi de simţirea celuilalt, avem, noi românii, nevoie pentru a deveni ceea ce ne este hărăzit a fi. Nota bene, pentru un potenţial proiect de ţară: 3.4 milioane de români, adică 17% din populaţia ţării, au plecat pe meleaguri străine. Ar fi momentul să ne întrebăm, cu onestitate, de ce.
Umbra marelui Eminescu la Putna
Matricea Românească: Părinte, cum şi-l aduce aminte Mănăstirea Putna pe Mihai Eminescu?
Părintele Alexie Cojocaru: Hai să vă dau un exemplu. Turnul de la intrare a fost construit de către Mitropolitul Iacob în 1757, însă astăzi este numit Turnul Eminescu. De ce? Pentru că, în noaptea de 15 spre 16 august 1871, marele nostru poet a dormit acolo. El a fost organizatorul şi creierul întregii Serbări (la care s-au sărbătorit 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii, n.r.). Şi s-a ocupat nu doar cu punerea în rânduială a discursurilor, ci şi cu cazarea invitaţilor.
Există mai multe documente ale Serbării, memorii, şi unul dintre ele aminteşte cum Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul. Văzând deci un călugăr coborând din acel turn, cu o sarcină de fân în braţe, l-a întrebat dacă ar putea să rămână acolo peste noapte. I s-a dat voie, şi a dormit acolo. El şi încă doi prieteni au mas în turnul lui Iacob Putneanul. Iar de atunci până astăzi, în amintirea acelei nopţi, turnul îi poartă numele marelui nostru poet naţional.
[pullquote] Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul [/pullquote]
O vreme, acolo a fost un Muzeu, în care erau depuse darurile făcute Mănăstirii Putna de către Societatea Junimea. Iar în Muzeu se păstrează urna din argint care a fost aşezată de către Mihai Eminescu pe mormântul lui Ştefan cel Mare, cu pământ din toate ţinuturile româneşti.
Ştefan cel Mare a fost un punct de sprijin, în momentele grele. Să ne amintim de Doina lui Eminescu, care a fost compusă, pare-se, atunci, la dezvelirea bustului lui Ştefan cel Mare din Iaşi, din faţa Palatului Culturii. În momentele respective – când graniţele ţării erau schimbate, când, aşa cum spunea Eminescu, românul era străin în ţara lui, adică vrea să zică, în oraşe, cel puţin, elementul alogen, străin, era preponderent, şi românii nu aveau acces la resurse, când pământul ţării era arendat la străini şamd. – practic, românul era nu doar străin, dar era şi slugă în ţara lui, căci stăpânii lui erau străinii. Ei bine, în momentele acelea, amintirea lui Ştefan cel Mare era ca un balsam pentru sufletul românesc, şi nădejde. Era amintirea unui domn care aducea nădejde.
Doina lui Mihai Eminescu
În acea Doină a sa, după ce descrie toate problemele societăţii de atunci, spune Eminescu:
De la Turnu-n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier, Zboară păsările toate De neagra străinătate;
Şi mai aminteşte şi de defrişările care se făceau atunci:
Îşi dezbracă ţara sânul, Codrul – frate cu românul – De secure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă – Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii, Mâncă-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul nemernicia!
Dar, la sfârşit, Eminescu îşi termină Doina într-o notă optimistă. Însă acest optimism se bazează tocmai pe ceva concret. Pe credinţa lui că Ştefan cel Mare este viu şi că, de acolo de unde este, îşi va ajuta neamul ca în cele din urmă să se elibereze. Şi încheie cam aşa:
Ştefane, Măria ta, Tu la Putna nu mai sta, Las’ arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija sfinţilor În sama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te-nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, Îţi vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară – Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile!
Eminescu a fost foarte, foarte ataşat de istorie. La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut. Şi observăm că marile civilizaţii sunt acelea care au avut o tradiţie, care au avut o istorie lungă în care au acumulat experienţă, şi la un moment dat au trăit din experienţa respectivă, au ştiut să se orienteze. Au ştiut în ce punct sunt, au ştiut ce au făcut şi, în continuare, ce au de făcut.
[pullquote class=”left”]La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut[/pullquote]
Este foarte important să ştii ceea ce ai de făcut. În momentul în care nu ştii ce ai de făcut, ceea ce faci este posibil să fie greşit, sau să fie într-o direcţie greşită, sau să faci lucrurile cu jumătate de măsură. Şi mai există şi acea relaxare sufletească: altfel lucrezi când ştii exact unde trebuie să mergi şi ce trebuie să faci, decât atunci când nu ştii exact ce trebuie să faci mai departe. Sau să faci – nu următorul pas, ci următorul după aceea!
Eminescu a avut acest atu, că el a cunoscut istoria, şi lucrul se vede din viziunile pe care el le-a avut – corecte, fireşte – şi din publicistica lui. El a înţeles că progresul naţiei nu poate fi decât atunci când oamenii sunt uniţi în jurul ţării lor. De aceea, şi astăzi este actual, şi Ştefan cel Mare, şi Mihai Eminescu. Observăm că nu este o soluţie migraţia: oamenii merg acolo, dar nu sunt trataţi de la egal la egal de către cei de acolo, sunt văzuţi ca nişte venetici. Sunt diferenţe mari, culturale, religioase, între ei şi occidentali. Pe termen lung, tot renaşterea ţării este cea mai bună soluţie pentru noi: ca omul să rămână, să aibă aici tot ce îi trebuie, să aibă un loc de muncă aici în ţara lui, să trăiască în mediul lui în care s-a născut, să îşi crească familia aici.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Pentru a închide ciclul dedicat lui Mircea Eliade, am ales să ne întoarcem la primul roman al acestuia, unul dintre primele lucruri publicate de către autorul român. Romanul adolescentului miop este primul și poate unul dintre cele mai interesante romane pe care le-a scris Mircea Eliade. Interesant atât din punct de vedere al subiectului pe care îl tratează (un tânăr băiat care se confruntă cu problemele adolescenței, dar mai ales cu rigorile sistemului de învățământ care nu se conformează nevoilor lui intelectuale), cât și al tehnicii narative.
Într-o oarecare măsură, Romanul adolescentului miop anticipează forma care va deveni celebră odată cu publicarea de către André Gide, în 1926, a Falsificatorilor de bani. Este vorba despre falsul jurnal care se dovedește a fi până la urmă un metaroman (ultima pagină din Romanul adolescentului miop începe romanul care tocmai se scrisese). Această interpretare este ulterioară apariției romanului, scopul lui Eliade fiind acela de a atinge autenticitatea, dar și oarecum exagerată. Așa cum se va întâmpla și cu „Șantier” sau „Isabel și Apele Diavolului”, Romanul adolescentului miop pornește de la însemnări de jurnal veritabile. Pe de o parte, pierde din miza teoretică, dar pe de altă parte, credem că sporește caracterul autenticist al romanului.
Școala – piedică în calea dezvoltării unei personalități proteice?
Încă din primele pagini ale romanului, personajul narator de persoana I ne dezvăluie scopul acestuia: acela de a scrie un roman care să ilustreze transformările pe care o minte le poate suferi. Naratorul vrea să facă din acesta o cronică a dezvoltării, a evoluției: „Un document stricto sensu: relatarea exactă a experiențelor unei vârste, fără nimic inventat sau înfrumusețat. Totul luat direct din realitate, inclusiv corespondența amoroasă”.
Și asta și face de-a lungul întregului roman: ne arată cum un adolescent începe să se transforme într-un „burete” capabil să absoarbă toate informațiile din domeniile care îl interesau.
[pullquote]Eu nu am noroc. Alții au noroc și la fete, și la cărți, și la școală. Eu am renunțat bucuros la jocul cu fete și la jocul de cărți numai ca să am noroc la școală. Dar nu am[/pullquote]
Încă de la început, „eroul” este hotărât să renunțe la tot ce ar putea să-l distragă de la adevărata lui misiune: „Eu nu am noroc. Alții au noroc și la fete, și la cărți, și la școală. Eu am renunțat bucuros la jocul cu fete și la jocul de cărți numai ca să am noroc la școală. Dar nu am”. De aici vor izvorî și pseudo-dramele (de care, vom vedea ulterior, îi place să creadă că suferă).
Scurtarea orelor de somn, lupta cu limbile străine, cu științe necunoscute pe care dorește să și le transforme în materii cunoscute, încercările de a crea o operă, complexele (atât fizice, cât și intelectuale) toate acestea produc asupra cititorului o impresie extraordinar de puternică.
Mintea atotcuprinzătoare cedează în fața unui obstacol destul de inofensiv: rămâne corigent (surprinzător, la destul de multe materii)! Dar corigențele nu sunt decât pretexte pentru divagații existențiale, mintea personajului narator funcționând după mecanismul proiecției în viitor. El nu trăiește în prezent, ci în ipotetic: „În clasa I am rămas corigent la franceză, germană și română. Îmi petreceam după-amiezile pe un maidan, desculț, înădușit, miop, jucând oina. […] Trei corigențe însemna o repetență aproape sigură. Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas, la sinucidere. Mă înspaimântau, e drept, chinurile și moartea. Dar pentru că rușinea trebuia, oricum, spălată printr-un act de curaj, mă trudeam să găsesc un mijloc, ca prietenii să mă surprindă chiar în clipa când voiam să înghit pastila. Nu știam eu prea bine cum puteam să capăt pastile din acelea cu care se ucid oamenii nefericiți, dar aceasta nu-mi stânjenea planurile. Mă închipuiam disperat, cu pastila între dinți, luptând cu prietenii ce voiau să mă păstreze vieții. Auzeam chiar cum strigam, zbatându-mă: «Nu, nu… lăsați-mă să mor!…»”.
Mircea Eliade și autenticitatea prelucrării unui jurnal
Romanul adolescentului miop este primul roman eliadesc care se supune unei viziuni asupra vieții și literaturii echivalente cu descrierea trăirilor intelectuale în detrimentul celor fizice.
Început în 1921 și terminat în 1924 (publicat mult mai târziu), acest roman prezintă o dublă tragedie a unui personaj care se luptă, atât cu exteriorul, cât și cu propriul interior, încercând să se definească pe sine. Tânărul vrea să-și creeze și definească persoana intelectuală, nu factualitatea. Romanul devine saga unei minți aflată în plină dezvoltare.
[pullquote class=”left”]Trei corigențe însemna o repetență aproape sigură. Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas, la sinucidere[/pullquote]
Dramă, deoarece personajul nu se găsește, nu se poate identifica, nu se poate proiecta în niciun context, nici cel real, nici cel utopic pe care și-l făurește. Se pierde mereu la mijlocul drumului între realul pe care nu-l acceptă și ipoteticul pe care nu-l poate ajunge, mansarda în care locuiește fiind spațiul în care se construiește personalitatea intelectuală, cu dramele aferente, bineînțeles. Scopurile adolescentului sunt atât de înalte și atotcuprinzătoare încât nu pot să nu-l poziționeze pe acesta pe un drum al dezamăgirii.
Caracterul spectaculos al acestui roman constă în artificiul construcției, dar și al trăirilor intelectuale pe care le găsim la tot pasul. Eliade introduce și își dezvoltă întreaga literatură în jurul conceptului de „autenticitatea trăirii intelectuale”.
Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, text stabilit, cuvânt înainte și tabel cronologic de Mircea Handoca, Editura Minerva, București, 1989, 477 p.
Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)
Probabil mii de elevi români au trecut în ultimii 25 de ani prin mâna lui Carmen Bodiu, profesorul de Limba Română cu care Matricea Românească a stat de vorbă la Oradea. Pentru directorul Casei Corpului Didactic Bihor, cultura în România înseamnă educaţie, iar profesorul limbii materne este cel mai important apărător de identitate naţională. Măriei sale, Dascălul, îi dedică şi MR „prima pagină”, la început de an şcolar.
Matricea Românească: În primul rând, vă voi ruga să vă prezentaţi pentru publicul nostru. În al doilea rând, o să vă întreb la ce v-ați gândit când ați auzit despre Matricea Românească?
Carmen Bodiu: Sunt profesor de Limba Română de 25 de ani, iar de 5 ani sunt Director al Casei Corpului Didactic a judeţului Bihor, o instituție care are obiect de activitate formarea și dezvoltarea profesională a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar. Mă bucură orice inițiativă de promovare a culturii naționale. Sunt om de educație, cred că educația înseamnă cultură, cultura înseamnă cunoaștere, cultura înseamnă să fii om – și ar trebui ca aceste eforturi de promovare, de redescoperire a culturii naționale să fie o preocupare constantă în rândul cadrelor didactice din sistemul preuniversitar, și nu numai. Dar spun preuniversitar, pentru că în liceu se pun bazele culturii generale pentru tinerele generații.
Matricea Românească: Cum educăm și cum întreținem dragostea elevilor pentru cultura națională, pentru identitatea lor?
Carmen Bodiu: Metodele sunt multe, sunt variate, sunt complexe și sunt la îndemâna noastră. Avem, față de vremurile trecute, pedagogia audio-vizualului. Putem să le proiectăm filme, putem să le aducem tot felul de texte, putem să le oferim informații prin care să le stârnim interesul pentru lectură. Solomon Marcus spunea că educația înseamnă spectacol. Înseamnă spectacol, în condițiile în care concurăm mereu cu tehnologia modernă și trebuie să le oferim elevilor mai mult, astfel încât să îi convingem să iubească cultura. Metodele pentru a-i apropia de cultură sunt la îndemâna noastră, trebuie să le descoperim la clasă și să le aplicăm în procesul de predare.
Matricea Românească: Pentru dumneavoastră, ce înseamnă să fii dascăl?
Carmen Bodiu: A fi dascăl e cea mai nobilă și cea mai onorantă profesie din câte există. Şi spun asta cu toată convingerea. Eu nu mă regăsesc în alţi termeni, străini, ce descriu profesorul. Când spun dascăl, spun un întreg șir de înaintași iluștri, spun cultură, spun spiritualitate românească.
Matricea Românească: Tudor Gheorghe ne-a spus, în cadrul unei discuţii, „Pentru mine, un gest patriotic este să știi să reciți bine Miorița.” Cum interpretați vorbele sale? Sau poate o poezie de Coșbuc, sau poate o poezie de Arghezi…
Carmen Bodiu: Sau o poezie de Eminescu, de ce nu? Din păcate, elevii din ziua de azi, din cauza acelei simplificări a programelor despre care vorbeam înainte, nu știu dacă o să mai poată recita aceste versuri, chiar din Miorița sau chiar din Eminescu. Poate că vor mai fi doritori, poate că se mai găsesc profesori care, în detrimentul elementelor de structură, vor pune accentul pe cunoașterea de ansamblu, pe o viziune, pe ce înseamnă specificul literaturii. Pentru că, de multe ori, din pricina elementelor structurale, a conceptelor operaționale pe care trebuie elevul să le însușească, uităm esența, uităm să le transmitem plăcerea, iubirea… acel nivel de înțelegere subiectivă care îl apropie pe elev de literatură, nu acele concepte pe care el trebuie să le stăpânească și să le utilizeze. Da, bineînțeles, acelea sunt niște instrumente de care are nevoie pentru a comunica eficient, pentru a construi, pentru a recepta tipuri diferite de texte, mesaje, dar când vorbim de literatură, vorbim despre cultura română.
Am fost neplăcut surprinsă să observ o recomandare a unor programe, care spunea că, în lipsa unor exemple de concepte operaționale din literatura noastră, putem să apelăm și la literatura universală. Nu contest importanța literaturii universale, dar în primul rând să accentuăm literatura națională în contextul universalității. Nu putem intra în patrimoniul universal de valori decât cu pașaportul nostru național literar!
Cum trebuie să citim Mioriţa
Matricea Românească: Fiindcă vorbeam despre identitate, și o temă critică este tocmai erodarea acestei identităţi, vă vizităm după ce am realizat un reportaj, la o stână de aici, din Crişana. Dumneavoastră, ca profesor de Limba Română, cum înțelegeți Miorița și cum îi transmiteți mesajul?
Carmen Bodiu:Miorița! Știți, se spune că fiecare literatură are o hartă a ei, are câteva elemente de bază de la care pornește sau care o definesc. Ei, Miorița este această hartă a literaturii noastre, e matricea. Miorița e filosofie de viață, e specificul nostru național, e punct de plecare pentru literatura noastră, Miorița e un mit, adică prelungirea unui popor care nu vrea să moară.
Matricea Românească: De ce credeți că a fost interpretată ca fatalism? E o lectură superficială?
Carmen Bodiu: Da, e o lectură superficială în această resemnare – nicidecum nu am să accept termenul de abandonare -, în această seninătate a omului în fața morții. Mioriţa înseamnă un nivel superior de înțelegere a destinului, în nici un caz fatalism, și în nici un caz abandonare.
Pentru profesorul de Limba Română Carmen Bodiu, cărţile „sunt punct de sprijin în veșnica alunecare a lumii”
Matricea Românească: Cum credeți că putem ajuta românii din diaspora își păstreze limba?
Carmen Bodiu: Aici, un rol foarte important îl au părinții. Bineînțeles că la școală se va vorbi limba ţării adoptive, dar acasă, părintele ar trebui să vorbească în limba nativă, care este a doua mamă, este cea care îl ține până la urmă în orice loc al lumii. E o bucurie, e o sărbătoare a sufletului de câte ori auzi, în străinătate, vorbindu-se curat în graiul românesc.
Matricea Românească: Am auzit aici în Crișana, câteva expresii foarte frumoase. Aveți una preferată, pe care o utilizați în mod curent sau le-o dați ca exemplu copiilor la clasă?
Carmen Bodiu: Unul dintre cuvintele mele preferate este dor, care face parte din seria cuvintelor intraductibile: dor, jale. Fiecare popor are cuvintele care îl definesc ca simțire. Cred că dor este unul dintre cuvintele care ne definesc pe noi, românii. Și, pentru a le transmite elevilor această sărbătoare a simțirii, le recit un catren dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, un alt autor al meu de suflet.
Poezia este așa:
Lucruri suntem, ce poartă în ele, Gânduri ca pietrele, uneori stele, Şi totdeauna Un dor.
Cred că mă definesc aceste versuri.
Matricea Românească: Discutam cu Grigore Leșe, și îl întrebam dacă, după 1989, s-a schimbat ceva în structura spirituală a românului. Şi mi-a dat un răspuns oarecum frapant: „Nu, sau nu s-a schimbat atât de mult încât să se vadă”. Dumneavoastră – pentru că, iată, activitatea didactică vi se confundă cu perioada post-decembristă – ați observat la noi o schimbare de structură spirituală, morală? Suntem diferiți față de cum eram?
Carmen Bodiu: Da! Oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi». Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam că am rămas profund impresionată de orașul Iași. Acolo, există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea ieşeană.
Ulterior am văzut o altă frescă, „Nunta cosmică”, la un hotel din Capitală. Sabin Bălașa spunea, la un moment dat, într-un interviu, că are convingerea că Iașiul ar putea să devină unul din centrele de redeșteptare spirituală ale lumii. Spunea, despre „Galaxia iubirii”, că prin această frescă a înscris Iașiul în circuitul marilor metropole ale lumii. Şi îşi exprima convingerea că această lucrare e comparabilă cu Capela Sixtină.
Un catren din Lucian Blaga
Matricea Românească: Ca profesor de Română, vă simțiți, în contextul popularităţii mari a limbilor străine, un port-stindard de identitate? Profesorul de română e un personaj solitar, e un personaj optimist, e un personaj care e conștient de misiunea lui?
Carmen Bodiu: E un personaj vertical, cu tot ceea ce înseamnă el. Şi când spun tot ceea ce înseamnă el, mă refer la profesia pe care și-a ales-o și cu care se identifică. Și atunci, dacă ți-ai însușit și dacă îți exprimi această verticalitate, bineînțeles că ești un pilon, un stâlp de susținere a autenticității, a identității şi specificului național, un personaj fundamental pentru cultura românească. Asta nu înseamnă că nu colaborăm în ariile curiculare, că nu avem proiecte în care se interferează lucrurile, dar fiecare este stăpân pe domeniul lui. Și vă spun ceva: profesorul de Limba Română, mai mult decât oricare alt cadru didactic, e un apărător al identității naționale. Dacă nu simte așa, înseamnă că nu și-a găsit vocația, nu și-a îndeplinit menirea.
Matricea Românească: Vorbeați despre cărți și ați folosit o sintagmă foarte frumoasă.
Carmen Bodiu: Da: cărţile sunt punct de sprijin în veșnica alunecare a lumii.
Matricea Românească: Vi se pare că alunecăm din ce în ce mai mult?
Carmen Bodiu: Bineînțeles că aspectul era unul conotativ. Această perioadă de tranziție presupune o anumită dispută a valorilor. Lucrurile își caută matca – pentru că există un mecanism în a cărui evoluție se răstoarnă -, se pun sub semnul întrebării, se probează. Până și educația nu este decât o punere mereu sub semnul întrebării. Dacă nu vom căuta mereu, nu ne vom ridica la gradul de ființe umane. Suntem veșnici căutători ai pietrei filosofale. Vorbeam despre educația permanentă, și spuneam că aceasta nu e nici o noutate. Da, s-a concretizat în cadrul Strategiei de la Lisabona prin sintagma „învățare pe tot parcursul vieții”. Dar omul, prin natura lui, este o ființă care învață, care se autodepășește, care trebuie să se perfecționeze cât trăiește.
Matricea Românească: Sunteți de acord, cum spunem noi creștinii, că lumea s-a născut din Cuvânt – și că, numind un lucru, îi dai viață?
Carmen Bodiu: Da, Cuvântul este un demiurg, e un creator de universuri în devenire, Cuvântul clădește în toate dimensiunile – și în cea materială, și în cea spirituală -, și în toate tainele cerești.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Șantier (1935) este unul dintre cele mai interesante experimente ale literaturii eliadești, dar și ale literaturii române interbelice, o întrepătrundere de jurnal cu ficțiune și comentarii retrospective, un gen pe care Mircea Eliade l-a numit și l-a teoretizat ca fiind roman indirect.
În prefața romanului, Mircea Eliade încearcă să definească și să explice raționamentele care au stat în spatele alegerii acestei denumiri și modalități de a scrie: „Și este cu atît mai sigur «roman», cu cît acel care își înseamnă întîmplări și prefaceri sufletești le face mai spontan, mai nesofisticat. Aceasta, pentru simplul motiv că un romancier, scriind chiar pentru el însuși, va scrie un roman de cîte ori va fi vorba de oameni și de întîmplări, iar nu de teorii sau reverii. Un om care a putut crea o singură dată un «personaj», nu va putea rata niciodată un om viu, pe care l-a cunoscut și iubit”.
[pullquote] Un om care a putut crea o singură dată un «personaj», nu va putea rata niciodată un om viu, pe care l-a cunoscut și iubit[/pullquote]
Document în șantier
Dincolo de toate problemele de încadrare, Șantier rămâne un adevărat document care prezintă „munca” de a crea, dar nu numai atât. Mai găsim aici și problema intelectualului în străinătate, maniera în care acesta se pliază sau nu pe modelul de societate întâlnit, schimbările de mentalitate pe care le suferă, înstrăinarea, știința versus arta și multe alte subteme care populaseră literatura eliadescă încă de la început.
Șantier este inspirat, la fel ca Isabel și Apele Diavolului, India sau nuvelele fantastice, de experiențele trăite ca bursier în India. Este lesne de anticipat și înțeles întrepătrunderea între aceste opere. Mai ales prin asumarea faptului că acesta a pornit de la notele de jurnal din acea perioadă, cărora le-a adăugat comentariile retropective, făcute de la o distanță temporală și spațială confortabilă.
Compromisul dualității
Autorul-narator-personaj din Șantier experimentează, la nivel „profesional” să zicem, trăirea duală, imposibilitatea de a se dedica doar științei sau doar literaturii. El are nevoie de ambele elemente pentru a-și menține „sănătatea”.
El simte o nevoie organică de a pendula în permanență între cele două lumi, găsind în fiecare ceea ce cealaltă nu îi poate oferi. Știința îi oferă posibilitatea de a-și stabili repere exacte care să-l mențină pe o linie de plutire din punct de vedere social, iar literatura îi oferă posibilitatea de a se arăta așa cum este, de a-și prezenta cele mai tainice și mai înfricoșătoare culoare ale gândirii și simțirii. Paradoxal, are nevoie de această „schizofrenie” pentru a-și păstra echilibrul.
[pullquote class=”left”]În mine se zbat, de cînd mă știu, două mari și seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic[/pullquote]
Această dualitate știință-literatură există și la nivel organic. „Schizofrenia” scris-știință rezidă în dualitatea prezentă la nivelul personalității. El simte în mod progresiv nevoia de a se „împărți”, sentimentul scindării devenind din ce în ce mai acut, scopul final al acestor multiple scindări fiind atingerea „absolutului”: „În mine se zbat, de cînd mă știu, două mari și seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic. Dar aș vrea, în același timp, să pot găsi un punct fix de unde nici o experiență și nici un raționament să nu mă poată deplasa; nici o viziune statică, o contemplație directă – fără mijlocirea experienței, – și universală ( oh, mai ales universală! ) – un absolut”.
Literatura și știința – refugii și medicamente
Paradoxal este și modul în care autorul-narator-personaj se raportează la aceste două paliere ale vieții lui profesionale. Ambele îi fac rău, dar nu poate trăi fără niciuna dintre acestea. Pendularea aceasta nu începe întotdeauna de la același capăt, nu este mereu dinspre știință înspre literatură și nici dinspre literatură spre știință.
Scrisul devine un procedeu prin care refulează tot ceea ce îl distruge în viața reală, în știință, devine un loc în care toate neajunsurile sunt dezvăluite și acceptate.
[pullquote]Aș suferi cumplit dacă n-aș putea fi niciodată un om de știință. Cred că n-am iubit nimic pe lume cu mai multă fervoare decât această știință care azi îmi apare atît de indiferentă[/pullquote]
Literatura îl sperie și îl împlinește în aceeași măsură. Frica de literatură îl împinge spre acceptarea științei ca mijloc de a-și păstra echilibrul: „E timpul să mă lămuresc. De ce mă schimb cu o uimitoare facilitate? […] Orice experiență sau ardoare nouă, cît ar părea ea de spontană, de întîmplătoare – o regăsesc undeva în dorințele, în visurile, în viciile mele nerealizate. Astăzi vreau să cultiv, iarăși, extremele. Vreau rătăciri, băi de lumină, efuziuni, ritm vegetal, contradicție, fantastic, viciu. Nimic din Gide; acesta e o epavă a adevăratului demonism pe care îl simt în mine mult mai violent, mai sincer, mai eruptiv și, totuși, mai logic susținut de concepte, de raționamente. […] Aș suferi cumplit dacă n-aș putea fi niciodată un om de știință. Cred că n-am iubit nimic pe lume cu mai multă fervoare decât această știință care azi îmi apare atît de indiferentă”.
„Munca” scrisului
Șantierne oferă o perspectivă originală a „muncii” de a scrie, o adevărată radiografie a unui scriitor. Scrisul îl împinge pe scriitor la îndepărtarea de lume, la o izolare care să permită creația. Am putea chiar spune că munca scrisului îl desfigurează: „Mă întrerup din lucru, ca să însemn aici ce fioroasă și ce dulce este, în același timp, pentru mine, munca scrisului. Fumez țigară după țigară, beau necontenit apă de la gheață și ceai rece, ferestrele sunt oblonite ca să nu pătrundă arșița, ventilatorul aleargă […] lampa de la biroul meu arde ca în toiul nopții. [pullquote class=”left”]Sînt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihnește extenuîndu-mă, dîndu-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grijă[/pullquote] Nu are nimeni voie să intre. După cîteva ceasuri de scris obțin acea oboseală care-ți permite să spui totul, să spui și ce ți s-a întîmplat și ce ai fi vrut să ți se întîmple, ce ai ascuns chiar în visele tale. Simt cum nu mai sînt stăpîn pe condei, pe gînd, pe șirul de litere care se cheamă cum vor, se împreună cum vor. Înțeleg de ce sunt cîteodată paralizat în orice muncă, de ce sînt atunci silit să fac literatură, de ce pe vremuri mă apucam chiar în preajma examenelor de scris romane, rămase neterminate. Sînt incapabil de orice altceva. Romanul acesta mă odihnește extenuîndu-mă, dîndu-mi o febră de care gramatica sanskrită mă apăra cu grijă”.
Odată prins în mrejele literaturii, el nu mai poate scăpa. Renunță până și la știința pe care o dorea cu atâta ardoare, renunță la tot pentru a se putea reflecta în ceea ce scrie. De fiecare dată el își găsește un refugiu în literatură, dar acest refugiu nu îi oferă stabilitate, ci îl răscolește mai mult. De aceea el aleargă din refugiu în refugiu, căutând ceva care să-i ofere stabilitatea mult dorită.
Mircea Eliade, Șantier (roman indirect), Ediția a doua, Cuvânt înainte și îngrijirea ediției: Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1991, 176 p.
Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)
Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.
Vezi video: Lecţia de simplitate a marelui Ion Creangă
“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).
“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”
Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu
Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.
“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”
Scriitorul Valentin Talpalaru, muzeograf la Bojdeuca din Ţicău
Iezii lui Creangă, aşteptându-şi cuminţi vizitatorii
[pullquote]Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie[/pullquote]
Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.
“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.
Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.
Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.
[pullquote class=”left”]De unde a cules Creangă esenţa? A fost educat în familie. Şcoala doar adaugă un plus de instrucţiune[/pullquote]
El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”
Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne”.
Un copac cu „flori” tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Geniul limbii române se vădeşte în poate cea mai populară carte pentru copii, uriaşă lecţie de poezie, scrisă de către Gellu Naum în anii ‘50 şi publicată în 1959: Cartea cu Apolodor.
La circ, în Târgul Moşilor, Pe gheaţa unui răcitor, Trăia voios şi zâmbitor Un pinguin din Labrador.
– Cum se numea? – Apolodor. – Şi ce făcea? – Cânta la cor. Deci, nu era nici scamator, Nici acrobat, nici dansator; Făcea şi el ce-i mai uşor: Cânta la cor. (Era tenor.)
De la publicarea “Cărţii cu Apolodor” au trecut aproape 60 de ani. Ar trebui, deci, ca Apolodor să fie o filă (îngălbenită) de istorie. Nici pe departe. Pinguinul din Labrador, tenor la Târgul Moşilor, continuă să lumineze copilării. Şi una, de-ar fi, e de ajuns: pentru că, în această minunată carte pentru copii, Gellu Naum a pus întregul geniu al limbii române.
„Grăsuţ, curat, atrăgător / În fracul lui strălucitor, / Aşa era Apolodor…” Geniala carte a lui Gellu Naum continuă să fascineze copii şi adulţi, şi să predea lecţii de limbă română
Poezia românească a ultimilor ani nu se poate lăuda cu realizări notabile sau, dacă există, ele sunt excepţii: ea şi-a pierdut ştiinţa rimei, s-a logodit cu prolixitatea şi tabloidul (titlul poeziei unui “poet”, de acum câţiva ani, era “Maşina de ejaculat cafea”…), în fine îşi justifică lipsa de talent şi delirul “prozodic” prin sintagma facilă “poezie albă”. Când n-ai talent, tot ce faci e artă, “inaccesibilă” ignoranţilor care nu te-nţeleg…
[pullquote class=”left”]Când n-ai talent, tot ce faci e artă, “inaccesibilă” ignoranţilor care nu te-nţeleg…[/pullquote]
Apolodor-ul lui Gellu Naum e o comoară lingvistică, de claritatea apei cristaline de munte, şi puţini sunt exegeţii care-i mai trâmbiţează meritele ce i se cuvin, poate şi pentru că ar fi o bătaie de cap prea mare: la urma urmei, e mai comod să citeşti / recenzezi ceva care nu te pune să gândeşti, bunăoară cartea unui blogger pasionat de gătit, sau un episod din Game of Thrones.
Părinţilor preocupaţi de viitorul odraslelor, le recomand… Apolodor. E drept că nu va fi uşor, poate părea plictisitor, dar cine ştie, fraţilor, ar putea fi încântător.
Ce-a mai păţit? Ce-a mai făcut? Cu mâna lui, Apolodor Notează de la început Pe-o filă rătăcită: Vai! Se ţine după mine, scai, Tâlharul din Connecticut…
(…)
Cu glasul lui răsunător Se jeluia Apolodor: – Ce mi-a făcut, ce mi-a făcut Tâlharul din Connecticut!… Aşa, cu vânătăi şi gol Nu cred să mai ajung la Pol, Nu cred să mai ajung la Pol… Missouri clipocea, uşor, Şi el plângea, plângea de zor…
Apolodor costă mai puţin decât o pungă de mâncare bio (mâncarea oamenilor bolnavi sufleteşte), dar e mai sănătos.
Apolodor vă va învăţa copiii limba română, ceea ce nici un Nintendo sau PSP nu o poate face.
[pullquote] Apolodor vă va învăţa copiii limba română, ceea ce nici un Nintendo sau PSP nu o poate face [/pullquote]
Apolodor e un pinguin care o să le predea celor mici (şi o să vă reamintească vouă, celor mari şi gârboviţi) ce înseamnă inocenţa, umorul, suişurile şi coborâşurile vieţii, dar mai ales, ce înseamnă acasă.
Apolodor nu e Pleşu – e şi mai simpatic, şi mai înţelept.
Citind Apolodor, te minunezi de bogăţia incomensurabilă a limbii române, de fluiditatea ei, te minunezi de resursele creative ale lui Gellu Naum în a construi o epopee în cuvinte atât de puţine, dar atât de frumoase.
La Capul Nord, la Capul Nord, / Adăpostit într-un fiord / Şedea pe ţărm Apolodor / Posomorât şi gânditor (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
“Cartea cu Apolodor” e Odiseea românilor, o Odisee în care Odiseu e pinguin, un pinguin cu penaj suprarealist.
Pentru mine, Apolodor nu e doar o revelaţie de vârstă medie. Mai e ceva: e dovada aproape biblică a faptului că, aşa cum “sufletul este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea”, tot astfel viaţa este (sau trebuie să fie) mai mult decât o pendulare între televiziuni care propagă mizerie şi site-uri care provoacă panică “pe surse”.
De sus, ascunsă lângă cer, / Pe creanga unui palmier / L-a ascultat, întâi cu frică, / O foarte mică maimuţică. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
Închideţi, deci, televizorul, şi deschideţi Apolodorul. La bătrâneţe, vă promit, un pici vă va fi mulţumit.
Sunt file goale-n manuscris / Şi n-aş vrea să înşir poveşti. / Oricum, un lucru e precis: / Că într-o zi, Apolodor / S-a reîntors la Bucureşti. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
Şi l-a primit pisoiul Tiţ Plângând cu hohot şi sughiţ. Cămila Suzi, optimistă, Zâmbea cu nasul în batistă Şi toţi cântau, cântau în cor Urările prieteneşti: – Bine-ai venit, Apolodor!
Iar el ofta încetişor: – Ce bine e la Bucureşti!
Foto deschidere şi interior: Cartea cu Apolodor, Editura Humanitas Bucureşti, 2016, 84 pagini
Matricea Românească vă oferă o analiză dedicată lui Constantin Noica și primei sale opere majore: Mathesis sau Bucuriile simple, o mostră de profundă gândire și filosofie românească, scrisă la numai 25 de ani.
Pentru a avea o imagine cât mai clară a...
O discuţie Matricea Românească la Casa Dosoftei din Iaşi, despre limba română, Psaltirea în versuri şi autorul ei de o importanţă crucială pentru cultura noastră, azi acoperit de negura uitării.
https://www.youtube.com/watch?v=Jgk6xDzmnUA
Apasă pentru...
Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional "Avram Iancu" din Câmpeni,...
Una dintre cele mai frumoase tradiţii de toamnă din Basarabia are loc în luna octombrie, când Ziua Vinului creează o atmosferă de sărbătoare câmpenească. Fiica locului, Corina Moisei, vine cu detaliile.
Basarabia este țara strugurilor copți pe gliile...
Articolul de față inaugurează seria de autor Constantin Noica, făcând parte dintr-un proiect vast și de lungă durată, dezvoltat de către Matricea Românească. În cadrul acestui proiect ne propunem să aducem în atenția publicului nostru o serie de...
Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.
De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament,...
Recenzie de carte Matricea Românească: Lindenfeld, scris de Ioan T. Morar, este un roman de ficţiune în care satul bănăţean (cvasi-mort) cu acelaşi nume primeşte o viaţă nouă.
Ioan T. Morar, cunoscut jurnalist și om de televiziune, membru fondator al...
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist...
Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în...
Despre români, se ştie că suntem un popor de ciobani care a evoluat (sau involuat) într-o naţiune de domni. E o alegorie care se explică bine în districtul financiar al oraşului (ciobanu)lui Bucur. Matricea Românească a stat de vorbă cu un cioban autentic,...
La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc...
Pentru a închide ciclul dedicat lui Mircea Eliade, am ales să ne întoarcem la primul roman al acestuia, unul dintre primele lucruri publicate de către autorul român. Romanul adolescentului miop este primul și poate unul dintre cele mai interesante romane pe care...
Probabil mii de elevi români au trecut în ultimii 25 de ani prin mâna lui Carmen Bodiu, profesorul de Limba Română cu care Matricea Românească a stat de vorbă la Oradea. Pentru directorul Casei Corpului Didactic Bihor, cultura în România înseamnă educaţie,...
Șantier (1935) este unul dintre cele mai interesante experimente ale literaturii eliadești, dar și ale literaturii române interbelice, o întrepătrundere de jurnal cu ficțiune și comentarii retrospective, un gen pe care Mircea Eliade l-a numit și l-a...
Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o...
Geniul limbii române se vădeşte în poate cea mai populară carte pentru copii, uriaşă lecţie de poezie, scrisă de către Gellu Naum în anii ‘50 şi publicată în 1959: Cartea cu Apolodor.La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
