De părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, ne leagă nu doar apropierea sufletească, ci şi simţirea românească. Iată de ce Matricea Românească a vrut să afle de la un preot pe cât de tânăr, pe atât de plin de harisme, despre cum se vede sărbătoarea Crăciunului din mijlocul credincioşilor, dar şi despre semnificaţia autentică a Sărbătorii din aceste zile.

Matricea Românească: Ce înseamnă Crăciunul, pentru creștini?

Preot Marcel Stavără: Sărbătoarea Crăciunului vine de la cinul craiului – avem, în limba română, cinul monahal, cinul obștesc şi aşa mai departe. Este vorba despre un complex de sărbători, de la 6 decembrie la 6 ianuarie, inclusiv Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie). S-a promovat o metateză: „Cei trei crai de la Răsărit, un crai mare au găsit”. Şi în Biblia de la 1688 ni se vorbeşte despre „Craiul cel mare” – nu despre Hristosul împărat, ci crai. De aici vin Cră-ciun, cră-iasă, cră-iță. În nici un caz din creatione! Hristos nu este creat. Cum se spune în Crez: „născut, nu făcut”, nu creat.

Aşadar, Sărbătoarea Crăciunului ține de la 6 decembrie la 6 ianuarie, în centru stă Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, și apoi tăierea împrejur, la opt zile, 1 ianuarie. Ce înseamnă? Înseamnă că Dumnezeu prețuiește atât de mult fiecare persoană umană, încât ne arată demnitatea noastră. Un dumnezeu care stă departe de mine nu e al meu, nu îl simt al meu. Un dumnezeu cum a fost înțeles în Occidentul așa-zis creștin, exilat în transcendent, nu este al meu. De aceea, Dumnezeu vine în maxima apropiere de noi. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dumnezeu devine ceea ce iubește”. Adică, se face şi om.

Crăciunul ne arată cât de importanți suntem noi în fața lui Dumnezeu. Apoi, ne arată că Dumnezeu atotputernic, pruncul Mântuitorul Iisus Hristos nu se naște din inițiativă omenească, din poftă bărbătească, din trăirea dintre Maica Domnului şi dreptul Iosif, cum spun alte denominaţiuni neoprotestante. În nici un caz. Ci inițiativa este dumnezeiască. Nu se naște o persoană nouă. Fiul are inițiativa, împreună cu Sfânta Treime, să se nască – și om se face. Pentru că, atunci când compun o carte ori scriu o teză, eu sunt separat de teza pe care o scriu. Dar Hristos se face Însăși ceea ce scrie. Deci devine subiectul cunoașterii, prin faptul că se naște pe cale supranaturală. Nu putea Hristos, ca Mântuitor al lumii, Mântuitorul păcatelor noastre să se nască, aşa cum spune Psalmul 50, “în păcate m-a născut maica mea”. Ci El vine ca să salveze lumea de păcat, aşadar nu putea să se nască sub păcat.

Crăciunul, până la jumătatea secolului IV, se serba odată cu Epifania, cu Boboteaza. Se țineau împreună aceste două sărbători. Iar pentru a le separa, Biserica a ales data de 25 decembrie, pentru că atunci crește ziua și scade noaptea. Pentru că Hristos este Soarele dreptății, nouă creștinilor ne-a fost foarte ușor să adoptăm această zi, deoarece atunci când vine preotul la Dvs. acasă cu icoana, spune „să se închine Ție, Soarele dreptăţii, Răsăritul cel de sus”. Şi magii, când au venit de la Răsărit, nu s-au închinat stelelor, creaturii, ci au învățat să se închine Creatorului, nu stelelor. Ei, din astrologi, s-au făcut astronomi. Adică au căutat taina lui Dumnezeu în creaţia Lui.

Pentru mine, Crăciunul înseamnă în primul rând o pregătire, o unire cu Hristos din ce în ce mai mult

Pentru mine, Crăciunul înseamnă în primul rând o pregătire, o unire cu Hristos din ce în ce mai mult. De ce? Pentru că Sărbătoarea Crăciunului vine după o perioadă de post de 40 de zile, în care tot creștinul trebuie să se pregătească. Dacă pământul a pregătit peștera, ieslea, cerul a pregătit steaua, iar noi, oamenii, am pregătit-o pe Maica Domnului ca vasul ales, curat, în care să se întrupeze și din care să se nască Hristos, înseamnă că și eu trebuie să mă pregătesc. Ca Hristos, Cel care sălăşluiește în mine de la botez, să mă facă un hristofor, un purtător de Hristos, un creștin autentic. Cum ne spune Mântuitorul: „Voi sunteți sarea lumii, voi sunteți lumina lumii”. Nu să fie ostentativ, ci să se vadă că eu Îl trăiesc pe Hristos, și prin această pregătire de 40 de zile. De post, de rugăciune, de înclinație mai mare către lectura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți.

Multă lume s-a spovedit în această perioadă – și copiii s-au împărtăşit. Grădinițe întregi de copii, ceea ce înseamnă că credința este înnăscută. Hristos, Mântuitorul, care dă existență tuturor, este Lumina care luminează pe tot omul care vine în lume, deci pe copiii noștri.

Apoi, în perioada adolescenței și mai încolo un pic, nu la maturizare, devin problematice aceste întrebări care nu și-au găsit răspuns în perioada aceasta. Credința copiilor este înnăscută, fapt pentru care ei vin cu mare uşurinţă la împărtășit.

Crăciun la Biserica Icoanei din Capitală Foto: bisericaicoanei.ro

Cei mici Îl cunosc la Biserica Icoanei pe Hristos, dar nu sunt privaţi nici de cadourile Moşului

Matricea Românească: Cum sărbătoresc românii Crăciunul?

Preot Marcel Stavără: Etnogeneza poporului român este concomitentă cu încreștinarea lui. De aceea, noi nu-L simțim pe Hristos la Ierusalim sau la Betleem, ci colindele noastre sunt o Evanghelie populară. Colindele noastre vorbesc despre intimitatea românului cu Hristos, care se naște în iesle – nu la Betleem, ci după dealurile noastre, după munții noştri. Cum vorbesc colindele noastre din Maramureș: „Dealurile și pădurile, fagii noștri, brazii noştri L-au acoperit pe Hristos”. Sunt colinde cu Tisa, cu râurile de la noi din țară. „Colo-n vale, mai în jos, L-au născut pe Hristos.”

Românii sărbătoresc Crăciunul prin colinde, care sunt o dogmatică pusă în text popular. Învățătura de credință este bine confirmată de către colinde. În al doilea rând, aş dori să subliniez că masa de Crăciun nu este pe 24 decembrie seara, ci pe 25 decembrie, după Sfânta Liturghie, după ce ți-ai atins ținta, unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Abia apoi este masa de Crăciun cu toată familia, care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu și care l-a simţit pe Hristos că se naște în familia și în sufletul lor.

Există și o altă categorie de români – mulți, puțini, nu știu să zic – care sunt marcați de această atitudine consumeristă, din păcate. Nu știu ce bucurie poate să-ți aducă în suflet Crăciunul – gastronomic vorbind acum, la nivelul foarte de jos. Dacă tu mănânci carne pe 21, 22, 23, 24 și pe 25, care e diferența? Nu ştiu exact, gastronomic vorbind.

Pe de altă parte, pregătirea pentru unirea cu Hristos trebuie să fie nu numai interioară, ci și exterioară. Noi, metanii și post alimentar, ținem tocmai ca să ne arătăm dovada libertății noastre. Nu ne stăpânește o bucată de carne! Ci eu îmi arăt libertatea față de o bucată de brânză, de carne… Așa devin şi sunt om liber față de toate afectele firii umane – foame, sete, frica de moarte – pe care Hristos le-a transfigurat. De aceea eu sunt creștin – pentru că Îl port pe Hristos.

Masa de Crăciun nu este pe 24 decembrie seara, ci pe 25 decembrie, după Sfânta Liturghie, după ce ți-ai atins ținta, unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Abia apoi este masa de Crăciun cu toată familia

Sper ca această categorie de români să fie mai înțeleaptă, pentru că nu îți conferă nici o bucurie o sărbătoare, un timp sacru, dacă adopţi acest comportament. Dacă nu-l trăiești în termenii lui și în proprietățile lui, trece pe lângă tine. Persoana lui Hristos este o persoană de neevitat. Oriunde te-ai afla, te întâlneşti cu El. În orice religie te-ai afla, şi ateu dacă eşti, nu poți evita persoana lu Hristos. Nu ai cum. E ca și cum trăiești fără să-ți simți viața.

De aceea, așa cum la naștere au spus îngerii: „Pace pe pământ, pace sus în Cer”, măcar de Crăciun să punem și noi, în familia noastră, pacea înaintea dreptății. Și nu numai în familie, ci și la serviciu – în multinaţionale sau în orice alte companii. Dacă pui pacea înaintea dreptății, așa arăți faptul că-L urmezi pe Hristos. Cu dreptatea – fiecare zice că are dreptatea lui, nu ajungem departe, ci mai mult la certuri, scandal. Nu văd finalitatea decât în rău. În schimb, când ai pace, când Îl trăiești pe Hristos, nu te mai poți certa cu altcineva.

Matricea Românească: Cum îi simțiți pe credincioși în Biserică, de Crăciun?

Preot Marcel Stavără: Îi simt mult mai aproape de oameni. Prin faptul că te apropii de Dumnezeu, El te trimite după Sfânta Liturghie: „Cu pace să ieșim, întru numele Domnului să ieşim”. Atunci mă duc și fac Liturghia de după Liturghie, în ceea ce se numește Taina fratelui. Există persoane însingurate, persoane bolnave, există copii lăsați singuri acasă pentru că părinţii au plecat în străinătate. Iarăşi, părinți lăsați singuri – aici, în centrul Bucureștiului mă refer, în parohia mea!

Și îi simt pe tinerii pe care îi am la spovedit și care fac parte din organizația de tineret “Tinerii Icoanei”, care mă întreabă: „Părinte, ce facem pentru persoana cutare pe care am văzut-o pe stradă?”. Este un bătrân fără picioare, la Icoanei 24, de exemplu. Şi îi facem curat în casă după Crăciun, până în Anul Nou.

Vă mai dau câteva exemple: vreau să iau 10 copii să-i spăl, să-i tund, să-i coafez. Vreau să fac 50 de pachete la cantina socială. Această apropiere de oameni și milostenie vine tocmai din mila şi din bunătatea lui Dumnezeu. Noi oferim daruri și decembrie este luna darurilor, tocmai pentru că am primit Darul cel mare de la Dumnezeu: Hristos se oferă pe El, ne oferă cel mai mare dar.

Noi oferim daruri și decembrie este luna darurilor, tocmai pentru că am primit Darul cel mare de la Dumnezeu: Hristos se oferă pe El, ne oferă cel mai mare dar

Matricea Românească: Pentru că, iată, este o sărbătoare a familiei şi a apropierii, cum se trăiește Crăciunul în familie?

Preot Marcel Stavără: Într-adevăr, este o sărbătoare a familiei, și familia română tradiţională este astăzi împresurată de mai multe probleme – pericole chiar – din cauza șomajului, a greutăților, a celor care acuză familia şi reprezentanţii familiei de fundamentalism religios. Trece prin mari probleme familia! Parcă ar fi ultimul bastion care mai ține societatea aceasta pe linia de plutire.

Greutatea pe care o simt copiii, mai târziu, în aceste aşa-zise familii monoparentale, ușurința cu care renunță unii tineri la eforturile din familie, eu le resimt între tineri. Din fericire, numai familia creștină poate salva România. Şi numai Liturghia salvează România! Familia, în cadrul Sfintei Liturghii.

Crăciunul este o sărbătoare a familiei, pentru că acolo se lucrează cel mai mult dragostea, numai prin jertfă. Numai când știi ce înseamnă durerea copilului și îţi asumi jertfa ca să-ți exprimi dragostea, doar atunci poți trăi sărbătoarea Crăciunului cu adevărat. De aceea, familia trebuie să rămână unită nu numai în perioada Crăciunului, ci până când părinții închid ochii. Zice Hristos: “Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu” – şi familia creştină se face în numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh la Cununie – “acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor.” Deci nu la periferia existenţei familiei, ci în mijlocul existenţei mele.

Trece prin mari probleme familia! Parcă ar fi ultimul bastion care mai ține societatea aceasta pe linia de plutire. (…) Numai familia creştină mai poate salva România

Fiind sărbătoarea familiei, să apropiem părinții mai mult de copii și să ne facem mai mult timp de a sta cu copiii. Cu tristețe observ o lăsare a copiilor în fața exploziei de informație de pe internet – via calculatoare, telefoane, tablete. Nu mai există comunicare între părinți și copii. Aceasta este o luptă pe care o am cu părinții tineri – îi îndemn să stea cu copiii, nu numai de Crăciun. Știu că serviciul este solicitant, dar toţi părinții să se gândească la faptul că cel puţin opt ore pe zi nu-și văd copiii. Dacă adaugi și noaptea, mai mult nu-ți vezi copiii, decât ți-i vezi într-o zi!

Familia înseamnă comuniune eclezială, comuniune în iubire, care trebuie să se vadă numai prin înveșnicirea familiei. Hristos i-a făcut familie creştină pe soţi şi pe copii, nu “până când moartea ne va despărți”, ci pentru veșnicie. Bucuria aceasta pe care o simți în familie – de Crăciun, de exemplu – vreau să o am totdeauna cu familia mea, cu soţia şi copiii mei. De aceea Hristos ne înveşniceşte. Trebuie să dăm mai departe bucuria că vom fi veșnic împreună.

Un gând de încheiere: dacă Îl puneţi pe Hristos în mijlocul familiei Dvs., sigur vom fi mai buni.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Sibiul este un model de convieţuire între populaţii, o matrice a confluenţelor a cărei fertilitate şi-a arătat roadele în istoria României, este de părere Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din oraşul de pe malul Cibinului. “Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării”, a subliniat acesta, pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Referindu-ne la Sibiu, pentru că este un focar de cultură şi de spiritualitate pentru România, întrucât dvs. cunoașteți realitățile locale, ce reprezintă el cu adevărat pentru matricea noastră românească?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Este un oraș de confluență, este la poarta Țării Românești și ca loc și cadru, aici este practic centrul țării. Şi în actuala geografie restructurată economic, pe aici trece principalul drum, care este principala trecere spre Țara Românească, spre București, Valea Oltului. Probabil că așa a fost perceput încă de când s-a constituit această urbe aici. Orice matrice are un centru și am putea zice, prin aproximare, fără să greșim și să hiperbolizăm lucrurile, că Sibiul se constituie ca un centru matriceal, ca o expresie a modului de viață al poporului nostru.

Prima mențiune despre Sibiu este din timpul romanilor. Era un castru roman în cartierul Guşteriţa. Apoi a fost o așezare a slavilor, în timpul mileniului I. Apoi Sibiul e menționat într-o bulă a Papei de la Roma, apoi de către târgoveții sași. Apoi a existat în calitate de capitală a românilor. S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească.

În această zonă de confluență, prin interacțiunea aceasta se creează valori. Am rămas uimit – documentându-mă puțin pentru acest interviu – să constat că acest orășel – care nu e nici Timișoara, nici Bucureștiul care e Capitală, nici Iașiul ca oraş principal al Moldovei – totuși, se poate mândri cu niște primordialități. Aici a fost primul spital din cadrul regatului austro-ungar, aici a fost prima farmacie, aici s-a inventat homeopatia, aici s-a lansat prima rachetă, graţie lui Conrad Haas, aici s-a descoperit gazul metan. Bineînţeles că a fost geniul creator al populaţiilor germanice de aici, dar geniul se manifestă când există provocare, iar aceasta se realizează prin întâlnire, prin confluenţa valorilor.

Piaţa Huet din Sibiu. În dreapta, Catedrala Evanghelică Foto: minoritynomad.com

E regretabil faptul că, în locul acestei confluențe de populații, în locul acestei mixări a naţionalităţilor, care a produs şi produce de obicei omul şi spiritul mai treaz şi mai inventiv, se produce actualmente la nivelul țării – regret să o spun – o provincializare, o ghetoizare. Adică se cultivă provincializarea. De exemplu, s-au făcut nenumărate facultăţi şi universități, fiecare merge la universitate în orășelul lui și rămâne un provincial și cunoaște numai realităţile locului. Nu se întâlnește într-un mare centru universitar și cu un alt român sau conaţional din alt colț al țării, şi rămâne, astfel, un individ provincial, fără relații mai largi cu toţi cei din poporul român indiferent de naţionalitate.

Sibiul, ca cetate medievală, ca așezare după munți, în Transilvania, s-a constituit ca un loc de trecere – să treci pe aici, să lași ceva. Deși nu s-a dezvoltat enorm ca cetate, așa cum s-au dezvoltat alte cetăți, totuși aceste beneficii spirituale, culturale sunt importante pentru sufletul poporului. Aici e un oraș al întâlnirilor, al schimburilor şi al îmbogăţirii spirituale; ca matrice, e un oraș al toleranței, al incluziunii. Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea. Uneori, se acceptă prea multă toleranță, fără discernământ, dar în Sibiu lucrurile se păstrează în limitele normale.

S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească

Matricea Românească: Care credeți că este explicația acestei toleranțe cu discernământ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sibiul este un oraș liniștit cu oameni civilizaţi şi toleranţi. Contribuţia majoră la cultivarea acestui spirit paşnic şi tolerant a avut-o şi o are Biserica Ortodoxă. Oamenii de aici au și ei o oarecare răceală sufletească în sensul că nu sunt atât de expansivi şi volubili, cum sunt regățenii. Este un tipar spiritual al sașilor, lăsat în sufletul populației de aici. Dar știu să păstreze limitele comuniunii, ale interacțiunii – cât să acționezi să nu îl deranjezi pe cel de lângă tine, dar totuși să te simți bine.

Eu am prins Sibiul și înainte de a pleca mulți saşi, în anii ’90, – în ’91-’92, atunci au plecat foarte mulți. Mi-am dat seama că s-au pierdut foarte multe atunci pentru etosul local. Au fost – și sunt – oameni disciplinați, la locul lor. Consider că sunt o pierdere. Au fost un element benefic pentru civilizaţia românească de aici. Însă, aici românii și-au trăit şi ei propria evoluție spirituală și culturală. În Sibiu, deși era cetate în care dominau alte minorități, românii au reușit să exceleze, să devină mult mai importanți, dominanţi în cele din urmă, datorită acțiunii concertate a unor instituții ale românismului – m-aș referi la Mitropolia Ardealului, cu câțiva exponenți esențiali nu numai pentru evoluția Sibiului, ci și a țării: mă refer la sfântul Andrei Șaguna, la marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, practic a transformat poporul român printr-o muncă titanică, printr-o pregătire și o înțelepciune bine articulate cu realitățile epocii în care a trăit.

Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii în marile orașe de atunci. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită! Dacă n-ar fi fost Șaguna, opera spirituală pe care el a făcut-o aici, în această capitală a Transilvaniei, și cu tiparul democratic pe care l-a implementat inclusiv în biserică… concretizat în participarea reală a mirenilor, a credincioșilor simpli, în viața fiecărei parohii şi eparhii, astfel încât ei plăteau preotul, ei sprijineau biserica, ei o construiau într-un sistem democratic care îi punea în valoare, istoria noastră ca români ar fi fost cu totul alta. Fără această muncă a lui, n-am fi avut momentul 1918, în care românii s-au pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu Țara Românească – acest moment fiind consecinţa şi continuarea procesului educaţional pe care Şaguna l-a inspirat şi l-a cultivat. În 1870, el a alergat și a făcut școli, care au adus roadă cultural-naţională, iar roada s-a văzut în înțelepciunea oamenilor din acea epocă, ce s-au simțit români, pentru că au fost educați ca atare, pentru că au fost instruiți cum să devină stăpâni pe propriul destin.

Munca pe care a făcut-o Andrei Șaguna a fost una și de iluminare prin carte, dar și de organizare. De aceea Şaguna este foarte actual. Noi avem resurse, dar nu știm să ne organizăm și nu sunt oamenii buni puşi la locul potrivit, care să gestioneze, să îndemne… Pe de altă parte, există și o lehamite a românului, actualmente, după atâtea scurtcircuituri ale istoriei. Avem pentru acea vreme un tipar de acțiune: într-o societate țărănească, tradițională, se duce cineva, le spune, oamenii ascultă, se mobilizează, se organizează și obții roadele. Actualmente, vorbești, dacă vorbești ce vorbeşti, la un moment dat zice unul că nu vorbeşti bine, că nu eşti tolerant. Se face un mult mai mare zgomot, ţi se iau auditorii, nu mai ascultă nimeni și nu mai reușești să faci nimic. Chiar dacă intențiile sunt bune.

Elevi analizând statuia lui Gheorghe Lazăr din Piaţa Mare a Sibiului

Priviţi ce se întâmplă cu românii actualmente: sunt exportați la muncă dincolo. Aici s-a distrus toată industria, toată economia, pentru ca românul să iasă din matricea lui spirituală, şi să vină alţii în matricea aceasta, să se facă proprietari, stăpâni, să se producă un schimb de populație. Orice matrice, dacă nu te încadrezi cum trebuie în ea, se deformează poporul, dar ea rămâne, pentru că spiritul nu-l muți cu levierul, nu-l spargi nici cu ciocanul. Sunt – în cimitirul din Bacău, de unde provin – alei pline cu morminte ale italienilor. Au venit, au fost arhitecți în anii 1910-1920, le-a rămas numele acolo. Și-au lăsat și gena, urmașii lor au devenit români, creștini ortodocşi. Roata istoriei se învârte. Ce ne-ar trebui și ce am avea de învățat cu privire la cine a contribuit la formarea poporului? – Andrei Șaguna a dat un exemplu clar, puternic, de acțiune democratică, energică pentru înălțarea poporului. Oameni ca el trebuie ținuți minte și cultivați.

O altă contribuție importantă a avut-o aici teatrul. Sibiul a avut primul teatru continuu din România. Nu a fost primul teatru cu program continuu în cetatea Clujului, nici în cea a Oradei, ci totuşi, în Sibiu. Vreau să spun că a existat aici o populație foarte trează, foarte dinamică care a înţeles necesitatea de a se autoeduca şi prin teatru. A fost şi o colonie de greci aici, în cetate, care a contribuit major la construirea actualei catedrale ortodoxe şi prin aceasta la consolidarea spiritului de comuniune. De asemenea, foarte mulţi din Mărginimea Sibiului aveau oi, făceau transhumanță, călătoreau şi prin aceasta menţineau şi cultivau acest spirit al interacţiunii şi prezenţei de spirit. În același timp, aveau şi o oarecare bunăstare materială pe care au folosit-o în beneficiul comunităţii. Ei cunoșteau realitățile din mai multe locuri și acționau cu o conștiință trează, nu erau oameni simpli.

Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea

Vreau să spun că pentru a obţine rezultatele bune cu care se poate mândri această matrice interculturală şi spirituală din centrul ţării, a trebuit interacțiune și discuție şi conlucrare multă, adică învățătură multă înainte de a acționa. Actualmente, datele situației de pe teren s-au schimbat foarte mult. Mie mi se pare că românii sunt blazaţi, sunt depășiți de evenimente, de realitatea care li se impune. Tot timpul ni se fabrică altă realitate, altă lege, sunt implementate alte norme, trebuie să te supui lor. Nu mai domini tu, ci te domină realitatea dictată de alții care îți dă de lucru ca să te reorganizezi și nu mai reuşeşti să ţii ritmul şi să faci faţă situaţiilor nou create.

Matricea Românească: Dar dacă ești conectat la matrice și ai credința care e fermă și te ghidează, atunci nu poţi depăşi aceste situaţii… ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da, dar trebuie și să acționezi rapid, să încerci să extinzi matricea care e ceva dinamic. În centrul unui cerc se întâlnesc multe raze sau diametre şi fiecare vine cu conţinutul şi contribuţia sa la definirea matricei confluenţelor. De aceea trebuie efort dinamic de păstrare a valorilor reale într-o matrice a confluenţelor şi o cunoaştere clară a identităţii proprii şi a conţinutului matricei ideale pe care inevitabil trebuie să o redefineşti şi edifici. Trebuie uneori să spui, ca şi în viaţa de familie: „Stop, ai intrat în nucleul meu, în matricea mea, de aici nu mă muţi!”. Dar trebuie să și știi ce reprezintă nucleul și matricea ta. Să știi ce aperi și valoarea ei. Dacă nu ai această cunoaştere, sau nu o practici ca etos cultural şi spiritual, te lași purtat de vânt şi devii ceea ce nu îţi doreşti.

De exemplu, aici a existat un alt element foarte important în dăinuirea spirituală a românilor de aici, dar şi din țară – anume faptul că în Sibiu veneau, în Evul Mediu, când Biserica era oprimată în Transilvania, tineri care mergeau la Mănăstirea Cozia pentru a se pregăti minimum necesar şi a deveni preoţi pentru satele din Transilvania, iar mai târziu, odată cu întemeierea Seminarului Teologic în 1786 care a evoluat și a ajuns Facultate de Teologie, veneau din Oltenia şi din Ţara Românească să se pregătească aici şi să devină preoți. Treceau munții, făceau școala aici, se întorceau acasă şi păstoreau ca preoţi satele şi comunităţile din zonele lor. Vă dați seama că s-au pregătit aici generații și generații de luminători ai poporului, ai satelor, ai oamenilor. De aceea, referindu-mă la rolul educaţiei religioase şi bisericeşti, ca exemplu al impactului formator spiritual al centrului în cadrul matricei, pot afirma că e foarte important conţinutul spiritual şi cultural al acestui centru pentru definirea şi dăinuirea poporului nostru. Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării.

Turnul Sfatului din Sibiu

Matricea Românească: Aşadar, consideraţi că de aici din centru ar trebui să pornească o adevărată fertilizare culturală și spirituală a ţării.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Teologia, ca școală, s-a transformat prin activitatea Mitropoliei Ardealului în elementul de coeziune și de iluminare a poporului. De asemenea, este de amintit opera culturală a celor de aici. Andrei Șaguna a întemeiat și Societatea culturală ASTRA şi, de asemenea, Ziarul “Telegraful Român” a fost un instrument de coeziune culturală şi spirituală a românilor, alături de ziarul “Tribuna” fondat aici de către scriitorul român Ioan Slavici. Vedeţi, acestea sunt doar câteva exemple ale revărsărilor culturale şi spirituale ale acestui centru. Actualmente, populaţia de aici, români şi saşi, s-a mobilizat – ei au înființat multe alte organizații culturale şi caritative precum ONG-urile, şi au participat şi participă corect cu toată inima la definirea realităţii matricei confluenţelor pe care Sibiul o reprezintă. S-au mobilizat și au obținut rezultate concrete, precum a fost Sibiul – capitală culturală a Europei. Aceste exemple şi această activitate ar trebuie continuate şi consolidate, multiplicate şi îmbogăţite pentru a înmulţi şi îmbogăţi debitul acestui izvor care, fiind în centru, inevitabil irigă, fertilizează şi dăruieşte ceea ce are.

Matricea Românească: Deci, în opinia dvs, se poate continua acea operă de culturalizare, a înaintaşilor…

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Se poate. Îi invităm și pe alții. Actualmente, facem ce putem. Ne continuăm această muncă de iluminare și de educație a credincioșilor și preoților și a tineretului. S-au dezvoltat foarte multe activităţi, însă e loc de mai mult. Sibiul a fost capitala culturală a României, este un oraș multicultural, mereu sunt evenimente culturale, artistice, de confluență, e vizitat de foarte mulți oameni în special vara, vin turiști din toate părțile. Ce îi lipseşte oarecum Sibiului sunt accentele spirituale, mănăstirile cu o tradiție mult mai veche. A avut, dar au fost reduse.

Sfântul Andrei Șaguna a fost marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, a transformat poporul român printr-o muncă titanică. Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită

Vă dau un exemplu: Sibiul a fost numit Tübingen-ul României, un loc al cultivării spiritului raționalist, al înțelegerii reci, clare, al realităților, fără prea multă poezie. Paradoxal, un mare scriitor ca Cioran devine nihilist. Spunea un învăţat că Cioran n-ar fi ajuns probabil niciodată nihilist dacă în preajma Sibiului ar fi fost o mănăstire și dacă mănăstirile n-ar fi fost distruse de către generalul austriac Bukov, dacă ar fi fost una la care el să vadă creștinismul trăit altfel, să vadă acea deschidere a creștinismului pe care o poate oferi pe plan spiritual, așa cum au oferit-o pentru ruşi lavrele Optina şi altele, şi în general ortodoxismul descris de Dostoevski. Cioran n-ar fi ajuns niciodată nihilist. În schimb, el iese din matricea noastră spirituală, intră în matricea Franței cu cultura de acolo și devine cel mai mare stilist, cu o conștiință influenţată de spiritul raţionalist, scolastic după model nemțesc.

Scări spre Podul Minciunilor din Sibiu Foto: minoritynomad.com

Vedeţi, arhitectura Sibiului reflectă spiritul locului, unul mai închis. Este arhitectura aceasta cu case, cu curţi închise. Nu este cum e peste munți, când vezi în curtea vecinului şi îl saluţi. Asta te închide, dar face şi ca raporturile dintre oameni sa fie mai corecte, deşi mai reci. Deşi există această închidere, totuşi la noi nu s-a ajuns la înstrăinarea faţă de vecini care este în alte țări. În Transilvania, comunicarea e mai scurtă, mai laconică, mai clară, mai la obiect.

Apropo de asta, dacă vorbim despre modelarea creștină şi cum poate matricea spirituală să formeze bine, avem nevoie de o interacțiune mult mai mare cu credincioșii, cu generația tânără, cu implicarea celor în vârstă, care își trăiesc, uneori, bătrânețea în plictis și în depresie. Biserica, societatea românească ar trebui să realizeze o angajare mult mai mare a membrilor ei în acțiunile care s-ar putea dezvolta în comunicare, în comuniune. Omul în vârstă să fie pus să îi învețe pe cei tineri. El să participe cu experiența sa, tânărul cu entuziasmul său.

Am auzit un pastor evanghelic care a spus cât de bine s-a simțit cu românul și cum s-a simțit „mai acasă ” în România, decât la el în Germania. De ce? Pentru că a beneficiat de bunătatea acestui suflet românesc. Bunătatea și naivitatea noastră sunt înțelese, uneori, drept defecte şi greşeli de către alții foarte pragmatici și foarte orientaţi spre a fi stăpâni şi a fi bogaţi.

A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe vremea când Mihai Viteazul se lupta cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă.

Străini fiind pe plaiurile Jupâneștiului, părintele Daniel Mazilu, omul la care enoriașul găsește îndrumarea spirituală – dar și mundană – de mai bine de 20 de ani, a fost cel care ne-a dezvăluit, prin poveștile sale cu tâlc, sensibilitatea și onestitatea sătenilor, calități „sădite” în subconștientul lor încă din copilărie, chiar de către oamenii Domnului.

„Pridvorașul de la intrarea în biserică nu este întâmplător așezat acolo, ca un loc de odihnă. Pridvoraşul acela vorbește și răspunde la întrebarea pe care ați adresat-o privind rolul bisericii în viața credincioșilor. În pridvoraș a funcționat prima școală din satul nostru”, sunt cuvintele cu care părintele ne atenționează că spațiul din fața Bisericii de Lemn din Jupânești avea o altă destinație decât aceea de a opri stropii de ploaie sau fulgii de nea: în acel loc se formau oamenii. „Acolo veneau copiii, se așezau pe băncuță și, sub îndrumarea preotului și a dascălului, ei învățau să scrie și să citească. Săraci fiind și nu prea bine organizați, au folosit niște metode foarte interesante. Au învățat să scrie în niște lădițe, niște cutiuțe pline cu cenușă sau cu nisip, puțin umed și bine tasat. Şi, cu bețișorul, au învățat să scrie pe nisip.

În pridvorul Bisericii de Lemn din Jupânești s-au format oameni Foto: Marius Donici

În zilele frumoase de vară, se coboară în valea bisericii, se merge 200 metri mai la deal, unde se află o râpă cu un perete vertical de lut nisipos. Acolo scriau cu bețișorul, ca pe tablă. De atunci, și până astăzi, pe oricine întrebați din sat, «Unde se  află Râpa Dascălului?», toată lumea vă duce acolo. Ca să citească, ei au folosit cărțile de slujbă din biserică.” Raportată la lungile discuții, fără concluzii, privind manualele sau auxiliarele din școlile românești de astăzi, metoda de predare a dascălilor din secolul XVIII pare o glumă seacă, dar reprezintă dovada unei învățături – încă valabile –  pe care contemporanul a uitat-o sau pe care o evită din comoditatea-i periculoasă: unde există voință, orice se poate înfăptui. Chiar și fără tableta conectată la internet. De asemenea, nu numai Nică (Ion) Creangă a învățat – atunci când nu prindea muștele -, să citească folosind ceaslovul bisericii, ci și copiii din Jupânești. „Suntem chiar bucuroși că am avut același manual ca și Creangă”, adaugă părintele zâmbind.

Picturi vechi de sute de ani, impresionante și astăzi

Interesant este că „fiii” satului au învățat să scrie și să citească în biserică după o metodă simplă, dar de efect, bazată pe înțelepciunea și pe fermitatea preotului. Însă adevărata lecție de viață împărtășită era independentă de slovele pe care copiii le buchiseau.

„Picturile din acel pridvoraș nu sunt unele întâmplătoare. Îmi place să le spun picturi didactice. Au fost picturi așezate în fața unor copii de la școală, cu ajutorul cărora preotul să poată preda informații teologice, dogmatice pe înțelesul copiilor mult mai ușor. Și să vizualizeze. Avem în dreapta, cu culori închise, reci, mai respingătoare – tot ce este rău și de ce trebuie să se ferească ei. Iar în stânga avem locul unde ajungi dacă faci bine, Grădina Raiului”, reprezintă un prolog la lecția de religie din secolul XVIII la care aveam să participăm cu emoția și curiozitatea specifică – poate – copiilor vremii.

La o primă vedere, frescele din tinda bisericii, similare cu cele întâlnite și la mănăstirile Voroneț și Humor, nu sunt altceva decât splendide picturi religioase, căzute și ele în ghearele nemiloase ale degradării cauzate de către trecerea inerentă a anilor – sute, în cazul de față. Însă, așa cum a subliniat și părintele Mazilu, în Biserica de Lemn de la Jupânești nimic nu este aleatoriu, iar cele două picturi murale de mari dimensiuni, dispuse de o parte și de alta a intrării în Casa Domnului, reprezintă frapantul „material didactic” al preotului care le preda copiilor învățături teologice și dogmatice. Muralele erau mai mult decât indicate pentru a ajuta copiii să înțeleagă eshatologia. Iar cea predată la Jupânești nu are precedent, întrucât talentul și inspirația zugravului, al cărui nume nu este cunoscut, ne dezvăluie un har divin.

Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață

Deși am luat parte la lecția de religie în veacul XXI, când butaforia se află la loc de cinste, învățăturile și explicațiile părintelui Daniel Mazilu ne-au introdus, încă de la primele cuvinte, „îndulcite” de sunetul ploii, într-o călătorie imaginară parcursă de sufletul omului după ce trece la cele veșnice.

„Exista, înainte vreme, un blestem valabil în toată comuna. Când te supăra cineva, se spunea: «Să te mănânce Iadul de la Jupânești!». Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață.”

„Iadul de la Jupânești” (detaliu)

Povestirea părintelui începe cu registrul de sus, unde, în colțul din stânga, ne este înfățișată luna, pe care o putem interpreta simplu drept încheierea zilei. „De data aceasta, luna simbolizează sfârșitul vieții, și nu oarecum! Pentru că în continuare îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu degetul arătând spre lună, și cu fața spre toate popoarele pământului. De ce? Avem aici pe evrei, arabi și pe conducătorii spirituali ai celorlalte popoare de pe Pământ. Iar mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii de atunci și oamenii de astăzi este următorul – Mântuitorul spune așa: «Aveți grijă! Toate popoarele pământului, la sfârșitul vieții, veți avea parte de Judecata de Apoi!». Aici, Judecata de Apoi este reprezentată foarte interesant. Mâna lui Dumnezeu coboară dintre nori și ține între degete un cântar cu care cântărește faptele bune și faptele rele.

Corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea!

Sub cântar, corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea! Şi a mai așezat, pentru copii, vicleanul diavol, care încearcă să schimbe soarta Judecății cu picioarele, cu mâinile, cu codița și cornițele, agățat de talerul faptelor rele. Şi ia uitaţi acțiunea îngerului păzitor, care vine cu o suliță și o înfige în capul diavolului. Este mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii, acela că îngerul păzitor, atât timp cât avem gânduri bune, vine și ne apără în orice situație și în orice moment.” Dacă cei mai mulți dintre noi au aflat la școală despre îngerul păzitor, pentru copiii de astăzi, aceasta ar putea fi o informație străină, în contextul discuțiilor binecunoscute privind susținerea orelor de religie la clasă.

Beelzebub, la intrarea în Iad (simbolizată printr-o gură de balenă), ținând în mână cupa suferinței

„Avem de asemenea, mai jos, o imagine în care vedem un boier mort, lângă care scrie «bogatul nemilostiv». El a fost păcătos nu pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv! De aceea, nici nu-i scrie numele, cum i-l scrie lui Lazăr. A murit bogatul și i-a «ieșit» sufletul. Diavolul a venit să ia ce-i al lui, numai că nu poate, pentru că soția lui se roagă. Uitaţi-o, stă și așteaptă! Este o imagine care ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi. Rugăciunea noastră le ușurează drumul. Râul de foc este un drum care, pentru mulți, pare ușor, pentru că e la vale. Aici sunt scrise numele și păcatele pe care le-au făcut cei care au ajuns să parcurgă acest drum. Dar în același timp este atât de înșelător, pentru că e de foc, și ne arde! Și intrăm direct pe ușa Iadului, unde stă acest Satana, Beelzebub, șeful Iadului, cu această imensă cupă a suferinței. O vedeţi cât este de mare? Al treilea și ultimul lucru sfânt din această imagine este îngerul copiilor morți botezați. Ia uitaţi cum, ei fiind îmbrăcați în alb, vine și îi ia şi îi duce fără judecată în Împărăția lui Dumnezeu.”

În centru, râul de foc; stânga sus, Judecata de Apoi reprezentată prin balanță; stânga jos, bogatul nemilostiv și diavolul care îi vrea sufletul; dreapta sus, îngerul copiilor botezați, chemați la Cer

În timp ce „Sfântul Nicolae” pe care-l ține părintele între degete ne indică fără echivoc soarta sufletului păcătos, noi tăcem, ascultăm și luăm aminte, așteptând totodată explicațiile despre locul unde năzuim cu toții să ajungem: în Împărăția Domnului.

„Întorcându-ne la cealaltă parte, sunt mai multe interpretări, dar cea pe care îmi place să o dau este: găsiți aici o interpretare a Sfintei Treimi, sub formă de cruce. Nu o găsiți niciunde. Eu n-am găsit-o până acum, și m-am tot plimbat.

Reprezentarea Sfintei Treimi sub formă de cruce, o distincţie a Jupâneştiului

Iată: avem Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe orizontală, dar şi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe verticală – și am format o sfântă cruce din cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Maica Domnului, care este străjuită de către Sfinții Arhangheli, oferă cupa fericirii. Faceți comparație între ea și cupa suferinței! Cupa fericirii, pentru credincioșii care se fac vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu. Avem și sfinții și mucenicii bisericii noastre, care sunt străjeri la Grădina Raiului, iar Grădina este ilustrată sub formă de cetate. S-a «pus» un zid imens de cetate, ca să înțeleagă tot muritorul că nu se poate intra aici, decât în urma Judecății și cu binecuvântarea și aprobarea lui Dumnezeu!”

Sfânta Treime, înconjurată de „un zid imens de cetate”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

“Mai puţin este mai mult”, spune un poster demotivant care a făcut istorie pe Internet. Şi completează sarcastic: “Asta dacă nu stai lângă cel care are mai mult. Atunci «mai puţin» este doar jalnic”.

Demoralizante sau doar provocatoare, vorbele par să se verifice în contemporaneitate (dar poate că lucrurile au stat la fel dintotdeauna; noi nu putem trăi decât un prezent subiectiv), unde a avea mai mult e parcă sinonimul nescris şi dramatic al lui a fi mai mult. Altfel spus, superior celui de lângă tine – privat de resurse, oricare ar fi ele. Se pare că adagiul celebru rămâne în picioare: toate fiinţele sunt desigur egale, dar unele fiinţe sunt mai egale decât altele.

Economicul – barometrul suprem, de toate zilele al existenţei – vine, în sprijinul teoriei, cu statistici ce nu lasă loc de interpretare: companiile cu mai mulţi angajaţi decât competitorii îşi probează vitalitatea şi performează tocmai în virtutea forţei lor de recrutare a (teoretic) celor mai buni. Pe reţelele de socializare, brandurile care au milioane de adoratori sunt şi cele care dictează direcţiile în cultură şi societate, respectiv un magnet pentru noi generaţii de consumatori: succesul, nu-i aşa, atrage succes. În fotbal ca şi în alte sporturi, cluburile care au mai multe fonduri şi mai mulţi suporteri sunt, obligatoriu, şi cele care monopolizează vitrina cu trofee. „Celui ce are i se va da”, spune Biblia. “Dar de la cel ce nu are i se va lua şi ce are” (Marcu 4, 25).

Mai mult a ajuns să fie echivalat – necritic şi inconştient, căpătând statut de sinapsă în mentalul colectiv prin forţa brută a repetiţiei – cu mai bine.

Mai puţin este mai mult. Sau nu? Foto: despair.com

În această paradigmă a glorificării abundenţei, ca simbol (primejdios) al capacităţii, a nu uita virtuţile şi rostul penuriei este o binecuvântare. Şi poate că scenografa Maria Miu are dreptate, când spune într-un interviu pentru TVR: „Pe vremuri, făceam foarte mult din sărăcie. Acum sunt mulţi bani, dar lipsesc ideile.”

Greutatea circumstanţelor poate fi un filtru util contra capriciului

Este un gând care mă bântuie, după ce, la începutul anului, citeam două fraze absolut ziditoare ale arhitectului chilian Alejandro Aravena, câştigătorul Premiului Pritzker (Nobel-ul domeniului său) pe 2016: “Greutatea circumstanţelor poate fi un filtru util contra capriciului. Un mediu de privaţiuni te opreşte din a face lucruri care nu sunt strict necesare – în vreme ce abundenţa poate duce la o cultură în care faci doar pentru că îţi permiţi”.

Aravena, un arhitect vizionar şi pionier al proiectelor revoluţionare de locuinţe sociale care exploatează puţinătatea convertind-o într-un atu, vorbeşte cu autoritate.

Dar el nu este vreun original: cu multe veacuri în urmă, în secolul IV d.Hr., Sfântul Ioan Gură de Aur observa că “nu strică lipsa cât strică surplusul”.

E o lecţie de viaţă căreia românii – supuşi aproape permanent în istorie penuriei – i-au dat o strălucită expresie. Căci nu e totul a avea mult. Ci mult mai meritoriu este să ai puţin – şi să cucereşti lumea în pofida tuturor obstacolelor, înmulţindu-ţi talanţii.

Întrebaţi-le, doar, pe fetele de la CSM Bucureşti, câştigătoarele unei cupe continentale la handbal fără să aibă la dispoziţie o sală adecvată în care să evolueze.

Foto deschidere: montaj

Notă: text inclus în Revista „Mesagerul Sfântului Anton”, numărul noiembrie-decembrie 2016.

La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români, fie că sunt romi. Când ne rugăm, ne rugăm, când ne certăm, ne certăm şi când ne distrăm, ne distrăm – cu popa în frunte!”, ne spune mai în glumă, mai în serios, gazda noastră dintr-o zi ploioasă – dar poate tocmai prin aceasta extrem de fructuoasă, cam ca recolta de prune şi producţia prodigioasă de ţuică de la Jupâneşti (“cea mai bună din judeţul Argeş”) -, părintele Daniel Mazilu.

Atestarea documentară a Jupâneştiului se pierde în negura timpului. “Legenda satului spune că, în 1330, în urma luptei de la Posada, un oștean s-a remarcat ca foarte viteaz și, după luptă, a fost chemat la domnitor (Basarab I, n.r.) și i s-a dat dreptul să-și înființeze un sat, cât poate să înconjoare călare cu calul – atenție, vorbim despre biserică – în timpul unei slujbe bisericești. Perimetrul satului nostru este de 24 kilometri. Bătrânii satului nostru, curioși din fire, au refăcut traseul acesta. În patru ore, se poate parcurge lejer tot traseul, mai ales că sunt anumite locuri cu nume predestinate: deasupra, în pădure, este un loc numit «La Scăunel». Zic oamenii: „Mă duc la fân «La Scăunel». Acolo s-a oprit căpitanul cu oamenii de la domnie, când și-a însemnat granițele satului, să mănânce. Acolo au pus scăunelul”, explică părintele Mazilu, un om – după vorbă, după port – plin de carismă şi de praxis.

“Funcția acestui căpitan de obște se pare că a fost de jupan. Or, adăugându-se sufixul «-ești», ca la toate localitățile vechi, a ieșit Jupânești. Aceasta ar fi, în linii mari, legenda satului nostru – despre care aflăm, dintr-un hrisov domnesc din 1656, dat în urma unei judecăți, că aici a fost o comunitate de creștini, pentru că se vorbește despre popa Vladu din Jupânești, participant la acea judecată.”

Dincolo de superbul mit fondator al Jupâneştiului, un lucru este cert: biserica a fost piatra de temelie a acestei comunităţi şi rămâne, până astăzi, stâlpul ei de susţinere. Şi, când spunem asta, ne referim cu întâietate la construcţia spirituală, fără a neglija nici bunurile materiale, căci satul găzduieşte o bijuterie de arhitectură populară românească: o biserică de lemn datând din 1742!

Noi facem parte din plasa Muscelului. Şi azi, mergem la Judecătorie la Câmpulung Muscel. Deşi se numeşte aşa, Jupânești este un sat de moșneni. Nu au fost clăcași niciodată

“De la doctor la avocat, de la notar la primar, aici vin și-și plâng morții. În biserică vin și se bucură la cununie și la botez. Dacă începutul și sfârșitul le facem în Biserică, numai cei care sunt puțin săraci cu duhul nu înțeleg că toată existența lor se învârte în și în jurul Bisericii”, declamă cu o demnitate justificată amfitrionul nostru. După care îşi continuă discursul cu argumente: “Aici, la Jupâneşti, biserica ne-a fost învățătură, școală, loc de odihnă și de hrană și scaun de judecată. Tot biserica, până să se pună la punct administrația, ținea evidența nașterilor și a deceselor. O ține și astăzi, dar e suplimentată de către administrația publică locală, care s-a pus la punct de atunci”.

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892 Foto: Marius Donici

O altă valoare care defineşte Jupâneştiul, consubstanţială solidarităţii de grup, este cultul înaintaşilor, veneraţia faţă de trecut. Iar cea mai veche biserică a locului, considerată de către specialişti „culmea creațiilor meșterilor de secol XVIII”, nu face excepţie. Însă, aşa cum anticipam, originile creştine ale Jupâneştiului o preced.

“Ştim de la bătrâni că aici a fost o biserică mai veche. Dar nu știam nici dimensiunile și nici forma ei. Ei bine, la îndemnul Înalt Prea Sfințitului nostru Episcop Calinic – care este un om extraordinar din punct de vedere al păstrării și al conservării bisericilor de lemn și care poartă de grijă și acestei biserici – am decopertat temelia bisericii să o lăsăm să se usuce. Paranteză: a fost o intervenție agresivă asupra ei, s-a tencuit folosindu-se ciment, care este o sugativă de apă, pe care o ridică spre lemn. La îndemnul Sfinției sale, am decopertat temelia. Or, când am decopertat-o, ne-am dat seama cât de lungă a fost biserica.”

Cea mai frumoasă, “inimoasă” şi mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească

Tot înţelepciunea transmisă din moşi-strămoşi arată că bisericuţa mică, originară, “a fost demontată după ce aceasta a fost construită peste ea. Meşterii au fost nevoiți să găsească această soluție ca să încadreze cealaltă bisericuță, care a fost în interiorul acesteia”.

Păşim cu sfială în monumentul istoric şi în templul de cultură de la Jupâneşti, încălziţi – pe un frig teribil – de faptul că părintele vorbeşte «cu foc», indiferent că vorbirea sa produce aburi reci, predându-ne o lecţie unică de istorie, pe care banii nu o pot cumpăra.

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

“Bisericuța în care vă aflați a fost construită în anul 1742. Ea nu a arătat așa cum o vedeți, biserica propriu-zisă a fost până la pridvor. Se vede și după forma acoperișului. Pridvorașul a fost construit 150 de ani mai târziu, în 1892, când biserica a fost declarată monument istoric de interes național. S-a făcut și o resfințire atunci. Preotul Ion Bucurescu a fost cel care a inițiat și care a dus la bun sfârșit aceste demersuri. Ea a rezistat aproape 300 de ani, pentru că a fost construită din cel mai rezistent lemn din pădurile noastre, este vorba despre lemnul de stejar. Tot materialul provine din pădurile noastre. A fost adus aici materialul – tulpini de stejar, lungi de peste 18 metri – cu ajutorul boilor. Șase perechi de boi se legau de o tulpină de stejar, să o aducă aici, unde a fost prelucrată numai manual. Nu aveau curent electric, aparate, ci doar bardă, daltă, topor și fierăstrău. Acestea au fost uneltele folosite la ridicarea acestei biserici. Biserică despre care în 1956, unul dintre cei mai titrați cercetători, Radu Crețeanu, a afirmat că este cea mai frumoasă și mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească.”

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Frumuseţea bisericii din Jupâneşti provine, s-ar spune, din simplitatea şi din naturaleţea ei, atribute ce ating poate cel mai adânc sufletul privitorului, vizitator de ocazie sau pelerin cu experienţă. “Eu spun că acești oameni fără școală, cu mult har de la Dumnezeu, au avut atâta inspirație și au știut să culeagă din natură și din mediul înconjurător lucruri interesante și să le așeze în această biserică, la care nu s-a folosit nici un cui de fier. Până la pridvor, toate cuiele sunt din lemn. (…) Avem îmbinări coadă de rândunică și îmbinări pătrunse, folosite la ridicarea acestei biserici. Mie îmi place să îi spun o biserică «inimoasă», pentru că fiecare element, fiecare bârnă care alcătuiește această biserică are în componență «inima» copacului din care a fost tăiată”, ne povesteşte afectuos părintele Mazilu. “Imaginaţi-vă: stejarul de la bază, de pildă, a fost o nuielușă când Mihai Viteazul era domnul Țării Românești. Are peste 140 de ani.”

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

Admirând atât la interior, ca şi la exterior, longeviva bisericuţă din Jupâneşti, pe care domnii Valahiei au onorat-o cu menţiuni în hotărârile lor (Biserica se mândreşte, la intrarea în pronaos, cu un înscris aparţinându-i lui Alexandru Ipsilanti, prin care acesta obliga negustorii participanţi la târgul de Înălţare din Jupâneşti să dea, fiecare, preotului câte şase parale, bani din care acesta oferea o masă obştească, pentru toți participanții la slujbă, în ziua hramului) nu îţi poţi reţine admiraţia faţă de geniul meşterilor care au lucrat la ea, propunând-o nemuririi. Simbolistica bisericii de lemn din Jupâneşti este complexă şi ar putea, doar ea singură, să constituie subiectul unei anchete jurnalistice sau al unui studiu academic. Consolii (elementele de rezistenţă ale bisericii, n.r.) ciopliţi sub forma capului de cal (foto jos), fiecare purtând amprenta particulară a meşterului cioplitor, sunt printre primii care îţi atrag atenţia.

“Adevărate mesaje” culturale şi teologice, cioplite în lemn pentru urmaşi

“Eu cred că au vrut să ne transmită relaţia de întrajutorare care trebuie să existe între om şi Biserică. Prin ciopliturile lor ne-au lăsat adevărate mesaje, chiar și teologice. Avem trei ferestre încadrate de câte o potcoviță, pe care se află o cioplitură diferită. Avem la o fereastră un model făcut din litera X, cu litere înșiruite una după alta. Or, litera X,  pe lângă cea din alfabet, numărul 10 la romani sau semnul înmulțirii, pentru creștini reprezintă crucea pe care a fost răstignit Sfântul Apostol Andrei, unul dintre cei 12 ucenici care au ajuns să aducă Cuvântul lui Dumnezeu aici, în locurile acestea. Sfântul Apostol Andrei a ajuns la mănăstirea Nămăiești și spun eu că, atunci când ne uităm la fereastra aceea, ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu. La următoarea fereastră, din cioplituri, se poate întrepătrunde zborul porumbelului, adică mesajul lui Dumnezeu despre dragoste, pace și iubire, simbolizat de porumbel. La cealaltă fereastră se află o înșiruire de cruci așezate una după cealaltă, despre care spun eu că sunt arma cu care apărăm Cuvântul lui Dumnezeu.”

Dacă, la interior, se remarcă şi grinda cu cioplituri sugerând dinţii fierăstrăului – unealta cea mai folosită la ridicarea locaşului – exteriorul este dominat de funia răsucită care înconjoară biserica. “Această funie care, din punctul meu de vedere, înseamnă începutul și sfârșitul, Alfa și Omega sau unitatea creștinilor, strânși la un loc în Biserică, la Jupânești este specială. O găsiți la multe biserici de lemn din Țara Românească. Dar aici, începutul și sfârșitul acestei funii sunt făcute cu steagul dacic, capul de lup și corpul de șarpe stilizat. Or, ce vreţi mai mult de atât ca să ne dăm seama cât de pricepuți au fost meșterii care au lucrat această biserică, să aibă și atâta cultură încât să știe să așeze așa ceva?”.

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Mergând însă pe firul istoriei, se poate observa că Biserica din Jupâneşti – şi schimbăm voit registrul pentru a ne referi la instituţie, nu la construcţiile care o găzduiesc; cea “nouă” datează din 1844 – s-a construit pe o jertfă nu doar creativă, ci şi umană. O jertfă pentru care “jupâneştenii” sunt recunoscători până azi.

“Când oamenii din satul nostru au ajuns la concluzia că spațiul acesta liturgic nu le mai este suficient, pentru că satul se mărise și veneau toți la biserică, au luat o hotărâre: «Trebuie să construim o biserică mai mare, de cărămidă, așa cum și-au făcut și vecinii noștri, și mai frumoasă» – pentru că tot timpul vrem să facem mai frumos. Or, numărând banii pe care îi aveau deja, au constatat că nu le ajung. Și atunci, au mers să ceară ajutor la comunitățile creștine din împrejurimi, pe care și noi le ajutaserăm la rândul nostru.

Banii strânși – și nu orice bani, pentru că cei mai valoroși atunci erau galbenii de aur – s-au adus în casa boierului nostru, un om foarte credincios, nu așa cum știm noi din cărți, că boierul era ursuz, era zgârcit. Al nostru, Barbu Eneotu – despre el se spunea că era primul care ajungea la biserică, duminica și de sărbători, odată cu preotul – a luat banii și i-a ascuns în casă. Se temea de o ceată de hoți care bântuia în zona noastră, din satul vecin Gănești, condusă de un anume Baboi. De ce i-a fost frică boierului, n-a scăpat! În toamna spre iarna anului 1838, într-o noapte, în casa boierului au venit acești derbedei. Se făcuse zvon mare că în casa boierului sunt bani. Era normal. Mergi și ceri, din sat în sat şi strângi… undeva trebuia să se găsească!”, ne evocă părintele din Jupâneşti povestea fabuloasă.

Boierul care şi-a apărat credinţa şi comunitatea cu preţul vieţii

“Dar, pe cât a fost de credincios, pe atâta a fost de inteligent boierul! Au venit hoții, l-au legat și l-au bătut o noapte-ntreagă! Se spune că l-au afumat cu jăratec, peste care au pus ardei iute, ca să îl facă să cedeze la dureri și să spună unde a ascuns banii. L-au bătut cu o vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins. Or, imaginați-vă că numai Duhul Sfânt și credința pe care acest boier a avut-o l-au făcut să reziste la chinuri și să nu spună unde sunt ascunși banii. Știa cât de importanți sunt banii și, mai mult, cât de importantă este Biserica pentru comunitatea respectivă. Spre dimineață, hoții au plecat cu tolba goală. Deja, slujitorii se trezeau, oamenii din sat se îndreptau spre casa boierului – unii să muncească, alții să ceară, alții să dea. Dacă sătenii i-ar fi prins, cu siguranță i-ar fi omorât. (…)

L-au găsit pe boier, spun bătrânii, leșinat de durere și plin de răni. Au încercat o metodă interesantă ca să îl vindece și să îi aline durerea. Au tăiat două oi, au luat pielea lor caldă și umedă și i-au acoperit tot corpul plin de vânătăi şi de arsuri. Încercarea lor n-a dat un rezultat foarte bun. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1839, boierul a murit. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!”.

Boierul nostru, Barbu Eneotu, cel care a refuzat să spună hoţilor unde sunt banii destinaţi Bisericii, a murit în primăvara lui 1839. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!

Barbu Eneotu avea să fie îngropat în biserica de lemn, ca o mică dovadă de recunoştinţă a satului pentru sacrificiul suprem al acestuia. “Asta fiindcă au conștientizat cât de importantă a fost jertfa lui pentru Biserică. Avem o piatră mare de mormânt, pe care stau scrise cuvintele: «Aici odihnește robul lui Dumnezeu, Barbu Eneotu, mort în 1839». În piatră este săpat un lăcaș, în care este înfiptă o cruce mică. De ea stă un fier strâmb, pe care a ars o candelă. O să vedeți cât de mult l-au iubit oamenii pe boierul acesta. Fiindcă au venit să întrețină aprins focul candelei și puneau piciorul pe piatră – acolo unde au pus piciorul, s-a tocit piatra!”, exclamă mişcat preotul Mazilu.

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Gestul sublim al boierului nu a rămas fără finalitate: fiul său, Ioniţă Eneotu, a început construcţia noii biserici la 1840. Rezultatul este locaşul (târnosit la 1844) în jurul căruia, până azi, Jupâneştiul se strânge pentru a-şi onora viii şi morţii.

“Lucrarea a durat patru ani până a fost terminată şi dată spre folos credincioşilor. Ajuns apoi la bătrânețe, Ioniță Eneotu a fost îngropat, în calitate de ctitor, în amvonul acelei biserici. De aceea, îmi place să spun că aici, la Jupânești, găsiți simbolic reprezentarea Sfintei Treimi și altfel: tatăl îngropat în biserica aceasta, fiul îngropat în cealaltă biserică, iar noi avem datoria să chemăm Sfântul Duh prin rugăciune, să formeze Treimea care să apere Jupâneștiul. Treimea de la Jupâneşti.”

Legăturile simbolice, de altfel, sunt o «marcă înregistrată» a Jupâneştiului, loc în care “fiii satului” se întorc pentru a-şi onora rădăcinile, iar de Înviere slujba începe la biserica “veche”, din 1742, pentru ca apoi comunitatea să se mute la “noua” casă de rugăciune, din 1844.

Noaptea de Înviere la Jupânești Foto: Costin Teodorovici

Şi totuşi, unde a ascuns Barbu Eneotu banii cu o menire superioară?

“Aici, în zonă, se produce o țuică specială. Nu-și explică nimeni de ce țuica de la Jupânești și de la Corbi este cea mai bună ţuică din județul Argeș. La Jupânești, eu încerc să explic – așa cum îmi stă în caracter: pentru că soarele răsare direct pe fruct și scoate apa din el, şi coace fructul mai bine. Vă dau în scris: prunii de la Coșești, unde stau eu, la cazan dau 35 litri, prunii de la Jupânești dau 45 litri. Și nu vorbim de calitatea țuicii, care este mult mai bună. (…)

Boierul nostru avea, în crama lui, câteva zeci de butoaie de ţuică. Noi le spuneam «zăcători». Erau niște butoaie mari, în care noi intram cu totul, și ne puteam pune și o saltea să dormim peste noapte. Atât de deștept a fost boierul, că tuturor galbenilor pe care îi avea, le-a dat drumul într-un butoi de țuică, ca într-o pușculiță! Butoiul plin de țuică, galbenii înăuntru, n-a știut nimeni. Nici nu s-au gândit hoții. Fiindcă, atât cât l-au bătut și l-au chinuit, au și răscolit toată casa. Nu s-au gândit niciodată că pe fundul acestui butoi ar putea exista comoara pentru ridicarea noii biserici.”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

La plecare, aflăm de la doamna învăţătoare Ecaterina Moldoveanu, gazda graţioasă înainte de alte popasuri riverane, că Jupâneşti, Argeş, este satul cu “cei mai mulţi intelectuali per metru pătrat din regiune. Dacă la o casă nu găseşti un învăţător, la cealaltă găseşti trei!”.

Povestea fascinantă a bisericilor din Jupâneşti e o frumoasă ilustrare a acestor vorbe şi a anduranţei unui loc ce reprezintă, în sine, dovada că spiritul şi materia pot coexista în armonie.

Alfa și Omega

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Read Schuchardt este profesor la Wheaton College din Illinois (Statele Unite ale Americii), specialist în comunicare şi “ecologie media” – un domeniu care prinde aripi peste Ocean – şi un critic raţional – nu pătimaş – al influenţei tehnologiei în viaţa omului contemporan. Americanul a disecat, în cadrul unei conferinţe speciale la Facultatea de Teologie din Bucureşti, felul în care omul modern a inversat o ierarhie veche de sute de ani, dar şi cum marketingul – noua religie mondială – perverteşte simboluri ce îi confereau o “ordine lăuntrică” antecesorului său din Evul Mediu.

Read Schuchardt cunoaşte ambele feţe ale medaliei. După ce a lucrat aproape un deceniu în publicitate, pentru clienţi precum Disney, Sony, IBM sau McDonald’s, americanul a devenit – după propria-i mărturisire – deziluzionat de realităţile cărora le era tributar şi a decis să “iasă din sistem”, combătându-l cu armele pe care chiar acesta i le oferise. În prezent, tatăl a nouă copii şi mândrul ne-posesor al vreunui telefon mobil scrie o carte care analizează cele “7 păcate de moarte ale vieţii digitale”.

Read Schuchardt, un profesor american care şi-a putut mărturisi credinţa, în România

Crescut la şcoala lui Neil Postman (“Technopoly: The Surrender of Culture to Technology”, “Amusing ourselves to death”), Schuchardt şi-a început prezentarea, intitulată “De la icoană la logo: Simbolistica religioasă medievală versus iconografia capitalistă contemporană”, printr-o analiză a termenului “simbol”, provenit din grecescul symballein, “a pune împreună”.

Potrivit cercetătorului, supravieţuirea spirituală a omului depinde de cunoaşterea temeinică a simbolurilor, surse non-verbale de sens, atât în condiţii de opresiune politică (vezi simbolistica svasticii), cât şi în condiţii de opresiune comercială (observabilă în zilele noastre).

Foto: pieceofmindblog.wordpress.com

“Întreaga lume este dominată de cultura simbolurilor, iar supraexpunerea la informaţie creează şabloane uşor de recunoscut”, a spus Schuchardt.

Manipularea prin simboluri

Profesorul universitar a prezentat numeroase studii de caz în sprijinul teoriilor evocate, el oferind ca exemplu reprezentativ simbolistica celebrului logo “swoosh” al producătorului de echipament sportiv Nike, cel mai recognoscibil brand al planetei. Schuchardt este convins că acesta a devenit atât de puternic deoarece construieşte pe o imagine adânc întipărită în subconştientul nostru.

“Pentru că el reprezintă, de fapt, «bifat». Toţi primim acest simbol, timp de 20 de ani, ca o aprobare de la autoritatea morală (profesorii). Dacă este «aprobat», înseamnă că se poate vinde orice cu el, de la zahăr la haine, de la produsul de curăţare Vanish la software-ul Symantec, sau un întreg magazin, ori un întreg oraş (Veneţia) sau o întreagă ţară (Marea Britanie)”, a afirmat omul de ştiinţă, probând cu imagini ilustrative.

Logo-ul producătorului de software Symantec are un simbolism pe care puţini îl bănuiesc Foto: anxia.com

Evoluţia logo-ului Nike, 1971 – prezent Foto: yiduku.com

“Cei care îşi doresc un astfel de simbol sunt tocmai cei care le-au primit cel mai puţin, sportivii. Astfel, simbolul swoosh al Nike este un nivelator între oamenii din mediul academic şi tipul sportiv. Simbolul swoosh comunică faptul că am aprobarea autorităţii morale”, a disecat americanul mecanismul simbolic inconştient din spatele unei decizii aparent prozaice de cumpărare.

Conform lui Schuchardt, faptul că în Evul Mediu nu existau cotele de depresie contemporane şi nici o rată a sinuciderilor superioară celei a omuciderilor, ca în prezent, s-a datorat legăturii dintre spiritual şi fizic – azi, compromise. “Simbolurile precum icoanele erau considerate reprezentări fidele, reale, ale planului superior”.

Filmul American Beauty (1999) a repurtat un succes de public răsunător pentru că a avut o “sensibilitate medievală”, susţine Schuchardt

Dacă în Evul Mediu, ierarhia socială reflecta sferele constitutive ale lumii (Fig. 1), modificările conceptuale aduse succesiv de Reformă, Iluminism, Revoluţia Industrială sau cea Digitală au schimbat radical paradigma vieţii şi a lumii, golind-o de Dumnezeu prin accentul pus pe raţionalitate (Fig. 2).

Fig. 1 Ierarhia socială în Evul Mediu

Tărâm                             Statut                           Ocupaţie

Cosmoferă                     Cler                              Preoţie

Noosferă                        Nobilime                     Cavaleri

Biosferă                          Ţărănime                    Comercianţi

Marele lanţ al existenţei, în concepţia medievală Foto: wikipedia.org

Fig. 2 Ierarhia existenţei, azi

Fizicul (Biologicul). Planul cel mai înalt al existenţei

Aurul (banii digitali)

Plantele

Animalele

Oamenii. Oamenii trebuie să se mulţumească cu statutul de “toleraţi” în lumea actuală. Ei sunt consideraţi sursa tuturor problemelor, a suprapopulării etc. Au un statut sub cel al animalelor. Evaluarea oamenilor sub animale este omniprezentă în cultura noastră

Dumnezeu

Spiritualul (Psihologicul). Planul cel mai de jos al existenţei

“În America, este în regulă să fii spiritual, dar devii o problemă şi o ameninţare pentru sistem dacă te declari religios”, a spus Schuchardt, completând, ajutat de o fotografie sugestivă (mai jos): “Cel mai mare nivel al succesului, în zilele noastre, este să îţi faci nevoile într-un vas de toaletă de aur”.

Toaletă de aur Foto: CNN

Profesorul american a mai spus că prigoana împotriva spiritului este observabilă în ţara lui prin aceea că “În SUA este o infracţiune să distrugi banii (simbol al statului, al autorităţii) – atrage o pedeapsă minimă de 18 luni de închisoare -, în vreme ce a scufunda Sfânta Cruce în urină şi a o profana este un gest pentru care primeşti bani din partea statului”.

Banii sunt noul Dumnezeu

Făcând trimitere la celebra afirmaţie a lui Iisus, “Nu Îl poţi sluji şi pe Dumnezeu şi pe Mamona (banii, n.r.)”, Schuchardt a explicat în continuare şi de ce există o voinţă politică pentru eliminarea banilor fizici în favoarea celor digitali.

Potrivit lui, digitalizarea este menită să confere banilor proprietăţile lui Dumnezeu:

Inefabil

De necunoscut

Misterios

Omniprezent

Omniscient

Omnipotent

“În care trăim şi ne mişcăm şi ne avem fiinţa”

Banii digitali, un bun la fel de misterios ca Dumnezeu Foto: thelibertybeacon.com

Deosebirea iconografică şi spirituală între perioadele analizate – Evul Mediu, respectiv contemporaneitatea – rezidă în aceea că “în vreme ce religia medievală conferea lumii seculare înţeles sacru, cultura contemporană o dezbracă de sacralitate, pentru profit. Omul Medieval trăia în interiorul simbolurilor lui, în vreme ce omul modern trăieşte în afara simbolurilor lui – ba chiar, este nevoie să i se spună că sunt simboluri”. Altfel spus, dacă omul medieval avea o ordine lăuntrică, avatarul lui de astăzi şi-a pierdut-o.

Vinovaţii? “Lumea veche”, a subliniat grav Schuchardt, “a fost înghiţită de media modernă. Şi chiar dacă ne-am dori să o reînviem, primul pas este să studiem cum prima a înghiţit-o”.

În timp ce, în secolele precedente, credincioşii se închinau la icoane, modernitatea şi-a produs propriile icoane: starurile TV.

Actriţa Catherine Zeta-Jones (dreapta), o icoană modernă pentru milioane de oameni Foto: colaj

Mai mult decât atât, produsele culturale (a se citi, comerciale) trivializează simboluri sacre: două exemple notabile sunt Jesus Jeans, cu sloganul “He who loves me follows me” („Cine mă iubeşte mă urmează”), dar şi săpunul “Wash away your sins” („Spală-ţi păcatele”).

Blugii Iisus îţi poruncesc: „Nu vei avea alţi blugi, în afară de mine” Foto: adweek.com

Există un săpun pentru fiecare tip de păcat Foto: superdarky.net

Citând din Technopoly, lucrarea influentă a lui Neil Postman, Schuchardt a remarcat că “Lucrul cu care avem de-a face nu este blasfemia, ci ceva mai rău, trivializarea, împotriva căreia nu există legi aplicabile”.

„Ce-ar fi Paştele fără Kinder?” – Această reclamă trivializează Paştele, potrivit cercetătorului american Foto: brandprivat.ro

În această societate în care Dumnezeu a fost marginalizat, iar noile ierarhii îl contestă până la ridiculizare, moartea religiei face loc culturii corporatiste, crede profesorul. Critica sistemului este egalmente futilă, deoarece până şi ea a fost transformată în produs.

«Anti» nu înseamnă «împotrivă», ci «în locul lui». Aşadar, Antihrist înseamnă «în locul lui Hristos». […] Simbolurile, religia, nu pot fi distruse, dar pot fi deturnate. Este mai periculoasă trivializarea lucrurilor sacre, decât poziţionarea contra lor

“Marketingul este cea mai mare industrie a lumii, o industrie invizibilă. Este cea mai mare religie a planetei, chiar dacă nu este recunoscută ca atare de către adoratorii ei. Şi este putred de coruptă”, a fost pasajul-avertisment din “Syrup”, de Max Barry, oferit de omul de ştiinţă.

Tinerii „gustă” reclama Gostat pentru că face amuzantă şi bagatelizează o perioadă (comunismul) despre care au cunoştinţe superficiale, susţine Read Schuchardt Foto: agroteca.ro

Consecinţa este că virtutea sau păcatul au devenit irelevante în 2016, în condiţiile în care companiilor nu le pasă dacă eşti bun sau rău, virtuos sau păcătos. Oricare ar fi cazul, acestea au pentru fiecare produsul adecvat, şi chiar speculează această ambivalenţă.

Reclamă la Campari, care speculează dualitatea umană Foto: flickr.com

Omenirea, pe cale de dispariţie

În finalul conferinţei sale captivante, profesorul Schuchardt a analizat perspectivele umanităţii, despre care a opinat că, supusă unor presiuni fără precedent în istorie, se află la răscruce:

“În 2008, oamenii au fost calificaţi drept specia cu cel mai mic risc de dispariţie, de către Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii. În realitate, asistăm la ceea ce se sociologii numesc «iarna demografică».

În 1946, când s-a produs explozia demografică din SUA (baby boom, n.r.), familiile aveau în medie 3 copii şi un spaţiu locativ de 90 de metri pătraţi per gospodărie. Azi, spaţiul s-a triplat, dar oamenii mai au doar un copil. Biologic, o specie care îşi triplează habitatul, dar îşi înjumătăţeşte progeniturile, este pe cale de dispariţie”.

Deşi dezastrul pare inconturnabil, Schuchardt şi-a încheiat expunerea într-o notă relativ optimistă, spunând că redresarea depinde de un efort conjugat: “Va fi nevoie de munca multor creştini educaţi pentru a schimba raportul şi echilibra balanţa”.

Omul nu va trăi doar cu pâine Foto: etsy.com

Dar poate că nu este totul pierdut: o companie de panificaţie americană, Sunbeam Bakers, are drept motto “Not by bread alone” (foto sus).

Căci nu numai cu pâine va trăi omul…

Foto: fragrantica.com

Pentru unii, ba chiar cu veleităţi creştine, sunt o cohortă de adoratori ai răului care şi-au meritat soarta şi au atras pedeapsa “divină”. Mai moderaţii văd în ei nişte victime naive, pe alocuri inconştiente, ale unui sistem putred şi clătinat din toate încheieturile. Pentru alţii, sunt “martirii” care şi-au pierdut viaţa pentru a face loc ridicării, din cenuşă, a unei noi Românii, eliberate de proprii-i demoni (corupţie generalizată, nepăsare viscerală, individualism feroce). Ca de fiecare dată în cazul unui subiect, pe drept cuvânt, încărcat de emoţie, care polarizează societatea şi dezbină familiile sau prietenii, nu se poate vorbi despre un adevăr absolut: în lumina propriilor pasiuni şi credinţe, uneori osificate în prejudecăţi, Colectiv înseamnă cu totul altceva pentru fiecare dintre noi. Iar asta e normal şi, exceptând fanatismele, ne-blamabil.

Acest material nu este un manifest – poate doar unul spiritual, cultural. Ci este o reflecţie asumată, dedicată unor oameni care ne-au părăsit de timpuriu şi nejustificat. Dincolo de motivaţiile care le mânau şi de credinţele care le animau, victimele din Colectiv nu sunt nişte străini: sunt cunoştinţele, prietenii, fraţii, uneori părinţii noştri, prinşi într-un context nefericit care ne putea şi ne poate lovi oricând şi pe noi, ca o sabie a lui Damocles. Colectiv nu a fost niciodată şi nu este doar despre arşii din Colectiv, ci şi despre cei care se “ard” afară, în Colectivul mai mare numit România. Colectiv nu a fost şi nu este o ştire senzaţională: este o poveste moralizatoare despre pericolele derapajului etic, ale compromisului şi ale jumătăţilor de măsură ajunse, prin acutizare, la rang de cultură naţională.

Pentru că, după mine, Colectiv este fundamental despre cultură – şi răspund aici scepticismului cu care ar putea fi interpretat un material despre Colectiv, pe o platformă dedicată culturii naţionale. Este reducţionist şi caricatural să limitezi cultura la manifestările ei artistice: dimpotrivă, arta oricărui popor este nu cultură în accepţiunea populară a termenului, cât o manifestare sublimată a culturii, a numitorului nostru comun pe care îl descriem, generic, drept “specific naţional”, “identitate”, “fel de a fi”, modus vivendi / operandi, “cultură a locului”. Cultura este, în bine sau în rău, mimetism.

“Să zicem mersi că am scăpat cu viaţă!”

Bogdan Tănase are 39 de ani şi este un bibliotecar din Buzău, care s-a aflat în Colectiv preţ de aproape o oră și jumătate, în seara tragediei. “Am stat la patru piese ale trupei – exact înaintea piesei cu pricina -, apoi am plecat cu un prieten fotograf cu taxiul spre clubul Quantic de la Grozăvești, pentru a participa la alt eveniment rock. Iar când am ajuns acolo, am aflat nenorocirea…”, rememorează acesta pentru Matricea Românească.

“Prima dată nu am crezut, am crezut că e vreo glumă de Halloween. Îmi venea foarte greu să cred o așa grozăvie, mai ales că abia plecasem din Colectiv și era improbabil ca în timpul petrecut în taxi să se fi întâmplat așa ceva… Însă, altă imagine m-a tulburat. Am urcat la concert, era prima trupă pe scenă și mai avea vreo două piese de cântat. Nimeni nu dădea din cap, nimeni nu se agita, toată lumea era cu capetele plecate și cu fețele luminate de la ecranele telefoanelor… Atunci am realizat că nu e glumă și m-au trecut mii de frisoane instant. Am simțit că mi se taie picioarele, m-am așezat lângă perete și m-am scurs pe lângă el și am început să tremur, neștiind dacă să plâng pentru nefericiții de acolo sau să mă bucur pentru că am fost inspirat să plec atunci… Începusem totuși să plâng, când au venit prietenii, m-au ridicat și m-au strâns în brațe de bucurie că sunt acolo cu ei. Apoi am plecat cu prietenul meu spre spitalele Floreasca și Colțea unde aflasem că sunt prieteni de-ai noștri la urgențe…”

Bogdan e sceptic că lucrurile s-au schimbat, în timpul scurs, fiindcă în România mereu “s-au găsit… artificii pentru a eluda legea”. Jocul de cuvinte, deşi original, e înfiorător şi spune multe cu privire la imaginea noastră despre noi. “Una peste alta, suntem tot acolo de unde (n-)am plecat, iar timpul le va «vindeca» pe toate în dulcele și netulburatul somn românesc. Să zicem mersi că am scăpat cu viață!”.

“Se poate întâmpla oriunde – club, biserică sau şcoală”

Pentru Cătălin Bîrsan, un student și formator de 22 de ani din Galați, “acum situația este și mai gravă. Fiind din Galați, am aflat că cineva a dat foc altor doi oameni, oameni ai străzii. Unul dintre cei incendiați a murit, iar celălalt avea arsuri pe 70% din suprafața corpului. A fost ținut la Galați cinci zile, pentru că la București nu era un pat unde să îl transfere, pentru a i se acorda ajutor de specialitate. Un pat, unui om.

Dacă astăzi se întâmpla ceva de proporțiile Colectivului – sau poate mai mic, sau poate, Doamne ferește, mai mare – unde ar fi fost duse victimele? Din punctul meu de vedere, suntem într-o situație mai gravă. (…) Nu avem un sistem bine pus la punct în ceea ce privește siguranța oamenilor, pentru că se poate întâmpla oriunde – într-un club, o biserică, o școală.”

Colectiv nu a fost niciodată şi nu este doar despre arşii din Colectiv, ci şi despre cei care se “ard” afară, în Colectivul mai mare numit România

Nici Adrian Dimitriu, de 37 ani, un administrator IT din acelaşi oraş, nu vede “schimbări majore. Unii patroni de localuri au preferat să le închidă – probabil temporar – decât să le modifice la standardele de siguranță legale. Sper să nu se mai repete și să învățăm ceva din tragica experiență.” A trăit sentimente confuze în 30 octombrie 2015, când ştirile erau contradictorii iar telefoanele îngrijorate ale celor apropiaţi i-au arătat cât de iubit este.

“Nenorocirea la noi acasă”

Actorul bucureştean Adrian Nicolae era acasă şi insomniac atunci când, zapând, a descoperit “ştirea de ultimă oră” referitoare la Colectiv. “Erau imagini foarte alerte cu multe ambulanţe. Am avut instantaneu senzaţia că o mare tragedie se desfăşoară foarte aproape de mine. Am avut impulsul de a mă uita pe fereastră. Probabil obişnuinţa de a vedea ştiri despre lucrurile oribile care se întâmplă altora, care nu ne privesc. Treaba lor, oricât de cinic ar suna asta. Acum era ceva de la noi. Nenorocirea la noi acasă.”

Profesorul universitar Gheorghe Piperea locuieşte la câteva sute de metri de locul tragediei. “Zilnic trec pe acolo de două-trei ori. Nu pot să nu văd altarul improvizat la care lumea încă se opreşte pentru a se ruga pentru sufletul celor dispăruţi şi pentru siguranţa celor rămaşi.

În acea seară fatidică am ajuns acasă cu câteva zeci de minute înainte de incendiu. Nu am auzit, nu am văzut nimic. (…) De dimineaţă am descoperit pe telefon sute de mesaje cu conversaţii pe grupuri întinse până pe la 4 dimineaţa. Era clar că ceva grav se întâmplase. Şi apoi am deschis TV-ul. Imaginile erau de coşmar. Mi-a luat timp să îmi dau seama că e vorba de un loc din vecinătatea mea şi a şcolii fetiţei mele. Mi-am dat seama că puteam fi oricare dintre noi acolo. Că ni se putea întâmpla oricând ceea ce li s-a întamplat acelor oameni, căci cluburile şi locurile de concerte din Bucureşti sunt de regulă underground. Că ni se poate întâmpla oricând acelaşi lucru, de vreme ce a trecut deja un an de la tragedie şi nimic nu s-a schimbat. Nicio construcţie unde, în mod imprevizibil, se deschid cluburi, baruri sau locuri de concerte, nu este concepută pentru acest gen de activitate. Clubul Colectiv era deschis într-o fabrică de pantofi. Acolo încă mai funcţionează diverse SRL-uri care gestionează săli de sport, şcoli de dans sau alte activităţi fără legătură cu ideea iniţială a fabricii Pionierul.”

Spuneam, cultura este, în bine sau în rău, solidaritate, comunitate. “La nivel colectiv (ce ironie neagră)”, crede profesorul, “impactul emoţional a fost adânc, profund, tragedia fiind forcepsul cu care a fost extras din străfundurile noastre, atât de dureros, sentimentul de solidaritate care ne face să plângem pentru durerea unor necunoscuţi, fărâma de bunătate din fiecare, scânteia divină din noi.

Din nefericire, însă, evenimentul acesta tragic a scos la iveală şi felii consistente de întuneric şi de obscurantism ale societăţii nostre, de la mici răutăţi creştine, la urâte frustrări medievale (pe care eu le credeam intrate în istoria secolelor trecute). Cel mai rău a fost curentul de opinie care a urmat şi care a diabolizat această cultură underground (…). Mă revoltă aceste ieşiri inchizitoriale. Mulţi dintre noi uită că nu suntem nimic fără ceilalţi. (…) Căci cei ce pierd sunt cei ce rămân în urmă: copiii noştri, consorţii noştri, părinţii sau fraţii noştri, prietenii noştri, aliaţii noştri şi chiar duşmanii noştri. Noi, ca indivizi, nu pierdem nimic când plecăm din această lume. Am venit goi pe lume, plecăm goi înapoi, în nesfârşitul întuneric din care am venit. Secunda de lumină în care am trăit se va fi pierdut în eternitatea în care, inexorabil, ne vom afunda. Ar fi o dovadă de cruzime contra celor care ne iubesc să nu ne intereseze ce lăsăm în urmă.”

Profesorul are dreptate: poate că, la un an după Colectiv, important e nu atât ce s-a schimbat în România, cât ce s-a schimbat în cele patru camere ale inimii noastre. Suntem mai lucizi, mai toleranţi, mai inflexibili la scurtătură, mai realişti privind locul şi importanţa noastră în lume?

“În vremea aceea, au venit unii şi au istorisit lui Iisus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. «Credeţi voi», le-a răspuns Iisus, «că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.» (Luca 13, 1-5)

Înlocuiţi anul 30 cu anul 2015, Siloam cu Colectiv. Şi veţi realiza, poate, că, aşa cum spune Iisus, nu suntem cu nimic mai buni decât cei 64 de nefericiţi care au dispărut în Colectiv. Doar mai binecuvântaţi. Iar ei nu au fost cu nimic mai păcătoşi decât noi.

Dumnezeu să îi odihnească în pace.

Foto deschidere: Marius Donici

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Singurul compus din familia pietrelor care este inclus în alimentația omului joacă un rol aparte în tradițiile și în credințele românilor, care l-au considerat dintotdeauna un „ajutor” de nădejde. Este vorba despre sare, un mineral prezent astăzi pe masa fiecărei gospodării, și pe care membrii casei îl apreciază, din păcate – cum se întâmplă de multe ori – numai atunci când lipsește. În trecut, când lucrurile nu erau atât de simple, sarea se găsea foarte rar, reprezentând un bun “de lux”… Astăzi, gestul de a presăra sare în mâncare a devenit atât de natural și de comun, încât nu mai este însoțit de nicio satisfacție, cu excepția celei premergătoare unei gustări copioase.

Sarea, atât de ieftină în prezent, nu a fost dintotdeauna un produs procurat cu ușurință – de exemplu, în Evul Mediu, aceasta era supranumită „aurul alb” și doar cei înstăriți se bucurau de ea la fiecare masă. De asemenea, în secolul XVII, cei care își permiteau plăteau pentru sare mai mulți bani decât pentru carnea de vită (!). Însă, treptat, produsul a devenit din ce în ce mai accesibil, astfel încât fiecare casă are acum câte o solniță în bucătărie.

Poporul român, creativ și cu o vădită aplecare către mister, nu s-a limitat numai la aspectul practic al sării și i-a acordat acestei pulberi prețioase o serie de conotații care transcend materialul. Potrivit dr. Anamaria Iuga, șeful secției de Studii Etnologice de la Muzeul Național al Țăranului Român, banala sare a depășit limita dintre întrebuințarea practică și utilitatea esoterică.

Când eram mică, bunica mea îmi punea în pantof puțină sare, când mergeam de Paști sau de Crăciun prin sat. Așa se credea – că sarea te apără de rele

„Semnificația sării se mută și în magic. Se spune că nu e bine să pui sare pe pervazul ferestrei, pentru că îți fuge norocul din casă. Pe de altă parte, în anumite zone ale României se spune că e bine să pui sare la fereastră, pentru că îți protejează casa și vă protejează pe tine și pe cei care locuiesc acolo, de farmece. De asemenea, la sărbătorile mari se crede că sunt oameni răi care merg la răscruci de drumuri și aruncă farmece, vrăji, iar răul acesta se leagă de tine în drumul pe care-l ai în sat. Motiv pentru care, atunci când eram mică, bunica mea îmi punea în pantof puțină sare, când mergeam de Paști sau de Crăciun prin sat.

Așa se credea – sarea te apără de rele. Fiind etnolog, am fost plăcut surprinsă să aud de la gazda mea, dintr-un sat din Maramureș: «Pune în buzunar șervețelul acesta cu puțină sare ca să te apere de cine știe ce rele am putea să întâlnim pe drum». Pentru mine, a fost o dovadă că această credință este încă vie și că oamenii încă îi văd utilitatea”, a explicat cercetătorul, în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – o discuție despre credință și elite”.

Mai mult decât atât, sătenii din România s-au încrezut în sare și i-au acordat și proprietăți tămăduitoare: pulberea încălzită le alina cu succes suferințele provocate de durerile de piept, de gât sau de dinți.

Sarea se folosește și pentru a ghici ursitul, pentru fetele necăsătorite

Pentru țărani, gospodăria este bunul cel mai de preț, iar prosperitatea, în concepția lor, presupune animale multe și sănătoase, fântâni curate, recoltă bună și putere de muncă. Astfel, pornind de la tehnica păstrării alimentelor (în saramură – brânza, carnea, peștele), aspect care le permite sătenilor să aibă de-ale gurii pentru o perioadă mai lungă de timp, s-a născut credința că a deține sare în casă aduce de la sine și prosperitate. De aceea, gospodinele se îngrijesc să nu le lipsească niciodată solnița și nici să o împrumute în zilele de sărbătoare, pentru că și-ar înstrăina rodul casei.

Mai mult, această prețioasă pulbere albă mai este folosită și pentru a satisface una dintre cele mai arzătoare curiozități ale umanității: aflarea viitorului. Bătrânii sunt cei care au reușit să găsească răspunsurile în prozaica sare: cum va fi vremea în următorul an, ce soartă va avea recolta, sau chiar care va fi sexul viitorului copil. Într-o vreme în care sătenii se vindecau singuri, fără ajutorul unui medic, misterul sexului unui făt nu a rămas nedezlegat – a fost demontat de către români cu ajutorul clorurii de sodiu. Când se presăra puțină sare pe creștetul unei femei însărcinate – fără ca aceasta să-și dea seama -, primul său gest era edificator: dacă își atingea sau scărpina nasul, avea un băiețel, iar dacă își scarpina urechea, năștea o fetiță.

Dr. Anamaria Iuga, Șef Secție Studii Etnologice în cadrul Muzeului Național al Țăranului Român Foto: Adi Bulboacă

„Sarea se folosește și pentru a ghici ursitul, pentru fetele necăsătorite. Se spune că, în noaptea de Sfântul Andrei, fetele necăsătorite pot să facă o turtă foarte sărată pe care să o mănânce și o să-și viseze ursitul, care o să le aducă apă. O femeie din Maramureș, cu care am vorbit acum circa cinci ani, și care avea la acea vreme cam 70 și ceva de ani, mi-a povestit cum a procedat să-și afle ursitul, în condițiile în care familia voia să o căsătorească – s-a și întâmplat acest lucru – cu cineva pe care ea nu-l voia. Ca să scape de incertitudine, a făcut această turtă de Sfântul Andrei și a visat viitorul soț, cel cu care familia a căsătorit-o până la urmă. Pentru că nu i-a plăcut rezultatul visului, a fost foarte supărată și a mers la o mătușă, care i-a spus: «Bine, dar mai fă o dată, însă de Andrei cel bătrân». După cum probabil știți, la 1921, s-a schimbat calendarul și există stilul vechi și cel nou, iar diferența dintre cele două este cam de treisprezece zile. Evident, femeia a făcut din nou turta, a mâncat-o și a visat, din nou, același bărbat. Într-un final, și-a acceptat soarta”, a mai povestit cu umor etnologul Anamaria Iuga.

Foto: beauty24store.com

Pe lângă atribuțiile practice din bucătărie, sarea a căpătat și alte valențe care depășesc concretul, românii oferindu-i încrederea și respectul cuvenite unui element vital. Acest discret mineral a avut, încă din cele mai vechi timpuri, un rol esențial în construirea culturii și a credințelor umanității, fiind considerat un element sacru, dovadă în acest sens stând cuvântul lui Dumnezeu, care sfătuiește creștinii să se îngrijească să nu le lipsească sarea: „Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu lași să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare” (Leviticul 2:13).

Construită la 1792, Biserica „Maica Precista Mântuleasa” din Craiova a fost martora multor frământări, dar şi mediul de împlinire a nenumărate minuni. Ea rămâne astăzi, ca odinioară, un reper inconfundabil în peisajul spiritual şi cultural al capitalei Olteniei, fiind deopotrivă locaş de închinare, adăpostind un admirabil muzeu-mărturie şi oferind un refugiu vital de furtunile vieţii. Matricea Românească a discutat cu preotul paroh Ion Resceanu despre legătura indisolubilă dintre Biserică şi cultura română, dar şi despre modelele la care ar trebui să ne raportăm într-o societate globalizată. „Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane”, crede preotul Resceanu.

Matricea Românească: Părinte, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Pr. Ion Resceanu: Sunt preotul Ion Resceanu de la Biserica Mântuleasa din Craiova. Aș pleca de la celebra rostire a lui Mihai Eminescu, cel care spune că „Biserica este mama spirituală a poporului nostru, a poporului român”. Într-adevăr, Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, să aibă prin intermediul Bisericii și al învățăturii ei, acces la valorile culturale ale lumii. Are o tradiție profundă la care nu ne întoarcem, doar ne referim, cea a Imperiului Bizantin. Acest „Bizanț după Bizanț” din Țările Române, despre care amintește Nicolae Iorga, nu este în fapt decât o prelungire în istoria noastră modernă a acestor tradiții și valori culturale pe care le moștenim pe filiera Răsăritului ortodox, al cărui centru principal a fost Constantinopolul. Și vedem că și cultura română își află rădăcinile în spațiul răsăritean, în mare măsură în cultura bizantină, care se prelungește mai apoi în spațiul de cultură slav, sud-dunărean, iar după veacul al XVII-lea și de influență rusă.

Şi iată că și noi reușim să reprezentăm această sinteză originală care preia toate aceste valori de cultură ale întregului context sud-est european și într-o formă proprie le dă poporului român. Iar Biserica este unul dintre instrumentele fundamentale care realizează, reușește să preia, să sintetizeze și să dea mai departe aceste valori poporului nostru. Încerc să generalizez, dar cred că este necesar, pentru că nimic nu apare la întâmplare, ci totul se dezvoltă, evoluează, progresează într-un context de valori religioase și culturale bine definit.

Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, culţi

Dacă este să vorbim despre rolul pe care l-a avut Biserica în cultura română, să ne aducem aminte de primele tipărituri, de primele cărți care stau la baza culturii, la baza limbii literare române, care provin pe filon slav dar, la un moment dat, această cultură de sorginte slavă vedem că este înlocuită de cultura română propriu zisă – și tot Biserica este cea care are un rol determinant, la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, atunci când apar primele tipărituri în limba română, în special cărți de cult. Dar mai apoi, în 1688, se tipărește Biblia lui Șerban Cantacuzino, un monument de limbă literară, care va genera, practic, această uniformizare a limbii la nivelul tuturor spațiilor locuite de români.

Se mai întâmplă un fenomen foarte interesant, atunci când vorbim de rolul pe care Biserica l-a avut în planul unității poporului român. Nu numai limba, ci şi circulația cărților de cult a generat această unitate lingvistică, această puternică așezare unitară a limbii și culturii române în întreg spațiul locuit de români. O carte de cult care era, de exemplu, Psaltirea, tipărită la Iași, intra în acest circuit al Bisericii române din toate cele trei țări – din Transilvania, din Moldova, din Țara Românească. Nu este întâmplător faptul că, în Transilvania, întâlnim mai multe Cazanii, tipărite la Iași în 1644, de către Mitropolitul Varlaam, decât în Moldova. Ceea ce ilustrează dinamica pe care a reușit să o dea Biserica, prin activitatea ei culturală – mă refer la tipărituri, la cartea de cult, care devine un instrument cultural, care leagă cultural poporul nostru.

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898 Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Cum stăm astăzi, din acest punct de vedere, al creării identităţii culturale în şi prin Biserică?

Pr. Ion Resceanu: Astăzi trăim o dublă realitate. Pe de o parte, Biserica are o perspectivă locală, încearcă să fie prezentă în spațiul public, prin diverse manifestări culturale, simpozioane, manifestări mai mari sau mai mici, evenimente locale sau naționale. Iar pe de altă parte, are și o perspectivă mult mai largă, europeană în care, din păcate, se regăsește mai puțin. Nu pentru că nu-și dorește lucrul acesta, ci pentru că ea este restrânsă din ce în ce mai mult la spațiul ei ecleziastic. Trăim această dihotomie în ceea ce privește prezența Bisericii în realitatea socială. Biserica… se dorește ca ea să rămână la nivelul spațiului privat, și nu se dorește ca ea să fie prezentă activ în spațiul public, ca ea să poată să-și promoveze valorile în spațiul public. Iar această dihotomie afectează prezența Bisericii în mod concret și în viața Cetății. Cred că aceasta este o problemă cu care ne vom confrunta ani mulți de acum înainte. Ea, bineînțeles, vine și pe fondul secularizării vieții noastre de zi cu zi. Dar cred că, în momentul în care Biserica va avea cu adevărat viață autentică, bune intenții, personalități potrivite care să vorbească, ea va vorbi și va vorbi constructiv și cu folos pentru credincioșii noștri, în primul rând, dar și pentru lume.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi. Și trebuie să fim prezenți în realitatea socială. Oamenii așteaptă ca noi să fim mai mult implicați din punct de vedere social, însă Biserica nu este doar atât. Biserica este o realitate care vizează, în primul rând, devenirea noastră spirituală, fără să uite nici un moment de faptul că această devenire spirituală se petrece în această lume și ținând cont de realitățile în care noi trăim.

Matricea Românească: Pentru că vorbim despre matricea românească, Dvs. cum înțelegeți conceptul ce dă numele platformei noastre culturale, și unde este rolul Bisericii în această construcție spirituală?

Pr. Ion Resceanu: Nu este o întrebare ușoară. Biserica încearcă să-și definească ceea ce unii teologi au numit o doctrină socială, alții au spus o gândire socială a Bisericii. Dar cred că cel mai potrivit titlul ar fi o definire a slujirii sociale a Bisericii. Perspectiva Bisericii nu poate fi decât una slujitoare la adresa societății, după chipul Mântuitorului, care spune: „N-am venit în lume să Mi se slujească, ci Eu să slujesc și să-mi dau sufletul pentru cei mulți”. În momentul în care noi ne aflăm în raport cu lumea, cu cultura, în acest raport dihotomic, „eu sunt o entitate și am de-a face cu o altă entitate”, deja avem problemă de raportare. Trebuie gândit, mai degrabă: „Eu sunt prezent în cultură, eu sunt parte a realități vieții și pot să o transform, pot să o îmbunătățesc numai prin această așezare a mea în postura celui care slujeşte lumea, slujeşte pe oameni”. În felul acesta, pot să schimb, pot să transform, pot să am ceea ce Dvs. numiţi, în sensul autentic, o matrice. O matrice care încearcă atât cât este posibil, să spiritualizeze cultura.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi

S-a mai încercat, sunt diverse apariții editoriale, de dată relativ recentă – Teodor Baconschi, de exemplu, este unul dintre numele consacrate în ceea ce privește discursul despre relația dintre Biserică și cultură, Biserică și lume. Se încearcă punerea în practică a acelei teorii legate de euro-bizantinismul nostru. Eu cred că nu trebuie să căutăm în altă parte forme de relaționare. Trebuie să ne dezvoltăm propria noastră matrice culturală, trebuie să vorbim despre valorile noastre specifice. Trebuie să vorbim în termenii noștri, despre ceea ce noi avem cu adevărat. Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane.

Oamenii, credincioșii noștri, oamenii de cultură au însă nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica, iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească. Eu cred că, în momentul de față, cultura română a depășit acea fază despre care amintea Alex Ștefănescu, cunoscut în istoria literaturii contemporane, “renașterea confuză”, de după 1989. Cultura română cred că a traversat ad integrum această perioadă de renaștere confuză și are nevoie să se așeze. Însă, ea refuză. Încearcă să refuze valorile creștine, ale ortodoxiei noastre, cele promovate la nivelul Bisericii noastre. Și văd că, într-un fel sau altul, nu face altceva decât să-și amputeze din posibilitățile de afirmare pe care le are. Dar pentru asta este nevoie ca și noi să fim în dialog, ca împreună să cunoaștem și să ajungem la posibilitatea de a ne cunoaște reciproc și de a interfera în planul valorilor și de a le cultiva în mod sănătos.

Preotul Ion Resceanu: „Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa”

Matricea Românească: Dvs., preoții, îi cunoașteți poate cel mai bine pe români…

Pr. Ion Resceanu: E destul de greu să ai operă filantropică fără o participare personală, fără o implicare personală. Altfel, rămân opere de filantropie formale, de ziar, de imagine. Scopul principal al filantropiei, și termenul grecesc φιλανθρωπία nu înseamnă altceva decât „iubire, dragoste de oameni”, este de a-i determina pe oameni, de a-i sensibiliza, astfel încât cei care au să îi ajute pe cei care nu au – cei care sunt în suferință, să fie ajutați de către cei care au posibilitatea de a-i ajuta. Pentru asta, este nevoie ca Biserica să aibă mesaj, preoții ei să aibă credibilitate, preoții ei să dea încredere celor care pot să ajute. Având această bază de pornire, poți să vorbești despre filantropie. Altfel, poți să ai bani la un moment sau altul, poți să faci o lucrare, ai bifat că ai reușit să faci ceva, dar după aceea lucrurile rămân practic la același stadiu. Deci, în primul rând, când vorbim de operă filantropică, vorbim de această transformare personală lăuntrică. Noi trebuie să cultivăm această dragoste față de om, compasiunea față de cei aflați în nevoie. Dacă vom face lucrul acesta, cu siguranță vom avea și operă filantropică.

În al doilea rând, trebuie ca Biserica să-și asume mai multe responsabilități în planul activității ei sociale. Are nevoie de bani – fără bani, fără finanțări, ea nu poate să facă lucrul acesta. Din păcate, obține din ce în ce mai puține finanțări, pentru că Biserica este izolată tot mai mult în spațiul vieții private. Însă, cu toate acestea, reușește cu ajutorul oamenilor de suflet, cu ajutorul celor pricepuți, care fac proiecte, care accesează fonduri. Putem vorbi despre proiecte viabile. De exemplu, biserica noastră se îngrijește de un centru de informare și de consiliere pentru persoane cu dizabilități. Acum o săptămână (n.r. – interviul a fost realizat în această vară), am organizat pentru ei un pelerinaj la mănăstirile din nordul Olteniei. Sunt peste 40 de tineri, persoane cu handicap care nu au posibilitatea să iasă din casă, să socializeze, nu au posibilitatea de a se face vizibili, iar biserica noastră le poartă de grijă, nu numai duhovnicește.

Un alt proiect la care și biserica noastră a contribuit, dar de care s-a ocupat în mod deosebit Mitropolia Olteniei, a fost pictarea saloanelor Secției de Oncopediatrie de la Spitalul Județean din Craiova, pentru a schimba ambianța acelui loc pentru copiii bolnavi de cancer, greu încercați de suferință, proiectul fiind realizat cu ajutorul studenților de la secția de Artă Sacră a Facultății de Teologie.

Oamenii de cultură au nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica. Iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească

Biserica noastră încearcă să sprijine, acordând un ajutor financiar medicilor care au în grijă acești copii, familiile respective. Gândiți-vă că sunt copii și familii care vin în spitalele de stat și se îngrijesc aici, pentru că nu au posibilitatea să meargă la o clinică privată, iar problemele lor sunt cu atât mai mari. Și tratamentele, și toate medicația necesară, de multe ori nu sunt asigurate de către spital, astfel că trebuie să contribuie ei, și nu au. Aici în biserică, avem cutia milei, dedicată acestor copii. Încercăm să aducem aminte nu numai nouă, ci tuturor, de problemele pe care le avem, și să stârnim această compasiune a lor față de cei aflați în suferință. Există în Craiova, de asemenea, un centru care se intitulează „Best Life”, pentru copiii cu probleme sociale. În el se fac diverse activități de pregătire a lor pentru școală. De asemenea, există un centru pentru copiii bolnavi de SIDA, un centru pentru bătrâni, un așezământ de noapte. Toate acestea sunt susținute de către Mitropolia Olteniei. Din păcate, pare că sunt în obligația noastră de serviciu, dar pentru a întreține toate aceste centre este nevoie de sprijinul celorlalți. Fără inima bună a celorlalți, la un moment dat, Biserica nu va mai putea să susțină aceste instituții. De aceea, permanent, noi trebuie să fim în contact cu oamenii de suflet care pot să sprijine, să ajute și să dea sustenabilitate acestor centre sociale.

Matricea Românească: Discutam cu un istoric care îmi făcea observaţia următoare: cultura, în general, trebuie înțeleasă ca o aderență la niște instituții – inclusiv Biserica – ce au marcat istoria unui popor. Din punctul acesta de vedere, care e specificul românilor?

Pr. Ion Resceanu: Matricea noastră culturală este strâns legată de Biserica Ortodoxă și de valorile ortodoxiei, de valorile creștine. În momentul în care eu încerc să desprind întru totul această matrice care încearcă să sintetizeze toate aceste elemente și valori culturale, să le desprind de cele spirituale, de Biserică, de cea care a păstrat tradiții, de cea în jurul căreia gravitează încă tradiții și obiceiuri care încă s-au mai păstrat ale poporului nostru, cu siguranță că eu amputez această matrice, o secătuiesc, iar ea devine din de în ce mai searbădă. Nu e un păcat, nu trebuie să copiem alte matrice.

În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna

E foarte greu. În momentul în care noi ne definim astăzi identitatea națională și culturală, ne raportăm la Vestul Europei, la Uniunea Europeană și, în felul acesta, încercăm să definim o identitate: „Noi suntem așa, pentru că nu suntem întru totul ca ceilalți. Am putea să fim și ca ceilalți”. În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna, dar ce ar fi să încercăm să aplicăm această matrice la spațiul răsăritean – și să ne definim identitatea noastră în raport cu cultura rusă, de pildă? Ar ieși cu totul altceva și matricea noastră ar fi de cu totul altă natură. Depinde în ce raporturi culturale ne încadrăm. De regulă, identitatea culturală se referă în raport cu altceva, cu altcineva. Problema nu e aceasta, ci cum reușim noi să păstrăm ceea ce e al nostru, să identificăm ce e al nostru și în felul acesta să spunem: „Aceasta este matricea noastră culturală!”.

(Sau de ce poporul român nu «emojionează», şi nici nu face «binging».)

“Limba este elementul principal care determină un om şi un popor. Dacă nu avem limba, nu avem nimic”, spune grav unul dintre vorbitorii magistralului documentar “Torna, torna, fratre!”, realizat anul trecut de către Marian Voicu, care ilustrează tribulaţiile aromânilor, grup etnic din Balcani înfrăţit cu românii, dar purtat încolo şi încoace de valurile istoriei.

Referindu-se la predecesori, un alt vorbitor, de profesie preot, face în cursul documentarului următoarea observaţie remarcabilă, plină de morală creştină, în sine o veritabilă descriere a chintesenţei românităţii :

“Oameni simpli şi cu iubire şi cu pace au fost, cu iubire. Aşa suntem şi noi. Noi nu vrem să lovim pe alţii, pentru noi este mai bine să lovim sinea noastră”.

Limba este elementul principal care determină un om şi un popor. Dacă nu avem limba, nu avem nimic

Subsumat acestui efort spiritual autoregulator trebuie înţeles şi “imnul aromânilor”, Părinteasca dimândare, compus la 1888 la Bucureşti de către scriitorul Constantin Belimace şi recitat, peste decenii, de către marele actor Toma Caragiu (poate fi ascultat mai jos, la minutul 52:12).

Blestemul părintesc
Porunceşte cu foc mare
Fraţi de-o mumă şi de-un tată,
Noi, aromâni din vremea toată.

De sub lespezi de morminte
Strigă ai noştri buni părinţi,
Blestem mare să aibă în casă
Car’ de limba lui se lasă.

Care-şi lasă limba lui,
Arză-l para focului,
Chinui-s-ar de viu pe pământ,
Frige-i-s-ar limba-n foc.

El în vatra-i părintească
Cu familie să nu se fericească
De familie cununi să nu pupe,
Prunc în leagăn să n-înfeşe.

Care fuge de a lui mumă
Şi de părintescul nume
Fugi-i-ar dorul Domnului
Şi dulceaţa somnului!

“Cred că este un blestem. Dar are cuvintele foarte, foarte bune. Când zice: «Blestem mare să aibă în casă / Car’ de limba lui se lasă» este un blestem mare”, remarcă acelaşi preot, ca un avertisment teribil pentru generaţiile prezente şi viitoare despre riscurile dezrădăcinării.

Şi ca un imbold răscolitor pentru noi, cei de azi, spre a realiza că “binging”-ul şi “emojionat”-ul nu fac parte nici din vocabularul, nici din matricea spirituală românească.

Sursa foto deschidere: captură „Torna, torna, fratre”

„Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:13-16) – un verset profund, înzestrat cu învățături tranșante și esențiale pentru creștini, care pot reprezenta un răspuns lăsat de Mântuitor la nesfârșita preocupare a omului de a afla care sunt originea și statutul său în rândul ființelor, al lucrurilor sau în întregul Univers.

Individul și-a pus dintotdeauna întrebări în legătură cu sensul său – de unde a venit, care este menirea lui, care este religia pe care ar trebui să o adopte, sau de ce a fost creat. Odată găsite răspunsurile – parțiale, de cele mai multe ori -, noi întrebări se nasc, iar încercarea omului de a afla ce reprezintă cu adevărat ființa sa devine astfel un amalgam de gânduri contradictorii și neliniștitoare.

Nu poți să tinzi spre Absolut, dacă nu-ți ai izvorul sau sensul din acest Absolut

Pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal la Patriarhia Română, a subliniat în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – O discuție despre credință și elite”, faptul că la astfel de întrebări existențiale, omul „nu poate răspunde niciodată deplin și satisfăcător” în absența lui Dumnezeu: „Acestea sunt întrebări la care noi cu toții căutăm un răspuns, pentru că, de fapt, această căutare, dorința omului de a cunoaște izvorăște din sufletul său, care este creat și pus în legătură directă cu Creatorul său. Nu poți să tinzi spre Absolut, dacă nu-ți ai izvorul sau sensul din acest Absolut”.

Pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal la Patriarhia Română Foto: Adi Bulboacă

Versetul supus reflecţiei reprezintă o parte din Predica de pe Munte, descrisă de către evanghelistul Matei, în care Mântuitorul Iisus Hristos le evocă ucenicilor fericirile și le vorbeşte despre misiunea lor în lumea pe care o vor cutreiera pentru a propovădui cuvântul Fiului lui Dumnezeu, așa cum le-a cerut: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). Predica le este adresată apostolilor și, prin ei, întregii umanități, pentru a înțelege astfel cât de importanți sunt oamenii pe această lume: au menirea de a „contribui la restaurarea pe pământ a iubirii și libertății”, așa cum a scris Sfântul Nectarie de Eghina în „Morala creștină”.

„Sarea și lumina sunt foarte cunoscute în Antichitate ca fiind două realități de care nimeni nu se poate lipsi. Sarea este un element extraordinar, indispensabil. De aceea, Mântuitorul îi numește «sarea pământului», pentru că sarea este un element de care nu ne putem lipsi. În contextul de aici, putem să înțelegem universalitatea mesajului lui Iisus. Dorința de a face înțeles că mesajul pe care Hristos îl adresează nu se referă doar la ucenici sau la cei din vremea aceea, ci se transmite peste veacuri. De fapt, acesta este întregul sens al Evangheliei după Matei”, a explicat preotul Marica sensul versetului supus dezbaterii.

Consilierul patriarhal Marica a prezentat pe scurt trei posibile interpretări referitoare la versetele 5:13-16 din Matei, iar o primă explicație face legătura cu sarea din Marea Moartă care, odată extrasă, își pierde proprietățile după un anumit timp, și „de nimic nu mai e bună”.

O a doua interpretare ar fi aceea a comorii învățăturii, a Cuvântului pe care ucenicii îl primesc din partea Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă apostolii nu iau aminte și nu înțeleg că trebuie transmis oamenilor Cuvântul primit, mesajul se degradează întocmai ca și sarea extrasă din Marea Moartă – când nu este folosită, se strică și este călcată în picioare.

Mai departe, cea de-a treia explicaţie ar reprezenta, de fapt, chintesența întregului mesaj cuvântat de către Mântuitor pe munte, și anume că faptele sunt decisive și că ucenicii trebuie să transpună în concret învățăturile Sale – adică să le «împartă» creștinilor din toată lumea.

Versetul din evanghelistul Matei îndeamnă creștinul la reflecție, dezvăluindu-i totodată adevăratul sens al existenței sale – el este «sarea», cel mai de preț bun al pământului. Însă, odată cu statutul vine și responsabilitatea, iar omul are datoria să ia aminte că faptele sale trebuie să urmeze mesajul Mântuitorului Iisus Hristos.

Artiștii manifestă o caldă deschidere față de oricine dorește să le afle inspirația care i-a călăuzit în realizarea lucrărilor. Un astfel de artist este și Maria Cioată, cea care modelează lutul și metalul, pentru a-și exprima trăirile sufletești, precum toți cei care creează frumosul. Am întânit-o pe artistă la un maraton al atelierelor de ceramică la care s-a aliniat și Maria și a lăsat ușile „biroului său” larg deschise pentru curioși.

Deloc surprinzător la un artist dedicat, Maria Cioată le este recunoscătoare generațiilor anterioare, care au lăsat drept moștenire tradiția creației ceramice, ceea ce a produs un adevărat patrimoniu cultural, fie că vorbim despre zona decorativă sau despre cea utilitară. Moștenire sau nu, creativitatea este cuvântul de bază care guvernează munca artistului. Mâinile sale sunt instrumente de nădejde, care se supun inconștientului ce domină mintea unui plastician, în momentul în care inspirația îl vizitează.

„Modelarea bucății amorfe de pământ, dorinţa intensă de a vedea formele crescând din mâinile mele și de a da viață, plăcerea de a modela porţelanul, de a-l turna pentru posibilitatea acestuia de a se mula şi a mima formele m-au făcut să mă îndrept spre ceramică. De asemenea, provocarea materiei care pleacă de la pasta moale şi ajunge material dur, dar şi fragil în acelaşi timp, şi provocarea manufacturării tehnologice a acestei materii m-au atras”, își începe Maria Cioată povestea.

Artistul plastic Maria Cioată, în atelierul său Foto: Mihai Vladu

Simplu, maleabil și accesibil: acestea sunt doar câteva dintre caracteristicile de bază ale lutului, pe care am putea să le enumerăm cu toții. Însă argila este mai mult decât atât, pentru că pasta magică oferă formă: din lut a fost creat omul, s-au construit casele, obiectele utile, dar și idolii. Astăzi, lutul le oferă artiștilor șansa de a da formă imaginației lor, iar procesul creației cere un tip de comunicare aparte.

„Lucrul cu pământul implică o stare specială, tainică, încărcată de spiritualitate, având o legătură foarte intimă cu materialul ce capătă viaţă, energie, prin formă. Eşti într-un continuu dialog cu materialul, ce îți permite sau nu să intervii asupra lui. Sunt tehnologii de care trebuie să ții cont dar, în momentul când începi să te împrietenești cu acesta, există un schimb de energii între tine și material. Tu, ca om, ești tot pământ, până la urmă”.

„Trăire”, din cadrul ansamblului de lucrări „Căile sufletului”

Lucrări-gânduri ce readuc liniștea începutului

Lucrările artistului nostru nu sunt tipice şi nici “comerciale” în accepţiunea modernă a termenului, ci reprezintă un întreg univers neobișnuit pentru privitor, dar în care acesta ajunge cu ușurință prin „portalul” explicațiilor Mariei. Ea ne-a prezentat, atunci când i-am vizitat atelierul, lucrările aferente ansamblurilor „Căile sufletului” și „Înălțare”, realizate prin tehnica mixtă, pentru care a folosit ceramică, metal, lemn, porțelan și gresie. Toate aceste materiale au ajutat artistul să redea ideea de „suflu al materiei ce vorbește despre ponderabilitate și imponderabilitate”.

„Însuflețire”, din cadrul ansamblului de lucrări „Căile sufletului”

„Lucrările sunt gânduri, idei, stări ce duc spre «Înălţare». Glorificând înălţarea spirituală, sunt instalaţii suspendate a căror verticalitate creează ideea de înălţare. Ideea de zbor s-a transferat în materialul ceramic cu valențe sonore, ce se pot răspândi la nesfârșit, ascunzând infinite posibilități de organizare estetică a spațiului. Pornind de la mișcarea roții olarului, prin ridicarea la mână, se poate surprinde acel sentiment tactil al genezei formei, acea tendință de evoluție, de înălțare, căpătând astfel o logică internă ce dă naștere unui suflu al materiei.

Acea construcție a formelor din interior în exterior este tipică ceramicii. Formele nu sunt imitative, ci mai degrabă meditativ – transfigurate, organice, prin mişcările evolutive ale volumelor. Ca proces firesc al vieții de reîntoarcere la «rădăcinile din cer», la o înălțare, descătușare, se ajunge la ideea de zbor spre înălţare. Este nevoia de a te întoarce la liniștea începutului, a arhetipului pur cu care se naște esența umană, «începutul și sfârşitul», «alfa și omega».”

Atelierul artistului Maria Cioată

Chiar dacă, așa cum spunea poetul Octavian Goga, „arta este un duhovnic impecabil”, nu se poate face artă fără credința în Dumnezeu, iar Maria Cioată consideră că rolul frumosului este acela de a crea o legătură între om și Creatorul lui.

„Lucrând cu credință în suflet, și obiectul are încărcătura spirituală ce îți conferă bucurie. Practic, devii mai mult spirit, decât materie… Toate cercetările fizicii actuale duc către ideea de continuum energetic, ceea ce s-ar traduce, în relația specială care se naște între artist și creația sa, numai aparent materială, dar care are un potențial spiritual înalt.”

Hrist răstignit, după o icoană irlandeză – lucrare realizată de Maria Cioată în studenție

Deloc pretențios, dar în același timp atât de complex, lutul a fost, încă din cele mai vechi timpuri, materia primă la îndemână și de nădejde a omului. Individul i-a cerut ajutor lutului pentru a-și construi căminul, pentru a și-l mobila, dar și pentru a-și făuri idolii la care să se închine în momentele grele sau în cele de bucurie. Cu toate acestea, mergând cu mii de ani în urmă pe firul istoriei antice, se pare că argila este mai mult decât un material maleabil – din lut a fost construit omul, s-a modelat viața.

Argila este materialul originar implicat de procesul Facerii omului și în „Luceafărul” lui Mihai Eminescu, una dintre cele mai frumoase poezii românești, precum remarcă strofa de încheiere: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”. În atât de memorabilul prim vers, sintagma „chip de lut” reprezintă o metaforă menită să încadreze condiția de simplu muritor a Cătălinei, statutul acesteia fiind considerat o treaptă inferioară, în relația cu planul sideral.

În acest context, lect. univ. dr. Daniela Zaharia (specialist în Istoria Orientului Antic și sinologie, Șef Catedră „Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei” de la Facultatea de Istorie a Universității București) a explicat că Dumnezeu l-a făurit pe Adam folosind argila, iar crearea primului om are ecou în mitologiile precreștine. În cadrul unei cuvântări intitulate „Omul de lut. Incursiune în antropologiile lumii biblice”, Daniela Zaharia a explicat Facerea omului în tradiția sumeriană, în mitologia precreștină.

Lect. univ. dr. Daniela Zaharia Foto: Adi Bulboacă

„Din argilă se face chipul uman, în tradiția sumeriană, în mileniul IV î. Hr. . Așadar, nu este o idee străină acestei lumi legătura dintre lut – ca materie primă – și corporalitate; ființa umană, așa cum o știm noi. În istoria biblică, în Geneză, omul este creat pentru a fi păstrat în grădinile Paradisului, pentru a fi nemuritor, pentru a fi fericit și ferit de suferințe. Alegerea lui, aceea de a încălca porunca divină, îl determină pe Dumnezeu să îl împingă pe om spre experiențe prin care să-l modeleze – să simtă suferința, să cunoască moartea, dar nu pentru totdeauna, pentru că Dumnezeu îl sancționează pe Adam pentru lipsa lui de obediență, dar în același timp, face o promisiune: are un plan pentru om. Vom vedea că aceste două idei sunt cu totul originale în universul acesta antic, în care se naște tradiția biblică”, a spus profesorul Zaharia, subliniind apoi că păcatul originar este menționat numai în tradiția Genezei.

Crearea omului din argilă arată cu totul diferit în credințele lumii prebiblice – de exemplu, în Sumer, nu există mitologii privind facerea lumii propriu-zise, iar pentru a instaura o ordine universală, ar fi intervenit divinitățile sumeriene.

„Avem istorii despre înțeleptul Enki, marele meșteșugar, tehnician, care îi ajută pe oameni să devină conștienți de ordinea lucrurilor. La început, înainte ca omul să existe – ne spune mitul – existau doar zeii: mai întâi, cei din generația bătrână, din care și Enki face parte. Aceștia erau zeii Anunnakis. După aceea, copiii lor, generația tânără, s-au numit Igigi. Dar pentru că Anunnakis erau mai bătrâni, mai importanți și mai puternici, nu munceau niciodată. Așteptau să fie serviți.

Zeii Igigi, bineînțeles, mai tineri și mai puțin puternici, erau obligați să muncească, să trebăluiască toată ziua. Dar cei din urmă au început să se revolte și să spună: «Și noi suntem zei, și noi avem aceeași natură. De ce nu suntem și noi tratați la fel? De ce nu suntem și noi lăsați să petrecem, să benchetuim toată ziua sau să dormim, așa cum fac Anunnakis?»”, a început Daniela Zaharia inedita poveste prebiblică a omenirii.

Statuete votive, Sumer, începutul mileniului III î.Hr.

La auzul acestor murmure care anunțau un război iminent între divinități, zeița-mamă a început să se îngrijoreze și, în încercarea de a găsi o soluție la această delicată problemă, și-a amintit de istețimea lui Enki – l-a căutat și l-a găsit, așa cum a punctat profesorul universitar, „sătul, cam beat și dormind”. Cu toate acestea, ideile bune nu s-au lăsat așteptate, și Enki a venit cu o soluție salvatoare pentru zeii nemulțumiți.

Dintr-o dată, Igigi nu mai aveau nevoie să muncească, pentru că o rasă nouă de servitori, făcută cu scopul de a sluji, exista și muncea pentru ei

„L-a trezit, i-a spus care este îngrijorarea sa, și Enki imediat a venit cu o idee. A creat o matriță cu o formă asemănătoare trupului zeilor, și a înmânat-o zeiței Ninmah, pe care a învățat-o să ia lut umed, să îl preseze în matriță și astfel să scoată de acolo ființe. Ninmah și ajutoarele ei urmau să sufle deasupra acestor creaturi, ca să capete o formă de respirație temporară – adică să prindă viață atât cât să poată să-i servească pe zei. După cum vedeți, este un personaj masculin care are ideea, dar unul feminin trece la treabă.

Zeița a lucrat, împreună cu ajutoarele ei, zi și noapte și, de fiecare dată, micile creaturi au fost trimise pe pământ, și au început să se agite, să cultive pământul, să crească animale, să producă vin, să construiască temple, să aducă la temple ofrande, să facă sacrificii pentru zei. Dintr-o dată, Igigi nu mai aveau nevoie să muncească, pentru că o rasă nouă de servitori, făcută cu scopul de a sluji, exista și muncea pentru ei. Pentru a sărbători această invenție, zeii s-au întâlnit la un banchet. Au început să ridice cupa, lăudând frumoasa idee pe care a avut-o Enki”, a mai povestit specialistul în istoria Orientului Antic și sinologie.

În tradiția biblică, omul este creat pentru că Dumnezeu vrea o împlinire a creației

Crearea omului în cele două tradiții, cea biblică și cea precreștină, este extrem de diferită, mai ales pentru că omului i se atribuie meniri primordiale distincte: „Materialul comun din care este făcut omul este lutul. Scopul pentru care este creat acesta diferă radical în cele două tradiții – în cea biblică, omul este creat pentru că Dumnezeu vrea o împlinire a creației, ceva care să aducă creației spirit. În partea cealaltă, omul este creat cu un scop foarte precis, foarte funcțional: el este un servitor care trebuie să-i servească pe zei. Nu etern. Nu se pune problema ca omul să fie nemuritor, ca omul să fie veșnic. Nici fericirea lor nu interesează pe nimeni, ei trebuie să și-o obțină singuri, și nu și-o pot obține decât printr-o cale, și anume servindu-i mereu pe zei, satisfăcându-i pe zei – ca aceștia să mănânce bine (din jertfe), să locuiască bine (în temple), să fie adorați, iubiți, și generozitatea lor va oferi belșug comunității”.

Informațiile cu privire la omul creat de sumerieni sunt validate și de sutele de statuete găsite în templele dedicate zeilor, iar ipostaza în care au fost acestea ilustrate arată relația dintre „servitori” și divinități: „Statuetele reprezintă bărbați și femei într-o poziție de pietate, nu una de rugă”.

Adorator

Prin versiunea sumeriană a creării omului ne este relevat din nou faptul că individul este o ființă efemeră, care nu poate să-și depășească rangul de „invenție inedită din lut” decât prin acțiunile sale, și nu prin adoptarea unei poziții vegetative de așteptare a sfârșitului inevitabil.

Se poate observa că nașterea omenirii în mitologia Sumerului este cu totul diferită de Geneza pe care o cunosc creștinii, ceea ce nu înseamnă că prima nu trebuie cunoscută, pentru a-i acorda și mai mult respect celei din urmă.

Unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură religioasă din țara noastră, Biserica Domnească din Curtea de Argeș, păstrează, între zidurile sale întunecate și răcoroase, peste 100 de fresce de importanță internațională, vechi de sute de ani – dar și rămășițe ale unor personalități ale istoriei noastre vechi.

Pereții reci ai lăcașului de cult situat la câțiva pași de Muzeul Municipal al Curții de Argeș cuprind trei straturi, produs al celor două restaurări din anii 1700 și 1800, menite să salveze biserica de la pieire, după ce aşezământul a luat foc de două ori. Deși, după incendii, construcția părea a nu mai avea nicio șansă și Primăria ar fi vrut să o dărâme, Carol I a avut viziunea salvatoare, prin care a instituit, înainte de 1900, Comisia de Restaurare, desemnându-l pe pictorul și restauratorul Dumitru Norocea să dirijeze salvarea bisericii.

Biserica Domnească, ce poartă hramul Sfântului Nicolae, este ctitoria lui Basarab I (~1310 – 1352, considerat fondatorul Ţării Româneşti, n.r.), dar diferite scrieri îl menționează și pe legendarul Negru Vodă, care ar fi continuat construcția lăcașului. Spectaculosul acestei construcții emblematice pentru arhitectura medievală românească reprezintă, prin frumusețea sa și a picturilor, dovada că „românii sunt cei mai credincioși ortodocși din Europa”, așa cum opinează reprezentantul Muzeului Municipal al Curții de Argeș, Lucian Piele.

Biserica Domnească din Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Această biserică vorbește despre identitatea Țării Românești, prin simbolistica frescei și prin modul de ridicare a monumentului, după lupta de la Posada. De asemenea, avem aici cea mai veche frescă din Țara Românească și, să ai o frescă de la 1360 în procent de 60%, este ceva rar în lume. Carol I, după ce a făcut o călătorie prin țară, când s-a întors a fost întrebat: «Unde ați fost?», a răspuns: «Să văd un loc unde să trăiesc – la Peleș, și un loc unde să mor – la Curtea de Argeș»”, a explicat Lucian Piele, înainte să de a ne anunța că privirile noastre vor se vor întâlni cu imagini unice în România.

Nebunul în flăcări, frescă după pilda bogatului nebun

Unicitatea și-a făcut simțită prezența încă din pronaos, unde regăsim mormintele a trei membri ai familiei Brătianu care au donat bani pentru restaurarea monumentului: Teodor și soția Elena Drăgoescu, și Dincă (Constantin). Tot în pronaos sunt observabile cele trei straturi salvatoare de pictură.

Biserica, gândită și ca un adăpost

Pășind ușor, spre naos, în partea stângă, am putut remarca o fereastră micuță care era, de fapt, o ascunzătoare fidelă pentru oamenii Domnului.

„Călugării intrau pe o scară de funie și ieșeau pe undeva prin zid, care are minimum 1.30 metri grosime, dar sunt și porțiuni mult mai mari. Biserica a fost construită ca un adăpost, cu ferestre mici, iar afară era un zid de piatră, cu trei rânduri de cărămidă. Era nevoie de așa ceva în vremea de atunci. Există și un tunel între Biserica Domnească și Sân Nicoară (biserică situată la 400 metri depărtare de cea Domnească, astăzi o ruină, n.r.)”.

După părăsirea pronaosului, a început pentru noi călătoria în universul frescei religioase extrem de rar întâlnite de către pelerin, întrucât multe dintre reprezentările din naos sunt unice în România și printre puținele existente în lume. Potrivit reprezentantului Muzeului, una dintre cele mai importante picturi o înfățișează pe Fecioara Maria însărcinată (foto deschidere), o raritate în ortodoxie: „Pictura cu Fecioara însărcinată este un aspect pe care foarte greu Biserica Ortodoxă reușește să-l păstreze pe pereții bisericilor, de aceea întâlnim doar trei monumente în lume care mai păstrează așa ceva. Îl mai întâlnim în Serbia, și la mănăstirea Chora, din Istanbul. Fresca ne arată recensământul lui Chirilus de la Betleem, reprezentat în pictură cu papirusul în mână. Îi mai vedem și pe Iosif și pe fiii acestuia din altă căsătorie.

Pictura cu logodna Fecioarei Maria

O altă raritate este și pictura cu logodna Fecioarei, când Ioachim, tatăl acesteia, i-o încredințează lui Iosif, la vârsta de 10-12 ani. Nu știu să mai fie păstrată o astfel de frescă în altă parte în lume. Mai avem și șapte episoade din viața Fecioarei. Aici și la Chora sunt singurele locuri din lume unde este redată viața Mariei. La Chora este mozaic”.

Fresca înfăţişând cele șapte episoade din viața Fecioarei Maria

Pictura „Cina cea de taină”, altfel față de cum o știm

Revelaţiile excepţionale despre comorile picturale pe care Biserica Domnească le adăposteşte cu devotament de sute de ani nu s-au oprit aici. O altă imagine nemaiîntâlnită este reprezentarea „Cinei celei de taină”, unde noutatea este relevată de poziția lui Iisus Hristos: Mântuitorul apare înfățișat în colțul mesei, nu în mijlocul apostolilor, așa cum vedem în tablourile «clasice». „La «Cina cea de taină» avem doar jumătate din frescă, pentru că partea de sus se află la Muzeul Național de Artă din București, și este cea mai importantă pe care instituția o deține”.

O altă reprezentare nepreţuită, despre care Lucian Piele a ținut să sublinieze că nu mai există în altă parte, este „Drumul Crucii”, în care Mântuitorul Iisus Hristos apare alături de cei doi tâlhari, „în pas vioi și împăcați. Nu sunt speriați”. În biserică avem și patru picturi care ilustrează momente din viața Sfintei Filofteia, ocrotitoarea Curții de Argeș.

„Catapeteasma nu a fost dintotdeauna aici, ci de la 1700. Bisericile ortodoxe vechi se construiau, în secolul XVI, cu altar deschis, iar încă de la intrare, fresca de atunci impresiona”.

Biserica Domnească Sfântul Nicolae păstrează și rămășițele unui conducător care se credea inițial că ar fi fost Vlaicu Vodă, dar cercetările au scos la lumină faptul că în mormânt s-ar afla un fiu de-al lui Basarab I. Este vorba despre mormântul numărul 10, cel mai important dintre cele 14 descoperite în urmă cu aproape 100 de ani în naosul bisericii, odată cu restaurarea acesteia.

Mormântul numărul 10

„Mormântul a fost descoperit în 1920 și conținea și numeroase obiecte valoroase: o pafta (cingătoare, n.r.) cu 271 grame de aur, 31 de butoni din argint aurit, și multe alte bijuterii din aur. De asemenea, era și un inel asemănător cu cel al Prințului Negru al Angliei. Pe mormânt se pot observa și câteva simboluri foarte vechi: copacul vieții, steaua lui David, crucea grecească și zodiacul”.

Biserica Domnească este împrejmuită de un zid gros, care cuprindea inițial și Biserica Sân Nicoară, dar pe care Carol I l-a înlăturat, pentru a construi drumul până la Mănăstirea Curtea de Argeș. Însă, puțini știu ce comori ascunde acest lăcaș de cult, care impresionează nu numai prin unicitate, dar și prin poveștile pe care le „spune” fiecare pictură în parte. Pentru a ajuta la conservarea acestui monument, autoritățile au dispus interzicerea slujbelor religioase în cadrul său. Din păcate, așa cum a subliniat cu amărăciune Piele, turiștii ajung aici „din greșeală, în căutarea lor a Mănăstirii Curții de Argeș”.

Acasă la iconarul Nicolae Muntean, din comuna Vinerea (judeţul Alba), ne-a purtat inspiraţia, altfel spus o şoaptă a îngerului. Într-o zi caldă de vară, sătenii ne-au îndrumat către casa unui om pe care pasiunea sa l-a făcut renumit, pe tot cuprinsul României. “Nu sunt la ţară, sunt la Cugir, dar dacă mă aşteptaţi 10 minute, mă urc în maşină şi vin!”, ne-a spus, inimos, atunci când i-am explicat la telefon de unde venim, şi în ce scop.

Şi a venit, fără pretenţii, încântat că poate vorbi despre ceea ce-i dă sens existenţei: icoanele pictate pe lemn. Fost strungar şi proiectant într-un laborator nuclear la Uzina Militară din Cugir, Muntean lucrează la ele “de dinainte de Revoluţie” şi, pus în faţa întrebării despre cine i-a ghidat primii paşi în această artă, ridică din umeri: “Nimeni! Am învăţat de la Dumnezeu”.

“Eu am avut o expoziție la Timișoara și au venit oamenii și m-au întrebat: «De la cine ai învățat?». Am spus: «Dom‘ne, nu știu! N-am văzut om să picteze o icoană de la un capăt la altul». M-am dus, într-adevăr, poate pentru starea spirituală, la doamna [Maria Deac] Poenaru (celebră creatoare de icoane din Laz, n.r.) de câteva ori. Ceea ce a fost la mine a fost mai mult intuiția și spiritul acesta de observație, care m-a făcut să fac orice în viață. Dacă am văzut ceva, am simțit și l-am făcut. Acum, nu știu dacă sunt chiar la nivelul la care trebuie, dar simțirea pe care le-am dat-o [creaţiilor], eu zic că a fost la o înălțime…”.

Icoane în atelierul lui Nicolae Muntean (detaliu) Foto: Mihai Vladu

Modele, însă, au existat, sub forma mai multor şcoli: “Am văzut școala din Mărginimea Sibiului, şi mi-au plăcut foarte tare icoanele din cartierul Maierii, din Alba Iulia (atelierul de icoane deschis la Alba în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către familia Prodan, n.r.). Au fost niște oameni foarte simpli, care n-au știut ce înseamnă compoziție și gamă de culori. Dar au făcut-o cu mult suflet.

Eu lucrez în lemn de fag şi în lemn de tei, iar ca material preferat pentru sculptură pot spune că am scoarța de plop, care se lucrează ușor. Sunt niște secrete ale compoziţiei, sunt niște lucruri, dar nu-s prea mari. Eu am văzut la mine  – nu mi-a spus nimeni nimic. Poate că am prins eu din zbor. Și ce am mai învățat, a fost din criticile unor oameni din domeniu, foarte apreciați, etnografi, etnologi, care studiind lucrurile, îmi mai făceau câte o corecție. Şi atunci, eu imediat mă corectam. Am ajuns astfel să cunosc și să fac icoana mai mult prin simțire.”

Fereastră spre absolut este icoana. Ea nu este să ne rugăm la materialul ei, la ea. Eu așa văd icoana – prin ea, noi trebuie să ne ducem departe, la prototip. Să ne ducem sus

Iar fiindcă Dumnezeu este inspiraţie pură, impredictibilă, lui Nicolae Muntean ideile de creaţie îi vin nepremeditat, aşa cum atestă câteva sculpturi ale sale în corn de vacă: “Ideile vin pe loc. Uitaţi-vă, de pildă, la aceste cruci. Nu sunt perfecte, dar nu asta este ideea. Am căutat întotdeauna să trec în pielea omului simplu, a celui care le-a făcut, orice lucrare. Acum, dacă ați observat, și icoanele sunt făcute de oameni cu Academie de Artă, cu gamă de culori. Se pierde ceva. E ca un joc popular, care e foarte pregătit, foarte regizat.

Diploma oficială care atestă calitatea de tezaur uman viu a iconarului Nicolae Muntean

Dar cât de frumos a fost în noiembrie anul trecut, când m-a chemat Președintele la Cotroceni și mi-a dat o diplomă pentru Meritul Cultural, clasa a III-a! Acolo a venit și a fost primită în rândul tezaurelor umane încă o echipă de meşteşugari. Și-am văzut cât de frumoși sunt acei oameni care erau pregătiți doar de ei, acolo, acasă.”

Icoana este o liturghie permanentă

În pofida însufleţirii sale evidente, Muntean mărturiseşte că nu este habotnic. Pentru el, nu aceasta este caracteristica ce ar trebui să definească un iconar, ci – cuvânt pe care îl va folosi permanent pe parcursul discuţiei noastre – simţirea.

“Pentru mine, icoana reprezintă un mod de educație. Icoana – în casele oamenilor cu simțire religioasă, cu credință – este ca un îndreptar, ca o liturghie permanentă. Icoana, în casa omului cu bun-simț și cu frică de Dumnezeu, îl apără și îl păzește de unele răbufniri, de unele ieșiri. Icoana îi atrage atenția: «Fii atent, că nu trebuie să faci rău!». Și, bineînțeles, de aici derivă toate stările ce sunt benefice, din credința în Dumnezeu și în cuvântul lui Iisus. Numai lucruri bune se fac cu Dumnezeu.  Atunci când vezi și icoana, te îndreaptă, chiar dacă ai o răbufnire, o stare de necaz sau de nervi. Cum vezi icoana, te îndrepți. Zic eu că e un lucru foarte bun.”

După Nicolae Muntean, credinţa trebuie să fie armonie, dar şi cumpătare: “Există o limită şi în a te prosterna. Noi trebuie să păstrăm o armonie în ceea ce facem – și o cumpătare. Și la post, și la orice. Eu, când fac icoanele, de multe ori, nu am timp să mănânc. Nu neapărat că țin postul cu strictețe – dar, dacă te apuci de icoană, e duhul acela, e starea aceea care te face să nu o poţi lăsa până nu e terminată. Dacă o laşi, și începi iară a doua zi, atunci trebuie să faci un pic de pregătire. Dacă spui o rugăciune, cu atât mai bine. E bine să întărești starea. Există atunci un fel de  spălare a omului, curățenie de gânduri. Nu te poți apuca de făcut icoană, apoi să faci cutare și cutare.”

La 67 de ani, artistul – omagiat printr-un portret de către revista “Atelier” a Muzeului Ţăranului Român – arată ca un om transfigurat. El a ţinut să sublinieze, pentru Matricea Românească, povara creaţiei şi responsabilitatea creatorului, despre care crede că nu ar trebui asumate de oameni fără experienţă de viaţă sau vocaţie, care urmăresc doar câştigul material.

“Ce mă gândesc eu, de multe ori: că icoana trebuie făcută de oameni puțin mai maturi, mai conștienți, la o  vârstă când ești conștient de unele lucruri, pentru că este un complex de stare care se răsfrânge. Eu mă uit la icoane, mă uit la oameni care le lucrează foarte bine. O mână perfectă, culori bine stabilite. Dar au o goliciune! La mine, – așa cred, și așa le simt -, chiar dacă nu sunt făcute perfect, în ansamblul lor au o frumusețe și parcă au ceva divin, ceva aparte care radiază și eu zic că și pun stăpânire pe sufletul nostru. Să zic că e har.”

“Goliciunea” evocată de către Muntean – care le-a transmis tainele creaţiei de icoane soţiei şi celor doi copii ai lor – îşi are cel mai adesea obârşia într-o motivaţie greşită a celui care îmbrăţişează această artă.

“La toate școlile se fac acum icoane, dar trebuie un pic de simțire, trebuie să conştientizezi ce faci, nu numai artă și cu gândul de a vinde. Eu, când am realizat icoanele, dacă ziceam: «Asta e atâta şi ţi-o fac repede, să fac bani», ce aş fi făcut? De multe ori un an de zile m-am plimbat cu o icoană prin târguri…”, povesteşte Muntean. “Un agricultor”, explică el, “plăteşte mult mai mult cu lucrul un kilogram de ceapă pe care îşi ia doi lei. Dar el munceşte din plăcere, dintr-o obligaţie frumoasă. Aşa trebuie să fie şi în artă.”

Mie mi-o plăcut să fac lucrurile și cine le vede, să le socotească ce vor

“Am fost recent la Timișoara la o expoziție și am făcut două lucrări, numai ca să le duc și să le prezint. Interesant e că sunt niște oameni, niște colecționari, care mă mai urmăresc. Vin și zic: «Bine că sunteți aici! Ce mai aveți? Astea sunt ale noastre!». Le spun: «Dar stați puțin, că eu vreau să le mai păstrez». «Nu, ni le daţi și faceţi altele!»”.

Însă oricât de mari ar fi pierderile “provocate” de către admiratori, bogăţia creativă a lui Nicolae Muntean – care îi permite, cu aceeaşi uşurinţă, să recondiţioneze ceasuri şi fuioare, să picteze tablouri ori să creeze icoane din toage de butoi – e dovada unui dar inepuizabil: geniul popular care sălăşluieşte într-însul.

Crucile cu două feţe sunt o tradiţie locală: „Crucile acestea erau cu Răstignirea și cu Botezul. La Paști, se puneau pe partea cu Răstignirea, și la Bobotează se puneau pe partea cu Botezul. Chiar am auzit o discuție în Regat, că de ce pui și astupi o parte? Păi, ca să dai importanţă evenimentului, ca să împrospătezi. Iisus o dată s-a născut, o dată a înviat. Dar noi, ca să ne amintim, sărbătorim în fiecare an”

Icoană a lui Iisus, realizată în lemn scobit (covată, foto dreapta)

„Adam şi Eva”

Aprecierea statului, doar formală: “Diplome, am un raft întreg!”

Ceea ce nu-l scuteşte de amărăciune: dacă în ţări precum Austria purtătorii de tradiţie sunt ţinuţi la mare cinste şi protejaţi, în România, spune el, aceştia sunt apreciaţi doar formal, ba chiar şicanaţi de birocraţie.

“Mergând la un târg sau la o expoziţie, mai mult cheltuiești. Eu am 67 de ani, mai am ceva și mă duc. Am ajuns, într-un fel, la o stare, vă spun sincer: parcă ne descurajează. Începe să ne descurajeze. Și, vedeți, acum, lucrez de 25 de ani – 30 şi ceva de ani aproape. Am câte o stare din asta şi o amărăciune, că pur și simplu nu mai ştiu… Diplome, am un raft întreg! Mi-au făcut un portret revista Atelier, a Muzeului Ţăranului.

Dar, când văd că încep să tragă de pe noi… Tu n-ai drept să ți le vinzi? Că tu le faci! Să trebuiască să îmi fac eu acum acte, și să umblu după casă de marcat? Întotdeauna vin să te controleze. Când mergem la târgurile acestea meșteșugărești, suntem totuși acceptați, dar ca să mă duc eu să expun, trebuie să fiu cu atenție, sau nici nu pot să merg, dacă nu am atâtea acte, câte cer.”

Hrist

Icoană a Fecioarei Maria îmbrăcată în ie românească

Dacă însă icoanele lui “împodobite” cu tricolorul sau cu ia românească sunt un etalon, dragostea de ţară a meşterului din Alba e mai puternică decât deziluzia faţă de unele realităţi vremelnice.

“Le decorez și cu tricolorul”, concede. “Îl am pe aici destul de mult. Icoana, mai ales cea ardelenească, a fost făcută în tricolor pentru că noi n-aveam voie, pe atunci, să ne prezentăm steagul românesc. A fost ca un manifest în icoană – e roșu, e galben și e albastru. Cerul era albastru, hainele erau roșii și aureola era galbenă.”

Am fost în Austria, iar acolo erau trei meșteri într-o localitate. Şi ziceau că, dacă trebuie, îi duc cu trei mașini diferite la câte o prezentare sau câte o expoziție. Ca să nu se întâmple un accident și să fie toți trei într-o mașină și să se prăpădească…

De la profan la sacru: icoane din lemnul coteţului de porci!

În plus, legătura cu ţara este prea puternică şi merge până la “particulele elementare”, aşa cum ilustrează o poveste familială.

“Într-o perioadă, am avut un coteț de porci și tatăl meu a venit de la Cunța, acolo a fost satul nostru. L-am adus pe tata aici și a zis: «Eu îmi aduc și cotețul de porci”.

Zis şi făcut. Materialul tot era rupt și învechit, putrezit. Am zis că îl tai și îl pun pe foc. Când am început să mă uit la el  mai bine, erau niște noduri. Şi am început: dă-i, șlefuiește-l și fă-l. Nici o bucată nu mi-a mai rămas din tot ce-a fost acolo! Creaţiile s-au dus în niște case mari – dacă le-aș spune că e lemn de unde au stat porcii…

Tatăl meu a fost un om simplu și zicea: «Ce faci, măi, din asta, că te râde lumea?»

Nicolae Muntean a luat contact şi cu luminile Occidentului şi spune că, peste hotare, n-a cunoscut trăirea pe care o are aici, deşi condiţiile materiale erau mai bune.

“Am fost în străinătate, în Franța, în Austria, în Germania, în Cehia. N-am avut sentimentul pe care-l am aici când mă duc la târguri, când mă întâlnesc cu oamenii mei. Acolo este foarte sec – doar atât, că faci un lucru și, poate, e mai bine plătit. Dar nu poți să vezi bucuria aia… Mie mi-a luat o icoană o doamnă și a zis: «Domnule, atâta îmi place!». Am lăsat şi la preț, numai să fie mulțumită. Şi – pentru un milion sau ce i-am lăsat eu atunci – acum când vine, ori îmi aduce câte un client, ori vine și îmi mulțumește şi zice: «Și acuma mă uit la ea!». Și am mai mult decât milionul ăla pe care l-am lăsat.”

„Am văzut un călugăr care primeşte oamenii într-o mănăstire. Un prieten a spus că este un cerșetor care stă și zice: «Dați un leu, pentru meșterul meu!»”

„Uitaţi-o şi pe aceasta. Va fi o pictură – Iisus bate la ușa noastră, la fiecare bate. Noi trebuie să îi deschidem doar”. Nicolae Muntean, prezentând o viitoare icoană dintr-o covată

În buna tradiţie românească, opera şi viaţa tezaurului viu din Vinerea – care nu ne-a lăsat să îi părăsim gospodăria fără să ne dăruiască un vin din crama lui – sunt un veritabil manifest pentru umanitate.

“Pentru mine, România este casa mea. De aceea am și militat mult, pentru tineri, pentru copiii mei, ca să rămână aici, să stăm aici. Fiindcă și aici se poate câștiga, și aici se poate face treabă. Nu vreau însă să fac politică.

Atât că am putea să fim mai patrioți. Nu cred că e o crimă să ții la locul în care te-ai născut, fără să fii exagerat.”

„Uitaţi aici. Sunt toate pregătite şi mă aşteaptă…” Tezaurul uman viu Nicolae Muntean, din comuna Vinerea, judeţul Alba

Lucrul cu lumina este cel mai primejdios, pentru că riscă să te orbească. Dar şi cel mai frumos, pentru că promite să te ilumineze. Aceasta ar putea fi una dintre concluziile documentarului “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” (artişti în lumină, n.r.), realizat de către Frank Galo şi premiat în iunie 2016 la Hollywood International Independent Documentary Awards, o veritabilă cronică nu doar a strădaniilor celor doi artişti români, ci şi o mărturie – profesiune de credinţă despre sensul creaţiei şi al creatorului. O proiecţie specială este programată la Hollywood, Los Angeles, pe 10 septembrie 2016.

“Eu nu muncesc mult. Muncesc tot timpul. Pentru că tot timpul creez. Tot timpul mă gândesc la obiecte de artă. Chiar şi noaptea. Visez expoziţii, visez obiecte de artă. Este o obsesie. O obsesie care îmi place, care mă absoarbe cu totul”, spune Marian Zidaru la începutul documentarului, cu o sinceritate impresionantă, specifică artiştilor care se contopesc cu propria creaţie. Dar poate că aceasta este definiţia artistului: omul care desfiinţează graniţa dintre profesional şi personal şi trăieşte în no man’s land-ul creaţiei, primind sugestii de la îngeri (“Îngerul este o idee bună”), desprins de realitatea obiectivă, dar sensibil la ea (“Cred că icoana nu este [de pictat] pentru oricine – trebuie să îndeplineşti anumite condiţii”).

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună Foto: Mihai Vladu

“În momentul în care creez nu-mi pun probleme matematice. Nu calculez, ci pur şi simplu mă raportez la o stare interioară”, explică Marian Zidaru. În artă nu e loc de contabilitate.

Responsabilitatea gestului permează creaţia cuplului: “Înseamnă foarte multe lucruri atunci când pe o suprafaţă scrii «cer», sau scrii «pământ», sau scrii «orizont». Un băţ pe care scrii «orizont» devine multe lucruri: devine sceptru, devine sabia judecăţii care desparte stânga – dreapta, sus – jos.”

„La început a fost Cuvântul”: Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul „Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi”

Este arta o revoltă în faţa ordinii sociale sau o judecată a acesteia? “Locul unui artist în societate este acela de a corecta. Artistul restabileşte mereu ordinea armonică, prin ceea ce propune vizual. Societatea, mereu, are tendinţa să se dezechilibreze şi artistul o echilibrează, fiind tot timpul la extremă cu societatea.”

Acesta este rolul artistului – să atragă atenţia; deci e mereu un semnal de alarmă – şi să ofere soluţii pentru echilibrarea societăţii

Luptă cu morile de vânt, sacrificiu sublim, act necesar? Oricare ar fi răspunsul, calea este una singură, şi nu permite abateri: “Trebuie să fii atent la drumul tău, la idealul tău, să-ţi asumi riscurile, iar la capăt vei vedea, dacă ai nimerit-o sau nu!”.

Ceea ce impresionează la “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” este caracterul confesional al relatării – precum episodul în care distrugerea buşteanului, inevitabilă în procesul de creaţie, este echivalată cu un păcat, de care apoi sculptorul se spăşeşte, cu capul în mâini, cerând iertare timp îndelungat obiectului cioplit, pe care l-a “profanat”.

“Suntem doi sculptori, şi niciodată nu ne-am putut permite să lucrăm în materiale nobile. Şi atunci, ca să evit problemele economice, mi-am ales materiale care nu costă nimic, materiale simple, umile, gratis, pe care le găseşti în natură”, remarcă undeva Victoria Zidaru.

Artista Victoria Zidaru

În această naturaleţe luminoasă rezidă şi valoarea – artistică, umană, spirituală – a creaţiei celor doi Zidari cu nume predestinat spre a clădi, cu energia şi prin exemplul lor de râvnă, o nouă realitate.

Atelierul soţilor Zidaru

Marian Zidaru, pictând

Urmăreşte, mai jos, documentarul „Marian & Victoria Zidaru – artists in light”: