„De două mii de ani”, oglinda unei epoci tumultuoase, ce explorează antisemitismul românesc interbelic
De două mii de ani este confesiunea dureroasă a unui tânăr intelectual de origini evreiești ce încearcă să-și găsească un loc în societatea românească interbelică, dar și o oglindă a unei epoci tumultuoase, ce prefigurează schimbările noii ordini de după cel de-al Doilea Război Mondial. Mihail Sebastian (pe numele său real, Iosif Hechter) scrie un roman aflat la intersecția dintre ficțiune și jurnal, într-o voce narativă extrem de personală și de implicată. Subiectivismul și emoția acestei relatări la persoana întâi creează un text vibrant, în care accentul cade preponderent pe trăirile interioare.
Dacă în primele pagini din roman, narațiunea este fragmentată, alcătuită din gânduri și reflecții aleatorii, acțiunea începe să se concretizeze în momentul în care spațiul temporal devine clar. Suntem în apropierea lui 10 decembrie 1922, dată ce a intrat în istorie ca fiind „începutul mișcărilor studențești împotriva elementului evreiesc”. Eul narativ este surprins în plină mișcare antisemită și este supus valului de huliganisme ce cuprinsese România la acea vreme.
Sub pretextul „numerus clausus”, adică limitarea numărului studenților evrei în universități în funcție de procentul populației, începe valul persecuțiilor. Sub lozinca „Jos jidanii!”, cei care nu se conformează sunt dați afară de la cursuri și bătuți sistematic . Revolta personajului este mai mult interioară, căci cea exterioară este înăbușită prin pumni. În încercarea de a-și înțelege destinul, observăm că există o foarte mare voluptate în ideea fundamentală potrivit căreia a fi evreu este sinonim cu a fi persecutat.
„Există cred în spiritul iudeu o luptă mereu deschisă între biologie și inteligență, luptă de extreme, pe care nimeni dintre noi nu le-a împăcat. De aceea putem fi pentru unii monstruos de lucizi, iar pentru alții monstruos de patetici.”
„Îmi pare rău că, în această confruntare cu mine însumi, îmi mai păstrez oarecare simpatie. Îmi pare rău că mă surprind iubind-mi destinul. Aș vrea să mă pot detesta violent, fără nici o scuză, fără nici o înțelegere. Aș vrea să fiu cinci minute antisemit. Să simt în mine un dușman care trebuie suprimat.”
Efervescența mediului universitar este surprinsă și prin intermediul prieteniei și relației de discipol-învățăcel care se naște cu Ghiță Blidaru, profesor de Economie Politică. Corespondentul acestuia în plan real este bineînțeles, Nae Ionescu, alături de care a lucrat la ziarul „Cuvântul”, dar și cel care semnează prefața acestui roman. Opiniile fundamental opuse ale celor două personaje nu-i împiedică însă a dezvolta o relație stranie, susținută prin dezbateri contradictorii.
Schimbarea profesiei de la Drept la Arhitectură i se datorează lui Ghiță Blidaru, și așa, la terminarea facultății, personajul-narator ajunge să participe la construcția rafinăriei de la Uioara, un proiect al americanului Ralph T. Rice. Anii petrecuți în această mică localitate, plasată imaginar în județul Prahova, reflectă schimbările economice ale perioadei interbelice și tranziția de la un sistem agrar la unul tehnologizat. Rezistența bătrânilor „țuicari”, ce au fost despăgubiți pentru cedarea terenurilor acoperite cu livezi, izbucnește violent la început, dar este treptat estompată de acceptarea venită din partea tinerilor.
„Tipul rural și tipul urban rămân totuși singurele categorii mereu valabile în cultura românească.”
Această parte a III-a a romanului lasă în plan secund chestiunea evreiască și căutările identitare, și face loc unor întâmplări ușor frivole, mai apropiate de ceea ce cititorii s-au obișnuit să găsească în proza anilor ‘30. Camaraderia tinerilor pe șantier, amorurile încurcate, seratele în casele celor bogați, discuțiile literare sau muzicale descriu mondenitatea cercului american format la Uioara, desprins parcă dintr-un roman de Fitzgerald.
Întors apoi la București, în 1933, în grupul său de cunoștințe ce-și face veacul la hotelul Central, izbucnirea conflictului mondial se simte în atmosfera de lâncezeală generală. În așteptarea inevitabilului, simțurile tuturor par amorțite.
Spre sfârșitul cărții, scriitorul se întoarce la tonul confesional și încearcă să concluzioneze asupra agoniei evreilor. Dacă la 1300 antisemitismul era religios, la 1930 este politic, iar peste 100 de ani poate fi social sau economic. Ceea ce demonstrează că este, de fapt, o chestiune metafizică ce poate nu va putea fi rezolvată niciodată.
„Două mii de ani nu se pot totuși suprima cu o plecare. Ar trebui uitați, rana lor arsă cu fierul, melancolia lor retezată cu coasa. Sunt însă cu adevărat prea mulți pentru a ne rupe de ei. Trăim mereu cu amintirea lor tulbure, venind de departe și mărginind cu un cerc de negură orizonturile viitoare. Foarte rar, străbate prin ceața lor o lumină dintr-o istorie de arme, de victorii, de regate. Se mai poate face cu atâta lucru o istorie?”
Printre problematica chestiunii ovreieștii și întâmplările ce fac referire la situația României, autorul presară în acțiune și mici aventuri amoroase ce amintesc de stilul sentimental al Accidentului, dar face și o incursiune în istoria propriei sale familii, stabilite deja de aproape două secole pe malul Brăilei.
Mihail Sebastian a picurat în paginile acestui roman atât pasaje melancolice, cât și sâmburi ai unor realități politice importante ce definesc istoria românească. Pe de o parte, el creează atmosfera unei confesiuni intime, pentru ca, pe de altă parte, în următorul capitol, totul să se năruie sub povara unor dezbateri despre concepte teoretice. Deși problema iudaismului este tratată restrâns, din perspectiva unui personaj ce găsește chiar o anumită plăcere în această suferință, De două mii de ani poate fi totuși considerat un roman edificator asupra înțelegerii unor concepte precum antisemitism, sionism sau mișcări legionare.
Mihail Sebastian, De două mii de ani…, Cu o prefață de Nae Ionescu, Studiu introductiv, fișă biobibliografică și referințe critice de Lucian Pricop, Editura Cartex, București, 2016, 264 pagini
