Diana Vlad este mama celor doi copii de acasă, dar și mama de la școală a celor 11 elevi pe care i-a primit în inima sa nu de mult timp. Deși nu are vechime mare acumulată în sistemul educațional în comparație cu anii dobândiți în antreprenoriat, a știut dintotdeauna, în călătoria sa prin viață, va îmbrățișa și meseria de dascăl. Nu o practică stând cu mâinile la spate, că altfel s-ar fi făcut secretară,  dar nici nu se rezumă doar la a transmite informații. Nu are nici șase perechi de mâini ca să le facă pe toate, dar se ridică deasupra elevilor, în egală măsură, coboară „în mintea lor”. Își ia joaca cu copiii în serios, iar decizia luată de a se îndrepta spre învățământ este una care o face să simtă împlinire, mai ales că avea această dorință încă din vremea copilăriei sale.

Pe lângă curaj ca să te reorientezi profesional, Diana mărturisește că cel mai important pentru a abandona un mediu de lucru și pentru a intra pe unul nou, e imperios necesar să-ți înfrunți frica și să-ți asculți mai mult dorința și gândurile. Să o cunoaștem!

Diana, îți trebuie curaj să te reorientezi profesional?

Cu siguranță trebuie să-ți înfrângi frica, dar mai presus de frică sunt dorința și determinarea.

Unii ar considera că sunt la o vârstă la care sunt aliniați profesional și din obișnuință, poate, nu au îndrăzneala să facă o schimbare sau le e teamă de ea, de nou, de necunoscut. Pe tine ce te-a determinat să îți schimbi domeniul de lucru?

Și eu m-am luptat cu mine, cu teama de necunoscut, în schimb, am avut întotdeauna sprijin din partea familiei și a prietenilor foarte apropiați. Teach for Romania, pe de altă parte, a fost „trenul” care m-a condus spre această schimbare. Le mulțumesc tuturor!

Ce gând le-ai transmite celor care sunt pe cale să își schimbe serviciul?

Este cel puțin provocator să o iei de la început, dar începutul vine cu atât de multe satisfacții! Te descoperi, te redescoperi, ieși din zona de confort, te adaptezi și constați că reziști, ba chiar îți place. Îndrăzniți! Acesta este sfatul meu.

Apropo de serviciu, ce înseamnă pentru tine să lucrezi în învățământ?

În egală măsură, aș putea spune, responsabilitate, implicare și prețuirea copiilor. M-am adaptat foarte repede. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le învăț, dar sunt deschisă și dornică.

Ce înseamnă prin ochii tăi de dascăl să te apleci asupra copiilor din medii vulnerabile?

E unul dintre principalii factori care m-au determinat să aleg acest drum. Mi-am dorit să mă implic pentru a ajuta copiii, pentru a-i aduce la școală, pentru a le oferi o perspectivă.

Ești mama celor doi copii de acasă și mama copiilor de la școală. Cum jonglezi cu atribuțiile celor două roluri?

Copiii mei și-au dorit foarte mult ca mama lor să lucreze în învățământ. Acum îmi dau sfaturi și mă ajută la proiecte. Duc mult din rolul de mamă de acasă în cel de la școală. Pe toți îi consider acum „copiii mei”.

Care este portretul copiilor de la clasă?

Sunt cei mai frumoși, cei mai deștepți și cei mai cuminți copii! Vai de mama care spune altceva despre copiii ei! Chiar sunt copii minunați, iar eu sunt o norocoasă că-i am!

Ce le promiți tu zilnic?

Le promit că ne vom distra. Îmi dau toată silința și aplic ceea ce Teach for Romania ne sfătuiește – învățarea prin joacă, astfel încât copiilor să le facă plăcere să parcurgă materia și să dobândească cunoștințele de care au nevoie. Noi nu simțim când zboară timpul.

Pe ce se bazează legătura creată dintre tine și ei?

Pe afecțiune reciprocă.

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Ce ai învățat de la copiii tăi de acasă? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet de la copiii de la clasă?

Multe, multe lucruri sunt de învățat de la cei mici! Copiii mei de acasă sunt ajutorul meu de nădejde în pregătirea activităților sau a proiectelor. De la clasă îmi iau energie. Sunt atât de încântată atunci când îi văd progresând, când îi văd că lucrează în echipă, că devin prieteni, că împart lucruri sau mâncare!

Coincid planurile din prezent cu cele când erai mică? Ce visa fetița Diana să devină?

Da, coincid. Mi-am dorit această meserie, dar sunt sigură că acum a fost cel mai bun moment pentru a-mi urma visul.

Ce ai învățat în antreprenoriat și aplici în învățământ? Vezi vreo legătură?

Antreprenoriatul m-a învățat să muncesc enorm și să mă lupt cu toate forțele pentru a reuși. Asta am luat cu mine. Legătura dintre cele două domenii este munca cu oamenii, cu personalități diferite.

Sonia a fost o bună atletă în școală. Cel mai mult i-a plăcut voleiul. Azi, fiica ei are primul meci de volei! Chiar s-a întâmplat lucrul acesta, Ana a ales de una singură, cu voioșie, antrenamentele de volei!

Sonia este în tribune și se frământă. Când meciul începe, încurajează, se agită, dă indicații, își pune toată energia pe tavă pentru fiica ei și pentru echipa acesteia.

La final de meci, când Ana iese de la vestiar, spune așa:

-Mami, crezi că ai putea data viitoare să ții ce crezi și ce simți pentru tine? M-ar ajuta foarte mult să mă pot concentra doar la ce ne spune antrenorul. Știu că ești cu sufletul lipit de mine, însă am nevoie de asta…

Acceptarea limitelor sănătoase

A-i ajuta pe copiii noștri să accepte limitele sănătoase este una dintre cele mai importante sarcini ale unui părinte. Pentru că toate relațiile sănătoase au limite și bariere.

Ana a fixat o limită. I-a cerut mamei ei să respecte ceea ce ea simte că i se potrivește într-o anumită conjunctură.

Copiii învață urmărind adulții responsabili din viețile lor. Felul în care noi plămădim lucrurile pentru copiii noștri își lasă amprenta asupra modului în care ei interiorizează și apoi pun în practică, sfaturi utile, modele de urmat.

Control, putere și conexiune

Într-o lume care este atât de des axată pe putere și control, apare ideea că ar fi bine să ne concentrăm doar pe mesajul ce cere ca fiii și fiicele noastre să respecte limitele cerute de părinți; ne este greu să luăm în considerare faptul că și noi, adulții putem onora  granițe cerute de copiii noștri.

Granițele sănătoase se referă la protejarea conexiunii și la siguranță, nu la protejarea puterii, nu-i așa?

Fă-ți timp pentru a lua în considerare o limită pe care copilul tău a încercat să o stabilească cu tine. Ceva care nu împiedică sănătatea sau siguranța lui, desigur, dar care îl va ajuta să se simtă respectat de tine ca un om unic care merită să-și stabilească propriile limite, precum și să le respecte pe ale tale.

E simplu să respecți limitele?

Când ne propunem să respectăm ceea ce fiul sau fiica noastră cere, vom observa uneori că nu e simplu. Să luăm aminte că este nevoie de muncă pentru a învăța o limită; astfel vom putea  să simțim empatie atunci când copiii noștri se luptă să urmeze cerințele noastre.

,,Te rog să nu îmi atingi părul!”

,,Te rog să nu mă alinți în fața colegilor!”

,,Te rog să nu iei locul antrenorului în timpul meciului!”

,,Te rog să nu îmi strângi parcul Lego în lipsa mea!”

,,Te rog să îmi lași biroul așa cum este până mă întorc!”

Și copiii pot cere! Și este important să ascultăm și să respectăm ceea ce ei cer!

La rândul lor vor da mai multă considerație lucrurilor pe care noi le cerem, vor vedea necesitatea barierelor, limitelor cu scop.

Sonia este acum în tribune. O, da! Îi vine să strige și să dea instrucțiuni, să exclame și să vocifereze în gura mare. Știe însă că Ana are nevoie de altceva din partea ei. Zâmbește și se bucură de competiție și de starea de bine a fiicei sale!

Dinu era supărat-supărat și chiar nu știa cum să vorbească despre asta la cei 4 ani și 7 luni ai lui. Plângea, țipa, era roșu la față, tremura, strângea pumnii, nu voia să primească îmbrățișarea mamei; nici chip să îi răspundă acesteia la întrebări… Nu voia nimic!

Și mama…OH! În ea creștea de acum panica și asta i se citea în mimică și în fiecare fibră din corp. Vocea îi devenea iritată atunci când întreba: ,,Ce e, ce e, explică-mi!”

Nu era chip ca mama și băiețelul să se înțeleagă.

Oare ce e de făcut?

Bine de știut

Dacă vrem să armonizăm emoțiilor e important să le înțelegem și să le acceptam. Viața copiilor nu este doar lapte și miere, nu presupune doar bucurie și veselie; emoțiile negative își au și ele rolul lor. Este firesc ca un copil să simtă furie, tristețe, frustrare, mâhnire în anumite situații și e important ca noi, părinții, deopotrivă, să-l ajutăm să înțeleagă acest lucru și să simtă că îi suntem alături. Crizele de afect sunt ca niște nori care tot cresc, iar în unele cazuri copiii nu observă această ridicare de nivel și -în plus- nu au încă instrumentele pentru a gestiona ce se întâmplă cu ei. Părinții sunt cei care susțin copilul: acesta învață că este în regulă să fie învăluit și de emoții negative, nu doar pe cele pozitive. E important însă cum pot exprima sentimentul și cum pot găsi rezolvarea situației.

Înțelegând furtuna

Prima și prima dată este foarte important să îi ajutăm pe cei mici să se calmeze. Și cum facem asta?

Ei bine, ne aducem pe noi la nivelul lor, ne micșorăm, ne așezăm în același plan cu ei. În momentul în care copilul nu are în față pe cineva de 3 ori mai mare decât el care îl ia la întrebări, care vrea să obțină un lucru de la el, nu se vor mai simți atât de mici și înfricoșați în interacțiune.

Folosiți-vă de mimica plină de empatie. Coborâți colțurile gurii și arătați părerea de rău pentru ceea ce micuțul trăiește pe chipul vostru.

O figură imobilă, un chip care ascultă ,,rece”, ce încearcă interacțiunea, nu este în avantajul micuților noștri, apăsați de greutatea emoțiilor.

,,Sunt aici” spuneți pe un ton blând, ,,mama, tata este aici, cu tine”. ,,Te ascult, haide va fi bine, știu, știu, e greu!” Copiii simt astfel că ceea ce i-a învăluit este văzut de adult și se vor calma știindu-se înțeleși.

Calmul din vocea părintelui va ajuta mereu: ,,te înțeleg, te aud, te văd, orice ar fi, vom trece cu bine peste încercarea aceasta”

Este important să îi facem să se simtă în siguranță: se vor calma ușor-ușor.

Atunci și doar atunci vom putea să punem întrebări, vom putea desțeleni, ameliora, dezamorsa.

Este nevoie de conectare înainte de orice discuție cu un micuț năpădit de emoții, pentru soluționarea sănătoasă a lucrurilor.

Dinu este în brațele mamei: Miruna l-a ajutat să se calmeze și acum caută împreună o soluție.

Mamă și fiu, ușurați, se reconectează și învață.

Răzvan Vișan este un tânăr profesor de geografie, cu puțini ani de experiență, dar care vrea să fie unul dintre pilonii de la care să plece schimbarea. Mărturisește că meseria pe care a îmbrățișat-o i-a dat sens. De la bucuria elevilor atunci când îi asculți, de la familia sa care nu-și mai încape de bucurie pentru ceea ce întreprinde, până la respectul primit în societate nu a fost decât o dorință aruncată către Univers și, poate, vreo 80 de capitale ale statelor învățate cu ajutorul tatălui în joacă pe când era mic.

Răzvan este dovada clară a faptului că, deși ești în primii ani de activitate, poți să te faci auzit în fața elevilor, a părinților sau a comunității din care faci parte, numai să nu stai cu mâinile la spate, să predai tradițional și să dai teste de evaluare. Anii puțini în învățământ ai profesorului nici nu se cunosc, mai ales că, la inițiativa lui și sprijinit de directorul școlii, a pus bazele unui proiect interactiv „Citește și dăruiește”. Beneficiari au fost elevii care s-au arătat a fi foarte curioși și dornici să se hrănească cu informații pe care le pot însuși dincolo de băncile școlii. Proiectul, sub egida profesorului de geografie, s-a desfășurat în 10 locații, în două municipii de județ, orașe si comune. A fost primul proiect educațional care a reușit să umple o Sală Filarmonică (Pitești). Să cunoaștem omul dedicat din spatele acestei inițiative!

Ce înseamnă pentru tine, Răzvan, meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Este mai mult decât o meserie. Plăcerea de a lucra cu elevii, de a descoperi lucruri noi în fiecare zi și știind că ai contribuit la formarea unor caractere, înseamnă enorm de mult pentru mine. Școala, pentru mine, nu este doar o sursă de venit. Dacă ar fi fost așa, probabil lucram în alt domeniu.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acești ani de când ești la catedră?

O grămadă de lucruri. Au fost cei mai frumoși ani din viața mea, de la bucuria elevilor atunci când îi asculți, până la respectul pe care l-am primit, dar și faptul că mi-am făcut familia mândră de mine. În același timp, ca să fac și o glumă pentru cei care spun că profesorii „stau numai în vacanță”. Da, îmi plac și vacanțele, dar nu le pierd. Este un bun prilej pentru documentare. În acești ani, am văzut foarte multe caractere ale unor oameni, colegi sau din funcții de conducere, dincolo de cele afișate la catedră. Unii m-au surprins plăcut, alții, mai puțin.

Elevii învață de la adulți, asta știm, dar eu cred cu tărie că și adulții își iau învățăminte de la elevi. Pe tine ce te-au învățat ai tăi elevi?

Da. Întotdeauna, la primul contact cu ei, le spun că noi, profesorii, nu le știm pe toate și învățăm unii de la ceilalți. Dacă te apropii de ei, vor fi deschiși cu tine și vei învăța foarte multe. Mereu mă surprind în privința asta, fie cu chestiuni cotidiene, dar și de specialitate. Dar, poate cel mai important, înveți cum să coabitezi cu o multitudine de caractere. Nu toți suntem la fel. Iar asta este un avantaj enorm pentru profesori.

Ce valori dorești să le insufli?

Curajul. Cel mai tare am de lucru cu ei atunci când îi văd timorați. Deși, știu răspunsuri bune, le este teama să ridice mâna și să spună. Mă văd pe mine în clasele de gimnaziu, când aveam profesori care mă certau că vorbeam. Dar la noi este o aiureală: dacă greșești, primești notă mică, dacă greșești, ești sancționat. Coca cola s-a descoperit din greșeală. Cauciucul, la fel. Le dau exemple pe astea două. Vreau să fiu profesorul pe care eu mi l-aș fi dorit să îl am. Și atunci le spun că dacă vor pune întrebări mai multe, vor ști mai mult. O altă valoare este tradiția, pe care o consider importantă în societatea actuală.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

În anul 2012 am terminat liceul sportiv, apoi în 2013 am plecat în Belgia împreună cu părinții. M-am întors să mă înscriu la facultate, în același an. Am fost prin curtea Universității Valahia, neștiind ce să aleg. Eram debusolat total, un domn profesor mi-a zis: „hai la geografie”. Și așa am urmat geografia, de care nu eram chiar străin, iar în 2016 am terminat. Ulterior, în anul 2019 am terminat școala de asistent medical generalist, iar în vara lui 2019 am intrat în sistemul de învățământ ca profesor de geografie.

Coincid planurile tale de când erai mic, cele pe care ți le proiectai în minte prin joc și imaginație, cu cele de acum?

Nu. Credeam că voi ajunge fotbalist. Am crescut cu fotbalul în casă, și am un mic regret că nu am putut ajunge fotbalist. La mine au fost lucrurile spontane. Nu am visat la ceva anume, iar asta nu este bine.

Cine ți-a insuflat plăcerea pentru geografie? De ce această specializare?

Tatăl meu. În clasa a IV-a mă învățase deja cam 80 de capitale. Ne jucam cu geografia de când eram mic, îmi plăcea să mă documentez și nu aveam atâtea surse ca și acum. Mai ales că îmi plăcea și fotbalul, anumite capitale le-am învățat făcând conexiunea cu echipele de fotbal: exemplu: Ajax Amsterdam (capitala Țărilor de Jos), Arsenal Londra, Ac Milan, Real Madrid etc.

Care a fost noutatea din anul ce tocmai a trecut? Cu ce te mândrești?

Au fost multe noutăți anul trecut pentru mine. A fost un an extraordinar. În primul rând, mă mândresc cu faptul că mi-am învins teama și am reușit să vorbesc în fața mulțimii. Eu am fost o persoană timidă, dar mereu am avut abilitatea de a ascunde această timiditate. Oamenii imediat caută sa îți vadă defectele, și te atacă fix acolo. Când vedeam persoane pe scenă, ziceam „doamne, dar cât curaj poți avea să spui lucrurilor pe nume în fața atâtor persoane.” Ei bine, am reușit să vorbesc în fața a 400 de persoane, am fost aplaudat, am condus evenimente. Iar asta m-a făcut să devin mai puternic. Să nu uităm că cei mai puternici oameni, au fost și cei mai buni oratori. Iar pentru mine cel mai bun exemplu este Abraham Lincoln. Am reușit să particip la emisiuni, din nou mi-am înfrânt teama de a vorbi în fața camerei. I-am încurajat pe alți elevi și copii să vorbească deschis, practic i-am promovat, și dacă cineva m-ar fi ajutat și pe mine să depășesc anumite bariere, probabil eram mult mai departe. Dar am învățat să fac asta singur. Iar în decembrie a venit reportajul la Kanal D, o știre strict pe educație, fără scandal sau show biz, care a adunat în 20 de zile, peste 140.000 vizualizări.

Ce înseamnă „Citește și dăruiește”? Cum s-a născut ideea acestei inițiative în rândul elevilor?

S-a născut din dorința de a schimba ceva. Efectiv, din nimic. La fel ca universul. Am văzut lacunele sistemului de învățământ și am zis că avem nevoie și de altceva. Iar titlul este sugestiv: citim, ne informăm, și dăruim mai departe informații esențiale. Pe lângă asta oferim și cărți și rechizite, cu bunăvoința unei librării care ne-a ajutat enorm, pro bono, Librăria Dialar. Aici, vreau să le mulțumesc și prietenilor mei Claudiu Dumitrache și Cornel  Mărculescu care au crezut în această idee și am reușit să transpunem, dar și Televiziunii Columna care a fost cu noi de la început și ne-a ajutat enorm, fără a percepe vreun cost. De asemenea, școala la care activez, Școala Atlas din București mă susține necontenit în toate demersurile pe care le inițiez.

Cum s-a desfășurat acest proiect? Dă-ne mai multe detalii.

S-a desfășurat în 10 locații. În două municipii de județ, orașe si comune. A fost primul proiect educațional care a reușit să umple o Sală Filarmonica (Pitești). Elevii pun niște întrebări, iar, în funcție de aceste întrebări, caut specialiști în domeniul respectiv să le răspundă. Sunt și momente de divertisment în care promovăm tinere talente, elevi care scriu cărți, poezii, cântă sau fac magie. Cele mai bune întrebări sunt premiate. Este un show practic.

Toți credem în proiecții. Tu ce ți-ai propus în acest an? Ce vei ticlui?

Anul acesta proiectul va ajunge în București, chiar în prima parte a anului, făcut în colaborare cu Școala Atlas și alte licee din București. Pe lângă asta, îmi propun să ajungem în cât mai multe județe. Vreau să organizez și alte evenimente importante, nu pot da nume momentan și nu știu ce mai apare. De obicei, sunt spontan. De asemenea, vreau să reușesc și pe plan politic, pentru că este necesar și prin politică și educație putem schimba societatea.

Dacă e să faci un exercițiu de imaginație și să te vezi pe tine peste două decenii, tot la catedră te vezi?

Ce întrebare grea. Nu știu, sincer. Îmi e greu să merg atât de departe. Poate reușesc și ajung ministru și fac un sistem așa cum îmi doresc, sau poate o dau în bară și ajung șomer. Vreau multe. Sper să reușesc, iar strada pe care stau să se numească Răzvan Vișan.

Cu ce sfat ai putea veni către tinerii care sunt pe punctul de a da la o facultate și nu știu încă specializarea pe care vor să o urmeze?

Asta mi-a lipsit mie în adolescență. Să facă, în primul rând, ceea ce le place, pentru că făcând ceea ce îți place nu mai este nevoie să muncești. O faci din pasiune. În același timp, să se gândească și la partea financiară pentru că este destul de importantă, chiar dacă ne mai confruntăm cu o ipocrizie de genul: nu muncesc pentru bani. Aiurea. Toți muncim și pentru bani. Consider că banii îți conferă puterea în ziua de azi. Dacă n-ai bani, nu poți să te întreții, să te îmbraci acceptabil etc.

Cu ce îndrumare vii către profesorii debutanți?

Să creadă în ei și în elevii pe care îi au în fața lor. Fiecare persoană este extraordinară și poate mult mai mult decât crede. Să se documenteze zilnic și să încerce toate nebuniile pe care le are în cap, chiar dacă greșește. Până la urmă, greșelile sunt necesare, și din ele învățăm. Nu trebuie să uităm că viitorul este în mâinile noastre.

Vera își începea lista cu obiective pentru noul an.

Pe primul loc, pe foaie, stă scris, cu litere mari:

CUM SĂ FIU O MAMĂ MAI BUNĂ:

(desigur, simplul fapt că scrie aceste 7 cuvinte ne face să știm deja că Vera este o mamă bună)

Vera își propune să facă lucrurile mai bine, de acum înainte. Să știe ce cuvinte să folosească, atunci când lucrurile se mișcă greu, sunt iritante și frustrante, să știe cum să se bucure de vorbele potrivite și cum să le îndrepte pe cele nepotrivite (pentru că și cuvintele grele apar uneori în relația cu copiii noștri, și ne dăm seama după o oră sau două ce ar fi fost bine să fie făcut, pentru că regretăm sau ne macină gesturi și grimase și comportamente de care nu suntem încântați, ca părinți).

Ce să așezăm pe listă, spre aducere aminte?

Poate că în primele rânduri din listă ar fi potrivit să fie scrisă replica părintelui:

,,Am greșit/ am făcut o greșeală. Îmi pare rău.”

A spune ca adult ,,am greșit” înseamnă asumarea responsabilității pentru ceva anume. Ce mesaj mai puternic le putem transmite, noi, adulții, copiilor noștri, dacă nu puterea ce vine din asumare? Un „îmi pare rău“ spus și crezut îi arată copilului că regretele unui părinte nu sunt vorbe goale, ci au valoare și putere iar acțiunea nepotrivită, deja regretată, nu va mai fi repetată.

Părinții nu au întotdeauna dreptate. Copiii ar trebui să știe că persoanele-stâlp, mama și tata, fac și ei greșeli uneori, greșeli pe care le asumă și le îndreaptă.

A spune ,,îmi pare rău” nu presupune o schimbare de rol. Nicidecum. Nu înseamnă că autoritatea ta îți este știrbită. Înseamnă: respect, încredere, un model de bună comunicare.

Și ce mai stă scris pe lista Verei?

Stă scris așa: Ce facem când ne supărăm unii pe alții?

În primul rând ar fi bine să ne aducem aminte că noi suntem în aceiași tabără cu copilul. Pe același mal, în aceeași barcă. Nu ne poziționăm împotriva lui. Uneori suntem supărați, ba chiar furioși. Uneori spunem cuvinte nepotrivite, pe care le regretăm. Emoțiile sunt normale. Ele vin și pleacă însă. Suntem responsabili fiecare pentru comportamentele noastre.

Este în regulă să ne simțim supărați, triști, temători, furioși, frustrați. Însă ceea ce contează, la sfârșitul zilei, este că suntem acolo unul pentru altul, că viața noastră împreună este formată din o grămadă de lucruri bune pe care le împărtășim.

Copilul trebuie să înțeleagă că o emoție puternică vine și pleacă și orice greșeală poate fi reparată.

Sunt eu, adultul, atotștiutor?

Viața ne dovedește că NU. Așa că este în regulă ca Vera să le spună în răstimpuri copiilor ei: ,,…hmmmm, nu știu răspunsul la această întrebare acum, însă mă voi gândi, mă voi documenta, voi întreba și voi afla, voi găsi cea mai bună formulă, voi căuta să lămuresc asta”.

Și pe listele voastre sunt câteva idei la care vă gândiți pentru a le aplica în relația cu copiii voștri? Da, desigur. Până data viitoare să repetăm ceea ce a pus Vera pe lista ei. Vom găsi, desigur, alte lucruri care dau roade benefice și cresc tare bine și sănătos relația dintre noi și copiii noștri.

A fost o dată ca niciodată… Așa încep poveștile din Decembrie. Ce a fost atunci? Ei bine, demult-demult, trei prieteni buni s-au vorbit să pornească la drum ca să primească sfatul unui înțelept ce locuia într-un vârf de munte.

Chiar acolo locuia? Da, chiar în vârful de munte!

Au pornit toți trei la drum, împreună; la un moment dat au ajuns la o răscruce, iar fiecare a decis să aleagă o altă cărare pe care să pășească spre a-și atinge țelul.

Și chiar s-au despărțit? Da. Deși dorința lor era aceeași, au ales să meargă pe alte cărări pentru a o îndeplini.

Primul prieten a ales o cărare abruptă, ce urca însă drept către vârf. Și-a spus că nu îi pasă de pericole; pur și simplu dorea să ajungă în vârful muntelui pentru a primi sfaturi înțelepte cât mai rapid cu putință.

Al doilea prieten a ales o cărare ce nu era la fel de abruptă ca prima; totuși ea nu era lipsită de greutăți: se aștepta tânărul nostru să străbată o strâmtoare periculoasă, în care vânturile te asurzeau și îți împiedicau cu mereu înaintarea. S-a încumetat și a pornit la drum.

Cel de-al treilea prieten a ales o cărare lungă, care ocolea însă muntele și străbătea ținuturi line.

Și au mers, și au mers….

După trei zile, cel care urcase pe calea cea semeață a ajuns în vârf aproape fără puteri, plin de răni, răsuflând cu greutate. S-a așezat să își aștepte prietenii.

Trei zile mai târziu, ars de vânturile puternice care îl amețiseră, a ajuns al doilea prieten. S-a așezat oftând, obosit, lângă amicul lui. Îl așteptau de acum pe al treilea.

După alte zile, tot în număr de trei, a sosit și prietenul ce alesese drumul lin; fața îi era o lumină, îi bucurase sufletul tot ceea ce văzuse și trăise pe calea pe care pășise până atunci. Era mulțumit și fericit.

Erau cam nemulțumiți cei ce ajunseseră primii: drumul lor fusese greu și au avut apoi destul de așteptat; drumul celui de-al treilea părea că a fost plin de armonie.

Ultima bucată de drum au străbătut-o împreună, la pas; au ajuns la înțelept și fiecare a dorit să știe dacă drumul ales a fost cel potrivit.

Bătrânul înțelept a ascultat cu atenție apoi a întrebat:

– Ce ai aflat tu? l-a întrebat pe primul călător.

– Oh, pe drumul mea am aflat că viața este grea, cu multe pericole și încercări, că deseori am parte de suferință și de lucruri ce îmi pot cauza răni, că e musai ca pentru fiecare pas să mă lupt cu mine și cu ce mă înconjoară… Însă am reușit! Și acum întreb: am ales eu oare calea cea mai bună către tine?

– O, da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? întrebă înțeleptul întorcându-se spre al doilea tovarăș.

– Eu am învățat că sunt multe lucruri în viață ce îmi pot fi potrivnice, care vor încerca să mă abată din cale, că uneori pot rătăci drumul și trebuie să stau nemișcat sub puterea urgiei, că pot afla piedici… Însă dacă nu îmi pierd încrederea, voi reuși! Iată, am ajuns la tine, înțeleptule! Te întreb: am ales eu calea cea mai bună către tine, oare?

– Da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? îl întrebă pe ultimul.

– Eu am aflat cum mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am răbdare. Am aflat că, după cum privesc lucrurile, viața poate fi o adevărată încântare, ceva care mă bucură și îmi dă putere, dacă am răbdare să văd fiecare lucru, bucată cu bucată. Am mai aflat că lumina îmi poate bucura ființa dacă îi permit să fie acolo. Spune-mi: am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! Ai ales bine, fii sigur…

Prietenii au aflat că toți trei au făcut alegeri bune. Însă fiecare a trăit întâmplările drumului pe care a pășit.

Viața fiecăruia dintre noi este rezultatul alegerilor făcute. Deseori ne aflăm la răspântii, luăm niște decizii, iar apoi viața ni se umple cu consecințele deciziilor luate.

Decembrie vine mereu cu povești. Și poveștile sunt cele care ne dau învățăturile cele bune, nu-i așa?

,,Ooooo…ai făcut asta singur, chiar tu, singur? Sunt așa mândru de tine….”(îi spune lui Cosmin tatăl lui);

,,Te-ai descurcat și acum. Ai făcut treaba asta complicată de una singură, fără să ceri ajutor? Sunt cu adevărat încântată!” (chiar așa i-a spus Ilenei mama ei);

,,Nu pot să cred, ați terminat și nu ați cerut ajutor… Ce mândri suntem de voi, copii capabili să rezolve totul sprijinindu-se doar pe ei, pe forțele lor…” (așa le-au spus părinții gemenilor Tina și Eric).

Cândva, în copilărie, există posibilitatea să ți se fi spus, iar și iar, că e tare grozav dacă faci totul impecabil bazându-te numai și numai pe tine!

Sună foarte bine, nu este așa? Părinții ne dau putere, ne validează. Însă undeva pare că rămâne fixată ideea, la maturitate, că suntem demni de laudă doar dacă facem lucrurile bazându-ne doar pe noi, pe forțele noastre. Pare că merităm mai puțin dacă vom cere sprijin, dacă într-o zi vom spune că nu o putem duce la capăt, că nu ne iese, că avem nevoie de un umăr, de o mână întinsă, sau de toți cei care sunt în jurul nostru, cu gând bun pentru noi.

Gândul care iese la suprafață, ,,poate ar fi bine să cer ajutor”, trezește în noi temeri. Parcă ne facem griji: dacă cei din jur se vor amuza pe seama noastră, dacă vom fi apoi marginalizați, puși la colț, vom fi tratați ca niște ,,impostori” (,,spune că a făcut, dar să știți că nu a făcut de unul singur, nu e numai și numai meritul lui”), dacă cei ce ne cunosc se vor îndoi de noi și de puterile noastre, de ceea ce merităm. Ne este teamă să cerem ajutor pentru a nu deranja, pentru a nu crea situații neplăcute, pentru a nu coborî de pe piedestal, pentru a nu ne tulbura imaginea și nici liniștea celor din jur.

Mi-e teamă că voi fi greutate pentru cineva.

Mi-e teamă că voi fi pus la colț.

Mi-e teamă că se va vorbi neplăcut despre mine.

Mi-e teamă că voi fi etichetat drept cel ce poate puțin

Mi-e teamă că voi pierde controlul.

Mi-e teamă că rămân cu datorii.

Mi-e teamă că îmi voi pierde stima de sine greu încercată.

Chiar așa să stea lucrurile?

Ei bine, a cere devine echivalent cu a ști care ne sunt limitele, slăbiciunile și lipsurile. Să ceri ajutor este de fapt un semn de echilibru. ,,Știu cât pot, știu cum sunt, știu cum stau acum”.

Să soliciți ajutor îi valorizează pe ceilalți, le permite să se simtă utili, competenți și importanți. Oamenilor le face plăcere să dăruiască, să fie implicați.

Să ceri îți permite să verifici că nu ești singur, că poți conta pe ai tăi, pe grupul tău de prieteni. Să simți ceea ce presupune solidaritatea îți întărește sentimentul de liniște interioară și îți arată că problemele tale nu sunt doar ale tale, unice, nemaivăzute; ele au fost trăite și retrăite.

Pentru ca lucrurile să prindă contur în viață este important să îți cunoști punctele forte și punctele de limită. Cei ce reușesc știu cu siguranță să delege, se bazează pe ceea ce pot dărui și ceilalți și știu că este mai important să își atingă obiectivul decât să își protejeze imaginea creată.

,,Sunt încântată că te-ai descurcat singur…e minunat! Totuși, când vei avea nevoie, oricând, pentru orice, nu uita că sunt aici, suntem aici cu toții pentru tine!”- cele mai potrivite cuvinte pentru a-ți susține fiul sau fiica!

Familia are  rolul ei în formarea educației, iar profesoara Mădălina Henea vine în întărirea acestei idei. A plecat dintr-o familie unde armonia și pacea domneau, unde cuvintele erau atent alese, unde primau valori și principii bine închegate, unde exemplul propriu a însemnat de fapt instruire și educare.

Tânăra a ales să facă în viață ceva care chiar are sens și îi dă ei un rost. A îmbrățișat meseria de profesor, singura din familia sa, în mijlocul copiilor simțindu-se cel mai bine. Pe lângă omul bun de la catedră, îndrăgit, este profesoara care dorește să îi intersecteze pe elevii săi cu cultura franceză și să le descifreze limbajul acestei limbi.

Profesoara Mădălina este debutantă, dar promite mult și multe. Se identifică perfect cu acest domeniu, chiar dacă o face doar de doi ani. Elevii cu care intră în contact sunt de nivel gimnazial, dar nu a purtat niciodată la braț cu ea emoțiile sau îndoielile. A știut cum să facă ca lecțiile sale să nu fie anoste, să fie colorate, să îmbine muzica cu gramatica limbii sau poveștile cu scrierea creativă la lecțiile de limbă străină.

Să facem un exercițiu: cum e Mădălina-profesoara?

Mădălina – profesoara e foarte calmă, răbdătoare, își alege cu grijă cuvintele, lecțiile, ținutele. Este atentă la emoțiile elevilor și încearcă să îi trateze ca pe niște adulți, așa cum își și doresc.

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dumneavoastră și le transmiteți mai departe copiilor dumneavoastră?

Am plecat dintr-o familie unde nu am auzit ceartă între părinți, unde mama nu țipa ca să se facă ascultată, unde noi, copiii, primeam scuze dacă părinții făceau ceva nepotrivit, unde exemplul propriu a însemnat de fapt “educație”.

Ce se visa să devină micuța Mădălina? Sunteți singura din familia dumneavoastră care a ales meseria aceasta?

Nu pot spune cu exactitate ce îmi doream să fac când voi fi mare. Însă făceam ceva: în clasele primare, la fiecare final de an școlar, imediat după ce primeam premiul și serbarea era gata, ajunsă acasă, îmi luam frații și verii și făceam pe învățătoarea cu ei. Odată ce am crescut, am uitat ce vreau de fapt, dar inconștient parcă am ales să urmez studii care acum mă ajută să fiu profesor. Abia în anul al III -lea de facultate mi-am amintit care este menirea mea. În timpul orelor de practică ale modulului psihopedagogic, am realizat că în clasă sunt în elementul meu, că îmi place să dau mai departe ceea ce știu, că vreau să fac mai mult decât un job, să fac ceva ce chiar are sens.

În familia mea, momentan, sunt singura care lucrează în educație, dar multe din trăsături le-am luat de la mama și de la bunica. O aștept pe sora mea mai mică să facă practică în școală ca să își dea seama dacă este și locul ei tot în educație.

Ce înseamnă să fiți profesor pentru dumneavoastră?

Să fiu profesor pentru mine este o responsabilitate aproape egală cu cea pe care o are un părinte, pentru că e necesar să fiu un model așa cum este și un părinte. Copiii imită tot. Am venit într-o zi la școală cu pălărie. A doua zi două eleve purtau pălărie. Cu siguranță și comportamentele unui profesor sunt transmise elevilor, chiar dacă nu de-a doua zi, chiar dacă nu doar cele potrivite.

În același timp, să fiu profesor este și o mare onoare pentru mine. Știind că undeva acolo un copil abia așteaptă ora mea, că își dau silința să pronunțe mai bine în limba franceză, să facă temele mai des, să își ceară scuze de la colegii lor când îi jignesc, toate acestea îmi aduc o mare mulțumire.

De unde sunteți și unde activați în învățământ?

Sunt din județul Iași, născută în comuna Bivolari și predau limba franceză tot în județul Iași la Școala gimnazială Mironeasa.

Ce ne puteți zice despre traseul profesional? V-ați plimbat în multe instituții?

Sunt în sistemul educațional începând cu anul trecut și tot de atunci mă aflu în școala din Mironeasa. Am dat examenul de titularizare în fiecare an pentru a fi sigură că mă întorc la copiii de la Mironeasa.

Care sunt resursele ce vă aduc la catedră?

Vin la catedră impulsionată de gândul că cineva are sau va avea măcar un strop de mai bine în viață datorită mie și de satisfacția reușitei lor atunci când aceasta apare.

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu elevii?

Am învățat de la copii că fiecare poate în ritmul lui și că nu poți forța lucrurile să fie altfel. Am văzut că ei învață mult mai ușor și sunt mult mai motivați atunci când fac cu mâna lor, când îi lăsăm pe ei să decidă felul în care vor să învețe. Am învățat că atrag atenția printr-un comportament nepotrivit mai mult cei care au nevoie de afecțiune. Și am învățat că ei ne răspund cu aceeași monedă: de exemplu, dacă noi profesorii ne exprimăm emoțiile verbal și le arătăm că nu ne ducem impulsurile mai departe, e posibil ca la un moment și ei să facă asta, să se autoregleze. De aceea, spun că suntem un model în toate, la fel ca un părinte.

Ce clase aveți în acest an? Care este profilul elevilor dumneavoastră?

Predau la clasele V – VIII și am elevi dornici mereu să se implice, în special când e vorba de ceva practic. Tot ei sunt super buni la arte și adoră orele când avem muzică pe fundal. Au o gândire destul de matură și reușim să abordăm și subiecte serioase de discuție, deși în pauze se dezlănțuie. Au foarte multă energie pe care încerc să o canalizez spre ceva productiv.

Cum le captați atenția pentru ca lecțiile să nu devină anoste?

În primul rând, mă străduiesc să fac lecțiile să aibă legătură cu viața lor de zi cu zi. Dacă le place muzica, găsim împreună cântece potrivite în limba franceză pentru a descoperi verbele la timpul prezent. Apoi, am observat că funcționează extrem de bine poveștile. Deja când rostesc ,,vă voi spune o poveste” se face liniște. Îi las pe ei singuri să descopere conținuturile noi, le dau timp să exerseze, mai mult decât fac eu predare propriu-zisă.

Sunt curioși și interesați elevii întrucât vin cu materiale de acasă pentru a contribui la „înfrumusețarea” lecțiilor? Sunt partenerii dumneavoastră?

Da, am avut la un moment dat un proiect în care am învățat în același timp vocabular în limba franceză și în limba romani. Sau dacă aveam lecție despre tradițiile de Paște din Franța, vorbeam și despre cele ale romilor. Copiii aduceau la școală obiecte confecționate de romi și purtau portul romilor.

Când vorbim despre vestimentație în limba franceză, abia așteaptă, mai ales fetele, să poarte ținute ce se potrivesc unei ieșiri la operă și apoi să spunem în limba franceză ce piese îmbracă, ce stil, ce culori, ce caracter poate avea.

Despre familiile acestora ce puteți mărturisi? Vă sunt colaboratori părinții? Reușiți să creați o punte?

Cu familiile copiilor nu am multe legături pentru că nu sunt dirigintă, dar am avut mămici care m-au sunat să mă întrebe cum se descurcă copilul lor la franceză. Dacă am nevoie de ajutor de la părinți, apelez de cele mai multe ori la diriginți.

Ce proiecte ticluiți pe viitor?

Îmi doresc să deschidem biblioteca școlii pentru a crea acel mediu sigur și liniștit în care copiii să poate veni să învețe, să citească, să-și facă temele, să recupereze lacune cu ajutorul orelor remediale, să se joace, să se uite la filme.

În fiecare zi era aproape la fel: Andrei se arunca în mașina mamei și striga, ere nemulțumit, se răstea, se burzuluia.

Se uita pe geam și vedea, parcă, doar lucruri ce îl nemulțumeau. Ba chiar, de câteva ori, când mama i-a reamintit să își pună centura, Andrei a izbucnit în plâns.

Ce e de făcut? Lia, mama lui, este chiar speriată, nu îl recunoaște. În primele două săptămâni de școală totul  părea minunat. Și acum, brusc, asistă la această schimbare.

Ce ar fi bine să știe Lia?

Școala- o provocare pentru cei mai mulți

Pentru cei mai mulți băieți este o adevărată provocare să fie uneori departe de familie. La școală, ce e drept e drept, toată ziua s-au străduit: s-au străduit să respecte regulile, să întrebe doar după ce au ridicat mâna sus, să fie liniștiți și să nu răspundă colegului de bancă care i-a înghiontit și i-a ,,ajutat” să ducă bucla de la litera ,,r” prea sus pe foaie. Apoi, în pauză, nu au reușit să termine gustarea pentru că au fost și la baie și s-au și alergat puțin cu fetele. Și pauza a zburat.

În plus, nu au știut dacă e bine sau nu să răspundă provocărilor, au fost derutați și s-au și blocat când au vrut să răspundă la întrebarea ,,cum ne dăm seama, copii, că afară e toamnă?”

Cum se simt copiii?

Andrei e confuz, obosit, epuizat și stors de energie. Se simte stresat, iar în cupa emoțiilor sale nu mai este pic de fluid care să îl ajute să interacționeze cu răbdare și bunătate și interes și veselie.

Ce e de făcut?

Ar fi grozav dacă am reuși să ne abținem și nu am întreba imediat: ,,cum a fost în pauză?”, ,,cu cine te-ai jucat azi în curtea școlii?” sau ,,ți-a plăcut brânza dulce cu ardei din caserolă?”

Ar fi și mai bine dacă am oferi o mică gustare fiului nostru (băieții sunt mai mereu înfometați) și dacă am reuși să îi surprindem cu ceva amuzant; pare că ai face să râdă este o mare reușită, prin care oferim stare de bine și îi umplem de energie pozitivă. O întâmplare amuzantă scoasă din pălărie sau niște ochelari haioși scoși din torpedou, la momentul oportun, schimbă toată situația tensionată din mașină.

Ar fi nemaipomenit să îi putem lăsa măcar pentru 30 minute să alerge și să se joace într-un părcușor. Natura și mișcare așează în cupa emoțiilor, din nou, starea de bine și disponibilitatea copilului tău pentru conectare optimă.

Lia știe de acum că nu e nimic ciudat în legătură cu Andrei. Înțelege că uneori e dificil ca el să își comunice trăirile și știe că sunt zile ce l-au consumat și l-au lăsat fără energie și disponibilitate. Este răbdătoare și își pune curiozitatea să mai aștepte, să ia un bob de zăbavă și este acolo ori de câte ori fiul ei are nevoie de timp și combustibil pentru a se pune iar pe roate, pentru a redeveni calm și strălucitor.

Oare ar fi trebuit să o dau și eu pe Maria la lecții de pictură? – se frământa mama ei.

Poate că nu trebuia să plec de acolo, poate că trebuia să mai stau puțin lângă ea… își tot repeta tatăl Ligiei.

Fac tot ce e de făcut pentru fiii mei adolescenți? se tot întreabă Miruna, mama lor.

Ne simțim vinovați

Ne simțim destul de des, noi, părinții, vinovați.

De ce nu am ales asta?

Nu ar fi trebuit…

Ar fi trebuit…

Dar dacă….

Sigur, am greșit…

Regret, nu am ales…

Ar fi putut avea asta copiii mei…

Oare de ce nu m-am gândit…

Simt că am ales greșit…

Simt că nu am ales…

Dar dacă aș fi făcut altfel….

Sentimente ce te ghidează

Sentimentul acesta, ,,că nu am fost destul sau că nu suntem destul” nu ne dă pace, ne macină, nu ne lasă să dormim.

Suntem dedicați copiilor noștri, am vrea să rezolvăm lucrurile pentru ei, să dăm tot, să facem tot. Tot ce ne stă în putere.

Sentimentul de vinovăție, oricât de neplăcut, când se cuibărește în noi, ca orice altă trăire emoțională, apare pentru a te orienta către soluții mai bune pe care tu, din rolul de părinte, să le vezi.

Când vina te îngheață

Vina resimțită ne lasă înghețați, fără sprijin, cu remușcări. Cu sentimentul că am fi pierdut ceva, că nu am fost tot ce ar fi fost bine să fim ca părinți…

Prima reacție, atunci când ne simțim vinovați este sa evităm emoția, să o negăm sau să găsim explicații, scuze pentru lucrurile care ne cauzează aceasta simțire. Aceasta reacție, de fapt, nu face altceva decât să potențeze vinovăția, care se poate transforma în timp în rușine, lucru de nedorit.

Sunt un părinte responsabil

Am pierdut oportunitatea aceasta pentru copilul meu.

Nu am fost în control în acea situație.

Nu am făcut ce ar fi trebuit să fac.

Toate aceste trăiri este bine să știm că își au parte din izvor în rezervorul responsabilității din noi, părinții.

Fără motivația noastră potențată de responsabilitate nu s-ar face simțită prezența niciunei stări legate de vinovăție.

Este important să înțelegem de unde vine sentimentul de copleșire și să pronunțăm viu:

,,Da, iată, mă simt vinovat… însă se întâmplă asta pentru că sunt un părinte responsabil, pentru că îmi pasă”

Este important să ne orientăm spre acțiune, atunci când ne simțim vinovați, spre fapte ce pot repara, ce pot ridica, reorienta, deschide uși, lumina oportunități.

Cuvinte ce vin în ajutor

Aceste cuvinte sunt un real ajutor pentru ca noi să putem trece peste ceea ce simțim pe moment și să putem găsi soluții, în loc să înghețăm, să rămânem țintuiți de neputință, sau să ne pierdem ritmul.

Nouă, părinților, ne pasă. Însă nu putem să fim mereu omniprezenți, nu putem alege tot, nu putem rezolva pe deplin toate lucrurile. Contează însă să găsim soluții, să ne implicăm, să ascultă, să fim empatici, să avem mereu o listă de priorități la îndemână, să fim implicați, conectați și – mereu – prezenți în viața fiilor și fiicelor noastre.

Cu ocazia primei vacanțe din noul an școlar, îi așteptăm pe cei mici, însoțiți de părinți sau bunici, la ateliere distractive și creative. Am pregătit teatru de umbre, atelier de realizat păpuși de hârtie, broșe din lână netoarsă, desenat sau storytelling.

Luni, 24 octombrie, orele 10.00- 11.00

Atelier de realizat păpuși din hârtie – Ileana și Făt-Frumos

Hârtia poate spune multe povești, ea este fața pe care oamenii scrijelesc, din cele mai vechi vremuri povești din semne grafice care duc la formarea unui cuvânt, propoziții, fraze, povești. La atelierul de păpuși din hârtie spunem povești prin modelarea hârtiei, aceasta prinzând viață în diferite figurine, personaje care populează basmele și snoavele românești.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

Luni, 24 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Atelier de teatru de umbre

La început copiii vor afla ce este teatrul de umbre, când și unde a apărut. Li se vor istorisi două legende care vorbesc despre începuturile teatrului de umbre. Apoi, pe baza unei povești simple, copiii vor trece la lucrul efectiv: împreună cu părinții, vor fi împărțiți pe echipe și vor lucra siluetele reprezentând personajele poveștii. La sfârșit fiecare echipă va realiza o scurtă reprezentație teatrală: ei vor mânui la panou siluetele tocmai construite – ajutați de adulți – și vor interpreta povestea propusă de coordonator

La sfârșit toți copiii și părinții vor primi aplauze bine meritate.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

Marți, 25 octombrie, orele 10.00 -11.00

Broșe din lână netoarsă – Ghinde colorate

Folosind lâna netoarsă, apă și săpun, ne vom împrieteni cu lâna, modelând-o în mici figurine moi și pufoase care ne vor înfrumuseța puloverele noastre sau ale persoanelor dragi. La sfârșitul atelierului obiectele realizate vor putea fi luate acasă.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

Marți, 25 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Atelier de realizat păpuși pe deget

Folosind un material special care are drept calitate uscarea rapidă, vom realiza personaje mici, cât un deget, pe care le vom putea „juca” în mici scenete inventate de participanți.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

Miercuri, 26 octombrie, orele 10.00 – 11.30

Perna de visat bine (5+)

Vom începe cu o poveste despre libertatea de a visa, apoi ne vom schița propriul vis cu creionul pe hârtie. Cu schița gata vom transpune visul în culori, cu carioci, pe o pânza anume cusută pentru a se transforma în pernă. Pe care copiii o vor umple cu mâinile lor și vor pleca acasă cu o pernă numai bună de visat. Înscrieri la atelieruldecreativitate@gmail.com.

Miercuri, 26 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Cum te cheamă? (5+)

E prima întrebare pe care o primești, oriunde te-ai duce: la locul de joacă, la doctor, la școală. Până și la muzeu?! Da, dar eu sunt curioasă, vreau să știu pe cine mai cheamă așa din familia ta, cum de te cheamă așa și nu altfel, cum sună numele tău, ca un fulger sau ca mierea?, cum arată: ca un cal nărăvaș, ca o pisică blândă (?!) sau ca un tort cu zmeură? Îi facem numelui tău un caiet jucăuș cu de toate, un fel de caiet de identitate. Eu sunt Raluca și ai mei mi-au spus așa după mama lui Eminescu, că, poate-poate, o să iasă din mine o poetă. Pe tine cum te cheamă? Înscrieri la atelieruldecreativitate@gmail.com.

Prețul unui bilet este de 25 de lei/persoană. Persoanele cu nevoi speciale și cazurile sociale au gratuitate.

-În zece minute să știi că începem să strângem jucăriile…le punem pe fiecare la locul lor….

Așa a spus Anca către fiul ei… Cu strângere de inimă, ce e drept, pentru că aștepta ,,răscoala” acestuia. Emil se revolta și începea să se plângă, să negocieze, ca de fiecare dată.

Și câte nu încercase Anca! Să îi dea recompense (,,dacă mă asculți și strângi acum, mâine îți voi lua un joc nou!”), să îl amenințe (,,dacă nu mă asculți, mâine nu te mai las să te joci deloc!”), ba chiar să renunțe la ce ceruse, pe moment (,,of, nu mai plânge…hai, te mai las jumătate de oră…”)

Când dăm piept cu supărarea copiilor noștri

Ne este este foarte greu să dăm piept cu supărarea copiilor, cu aplecarea lor de a negocia, cu furia vădită și exprimată atunci când dorințele lor nu sunt puse mai presus de orice. Noi toți încercăm cotrobăim după rezultate de compromis, de cele mai multe ori neputând rămâne fermi (cu adevărat fermi) în hotărâri rostite.

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU?

Nouă, părinților, ne-ar fi tare bine ca toți copiii noștri să accepte limitele pe care le rostim, pe care le cerem. Însă nu este așa. Limitele nu au fost create pentru a ne ține copiii fericiți. Nu. Limitele sunt acolo (și sunt în puterea noastră) pentru a ne menține copiii în siguranță și pentru a le ghida optim comportamentul.

Dacă un copil este trist, supărat, furios, mâhnit, iritat, nu înseamnă că limita pusă de noi este greșită.

Și noi, părinții, ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela lipsit de empatie. Nu-ul ce avea iz de amenințare.

Însă noi nu mai facem acest lucru. Noi validăm sentimentele (,,știu că e greu să te desprinzi de joc, îmi dau seama că mai vrei în parc, înțeleg că nu vrei să plecăm de la bunica”) și menținem hotărârea, spre binele copiilor noștri.

Adevărul este că NU își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și răscoliri, copiii ajung să aprecieze fermitatea părintelui împletită cu atenție și grijă pentru simțire.

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi ,,țipat”, ,,trântit”, fără a da senzația de ,,eu, adultul sunt atotputernic și tu, copilul, trebuie să mi te supui”.

Spus cu căldură, cu încredere în binele ce urmează și cu tărie, NU-ul își creează drumul lui bun.

Împreună cu Anca îi vom da lui ,,NU” puterea care protejează copilul și îl ține pe drumul cel bun:

,,Acum nu, îmi pare rău!”

,,Dragul meu, nu, nu ne întoarcem!”

,,E timpul să te strângem!”

“E timpul să mergem, știu că nu e ușor, o să reușești!”

“Nu, nu poți avea asta.”

,,Nu, nu acum. Acum este timp pentru altceva.”

,,Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți zgâria!”

,,Nu. Nu poți avea bomboane chiar acum.”

,,Nu, nu te pot lua acum, ci peste o oră. Vei rezista!”

,,Nu, nu poți lua o altă minge din coș.”

,,Nu, vom lua prânzul în curând. Nu poți avea napolitane acum”

,,Nu, nu poți sta în brațele mele acum. Ești bine, eu te văd, tu mă vezi, ești în siguranță”

,,Nu poți să ai ghiozdanul prietenei tale. Este al ei.”

Avem nevoie de limite.

Avem nevoie de limite care să ne învețe copiii că putem coexista respectându-ne unii pe ceilalți și avem nevoie de limite pentru a ne simți în siguranță. Suntem în echilibru atunci când știm ce se așteaptă de la noi, iar limitele creează armonie în copiii noștri când sunt echitabile, corecte.

Pe Vișinel Bălan atunci când îl căutăm, îl găsim în slujba copiilor abandonați. Este un activist în domeniul drepturilor copiilor instituționalizați. S-a aplecat asupra lor pentru că el, la rând, a fost unul părăsit în casa de copii.

Suferința și traumele din vremea copilăriei le-a transformat în energii pozitive. Ușor nu a fost. Lipsuri au fost de toate felurile, iar acum se concentrează spre a schimba soarta altora care sunt în locul în care a fost și el cândva. A ajuns să stea în munca și în sprijinul copiilor părăsiți de către părinți și să le dovedească că a fi „al statului” nu înseamnă a fi „al nimănui”.

Unde te găsim în momentul prezent, Vișinel? Ce proiecte ticluiești?

În prezent, sunt asistent universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (S.N.S.P.A.) și Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. Am înaintat echipei ANPDCA și Ministerului Familiei, aflat sub conducerea doamnei Gabriela Firea, o listă cu 24 de propuneri pentru apărarea și protecția copiilor aflați cu măsura protecției speciale în centrele de plasament/rezidențiale, în asistență maternală și plasament familial. Răspund zilnic la peste 60 de apeluri și stau ore în șir la telefon. Trăiesc, câteodată, sentimentul că fac terapie cu oamenii, însă găsesc că, în multe cazuri, este cea mai bună soluție pentru liniștirea acestor suflete și reafirmarea siguranței pe care protecția noastră o asigură.

Cum arată sufletul tău?

Consider că este aproape imposibil să îți descrii sufletul. Ai putea să transformi totul într-un clișeu în speranța că nu te va ruga nimeni să dezvolți. Adevărul este că suntem ființe complexe, iar oricâte descrieri aș oferi, niciuna nu va avea acuratețe. De aceea, răspunsul meu este că sunt bine și împlinit. Pe umeri, am multă presiune, iar în fața mea stau multe așteptări. Am ajuns în locul optim pentru ceea ce mi-am dorit încă din 2010: să stau în slujba copiilor abandonați și să le dovedesc că a fi „al statului” nu înseamnă a fi „al nimănui”.

În jurul căror credințe guvernezi?

Credințele și valorile după care mi-am guvernat fiecare pas sunt: bate și ți se va deschide, cere și vei primi, caută și vei găsi. În realitate, nu se poate ca, în orice moment, nici măcar o ușă să nu îți fie deschisă. Este nevoie de calm și de dorință pentru a căuta.

Cât de grea a fost călătoria ta prin viață?

A fost o provocare echilibrată. Nu pot spune că a fost grea. Pe de altă parte, ar fi încadrabil în domeniul absurdului să spun că a fost ușoară. A fost așa cum trebuia să fie. Din fiecare obstacol am învățat ceva. Toate experiențele negative le-am pozitivat. Am fost clădit a fi o fire optimistă. Cred în puterea de a schimba lucruri folosind un singur instrument: ceea ce gândești. Atracția față de idei ne guvernează viața, fie ea pozitivă sau negativă.

Ești un adult provenind dintr-un copil suferind. Încă resimți trecutul?

Transformând trecutul într-o experiență plăcută vă asigur că suferința e mai puțin prezentă. Însă sunt  momente și momente. Am plâns foarte mult pe parcursul vieții mele. Am avut parte de nopți lungi, perne pline de lacrimi și vise agitate. Cu cât înaintez în viață, simt din ce în ce mai profund experiența caselor de copii. Acum, a stat întotdeauna în mine cât de mult am permis acestor ca aceste emoții să mă afecteze. În definitiv, emoțiile sunt bune, ne umanizează.

Ți-ai acceptat trecutul, Vișinel, cu adevărat?

Absolut. Eram în anul trei de facultate când mi-am spus că sunt pregătit să vorbesc despre. Acceptarea pornește de la iertare și invers. Mi-am iertat părinții la vârsta de 10 ani. Am avut momente, în adolescență, când plângeam doar pentru că voiam să fiu ținut în brațe, voiam să plâng în brațele părinților mei. Însă m-am liniștit, mi-am acceptat condiția. Din dorința ca ceilalți să nu fie nevoiți să își accepte condiția așa cum mi-am acceptat-o eu, sunt aici.

Cum îți descrii copilăria având în vedere că acum te simți realizat?

A fost o provocare. Nu pot spune că a fost grea, dar nici ușoară, a fost așa cum trebuia să fie. Din fiecare obstacol am învățat ceva și toate experiențele negative le-am pozitivat. Sunt o fire optimistă. Cred în puterea de a schimba lucruri doar prin ceea ce gândești. Atracția ne guvernează viața, fie ea pozitivă sau negativă.

Al câtelea copil al familiei tale ești? Cu cine păstrezi legătura?

Al 13-lea. Numerologic vorbind, să știi că nu este întâmplătoare ziua și numărul deciziei de numire a mea în funcția de vicepreședinte. Locuiesc cu fratele meu Virgil Bălan, psiholog la DGASPC Sector 6.

Ce simți pentru părinții tăi? Îi cunoști? Dar pe frații tăi?

Milă. Au murit.  Mi-am cunoscut părinții și frații de la vârsta de 10 ani.

Prin câte orfelinate ai trecut? Unde a fost ”acasă” pentru tine?

Locul în care m-am simțit cel mai bine a fost la Centrul Rezidențial Pro Familia, județul Bacău.

Ești un supraviețuitor?

Absolut. Dar supraviețuirea este rezultatul voinței. Am avut voința de a-mi depăși condiția socială. Asta îmi doresc și de la copiii aflați în grija statului. E timpul să nu se mai plângă și să caute ușa ce li se va deschide. E drept, viața este cu atât mai dificilă pentru ei. Însă astăzi, societatea oferă mai multe oportunități și copiii sunt altfel îngrijiți.

Și totuși, cine te-a îndrumat să studiezi? Ai avut cu siguranță determinare, dar a fost cineva care te-a împins de la spate?

Întotdeauna am avut pe cineva care să mă sprijine și să mă îndrume. Prima persoană a fost Codrin Lungu, cel care este astăzi nașul fiului meu. Un alt om care mi-a marcat existența a fost profesoara de limba română din liceu și dirigintele meu, Ursinschi Violeta. Acum, clădesc și eu noi oameni, de la catedră, datorită profesorului universitar Alfred Bulai, a cărui bunăvoință nu o văd a cunoaște limite.

Au fost profesori care au fost negativiști în privința ta, care nu au crezut în potențialul tău și au încercat să te demoralizeze?

Absolut. Le pot înțelege viziunea. Însă nu o pot împărtăși. Nu am putut niciodată. De aceea, am mers tot înainte.

Aperi copiii abandonați, o idee născută din propria nevoie. Te emoționezi de fiecare dată când afli povestea cuiva?

Depinde de cum este povestită. Da, îmi plac poveștile. Sunt pus în bocancii unui mic terapeut. Ajut povestitorul să ofere mai mult, să se descarce. Să dea culoare poveștii. Încurajez oamenii, copiii și tinerii să se descarce cum simt ei că este convenabil atunci când sunt într-o situație dificilă. De exemplu, pot plânge. Însă niciodată să nu lase acele lacrimi să le aplece capul. Viața merită trăită.

Mihai promisese că își va ține camera ordonată. Promisese! Mădălina purtase lungi discuții cu fiul ei, îi explicase de ce e bine să fie atent cu tot și toate. Și vorbiseră despre asta nu o dată…

În seara aceasta sosise obosită acasă. Camera lui Mihai era într-o dezordine perfectă, toate erau aruncate, iar el vorbea fericit la telefon cu un coleg.

Mădălina a simțit că explodează: ,,Nu se poate, i-a țipat gândul, chiar așa? Chiar așa??? Nu îi pasă deloc?” Ce e de făcut acum?

Ce e de făcut?

Vezi tu, când copilul tău nu se ține de promisiune și nu realizează ceea ce ați agreat iar comportamentul lui nu te mulțumește, ba chiar te irită, este foarte importantă abordarea situației de către tine, părintele.

Ce îi spui? Cum îi spui? Unde te situezi față de el? Dar față de comportamentul lui?

În aceeași tabără, pe același mal

Ei bine, este foarte important să ne situăm, ATENȚIE!- în aceeași tabără cu fiul sau fiica noastră.

În momentul în care începem să aruncăm cu reproșuri –

,,ți-am zis de 100 de ori”

,,nu te-ai ținut de cuvânt”

,,nu înțelegi”

,,nu îți pasă”

,,nici nu mă iei în serios”

,,de câte ori îți mai calci promisiune?”

,,ești neserios”-

– copilul simte clar că el este o problemă. ,,Problema sunt eu”.

Cum ar fi dacă i-am spune: ,,Hmmmmmm….Am vorbit despre asta. Este clar că nu se întâmplă. Încă. Ceva îți stă în cale. Hai să vedem despre ce este vorba. Ce te împiedică pentru a face ceea ce ți-ai propus? Sigur îi dăm de capăt. Sigur găsim soluția!”

Copilul ne simte în aceeași echipă, copilul vede că dorim să îl ajutăm, să îl susținem. Conexiunea cu el este deosebită și este puternică.

El nu mai este un condamnat, un neputincios. El este un partener care lucrează alături de cineva experimentat pentru a rezolva optim și în favoarea sa o situație.

Pentru cine vorbim?

Tindem să vorbim pentru a ne împlini propriile noastre vreri în loc să vorbim cu copiii pentru a ne conecta viu; fiii și fiicele noastre ne simt lucrurile notate cu majuscule în agenda din noi și simt cât de tare vrem să ne impunem și se închid în loc să se deschidă. E important să fim sinceri cu noi: chiar dacă vrem să lăsăm impresia că discutăm pentru a ne conecta cu copilul trebuie să analizăm: nu cumva dorim doar să îl determinăm să vadă punctul nostru de vedere sau să schimbăm ceva în comportamentul lui? Copiii percep imediat această energie și-ca urmare- ridică un scut defensiv și se închid în fața adultului.

Mădălina trage aer adânc în piept.

Cu răbdare, ferm, hotărât, se așează lângă Mihai și îi arată toată deschiderea pe care o are pentru a găsi soluțiile potrivite. Ce stă în calea atingerii promisiunii? Vor afla, împreună, curând…

Iustin-Nicolas Cazacu este un adversar puternic în șah. A descoperit jocul minții la patru ani, iar un an mai târziu deja ne reprezenta la competiții locale. Apoi, pentru că pe plan local competițiile erau prea simple, a început să participe la concursuri naționale și pentru adulți și să se enumere printre elite.

Iustin are un  program încărcat față de copiii de vârsta lui, dar nu se plânge niciodată. Reușește să negocieze cu timpul întrucât are vreme de activitățile școlare și de antrenamente, dar și de prietenii de la bloc. Este obișnuit să câștige, iar când este înfrânt, deși nu se întâmplă decât foarte rar și doar în fața seniorilor, se calibrează și se motivează pentru următoarele concursuri. Ca drept dovadă, ultimul campionat al Uniunii Europene s-a desfășurat la Praga unde s-a prezentat cu toate priceperile și dibăciile sale, astfel a ieșit pe primul loc precum ne-a învățat de cele mai multe ori. Să-l cunoaștem mai bine!

Iustin, ești un copil-minune al șahului. Ai nenumărate premii, rezultate formidabile, ți-ai făcut familia mândru cu tot ce ai realizat tu până la anii tăi. Totuși, de unde această pasiune pentru acest sport al minții?

Am început să joc șah încă de mic, de la vârsta de patru ani, cu bunicul meu care dorea să mă țină ocupat cât timp stăteam cu el. Mi s-a părut un joc foarte interesant și tot timpul am vrut să știu mai mult, așa că îl puneam pe tata, și el joacă șah destul de bine, să mă învețe mai mult despre acest joc. Cu timpul, atunci când familia nu a mai avut ce să mă învețe, părinții m-au dus la un club de șah și am început să particip la competiții.

Câți ani ai tu, Iustin, și câți ani ai de când joci șah la nivel de performanță?

Am 8 ani, șah am început să joc, așa cum am mai spus, de la patru ani și primele competiții pe care le-am și câștigat, au fost începând cu vârsta de cinci ani. Apoi, pentru că pe plan local competițiile erau prea simple, am început să particip la concursuri naționale și pentru adulți.

Copiii de vârsta ta bat mingea după blocuri, sar coarda, joacă și se distrează în echipă toate jocurile copilărie. Tu cum îți împarți programul zilnic ca să mai ai timp și de joacă, și de școală, și de pasiunea ta?

Și mie îmi place să joc fotbal cu copiii de la bloc, chiar am ieșit aseară cu ei și m-am jucat pentru că a fost vacanță și am avut mai mult timp liber. În vacanță, am alocat cam 3 ore pe zi șahului, pentru că a trebuit să mă pregătesc cu antrenorii mei pentru Campionatul Uniunii Europene. Acum că a început școala, va fi mai greu pentru că temele de la școală și antrenamentele la șah îmi vor ocupa cam tot timpul.

Ce spun colegii și profesorii la școală despre tine?

Colegii se bucură pentru mine, mă încurajează, chiar câțiva prieteni mai buni au venit să mă felicite la aeroport după reușita de la Campionatul Uniunii Europene. Doamna învățătoare și ceilalți profesori mă susțin și mă încurajează la fiecare competiție.

Ce înseamnă șahul pentru tine? Ce ai învățat despre tine prin intermediul lui?

Șahul pentru mine e mai mult decât o pasiune, este o parte din viața mea de zi cu zi. Cu ajutorul acestui joc am învățat să fiu o persoană răbdătoare care gândește înainte de a face orice.

Iustin, cine te-a susținut prima dată din familia ta? Cine te-a descoperit?

Susținere am primit ți primesc din partea întregii familii. Părinții și bunicii sunt cei mai implicați în toată activitatea mea. Bunicul a fost cel care m-a învățat să joc șah și apoi tata a fost cel care m-a înscris la primele competiții. Când timpul nu le permite părinților să mă însoțească la competiții, bunicii sunt cei care merg cu mine și cu sora mea, Sofia.

E greu sau ușor pentru un copil de 8 ani să joace șah la nivel de performanță, să participe la competiții și să joace împotriva seniorilor?

Nu pot să zic că e ușor, chiar e greu mai ales la competițiile de seniori, dar e și frumos pentru că așa am posibilitatea să învăț de la fiecare câte ceva nou.

Când și cum a fost prima experiență la un concurs? Emoțiile la ce nivel au fost prezente?

Primele competiții au fost pe plan local în Iași când aveam 5 ani. Nu aveam emoții mari atunci pentru că nu era prea greu să câștig. Competițiile importante precum cele de seniori sau Campionatele Naționale sunt cele la care am emoții pentru că am adversari dificili și e mult mai greu.

Iustin, ești obișnuit doar să câștigi? Cum reacționezi când ești înfrânt?

Îmi place să câștig, mă întristez când pierd, dar încerc să mă mobilizez pentru următoarele meciuri și sper să ajung mereu pe primul loc.

Ce planuri ai pentru tine sau este devreme să te întreb? Se poate face carieră din șah? Se pot câștiga bănuți din acest sport?

Visul meu este să ajung Campion Mondial la Șah, cu siguranța vreau să fac și asta în viitor. Despre bănuți, cred că ar trebui să vorbiți cu părinții mei, eu nu mă prea pricep la acest subiect.

Apropo de câștiguri, care premiu obținut a fost cel mai mare? În ce a constat?

Cel mai important premiu pentru mine a fost cel obținut la Praga, Campion al Uniunii Europene la categoria mea de vârstă. Am primit și un laptop și m-am bucurat tare mult.

La ce competiție ai participat ultima oară? Ce-mi poți mărturisi despre rezultatele tale?

Așa cum am mai spus, ultimul concurs a fost la Praga, Campionatul Uniunii Europene la Șah, unde m-am clasat pe primul loc.

Cu ce te mândrești la anii tăi?

Mă mândresc cu faptul că am participat la multe concursuri, că am vizitat multe locuri datorită șahului, că mi-am făcut mulți prieteni și că am obținut multe cupe și premii.

Iustin, ce-ți place la tine? Sunt și lucruri care nu îți plac?

E cam greu să răspund la această întrebare. Pot răspunde ce îmi place sa fac: îmi place să petrec timp cu prietenii, sa mă uit la desene animate.

Copiilor le plac istorisirile.

Mai mult decât orice.

Ascută cu drag tot ce le dăruim, cu har, în povestiri mari sau mici.

Poveștile le captează atenția și îi ajute să-și dezvolte imaginația și limbajul și îi ajută să înțeleagă. Cei mici pot învăța ceva nou din orice povestioară. Totuși, fabulele, poveștile cu tâlc, cu morală, îi învață despre valori parcă altfel.

Fabula, acest tip de operă epică, are o lungă istorie care provine din antica Mesopotamie. Are un rol moralizator și un rol ce formează, atrage atenția și face să sune în mintea copiilor un clopoțel de argint! Cu siguranță fabula trebuie să facă parte obligatoriu din viața celor mici.

Poveste alegorică, în versuri sau în proză, fabula aduce în prim plan animale, plante, fenomene ale naturii și lucruri personificate care satirizează anumite defecte ale oamenilor, cu scopul de a le îndrepta, desigur; este mereu interesantă povestioara în sine însă și morala din final.

Se spune că prima fabulă creată în adevăratul sens al cuvântului, în care apare și o morală, este ”Privighetoarea și eretele”, povestită de Hesiod, în lucrarea sa din secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Esop este cel care a devenit pentru noi toți părintele fabulei și un adevărat izvor de inspirație pentru talentați scriitori de mai târziu, cum ar fi Jean de la Fontaine, Grigore Alexandrescu, Anton Pann.

Să ne reamintim câteva fabule ce îi vor încânta pe cei mici și mari, deopotrivă!

Vulpea și strugurii

„O vulpe era extrem de înfometată. Deodată a văzut niște ciorchini delicioși de struguri atârnând de o viță și a vrut să-i prindă cu gura. Nu a putut ajunge la ei pentru că erau foarte sus; s-a îndepărtat, spunând:

-De fapt nici nu-mi plac, sunt foarte verzi … ”

Copiii vor înțelege, desigur, cât de des renunță unii oameni la lucruri pe care le doresc dând vina pe ceva exterior, găsind o scuză. Învățătura fabulei subliniază că oamenii nu pot sa se bucure de ceva la care nu pot ajunge sau la care nu au acces, consolându-se cu gândul că acel lucru probabil nici nu merita atenția lor. Este bine ca băieții și fetele să rețină că atunci când își propun ceva, când au un ideal înalt, dăruirea, sacrificiul, hotărârea contează în atingerea lui.

Porumbelul și furnica

„A fost odată o furnică care, însetată, mergea să bea apă la râu. Cu toate acestea, odată ajunsă acolo, ea a fost dusă de curentul amețitor al apei. S-ar fi înecat, probabil când un porumbel, care era cocoțat pe o ramură de copac din apropiere, a observat -o și s-a repezit să o salveze. După ce a pus-o în siguranță, furnica recunoscătoare a promis că într-o zi îl va ajuta ea pe porumbel, deși este atât de mică.

Timpul a trecut și într-o zi a venit un vânător. Văzând porumbelul pe o creangă de copac, și-a pregătit arma pentru a-l ochi. Furnica, ce se afla în apropiere, a văzut scena și s-a grăbit să-și îndeplinească promisiunea. L-a ciupit pe vânător de călcâi. Acesta, iritat, a aruncat arma. Porumbelul a profitat de ocazie pentru a zbura, și astfel viața lui a fost salvată”.

Prin această fabulă copiii află despre gesturile generoase, despre respectarea cuvântului dat și despre importanța oricărei ființe, indiferent de dimensiunile ei.

Pornim în luna august să dăruim povești cu tâlc, fabule pline de învățăminte, pentru copiii voștri și pentru copiii din voi!

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea II

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea III