Tag

cultura romaneasca

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.

 

Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a găsit adunați sub tema „Unitate. Credință. Neam”, un prilej de a da o mărturie pentru zilele de 6-9 septembrie 2018 că în România se mai poate semăna cultură și trăi prin credință, toate pe un fond al tradiției străbune cu prilejul celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși – ITO, ce avut loc în Sibiu.           

De-a lungul timpului ne putem îndoi de multe și de cele mai multe ori ne îndoim, iar bucuria noastră rămâne umbrită de neputința de a privi partea plină a paharului și a identității noastre. Acum, cugetând după trecerea evenimentului internaţional ITO 2018, putem afirma fără teama de a greși că niciodată nu ne-am îndoit de ce avea să ofere Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși patrimoniului cultural sibian și, prin el, țării aflate la vremea Centenarului.

Privită în complexitatea forței de manifestare, Întâlnirea a schimbat pentru câteva zile fața Sibiului, cetatea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, vorbind tuturor despre frumusețea revederii, a cunoașterii pe nume și a credinței vii în ciuda frământărilor tinereții.

Dincolo de grijile organizatorice, de nopțile ușor albe, glasul și entuziasmul a mii de tineri (peste 3000) ne-au făcut să uităm de fragilitatea umană firească, de oboseală și, prin caracterul internaţional al participanților, să depășim frontierele geografice, și să avem parte de momente de trăire și pace interioară în plină secularizare, dezechilibru politic și vremuri tulburi ce anunțau un referendum.

Făcând o scurtă radiografie, de la prima atestare documentară (20 decembrie 1191) până în anul 2018, ținuturile sibiene au fost martorele atâtor manifestări culturale, istorice, religioase, sociale pentru ca, după ce a devenit primul oraș din estul Europei care a primit titlul de Capitală Culturală Europeană (2007, împreună cu Luxemburg), să devină, anul acesta, capitala Ortodoxiei transilvănene. O capitală cu oaspeți din toate regiunile României dar și din Republica Moldova, Grecia, Cehia și Slovacia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, și altele.

Reuniunea din septembrie 2018, respectă tradiția mai vechilor întâlniri și se încadrează în seria întâlnirilor de tineret organizate la Baia Mare în 2013 și 2014, la Cluj în 2015, la București în 2016 și la Iași în 2017.

Gândul nostru a fost pe aceeași lungime de undă cu al lor, așa se face că întâlnirea de la Sibiu a avut ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin.

Răspunsul tinerilor la provocarea din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească

Au fost momente de teamă? Firește că au fost și momente de teamă pentru acele clipe suspendate-n timp de găsire a soluțiilor viabile, dar munca în echipă, puterea de a lăsa de la tine pentru binele celorlalți, zâmbetul în fața unor neputințe omenești, normale până la urmă, ne-au făcut să înțelegem, încă o dată, că lucrurile au o raţiune, înţeleasă, doar în finalitatea lor, când vălul cade şi ce e de privit rămâne în toată puterea sa înţelegătoare şi reală fără ocolişuri şi meschinării mărunte.

ITO 2018 Sibiu: atelierele esenţiale

Răspunsul tinerilor la provocarea noastră din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, ca o componentă vie și necesară, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească în granițele tinereții unei generații creștine. Aspectul acesta a fost amplu despicat în patru în cadrul atelierelor de dezbatere, iar discuțiile au gravitat în jurul a patru teme pregătite de organizatori: „Nevoia mea de Biserică – între reflex și realitate SAU Nevoia mea de Biserică – tânărul și dimensiunea spirituală”; „Updatarea / Actualizarea Bisericii: Biserica 4.0 SAU Biserica în era tehnologiei: Biserica 4.0”; „Nevoia de dezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? SAU Nevoia de autodezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? (manual de zbor)”; „Biserica – validarea fericirii / mântuirii”.

ITO 2018 Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu siglă

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu 2018, un eveniment internaţional de prim rang pentru spiritualitatea românească

Prezența din mediul virtual (conform statisticilor aproape 1 milion de oameni au urmărit Festivitatea de deschidere din Piața Mare), sutele de mii de vizualizări, distribuiri și recomandări ale transmisiunilor de la Sibiu, din zilele 6-9 septembrie, ne-au transmis un răspuns foarte bun, era acel „ceva” din fiecare dintre noi dornic să iasă din cotidian și să trăiască ceea ce un tânăr participant numea „o bucurie cum alta nu-i, o bucurie cum nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum”.

Toate aceste gânduri și idei, corelate, nu fac altceva decât să întregească „tabloul unirii”, o imagine la care bunicii au pictat folosind culorile jertfei lor de sânge, pe fronturile războaielor ori în încercările vieţii, și nădăjduind că peste veacuri nepoţii ori strănepoţii lor vor putea să mărturisească faptul că unitatea lor de credinţă, limbă şi curaj nu s-a pierdut şi că, fără a fi în război cu nimeni, patriotismul nostru este inalienabil ideologic şi ţine de fibra noastră creştină.

La finele acestui parcurs extraordinar alături de tineri, la umbra Centenarului României, rămânem mulțumitori și recunoscători Domnului pentru marea bucuria de a ne fi adunat împreună uniți în credință, mereu împreună pentru a construi o lume mai bună.

 

Emanuel P. Tăvală

Consilier cultural, Arhiepiscopia Sibiului

Fotografii: ito2018.ro

Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească.

Doina este o formă de durere continuă, fără pauze și sincope. Ea are o putere tămăduitoare foarte mare pentru sufletele erodate de timp și de vicisitudinile Istoriei. Ce se uită de multe ori, sau se omite, este puterea doinei de a salva generațiile, de a vindeca trecutul în prezent, și prezentul în trecut. Tinerii sunt puși, astăzi, în fața unei istorii care nu vorbește pe limba lor și nici nu are încă intuiția de a inventa o doină. Biblioteca de la Freiburg este, poate, cel mai potrivit exemplu în acest sens.

Inițial vă veți întreba ce legătură au tinerii de astăzi cu Biblioteca din Freiburg (o adevărată bijuterie a exilului românesc) în afară de clasica apropiere culturală. Aparent, răspunsul ar fi foarte simplu: identitate, cultură românească, spiritualitate, spirit românesc, românitate etc. Însă, pentru cei tineri, acest univers nobil este mai mult abstract, deoarece le lipseste suferința îndelungată, supliciul sufletesc de a fi înstrăinat nu doar de propria țară, ci de propria persoană în genere. Ei au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare. Biblioteca nu este o proprietate privată, ci un bun public în sens tehnic. Pericolul intervine când această graniță este încălcată și, într-un sens metaforic, biblioteca se retrage într-un Olimp exclusivist, refuzând să-și ocupe locul în societatea actuală. Tinerii nu vor urca în acest tărâm. Pe ei nu îi reprezintă.

În general, tinerii sunt speriați de măreție, de ideal și vise înalte, dar caută necontenit epicul în viețile lor. Cuvinte precum spiritualitate, spirit anticomunist, pribegie îi sperie. De ce spun acest lucru? Generațiile din trecut nu au găsit cele mai frumoase povești pe care să le dea mai departe actualei generații. În schimb, s-au comportat ca și cum junii de astăzi sunt îndatorați în vreun fel să contribuie la conservarea unei lumi pe care au primit-o de-a gata. Aici apare o distanță ireconciliabilă, o prăpastie abruptă între cele două, o formă de neînțelegere care conduce către un conflict între ,,cei noi și cei vechi’’.

Tinerii au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare

Am menționat de ireconciliere deoarece nici una dintre generații nu are unghiul de abordare potrivit. Pe de o parte, generațiile de aur se autoproclamă titanii, păstorii și pionii de sacrificiu ai lumii în care cu toți trăim, pe de altă parte generația tânără, cu o sensibilitate mai mult tehnologică decât culturală, nu îi înțelege. Sunt ferm convins că Biblioteca din Freiburg nu ar muri încet într-o obscuritate a opiniei publice dacă ar avea ceva – sau nișcai, cum spunea Alexandru Paleologu – activitate virtuală. Stiu că mulți interpretează această idee ca fiind un adevărat sacrilegiu. Ar fi frumos între timp să salveze și o bibliotecă românească aflată în spațiul intelectual german.

Orice bibliotecă are nevoie de o poveste. Ea supraviețuiește istoriei cu povești, cu oameni, și are o memorie proprie. Fără o doină a exilului românesc, Biblioteca de la Freiburg va pieri pe limba ei. Cuvintele în sine au o memorie proprie şi vie. Istoria se mai poate încurca în oralitatea evenimentelor, însă cuvintele trăiesc independent de fapte, oferind şi mai multă certitudine când istoria se îngălbenește printre rândurile vremii.

Domnule, fă o bibliotecă românească!

Biblioteca Românească din Freiburg este expresia granitică a forţei Cuvântului în istorie, Cuvânt ce se transformă în „slovă”, „slovă” ce se transformă în „carte” şi „carte” ce se tranformă în „tezaur”. Acest lanţ trofic îmbogăţeste povestea Bibliotecii Române din Freiburg, împământenind-o ca o mărturisire a exilului românesc care îşi reface universul cultural de acasă. Istoricul Matei Cazacu surprinde sorgintea acestui început de exil românesc mărturisind că „după război, venind în Freiburg [Virgil Mihăilescu n.a.] în zona de ocupaţie franceză, a întâlnit un ofiţer francez de origine română care i-a spus: Domnule, fă o bibliotecă românească! Ideea era să-i mai aduni pe români în jurul unei cărţi, a unei discuţii, mai o lacrimă despre ţară”. Virgil Mihăilescu, protagonistul acestei descrieri, după doi ani de pribegie prin Germania, hotărăşte împreună cu un grup de refugiaţi români să organizeze o bibliotecă românească, în spiritul dezideratului „unitate prin cultură”, în spiritul nevoii de refacere a universului românesc, şi sub semnul militării libere faţă de regimul de la Bucureşti.

O astfel de poveste trebuie împărtășită generațiilor tinere. Și nu trebuie să ne mire când vor ”share-ui” povestea Freiburgului pe Facebook. Atunci vom ști că am câştigat ceva ca societate și ca oameni. Până atunci, sper doar ca decalajul inter-generațional să nu se transforme într-o gaură neagră pentru cultura română!

 

Foto deschidere: europalibera.org

La zece ani de la dispariţia lui Dan Grigorescu, intelectual român de excepţie, specialist în comparatism / literatură comparată, pionier în iconologie şi ekphrastică, Matricea Românească îi cinsteşte memoria.

Aceste aserţiuni personale referitoare la paradoxurile noţiunii de cultură în spaţiul occidental în modernitate şi postmodernitate au fost inspirate de activitatea şi scrierile, devenite deja puncte de reper în orice bibliografie actuală a comparatismului şi a studiilor de artă şi literatură universală, scrise de profesorul, criticul de artă şi comparatistul Dan Grigorescu, unul dintre promotorii studiului iconologiei în mediul universitar românesc.

Comparatismul românesc se remarcă printr-o istorie bogată şi o evoluţie constantă. Cunoscută mai ales în domeniul universitar, literatura comparată este promovată îndeosebi de specialişti ai literaturii universale, ai studiilor literare, ai teoriei literaturii şi ai studiilor de istorie a artelor vizuale. Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice. Dacă şcoala comparatismului românesc cunoaşte numele unor Tudor Vianu, Alexandru Dima, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi alte numeroase nume intrate deja în panteonul culturii româneşti, astăzi putem vorbi în mod clar de o generaţie nouă, cea a deceniilor ’70-’90, cu continuităţi în anii 2000 care sunt nume consacrate şi de referinţă în spaţiul cultural contemporan. Ne referim aici la personalităţi precum Romul Munteanu, Cornel Mihai Ionescu, Irina Mavrodin şi, în mod deosebit, la Dan Grigorescu.

Profesorul, criticul literar, criticul de artă, academicianul Dan Grigorescu este astăzi un nume de referinţă în domeniul literaturii comparate, al iconologiei şi al istoriei artei.

Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice

Dan Grigorescu – istoric literar, eseist, critic literar, traducător, profesor de literatură comparată, critic de artă și istoric al artei a urmat Colegiul „Sfântul Sava” din București (1942-1950), apoi secția de filologie germanică a Facultății de Filologie din cadrul Universității din București, obținând diploma de licență în limba și literatura engleză în anul 1954. Lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954-1958), este muzeograf la Muzeul de Artă al României (1960-1963) și redactor-șef la Editura Meridiane (1963-1968). A fost șeful Catedrei de literatură comparată la Facultatea de Litere din București între 1980 și 1984 și după 1990. A fost unul dintre discipolii academicianului Tudor Vianu. În anul 1969 își susține doctoratul cu teza Shakespeare în cultura română modernă. În perioada 1970-1971 este detașat ca lector în S.U.A., unde a ținut cursuri de istoria și cultura României și de literatură comparată la universitățile din Seattle, Portland și Los Angeles, iar între 1971 și 1974 a fost numit director al Bibliotecii Române din New York. Însemnările din acești ani americani, conținând meditații asupra culturii și societății americane contemporane, vor fi reunite în volumul Marile canioane (1977). A prezentat sute de vernisaje ale unor artiști plastici contemporani din România și a semnat mai multe monografii ale acestora la Editura Meridiane, unde a fost redactor șef al Sectorului de artă plastică, teatru, cinema. A devenit redactor șef la revista  Arta în 1987. A deținut și funcția de director al Institului de Istorie și Teorie Literară George Călinescu al Academiei Române și a fost un colaborator apropiat al Institutului de Istoria Artei din cadrul Academiei Române.

Comemorare Dan Grigorescu legendă comparatism literatură comparată iconologie ekphrastică interior

Foştii învăţăcei i-au adus un omagiu profesorului Dan Grigorescu, pionier în iconologie şi ekphrastică, la 10 ani de la dispariţia sa dintre noi

Fin cunoscător al avangardei, este coordonator al unui Dicționar al avangardelor dar si al unui Dicționar alfabetic al literaturii americane, premiat cu medalia de aur a Asociației Criticilor Americani. A scris numeroase studii de specialitate despre cei mai importanți pictori români contemporani. Este autorul unor lucrări despre Expresionism și Pop-Art, al unei Introduceri la literatura comparată și al unor dicționare de artă plastică și de literatură americană.

Este unul dintre traducătorii lui William Shakespeare în limba română, a coordonat prima ediție critică a operei lui Shakespeare din România, a scris numeroase studii de istoria artei, literatură comparată, pentru a nu cita decât o mică parte din numeroasele studii, cărţi, prefeţe şi prezentări. A fost membru al Academiei Române din 2004.

Cărţi precum Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor, Povestea artelor surori sunt esenţiale astăzi în conturarea conceptelor şi a metodelor de analiză a operei de artă în raportul ei cu alte arte, cu texte, cu spaţii civilizaţionale, iar lectura lor este obligatorie alături de cea a operelor lui Erwin Panofsky pentru a înţelege ce înseamnă iconologie.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă.

Nu exista posibilitatea să fii un absolvent de Litere fără să fi frecventat cursurile sale. Am înţeles repede cauzele acestei legende: fiecare curs al sau era o părticică dintr-o enciclopedie culturală. Trebuia să te pregăteşti serios, să citeşti mult, ca să poţi ţine pasul cu volumul de informaţii primit la cursuri. Avea şi aura unui profesor exigent, serios şi pretenţios cu studenţii săi, era neiertător şi critic când observa lacune de cunoştinţe, dar tocmai această exigenţă a sa era resimţită ca necesară, iar cursurile sale, cele opţionale în special, erau frecventate cu asiduitate de un număr mare de studenţi, la care se adăugau foşti studenţi, doctoranzi şi o mulţime de cunoscători ai cărţilor sale celebre.

Adevărata valoare a profesorului Dan Grigorescu se vădea cănd vorbea despre două domenii în care a avut rolul de întemeietor: iconologia şi ekphrastica. Lucrările sale Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor si Introducere în ekphrastică sunt cărţi de referinţă în domeniu. Prin aceste volume, Dan Grigorescu şi-a propus să depăşească limitele comparatismului teoretizat de Arnold van Tieghem şi să promoveze specialităţi noi, moderne, metode de cercetare care făceau carieră in spaţiul occidental.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă

Format la şcoala de anglistică a Universităţii Bucureşti, Dan Grigorescu este un deschizător de drumuri şi în domeniul studierii formelor culturale ale lumii americane. Înainte de ’90, a scris o serie de cărţi absolut esenţiale despre cultura şi civilizaţia americană, cu un vădit caracter documentar şi enciclopedic, într-un moment când informaţii despre spaţiul american erau greu de găsit în România. Cărţi precum La nord de Rio Grande, Înainte şi după Columb, Arta americană, la care se adaugă în anii ’90-2000 o istorie literară, un dicţionar al scriitorilor americani, monografii, traduceri, recenzii şi prefeţe sunt resurse necesare în bibliografia oricărui cititor / receptor al literaturii americane.

Anul acesta, cu ocazia împlinirii a zece ani de la dispariţia profesorului Dan Grigorescu, foştii săi studenţi şi doctoranzi i-au adus un omagiu prin organizarea unui Colocviu dedicat domeniului atât de vast al iconologiei, domeniu în care Dan Grigorescu şi-a adus o contribuţie majoră şi pe care l-a promovat în spaţiul culturii româneşti.

Iată ce mi-a declarat fiul regretatului nostru Profesor, într-un interviu realizat via e-mail:

Precum poate ştiţi, tatăl meu, profesorul Dan Grigorescu, a fost fascinat de toate aspectele legate de înţelegerea culturii universale. Interesele lui diverse în literatura şi arta plastică l-au îndreptat, aproape inevitabil, către domeniul iconologiei. Deşi iconologia se dezvoltase substanţial în alte ţări, în momentul în care tatăl meu a pornit să o aprofundeze, în România era foarte puţin cunoscută.
 
Dan Grigorescu s-a stins din viaţă acum zece ani. Dacă ar fi fost încă în viaţă, cred că ar fi fost încântat să vadă că interesul pentru acest domeniu continuă, mai ales prin foştii lui studenţi.

De-a lungul vieţii lui, tatăl meu a fost, printre altele, redactor de carte, critic de artă, redactor de reviste, muzeograf şi director de instituţii culturale. Cred că, deşi toate aceste poziţii şi funcţii i-au dat satisfacţii (şi, evident, bătaie de cap), când a avut de ales între aceste preocupări şi cea de profesor la Universitatea Bucureşti a ales-o întodeauna pe cea din urmă. A îndrăgit profesia sa de dascăl.

Considera că şi-a petrecut cei cincizeci de ani ca profesor ca făcând parte dintr-o comunitate intelectuală mai mare, care depăşea limitele prezentului. Vorbea şi scria întotdeauna cu respect şi admiraţie despre profesorii lui de la Liceul Sf. Sava (ca Simion Vărzaru sau Nicolae Lungu) şi de cei de la Universitate (ca Tudor Vianu sau Ana Cartianu). Le era profund recunoscător pentru tot ce îl învăţaseră. Apropo, dacă sunteţi interesaţi de gândurile tatălui meu despe cei ce i-au fost profesori, vă sugerez să citiţi volumul său autobiografic, “Drumuri printre amintiri,” apărut la câteva luni după moartea sa.

Dan Grigorescu vorbea cu tot atâta plăcere despre studenţii pe care îi avusese de-a lungul timpului şi despre realizările lor. Considera că face parte dintr-o profesie şi generaţie care trecuse prin multe momente grele, dar care îşi împlinise în ciuda greutăţilor importanta datorie de a stabili o punte între valorile culturii româneşti de mai demult şi cele care urmau să vină.

Ştiind toate aceste lucruri despre tatăl meu, sunt convins că nu l-ar fi bucurat nimic mai mult decât să vadă că cei ce vă aflaţi la această conferinţă, unii dintre dumneavoastră, din câte înţeleg, foşti studenţi de-ai lui (sau poate studenţi de-ai studenţilor lui), continuaţi o tradiţie intelectuală bogată de literatură comparată şi istoria culturii dar, totodată, îmbrăţişaţi un domeniu relativ nou: cel al iconologiei.

Pentru aceasta, eu vă mulţumesc.

Alexandru Grigorescu

Profesor de Relaţii Internaţionale

Loyola University Chicago

 

Foto deschidere: ramniceanu.com

Cinicii ar spune – şi existenţa golită de viaţă pe care o ducem i-ar confirma – că e tot mai puţină nevoie de poezie în lumea noastră. Pe cale de consecinţă, că e tot mai puţină nevoie de Eminescu – în forma sa ideatică, nu în forma tangibilă, pe care i-a dedicat-o Banca Naţională. De aceea e nevoie tot timpul, şi-n cantităţi cât mai mari.

Cu toate astea, Eminescu supravieţuieşte, de 129 de ani, el, iubitul etern al culturii române. Şi va dăinui de-aci până la sfârşitul zilelor, pentru că Eminescu nu se învecheşte. El, care ne-a arătat ce putem fi, care a extras, cu bugete minime, pentru a vorbi în limbajul drag corporatiştilor, maximum din matricea românească, nu este perisabil.

Eminescu a murit la 39 de ani – unii spun nebun, alţii spun ucis, pentru că era incomod – şi ar fi ingrat şi sinucigaş să-l ucidem încă o dată. Miturile noastre sunt tot mai puţine – ne agăţăm cu disperare de o tenismenă mignonă, cu suflet mare, pe care unii francezi o denigrează în numele libertăţii de expresie – şi nu ne permitem nici un pas înapoi. Cultura românească e, azi, în postura turiştilor care mor făcându-şi selfie-uri pe marginea prăpastiei: prolifică în aparenţă, numai bună de măritiş cu filtrul corect aplicat pe faţă, dar în pragul colapsului, sângerândă şi împrăştiată între stânci la o privire mai atentă.

Eminescu ar fi oripilat de ceea ce se întâmplă azi în cultura românească: i-ar provoca repulsie monopolul exercitat de bătrânii patroni de edituri şi preşedinţi de instituţii, ar acuza faptul că tinerii autori de valoare n-au nici o şansă reală să străpungă cercul auto-reproducător de prietenii şi relaţii din cultură, pentru că aşa funcţionează elitita, ar fi surescitat de situaţia noastră politică şi economică. Eminescu n-ar fi sedus, azi, de posibilităţile tehnologiei, ci s-ar afunda şi mai mult în cronici, în anticariate, în biblioteci.

Eminescu, în multe privinţe, împărtăşeşte soarta lui Arsenie Boca, fără îndoială el însuşi un om de toată isprava în timpul vieţii. Lui, poate cel mai întreg om din cultura românească, mitizarea i-a făcut mai mult rău decât bine. Aşa cum nu de DVD-uri despre minunile lui Arsenie Boca, mărind obscurantismul, avem nevoie, ci de o rugăciune simplă către Tatăl ceresc, tot astfel, nu de discursuri pompoase despre Eminescu avem nevoie, ci de a-i citi poeziile şi de a ne propune să creştem un nou Eminescu. România lui 2018, năpădită de buruiana imposturii, are nevoie de substanţa şi verticalitatea lui Eminescu mai mult ca oricând, mult mai mult ca la 1889.

Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului din chiar casa… preotului satului? Matricea Românească şterge colbul de pe scriptoriul lui Liviu Rebreanu…

Istoriile ne-au fost povestite, cu multă savoare, de către Adrian David, muzeograf la Casa Memorială “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti.

“Liviu Rebreanu avea o culă ţărănească, pe care a cumpărat-o la Valea Mare în 1930. După achiziţia acesteia, Fanny, în vacanţele de vară, venea aici, nu mai mergea la mare. (…)

După moartea lui Rebreanu (în 1944, n.n.) şi mutarea soţiei în apartamentul din Bucureşti cu fiica lor, Puia, sătenii de la Valea Mare – care îl înmormântaseră în curtea bisericii de acolo – s-au simțit îndreptățiți să își ia câte un «suvenir» din casa celui care scrisese atât de frumos despre ei. Astfel încât, după un timp, a trebuit să meargă Fanny cu fiica, cu ginerele, cu jandarmii după ei și să cotrobăie prin case, să recupereze obiectele. Biroul, de exemplu, la care și-a scris Rebreanu întreaga operă, a fost recuperat din casa preotului satului. Avea şi omul standardele lui! (râde).”

biroul lui Liviu Rebreanu mare romancier român interior

„Simulatorul auto” al lui Liviu Rebreanu şi sanctuarul marelui romancier, înstrăinat de ţăranii din Valea Mare după moartea scriitorului

“Scria toată noaptea şi bea încontinuu cafea. Bea şi 2-3 litri!”

Filologul a mai vorbit şi despre obiceiurile nesănătoase, dar productive, ale marelui romancier:

“Vedeţi aici masa orientală pentru serviciu de cafea, indispensabilă, nelipsită de lângă biroul lui Rebreanu. El scria toată noaptea și bea încontinuu cafea. El singur spunea într-un interviu că bea și 2-3 litri de cafea, doar ca să-și creeze starea și să se așeze la birou, să se apuce de scris. Asta era condiţia omului de geniu. S-a «curăţat» tânăr, la 59 de ani…”

Liviu Rebreanu și mașinile lui

Puţină lume ştie că Liviu Rebreanu a fost un împătimit al maşinilor, făcând parte din clubul select al deţinătorilor de automobil din perioada interbelică, performanţă reuşită – atenţie – doar din scris!

“A fost primul deținător de mașină din România care nu era politician sau om de afaceri. A avut un Chevrolet din 1926. Și-a luat aceeași marcă în 1928, dar de această dată cu frână pe patru roți – îi scria Puiei cât de entuziasmat era. Apoi, pentru a face rost de bani, primele două le-a închiriat, legal, serviciilor de taxi. Scrie în Jurnal că a fost la Metrologie, să obţină avizele necesare…”, a explicat Adrian David.

“În 1930 și-a luat un Dodge, pe care și l-a oprit pentru el. Și, la biroul acesta și-a «făcut» școala de șoferi, a fost simulatorul lui auto, dacă vreți. El stătea pe fotoliu aici «la volan», soția cu fiica pe canapea…. «Curba la stânga» «Frână!»“, a simulat glumeţ muzeograful deprinderile de şofer ale lui Liviu Rebreanu.

 

Foto deschidere: Portret al lui Liviu Rebreanu luat la Bergen, în Norvegia, în 1928, azi în colecţia Casei Memoriale “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

 

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

Un ITO 2018 pentru cultura românească

25 Septembrie 2018 |
Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.   Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a...

Tinerii au nevoie de o doină a exilului românesc

21 Iunie 2018 |
Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească. Doina...

Omagiu profesorului Dan Grigorescu

19 Iunie 2018 |
La zece ani de la dispariţia lui Dan Grigorescu, intelectual român de excepţie, specialist în comparatism / literatură comparată, pionier în iconologie şi ekphrastică, Matricea Românească îi cinsteşte memoria. Aceste aserţiuni personale referitoare la...

De la Eminescu la Arsenie Boca

15 Iunie 2018 |
Cinicii ar spune – şi existenţa golită de viaţă pe care o ducem i-ar confirma - că e tot mai puţină nevoie de poezie în lumea noastră. Pe cale de consecinţă, că e tot mai puţină nevoie de Eminescu - în forma sa ideatică, nu în forma tangibilă, pe...

Lucruri puţin ştiute despre Liviu Rebreanu: “A fost primul deţinător de maşină din România care nu era politician sau om de afaceri” / “Biroul lui a fost recuperat de la preotul din Valea Mare”

11 Aprilie 2018 |
Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului...