Când am auzit prima oară vorbindu-se despre o biserică transformată în Muzeul Ateismului, am dat din cap increduli, atât eu cât şi Marius. Comunismul a îndrăznit multe, e-adevărat. Însă un asemenea concept, desprins din epoca de aur a materialismului dialectic, bulversează gândirea. Ce va fi conţinut acest Muzeu al Ateismului, şi cum a renăscut superba biserică ce, odinioară, a fost aproape strivită de bocancul Fratelui Cel Mare? Un material special Matricea Românească, realizat la Chişinău.

Suntem primiţi în altar. Şovăi, Marius nu e nici el foarte sigur. Şi, cu toate astea, interlocutorul nostru, preotul Ioan Ciuntu, ne îndeamnă să îndrăznim. O facem, cu destulă reluctanţă. “Vedeţi acest orologiu? E din acelaşi an cu mine, 1954. O «moştenire» de când Biserica noastră era Muzeul Ateismului. Îmi place să spun că atunci le număra tovarăşilor orele pe care le mai aveau până la sfârşitul domniei lor, iar acum numără orele până la veşnicie…”

Explicaţia e frumoasă şi adaugă emoţie, dacă mai era nevoie, unui moment unic, pe care-l vom purta mereu cu noi. Orologiul cu pricina, extrem de bine conservat, ne-a numărat sonor, şi nouă, minutele interviului realizat într-unul dintre cele mai frumoase locaşuri de cult din Chişinău. După a cărui aparenţă, maiestuoasă, n-ai bănui brutalităţile pe care le-a trăit.

“Atât această biserică, Catedrala Sfânta Teodora de la Sihla, cât și o altă biserică, Marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, sunt biserici în cadrul Patriarhiei Ortodoxe Române și redeschise, alta construită, în aceeași perioadă, de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, din anul 1992. Perioada nu a fost deloc ușoară. Tăvălugul comunist de altădată şi-a lăsat amprenta.

Această biserică a fost parte componentă a liceului Asachi și reprezenta un soi de al doilea plămân al liceului și al oraşului. Atâtea slujbe deosebite s-au săvârșit, la care au luat parte atâtea personalități de aici și din Țara Românească”, mărturiseşte – cu o tristeţe pregnantă în glas – Ioan Ciuntu.

“După 1944, acest locaș rămâne de batjocură, pentru că, mai târziu, această biserică este refăcută, etajată. S-au făcut două nivele, au fost distruse altarul și sfintele icoane. Biserica devine după ’44, și sală de dansuri, și sală de sport, iar în faza cea mai rea și mai urâtă, adusă de diavolul prin instituțiile statale comuniste de altădată, aici este înființat Muzeul Ateismului Republican. Multe s-ar putea povesti despre ce s-a întâmplat în această perioadă.”

Biserica, salvată de un evreu

Multe alte locaşuri de cult din Chişinău au suferit o soartă similară şi o reconversie ameţitoare: Biserica “Schimbarea la Faţă” a fost transformată în planetariu (!), Biserica “Sfântul Nicolae” – în club pentru studenţii de la Universitatea de Medicină, cu altarul pe post de scenă, iar Biserica “Sfântul Pantelimon” – în depozit şi mai apoi în sală de degustare a vinurilor (!), după cum ne-a lămurit un oficial al unei reputate instituţii de cultură locale.

Completează Ciuntu: “Într-atât ajunseseră mințile nesănătoase cu reaua-voință la acele timpuri, încât conducerea statului, după ce a explodat (a detonat, n.r.) clopotnița din centrul orașului, a pregătit dinamită și pentru această biserică, să o lichideze, să o nimicească. S-a găsit un evreu care avea o echipă. Ei priveau problema din punct de vedere arhitectural, spunând că este o bijuterie, că e păcat să se distrugă: «Bine, vreți să veniți cu ateismul, dar lăsați-o ca un muzeu al trecutului. Ar fi păcat să se distrugă un monument de arhitectură de talia aceasta.»

Renăscută din cenuşă, după ce a fost transformată în Muzeu al Ateismului: Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”, din Chişinău

Această biserică a fost proiectată și lucrată cu concursul marelui arhitect Alexander Bernardazzi, care avea pe jumătate sânge italian și care a făcut construcții ieșite din comun și la Odessa, și la Moscova, și aici în Moldova. Și Primăria a fost proiectată de el, ca şi Biserica Sfântul Pantelimon, în stil grecesc. La ele a adăugat alte edificii ieșite din comun, aducând și elemente italiene, căci trăia cu aspirațiile ţării din care îi era proveniența.

Biserica noastră este împletită cu mai multe elemente – și slave, și din perioada barocco, și cele ale arhitecturii moldovenești. Sunt chiar și unele detalii arabe. Este un hibrid, dar o lucrare interesantă, pentru că este singura biserică din Republica Moldova care are un balcon şi pe exterior.”

Doi sfinţi “din munţii Latiniei” protejează locul

Despre Sfânta patroană a aşezământului, Teodora de la Sihla, preotul povesteşte că a fost sfântă româncă moldoveancă de la Cetatea Neamțului, iar cei din neamul ei purtau numele de Armaşu, după ocupaţia tatălui, care făcea arme. “De mică se juca la porțile cetății, alături de părinți. A fost o sfântă deosebită, prin felul în care a trăit, prin ce urme a lăsat. Vreau să vă spun că această biserică, până în 1944, a avut hramul Sfântul Teodor Tiron. Când, în 1992, a fost reactivată Biserica Ortodoxă Română în acest spațiu, au fost canonizați mai mulți sfinți printre care și sfânta Teodora de la Sihla. Odată ce, în același timp, s-a redeschis această biserică, am făcut sfat cu Înaltpreasfinţitul Daniel, care era Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei, actualul Patriarh. Am cerut binecuvântarea, și dânsul a acceptat să venim cu două hramuri. Această biserică este aşadar cu două hramuri, sfântul Teodor Tiron și sfânta Teodora de la Sihla. A venit ca o continuitate, ținând cont de faptul că noi aici în curte am mai ridicat o biserică. Deci foarte bine se înscriu sfinții din, vorba lui Grigore Vieru, munții Latiniei. Cu atât mai mult cu cât sfânta Teodora de la Sihla este o româncă moldoveancă, iar soțul cu care a fost căsătorită la început era tot într-un fel din spațiul nostru, era de la Ismail. Printr-o hotărâre comună, fiecare a mers la mănăstire și au urmat trăirile lor deosebite, care pentru noi sunt un exemplu bun de a-l urma pentru mântuire.”

Nu este normal ca tu, acasă, să fii o minoritate. Pentru că, pe noi, şi Ţara ne vede ca diasporă. Situaţia aceasta ne macină rău

Fost membru în Parlamentul Republicii Moldova, părintele Ciuntu a observat îndeaproape mutaţiile politice, sociale şi culturale care au survenit după proclamarea independenţei în 1992. El confirmă că sentimentul naţional a fost mereu sufocat de maşinaţiunile politice, şi pledează pentru o apropiere culturală, umană şi duhovnicească.

“Noi suntem aici rupţi în două, având şi o altă administraţie bisericească ortodoxă, care ţine de Patriarhia Rusă. A fost o perioadă destul de delicată de a convieţui, deşi suntem fraţi întru Hristos. Din păcate, politicul prevalează, îşi face loc ca apa printre pietre. Acest lucru a mai ştirbit din unitatea noastră, şi nu doar în plan creştin. Eu m-am străduit totdeauna să vin cu diplomaţie, ca nişte lucruri să se clădească bine, să se refacă Biserica Naţională Ortodoxă Română din acest spaţiu, ca până în 1944. Nu avem încotro, cu invazia de altădată a URSS. Aici au prins rădăcini ruşii, găgăuzii, bulgarii. Trebuie să îi respectăm şi pe ei, ca minorităţi. Dar nu este normal ca tu, acasă, să fii o minoritate. Pentru că, pe noi, şi Ţara ne vede ca diasporă. (…) Pe noi situaţia aceasta ne macină rău.

Iată, e un sfert de veac de când Biserica Română și-a reactivat viața spirituală, dar lucrurile nu au mers atât de bine, pentru că unde este politicul la mijloc, mereu tulbură mințile, inimile oamenilor, relațiile dintre ei și se surpă o situație care ar putea să aducă un progres frumos pe plan cultural, național și economic. Am putea să ne simțim bine cu toții, în această oază duhovnicească, în relațiile cu Biserica Mamă, Biserica Română. Fie și în raport cu Biserica Rusă prezentă în acest teritoriu. (…) Nu ne-a fost ușor. Am trecut prin mari greutăți. Noi nu ne plângem de ce s-a întâmplat, ci ne plângem de situația pe care o avem.

O bună parte dintre oameni au plecat în lumea mare, rămânând copiii și bătrânii. Așa cum se spune în popor – cu tot respectul, căci şi noi ne apropiem de această vârstă -, și bătrânii sunt ca și copiii la minte – obosesc și sunt dirijați din umbră de unii sau de alții. Așa se întâmplă cu politicul, cu șovinismul, cu reaua-credință și gândurile – unele chiar foarte bine închegate și ochite spre a distruge partea națională. Chiar de-ar fi naționalism – când este bun și corect, nu m-ar deranja cuvântul acesta -, dar nu suntem oameni războinici. Altceva este în unitate: unde sunt pace, înțelegere şi un grăunte de rațional, ies rezultate bune în orice domeniu.

În anul 1995, fiind parlamentar, am fost şi cinci slujitori în Parlament. Să vedeți că în multe lucruri dădeam tonul atunci când apăreau scântei în situații ieșite din comun, și lucrurile se mai calmau. Chiar eram rugați: «Vă rugăm frumos, mai veniți, ne mai dați puțină agheasmă, blagosloviți-ne, că uitați ce se întâmplă!». Lucrurile se mai așezau, se mai întorceau cu o glumă, cu o discuție, cu bunăvoință, și se pornea carul din loc.”

“Primii care s-ar opune Unirii ar fi vameşii, parlamentarii şi Preşedintele. Noi, restul, am fi în câştig”

Trecut prin vremuri şi mai tulburi, părintele Ioan crede că “marile lucrări”, cum ar fi unirea cu România, trebuie să plece de la lucruri mici, făcute bine.

“Eu am slujit și în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru că așa era situația, nu mai era Biserica Română. Am făcut studiile întâi în Rusia, apoi în România. Am rămas cu respect pentru colegii ruși, ucraineni. Respect și Biserica Rusă, și vreau ca lucrurile acestea să se petreacă și de partea cealaltă – să facem punți duhovnicești, să nu tragem cu săgeți.

Noi nu rupem cămașa de pe noi să strigăm: «Unirea!». Dacă Europa ne primeşte, este un pas de apropiere. Totul se întâmplă rând pe rând. Strigătele, de multe ori încurcă, mai bine se vine cu fapta. Biserica și oamenii de cultură pot să apropie mult mai mult decât politicienii. Eu mai fac și haz puțin de asta, dar este și un pic de adevăr dacă ești atent. Primii care s-ar împotrivi Unirii, dacă s-ar pune pe agendă, ar fi parlamentarii, Președintele țării și vameșii. Aceștia au ce pierde. În rest, noi toți ceilalți suntem în câștig. Și atunci, dacă nu putem să ne rugăm ca Dumnezeu să îi strângă de pe pământ, altceva ne-am dori – ca mințile dânșilor să fie clare și să gândească, pentru că suntem vremelnici și trebuie să așezăm lucrurile veșnice aici pe pământ.”

Preotul Ioan Ciuntu, parohul bisericii şi consilier cultural al Mitropoliei Basarabiei

“Trăim totuși cu speranță, dar nu e de ajuns doar să nădăjduiești. Că va da Dumnezeu, şi cândva se va întâmpla lucrul frumos al unităţii neamului. Este important ca fiecare dintre noi să conștientizăm, și să facem pași. Poate nu pași giganți, pentru că omul prea tare împrăştiat poate să-și piardă echilibrul. Mai bine să fie paşi mici, dar concreți, să simtă pământul sub picioare. Pași de genul acesta ne-ar apropia și s-ar topi multe care ne frământă. Fiindcă e bine că se face o conductă de gaze, e bine că vin ajutoare din Ţară și se fac proiecte și contracte și înfrățiri. Hârtia rabdă toate. Gazul trece mai mult, mai puţin, cum dă Dumnezeu.

Este important ca noi să facem această legătură și această unitate în plan spiritual, pentru că ea este cea mai temeinică. Gazele, resursele se pot termina cândva, ca și proiectele, care se pot stopa, se pot revizui. Acolo însă unde sunt lucruri bine închegate între oameni, relații sănătoase, ele se fac poduri spirituale, cu rezultate mari. La care sincer sper și pentru care trăiesc. Nu suntem romantici, ci oameni la o vârstă la care am trecut printr-atâtea – dar știm că, așa cum a picat Cortina de Fier odată, ar putea lucrurile să se repete în lumea aceasta. Fiindcă Dumnezeu ne oferă niște posibilități. Deci, când vine trenul, străduie-te să ai biletul potrivit. În alte situații, zadarnic te-ai pregătit bine cu toate celelalte, dacă vine trenul iarăşi peste cât timp! Au fost şansele acestea, noi le-am ratat. Trebuie să fim atenți să sărim în tren, iar garnitura – de la mic la mare – să fie bine închegată şi sănătoasă.”

“Matricea Românească este precum curentul electric. Mai apar neoane, dar curentul rămâne acelaşi”

Pentru Ioan Ciuntu, matricea românească are forţa substanţială a curentului electric şi a marilor ape. “Cred că noi trebuie să ne întoarcem după anul 1918, și vom vedea cât de bine a fost închegată matricea românească, și cât de bine s-a înscris în acest spațiu, fiind rodnică atât în plan spiritual, cât și cultural. Eu am răsfoit mult presa de altădată, pornind să îmi fac doctoratul în plan istoric, şi finalmente mergând cu o temă de drept canonic. Din toate materialele parcurse, am observat că matricea a lucrat. Lucrul acesta poate fi restabilit.

Noi trebuie să ne întoarcem și la Sfatul Ţării, și la toate cele ce s-au întâmplat, și ușor-ușor să le punem pe aceleași șine. Şi, evident, fără multe schimbări. Pentru că în viața de toate zilele, da, becul electric se schimbă, apar un neon şi altele. Dar, în fond, curentul rămâne același pe toată perioada. Noi nu trebuie să inventăm bicicleta, doar să o conturăm, să o ajustăm la situația de astăzi. Ea va merge pe același fluviu care curge în mare sau în ocean.”

O redută de cultură şi de spiritualitate românească

Aprig supusă vitregiilor istorice, Catedrala “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău rămâne o redută de spiritualitate şi de cultură românească peste Prut. Aici, unde asculta slujba şi se ruga Grigore Vieru, în acest loc predilect de reunire a oamenilor de cultură ai oraşului, unde “sute de personalităţi s-au cununat, au îngenuncheat și s-au odihnit ultima noapte în drum spre veșnicie”, s-au vărsat multe lacrimi pentru România.

“Noi ținem mult la tradițiile, la datinile, la obiceiurile românești, și ne sunt aproape. Pe data de 27 februarie se va binecuvânta de aici începutul Festivalului Ion Creangă, pe care Biserica l-a restabilit la treapta diaconiei, pentru că aici au fost niște greșeli ale noastre și foarte multe sunt discutabile. Va fi un Te Deum, cu liceeni, un recital, vor veni oaspeți din România, cu stră-nepoata lui Ion Creangă, doamna preoteasă Caia și cu delegații din Ţară. Astfel procedăm în fiecare an. Aici vor fi încoronați Miss Smărăndița și Ion Torcălăul. Apoi, Festivalul va merge la Iași şi la Târgu Neamț. Așa s-au petrecut șase ediții rând pe rând.

Ştefan cel Mare şi Sfânt, model de credinţă şi de dârzenie pentru românii de azi

Tot astfel cinstim creștinește și sărbătoarea de 1 Decembrie, cu un Te Deum, cu concert, cu cuvântări. Ţinem serate de poezie românească, de muzică românească, de istorie. Prin această «fierbere» culturală, noi nu ne pierdem unitatea. Cele ce ne sunt străine se pierd în negura timpului, şi rămâne ceea ce a pus Dumnezeu în genele noastre, ca neam. Suntem un popor şi punctum.”

Mesajul pentru fraţii din România este unul fără echivoc: “Să rămânem buni copii ai lui Dumnezeu, să nu uităm că pe acest pământ străbun a fost mult sânge vărsat și multe lacrimi cu imperiile cu care am fost prinși într-o situație sau alta. (…) Noi trebuie să iubim toată lumea de pe fața pământului. Dar ar fi mare păcat să te iubești cu toți străinii și să te urăști cu fratele tău. Trebuie să fim atleți ai neamului nostru și ai credinței străbune.”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Multă lume s-a mirat, atunci când echipa Matricea Românească a ales să străbată sute de kilometri şi să treacă iarna o graniţă şi un râu mitic, pentru a lua pulsul Chişinăului, uitând un lucru esenţial: acesta este al doilea cel mai numeros oraş, ca populaţie vorbitoare de limbă română, după Bucureşti.

La Chişinău am auzit o limbă română cristalină, vorbită cu pofta şi puritatea celor care, zeci de ani la rând, s-au văzut nevoiţi să îşi ascundă identitatea de ochii necruţători ai santinelelor ideologice. “Pe vremea comuniştilor, limba română devenise, pentru noi, «limbă de bucătărie». O vorbeam în casă, încercând pe cât posibil să n-o uităm, să nu ne uităm poeţii, să nu ne uităm poveştile şi doinele”, l-am auzit mărturisindu-ne pe un domn respectabil, cu o tristeţe şi o emoţie indescriptibile în vocea-i tremurată.

Limba română are o bogăţie pe care noi, cei de “acasă”, uităm adesea să o recunoaştem, “splituiţi” între conştiinţa apartenenţei la aceste locuri blestemate şi binecuvântate deopotrivă, şi veleităţile noastre occidentale. Nu e “fun” să fii român când poţi foarte bine să te dai vestic. Până la urmă, conducem maşini străine, îmbrăcăm haine fabricate prin ţări asiatice, folosim telefoane mobile produse tot în Extremul Orient, mergem în “city break” şi mâncăm “indian” în aşteptarea „Valentine’s Day”. Ce ne mai rămâne al nostru, la urma urmei? “Hint”: sufletul.

Cât timp vom spune “mama” şi nu “mother” ca prim cuvânt, înseamnă că avem o obligaţie pe viaţă faţă de limba română

La Chişinău, în Basarabia (“copil înfăşurat în sârmă ghimpată”, cum spune celebrul gând al lui Grigore Vieru), am auzit poate cea mai curată limbă română, după cea a mamei, din trei decenii de viaţă. Iar asta spune multe despre rezistenţa limbii noastre în faţa valurilor istoriei. Aici nu vorbim despre regionalisme, vorbim despre încăpăţânarea frumoasă şi trainică a unei limbi seculare şi despre resursele-i nebănuite de a se reîmprospăta în cele mai neaşteptate locuri, pe – în teorie – cele mai virane terenuri. Limba română este un trandafir imun şi la betoane, şi la noroaie, care îşi croieşte singur drum către marginile cerului.

Atunci când l-am auzit pe vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei rugându-ne a-l aştepta “să-mi îmbrac ochii”, am fost nu doar încântaţi, ci şi răscoliţi pe interior şi umpluţi de sensuri intrinseci, pentru că geniala limbă română tocmai dăduse unei acţiuni banale – punerea ochelarilor – o dimensiune ritualică.

“Am făcut două păcate”, mi-a spus şi un scriitor român de peste Prut, referindu-se la cele două cărţi pe care le-a scris. În Basarabia caii poartă “obrăzari”, clădirile sunt aşezate “în mâna dreaptă” (n.r., pe dreapta) sau “în mâna stângă”, alcoolul te „loveşte în cap”, însoţitorii sunt “alăturaşi”, şi tot în frumosul nostru pământ românesc se face mare diferenţă între “fudulie şi mândrie”. Iar asta ar trebui să ne dea de gândit.

Mândriţi-vă deci că sunteţi români, şi nu vă fuduliţi că ştiţi engleză, inundându-vă casele şi vieţile cu ea. Trebuincioasă este, fără îndoială – însă, cât timp vom spune “mama” şi nu “mother” ca prim cuvânt, înseamnă că avem o obligaţie pe viaţă faţă de limba română.

Foto deschidere: „Sfatul Ţării”, veche publicaţie de limbă română din Basarabia, fotografiată în Muzeul de Istorie de la Chişinău

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

„Am încercat să le explicăm românilor anului 2016 ce este oina, comparând-o cu baseball-ul american. Ceea ce este cam grav…” Afirmația îi aparține unui fotograf și reflectă „fără mănuși” realitatea în care trăiesc mulți tineri de astăzi, străini de valori importante din istoria țării noastre. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit, în anul 2014, într-o odisee a „dezgropării” – prin imagini – a unui sport, odinioară popular, astăzi necunoscut în mod concret multor români: oina. Documentarea lor, încheiată în toamna anului 2015, se va materializa curând într-un album fotografic ce are în spate luni bune de studiu, de discuții cu antrenori și – cele mai savuroase momente – de participare la antrenamente și la meciuri de oină din diferite sate din țară. Matricea Românească a stat de vorbă cu Sorin Vidis, care ne-a povestit cu o vădită pasiune despre un sport pe care l-a descoperit – și îndrăgit – pe măsură ce proiectul s-a conturat tot mai mult.

„O curiozitate: oina este, prin lege, sport național din iulie 2014, după ce am început proiectul. A fost o surpriză plăcută pentru noi. Toată lumea știe că e sportul național, deși nimeni nu știe nimic despre oină, sau foarte puțin. Se pare că sunt niște mențiuni din secolul XIV, de pe vremea lui Vlaicu Vodă. Dacă sunt mențiuni, probabil că [oina] e mai veche de atât”, a explicat Sorin.

Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, el trebuie aibă cel puțin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă (Gherăești, județul Neamț) Foto: Bogdan Boghițoi

Primul regulament de oină a fost scris în 1898 și, la inițiativa ministrului Instrucțiunii de la acea vreme, Spiru Haret, sportul a fost „repus pe picioare” și jucat pe terenul populat de către elevi. Din acel moment, concursurile școlare de oină au fost organizate periodic.

Odinioară, populară printre tineri

„Oina a fost introdusă în școli până în anii ’70-’80. Apoi, a început să dispară, poate pentru că nu mai era obligatorie, dar inerția a dus la perpetuare – profesorii asta știau să facă, asta au făcut în continuare -, până s-a pierdut de tot. Eu sunt născut în ’78 și n-am făcut oina la școală”, a adăugat interlocutorul nostru la povestea despre declinul sportului în egală măsură celebru şi obscur.

Echipa Straja se pregătește pentru Cupa Regelui. Fiecare echipă de oină are propriile mingi, care sunt numărate și păzite cu grijă la fiecare antrenament sau joc (București) Foto: Sorin Vidis

În cursul documentării minuțioase, Sorin și Bogdan au aflat că există Federația Română de Oină, cu sediul la Constanța, dar și că, în comunele din diferite județe din țară, se organizează frecvent meciuri, la care sătenii participă în număr mare. De asemenea, există și echipe formate din jandarmi (Straja București) sau din polițiști (Frontiera Tomis Constanța).

Întrucât baseball-ul american a căpătat o popularitate extrem de ridicată pe întreg Globul, din păcate oina – despre care unele voci susțin că s-ar afla la sorgintea celui dintâi – poate fi explicată astăzi prin expunerea asemănărilor sau diferențelor între cele două sporturi. La ambele, mingea este fabricată din piele, însă la oină este mai grea. Un alt echipament folosit la meciuri este bâta – cea a românilor se numește „baston”, este din lemn, mai grea și mai lungă decât cea a americanilor. Comparativ cu fotbalul european, de data aceasta, și la oină avem tot 11 jucători. Sorin a încercat să ne expună, în linii mari, regulile jocului, pe care le-a înțeles după vizionarea cu atenție a câtorva meciuri, dar și a câtorva videoclipuri. Concluzia lui a fost că, de pe margine, meciul este cu adevărat spectaculos.

„Echipa de 11 oameni nu are timp limită, dar, în medie, meciul durează jumătate de oră. Una dintre diferențele față de baseball este aceea că cel care aruncă mingea și cel care e la bătaie sunt în aceeași echipă, nu în echipe diferite. Au un servant, e o echipă la bătaie și una la prindere. Avem un teren cu două culoare pe longitudinal și mai e împărțit și în patru sferturi, transversal. Fiecare jucător bate și următorul devine servantul lui. Poți face puncte la bătaie: dacă dai peste minimum un sfert de teren, ai un punct, dacă dai peste tot terenul, ai două puncte. După ce ai bătut, trebuie să treci printre jucătorii care încearcă să te lovească cu mingea, și tu nu te poți apăra decât cu mâinile. Nu știu dacă oina a influențat baseball-ul, nu aș putea să mă pronunț, pentru că nu sunt specialist.”

Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză»

L-am întrerupt pe Sorin pentru a-l întreba despre echipamentul de protecție al jucătorilor. Se pare însă că acesta nu există, sportivii folosind mâinile goale pentru a se apăra de minge, chiar dacă aceasta este periculoasă din cauza greutății sale și a vitezei cu care este aruncată. O întrebare cu atât mai oportună, cu cât există și echipe de fete, care joacă oinița.

Schema unui teren de oină Foto: froina.ro

„Nu prea sunt accidente. Am mai văzut unul sau doi care au ieșit de pe teren pe targă, dar atunci era și foarte cald. În general, nu sunt decât  niște vânătăi”, a completat fotograful.

„Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză». O pasiune ca aceasta și un sport cu rădăcini atât de adânci nu moare, pentru că există cineva care le susține. Am întâlnit oameni despre care nu nici știam că mai există. Oamenii sunt extrem de pasionați, înnebuniți, chiar dacă vorbim despre un sport care nu promite nimic, ba chiar bagi bani ca să joci. Dar ei o fac cu o pasiune ce reprezintă puritate. De fapt, este definiția clară a sportului neîntinat de mercantilism și de presiunea investițiilor sau a sponsorilor.

E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta

Sportivii joacă pentru niște medalii de plastic pe care oricum le primesc doar câștigătorii. Sunt câțiva oameni care au reușit să-l mențină viu la ei în sat. Publicul știe și regulile. Vine tot satul la meci, pentru că este un eveniment mare. Ei și comentează pertinent, pentru că știu regulile. Mie și lui Bogdan ne-a plăcut sportul. Este foarte distractiv, te ține în priză, și ni se pare ciudat că lumea nu îl știe. E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta.”

Pe lângă faptul că meciurile țin suporterii de pe margine cu sufletul la gură, nici în tribune nu lipsește spectacolul: „În timpul meciurilor se și vorbește, ca la table. Oamenii tot timpul au glume, pentru că se cunosc între ei. Au glume de descurajare foarte amuzante și savuroase, precum: «Poți să nu te uiți, că oricum nu îi iese». Se îmbină frumos cu naționalismul sportului”, s-a amuzat Sorin.

Interesant este că un meci de oină poate avea jucători de vârste diferite, Sorin văzând pe teren tați, fii, frați.

Am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos

Fotografii au urmărit antrenamente și meciuri de oină în mai multe locuri din țară, între care: Salcea (Suceava), Brăila, Gherăești (Neamț), București, Coruia (Maramureș), Turnu Roșu (Sibiu), Constanța, Mioveni (Argeș), Vorona (Botoșani), Hârlău (Iași), Curcani (Călărași), Voivodeni (Sălaj) etc. În Turnu Roșu, pe teren se afla și primarul comunei. „El e foarte implicat. Acolo am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos.”

Fotografii Sorin Vidis (stânga) și Bogdan Boghițoi, autorii albumului „Oina” Foto: arhiva personală

Faptul că acest sport național, vechi de sute de ani, este viu în satul românesc nu ar trebui să mai mire pe nimeni, la fel ca truismul care spune că oraşul îngroapă tradiţiile. Locurile pe care cei doi le-au vizitat în căutarea oinei le-au oferit experiențe unice.

Din fericire, oina nu a fost îngropată în cimitirul valorilor românești, ea încă fiind activă și apreciată de către oamenii care-i înțeleg istoria. Astfel de demersuri lăudabile ale tinerilor artişti fotografi reprezintă o revitalizare în imagini a unor tradiții autohtone aflate în pericol de dispariție.

Albumul fotografic „Oina” va fi editat în luna februarie a acestui an, iar lansările oficiale vor avea loc în martie. Lucrarea poate fi pre-comandată aici, la un preț special.

“O lopată de pământ, întoarsă, poate răsturna istoria”, proclamă pe un ton augural administratorul Sarmizegetusa Regia, unul dintre personajele documentarului “The Hunt for Transylvanian Gold” (“Goana după aurul transilvan”), proiectat în premieră miercuri seara, în cadrul unei festivităţi desfăşurate la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti (foto jos).

Afirmaţia concentrează perfect filmul. Pelicula, realizată de către Kogainon Films, o companie de producţie din Boston, Massachusetts, în colaborare cu cineaşti, arheologi şi jurişti români, spune povestea furtului (şi recuperării parţiale a) miticelor brăţări dacice spiralate şi a contrabandei cu obiecte de patrimoniu cultural românesc, ajunse pe “piaţa neagră” – dar şi pe cea oficială – din Occident.

Odiseea investigaţiei, care a durat peste un deceniu şi a implicat o conlucrare între autorităţile judiciare române şi experţi străini, nu a fost una lipsită de piedici şi nici de frustrări. Plecată de la un reportaj TV senzaţional, efectuat în anii 2000 în România, care scotea la lumină o presupusă brăţară dacică în zona Munţilor Orăştiei, ancheta s-a transformat într-un fir al Ariadnei cu ramificaţii la Belgrad (capitala comerţului mondial ilegal cu obiecte arheologice), Viena, Frankfurt, Londra, Paris şi New York.

Documentarul urmăreşte toate aceste piste, echilibrând versiunea investigatorilor cu cea a contrabandiştilor (o castă în sine: una dintre femeile implicate în căutarea brăţărilor poartă, ilar, numele de “Excavatoarea”) şi realizând un tablou sugestiv al contrabandei cu artifacte, care face ravagii în România (se estimează că între 30 şi 40.000 de monede antice au fost scoase de pe teritoriul României în ultimele decenii, în vreme ce, din 24 de spirale dacice de aur, 11 sunt încă de negăsit).

Se estimează că între 30 şi 40.000 de monede antice au fost scoase de pe teritoriul României în ultimele decenii, în vreme ce, din 24 de spirale dacice de aur, 11 sunt încă de negăsit

Deşi păstrează suspansul constant, pe durata a 50 de minute, şi are meritul de a “dezgropa” pentru marele public un subiect de importanţă naţională, ridicând problema unei industrii ilicite ce proliferează din cauza legislaţiei anacronice şi protecţiei deficitare a patrimoniului, documentarul-polisier nu e lipsit de clişee. Într-o scenă de o teatralitate dusă la extrem, procurorul care a instrumentat cazul, Augustin Lazăr (actualmente procurorul general al României) ne este înfăţişat la fereastra biroului său din Alba Iulia, cu o pălărie de modă veche pe cap, veghind asupra urbei şi naţiunii ca un justiţiar trimis de divinitate.

Asemenea locuri comune nu ştirbesc însă nici din realizările producătorilor – o echipă tânără, modestă şi dedicată – şi nici din meritele procurorului Lazăr, a cărui tenacitate a aşezat treisprezece brăţări dacice în vitrinele Muzeului Naţional de Istorie a României, cadou inevaluabil pentru posteritate.

Ce e mai important e că “Goana după aurul transilvan” vorbeşte lumii nu doar despre o poveste tristă din istoria României (explicându-ne de ce “munţii noştri aur poartă / noi cerşim din poartă-n poartă”), ci oferă şi o pepită de speranţă, şi de mândrie identitară.

Au muncit la ele ca şi cum ar fi fost din lut, punând foarte multă emoţie. Pentru daci, aurul era din altă lume

În cuvintele Barbarei Deppert-Lippitz, arheologul german care a jucat un rol decisiv în repatrierea brăţărilor furate din România, “Nimeni, în toată istoria, nu a mai tratat aurul aşa. Nici măcar aurul sud-american nu a fost astfel tratat. Au muncit la ele ca şi cum ar fi fost din lut, punând foarte multă emoţie. Pentru daci, aurul era din altă lume”.

Câte nu s-ar realiza, dacă am lua exemplul strămoşilor noştri, şi am vedea în lucrurile materiale doar valenţele lor transcendentale!

Vezi mai jos trailer-ul documentarului „Goana după aurul transilvan”

Nota Matricea Românească: [usr 3]

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

O simplă constatare: în copilăria mea, trăită în majoritate după momentul – de graţie pentru unii, fatidic pentru alţii – decembrie 1989, Alexandru Ioan Cuza era încă un personaj istoric viu, cu relevanţă în cotidian. Îmi aduc aminte cu exactitate că manualele şcolare ale vremii îi dedicau pagini ample, care îmbinau adevărul istoric cu ficţiunea, cu legendele ţesute în jurul figurii marelui domnitor. Cuza era prietenul ţăranului asuprit de boieri, era bărbatul de stat care secularizase averile mănăstireşti sfidând făţiş puterile bisericeşti inexpugnabile, era domnul luminat care încercase – şi, parţial, reuşise – să modernizeze România. Paginile manualelor de limba şi literatura română abundau de poveşti în care Cuza îi demasca pe târgoveţii necinstiţi, prinşi cu “ocaua mică”, sau îşi ajuta cu bani soldaţii, sensibil fiind la greutăţile şi la abnegaţia lor. Cuza cel idealizat era modelul şi reperul moral al nostru, al celor cei mici şi în mare nevoie de ghidaj la început de viaţă.

Pentru mulţi conaţionali, Cuza rămâne ilustrarea eternei poveşti autohtone: un individ excepţional care, vrând ca într-o viaţă de om să schimbe cursul istoriei şi să pulverizeze cutume ancestrale, a stârnit ura viscerală a sistemului, ce l-a învins şi l-a trimis în exil. “La români, cum face cineva ceva bun, cum îl strângem de gât, cum face cineva ceva bun, cum îl strângem de gât”, explicaţia pentru felul în care Brâncuşi a construit Coloana Infinitului, pare să i se aplice perfect lui Cuza, primul domn al Principatelor reunite.

După trei decenii de libertate şi (extra)opţiuni nelimitate, Cuza a fost redus la statutul de exponat de muzeu, scos să fie etalat – ca şi Eminescu – o dată pe an, spre entertainment-ul unui public plictisit, care îl uită la o zi după defilare. Cuza nu e spectaculos, el nu are efecte speciale, şi nici aplicaţii de realitate virtuală – chiar dacă, în superb reabilitatul Palat de la Ruginoasa, o hologramă a domnitorului citeşte, spre surprinderea multora, un discurs plin de patos.

De ce nu ne mai înflăcărează Cuza? Poate pentru că, afectaţi de acest “mal du siècle” al evului nostru care e cinismul faţă de idealuri, nu mai concepem realitatea lui Cuza şi a precursorilor noştri care au făcut Unirea de la 1859

De ce nu ne mai înflăcărează Cuza? Poate pentru că, afectaţi de acest “mal du siècle” al evului nostru care e cinismul faţă de idealuri, nu mai concepem realitatea lui Cuza şi a precursorilor noştri care au făcut Unirea de la 1859. Aşa cum existenţa lui Iisus e contestată de savanţii omniscienţi, care nu cred în minuni, tot astfel e foarte probabil ca nici Cuza să nu fi existat, judecând după discordia care ne “animă” viaţa noastră cea de toate zilele. Se prea poate, vorba lui Fukuyama, să trăim în post-istorie. O post-istorie în care totul s-a scris, totul s-a făcut, în care spiritul lui Cuza e anacronic, oricâte defilări am face şi oricâte bugete am consuma pe 24 ianuarie.

În ce mă priveşte, mi-e dor de acel Cuza luminos din manualele şcolare, de super-eroul copilăriei mele şi a prietenilor mei, de omul care făcea bunătatea şi corectitudinea posibile, care lăsa loc pentru idealism. În pofida aparenţelor, Cuza nu e mort: într-un capitalism sălbatic, în care omul este lup pentru om, vorba strămoşilor noştri romani, avem nevoie de el mai mult ca oricând. Cu luminile şi cu umbrele inerente, Cuza şi sistemul său sunt cei care au scos ţările române din Evul Mediu. Iată de ce ar trebui să învăţăm să îl valorizăm permanent pe acest mare român, mort – şi asta ar trebui să ne dea de gândit – în exil.

Sigur că e greu să-l iubeşti pe Cuza când moldovenii ţi-au luat toate locurile de parcare din Bucureşti. Şi totuşi, încercaţi. Dacă 24 ianuarie 1859 are o lecţie, aceasta este că toţi suntem fraţi. Iar între fraţi trebuie să existe nu vrajbă, ci unire. La mulţi ani, români!

Istorica zi de 24 ianuarie 1859 reprezintă, pentru România, momentul în care s-a realizat un prim pas spre înfăptuirea statului național unitar. Evenimentul a fost, la acea vreme, de o importanță crucială pentru noul stat care îşi croia loc pe harta Europei, prin prisma faptului că, în unanimitate, a avut loc dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească. Lesne de înţeles, fără unirea Moldovei cu Țara Românească nu am fi sărbătorit nici ziua de 1 decembrie 1918, Marea Unire.

Curentul unionist, care a influențat și țările române, îşi trage originea din idealurile Revoluției Franceze din 1789 şi mişcările care i-au urmat. Însă pe teritoriul țărilor române, momentul 1848 a fost cel care i-a făcut pe români să conștientizeze faptul că toți sunt un singur popor și că nimic nu îi diferențiază, decât hotarele invizibile ce separau fiecare provincie. Odată cu semnarea Convenției de la Paris (1858), o Constituție externă realizată pe baza ideilor (şi intereselor) marilor puteri europene, s-a construit temelia peste care au fost „așezate” ideile privind Mica Unire. Unul dintre cuvintele ce pot caracteriza decizia de a unifica cele două provincii românești este pragmatismul: s-a renunțat la orgolii și până și „burghezia română a înțeles că trebuie să se facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată”, a explicat cercetătorul Cristina Păiușan-Nuică, într-un interviu exclusiv pentru Matricea Românească.

Marea surpriză a Micii Uniri: dubla alegere a domnitorului

Cum s-a ajuns la o dublă alegere care a luat prin surprindere și marile puteri europene – neputincioase, în cazul unei astfel de unificări?

În Moldova, Vasile Alecsandri avea cele mai mari șanse de a conduce această provincie, dar a refuzat învestirea, în favoarea lui Costache Negri. Nici această propunere nu a avut sorți de izbândă, întrucât pe masa negocierilor a apărut soluția unui compromis, acela de a aduce o a treia persoană. Mihail Kogălniceanu l-a propus pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept candidat unic și, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de membri ai Adunării Elective au acceptat și l-au votat în unanimitate pe cel din urmă.

Însă, în Țara Românească, lucrurile erau departe de a fi lămurite, întrucât în această regiune, promotorii curentului unionist se aflau în minoritate. Tot într-o noapte, cea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la Hotelul Concordia din București (strada Smârdan numărul 39, azi în Centrul Vechi) unde s-a articulat ceea ce fusese, până atunci, doar un deziderat mut: desemnarea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”

În dimineața zilei de 24 ianuarie, la cererea ziaristului și omului politic Vasile Boerescu, deputații s-au reunit în cadrul unei ședințe secrete spre a “parafa” hotărârea pentru veacuri.

„A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”, a fost intervenţia lui Boerescu din debutul ședinței.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári Foto: wikimedia.org

Astfel stând lucrurile, s-a trecut la vot, și toți cei 64 de electori l-au votat pe Cuza ca domn al Țării Românești și al Moldovei. Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”.

În luna februarie, domnul ales a sosit la București în calitate de conducător al ambelor țări pentru a depune jurământul în Catedrala Mitropolitană: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Cuza, un erou al României

„Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe”, a mai subliniat istoricul dr. Cristina Păiușan-Nuică, importanța figurii lui Cuza.

Deşi domnia lui Cuza nu a fost una de lungă durată (1859-1866), figura sa este însoțită și astăzi de o aură eroică, el devenind parte a folclorului românesc în calitatea sa de figură fondatoare a Patriei. Fiind o persoană care se bucura de o carismă greu de ignorat, Cuza – devenit conducător al Principatelor Române la numai 39 de ani – a excelat prin entuziasmul schimbării, al construirii, al unificării.

Una dintre măsurile realmente epocale pentru care Cuza s-a luptat a fost reforma agrară, din 1864, care împroprietărea cu pământ țăranii clăcași și îi elibera de obligațiile față de boieri.

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman Foto: Istorie pe scurt

„…țăranii se adunaseră în mare număr în ograda palatului domnesc, aducând flori și plocoane. Se îngrămădiseră ca să vadă nu numai pe acela care era stăpânul moșiei, nu numai pe acela care era domnitorul lor, dar pe binefăcătorul lor, căci țăranii știau că Vodă Cuza se lupta din greu cu boierii, ca să le smulgă din mâini pământ pentru ei”, scrie Theodor Râșcanu, în lucrarea sa dedicată palatului Cuzeştilor de la Ruginoasa, acest Malmaison românesc, „Povestea unui castel blestemat”.

Pe lângă reforme, „domnul Unirii” a purtat o fructuoasă activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea împletirii celor două Principate, de către marile puteri. Aşa se face că lui Cuza şi colaboratorilor lui le datorăm formarea statului modern România (1862) odată cu devenirea celor două provincii stat unitar. În acel an, s-au decis în mod oficial o singură adunare, un singur guvern și o singură capitală, București.

În 1866, o coaliție a partidelor de la acea vreme (botezată de către istorici „Monstruoasa Coaliție”) l-a obligat pe Cuza să abdice, drept reacție la manifestările autoritare ale domnitorului, dar și din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor grupării. Cuza a fost astfel obligat să ia calea pribegiei, murind în exil.

Cum a devenit 24 ianuarie zi națională

Declarată de câţiva ani încoace sărbătoare legală a românilor, 24 ianuarie a fost iniţial desemnată, de către Alexandru Ioan Cuza și de către Mihail Kogălniceanu, sărbătoare națională pentru Principatele Unite. Chiar dacă, așa cum a punctat pentru Matricea Românească istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, recunoașterea Unirii era limitată pe perioada domniei lui Cuza, cei doi inițiatori erau conștienți de importanța creării unei instituții simbolice precum cea a sărbătorii naționale.

„Ea nu venea, desigur, pe un teren virgin. Românii trăiau într-un peisaj festiv populat cu sărbători religioase, cele ale hramurilor bisericii locale, ale patronilor breslelor, ale aniversărilor datelor onomastice ale prinţilor domnitori, ca să amintesc doar câteva, constante. În plus, dacă ne uităm la o preistorie a sărbătorii naţionale, nu putem exclude episodul, redus desigur, al celor trei luni de regim revoluţionar din Ţara Românească la 1848. Vedem acolo, preluată după model francez, cum este introdusă instituţia sărbătorii revoluţionare.

Noutatea faţă de sărbătorile specifice Vechiului Regim sau de cele tradiţionale, populare, consta în participarea masivă şi activă a unui public eterogen ca şi compoziţie socială (orăşeni, ţărani, militari) sau de vârstă (bărbaţi, femei, copii), care legitima actul politic, conform concepţiei că Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean”, a explicat specialistul, pentru Matricea Românească.

Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean

Această angrenare a poporului în festivitatea zilei a fost „vie” cât a domnit Cuza peste Principate. După abdicare, 24 ianuarie a „intrat într-un con de umbră, fiind înlocuită de 10 mai, iar la un moment dat, Dimitrie Sturdza, care a păstrat o aversiune permanentă faţă de fostul domnitor, a refuzat într-o şedinţă a Senatului din 22 ianuarie 1882, să accepte propunerea unui coleg referitoare la introducerea lui 24 ianuarie în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale (…) Regimul comunist va recupera mai târziu această dată, mai ales în perioada lui Nicolae Ceauşescu, când se dezvoltă un amplu aparat festiv, menit să susţină imaginea «celui mai iubit dintre pământeni».

24 ianuarie reapare ca sărbătoare naţională, dar încărcată de toate «brizbrizurile» ideologice ale comunismului. Alexandru Ioan Cuza era revalorizat, inclusiv pentru a fi opus monarhiei, intrate într-o perioadă de dizgraţie, dar şi pentru că ideologii de serviciu ai PCR-ului lucrau deja de zor la cultul lui Ceauşescu, personaj plasat „firesc” într-o galerie a marilor figuri naţionale, care pleca de la Burebista şi-l includea şi pe domnitorul Micii Uniri”.

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova Foto: arhiva personală

Istoricul Nicolae Mihai supune atenției noastre câteva cuvinte dintr-un raport al lui Mihail Kogălniceanu ce justifică necesitatea proclamării lui 24 ianuarie ca sărbătoare națională, deoarece aceasta este „ziua care făcându-vă Domnitorul României, v-au încredinţat prin însuşi această nobilă misie de a realiza marea dorinţă şi trebuinţă a Naţiunii Noastre”. De fapt, ideea marcării evenimentului era aceea de a sublinia caracterul excepțional al evenimentului, devenit unul fondator pentru istoria țării.

„Aşa cum era organizată, conform documentelor epocii, sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi.

Sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi

În egală măsură, în spaţiul urban, sărbătoarea naţională unifica spaţiile simbolice reprezentative, catedrala sau biserica cea mai importantă (unde sărbătoarea naţională începea la ora 10:00, cu te Deum-ul oficiat de ierarhul locului, mitropolitul, dacă vorbim de capitală, sau de episcopi şi alţi ierarhi locali, în provincie), sediul prefectului, unde erau prezentate felicitările oficiale şi piaţa publică unde aveau loc iluminaţii, artificii, mese festive, hore.

Ultimul element, care presupunea prezenţa unor tarafuri de lăutari, indică faptul că spaţiul urban devenea mai deschis unor elemente de cultură populară, unor manifestări mai exuberante, jocuri sau strigăte, altfel interzise de regulamente urbane tot mai drastice (care eliminaseră, de exemplu, trasul cu armele la sărbători).

24 ianuarie, azi

În prezent, autoritățile de pe întreg teritoriul României organizează în fiecare an, la 24 ianuarie, diferite manifestări culturale, ale armatei şamd, în ideea marcării zilei festive. Dar, raportată la românul de rând, conștientizarea importanței sărbătorii este din ce în ce mai stinsă.

„Oamenii vin să vadă o paradă militară, dar sunt destul de plictisiţi de discursurile politicienilor locali. (…) Sondajele efectuate de presă, de exemplu, arată că dacă vechile generaţii încă au clare semnificaţiile momentului, ştiu ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859, cine este Alexandru Ioan Cuza, pentru generaţiile tinere este uneori dificil să facă până şi această asociere. Nu sunt adeptul unor discursuri maniheiste, dar cred că este evidentă o pierdere a semnificaţiilor sărbătorii naţionale când cultura memoriei este într-un declin.

Este evidentă o pierdere a semnificaţiilor sărbătorii naţionale când cultura memoriei este într-un declin

În plus, să nu uităm că, la nivel general, pentru mulţi dintre contemporanii noştri, sărbătoarea naţională a devenit tot mai mult un spectacol. Aici cred că antropologii sunt mai potriviţi decât istoricii să discute dacă este o formă de o «camuflare a sacrului în profan», de o tentativă de adaptare la provocările unei societăţi globalizate, unde viteza informaţiei şi a exploziilor exuberante a înlocuit răgazul reflecţiei şi bucuria comuniunii dătătoare de sens”, a mai explicat Nicolae Mihai.

Chiar dacă, pentru unii, semnificația unei sărbători naționale rămâne mai vie decât pentru alții, evenimentul din 24 ianuarie este, potrivit istoricului oltean, un bun prilej de a ne reafirma permanent identitatea colectivă, de membri ai unei națiuni.

„O facem într-o manieră emoţională, care implică şi bucurie pentru că sărbătoarea naţională este o formă de cultură afectivă a istoriei. Poate tocmai faptul că evităm să vorbim despre această componentă emoţională ne face să ignorăm potenţialul extraordinar al acestui subiect, ca şi cum oamenii ar fi setaţi doar pe o dimensiune strict raţională, extrem de pragmatică.”

Foto deschidere: drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Gălățenii cunosc foarte bine clădirea istorică din centrul orașului, scăldată-n soare, înconjurată de verdeață și denumită simplu, dar de efect, Muzeul „Casa Cuza Vodă”. Exteriorul relevă un imobil ce confirmă frumusețea simplității și provoacă imaginația și curiozitatea trecătorului cu privire la casa unde a locuit domnul Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). În acest context, mândria că orașul meu natal deține o astfel de bijuterie istorică mă cuprinde ori de câte ori se ivește ocazia.

Am dorit să ascult din nou povestea „Casei Cuza Vodă” (secție din cadrul Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” din Galați), astfel că am discutat cu muzeograful Ingrid Bahamat, ale cărei explicații de natură istorică au fost „învelite” în cuvintele calde și cu tâlc specifice distinsei doamne.

„Muzeul nostru este unul care are o legătură foarte puternică cu comunitatea locală din mai multe puncte de vedere. «Casa Cuza Vodă» este organizată într-o clădire cu profunde semnificații istorice. Este casa care a aparținut familiei domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dinainte ca acesta să devină o personalitate politică marcantă, arhicunoscută. În timp, comunitatea locală a considerat oportun ca, ori de câte ori se ivea ocazia, să menționeze la un eveniment sau altul importanța pe care această clădire o avea pentru urbe, dar și pe plan național.”

Muzeul „Casa Cuza Vodă” din Galați încă păstrează parfumul epocii Cuza Foto: arhiva Muzeului de Istorie „Paul Păltănea”

Casa din Galați le-a aparținut părinților lui Cuza, Ion și Sultana, iar domnitorul a locuit aici între anii 1844-1859. Orașul de la Dunăre ocupă un loc de seamă în viața lui Alexandru Ioan Cuza, prin prisma funcțiilor deținute de acesta, care l-au pregătit pentru misiunea istorică asumată mai târziu: președinte al Judecătoriei Covurlui și pârcălab de Galați.

„Tatăl lui Alexandru Ioan Cuza a cumpărat această casă, deci familia a avut afaceri și toată viața rostuită în Galați. Astfel, Cuza, având și funcții edilitare, până la momentul 1859 a locuit în orașul nostru. După ce el a plecat la Iași, aici a rămas să locuiască mama sa, Sultana – născută Cozadini. Tatăl său murise cu ani în urmă. Elena Cuza (1825-1909), soția domnitorului, venea mai des să locuiască aici alături de soacra sa”, a dezvăluit muzeograful, pentru Matricea Românească, o fărâmă din viața uneia dintre cele mai importante familii din istoria României.

Elena Cuza era o fire mai rezervată privind aparițiile publice și a preferat să-i fie alături domnitorului doar la acele evenimente care necesitau stringent prezența ei

Elena Cuza, fire introvertită și discretă, a preferat liniștea gălățeană în locul expunerii publice inevitabile din București sau Iași, unde era solicitat soțul său, după Mica Unire. Însă, după ce domnitorul a cumpărat, în anul 1862, Palatul de la Ruginoasa (Iași), doamna țării s-a implicat activ în mobilarea, decorarea și amenajarea clădirii și a grădinii celei ce se dorea a fi reședința de vară a familiei.

Garnitură de salon, în stil Ludovic al XVI-lea, Franța, mijlocul secolului al XIX-lea. A fost dăruită de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza colaboratorului său, Anghel Duca

„Ea era o fire mai rezervată privind aparițiile publice și a preferat să-i fie alături domnitorului doar la acele evenimente care necesitau stringent prezența ei. Elena Cuza prefera să se ocupe de acțiuni caritabile și să fie departe de cancanurile inerente la orice curte domnească. Avea nevoie, pentru a-și accepta destinul, de o anumită liniște interioară. Spun aceasta, pentru că nu a fost pregătită sufletește să devină doamna țării. De asemenea, ea avut parte și de suferințe legate de faptul că nu au avut copii, de aceea, ei au înfiat doi băieți. Erau băieții lui Cuza, de fapt. Personalitatea tumultoasă a domnitorului i-a adus, de multe ori, doamnei și o lacrimă în colțul ochilor. Aceasta a determinat-o să aleagă între datoria de a-i rămâne alături – și fusese educată în spiritul acestei datorii – și dorința, năvalnică uneori, de a păși pe alt drum.”

După moartea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, survenită la 1873, soția sa, din motive financiare, s-a văzut pusă în situația de a înstrăina imobilul de la Galați, iar din acel moment, de-a lungul vremii, casa a cunoscut proprietari diverși și destinații variate. Între proprietarii imobilului îl putem aminti pe omul politic Grigore Trancu-Iași (1874-1940), care organiza, în fostul cămin al familiei Cuza, evenimente culturale, cu invitați de marcă.

Când comunitatea nu vrea să-și piardă valorile

„Spre deceniul III al secolului XX, clădirea se afla într-o stare de degradare avansată. Deja se depășise vremea când Grigore Trancu-Iași fusese proprietar, casa avea alți proprietari și atunci gălățenii și-au dat seama că, în timp, dacă nu se vor lua măsuri, nu numai că se va degrada clădirea în sine, dar și semnificația istorică se va pierde definitiv. (…) Casa Cuza Vodă a devenit un reper – și se perpetuează ca atare – al muzeografiei naționale. Este muzeu din 1939. În 1937, gălățenii despre care v-am vorbit au constituit o asociație care a strâns fonduri, a cumpărat imobilul, l-a restaurat și, în 1939, clădirea a devenit muzeu în memoria lui Cuza.”

Grație lăudabilei inițiative a gălățenilor de a se mobiliza și a acționa în favoarea păstrării valorilor istorice, orașul se mândrește cu o clădire de o frumusețe aparte, care încă păstrează parfumul epocii vremii, chiar dacă reabilitarea imobilului a presupus adaptarea arhitecturii inițiale la cea specifică unui muzeu. Spiritul comunitar al localnicilor a devenit mai viu, în virtutea faptului că în perioada interbelică statul român s-a raportat la stilul european de promovare a patrimoniului cultural. „Și, slavă Domnului, aveau ce promova!”, a completat muzeograful.

Potrivit specialistului, muzeul păstrează „atmosfera saloanelor mondene din perioada Cuza și cea imediat următoare, primele decenii ale secolului XX. Nu în ultimul rând, avem documente și obiecte care ne «povestesc» ce s-a întâmplat până la 24 ianuarie 1859, dar şi care au fost pașii esențiali ce au urmat momentului respectiv. În fiecare dintre săli se pot admira «prezențe» ale personalităților. Mai exact, obiecte cu conotații memoriale, probându-şi legăturile cu Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu, Costache Negri și, implicit, cu stilul de viață de atunci. Era o epocă în care românii, școliți în principal în Franța, simțeau nevoia să aducă în casa lor ce au văzut că se poartă acolo, ce simțeau că se potrivește ambientului autohton și aveau în permanență ușa deschisă pentru moda românească, moda ambientală interioară.”

Bibliotecă, atelier românesc, a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fost dăruită de către Regele Carol I de Hohenzollern lui Mihail Kogălniceanu

În Muzeul „Casa Cuza Vodă”, vizitatorul este „transportat” în România secolelor XIX-XX grație obiectelor de patrimoniu expuse publicului: obiecte și mobilier aparţinând familiei Cuza, premierului Mihail Kogălniceanu sau lui Costache Negri. Deși mare parte din obiectele personale ale familiei Cuza se află la Iași și la București, „gălățenii, mai mult decât alți români, se bucură de această casă”.

Muzeul păstrează „atmosfera saloanelor mondene din perioada epocii Cuza și perioada imediat următoare, primele decenii ale secolului XX. Avem documente și obiecte care ne «povestesc» ce s-a întâmplat până la 24 ianuarie 1859, dar şi după epocalul moment”

„Cred că Muzeul «Casa Cuza Vodă» este o emblemă. La ora actuală, când spui, în Galați, «Casa Cuza Vodă», te raportezi la un loc arhicunoscut, la un loc unde unii revin cu interes, cu o anumită curiozitate de a vedea lucruri noi, de a revedea ce știu deja, de a se mai întoarce într-un timp istoric benefic.”

„L’Illustration”, „Le monde illustré” şi „L’Univers illustré” (1859), ziare din colecţia privată a gălăţenilor Isabela şi Cezar Amariei

„Casa Cuza Vodă” se bucură de un număr considerabil de vizitatori însă, ca în orice muzeu, numărul lor variază, în funcție de perioadele anului. Una dintre sărbătorile marcate „cu sfinţenie” în clădirea fostului cămin al familiei Cuza este Unirea de la 24 ianuarie 1859, când reprezentanții instituției organizează diferite activități culturale și spirituale de anvergură, la care sunt invitate personalități locale și naționale.

Ceea ce este îmbucurător pentru cei de la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” este faptul că tinerii fac parte din categoria predominantă a publicului.

„Sunt luni în care avem un aflux de public mare, mă refer la cele cu evenimente istorice. Luna ianuarie «bate» toate recordurile de public. De asemenea, luna mai, când Noaptea Muzeelor aduce iarăși un aflux de public important. De câțiva ani, Școala Altfel ne aduce tineri dornici să îşi afle originile. Secțiile Muzeului nostru sunt mai puțin vizitate în perioada tezelor elevilor și a vacanțelor care trimit gălățenii în afara orașului, unde, sperăm, vizitează alte case memoriale. Vara, avem turiști din alte locuri.”

„Casa Cuza Vodă” din Galați reprezintă doar una dintre bijuteriile istorice ale țării care „poartă pe umeri” nu numai atmosfera vremii, dar și prețioasele povești ale neamului nostru.

Sibiul este un model de convieţuire între populaţii, o matrice a confluenţelor a cărei fertilitate şi-a arătat roadele în istoria României, este de părere Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din oraşul de pe malul Cibinului. “Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării”, a subliniat acesta, pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Referindu-ne la Sibiu, pentru că este un focar de cultură şi de spiritualitate pentru România, întrucât dvs. cunoașteți realitățile locale, ce reprezintă el cu adevărat pentru matricea noastră românească?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Este un oraș de confluență, este la poarta Țării Românești și ca loc și cadru, aici este practic centrul țării. Şi în actuala geografie restructurată economic, pe aici trece principalul drum, care este principala trecere spre Țara Românească, spre București, Valea Oltului. Probabil că așa a fost perceput încă de când s-a constituit această urbe aici. Orice matrice are un centru și am putea zice, prin aproximare, fără să greșim și să hiperbolizăm lucrurile, că Sibiul se constituie ca un centru matriceal, ca o expresie a modului de viață al poporului nostru.

Prima mențiune despre Sibiu este din timpul romanilor. Era un castru roman în cartierul Guşteriţa. Apoi a fost o așezare a slavilor, în timpul mileniului I. Apoi Sibiul e menționat într-o bulă a Papei de la Roma, apoi de către târgoveții sași. Apoi a existat în calitate de capitală a românilor. S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească.

În această zonă de confluență, prin interacțiunea aceasta se creează valori. Am rămas uimit – documentându-mă puțin pentru acest interviu – să constat că acest orășel – care nu e nici Timișoara, nici Bucureștiul care e Capitală, nici Iașiul ca oraş principal al Moldovei – totuși, se poate mândri cu niște primordialități. Aici a fost primul spital din cadrul regatului austro-ungar, aici a fost prima farmacie, aici s-a inventat homeopatia, aici s-a lansat prima rachetă, graţie lui Conrad Haas, aici s-a descoperit gazul metan. Bineînţeles că a fost geniul creator al populaţiilor germanice de aici, dar geniul se manifestă când există provocare, iar aceasta se realizează prin întâlnire, prin confluenţa valorilor.

Piaţa Huet din Sibiu. În dreapta, Catedrala Evanghelică Foto: minoritynomad.com

E regretabil faptul că, în locul acestei confluențe de populații, în locul acestei mixări a naţionalităţilor, care a produs şi produce de obicei omul şi spiritul mai treaz şi mai inventiv, se produce actualmente la nivelul țării – regret să o spun – o provincializare, o ghetoizare. Adică se cultivă provincializarea. De exemplu, s-au făcut nenumărate facultăţi şi universități, fiecare merge la universitate în orășelul lui și rămâne un provincial și cunoaște numai realităţile locului. Nu se întâlnește într-un mare centru universitar și cu un alt român sau conaţional din alt colț al țării, şi rămâne, astfel, un individ provincial, fără relații mai largi cu toţi cei din poporul român indiferent de naţionalitate.

Sibiul, ca cetate medievală, ca așezare după munți, în Transilvania, s-a constituit ca un loc de trecere – să treci pe aici, să lași ceva. Deși nu s-a dezvoltat enorm ca cetate, așa cum s-au dezvoltat alte cetăți, totuși aceste beneficii spirituale, culturale sunt importante pentru sufletul poporului. Aici e un oraș al întâlnirilor, al schimburilor şi al îmbogăţirii spirituale; ca matrice, e un oraș al toleranței, al incluziunii. Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea. Uneori, se acceptă prea multă toleranță, fără discernământ, dar în Sibiu lucrurile se păstrează în limitele normale.

S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească

Matricea Românească: Care credeți că este explicația acestei toleranțe cu discernământ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sibiul este un oraș liniștit cu oameni civilizaţi şi toleranţi. Contribuţia majoră la cultivarea acestui spirit paşnic şi tolerant a avut-o şi o are Biserica Ortodoxă. Oamenii de aici au și ei o oarecare răceală sufletească în sensul că nu sunt atât de expansivi şi volubili, cum sunt regățenii. Este un tipar spiritual al sașilor, lăsat în sufletul populației de aici. Dar știu să păstreze limitele comuniunii, ale interacțiunii – cât să acționezi să nu îl deranjezi pe cel de lângă tine, dar totuși să te simți bine.

Eu am prins Sibiul și înainte de a pleca mulți saşi, în anii ’90, – în ’91-’92, atunci au plecat foarte mulți. Mi-am dat seama că s-au pierdut foarte multe atunci pentru etosul local. Au fost – și sunt – oameni disciplinați, la locul lor. Consider că sunt o pierdere. Au fost un element benefic pentru civilizaţia românească de aici. Însă, aici românii și-au trăit şi ei propria evoluție spirituală și culturală. În Sibiu, deși era cetate în care dominau alte minorități, românii au reușit să exceleze, să devină mult mai importanți, dominanţi în cele din urmă, datorită acțiunii concertate a unor instituții ale românismului – m-aș referi la Mitropolia Ardealului, cu câțiva exponenți esențiali nu numai pentru evoluția Sibiului, ci și a țării: mă refer la sfântul Andrei Șaguna, la marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, practic a transformat poporul român printr-o muncă titanică, printr-o pregătire și o înțelepciune bine articulate cu realitățile epocii în care a trăit.

Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii în marile orașe de atunci. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită! Dacă n-ar fi fost Șaguna, opera spirituală pe care el a făcut-o aici, în această capitală a Transilvaniei, și cu tiparul democratic pe care l-a implementat inclusiv în biserică… concretizat în participarea reală a mirenilor, a credincioșilor simpli, în viața fiecărei parohii şi eparhii, astfel încât ei plăteau preotul, ei sprijineau biserica, ei o construiau într-un sistem democratic care îi punea în valoare, istoria noastră ca români ar fi fost cu totul alta. Fără această muncă a lui, n-am fi avut momentul 1918, în care românii s-au pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu Țara Românească – acest moment fiind consecinţa şi continuarea procesului educaţional pe care Şaguna l-a inspirat şi l-a cultivat. În 1870, el a alergat și a făcut școli, care au adus roadă cultural-naţională, iar roada s-a văzut în înțelepciunea oamenilor din acea epocă, ce s-au simțit români, pentru că au fost educați ca atare, pentru că au fost instruiți cum să devină stăpâni pe propriul destin.

Munca pe care a făcut-o Andrei Șaguna a fost una și de iluminare prin carte, dar și de organizare. De aceea Şaguna este foarte actual. Noi avem resurse, dar nu știm să ne organizăm și nu sunt oamenii buni puşi la locul potrivit, care să gestioneze, să îndemne… Pe de altă parte, există și o lehamite a românului, actualmente, după atâtea scurtcircuituri ale istoriei. Avem pentru acea vreme un tipar de acțiune: într-o societate țărănească, tradițională, se duce cineva, le spune, oamenii ascultă, se mobilizează, se organizează și obții roadele. Actualmente, vorbești, dacă vorbești ce vorbeşti, la un moment dat zice unul că nu vorbeşti bine, că nu eşti tolerant. Se face un mult mai mare zgomot, ţi se iau auditorii, nu mai ascultă nimeni și nu mai reușești să faci nimic. Chiar dacă intențiile sunt bune.

Elevi analizând statuia lui Gheorghe Lazăr din Piaţa Mare a Sibiului

Priviţi ce se întâmplă cu românii actualmente: sunt exportați la muncă dincolo. Aici s-a distrus toată industria, toată economia, pentru ca românul să iasă din matricea lui spirituală, şi să vină alţii în matricea aceasta, să se facă proprietari, stăpâni, să se producă un schimb de populație. Orice matrice, dacă nu te încadrezi cum trebuie în ea, se deformează poporul, dar ea rămâne, pentru că spiritul nu-l muți cu levierul, nu-l spargi nici cu ciocanul. Sunt – în cimitirul din Bacău, de unde provin – alei pline cu morminte ale italienilor. Au venit, au fost arhitecți în anii 1910-1920, le-a rămas numele acolo. Și-au lăsat și gena, urmașii lor au devenit români, creștini ortodocşi. Roata istoriei se învârte. Ce ne-ar trebui și ce am avea de învățat cu privire la cine a contribuit la formarea poporului? – Andrei Șaguna a dat un exemplu clar, puternic, de acțiune democratică, energică pentru înălțarea poporului. Oameni ca el trebuie ținuți minte și cultivați.

O altă contribuție importantă a avut-o aici teatrul. Sibiul a avut primul teatru continuu din România. Nu a fost primul teatru cu program continuu în cetatea Clujului, nici în cea a Oradei, ci totuşi, în Sibiu. Vreau să spun că a existat aici o populație foarte trează, foarte dinamică care a înţeles necesitatea de a se autoeduca şi prin teatru. A fost şi o colonie de greci aici, în cetate, care a contribuit major la construirea actualei catedrale ortodoxe şi prin aceasta la consolidarea spiritului de comuniune. De asemenea, foarte mulţi din Mărginimea Sibiului aveau oi, făceau transhumanță, călătoreau şi prin aceasta menţineau şi cultivau acest spirit al interacţiunii şi prezenţei de spirit. În același timp, aveau şi o oarecare bunăstare materială pe care au folosit-o în beneficiul comunităţii. Ei cunoșteau realitățile din mai multe locuri și acționau cu o conștiință trează, nu erau oameni simpli.

Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea

Vreau să spun că pentru a obţine rezultatele bune cu care se poate mândri această matrice interculturală şi spirituală din centrul ţării, a trebuit interacțiune și discuție şi conlucrare multă, adică învățătură multă înainte de a acționa. Actualmente, datele situației de pe teren s-au schimbat foarte mult. Mie mi se pare că românii sunt blazaţi, sunt depășiți de evenimente, de realitatea care li se impune. Tot timpul ni se fabrică altă realitate, altă lege, sunt implementate alte norme, trebuie să te supui lor. Nu mai domini tu, ci te domină realitatea dictată de alții care îți dă de lucru ca să te reorganizezi și nu mai reuşeşti să ţii ritmul şi să faci faţă situaţiilor nou create.

Matricea Românească: Dar dacă ești conectat la matrice și ai credința care e fermă și te ghidează, atunci nu poţi depăşi aceste situaţii… ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da, dar trebuie și să acționezi rapid, să încerci să extinzi matricea care e ceva dinamic. În centrul unui cerc se întâlnesc multe raze sau diametre şi fiecare vine cu conţinutul şi contribuţia sa la definirea matricei confluenţelor. De aceea trebuie efort dinamic de păstrare a valorilor reale într-o matrice a confluenţelor şi o cunoaştere clară a identităţii proprii şi a conţinutului matricei ideale pe care inevitabil trebuie să o redefineşti şi edifici. Trebuie uneori să spui, ca şi în viaţa de familie: „Stop, ai intrat în nucleul meu, în matricea mea, de aici nu mă muţi!”. Dar trebuie să și știi ce reprezintă nucleul și matricea ta. Să știi ce aperi și valoarea ei. Dacă nu ai această cunoaştere, sau nu o practici ca etos cultural şi spiritual, te lași purtat de vânt şi devii ceea ce nu îţi doreşti.

De exemplu, aici a existat un alt element foarte important în dăinuirea spirituală a românilor de aici, dar şi din țară – anume faptul că în Sibiu veneau, în Evul Mediu, când Biserica era oprimată în Transilvania, tineri care mergeau la Mănăstirea Cozia pentru a se pregăti minimum necesar şi a deveni preoţi pentru satele din Transilvania, iar mai târziu, odată cu întemeierea Seminarului Teologic în 1786 care a evoluat și a ajuns Facultate de Teologie, veneau din Oltenia şi din Ţara Românească să se pregătească aici şi să devină preoți. Treceau munții, făceau școala aici, se întorceau acasă şi păstoreau ca preoţi satele şi comunităţile din zonele lor. Vă dați seama că s-au pregătit aici generații și generații de luminători ai poporului, ai satelor, ai oamenilor. De aceea, referindu-mă la rolul educaţiei religioase şi bisericeşti, ca exemplu al impactului formator spiritual al centrului în cadrul matricei, pot afirma că e foarte important conţinutul spiritual şi cultural al acestui centru pentru definirea şi dăinuirea poporului nostru. Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării.

Turnul Sfatului din Sibiu

Matricea Românească: Aşadar, consideraţi că de aici din centru ar trebui să pornească o adevărată fertilizare culturală și spirituală a ţării.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Teologia, ca școală, s-a transformat prin activitatea Mitropoliei Ardealului în elementul de coeziune și de iluminare a poporului. De asemenea, este de amintit opera culturală a celor de aici. Andrei Șaguna a întemeiat și Societatea culturală ASTRA şi, de asemenea, Ziarul “Telegraful Român” a fost un instrument de coeziune culturală şi spirituală a românilor, alături de ziarul “Tribuna” fondat aici de către scriitorul român Ioan Slavici. Vedeţi, acestea sunt doar câteva exemple ale revărsărilor culturale şi spirituale ale acestui centru. Actualmente, populaţia de aici, români şi saşi, s-a mobilizat – ei au înființat multe alte organizații culturale şi caritative precum ONG-urile, şi au participat şi participă corect cu toată inima la definirea realităţii matricei confluenţelor pe care Sibiul o reprezintă. S-au mobilizat și au obținut rezultate concrete, precum a fost Sibiul – capitală culturală a Europei. Aceste exemple şi această activitate ar trebuie continuate şi consolidate, multiplicate şi îmbogăţite pentru a înmulţi şi îmbogăţi debitul acestui izvor care, fiind în centru, inevitabil irigă, fertilizează şi dăruieşte ceea ce are.

Matricea Românească: Deci, în opinia dvs, se poate continua acea operă de culturalizare, a înaintaşilor…

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Se poate. Îi invităm și pe alții. Actualmente, facem ce putem. Ne continuăm această muncă de iluminare și de educație a credincioșilor și preoților și a tineretului. S-au dezvoltat foarte multe activităţi, însă e loc de mai mult. Sibiul a fost capitala culturală a României, este un oraș multicultural, mereu sunt evenimente culturale, artistice, de confluență, e vizitat de foarte mulți oameni în special vara, vin turiști din toate părțile. Ce îi lipseşte oarecum Sibiului sunt accentele spirituale, mănăstirile cu o tradiție mult mai veche. A avut, dar au fost reduse.

Sfântul Andrei Șaguna a fost marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, a transformat poporul român printr-o muncă titanică. Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită

Vă dau un exemplu: Sibiul a fost numit Tübingen-ul României, un loc al cultivării spiritului raționalist, al înțelegerii reci, clare, al realităților, fără prea multă poezie. Paradoxal, un mare scriitor ca Cioran devine nihilist. Spunea un învăţat că Cioran n-ar fi ajuns probabil niciodată nihilist dacă în preajma Sibiului ar fi fost o mănăstire și dacă mănăstirile n-ar fi fost distruse de către generalul austriac Bukov, dacă ar fi fost una la care el să vadă creștinismul trăit altfel, să vadă acea deschidere a creștinismului pe care o poate oferi pe plan spiritual, așa cum au oferit-o pentru ruşi lavrele Optina şi altele, şi în general ortodoxismul descris de Dostoevski. Cioran n-ar fi ajuns niciodată nihilist. În schimb, el iese din matricea noastră spirituală, intră în matricea Franței cu cultura de acolo și devine cel mai mare stilist, cu o conștiință influenţată de spiritul raţionalist, scolastic după model nemțesc.

Scări spre Podul Minciunilor din Sibiu Foto: minoritynomad.com

Vedeţi, arhitectura Sibiului reflectă spiritul locului, unul mai închis. Este arhitectura aceasta cu case, cu curţi închise. Nu este cum e peste munți, când vezi în curtea vecinului şi îl saluţi. Asta te închide, dar face şi ca raporturile dintre oameni sa fie mai corecte, deşi mai reci. Deşi există această închidere, totuşi la noi nu s-a ajuns la înstrăinarea faţă de vecini care este în alte țări. În Transilvania, comunicarea e mai scurtă, mai laconică, mai clară, mai la obiect.

Apropo de asta, dacă vorbim despre modelarea creștină şi cum poate matricea spirituală să formeze bine, avem nevoie de o interacțiune mult mai mare cu credincioșii, cu generația tânără, cu implicarea celor în vârstă, care își trăiesc, uneori, bătrânețea în plictis și în depresie. Biserica, societatea românească ar trebui să realizeze o angajare mult mai mare a membrilor ei în acțiunile care s-ar putea dezvolta în comunicare, în comuniune. Omul în vârstă să fie pus să îi învețe pe cei tineri. El să participe cu experiența sa, tânărul cu entuziasmul său.

Am auzit un pastor evanghelic care a spus cât de bine s-a simțit cu românul și cum s-a simțit „mai acasă ” în România, decât la el în Germania. De ce? Pentru că a beneficiat de bunătatea acestui suflet românesc. Bunătatea și naivitatea noastră sunt înțelese, uneori, drept defecte şi greşeli de către alții foarte pragmatici și foarte orientaţi spre a fi stăpâni şi a fi bogaţi.

continuare

Matricea Românească: Cum remarcaţi și Dvs., matricea noastră are drept caracteristică faptul că suntem niște supraviețuitori, nişte oameni care au rezistat mii de ani vicisitudinilor istorice. Cum se împacă mândria națională, pe care spuneați că o au toate popoarele, și societatea globalizată, multiculturală în care, vrem-nu vrem, suntem și noi?

Sorin Liviu Damean: Mă așteptam la o astfel de întrebare, pentru că într-adevăr, ea ne frământă mult în ultima vreme.

Matricea Românească: Alți colegi de-ai Dvs. din mediul academic au cristalizat altfel întrebarea: „De ce ne sperie naționalismul?” Există tot felul de confuzii între naționalism, patriotism şamd.

Sorin Liviu Damean: Exact. Aici e punctul sensibil. Într-adevăr, parcă trăim vremuri în care ne este rușine să utilizăm termeni precum patriot, patriotism, naționalism șamd. Parcă sunt termeni care au căzut în desuetitudine, parcă ne ferim de acest lucru. Acolo este tiparul, n-avem de ce să ne temem de așa ceva. Naționalismul nu trebuie confundat cu naționalismul extremist. Am avut și accidente în istorie – deși, și acele accidente dacă luăm și le analizăm în profunzime, vom vedea că nu totul a fost rău, nu tot naționalismul nostru din perioada interbelică a fost rău. Altfel, nu ne-am explica de ce o minte strălucită ca Nicolae Iorga a fost un reprezentant al curentului naționalist, de ce Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, în tinerețea lor, au mers pe curentul naționalist. Era un naționalism în sensul bun al cuvântului, un naționalism care mergea mai mult spre tradiționalism, spre religiozitate, spre întorcerea omenirii din nou la religie.

Pentru că a fost acel nefericit Prim Război Mondial. Din păcate, nu au știut că va urma și un al doilea, la foarte scurtă perioadă de timp. După Primul Război Mondial, lumea s-a schimbat fenomenal. Se simțea nevoia aceasta, a unui curent naționalist în sensul consolidării statelor, unele dintre ele abia constituite, altele dintre ele reconstituite sau, cum a fost cazul nostru, altele desăvârșite. Deci state care au reușit să-și desăvârșească unitatea națională. Cum poți să realizezi acea coeziune, închegare la nivel național, dacă nu încurajezi acest curent?

De aceea, eu cred că trebuie să privim foarte echilibrat și naționalismul acesta despre care noi spunem că a fost extremist. Pentru că s-au produs atunci abuzuri, crime, violențe care nu sunt o pată albă pe obrazul nostru, dar ne asumăm greșelile pe care le-am făcut. Care popor din lumea asta n-a săvârșit și greșeli? Nu suntem noi mai răi decât alții.

Astăzi, într-adevăr, când vorbești de patriotism, toată lumea tinde să te arate cu degetul: „A, acesta a rămas cantonat în perioada de dinainte de 1989!”. Atenție, nu spune nici unul că ești cantonat în perioada interbelică, toți spun că ești cantonat în perioada comunistă. De ce? Pentru că, la un moment dat, a ieșit la iveală ideologia național-comunistă. Pentru că și comuniștii aceștia nu au fost toți o apă și-un pământ. Mulți și-au manifestat independența față de marele vecin de la Răsărit. Nu putem să-i punem pe toți în aceeași oală.

Naționalismul nu trebuie confundat cu naționalismul extremist. Am avut și accidente în istorie – deși și acele accidente, dacă luăm și le analizăm în profunzime, vom vedea că nu totul a fost rău. Altfel, de ce o minte strălucită ca Nicolae Iorga a fost un reprezentant al curentului naționalist, de ce Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, în tinerețea lor, au mers pe curentul naționalist? Era un naționalism în sensul bun al cuvântului

De ce să ne fie ruşine să recunoaștem: „Da, domnule, sunt patriot! Țin la țara în care m-am născut, pentru că aici sunt originile mele, rădăcinile mele, aici m-am format, aici am fost educat, aici mănânc pâinea de toate zilele. Dar în egală măsură, de ce să nu mă duc la un monument închinat străbunilor noștri care și-au dat viața pentru ca noi, astăzi, să fim liberi?”.

Prin natura profesiei, circulând foarte mult prin țară și încercând să identificăm monumentele istorice închinate eroilor neamului, ce credeți că am constatat? Buruieni, nici un fel de grijă, nici măcar o cocardă tricoloră, nici măcar o lumânare aprinsă sau un buchet de flori. Ne este chiar așa de greu să aprindem o lumânare, să smulgem niște buruieni de lângă un monument care este închinat celor care și-au dat viața? De ce nu ne gândim: „Dar dacă am fi fost noi în locul acelei generații care s-a sacrificat și am fi undeva Sus și am putea privi ce se întâmplă astăzi? Nu am reacționa la fel? Nu ne-am închina și am spune: «Doamne, pentru ce ne-am dat viața, ca nimeni să nu treacă să se închine sau să depună o floare!»”. Și mereu dau exemplul acesta, pentru că l-am văzut cu ochii mei. Când am trecut prin Ungaria și am stat o perioadă de timp, am rămas extraordinar de surprins de cultul acesta pe care îl au față de eroi. Și cel mai mic monument era pus în valoare!

Matricea Românească: Am fost la Alba Iulia și, în Catedrala Romano-Catolică, la mormântul lui Matei Corvin, erau coroane de flori, cocarde. În schimb, în oraș, la monumentele unor oameni de cultură de-ai noștri, totul era ofilit. Diferența era flagrantă.

Sorin Liviu Damean: Exact. De ce, nu suntem și noi din același aluat, nu suntem și noi ființe umane, cum sunt și ceilalți? Şi-atunci, de ce să ne ferim? Tocmai refuzul nostru de a accepta elementele identității noastre naționale ne face să fim ignoranți, ne determină să trecem pe lângă un monument și să nu ne uităm puțin în sus, pentru a vedea cine este personalitatea imortalizată aici. Am mai făcut exercițiul acesta în rândul studenților. Pe toți îi pun să treacă pe lângă monumente și pe lângă statuile din oraș și să identifice: cine a fost acolo, de ce i s-a ridicat statuie. Omul acela a făcut ceva, nu?

Au fost niște sondaje, la un moment dat – avem o statuie foarte frumoasă a lui Alexandru Ioan Cuza, în fața Primăriei din Craiova. Este o copie făcută chiar de sculptorul Raffaello Romanelli, care a făcut și statuia Cuza de la Iași. Este o copie fidelă a acelei statui. Li s-a luat interviu unora dintre craiovenii noștri chiar în fața statuii. Au fost întrebați: „Ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859?”, pentru că era statuia lui Alexandru Ioan Cuza în spate. Toți ridicau din umeri, unii ziceau „Marea Unire”. Deci știau ei ceva, dar erau o confuzie extraordinară.

Tocmai refuzul nostru de a accepta elementele identității noastre naționale ne face să fim ignoranți, ne determină să trecem pe lângă un monument și să nu ne uităm puțin în sus, pentru a vedea cine este personalitatea imortalizată aici

De ce trebuie să depunem coroane de flori, să arborăm steagul numai când aniversăm niște momente istorice? Statuia e făcută numai pentru astfel de momente? Oare în restul timpului nu ne putem întreba cine e personajul, nu putem depune o floare, nu putem depune o coroană? Eu cred că, din punctul acesta de vedere, mai avem multe de făcut. Iar încercarea aceasta de a ne distanța, de a spune: „Da, domnule, dar acum suntem cetățeni europeni, de ce trebuie să mai cunosc originile mele și de ce să mai vorbesc eu de identitate națională? Sunt un om liber și circul în Europa pentru că sunt european”. Ești și european, dar în primul rând, ești român. Acolo te-ai născut, acolo sunt rădăcinile tale. Nu trebuie uitat că acolo te-ai format. Ceea ce ai ajuns, până la o vârstă când să zicem ai luat o decizie, ține de acele locuri.

Dacă ar fi să îi analizăm pe europeni, credeți că ei gata, s-au schimbat peste noapte, că pentru ei, Uniunea Europeană este o structură care se suprapune peste state? Păi chiar Uniunea Europeană vorbește despre “unitate în diversitate”. Nu? Suntem cu toții diferiți, avem poate valori diferite, dar încercăm să ne punem la un loc și să vedem ce are fiecare bun, ce are rău, ce putem pune împreună.

Profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Noi am înțeles-o la modul radical: „Am intrat în Europa, trebuie să…”

Sorin Liviu Damean: Exact, am intrat în Europa, trebuie să facem cum spun europenii. Domnule, nu dictează nimeni, aici este greșeala. Noi mai tot timpul spunem: „Da, dar ne dictează Europa. Ni s-a spus de la Uniunea Europeană că nu știu ce trebuie să facem”. Domnule, nimeni nu îți poate impune să faci cu forța. Totuși, nu s-a renunțat la suveranitatea statală! Ai posibilitatea aceasta să zici: „Da, legislația aceasta se potrivește și la mine” sau „Nu, legislația aceasta nu merge”. De ce nu merge? „Uite, fac un studiu și îți demonstrez că acel lucru nu merge”.

Matricea Românească: Britanicii au putut.

Sorin Liviu Damean: Britanicii sunt un exemplu, deși eu cred că n-a fost cea mai bună decizie pentru ei. Pentru că, vedeți, au încurajat diverse poziţii radicale, până la urmă, prin această atitudine de izolare – Doamne ferește, nu aș vrea să fie “splendida izolare” prin care a mai trecut Albionul. S-ar putea să rămână aşa cum de multe ori au recunoscut, că ei nu sunt europeni, ei sunt continentali. Deja sunt plasați în afara continentului: „Noi suntem undeva, la distanță.” Dacă ești la distanță, vei rămâne tot timpul la distanță.

Matricea Românească: Dar, ca exercițiu de suveranitate, ceea ce au făcut e valid.

Sorin Liviu Damean: Fără-ndoială. Uniunea Europeană are şi elementele sale pozitive, şi elemente negative. Care organism a reușit să sudeze atât de bine elementele, încât să constituie un bloc compact? Nici unul. Oricând vor fi și tensiuni, oricând vor fi și păreri diferite. Nu au cum să gândească toți europenii la fel, însă este o structură care ne ajută, este o structură care ne asigură acea vizibilitate de care spuneam la un moment dat. Este libertatea aceasta de circulație pe care noi am câștigat-o și care ne permite astăzi să putem să mergem oriunde în spațiul Uniunii Europene. Că mai sunt și cei cu spațiul Schengen, aceasta este altceva. Pe de altă parte, poți întoarce problema, și să zici: „Da, suntem europeni, avem drepturi egale, dar unii au drepturi mai egale decât ceilalți”. Ajungem puțin la George Orwell și la „Ferma animalelor”.

Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate şi ele se vor rezolva, dar în timp. Nu putem să facem totul perfect de la început. Americanii nu au avut dificultăți, când au constituit Statele Unite ale Americii? Nu s-au confruntat cu un război civil, nu s-au omorât unii cu ceilalți ca să poată să reprezinte ceea ce reprezintă astăzi? Iată unde se află Statele Unite astăzi

Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate şi ele se vor rezolva, dar în timp. Nu putem să facem totul perfect de la început. Americanii nu au avut dificultăți, când au constituit Statele Unite ale Americii? Nu s-au confruntat cu un război civil, nu s-au omorât unii cu ceilalți ca să poată să reprezinte ceea ce reprezintă astăzi? Iată unde se află Statele Unite astăzi. Uitați-vă la japonezi, la mândria națională a japonezului. Pentru ei, 1945 este „anul 0”. În 60 de ani au ajuns la culmea civilizației și a tehnologiei. Cum? Prin mândria lor și prin faptul că sunt un popor muncitor, că au știut cum să renască din cenușă un stat care era prăbușit aproape în totalitate.

Matricea Românească: Și-au făurit o identitate, dar investind foarte mult în educație.

Sorin Liviu Damean: Ați atins exact punctul sensibil – au știut unde să investească. Şi unde poți să investești, decât în mintea omului, în formarea lui? Pentru că, dacă ai format un cetățean bine pregătit profesional, un cetățean cu cunoștințele necesare, acela se descurcă oriunde în lumea asta. Însă, dacă nu se va investi în educație, o să rămânem o masă amorfă, mulți dintre noi, indiferenți, mulți dintre noi, încercând să plecăm prin alte zări, în speranța că este mai bine acolo, mulți dintre noi fiind exploatați de către cei care ne primesc. Pentru că da, spui: „Ce bine mă plătește în Spania sau în Italia, când mă duc să lucrez în construcții, sau la cules de căpșuni!”. Nu, aceea este exploatare. Românii fac munca pe care nu o fac nativii. Acolo, fiecare spune: „Munca aceasta nu este pe măsura studiilor pe care le-am făcut”. La noi, studentul sau absolventul de facultate se duce și culege căpșuni. N-ai să vezi spaniolul cu studii superioare să facă lucrul acesta!

Istoricul Sorin Liviu Damean pledează pentru recâștigarea mândriei naționale de către români

Deci, sunt multe lucruri care nu sunt normale, care nu sunt firești. Însă, ceea ce îmi doresc eu este să încercăm să facem în așa fel încât să nu ne fie rușine să spunem că suntem români. Românii sunt și ei la fel de valoroși ca mulți alții pe lumea aceasta. Poate unii dintre ei mult mai valoroși. Dar trebuie și voință politică. Suntem conduși de o elită politică. Că este elită sau nu, în adevăratul înţeles al cuvântului, rămâne discutabil. Dar nu ne putem conduce toți, avem nevoie de reprezentanți. Dacă acești reprezentanți ar avea puțin mai multă voință, dacă ar pune mai presus interesele naționale decât interesele personale, eu sunt convins că România ar ajunge departe. Am pierdut cei 50 de ani din timpul comunismului, am rămas în urmă față de occidentali. Am cam fost în urmă de multe ori, dar gândiți-vă că, de pildă, în 1936, în perioada interbelică, eram printre țările cele mai dezvoltate din Europa și cu cele mai multe resurse – de petrol, de minereu, de cărbune. De ce atunci s-a putut și acum nu se mai poate? Eu cred că, odată ce ai demonstrat că poți, lucrul acela se mai poate realiza. Dar trebuie voință, subliniez.

Matricea Românească: Istoria, ca ştiinţă socială, este într-un con de umbră care pare că nu mai iese. Cum facem noua generație de tineri să se reîndrăgostească de istorie, de origini până la urmă?

Sorin Liviu Damean: Da, este un fenomen care se constată. Din păcate, istoria la nivelul disciplinelor de studiu a scăzut în ultima vreme. Vedem cazul învățământului preuniversitar, unde orele s-au restrâns din ce în ce mai mult. Vedem la Universitate că nu mai avem studenți la istorie, așa cum am avut în perioadele din urmă. E adevărat, traversăm o perioadă mai grea. Dar eu cred că istoricii, prin esența lor, sunt oameni de vocație. Şi dacă toți ieșim cumva și rostim răspicat adevărul istoric, cred că rezultatele trebuie să apară instantaneu. Nu trebuie să stăm doar la catedră. Nu trebuie să stăm doar cu ochii în cărți, trebuie să mai ieșim puțin în cetate, din turnul nostru de fildeș. Trebuie să mai facem o emisiune televizată, să mai publicăm un articol în presă, să mai apărem la o conferință. Sunt atâtea lucruri care pot pune în evidență istoria, încât eu cred că nici o altă știință sau altă disciplină de studiu nu are atâtea atuuri câte are istoria și câte are un istoric.

Gândiți-vă că, de pildă, în 1936, în perioada interbelică, eram printre țările cele mai dezvoltate din Europa și cu cele mai multe resurse – de petrol, de minereu, de cărbune. De ce atunci s-a putut și acum nu se mai poate? Eu cred că, odată ce ai demonstrat că poți, lucrul acela se mai poate realiza

Plus că trebuie să recunoaștem acest lucru: istoricul este cel care dobândește cea mai solidă cultură generală. Nu trebuie să ne ferim și să fim modești. Un istoric în adevăratul sens al cuvântului nu se poate să nu aibă această solidă cultură generală care, după aceea, duce și la specializarea pe diferite domenii sau epoci ale istoriei. Dar avem avantajul acesta: cunoaștem foarte mult și ce s-a întâmplat în trecut, știm să explicăm prezentul, știm să ne gândim și puțin în perspectivă. Dacă ne-am solidariza cumva… și prin solidarizare nu înțeleg a ne strânge cu toții la un loc, într-un grup compact și să demonstrăm lumii că noi suntem cei mai buni. Nu. Solidarizare în sensul de conștientizare. Fiecare dintre noi să conștientizeze că, promovând istoria, de fapt ne promovăm țara, promovăm trecutul ei și, de ce nu, promovăm și viitorul, pentru că demonstrăm cine am fost înainte. Așa că, revenind la ce discutam anterior, la globalizare, să ne vedem noi de treabă, că nu va veni un val din acesta de globalizare, în care totul să fie un neant. Sau, dacă va veni un astfel de val, mi-ar plăcea totuşi să cred că putem să constituim o insuliță sau să nu fim o particulă dintr-o masă amorfă. Să avem şi noi o distincție, să ne păstrăm câte ceva din specificul nostru național.

Încrezător în viitorul României: profesorul Sorin Liviu Damean

A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe vremea când Mihai Viteazul se lupta cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă.

Străini fiind pe plaiurile Jupâneștiului, părintele Daniel Mazilu, omul la care enoriașul găsește îndrumarea spirituală – dar și mundană – de mai bine de 20 de ani, a fost cel care ne-a dezvăluit, prin poveștile sale cu tâlc, sensibilitatea și onestitatea sătenilor, calități „sădite” în subconștientul lor încă din copilărie, chiar de către oamenii Domnului.

„Pridvorașul de la intrarea în biserică nu este întâmplător așezat acolo, ca un loc de odihnă. Pridvoraşul acela vorbește și răspunde la întrebarea pe care ați adresat-o privind rolul bisericii în viața credincioșilor. În pridvoraș a funcționat prima școală din satul nostru”, sunt cuvintele cu care părintele ne atenționează că spațiul din fața Bisericii de Lemn din Jupânești avea o altă destinație decât aceea de a opri stropii de ploaie sau fulgii de nea: în acel loc se formau oamenii. „Acolo veneau copiii, se așezau pe băncuță și, sub îndrumarea preotului și a dascălului, ei învățau să scrie și să citească. Săraci fiind și nu prea bine organizați, au folosit niște metode foarte interesante. Au învățat să scrie în niște lădițe, niște cutiuțe pline cu cenușă sau cu nisip, puțin umed și bine tasat. Şi, cu bețișorul, au învățat să scrie pe nisip.

În pridvorul Bisericii de Lemn din Jupânești s-au format oameni Foto: Marius Donici

În zilele frumoase de vară, se coboară în valea bisericii, se merge 200 metri mai la deal, unde se află o râpă cu un perete vertical de lut nisipos. Acolo scriau cu bețișorul, ca pe tablă. De atunci, și până astăzi, pe oricine întrebați din sat, «Unde se  află Râpa Dascălului?», toată lumea vă duce acolo. Ca să citească, ei au folosit cărțile de slujbă din biserică.” Raportată la lungile discuții, fără concluzii, privind manualele sau auxiliarele din școlile românești de astăzi, metoda de predare a dascălilor din secolul XVIII pare o glumă seacă, dar reprezintă dovada unei învățături – încă valabile –  pe care contemporanul a uitat-o sau pe care o evită din comoditatea-i periculoasă: unde există voință, orice se poate înfăptui. Chiar și fără tableta conectată la internet. De asemenea, nu numai Nică (Ion) Creangă a învățat – atunci când nu prindea muștele -, să citească folosind ceaslovul bisericii, ci și copiii din Jupânești. „Suntem chiar bucuroși că am avut același manual ca și Creangă”, adaugă părintele zâmbind.

Picturi vechi de sute de ani, impresionante și astăzi

Interesant este că „fiii” satului au învățat să scrie și să citească în biserică după o metodă simplă, dar de efect, bazată pe înțelepciunea și pe fermitatea preotului. Însă adevărata lecție de viață împărtășită era independentă de slovele pe care copiii le buchiseau.

„Picturile din acel pridvoraș nu sunt unele întâmplătoare. Îmi place să le spun picturi didactice. Au fost picturi așezate în fața unor copii de la școală, cu ajutorul cărora preotul să poată preda informații teologice, dogmatice pe înțelesul copiilor mult mai ușor. Și să vizualizeze. Avem în dreapta, cu culori închise, reci, mai respingătoare – tot ce este rău și de ce trebuie să se ferească ei. Iar în stânga avem locul unde ajungi dacă faci bine, Grădina Raiului”, reprezintă un prolog la lecția de religie din secolul XVIII la care aveam să participăm cu emoția și curiozitatea specifică – poate – copiilor vremii.

La o primă vedere, frescele din tinda bisericii, similare cu cele întâlnite și la mănăstirile Voroneț și Humor, nu sunt altceva decât splendide picturi religioase, căzute și ele în ghearele nemiloase ale degradării cauzate de către trecerea inerentă a anilor – sute, în cazul de față. Însă, așa cum a subliniat și părintele Mazilu, în Biserica de Lemn de la Jupânești nimic nu este aleatoriu, iar cele două picturi murale de mari dimensiuni, dispuse de o parte și de alta a intrării în Casa Domnului, reprezintă frapantul „material didactic” al preotului care le preda copiilor învățături teologice și dogmatice. Muralele erau mai mult decât indicate pentru a ajuta copiii să înțeleagă eshatologia. Iar cea predată la Jupânești nu are precedent, întrucât talentul și inspirația zugravului, al cărui nume nu este cunoscut, ne dezvăluie un har divin.

Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață

Deși am luat parte la lecția de religie în veacul XXI, când butaforia se află la loc de cinste, învățăturile și explicațiile părintelui Daniel Mazilu ne-au introdus, încă de la primele cuvinte, „îndulcite” de sunetul ploii, într-o călătorie imaginară parcursă de sufletul omului după ce trece la cele veșnice.

„Exista, înainte vreme, un blestem valabil în toată comuna. Când te supăra cineva, se spunea: «Să te mănânce Iadul de la Jupânești!». Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață.”

„Iadul de la Jupânești” (detaliu)

Povestirea părintelui începe cu registrul de sus, unde, în colțul din stânga, ne este înfățișată luna, pe care o putem interpreta simplu drept încheierea zilei. „De data aceasta, luna simbolizează sfârșitul vieții, și nu oarecum! Pentru că în continuare îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu degetul arătând spre lună, și cu fața spre toate popoarele pământului. De ce? Avem aici pe evrei, arabi și pe conducătorii spirituali ai celorlalte popoare de pe Pământ. Iar mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii de atunci și oamenii de astăzi este următorul – Mântuitorul spune așa: «Aveți grijă! Toate popoarele pământului, la sfârșitul vieții, veți avea parte de Judecata de Apoi!». Aici, Judecata de Apoi este reprezentată foarte interesant. Mâna lui Dumnezeu coboară dintre nori și ține între degete un cântar cu care cântărește faptele bune și faptele rele.

Corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea!

Sub cântar, corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea! Şi a mai așezat, pentru copii, vicleanul diavol, care încearcă să schimbe soarta Judecății cu picioarele, cu mâinile, cu codița și cornițele, agățat de talerul faptelor rele. Şi ia uitaţi acțiunea îngerului păzitor, care vine cu o suliță și o înfige în capul diavolului. Este mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii, acela că îngerul păzitor, atât timp cât avem gânduri bune, vine și ne apără în orice situație și în orice moment.” Dacă cei mai mulți dintre noi au aflat la școală despre îngerul păzitor, pentru copiii de astăzi, aceasta ar putea fi o informație străină, în contextul discuțiilor binecunoscute privind susținerea orelor de religie la clasă.

Beelzebub, la intrarea în Iad (simbolizată printr-o gură de balenă), ținând în mână cupa suferinței

„Avem de asemenea, mai jos, o imagine în care vedem un boier mort, lângă care scrie «bogatul nemilostiv». El a fost păcătos nu pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv! De aceea, nici nu-i scrie numele, cum i-l scrie lui Lazăr. A murit bogatul și i-a «ieșit» sufletul. Diavolul a venit să ia ce-i al lui, numai că nu poate, pentru că soția lui se roagă. Uitaţi-o, stă și așteaptă! Este o imagine care ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi. Rugăciunea noastră le ușurează drumul. Râul de foc este un drum care, pentru mulți, pare ușor, pentru că e la vale. Aici sunt scrise numele și păcatele pe care le-au făcut cei care au ajuns să parcurgă acest drum. Dar în același timp este atât de înșelător, pentru că e de foc, și ne arde! Și intrăm direct pe ușa Iadului, unde stă acest Satana, Beelzebub, șeful Iadului, cu această imensă cupă a suferinței. O vedeţi cât este de mare? Al treilea și ultimul lucru sfânt din această imagine este îngerul copiilor morți botezați. Ia uitaţi cum, ei fiind îmbrăcați în alb, vine și îi ia şi îi duce fără judecată în Împărăția lui Dumnezeu.”

În centru, râul de foc; stânga sus, Judecata de Apoi reprezentată prin balanță; stânga jos, bogatul nemilostiv și diavolul care îi vrea sufletul; dreapta sus, îngerul copiilor botezați, chemați la Cer

În timp ce „Sfântul Nicolae” pe care-l ține părintele între degete ne indică fără echivoc soarta sufletului păcătos, noi tăcem, ascultăm și luăm aminte, așteptând totodată explicațiile despre locul unde năzuim cu toții să ajungem: în Împărăția Domnului.

„Întorcându-ne la cealaltă parte, sunt mai multe interpretări, dar cea pe care îmi place să o dau este: găsiți aici o interpretare a Sfintei Treimi, sub formă de cruce. Nu o găsiți niciunde. Eu n-am găsit-o până acum, și m-am tot plimbat.

Reprezentarea Sfintei Treimi sub formă de cruce, o distincţie a Jupâneştiului

Iată: avem Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe orizontală, dar şi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe verticală – și am format o sfântă cruce din cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Maica Domnului, care este străjuită de către Sfinții Arhangheli, oferă cupa fericirii. Faceți comparație între ea și cupa suferinței! Cupa fericirii, pentru credincioșii care se fac vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu. Avem și sfinții și mucenicii bisericii noastre, care sunt străjeri la Grădina Raiului, iar Grădina este ilustrată sub formă de cetate. S-a «pus» un zid imens de cetate, ca să înțeleagă tot muritorul că nu se poate intra aici, decât în urma Judecății și cu binecuvântarea și aprobarea lui Dumnezeu!”

Sfânta Treime, înconjurată de „un zid imens de cetate”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

“Mai puţin este mai mult”, spune un poster demotivant care a făcut istorie pe Internet. Şi completează sarcastic: “Asta dacă nu stai lângă cel care are mai mult. Atunci «mai puţin» este doar jalnic”.

Demoralizante sau doar provocatoare, vorbele par să se verifice în contemporaneitate (dar poate că lucrurile au stat la fel dintotdeauna; noi nu putem trăi decât un prezent subiectiv), unde a avea mai mult e parcă sinonimul nescris şi dramatic al lui a fi mai mult. Altfel spus, superior celui de lângă tine – privat de resurse, oricare ar fi ele. Se pare că adagiul celebru rămâne în picioare: toate fiinţele sunt desigur egale, dar unele fiinţe sunt mai egale decât altele.

Economicul – barometrul suprem, de toate zilele al existenţei – vine, în sprijinul teoriei, cu statistici ce nu lasă loc de interpretare: companiile cu mai mulţi angajaţi decât competitorii îşi probează vitalitatea şi performează tocmai în virtutea forţei lor de recrutare a (teoretic) celor mai buni. Pe reţelele de socializare, brandurile care au milioane de adoratori sunt şi cele care dictează direcţiile în cultură şi societate, respectiv un magnet pentru noi generaţii de consumatori: succesul, nu-i aşa, atrage succes. În fotbal ca şi în alte sporturi, cluburile care au mai multe fonduri şi mai mulţi suporteri sunt, obligatoriu, şi cele care monopolizează vitrina cu trofee. „Celui ce are i se va da”, spune Biblia. “Dar de la cel ce nu are i se va lua şi ce are” (Marcu 4, 25).

Mai mult a ajuns să fie echivalat – necritic şi inconştient, căpătând statut de sinapsă în mentalul colectiv prin forţa brută a repetiţiei – cu mai bine.

Mai puţin este mai mult. Sau nu? Foto: despair.com

În această paradigmă a glorificării abundenţei, ca simbol (primejdios) al capacităţii, a nu uita virtuţile şi rostul penuriei este o binecuvântare. Şi poate că scenografa Maria Miu are dreptate, când spune într-un interviu pentru TVR: „Pe vremuri, făceam foarte mult din sărăcie. Acum sunt mulţi bani, dar lipsesc ideile.”

Greutatea circumstanţelor poate fi un filtru util contra capriciului

Este un gând care mă bântuie, după ce, la începutul anului, citeam două fraze absolut ziditoare ale arhitectului chilian Alejandro Aravena, câştigătorul Premiului Pritzker (Nobel-ul domeniului său) pe 2016: “Greutatea circumstanţelor poate fi un filtru util contra capriciului. Un mediu de privaţiuni te opreşte din a face lucruri care nu sunt strict necesare – în vreme ce abundenţa poate duce la o cultură în care faci doar pentru că îţi permiţi”.

Aravena, un arhitect vizionar şi pionier al proiectelor revoluţionare de locuinţe sociale care exploatează puţinătatea convertind-o într-un atu, vorbeşte cu autoritate.

Dar el nu este vreun original: cu multe veacuri în urmă, în secolul IV d.Hr., Sfântul Ioan Gură de Aur observa că “nu strică lipsa cât strică surplusul”.

E o lecţie de viaţă căreia românii – supuşi aproape permanent în istorie penuriei – i-au dat o strălucită expresie. Căci nu e totul a avea mult. Ci mult mai meritoriu este să ai puţin – şi să cucereşti lumea în pofida tuturor obstacolelor, înmulţindu-ţi talanţii.

Întrebaţi-le, doar, pe fetele de la CSM Bucureşti, câştigătoarele unei cupe continentale la handbal fără să aibă la dispoziţie o sală adecvată în care să evolueze.

Foto deschidere: montaj

Notă: text inclus în Revista „Mesagerul Sfântului Anton”, numărul noiembrie-decembrie 2016.

Profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a uneia dintre cele mai reputate instituţii academice ale ţării, Universitatea din Craiova. Cu istoricul originar din Iaşi, Matricea Românească a purtat o discuţie despre valoarea cunoaşterii trecutului nostru întru recâştigarea demnităţii şi a conştientizării locului de seamă pe care îl ocupăm între naţiunile europene.

Matricea Românească: Cum ați defini conceptul de matrice românească, unul ce are multiple fațete, prin prisma studiilor Dvs. filologice și a formației de istoric?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Matricea este cea care ne dă identitatea noastră națională. Firește, trebuie, din punctul acesta de vedere, să identificăm elementele sau factorii care au contribuit la “confecționarea” acestei matrice, pentru că nu ne-am născut din neant, nu am evoluat anonim și astăzi, cu atât mai mult, nu suntem un pion la nivelul Uniunii Europene, de care nimeni să nu știe. Dimpotrivă, întregul nostru trecut demonstrează faptul că am avut un cuvânt de spus, că am marcat istoria și civilizația, nu numai europeană. Aș putea spune civilizația universală, pentru că valorile europene, până la urmă, sunt ele însele valori universale.

Or, poporul român, așa cum s-a format el și cu puținele mărturii de care dispunem până în momentul de față, eu zic că și-a pus amprenta asupra acestui areal geopolitic și, atunci când am putut rezista vitregiilor vremii, am rezistat. Când nu am mai putut rezista, am încercat să supraviețuim pentru ca, apoi, să reușim să redevenim ceea ce am fost de-a lungul anilor. Iată că acest proces s-a tot desfășurat pe etape. E adevărat, uneori am “ars” etapele, alteori le-am parcurs în mod firesc, dar rezultatele au fost și pe măsura aspirațiilor pe care le-am avut.

Arealul acesta geopolitic a făcut ca poporul român să trăiască în provincii separate, în țări separate, și lucrul acesta ne-a marcat istoria, timp de secole. Dar graţie faptului că suntem un popor de origine latină, că avem aceleași obiceiuri, aceleași credințe, iar religia este cea creștin – ortodoxă, toți am găsit la momentul oportun această potențială viziune de a fi uniți într-un singur stat național. Elementele componente ale unui popor nu pot sta separate. La un moment dat, ele revin la matcă, iar matca a fost în spațiul acesta carpato-danubiano-pontic. E adevărat, nici nu trebuie să exagerăm și să spunem că poporul român a fost miezul civilizației și culturii universale.

Elementele componente ale unui popor nu pot sta separate. La un moment dat, ele revin la matcă, iar matca a fost în spațiul acesta carpato-danubiano-pontic

Matricea Românească: Cum rămânem moderați?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Trebuie să ne păstrăm această ponderație. Trebuie să discutăm cu argumentele pe masă, cu mărturiile documentare, cu ceea ce există până acum. Dar sunt și mărturii imateriale. Adică, sunt acele descoperiri arheologice care demonstrează cultura, civilizația vechilor triburi care au fost la începutul formării Daciei în spațiul acesta. Pornind de acolo, trebuie să urmărim cu foarte mare atenție ceea ce s-a întâmplat în anii următori. Iar discursul nostru trebuie să fie unul pe măsură, adică unul ponderat – să vedem ce a fost bun și ce a fost rău, pentru că așa ne învață istoria. Noi trebuie să ne cunoaștem istoria și trecutul, ca să nu repetăm greșelile pe care le-am săvârșit atunci. Dacă nu cunoaștem aceste lucruri, e destul de periculos, nu înțelegem prezentul și, cu atât mai puțin, nu putem să facem prospecțiuni în ceea ce privește viitorul acestei nații.

Un popor se naște şi evoluează ca orice ființă biologică, ba chiar la un moment dat poate muri. Însă, sămânța rămâne la locul ei. V-aș da un exemplu în acest sens: poporul polonez. La un moment dat, fiind la confluența marilor imperii, au sfârșit prin a dispărea de pe harta Europei. Ei bine, românii n-au trecut prin asemenea momente. E adevărat, peste noi au trecut valuri și valuri de migratori. După aceea, dominația otomană. Am încercat să găsim acele căi de supraviețuire. Am făcut-o, iar în momentul în care era pusă la îndoială însăși supraviețuirea noastră, am căutat să ne redobândim independența și să constituim un popor care să reunească tot ceea ce înseamnă elementele identitare de limbă, de cultură, de civilizație și de origine.

Știți că multă vreme s-a exagerat puțin cu Școala Ardeleană și curentul care a pornit din Transilvania. Și aici, lucrurile trebuie privite – spun eu – echilibrat, pentru că, totuși, transilvănenii nu trebuie uitați. Au fost cei care au subliniat originea latină a poporului român – așa cum au făcut-o, cu exagerările de rigoare. Dar lucrul acesta a dus la sădirea ideii necesității unității naționale. Lucru care s-a și realizat, de altfel. A trecut o perioadă destul de îndelungată de timp dar, în felul acesta, eu cred că s-a sădit mai bine la nivelul mentalului colectiv, la nivelul conștiinței opiniei publice, faptul că nu putem rezista în acest areal, dacă toate elementele poporului român nu se reunesc într-un singur stat.

Şi am avut și noi o clipă astrală, cum au avut multe popoare în lume. Acea clipă astrală, acea oră astrală, cum spunea Stefan Zweig, a fost anul 1918. Mai avem puțin și facem 100 de ani de la Marea Unire, o încununare a unui întreg proces care s-a desfășurat – am exagera dacă am spune „timp de secole” dar, cel puțin, – timp de decenii, de aproape un secol, cât s-a luptat pentru constituirea unui stat național, care să-i cuprindă pe cât posibil pe toți românii. E adevărat, la 1918 vorbim despre România Mare. Nu, n-a fost România Mare, a fost o Românie firească, România, așa cum trebuia ea să existe. Şi chiar și atunci au mai rămas români în afara granițelor naționale. E adevărat, din nou, geopolitica joacă un rol important aici. Faptul că noi am fost înconjurați mai tot timpul de mari puteri, de mari imperii, a făcut şi situația noastră dificilă.

Matricea Românească: Ne-a condiționat.

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Da, practic, ne-a condiționat existența. A trebuit să facem în așa fel încât să putem să ne impunem fie la nivelul Sud-Estului european, fie la nivelul Europei Centrale și de Sud-Est. Nu trebuie uitat că am avut voievozi care au fost recunoscuți de către marii suverani europeni ca fiind atleți ai lui Hristos, ca cei care au apărat creștinătatea aici, la porțile Orientului, pentru că noi ne-am confruntat cu otomanii timp de decenii. Occidentul a fost în spatele acestui zid. Aici era stăvilarul. În momentul în care avem de-a face și cu ascensiunea slavismului și, mai târziu, cu a panslavismului, lucrurile încep să se complice, pentru că statul român ar fi constituit o piedică în calea acestui panslavism. Ce urmărea, până la urmă, Rusia țarilor? Să stăpânească întreaga Europă – dacă nu se putea, măcar Europa de Răsărit, să pună stăpânire pe strâmtori, pe Bosfor și pe Dardanele, să controleze întreaga Peninsulă Balcanică. Or, pentru a ajunge în Peninsula Balcanică, pentru a ajunge la strâmtori, iată că aici au fost românii. Lucrul acesta nu s-a putut realiza. Iar unele puteri europene au conștientizat acest lucru, și-au dat seama că românii constituie acea barieră – împotriva fie a avansului panslavist, fie a avansului pangermanismului, pentru că Imperiul Habsburgic, devenit Austro-Ungar din 1867, avea și el interes în Peninsula Balcanică.

Nu trebuie uitat că am avut voievozi care au fost recunoscuți de către marii suverani europeni ca fiind atleți ai lui Hristos, ca cei care au apărat creștinătatea aici, la porțile Orientului, pentru că noi ne-am confruntat cu otomanii timp de decenii. Occidentul a fost în spatele acestui zid. Aici era stăvilarul

Deci iată, am făcut parte din jocul acesta al marilor puteri, iar la momentul oportun am știut să ne impunem, am știut să ne realizăm – ceea ce-am dorit, de fapt. Oricine este conștient de faptul că, izolați, românii nu pot realiza ceva. Unirea, însă, este cea care a reușit să spargă bariere, a reușit să aducă acea vizibilitate de care tot vorbim noi, astăzi. Pentru că, vedeți, se vorbeşte despre Uniunea Europeană, identitate națională, identitate europeană. Dacă îi întrebăm pe europeni: „Dar românii pe unde se plasează?”, nu mulți dintre ei au o idee foarte clară. Dar dacă mergem puțin în istorie – și noi asta ar trebui să exploatăm astăzi -, dacă ne mai întoarcem din când în când și spre trecut, vom vedea ce am reprezentat la un moment dat. Pentru că au fost momente când am reușit să răzbatem – dacă nu pe linie politică, cel puțin pe linie culturală. Am avut valori ale culturii și intelectuali de marcă recunoscuți astăzi la nivel mondial. Ai spus “Eminescu”, toată lumea știe că este poet român. Ai spus “Brâncuși”, de asemenea – ce-i drept, a trăit multă vreme la Paris, a creat la Paris, dar originea sa, de care nu s-a dezis niciodată, este aceea de român. Când spui Enescu, iarăși – George Enescu este un simbol din punctul acesta de vedere. Și atâtea și-atâtea nume de personalități care au fondat cultura română și care i-au adăugat acea valoare europeană sau universală.

Matricea Românească: Cum ne recâștigăm demnitatea și locul în istorie, în context contemporan?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Aceasta este o foarte bună întrebare. Cum reușim noi astăzi să recuperăm ceea ce, la un moment dat, a fost estompat? Pentru că trebuie să recunoaștem acest lucru: în perioada comunistă, nu am putut ieși, nu am avut o imagine extraordinară în exterior – cel puțin, în lumea occidentală. Noi eram parte a blocului comunist, a blocului sovietic, era foarte greu să ieși în evidență cu ceva. Asta nu înseamnă că n-am ieșit, pentru că au fost şi momente în care, chiar și așa, am fost o voce distinctă. Şi sunt prea numeroase cazurile, ca să le trecem cu vederea.

Se mai întreabă unii, la un moment dat: „Dar românii ce au făcut până acum? De ce aș avea mai multă încredere în români decât în alții?”. Lucrul acesta este imputabil faptului că nu ne cunosc suficient de bine, faptului că nu știm să ne promovăm trecutul, valorile, țara – o țară care dispune de resurse. Da, vor spune mulți: „Acele resurse au cam fost exploatate de-a lungul anilor și, de regulă, de către străini”. Dar nu este adevărat. Oricine traversează România astăzi poate observa ce țară minunată avem, ce potențial natural, ce păduri minunate, ce izvoare, ce monumente, ce biserici extraordinare.

„Transilvănenii nu trebuie uitați. Ei au fost cei care, chiar cu exagerările de rigoare, au subliniat originea latină a poporului român” Foto: Mihai Vladu

Am făcut o similitudine. Eu sunt moldovean de origine – sunt de la Iași – și m-am adaptat în Oltenia, pentru că sunt aici de aproape două decenii. Am văzut o similitudine extraordinară între bisericile din nordul Moldovei, din Bucovina istorică, și bisericile din nordul Olteniei. Știți câte asemănări există între aceste biserici, cu acea pictură minunată, și pe pereții exteriori, și pe cei interiori? De ce nu căutăm să exploatăm acest potențial? Străinii, când vin la noi în țară, rămân minunați de ceea ce observă, și spun: „Dar noi n-am știut că la Dvs., aici, regăsim așa ceva!”. De ce credeți că Prințul Charles al Marii Britanii revine atât de des în România, în Transilvania, în acele locuri unde s-a păstrat și ecosistemul, unde s-au păstrat tradițiile? Vine, pentru că așa ceva nu mai există în altă parte. Procesul acesta de industrializare, de tehnologizare, poluarea… sunt atâtea elemente care contribuie foarte mult la modificarea arealului geografic al unei țări. Noi n-am făcut acest lucru. Avem încă o țară care se poate lăuda cu bogății și cu resurse naturale, dar trebuie să facem mai mult ca să o promovăm. Haideți, când plecăm în străinătate, să nu ne fie rușine că suntem români. „Da, sunt român! Sunt român, m-am născut acolo unde s-a născut Eminescu, m-am născut român, acolo unde este Brâncuși, acolo unde a fost Eliade, unde a fost Constantin Noica” șamd. Acele personalități care au știut, la vremea respectivă, să promoveze România. Eu cred că, din punctul acesta, noi am rămas puțin tributari perioadei de dinainte de 1989. Ne-am complăcut în acea stare: „Dar de ce să facem noi, când ar trebui să apară totul de la sine?” Nimic nu apare de la sine.

Cum nici noi nu știm multe lucruri despre alte popoare, alte state din lume, nici ceilalți nu ştiu despre noi. Dar dacă știm să facem promovarea necesară, eu sunt convins că atunci când rostești numele „român”, toată lumea va recunoaşte: „Da, tu ești produsul a ceea ce a fost de milenii în această zonă a Sud-Estului european”. N-avem de ce să nu ne mândrim cu istoria noastră națională. Este adevărat, am avut momente dificile – trebuie să ni le asumăm. Așa cum ne place să vorbim de bătălii câștigate, trebuie, în egală măsură, să recunoaștem și acolo unde am greșit, unde am fost înfrânți, unde nu am fost lăsați să evoluăm așa cum ar fi trebuit să evoluăm. Decalajele între statele occidentale și statele răsăritene nu ne sunt imputabile nouă, nu noi suntem cei care au rămas în urmă, ci condițiile ne-au forțat, vecinii ne-au forțat să rămânem așa. De aceea, eu cred că nu strică să ne mai orientăm, din când în când, spre trecut, să-i promovăm istoria, momentele frumoase. Pentru că ar putea veni cineva să spună: „Bun, haideți să promovăm imaginea pozitivă a României”, dar ce facem cu imaginea negativă, fiindcă ea există? Există peste tot imaginea negativă, numai că trebuie să știi cum să faci ca imaginea pozitivă să o învăluie pe cea negativă, astfel încât această imagine negativă să se restrângă și să nu mai iasă la iveală.

Dacă mergem puțin în istorie – și noi asta ar trebui să exploatăm astăzi – dacă ne mai întoarcem din când în când și spre trecut, vom vedea ce am reprezentat la un moment dat. Pentru că au fost momente când am reușit să răzbatem – dacă nu pe linie politică, cel puțin pe linie culturală

România nu înseamnă numai copii bolnavi, săraci, cerșetori, cum de multe ori ni s-a pus această etichetă, mai ales după ’90 încoace. Sunt stereotipuri pe care trebuie să le depășim – dar, dacă noi nu facem nimic să le depășim, atunci ce pretenții să avem de la europeni, ca ei să le depășească?

Matricea Românească: Înainte de Brexit, britanicii au realizat o emisiune satirică în care enumerau lucrurile definitorii pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene. România era asociată cu vampirii.

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Da. Este imaginea cultivată a mitului Dracula, a mitului vampirului. Nu zic că este rău, în totalitate. Dar dacă știi să exploatezi, să pornești de la poveste, de la legendă și să ajungi la realitatea istorică, atunci cu siguranță că omul va veni nu numai să vadă unde a trăit Dracula, ci şi dacă a fost un personaj real sau o ficțiune inventată de către Bram Stoker. Curiozitatea occidentalilor – de fapt, toți suntem curioși din fire – poate fi canalizată în aceste direcții. L-ai dus să viziteze Castelul Bran, unde mulți socotesc că a fost «cuibul» lui Dracula. Bun! Dar de acolo, poate să se ducă și spre Castelul Peleș, poate să o ia și spre Brașov, să vadă și alte lucruri minunate. Avem cetățile vechi, dacice, care ulterior au fost transformate de romani și, în timpul Evului Mediu, au reprezentat ceva, pentru că am ținut piept otomanilor. În ultima vreme, ele au fost puse în valoare. E adevărat, cu mari eforturi financiare, dar au fost puse în valoare. Haideți să le promovăm mai mult și, în felul acesta, să creăm niște circuite turistice în care străinul, când vine într-un loc, să nu rămână doar acolo, să mai vadă și alte locuri. Eu sunt convins că, procedând astfel, imaginea României se va schimba foarte mult.

Putem, în egală măsură, să ne remarcăm prin elite, prin intelectuali, prin oamenii talentați. Avem atâtea talente în diferite domenii. La un moment dat, comenta cineva că promovăm pe Facebook tot felul de instantanee de-ale noastre, din vacanțe, de pe unde am mai fost prin străinătate, ce am văzut, ce am mai admirat, dar nimeni nu promovează ce ar trebui să promoveze: un profesor strălucit, un elev care a obținut medalia de aur la un concurs internațional, un gimnast care a obținut performanțe, un sportiv care a reușit să arate lumii întregi că steagul României este acolo, sus.

„Dacă nu ne cunoaștem istoria, nu ne înțelegem prezentul și, cu atât mai puțin, nu putem să facem prospecțiuni în ceea ce privește viitorul acestei nații”

Noi avem și tendința aceasta, de a ne uita unii la alții și a spune: „Dar de ce să-i promovăm pe sportivi, pentru că sunt plătiți să facă sportul respectiv?”. Nu, ei promovează imaginea țării, care contează foarte mult. La fel, profesorii, intelectualii, geniile. Uitați-vă câți inventatori sau câți oameni străluciți sunt de origine română. Vă spun eu că sunt foarte mulți și în toate domeniile: matematică, fizică, chimie, medicină. Ce se întâmplă, însă? Aceste minți strălucite au fost formate aici, în acea matrice de care vorbeam noi, dar neavând grijă de matricea aceasta, neîncercând să oferim condițiile necesare pentru evoluție, se întâmplă altceva: acele valori pleacă în străinătate, unde este mult mai bine conștientizat rolul geniilor. Străinii gândesc: „Domnule, am adus un om care este strălucit. Acesta îmi poate aduce beneficiu pe termen lung. Îi ofer toate condițiile necesare ca el să producă pentru mine, cel care l-a adoptat”. De ce să nu facem și noi același lucru?

Vedeți, eu am constatat o tendință la tineri, astăzi. Parcă nu mai e valul acela: „Gata, hai, plecăm în străinătate! Am făcut niște studii și abia așteptăm să plecăm în străinătate, pentru că acolo ni se oferă nu știu ce condiții”. Unii dintre ei au început să realizeze: „Eu mă duc într-o țară străină. Întotdeauna voi fi privit ca un element care nu face parte din elementul autohton. Întotdeauna vom fi priviți ca cei care vin de la periferie” – periferia însemnând Răsăritul Europei. Chiar dacă acolo sunt străluciți, chiar dacă sunt genii, chiar dacă li se oferă totul la picioare, cu toate acestea, mândria națională există la orice popor european. În momentul în care vine altcineva și nu e din același neam cu tine, parcă nu-l asimilezi așa de repede. Haideți să facem ceva să asigurăm aceste condiții românilor, ca ei să nu mai plece în afară. Nici n-aș vrea să mă gândesc ce ar însemna ca toți acești oameni valoroși pe care îi avem să rămână și să producă aici, și să nu mai plece în străinătate. Eu cred că am fi unul dintre cele mai silitoare și mai înzestrate popoare din Europa.

Știți cât de multe cunoștințe și competențe dobândim în învățământul acesta, așa cum este el? Pentru că sunt condiții foarte grele și pentru formatori, adică pentru profesori, dar și pentru cei care sunt ca buretele, și abia așteaptă să absoarbă aceste cunoștințe. Noi facem minuni, la ce condiții avem!

Să luăm, de pildă, mediul academic, despre care nu am vorbit foarte mult. Știți cât de multe cunoștințe și competențe dobândim în învățământul acesta, așa cum este el? Pentru că sunt condiții foarte grele și pentru formatori, adică pentru profesori, dar și pentru cei care sunt ca buretele, și abia așteaptă să absoarbă aceste cunoștințe. Noi facem minuni, la ce condiții avem! Toată lumea ne arată cu degetul: „Nu sunteți în Top 500 al Universităților!”. Sau mai spun, într-o notă ironică: „Păi, Universitatea cutare este abia pe locul 961!”. Dar haideți să comparăm puțin bugetele acestor instituții, să vedem cât reprezintă bugetul unei Universități din România – poate chiar una dintre cele mai strălucite, și cât este bugetul unei alte Universități din Statele Unite, din Marea Britanie, care se află pe primele locuri? Diferența este uriașă.

Vă spun eu, pentru că am făcut astfel de sondaje, din curiozitate: „De ce, cu rezultatele noastre foarte bune, nu reușim și noi să pătrundem într-un astfel de top?”. Pentru că bugetul unei Universități de top din Statele Unite sau din Marea Britanie este de 10 sau de 20 de ori mai mare decât bugetul întregii Românii academice. Vă dați seama ce înseamnă acest lucru?

Pe când noi ne chinuim, cu niște resurse extrem de limitate, să realizăm ceva, și uite că de multe ori reușim să facem lucrul acesta. Am avut prilejul să călătoresc în străinătate, să văd și alte Universități din Europa. Recunosc, aveam acest complex: „Cum mă vor privi oamenii aceștia, când merg să vizitez Universitatea X din Franța, Universitatea Y din Germania, din Spania, din Marea Britanie, din Italia?” șamd. Aveam o oarecare strângere de inimă. “Oare nu vor spune: «A, tu ești cel de mâna a doua, mâna a treia, de undeva de la niște Universități dintr-o țară de care nu prea am auzit»?”. Aveam eu această strângere de inimă, dar reținerile erau și la ei. La o discuție, când începi să le explici care sunt resorturile înțelepciunii tale, tot ceea ce ai reușit să acumulezi, toți se minunează: „Dar la voi chiar se face o învățătură așa serioasă? Chiar se studiază așa de intens? Chiar reușiți să rezistați?”. Mulți ne întreabă lucrul acesta. Da, reușim, dar iată că noi nu ne bucurăm de aceeași promovare de care beneficiază ei.

Știți de unde vine această separare, linie care se trage între Vest și Est, mai ales odată cu căderea Cortinei de Fier? După 1990, a dispărut comunismul – Slavă Domnului că am scăpat de el! – dar imaginea străinului, a celui din afară, a occidentalului față de răsăritean, față de acela care a făcut parte din blocul comunist, a rămas cam aceeași. Greu să și-o schimbe. De ce? Pentru că noi nu facem nimic să ne schimbăm această imagine. Discrepanțele rămân, imaginea încă este deformată. Dar cu stăruință, cu oameni entuziaști, cu oameni conștienți că identitatea națională este, de fapt, matricea fiecăruia dintre noi, eu cred că putem să realizăm lucruri minunate. Avem timp, avem resurse, avem oameni. Ce ne mai trebuie altceva? Mai multă tărie, mai multă inițiativă.

Va urma

Câți dintre noi s-au gândit vreodată că un produs atât de simplu, de banal și de ieftin (azi) a reprezentat “piatra de temelie” a formațiunilor politice complexe, a unor civilizații renumite și sursa bogăției liderilor comunităților care îl comercializau? Este vorba despre prozaica sare, o pudră care astăzi nu mai este apreciată la adevărata sa valoare, și care „poartă” în spate o istorie fabuloasă, începută cu mii de ani înaintea erei noastre.

Deși pare cvasi-neverosimil în prezent, sarea este considerată un important produs cultural, capitol la care România excelează, fiind cea mai bogată țară în zăcăminte saline din lume (!). Ultimele cercetări arheologice relevă că plaiurile românești cuprind peste 300 de locuri care dețin în subsolul lor zăcăminte de sare și aproape 3000 de izvoare sărate, la care se adaugă importante masive de sare gemă. Exploatată în cantități mult superioare nevoilor locale de consum, sarea a devenit pe cale de consecinţă o valoroasă marfă destinată comerțului. Extrem de solicitată și implicit intens comercializată, ea a reprezentat o considerabilă sursă de venituri pentru comunitățile care aveau privilegiul de a locui în apropierea ocnelor și de a le exploata.

O bună parte dintre relațiile culturale derivă din mecanismele care au la bază circulația sării

Potrivit prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie, antropolog de la Facultatea de Istorie a Universității București, este dificil de dovedit și de estimat gradul de circulație a sării, pentru că aceasta este un bun care se consumă și care „nu lasă urme”, însă s-a demonstrat că produsul a reprezentat catalizatorul construirii relațiilor dintre civilizații: „Arheologii vorbesc despre un mecanism de schimb la mare distanță bazat pe «foamea» de sare. Există studii care încearcă să demonstreze faptul că o bună parte dintre relațiile culturale, care se stabilesc pe la 3500 î. Hr., derivă din mecanismele care au la bază circulația sării. (…)

Exploatarea, mineritul, este o muncă dură, care lăsa urme serioase pe schelet din cauza efortului fizic. Nu era o bătrânețe ușoară. Acești indivizi aveau în spate un întreg sistem de coordonare care presupune existența unei căpetenii, a unui lanț de decizii”, a subliniat profesorul universitar, în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – o discuție despre credință și elite”.

Prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie Foto: Adi Bulboacă

Cele mai importante zăcăminte de sare aflate pe tărâm românesc sunt concentrate în depresiunile pericarpatice – între valea Sucevei și valea Jiului, în depresiunea Transilvaniei și în depresiunea Maramureșului, și datează din perioada miocenică (eră care a început în urmă cu 23,03 milioane de ani și s-a încheiat în urmă cu 5,33 milioane de ani). Modul de exploatare a clorurii de sodiu în ocne presupunea scoaterea la suprafață a mineralului sub formă de stânci și bulgări și, cu toate că uneltele folosite de către mineri în urmă cu sute sau chiar mii de ani în urmă nu erau deloc sofisticate, acestea aveau calitatea de a fi “zdravene” și de nădejde: printre ele, ciocanul, barosul și târnăcopul. «Recuzita» mai cuprindea și targa, coșul de nuiele, icul (pană utilizată pentru secționarea lemnului), scara și frânghia.

Dată fiind influența masivă a comerțului sării în dezvoltarea relațiilor interculturale, numeroși istorici de seamă menționează acest proces definitoriu în scrierile lor – Nicolae Iorga, de pildă, nota faptul că negoțul cu acest mineral pleca din spațiul românesc spre zonele sărace în saline, mai ales zona stepelor nord – pontice, unde erau transportate piei, blănuri, pește conservat și sare.

Sarea exportă cultură. Au fost oameni care, datorită ei, au ajuns să fie extrem de bogați și extrem de războinici

În acest context, profesorul Carol Căpiță a subliniat că există o strânsă legătură între numărul și dimensiunea izvoarelor de sare și densitatea așezărilor umane preistorice. Mai exact, cele mai multe dintre comunități se instalau în apropierea zonelor de aprovizionare și a liniilor de transport, cu precădere a celor navale. Rar, vital și scump: iată elementele definitorii ale „aurului alb”, mineral care în epoca sa „de glorie” a reuşit să depășească valoarea metalului de la care a primit supranumele. Popoarele interesate de acest produs nu au șovăit să cumpere cantitățile necesare, oferind la schimb aur, vite, vin, ulei de măsline, alte mărfuri scumpe sau chiar sclavi.

„Un lucru foarte simplu, așa cum este sarea, poate să aibă urmări foarte ample, datorită faptului că produce o presiune culturală care duce la creșterea structurilor sociale. De la un produs de acest gen se poate ajunge la structuri politice, la formațiuni politice de tipul triburilor. Sarea exportă cultură. Au fost oameni care, datorită ei, au ajuns să fie extrem de bogați și extrem de războinici”, a atras atenţia antropologul.

Reproducere după modul de exploatare a zăcămintelor de sare Foto: nachrichten.at

România, în special zona Transilvaniei, s-a dezvoltat din punct de vedere demografic și economic datorită sării, acest discret mineral care astăzi nu mai prezintă niciun interes evident pentru individul de rând. Hrană pentru gând: sarea a format civilizații, a provocat războaie și a fost nepreţuită, atât în istoria României cât şi în cea a Europei.

Dacă este adevărat că nu orice trecut reprezintă istorie, la fel de valabil este şi că istoria se repetă. În România Mare, de pildă, jumătate din populație era analfabetă, dar existau și oameni afectați de șomajul intelectual, situaţie de care nu suntem departe nici azi. În lucrarea sa „deschizătoare de ochi”, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică (premiată recent drept cea mai bună carte despre interbelic, la Gala Istoriei Contemporane) dr. Dragoș Sdrobiș radiografiază cu minuțiozitate „blestemul de a fi intelectual” observabil în România acelei epoci. Matricea Românească a stat de vorbă cu istoricul despre lecţiile pe care le putem învăţa din experienţele trecutului, premisele schimbării pe plan educaţional şi social.

Matricea Românească: Așa cum ați explicat în cartea Dvs., Caragiale amenda «moda» de a fi intelectual, considerând această „profesiune” un substitut pentru lene. La rândul său, Eliade dezaproba curentul. Ce presupunea „blestemul de a fi intelectual” în perioada interbelică? Ce înseamnă azi condiţia de intelectual?

Dragoș Sdrobiș: Deşi pare greu de crezut, Caragiale şi Eliade au trăit în două Românii foarte diferite. Lumea lui Caragiale este încă o lume a aristocraţiei, care îşi transfera prerogativele către beizadele. Repulsia sa faţă de moda de a fi intelectual este o repulsie resimţită de către orice conservator al acelor vremuri, nemulţumit de spectacolul steril al formelor, într-o ţară în care sărăcia şi analfabetismul reprezentau fondul omniprezent. Deşi suntem obişnuiţi să râdem de personajele caragialiene, opera sa reprezintă o efigie tristă a unei elite care credea că un stat modern se construieşte doar prin invocarea unui trecut eroizant şi prin arhetipizarea ţăranului român. Atât de nemulţumit a fost de Vechiul Regat, încât Caragiale se va stabili spre finalul vieţii la Berlin. Acolo, ca urmare a răscoalei din 1907, va scrie – poate – cel mai trist raport al stării de fapt din România: 1907, din primăvară până-n toamnă.

Eliade, pe de altă parte, e simbolul unei generaţii care a crezut că România Mare va fi un stat care să se fondeze pe ideea de echitate socială. Pentru tinerii interbelici, totul era de făcut. Dacă I.L. Caragiale se împotrivea ideii de intelectual ca simplă modă socială, Eliade dezaproba atitudinea celor care credeau că statutul de intelectual este şi trebuie să rămână un scop în sine. Pentru Eliade nu turnul de fildeş era apogeul intelectualului, ci acţiunea. Pentru aceşti tineri, intelectualul avea rolul de a mobiliza masele şi de a provoca prin cuvintele lor o schimbare a societăţii româneşti. De aici şi propensiunea sa – şi nu numai a sa – spre mişcările politice extremiste. De ce cred în biruinţa mişcării legionare relevă simptomul unei generaţii contaminate de morbul totalitarismului şi de credinţa că acţiunea era singurul remediu împotriva unei stări de fapt deplorabile.

Revenind la zilele noastre, cred că aş putea spune că intelectualul e mai mult decât un simplu scriitor. De fapt, sub umbrela intelectualului regăsim astăzi o sumedenie de figuri publice, de la scriitori și artiști până la oameni de știință. Dar, pentru a fi intelectual nu e suficient să ai o cultură solidă. Ceea ce-i face pe cei enumerați mai sus să fie intelectuali este spiritul vizionar și încercarea continuă de a construi o lume mai bună. Deşi aici în România suntem obişnuiţi să cuplăm noţiunea de intelectual de mediul politic, intelectualul veritabil vizează viitorul. Acordarea premiului Nobel pentru literatură în acest an lui Bob Dylan evidenţiază atâtea mecanisme de a mobiliza societatea într-o direcţie nouă şi dezirabilă.

Pentru a fi intelectual nu e suficient să ai o cultură solidă. Ceea ce-i face pe cei enumerați mai sus să fie intelectuali este spiritul vizionar și încercarea continuă de a construi o lume mai bună. Deşi aici în România suntem obişnuiţi să cuplăm noţiunea de intelectual de mediul politic, intelectualul veritabil vizează viitorul

Matricea Românească: De ce universitățile din Iași și din București au fost printre ultimele care au apărut în zona central-est-europeană?

Dragoș Sdrobiș: Educația instituționalizată este un proces consecutiv creării statelor moderne. Or, având în vedere că România ca stat se formează în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, întârzierea cu care s-a dezvoltat învățământul superior se explică și prin factori de ordin politic. Apoi, abia după formarea statelor naționale, consolidarea unei conștiințe civice și naționale, alături de formarea unei elite administrative și culturale au devenit misiuni transferate în sarcina universităților.

Matricea Românească: Ce rol a avut ministrul Constantin Angelescu (1869 – 1948) în evoluția educației în România?

Dragoș Sdrobiș: Constantin Angelescu s-a considerat un urmaș al lui Spiru Haret, fiind convins că prin continuarea procesului de alfabetizare idealul social se va împlini de la sine. În epocă, zelul său de a construi cât mai multe edificii școlare i-a adus renumele de „doctorul Cărămidă”. Dacă ar exista un „merit”, acela ar fi că a descurajat învățământul practic în favoarea unui intelectualism exagerat.

Numai că și această obsesie de a contribui la formarea unei națiuni inteligente se înscrie într-un spirit al epocii care accentua anumite trăsături colective. Mă refer aici la cartea lui Dumitru Drăghicescu, Psihologia poporului român (1907), care sublinia faptul că românii ar fi un popor inteligent peste medie. Pe scurt, românii au crezut că pot „scurta” drumul modernizării prin identificarea și exploatarea unor trăsături colective. Au fost și alți autori preocupați de ideea profilului generic al românului. Printre aceștia Constantin Rădulescu-Motru, care vorbea de lipsa de perseverență în lucrul început. Sau Mihail Ralea, care observa că „occidentalizarea” societății românești a dat naștere parvenitismului și snobismului ca formă de pedanterie: „Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele”, afirma Ralea.  Este același tip de criticare a formelor pe care o cunoaștem mai bine din opera lui Caragiale.

„Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele”, afirma Ralea

Matricea Românească: Vorbiți, tot în carte, despre tarele învățământului superior românesc identificate de către Petre P. Negulescu: „intelectualism exagerat și specializare împinsă prea departe”. Cum a fost văzut, la acea vreme, în 1921, semnalul acesta de alarmă?

Dragoș Sdrobiș: Imediat după Unire, preocupările elitei politice erau legate în special de naționalizarea învățământului, mai ales în provinciile alipite Vechiului Regat. Altfel spus, scopul acestei „ofensive culturale” avea şi o latură administrativă. Încurajarea tinerilor de a urma cursurile educaţiei superioare însemna totodată şi o formă de a asigura constituirea unei noi elite birocratice care să înlocuiască elitele adminis­trative aparţinând minorităţilor naţionale, fapt vizibil mai ales în noile provincii (Transilvania, Bucovina, Basarabia). Universitatea a aderat imediat la noua sa misiune, care nu făcea decât să-i sporească prestigiul social, în timp ce tineretul era convins că doar prin educaţie noul stat va deveni unul autentic românesc.

De fapt, Negulescu încerca să atragă atenția că o astfel de abordare nu va reuși să rezolve problemele sistemice ale școlii românești: ce îi învățăm pe tineri? Pentru ce anume îi pregătim? Și, mai ales, cu ce și în ce condiții îi pregătim? Și, într-adevăr, problemele reale nu vor întârzia să iasă la suprafață: supraaglomerarea universităților și a căminelor studențești, subfinanțarea învățământului sau soarta absolvenților. Oricum, Negulescu se opunea curentului care încerca să acrediteze ideea că universitatea este doar locul în care sunt pregătiți viitorii membri ai elitei administrative. Negulescu ar fi vrut un învățământ care să ofere atât cultură generală, dar și deprinderi necesare practicării unei meserii. Este ceea ce el numea trecerea de la școala pasivă la școala muncii. În fond, viziunea sa era mai sănătoasă din punct de vedere social. În vreme ce intelectualismul exagerat asigura doar unei mici părți a tineretului o pregătire temeinică, mare majoritate a tineretului, incapabil să facă față unor astfel de rigori, renunța de timpuriu la școală. Până la urmă, rolul școlii nu e acela de a evalua excelența, ci de a promova schimbarea socială și de a asigura un set de cunoștințe care pot conduce la ameliorarea vieții individului. De aici și preocupările de mai târziu cu privire la orientarea profesională și selecția valorilor.

Până la urmă, rolul școlii nu e acela de a evalua excelența, ci de a promova schimbarea socială și de a asigura un set de cunoștințe care pot conduce la ameliorarea vieții individului

Matricea Românească: Ce însemna meritocrația într-o societate agrară? Care erau limitele acesteia?

Dragoș Sdrobiș: În cartea mea am ales să analizez universitatea prin prisma teoriei capitalului uman. Ce spune pe scurt această teorie? Că educația are rolul de selector social al indivizilor și de alocare a resurselor umane în societate pe baza meritului, dar și a necesităților societății. Răspunsul la această întrebare l-a dat chiar artizanul „ofensivei culturale”, Constantin Angelescu, care se lamenta la începutul anilor 1930 că „la Universităţi au pătruns prea mulţi nepregătiţi”. Pentru Angelescu – și mulți alții ca el – universitatea „este chemată să dea cultură, iar nu să dea candidatului, în acelaşi timp cu diploma de absolvire, şi numirea într‑o funcţie”. Pe scurt, acestea erau limitele meritocrației în societatea românească interbelică, în care cca. 70% din populație trăia de pe urma muncii pământului. Educația și, implicit, universitatea ar fi trebuit să-și asume rolul de dezvoltare și promovare socială. Direcția intelectualistă a învățământului a sfârșit în șomaj intelectual. Iată un alt paradox al României Mari, cu jumătate din populație analfabetă, dar și cu oameni afectați de șomajul intelectual.

Numărul analfabeților în România anilor 1930 Foto: cartea „Limitele meritocraţiei într-o societate agrară”

Matricea Românească: De ce Facultatea de Drept avea cei mai mulți studenți?

Dragoș Sdrobiș: În primul rând, studiile juridice asigurau absolventului șansa unei cariere administrative. Circula o butadă (atribuită lui Petre P. Carp), cum că „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și moare ca pensionar al statului român”. Apoi, statisticile nu precizează dacă unii studenți erau înscriși la una sau mai multe facultăți. E posibil ca mulți dintre cei care frecventau studiile juridice să fi fost înscriși și la alte facultăți. Un al treilea aspect e acela că învățământul superior era unul contracost, iar dreptul era printre cele mai „ieftine” forme de învățământ superior. Nu în ultimul rând, erau mulți tineri care își prelungeau la nesfârșit studiile, preferând să mai savureze aerul boem al studenției. Abia după 1932, odată cu introducerea unor reglementări ferme, numărul studenților la drept va începe să scadă, chiar dacă a rămas principala atracție pentru tineret.

Matricea Românească: Care era relația între studenți și corpul profesoral?

Dragoș Sdrobiș: Nu cred că există un tipar al relației profesor-student în interbelic. Au fost profesori care au folosit studențimea ca masă de manevră politică, așa cum a procedat profesorul de drept A.C. Cuza, cunoscut pentru antisemitismul său. Au fost și profesori care au încercat să formeze profesioniști, cum e cazul lui Dimitrie Gusti. Până la urmă, o misiune importantă a profesorilor era și aceea de a coopta tineri capabili să continue spiritul cercetării științifice. Tensiunile apăreau, de regulă, între studențime și autoritățile universitare sau de stat. Trei astfel de momente rămân ca o amintire tristă a ceea ce poate însemna radicalismul politic născut în Universitate: asasinarea premierului liberal I.G. Duca (1933) și atacurile asupra rectorului Universității din Iași, Traian Bratu (1937) și a rectorului Universității din Cluj, Florian Ștefănescu-Goangă (1938).

Circula o butadă (atribuită lui Petre P. Carp), cum că „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și moare ca pensionar al statului român”

Matricea Românească: Cum se prezintă situația în prezent? Avem de-a face cu un șomaj intelectual? Ce putem învăța din istorie?

Dragoș Sdrobiș: În privința educației, plec de la premiza că rolul acesteia este de a pregăti viitorul unei țări: social, economic, științific și chiar politic. E un punct de vedere ce ar putea fi lesne etichetat drept „neoliberal”. Totuși, educația nu se rezumă doar la clădirea unei anumite culturi enciclopedice pe care să o afișezi pe rețelele sociale. Am avut o bulă imensă de studenți între 2005-2009 (și datorită faptului că funcționarilor publici li s-a impus obligativitatea studiilor superioare), după care – din cauze de ordin demografic, economic – cohortele de studenți au început să scadă dramatic.

Toate discuțiile despre situația socio-economică a României sunt total decuplate de situația educației înseși, de parcă școala ar fi un scop în sine, când ar trebui să fie primul pas în pregătirea unei resurse umane (înalt) calificate (și când spun asta, nu mă refer doar la resursa umană necesară „corporațiilor”; mă refer și la cei care vor fi profesori, funcționari sau viitori decidenți politici). Calificarea este cea care poate aduce plus valoare oricărei activități economice, sociale, politice.

Mobilitatea socială și statusul social sunt indisolubil legate de tripticul educație – ocupație – venit. De ceva vreme asistăm cum acest triptic se rezumă doar la binomul ocupație – venit. Oare chiar suntem incapabili să redăm școlii prestigiul și relevanța socială?

La fel cum misiunea statului este să se asigure că nivelul de salarizare (în sistemul bugetar sau cel privat) este corelat cu nivelul de pregătire școlară al angajatului. Astfel, s-ar reinstitui prestigiul diplomei (oricare ar fi ea), dar și o minimă siguranță socială pentru angajat. Mobilitatea socială și statusul social sunt indisolubil legate de tripticul educație – ocupație – venit. De ceva vreme asistăm cum acest triptic se rezumă doar la binomul ocupație – venit. Oare chiar suntem incapabili să redăm școlii prestigiul și relevanța socială?

Am mai întâlnit articole care vorbesc de existența șomajului intelectual și în zilele noastre. Cert este că societatea contemporană se află în fața celei de-a patra revoluții tehnologice, o revoluție cu un impact major și asupra educației. Se vorbește tot mai mult despre societatea bazată pe cunoaștere (knowledge-based society) și despre necesitatea formării continue în orice profesie (lifelong learning).

Într-o lume în care cadența informației este copleșitoare și în care orice profesie implică gestionarea și trierea unei cantități enorme de informație, devine tot mai clar că educația nu mai are doar rolul de transmitere de cunoștințe

Într-o lume în care cadența informației este copleșitoare și în care orice profesie implică gestionarea și trierea unei cantități enorme de informație, devine tot mai clar că educația nu mai are doar rolul de transmitere de cunoștințe. Dezvoltarea inteligenței artificiale va avea un impact și asupra locurilor de muncă, putând accentua fenomenul șomajului. Sunt scenarii care vorbesc de faptul că de-a lungul vieții active vom fi obligați să ne schimbăm ocupația la un interval de 3-5 ani. Altfel spus, vom fi obligați să învățăm tot timpul ceva nou. Dacă va fi așa, nu cred că e ceva rău. Iar în ceea ce privește universitatea, cred că un astfel de scenariu va determina această instituție să fie tot mai aproape de absolvenții săi și de problemele societății. E un scenariu optimist în viziunea mea, în care universitatea va (re)deveni a societății.

Dragoş Sdrobiş – Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Polirom 2015, 264 pagini, 22 lei

Deşi a stat cinci ani în Germania la studii, Ovidiu Albert n-a ezitat nici un moment atunci când s-a pus problema să revină în ţară, acolo unde îşi urmează pasiunea: aceea de a le insufla copiilor dragostea de Istoria naţională, oferindu-le modele neaoşe de bravură, de credinţă şi de inteligenţă. Deşi are cunoştinţă de colegi şi de părinţi care le recomandă tinerilor să plece din România, profesorul Albert, de la Colegiul Naţional “Roman-Vodă” din Roman, se încăpăţânează să le redea, celor pe care îi formează, demnitatea şi încrederea în Patrie.

Matricea Românească: Domnule profesor, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Ovidiu Albert: Bună ziua, mă numesc Ovidiu Albert, sunt profesor de Istorie la Colegiul Național “Roman-Vodă”, din Roman.

Matricea Românească: Un profesor universitar îmi făcea observaţia că Istoria este știința socială cea mai «vitregită»: mereu ușor de contestat sau de dat la o parte, dar egalmente foarte utilă în anumite momente. Care mai este starea Istoriei în 2016?

Ovidiu Albert: Eu cred că depinde din ce punct de vedere privim Istoria. Din punctul meu de vedere, ca profesor într-un Colegiu, cred că este un pic vitregită prin prisma programei școlare și a întregului pachet educațional dezvoltat de către Ministerul Educației, care a situat, într-un fel sau altul, Istoria într-un colț. Într-un fel, a condamnat-o la a fi uitată – și asta se reflectă în numărul de ore aferente acestei discipline și, bineînțeles, într-o reducere – excesivă, aș spune eu – a programei, a materiei, astfel încât copiii nu mai au un «fir roșu», nu mai au o continuitate în a învăța. Să vă dau un exemplu: la clasa a XII-a, temele nu sunt prezentate cronologic, cum ar fi firesc, ci absolut alandala, iar dacă respectăm cuvânt cu cuvânt programa școlară, nu ajungem nicăieri. Acesta este motivul pentru care eu merg pe o cronologie, care dă sens materiei.

Pe de altă parte, impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu. Eu aș fi de acord ca ea să devină opțională la Bacalaureat. Ei o resimt de multe ori ca pe o chestiune absolut forțată, lipsită de utilitate și care nu îi ajută foarte mult în cariera următoare.

Sunt un pic nemulțumit de rolul pe care-l joacă Istoria în programa școlară, în pachetul educațional al Ministerului Educației. Dar vreau să vă spun că, la nivelul județului Neamț, se întâmplă lucruri frumoase. Există o Asociație a Profesorilor de Istorie din România, filiala Neamț, care a publicat inclusiv un manifest adresat guvernanților, în care solicităm o revalorizare a disciplinei și o revenire a Istoriei la locul pe care-l merită în societatea noastră contemporană.

Impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu

Această platformă a fost prezentată mai departe, și un prim efect a fost că s-a mai introdus o oră de Istorie la clasa a V-a – un efect secundar, dacă vreţi. Noi ne-am dori mult mai multe, vizavi de inițiativele guvernanților în privința Istoriei, a Geografiei naționale, care sunt lăsate undeva deoparte.

Un profesor român dedicat: Ovidiu Albert, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Totuşi, mai bine pași mici, decât nimic.

Ovidiu Albert: Da. A fost un câștig neașteptat.

Matricea Românească: Pentru că vorbeați despre rolul mai important pe care l-ar merita Istoria națională, aș vrea să vă întreb care sunt argumentele Dvs., ca profesor, pentru Istorie, în general? Ce îi învață ea pe tineri?

Ovidiu Albert: În primul rând, ar trebui să înțelegem de ce s-a ajuns aici. Este foarte simplu. Intrând în structurile euro-atlantice, noi trebuie, mai devreme sau mai târziu, să ne integrăm, inclusiv din punct de vedere cultural, în aceste structuri. Aceasta înseamnă o renunțare la naționalism – desigur, eu nu sunt de acord cu naționalismul de tip excesiv, extremist, care nu a dus la nimic bun în istorie. Pe de altă parte, nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident – se vede în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile, ei nesimțindu-se în nici un fel legați de Ţară, de trecutul ei.

Nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile. S-a creat o generație de oameni dezrădăcinați

Cred că acesta este motivul pentru care Istoria ar trebui să revină în prim-planul preocupărilor guvernanților, în primul rând – pentru că ei sunt cei care decid ce politică culturală urmează să avem în următorii ani sau în următoarele decenii. S-a creat astfel o generație de oameni dezrădăcinați. Aceasta se vede în numărul mare al celor plecați, şi care nu se mai întorc. Deci efectele le trăim deja, le avem acum. Iar faptul că Istoria, Geografia și Româna și multe altele, care țin de mândria de a fi român, au fost într-un fel sau altul marginalizate, iată că a condus la această tragedie – eu o pot numi tragedie.

Matricea Românească: Cum le insuflați elevilor Dvs. mândria de a fi român și iubirea față de Istorie?

Ovidiu Albert: În primul rând, eu am încercat să plec din litera moartă a manualelor. Am încercat să fac lucruri practice cu ei, să îi câștigăm pentru Istorie. Am organizat diferite evenimente, în care rolul principal l-au jucat ei – nu eu ca adult, ca profesor, ca mentor, ci ei, care au organizat evenimente de genul balurilor istorice, în care a trebuit să prezinte un personaj sau mai multe personaje istorice sub forma unei piese de teatru – a unui monolog, a unui dialog, a unui dans istoric. Am avut surpriza să avem elevi care au dansat pe muzică barocă, au prezentat scene din viața unor domnitori ai Moldovei sau a unor monarhi ai Europei. Aceasta înseamnă muncă de documentare, efort intelectual, uneori și unul financiar – pentru că și-au creat singuri costume, încercând să reconstituie o atmosferă a epocii. Din punctul acesta de vedere, au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin acest eveniment.

Un alt lucru pe care îl fac, deja de 8 ani, este o tabără arheologică în Dobrogea, în vechea cetate romană de la Ibida (Ĺibida), respectiv în satul Slava Rusă din județul Tulcea. Acolo am avut parte de experiențe fantastice alături de elevii noștri, pentru că ei au avut posibilitatea să descopere istoria «la fața locului». Cetatea este cea mai mare cetate romană din Dobrogea, artifactele se găsesc la suprafață. De multe ori, făcând o periegheză (cercetare de suprafață a terenului, în zone bine definite, n.r.), am avut surpriza să găsim fragmente din amfore sau diferite alte obiecte, care i-au fascinat. Au participat la săpături spectaculoase la necropole, sau – dacă vremea nu ne-a permis – am vizitat diferite locuri din Dobrogea, care sunt fabuloase. Am fost în cetatea Argamum, la Histria, la Aegyssus în Tulcea, în diferite bazilice paleo-creștine, la Tomis.

Inspirat de exemplul profesorului său, Mihail Ciocan, Ovidiu Albert s-a îndrăgostit de Istorie încă din clasa a V-a

Sunt foarte multe locuri pe care le-au văzut și le-au descoperit singuri. Pentru că, de fiecare dată când mergem într-o tabără, în avans ei trebuie să fie informați. Eu le cer să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta. Ei trebuie să afle lucruri. Am beneficiat de sprijinul unor oameni extraordinari, de la Institutul Eco-muzeal din Tulcea. Sunt doctori în Istorie, arheologi, oameni care se pricep la ceea ce fac și s-a creat o atmosferă, aproape de familie, acolo. Seara am avut conferințe în aer liber susținute de către profesori universitari de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, sau chiar am avut arheologi veniți din Canada, care au ținut prezentări. Din punctul meu de vedere, este o metodă foarte bună de a-i atrage pe copii pentru Istorie.

Eu le cer copiilor să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta

Prin urmare, ei își doresc să revină în fiecare an, însă capacitățile noastre logistice nu sunt atât de generoase. Nu putem să îi luăm în fiecare an. Încercăm să luăm alți adolescenți și să oferim posibilitatea mai multora să fie prezenți. Unii au revenit chiar și după terminarea facultății. Și-au dorit să vină în tabără. M-au întrebat: „Pot să vin?”. Le-am spus, “Bineînţeles!”. Mergând și la nivel personal, unii s-au cunoscut acolo și au format o familie. Caz concret, una dintre elevele mele s-a căsătorit cu unul dintre arheologi, și azi au familie, au copii. E fantastic. Iată unde poate duce Istoria!

Matricea Românească: Care este figura Dvs. istorică preferată – și de ce?

Ovidiu Albert: E greu de spus. Eu am licența și lucrarea de doctorat pe istoria antică. O componentă importantă a studiilor mele a fost creștinismul. Din punctul acesta de vedere, sunt foarte mulți oameni istorici care m-au inspirat – de la Iorga și Brătianu până la istorici ai Bisericii, [Ioan] Rămureanu, Emilian Popescu, mulți arheologi, specialiști în istoria creștinismului. Am avut un contact permanent și cu istoriografia germană. Chiar am plecat în Germania pentru a-mi completa studiile (timp de cinci ani, n.r.). Nu am o figură, un istoric preferat, pentru că îi iubesc pe toți, şi asta din clasa a V-a. Am avut parte de un mentor aici, în Roman, care s-a stins din viață în urmă cu două săptămâni, cu regret. Mi-a fost profesor în clasa a V-a, după care s-a transferat la Colegiul Național „Roman-Vodă” și m-a prins și aici. Practic, mi-a fost mentor din clasa a V-a, până într-a XII-a – domnul profesor Mihail Ciocan, pe care vreau să-l amintesc aici. El mi-a insuflat această pasiune pentru Istorie și pentru istorici.

Matricea Românească: Din istoria României, ce personaj vă fascinează?

Ovidiu Albert: Greu de zis. Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Vlad Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali. În primul rând, cei ai Moldovei. Am încercat să văd toate cetățile de apărare construite de către domnii Moldovei și recunosc că genialitatea sau inteligența acestor domni, dincolo de resorturile religioase sau de ce i-a mânat în a lua decizii, este pentru mine evidentă. Şi asta încerc să le transmit și copiilor.

Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali

Pentru că, apropo de Istorie, la ore, mulți dintre ei consideră că aceste figuri istorice sunt patetice, aparțin trecutului, aparţin părinților noștri care le-au studiat obligatoriu, le-au cultivat excesiv din obligaţie. Iar ei astăzi își caută alți eroi, alte figuri, care nu sunt neapărat din istoria noastră – ci de la Hollywood, sau dintr-o altă lume care nu mai are legătură neapărat cu istoria Patriei.

Matricea Românească: Dar avem şi noi eroi care îi pot inspira.

Ovidiu Albert: Da, absolut! În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că, totuși, noi ca români nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene. Şi asta se datorează, în mare parte, acestor caractere puternice care au făcut posibilă existența noastră ca națiune în această parte a Europei.

„Copiii au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin aceste activităţi practice”

Matricea Românească: Dvs. de ce v-ați făcut profesor de Istorie?

Ovidiu Albert: Din pasiune pentru Istorie. După cum am spus, aceasta mi-a fost insuflată și cultivată de către un mentor extraordinar, care m-a învățat, încă din clasa a V-a, să lucrez sistematic. Și acum am fișe – într-adevăr, îngălbenite de timp – din clasa a V-a. Întotdeauna m-am gândit că viitorul meu este legat de Istorie – și nu m-am gândit niciodată la partea financiară sau la partea materială. Apropo de asta, vă pot evoca – și poate părea o glumă – discursul introductiv al Decanului nostru la Facultatea de Istorie din Iași, domnul profesor Ciupercă. Îmi aduc aminte foarte bine că ne-a spus: „Ați ales Istoria, ați ales să fiți săraci”. Pentru noi, care eram absolvenți de liceu, a fost șocant, pentru că nu ne-a spus nimeni acest lucru, atât de direct. Dar nu ne-am gândit niciodată la partea financiară. Dacă aș putea, acum l-aș contrazice.

În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că noi, ca români, nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene

Eu mă simt foarte bogat, pentru că ceea ce fac mă împlinește, este un sentiment al utilității, și nu aș vrea să fac altceva. Pot să fac și altceva, am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Prin urmare, fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, am lucrat cu adulți – în programul “A doua șansă” –, în diferite situații și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac.

Matricea Românească: Felicitări! Vorbiți-mi puțin despre Asociația Dvs., “Muşatinii” Roman, şi despre proiectele pe care le derulaţi.

Ovidiu Albert: Avem multe proiecte în cadrul Asociației. Unul dintre acestea se numește “Cartea vie”, prin care încercăm să readucem tinerii la lectură – nu numai în mediul virtual, ci, efectiv la lectura cărților „vii” din bibliotecile noastre. Cum facem asta? Îi provocăm la dezbateri. Fiecare proiect are un coordonator, iar ei își aleg lecturile pentru următoarea dezbatere, după care, la un moment dat, se întrunesc și – uneori în prezența unui profesor de Limba Română sau a unui invitat special – încearcă să dezbată o carte, cu argumente pro și contra. Chiar și cu varianta cinematografică, dacă această carte a fost ecranizată, astfel încât să facă o comparație între carte și film.

Am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac

Au avut loc numeroase dezbateri pe această temă. Copiii au preluat și o serie de idei din mediul online – proiectul „Cărțile pe față”, de exemplu, care a plecat de la Cluj, sau „O carte uitată pe o bancă” – prin care, la fel, încercăm să încurajăm oamenii să citească. Își propun să facă și un autocar-bibliotecă cu care să circule în oraș, să îndemne lumea să citească. Avem un mentor local, doamna notar Andreea Neculai, care ţine dezbateri pe tema cărților de dezvoltare personală, cu modele de succes în viață, și acestea au loc la intervale regulate. Repet, încercăm să îi aducem un pic în biblioteci, să îi încurajăm să citească.

Încercăm de asemenea să aducem foști absolvenți de-ai noștri să le vorbească. Am avut o absolventă de Medicină, care le-a spus: „Eu, în timpul liceului, am citit 400 de cărți”. Ei se uitau unii la alții, încercând să evalueze dacă împreună au citit 400 de cărți! Ioana a devenit, pentru mulți dintre ei, un model, fiindcă le-a relatat cum a beneficiat de pe urma acestor lecturi, a acestui limbaj pe care ți-l dezvoltă lectura. Încercăm să dăm exemple din viața reală, să aducem mentori care să le vorbească, să le oferim o alternativă la non-valorile și la subcultura promovată astăzi, aş spune eu, agresiv.

E drept, bărbații au fost cei care au luptat în bătălii sângeroase necesare evoluției neamului, și s-au ocupat de bunăstarea familiei. De aceea, laudele la adresa lor nu-și vor afla sfârșitul nici peste veacuri. Dar de puține ori se consemnează faptul că acei curajoși bărbați au avut de-a dreapta lor o femeie la fel de temerară. Vechea zicală românească, „tata este capul familiei, dar mama este gâtul”, pare una simplistă și ușor hazlie, dar de fapt reflectă realitatea – multe dintre lucruri importante se petrec atunci când o femeie se află „în culise”.

Pentru a omagia memoria celor mai reprezentative personaje ale Brașovului, Muzeul „Casa Mureșenilor” a inițiat un demers inedit și lăudabil – oamenii de vază ai orașului de altădată se plimbă pe străzi și povestesc trecătorilor cine au fost și cum au contribuit la cultura Transilvaniei. O serie de actori, îmbrăcați în straiele vremii, au intrat pentru câteva zile în pielea personajelor istorice însemnate ale locului și au evocat activitățile notabile desfășurate de-a lungul vieții lor.

Matricea Românească a „cunoscut-o” pe Maria Băiulescu (prezentată de Simona Tăbăcaru), o feministă convinsă, figură reprezentativă pentru mișcare de emancipare, ce a militat pentru drepturile femeilor și pentru recunoașterea importanței acestora în societatea noastră.

Simona Tăbăcaru, în rolul Mariei Băiulescu Foto: Marius Donici

Maria Băiulescu (1860-1941) este cunoscută mai ales pentru vasta sa activitate în organizația „Reuniunea Femeilor Române”, înființată după Revoluția de la 1848, când Transilvania număra 25.000 de văduve și aproximativ 100.000 de orfani. Organizația și-a propus, și a reușit, să ajute atât mamele rămase singure, cât pe și copiii acestora.

„Ideea a prins foarte bine, așa că s-au născut ulterior foarte multe organizații de genul acesta, pe teritoriul întregii Transilvanii. În momentul în care eu, o tânără domnișoară, am intrat în organizație, am constatat că sunt diverse alte organizații – multe și mărunte. Mi-am dat seama că în unire stă puterea și, după doi ani de chinuri, am izbutit. Să unești 37 de organizații de femei nu e de colea. Am reușit și am coordonat Uniunea Femeilor Române în 1913. După câțiva ani, am fost aleasă președinta acestei structuri, pe care am condus-o timp 27 de ani. La perioada respectivă, femeile din întreaga lume se străduiau pentru a obține drept de vot – nu neapărat dreptul de vot în sine, ci drepturi egale cu bărbații. Noi, datorită Uniunii, dar și datorită sprijinului substanțial din toate punctele de vedere al Reginei Maria – a cărei doamne de onoare am fost -, în 1938 ne-am căpătat drept de vot.”

O inteligență remarcabilă

Maria Băiulescu a trăit până la vârsta de 81 ani și a avut bucuria de a fi de față la recunoașterea statutului femeii în societatea română, una dominată de bărbați la acea vreme. Ea milita nu numai pentru dreptul de vot al sexului frumos, ci și pentru dreptul la educație, crezând cu putere că, „dacă educi un bărbat, educi o persoană, dar dacă educi o femeie, educi o familie”.

Dacă educi un bărbat, educi o persoană, dar dacă educi o femeie, educi o familie

Inteligența Mariei nu a trecut neremarcată nici de către erudiții vremii, ea fiind invitată să colaboreze, alături de colectivul de autori format din 200 de bărbați, la Enciclopedia Română, cu materiale pe teme de etnografie – Băiulescu a fost cea care a descris pentru prima oară portul românesc din Șcheii Brașovului. Ea a rămas singura femeie care a contribuit la elaborarea Enciclopediei.

Maria Băiulescu (1860-1941) Foto: monitorulexpres.ro

Activista a fost și scriitoare, traducătoare, dramaturg și a susținut o serie de conferințe („Rolul femeii în societatea de azi“, „Misiunea femeii române“) în țară și în Europa, menite să sublinieze rolul important al femeii în societatea română. Pentru întreaga sa activitate, una prolifică, eforturile Mariei Băiulescu au fost distinse cu medaliile „Crucea Reginei Maria” și „Ferdinand I”.

Actualul Colegiu Tehnic „Maria Băiulescu” din Brașov era, în secolul XIX, o adevărată pepinieră de femei puternice și bine pregătite pentru viața de familie. În clădirea, transformată din orfelinatul Reuniunii într-o școală de menaj și industrie culinară, fetele nu numai că învățau noțiuni elementare de cusut, călcat, spălat, dar și de contabilitate, fizică și chimie casnică. Uniforma cursantelor includea și o ie românească.

Maria Băiulescu a demonstrat posterității că femeia poate fi un combatant redutabil care depășește cu eroism obstacolele ce-i sunt aruncate în cale.

 Chiar dacă lupta a avut loc într-o lume a bărbaților.