istorie

Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă:  sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.

Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu vor să îi accepte omniprezența și încearcă în fel și chip să o anuleze. Ne prindem de viață ca niște furnici de firul ierbii pe timp de ploaie. Avem în sânge dorința fierbinte de a trăi clipa și suntem gata să ne punem sufletul pe tava destinului pentru încă câteva secunde de existență. Veți spune că e vorba de autoconservare, de continuitate a neamului – și cred că veți avea dreptate în final. Toți facem asta, dar mai puțini o recunosc. Sunt, însă, printre noi, ființe speciale, rupte de tumultul acestei sorți grăbite, care creează pentru frumos și bine, care elogiază valorile mai presus de propria lor fericire și care plătesc un preț prea înalt pentru această misiune.

”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit inimile. Este dificil să pui pe hârtie cuvinte de laudă pentru un poet național, deoarece cuvintele sunt fade și puține pentru a transmite un mesaj vivace, care pulsează în sufletele noastre, dar totuși voi încerca să o fac cât mai bine.

Mă număr în rândurile generației ”Albinuța”. Fericiții copii care, de la grădiniță, învățau din acest abecedar. Şi nu era un simplu manual, ci o încropire frumoasă de poezie și educație, ieșită de sub penița marelui autor. Și acum țin minte strofele învățate cu tragere de inimă la matineele primăverii:

– Bună vreme, ghiocel!
– Bună vreme, băieţel!
– Hai cu mine, eşti desculţ…
– Dacă noi suntem mai mulţi!

Sau ale iernii:

Fuga-fuga,
Cu fuguţa,
Iese-afară
Săniuţa!
Ninge, ninge, ninge, ninge,
Şi-a rămas
În pom o minge!

De drag ce ne era, l-am tot răsfoit și învățat din scoarță-n scoarță. Cu câtă mândrie ne rosteam rimele învățate și gesticulam ca niște mici artiști! Dar nu ne-am oprit din a-i admira talentul nici pe băncile liceului, unde învățam poezii dedicate graiului matern:

Frumoasă-i limba noastră

Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră

De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfântă-a noastră.

Neamului românesc:

Scrisoare din Basarabia

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam că un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Isus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Vieru a trăit prin poezie, a implantat în noi destoinicul și vrednicul, ca pe niște piloni existențiali, și a făcut-o cu toată credința unui luptător neobosit. Predestinat să fie prigonit pentru dreptate, Vieru a reușit să țină piept, chiar și în timpurile cele mai neguroase. S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, plugari români (așa cum îi plăcea să le zică).  Rămas orfan de tată, care plecat la război nu s-a mai întors, și crescut cu multă dragoste de mama sa, a reușit prin muncă și devotament să obțină rezultate impresionante pentru acele vremuri.

A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, ”Alarma”, apreciată la justa valoare de criticii literari. În 1958 termină cu diplomă roșie Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, care va deveni decenii mai târziu revista „Noi”, și ziarul „Tînărul leninist”, transformat ulterior în „Florile Dalbe”.

Personalitate a culturii române, Grigore Vieru este sinonim cu frumuseţea cuvântului Foto: http://www.rasputin.md/

Anul 1968 este unul hotărâtor pentru destinul poetului, dând naștere volumului de versuri lirice ”Numele tău”. Cartea devine, pe bună dreptate, cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției, este inclusă ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, asemenea omagii apărând pentru prima oară în literatura poetică basarabeană postbelică.

Dar ceea ce l-a transformat într-un erou al poporului – iar acest apelativ i se cuvine de bună seamă – este implicarea acestuia în Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, alături de Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Vatamanu sau Adrian Păunescu. Grație lui, am avut fericita împlinire a visului, tăgăduit decenii, de a vorbi în limba română peste tot, de a scrie cu buchia latinității. Lui Vieru îi datorăm sensibilitatea națională și descătușarea identității statale. Penița sa ne-a redeschis drumul spre Patria-mamă, căci el însuși spunea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.

Prolific în poezie şi mare luptător pentru libertate: Grigore Vieru Foto: http://flacaratv.md/

Atât de modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet. Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă. Așa că, atunci când vorbești despre Vieru, este imposibil să nu îi admiri talentul cu care elogia, în poezie, imaginea maternă:

Făptura mamei

Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!

În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti –
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.

Cântec de leagăn pentru mama

Dormi-adormi, măicuţă dragă,
Dorm nepoţii tăi de fragă,
Dorm şi blidele spălate,
Dorm şi rufele curate;
Dorm trudite-a scării trepte
Lângă cuibul meu de pietre,
Doarme-n tihnă greieraşu-n
Clopoţelul de la uşă;
Doarme casa ta bătrână,
Doarme via sub ţărână.
Dormi! Prin vis, pe val de mare,
Să te vezi copilă mare,
Lângă-un ciob şi o cordică
Să te vezi copilă mică.
Să te vezi şi mai înainte:
Când erai cum nu ţii minte.
Dormi, măicuţa mea albită,
Dormi, măicuţa mea iubită!

Ca orice minune dăruită unui pământ secătuit, miracolul Vieru ne-a părăsit prea repede și prea durut. Inima lui nu a mai avut putere să bată după un accident rutier și a plecat la ceruri, de unde ne veghează aidoma unui părinte grijuliu și ne învață să nu purtăm ranchiună morții:

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Foto deschidere: edituradoxologia.ro

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

Matricea Românească a făcut o vizită la Muzeul „Theodor Aman” din București, prima casă-atelier a unui pictor român. Am descoperit aici lucruri pe care puțini le știu despre acest artist, privind filosofia sa, dorințele și viziunea lui referitoare la patrie – idealuri pe care și le-a exprimat prin artă: pictură și sculptură.

Theodor Aman a trăit între anii 1831-1891 și a fost primul pictor român școlit la Paris, primul pictor care a realizat pictură de șevalet și cel care a întemeiat prima școală de arte din București. O altă operă remarcabilă – dar puţin cunoscută – a pictorului Aman este chiar… casa acestuia, ce a fost realizată în întregime de către el și se află astăzi ascunsă între două clădiri, pe strada C.A. Rosetti nr. 8 din Capitală.

Această casă „Nu e o simplă casă de locuit! Este o casă care transmite mesaje de la exterior la interior, prin fiecare detaliu pe care-l vedeți. Nu sunt detalii decorative, sunt simboluri care trimit la mesaj”, ne-a mărturisit muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, cea care îl consideră pe Aman „un filosof care se folosește de talentul lui în pictură și sculptură ca să-și transmită ideile”.

Despre Aman mai trebuie să ştim faptul că este – și spun „este”, pentru că despre el trebuie vorbit mereu la prezent, pentru a fi păstrat viu în memoria noastră – fiu de aromân, iar numele său vine de la porecla pusă de turci tatălui său, în urma negoțului pe care acesta îl făcea cu ei, și înseamnă „iertare, îndurare”.

Camera – atelier de la Muzeul „Theodor Aman”

Oricât de bun ți-ar fi condeiul, să reușești să exprimi și să transmiți ce întâlnești în această casă este greu. Întreg imobilul îți transmite talent, inteligență, dragoste, pasiune pentru artă, pentru frumos și bun gust, pentru subtilitate. Fosta casă a lui Aman este „de la proiectul de arhitectură, decorații exterioare, tot ce înseamnă decorații interioare”, până la ultimul detaliu, rodul gândirii și filosofiei lui de artist, pe care ca simplu vizitator nu le poți bănui, pătrunde și înțelege cu ușurință şi nici “pe repede-nainte”.

Rodul creator al lui Aman pe mai multe planuri este întâlnit doar în această casă, după cum a ţinut să sublinieze Greta Şuteu: „Aici aveți pictură murală, aveți vitraliu. O să vedeți mobilier sculptat de Aman. Sculptură de Aman nu vedeți în altă parte, decât în casa lui Aman.”

Domnitorii români și truda lor pentru România de astăzi

Pătrundem mai adânc în casa și în gândirea lui Theodor Aman și ajungem să ne bucurăm ochii și mintea cu camera-atelier a pictorului, ce are forma geometrică a unui cub care abundă de lumină. În această cameră întâlnim o piesă de mobilier sculptată de către Aman și parcă așezată strategic în locul care dăruiește lumină din plin – ca și cum ar fi în lumina reflectoarelor, ceea ce ne transmite că este de o importanță covârșitoare: biroul monumental al artistului. Prin intermediul lui, ne este predată, peste timp, o importantă lecție de istorie, dar şi de speranţă. De speranţă, pentru că ceea ce a sculptat Aman pe birou încă nu se înfăptuise, ci era o privire în viitor a patriotului.

Întâlnim pe birou, sculptați în lemn, după cum ne explică muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, pe „Traian și Decebal – începutul poporului român. Mihai Viteazul – unificatorul, Ștefan cel Mare – erou național în Moldova, Matei Basarab și Negru Vodă – eroi în Țara Românească. Nu în ultimul rând, Mircea cel Bătrân, cel care a adus pentru prima oară la țară Dobrogea. După cum ştiţi, se intitula domn «până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului».” Figurile reprezentate nu sunt deloc întâmplătoare: apelând la ele, Aman ne-a transmis, la 1870, dorinţa ca România (Moldova şi Ţara Românească, unite la 1859), respectiv Dobrogea şi celelalte provincii istorice, să vină împreună şi să înfăptuiască Statul Naţional.

Istoricul de artă Greta Şuteu, explicând simbolistica biroului sculptat de către Theodor Aman

 Poate că acest birou este cea mai importantă piesă de mobilier realizată de către Aman, din punct de vedere al încărcăturii emoționale, al simbolisticii pe care o poartă. El ne vrea împreună, ne vrea uniți, ne vrea pentru țară, știind să ne ofere o pildă nu doar prin acest birou, ci mai ales prin puterea exemplului: după terminarea studiilor la Paris, s-a întors în țară și a ajutat la construcția și evoluția ei din punct de vedere artistic și arhitectural.

Acest împreună, această unire pe care vizionarul și-o dorea a avut loc – parţial – în 1881, după Războiul de Independență, când se declară Regatul Independent al României. „El are satisfacția că trăiește la momentul respectiv – ba mai mult, și participă într-un fel foarte special și simbolic: Carol, care până atunci a fost principe, devine rege. Or, ca rege, are nevoie de simbolurile regalității – coroana și sceptrul regal. Ambele sunt, la vremea respectivă, realizate de către Theodor Aman, ceea ce arată reputaţia de care se bucura.”

Casa prea puțin cunoscută a lui Aman are multe de spus celor care îi trec pragul și reușește să îți ridice multe semne de întrebare, iar sentimentele cu care ieși din ea nu pot fi transpuse în cuvinte. Însă, dacă vă întrebați Ce este casa lui Theodor Aman?, ei bine, muzeograful ne oferă un răspuns cu greutate: „Asta este casa lui Aman – templu dedicat artelor!”

Biroul sculptat de pictor în anul 1870 reprezintă o importantă lecție de istorie pe care acesta ne-o oferă

Marele om politic, profesor și jurist, a cărui existenţă este sintetizată de cuvintele-i „Viața mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viața lumii, apărându-i, totodată, interesele naționale”, rămâne cel mai mare diplomat român al tuturor timpurilor. Nicolae Titulescu (1882-1941) a fost omul care a depus o neostoită activitate de întărire a securității și a integrității teritoriale a României. Una dintre personalitățile noastre de prim rang, Titulescu a fost reprezentantul țării, în cadrul Ligii Națiunilor (precursoarea Organizației Națiunilor Unite de astăzi), el fiind ales de două ori președinte al instituției (1930 și 1931) – caz unic în istoria acesteia.

Viitorul mare diplomat s-a născut în Craiova, într-o familie de moșneni (țărani liberi) din Titulești (astăzi, Nicolae Titulescu), tatăl său fiind, de asemenea, avocat și om politic. După finalizarea studiilor liceale la Craiova și a celor de Drept la Paris, diplomatul ajunge la catedră, fiind profesor universitar de Drept Civil la Iași, iar mai apoi la București. Inteligența și talentul său oratoric l-au propulsat, încă de tânăr, pe scena unei strălucitoare cariere politice – Nicolae Titulescu a deținut două mandate de ministru de Finanțe (1917-1918 și 1920-1922) și de Externe (1927-1928 și 1932-1936).

În fața legii internaționale, nu există state cu drepturi mai multe decât celelalte

Iubindu-și țara, diplomatul a militat, ori de câte ori a avut ocazia, pentru instalarea unui climat de securitate și de cooperare internațională în viața economică, politică și cultural-științifică, nefiind uitate nici până astăzi vorbele sale care spun că „în fața legii internaționale, nu există state cu drepturi mai multe decât celelalte”, dar și „când pacea este amenințată, nu se răspunde prin război, ci prin organizarea păcii”.

Mai mult, rațiunea, dar și activitatea remarcabilă în slujba păcii, au determinat consiliul profesoral al Facultății de Litere și Filosofie din Iași să-l recomande pe Titulescu, în 1935, la Premiul Nobel pentru Pace, însă unele „jocuri de culise” au împiedicat concretizarea demersului. Însă, în același an, diplomatul devine membru titlular al Academiei Române, iar mai apoi, în ciuda rezistenței lui Carol al II-lea, el demarează tratativele pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic.

Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai mari diplomați ai Europei Foto: Mică enciclopedie a României pentru copii

În acest context, se înmulțesc atacurile la adresa lui Nicolae Titulescu, iar Carol al II-lea, după ce îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale, îl obligă pe diplomat la exil, el stabilindu-se în Elveția, mai apoi în Franța, la Cannes, unde a și murit.

Rol decisiv în criza diplomatică dintre România și Ungaria

Nicolae Titulescu a jucat un rol decisiv în poate una dintre cele mai lungi crize diplomatice dintre români și maghiari, ce a avut loc la scurt timp după înfăptuirea Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Acesta a știut cum să „mânuiască” problemele privind frontierele țării, el afirmând permanent că Ungaria și Bulgaria nu vor primi niciodată nici măcar un centimetru pătrat din teritoriul românesc. În așa-numitul „proces al optanților unguri”, apărut în urma exproprierii moșierilor unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 și adoptaseră cetățenia maghiară, Titulescu a apărat interesele naționale cu mult zel. Mai mult, el a luptat pentru reforma agrară care împroprietărea țăranii săraci, deși era unul dintre marii proprietari funciari ai țării.

În cadrul procesului, partea română a fost reprezentată de către tânărul Nicolae Titulescu, în vreme ce partea maghiară, de către venerabilul conte Appony. Impresionat de calitățile oratorice și combative ale rivalului său român, contele i-a spus acestuia, cu vădită admirație:  „Nu-ţi doresc, dragă tinere şi clocotitor adversar să întâlneşti, când vei fi de vârsta mea, un tânăr posedând, ca şi dumneata, pe lângă ştiinţă şi inteligenţă, un talent oratoric atât de extraordinar”, potrivit Magazin Istoric, nr. 1/1982.

Domnul Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie

Contele a păstrat toată viața o sinceră admirație pentru omologul său român, el declarând, într-un interviu acordat ziarului Brassai Latok, de la Budapesta, că „domnul Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie. Sub aspect formal, raporturile noastre au decurs ireproşabil şi relaţiile noastre personale au fost întotdeauna agreabile”, potrivit Curentul din 11 aprilie 1928.

Deși Nicolae Titulescu a decedat în Franța, i-a fost respectată dorința testamentară de a-i fi aduse rămășițele în țară. Acestea se află, din 1992, în curtea bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Marele român ne-a lăsat moștenire un emoționant testament patriotic: „Eu, care sunt pământean, adânc pământean, eu care particip de atâția ani la viața internațională, fără a uita nici măcar o clipă că sunt român, eu care sunt un soldat al țării mele în tranșeele păcii și care n-a cunoscut încă demobilizarea, eu care am văzut toate țările la ele acasă sau la muncă spre a ajunge la concluzia că nimic nu poate prețui mai mult ca glia pământească, eu care sunt adânc uman, am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-și găsește locul în sânul ei” (Pro și contra Titulescu, volumul I, 2012).

Suntem în plin sezon estival, când tânjim după zile însorite și relaxante, departe de agitația marilor orașe. Dacă în perioada următoare ajungeți la mare, Matricea Românească vă propune trei cărți cu tematică estivală, de savurat în bătaia brizei, alături de un pahar mare cu limonadă.

Radu Tudoran, Fiul risipitor, Editura Art, București, 2010, 384 pagini

O poveste de dragoste fulminantă, cu rădăcini adânci, născută în adolescența Evei și care o va urmări din umbră pe tot parcursul existenței sale. Cel fără de nume, fiul risipitor, va rămâne de-a lungul romanului un pribeag care, în momentele de rătăcire, revine în viața eroinei pentru a-i distruge fericirea cu greu obținută. Eva trăiește subjugată, la granița dintre dragoste și ură, dar știe că de fiecare dată îl va urma orbește, deoarece forța care îi unește este mai presus de voința sa. Încercările de a-și clădi un trai în absența lui se năruie rând pe rând, în funcțiile de capriciile acestuia. Căsătoria cu Oswald, prietenia cu Luchi, cariera de cosmeticiană – toate acestea pălesc în fața pasiunii mistuitoare pentru fiul risipitor. Este o dragoste bolnăvicioasă, în brațele căreia Eva plonjează cu voluptate cu fiecare ocazie.

Prin Fiul risipitor, roman publicat în 1947, Radu Tudoran rămâne în aceeași zonă romantică și dulceagă ce caracterizează proza interbelică a lui Ionel Teodoreanu. Tristețea apăsătoare, emoția și sensibilitatea dialogurilor – fără însă a cădea în patetic -, lirismul frazelor, sunt doar câteva din elementele ce compun farmecul acestui text.

Un roman care se savurează în tihnă, sub dogoarea soarelui torid al plajelor sălbatice de la Marea Neagră, ce reprezintă și fundalul unor lungi episoade erotice între cei doi protagoniști.

*

Ismail Kadaré, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek, Editura Univers, București, 2015, 208 pagini

Prin intermediul acestui roman, Ismail Kadaré aduce în atenția cititorilor orașul Saranda din Albania, un loc încărcat de istorie, o stațiune estivală fermecătoare și o destinație nemaipomenită pentru următoarea vacanță de vară. Riviera albaneză ni se dezvăluie pe fundalul unui soare arzător, în care protagoniștii trăiesc o idilă romantică, presărată cu comploturi politice, specifice perioadei comuniste. Decorul este întregit de situl arheologic Butrint, un loc ale cărui origini, potrivit legendelor, se află în strânsă legătură cu istoria Troiei, și unde naratorul pune în scenă o „tragedie“ cu iz grecesc ce răstoarnă destinul personajelor.

După cum este prefigurat din titlu, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek prezintă câteva frânturi din destinul personajului cu nume omonim. Tânărul, cu veleități și speranțe artistice, primește ordinul de prezentare în armată, în stațiunea Saranda, cunoscută pentru trecerile ilegale în Grecia. În paralel, intră în scenă personajul principal feminin, Vjollca Morina, stagiară la o bancă, și este caracterizată mai ales printr-o sexualitate debordantă – trăsătură mai rar elogiată la eroinele de roman, chiar și în cele moderne.

Autorul nu se sfiește să contureze portretul unei tinere de o frumusețe răvășitoare, a unei spioane demne de scenariile hollywoodiene, care este angajată de către stat pentru a întreține legături amoroase cu potențialii fugari. Sub soarele fierbinte al verii, propice iubirilor pasionale de o vară, legătura dintre Vjollca și Lul se desfășoară năvalnic.

Dincolo de a fi o carte cu iz de tragedie grecească, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek vorbește despre abuzurile sistemului comunist în Albania, despre restricțiile vieții de armată, dar explorează cu nonșalanță și aspecte legate de instinctul sexual feminin. Cu o acțiune cursivă, un sfârșit bulversant și o idilă de-o vară, Kadaré creează un roman potrivit pentru mai multe gusturi literare, și care te face să-ți dorești să vizitezi Albania și să-i descoperi frumusețile.

*

Mara Wagner, În spatele blocului, Editura Nemira, București, 2017, 264 pagini

Lansat în luna mai, romanul de debut al Marei Wagner, În spatele blocului, redă din plin atmosfera vacanței de vară, prin prisma caracterului ludic al întâmplărilor pe care le descrie. Scrisă cu un optimism debordant, mult umor și nostalgie, cartea este un jurnal al tinereții celor născuți în anii 1970-1980, un fel de oracol ce înregistrează atât micile momente de cumpănă din viața școlarilor, cât și traiul la bloc.

Chiar dacă în miezul acțiunii o avem pe adolescenta Maria, veșnic îndrăgostită și cu multe dileme amoroase, savoarea acestui roman rezidă în micile detalii ce recompun viața în anii comunismului. În spatele blocului este un roman ce surprinde candoarea unei copilării lipsite de comodități și bunuri materiale, dar pline de relații de amiciție și mici complicități ce se traduc printr-un șir nesfârșit de jocuri și distracții.

Pentru cei care au trăit în acele vremuri, cartea Marei Wagner este un cufăr al amintirilor din care vor extrage cu amărăciune cozile la diferite alimente, cartelele pentru pâine, programul limitat la televizor, contrabanda cu casete video, apa caldă duminicală, păduchii luați de pe la colegi, practica la muncile agricole etc. Dar, pe de altă parte, ei vor extrage cu dor sentimentele de comunitate și de prietenie care se nășteau între locatarii unui bloc.

În spatele blocului este ca o vacanță de vară ce nu ai mai vrea să se sfârșească: caldă, amuzantă, și plină de aventuri năstrușnice.

Foto deschidere: fashionoire.com

Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta.

Azi, 26 iunie, sărbătorim Ziua Drapelului Național al României. Întrebarea pe care mi-o tot pun aproape în fiecare an când se apropie această zi este aceea dacă iar doar vom atârna câte un steag pe ici, pe colo, pe bulevardele orașelor. Aparent acest răspuns l-am primit, printr-o simplă observație, în fiecare an.

Revenind la paralela făcută mai sus, observăm cu orice prilej că suntem un popor credincios, că ne închinăm la icoane și că păstrăm toate obiceiurile creștinești cu sfințenie, revoltându-ne că se dorește scoaterea materiei Religie din școli. Când vine vorba însă alte lucruri, cum ar fi conștiința noastră ca neam, etică, principii, corectitudine, suntem ușor pasivi și nu punem accentul pe ele, iar dacă noi poate nu am fost educați în acest sens și conștientizăm că este o problemă, măcar cu cei care reprezintă viitorul să o facem.

Drapelul țării noastre, deși o să vi se pară poate ușor exagerat, dar poate astfel îi vom înțelege importanța, îl putem compara cu o icoană. Spun asta, deoarece aşa cum persoana remarcabilă dintr-o icoană poate reprezenta o ființă care a făcut un sacrificiu suprem sau gesturi nemărginite de bunătate față de semeni și multe altele, la fel și drapelul unei țări, nu doar al nostru, reprezintă sângele vărsat pentru poporul acesteia, sacrificul făcut de strămoși pentru țara lor, din dragostea nemărginită purtată ei și poporului.

Drapelul țării noastre îl putem compara cu o icoană

O altă întrebare pe care mi-o tot pun cu privire la acest subiect este dacă știm – sau câți dintre noi știm – ce reprezintă culorile drapelului nostru. Răspunsul, în mod evident, mi-l ofer tot singură și voi spune că probabil foarte puțini, cu riscul de a generaliza. Culoarea roșie a fost aleasă pentru a sugera sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşu din steag. Galbenul reprezintă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea. Culoarea de un albastru cobalt semnifică seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul patriei. Aceste trei culori se regăsesc în istoria neamului nostru încă din secolul al XV-lea, iar în mod oficial din anul 1834.

Când simțim câtă greutate istorică și însemnătate atârnă de aceste trei culori și ajungem să conștientizăm importanța drapelului, parcă ne este greu să mai fim indiferenți și pasivi față de el. Atitudinea cu care este tratat sau mai simplu spus, indiferența cu care este tratat, ne mişcă. Lipsa unei educații istorice și a unui respect față de neamul nostru și faţă de strămoșii noștri, lucru care pleacă din școală, faptul că puțini suntem cei care  știm când are loc Ziua Drapelului Național îmi evocă o blazare excepțional redată într-un film, care spune: „Lasă-i să moară proști!”.

Foto: Pavilion al Marinei Militare române, în Muzeul Marinei din Constanţa

Unii o numesc „Ioana D’Arc a României”. Curajul unei tinere care a fost nevoită să cunoască viața, sacrificiul și, în cele din urmă, jertfa supremă în Primul Război Mondial, este rar întâlnit până și la cei mai vânjoși dintre bărbații din Armata Română. Ecaterina Teodoroiu (1894-1917) a fost o fată cu un caracter cum puține vezi, într-o vreme când femeia era – în mentalul colectiv – sinonimă cu slăbiciunea.

Pe numele ei Cătălina Toderiu, mai târziu Ecaterina Teodoroiu, tânăra româncă ce ar fi putut deveni o profesoară dedicată, a ales frontul după ce și-a pierdut întreaga familie în Primul Război Mondial, conflagraţie care și-a luat un tribut uriaș de sânge de la națiunea română.

Din dragoste pentru patria sa, dar și mânată de dorinţa de a-și ajuta conaționalii, Ecaterina Teodoroiu a îmbrăcat, inițial, haina albă a infirmieriei, după care s-a alăturat soldaților în bătălie. Cunoscută drept „eroina de la Jiu”, ea a pierit, eroic, în timpul luptei de la Mărășești, îndemnând ostașii prin vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine! Răzbunați-mă!”.

De la căpătâiul răniților, în tranșee

Născută la 14 ianuarie 1894, în statul Vădeni din județul Gorj, într-o familie mare de țărani (era a treia dintre cei opt copii), ea a fost încă de mică interesată de carte, metoda ideală, în epocă, pentru a scăpa de sărăcie. Ajutată fiind de către mama sa, care se mândrea cu faptul că are o fiică ce iubește învățătura, Ecaterina a terminat liceul la București, în 1916. Însă primul ei contact cu viața militară a avut loc mai devreme de atât, în 1913, când s-a înscris în asociația cercetașilor Cohorta „Domnul Tudor”.

Infirmiera era femeie prin excelență – o ființă curajoasă și altruistă care îngrijea zi și noapte bolnavii, care ajungea aproape de linia frontului, punându-și viața în pericol

Istoricii spun că războiul a fost motivul ce a declanșat răsturnarea de situație în privința percepției femeii în societatea vremii.

„Emanciparea femeilor începuse de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, atunci când tot mai multe fete urmau școala, când au apărut primele femei cu studii universitare (e adevărat că la Paris sau în alte capitale europene), dar Primul Război Mondial a schimbat mentalitățile multor veacuri de patriarhat. (…) Infirmiera era femeie prin excelență – o ființă curajoasă și altruistă care îngrijea zi și noapte bolnavii, care ajungea aproape de linia frontului, punându-și viața în pericol, și care era expusă la îmbolnăviri cauzate de condițiile precare din spitale, mai ales din spitalele de campanie; iar apoi, la pandemiile războiului precum tifosul exantematic”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

Deși războiul i-a dat și ei, ca atâtor milioane de români, viața peste cap, Ecaterina nu a stat deoparte. Încă din momentul în care țara noastră a intrat în război, în 1916, tânăra (la acea vreme, de doar 22 de ani) a fost în permanență prezentă la spitalul din Târgu Jiu, ca infirmieră-voluntar, pentru a îngriji victimele, printre care s-a aflat și fratele său, Nicolae. Însă clipa când patru frați ai săi și-au pierdut viața pe front – inclusiv cel menționat anterior – a fost și declanșatorul sentimentului rece și dur că războiul reprezintă scena pentru jertfa supremă. Astfel, ea a vrut să răzbune moartea fraților săi și să lupte împotriva inamicului. Rămasă aproape singură pe lume, Ecaterina a făcut, din dorința de a-și apăra țara de dușmanul care i-a decimat familia, o veritabilă misiune.

Tânăra Ecaterina Teodoroiu nu a renunțat până nu i s-a aprobat participarea în Primul Război Mondial Foto: ancerm.ro

„Fiind voluntară, Toderoiu ajuta la ducerea răniților și a acționat în bătăliile de pe Jiu (august 1916); a înaintat odată cu Armata Română ajungând până la Vulcan, a asistat la luptele Armatei de Nord condusă de generalul Prezan, în munții Oboroca. Ea și-a dorit să lupte în septembrie 1916 în Compania a VI-a alături de fratele său, dar nu a fost acceptată. Apoi tânăra a urmat frontul, îngrijind răniții și aducând mâncare soldaților în tranșee în toamna anului 1916. Moartea fratelui său la 1/14 noiembrie 1916 a determinat-o să lupte în prima linie, în contextul în care armatele române erau înfrânte și în retragere, iar o parte din țară era ocupată de trupele germano-austro-ungare”, a completat istoricul MNIR.

Neîmblânzită, tânăra a solicitat în repetate rânduri – fiind refuzată de mai multe ori de către comandanți – să participe la război ca soldat activ. Refuzurile superiorilor erau însoțite de sfatul de a-și oferi ajutorul printre paturile de spital, nu pe câmpul de bătălie. În cele din urmă, încăpățânarea sa a avut sorți de izbândă, Ecaterina Teodoroiu fiind primită să lupte alături de ostași. Ea a fost prima femeie din Armata Română care a luptat, ca militar înrolat, în linia întâi.

Dăruirea fetei, apreciată de către familia regală

În 14 octombrie 1916, ea a luat parte, alături de civili și de cercetași, la luptele de la Podul Jiului, pentru a respinge atacul unei companii bavareze inamice. Implicarea sa îi va aduce numele, în memoria neamului, de „eroina de la Jiu”.

Contextul istoric de la acea vreme presupunea, potrivit lui Păiușan-Nuică, rezistența în fața „tăvălugului german care înainta pe teritoriul României și amenința să ocupe întreaga țară în lunile noiembrie-decembrie 1916. Ecaterina a intrat în luptă la Dănești, la Brătuia și a căzut prizonieră în luptele de la Rășina-Peșteana-Tunși (3/16 – 4/17 noiembrie 1916). Ea a evadat rapid și a fost rănită grav în luptele de la Filiași. Apoi tânăra fost transportată la spitalul din Craiova și, înainte de căderea Craiovei, la București.

Fiind evacuată odată cu ceilalți răniți, ea a ajuns în spitalul din Iași, deoarece întreaga țară era, în acele momente, Moldova. Curajul și înflăcărarea tinerei au ridicat moralul camarazilor de arme, atât pe front cât și în spital, apoi în momentele grele ale retragerii în Moldova. A fost apoi decorată de Regele Ferdinand, a primit gradul de sublocotenent și permisiunea de a lupta în Armata Română. Regina Maria a încercat să o convingă să se întoarcă la Crucea Roșie pentru a o proteja. A refuzat, dorind cu ardoare să lupte în linia întâi”. Văzând această perseverență, Regina Maria a recompensat fata cu o soldă de 400 lei lunar, iar Regele Ferdinand i-a oferit decoraţia „Virtutea Militară” .

Curajul și înflăcărarea tinerei au ridicat moralul camarazilor de arme, atât pe front cât și în spital, apoi în momentele grele ale retragerii în Moldova

Prezența Ecaterinei pe front era, pentru România de la începutul secolului XX, ceva extrem de rar întâlnit, mai ales prin prisma regulamentului interior al cătăniei. Într-o carte apărută recent și dedicată contribuției femeilor românce în Primul Război Mondial, istoricul Alin Ciupală explică această chestiune, subliniind totodată că ținuta de soldat era „interzisă categoric femeilor”.

Desen ce ilustrează imaginea eroinei în război (simbolizate de Ecaterina Teodoroiu), publicat în revista „Amintiri din copilărie. Revista copiilor isteți” Foto: cartea „Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial”, Alin Ciupală, 2017

„Regulamentele militare nu permiteau înrolarea unui ofițer femeie, după cum nicio femeie nu putea urma cursurile vreunei școli de ofițeri. Altfel spus, uniforma militară era interzisă categoric femeilor. De altfel, funcția pe care eroina a ocupat-o era una onorifică, nu una efectivă de comandă. Ofițerul comandant al plutonului în care ea fusese repartizată era sublocotenentul Gheorghe Mănoiu (se spune că el ar fi fost iubitul ei, n.r.). Probabil că acceptarea ei s-a datorat intervenției principelui moștenitor Carol pe lângă Regele Ferdinand, în virtutea faptului că tânărul principe era sensibil față de destinul special al unei foste cercetașe, în calitatea sa de fost comandant general al cercetașilor din România”, arată Ciupală în Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial (Polirom, 2017, 367 pagini).

Ecaterina și plutonul mânat de ea în luptă au făcut parte, în 1917, din mișcarea amplă a Armatei Române, pe linia Varnița-Muncelu, menită să oprească atacul trupelor germano-austro-ungare. La 22 august, îmbărbătându-și oamenii, sublocotenentul Teodoroiu s-a avântat în bătaia gloanțelor, fiind lovită în piept – după unele surse – sau în cap, după alte surse.

Ecaterina Teodoroiu devenea mai puțin femeie și mai mult erou-eroină, unul care trebuia respectat și glorificat fiindcă se jertfise pentru patrie și pentru idealul național

Sublocotenentul Teodoroiu a fost „o femeie-soldat curajoasă care a luptat pe front și a murit în bătălia de la Mărășești – un simbol și un standard folosit pentru a încuraja Armata Română în vara anului 1917, dar și un mijloc de propagandă folosit de către istoriografie și cinematografie în perioada comunistă; o figură luminoasă a istoriei românilor care își merită locul în Panteonul național și care acum, după 100 de ani de la moarte, trebuie prezentată și publicului tânăr”, potrivit cercetătorului MNIR.

Ideea este întărită și în volumul menționat anterior, în paginile căruia istoricul Ciupală afirmă că, prin faptele sale, dar mai ales prin moartea sa pe front, „Ecaterina Teodoroiu devenea mai puțin femeie și mai mult erou-eroină, unul care trebuia respectat și glorificat fiindcă se jertfise pentru patrie și pentru idealul național. De altfel, imediat după aflarea veștii sacrificiului său, propaganda oficială nu a întârziat să utilizeze momentul pentru a mobiliza trupele, cu atât mai mult cu cât campania din 1917, victorioasă la final pentru români, era în plină desfășurare”.

Un simbol demn de onorat, la 100 de ani de România

Ne așteptăm ca îndârjirea și curajul fetei să reprezinte învățături pentru contemporaneitate. Din păcate, aceste idealuri strecurate des în discuții mai mult sau mai puțin demagogice sunt, din păcate, privite drept „apanaje ale trecutului”. Însă nimeni nu poate contesta faptul că numele Ecaterina Teodoroiu este echivalent cu rezistența în fața momentelor critice pentru atât pentru poporul român, cât și pentru „Armata Română, ce se confrunta cu dezertări, cu o cruntă dezorganizare și cu tifosul exantematic. Este un simbol ce a ajuns la noi și pe care cred că ar trebui să-l revalorizăm acum, după 100 de ani”.

Eroii sunt cei care și-au înțeles rolul în acele epoci și care și-au apărat familia, satul, orașul, regiunea, țara

„Cred că cinstirea eroilor în 2017 ar trebui să fie o rememorare a unei istorii în general știute, dar temeinic ignorate în fapt: monumente și cimitire în paragină, istorii nespuse pentru că puțini sunt cei dispuși să le spună fără partizanat, evitând false mitificări, să și adapteze discursul pentru fiecare generație – preșcolari, școlari, liceeni, populația țării; să transforme eroii naționali în personalități luminoase sau cool, dacă e nevoie, și să le promoveze ca atare.  Ecaterina Teodoroiu a fost și este femeia-soldat care a înțeles că soarta României se leagă de curajul soldaților săi și a devenit acel soldat de care România anilor 1916-1917 avea mare nevoie. Ea și-a pierdut viața nu dintr-o dorință teribilistă, ci pentru stăvilirea înaintării armatelor inamice și existența în continuare a acelei bucăți libere din statul român – cinstirea ei este legată de a spune istoria ei”, a mai punctat istoricul de la MNIR.

Afișul filmului „Ecaterina Teodoroiu” (1978), povestea războinicei din Armata Română, regizat de Dinu Cocea. Rolurile principale au prins viață prin actorii Stela Furcovici, Ion Lupu, Mihai Mereuță, Ion Caramitru, Amza Pellea și Ilarion Ciobanu Foto: wikipedia.org

Generația Centenarului, datorie morală față de eroi

Anul 2018 este unul special pentru România, pentru că marchează 100 de ani de la Marea Unire. Contează, la acest moment unic, sacrificiul eroilor care și-au vrut țara reîntregită? Răspunde Cristina Păiușan-Nuică: „Războaiele și statele independente au la bază sacrificiile voluntare sau involuntare ale unor generații prinse în vâltoarea unor epoci tulburi și belicoase. Eroii sunt cei care și-au înțeles rolul în acele epoci și care și-au apărat familia, satul, orașul, regiunea, țara.

Sacrificiile lor timp de generații ne-au adus pe noi, generația Centenarului, în fața datoriei de a-i cinsti și de a prețui o țară care împlinește 100 de ani de la unificarea tuturor regiunilor locuite de români și care acum, cu ocazia Centenarului, ar trebui să-și folosească inteligența și creativitatea pentru a-l transforma într-o sărbătoare a tuturor generațiilor, o emblemă a unei evoluții și a unei maturizări a României noastre”.

Foto deschidere: radiocraiova.ro

Una dintre cărămizile de bază ale ideologiei comuniste a fost cea a uniformizării maselor. Mai exact, se dorea ca niciun individ să nu aibă mai mult decât vecinul său. Acest „pat al lui Procust” cu mai multe brațe a fost „aplicat” în diferite domenii, unul dintre ele fiind și cel care viza mobilitatea românilor. Așa s-a născut mașina Dacia, un vehicul – singurul – pentru fiecare român, ce avea să devină simbol naţional.

Deși unii iau în derizoriu Epoca de Aur și se bucură deplin de oportunitățile de astăzi, există câteva elemente „zămislite” în perioada de glorie a comunismului pentru care românii încă poartă o sinceră simpatie. Cea care exprimă – prin simpla sa prezență pe străzile prăfuite – loialitate, identitate, încredere și tradiție nu este alta decât „bătrâna” Dacie, mașina care a motorizat și a pus în mișcare România, încă de la sfârșitul anilor `60.

Automobilul din familia Daciei (denumire aleasă pentru a sugera un arc peste timp şi istoria noastră de 2000 de ani) a luat ființă în 1968, iar primul model ce a ieșit pe poarta uzinei avea titlul de cadou pentru Nicolae Ceaușescu. Era vorba despre o berlină cu tracțiune și motor pe spate, sub licența Renault R8. Decizia ca mașinile românilor de rând să fie construite sub licența Renault a fost adoptată în urma vizitei în România a președintelui francez Charles de Gaulle, din 1966. Contractul de atunci stipula faptul că Renault furniza componentele, iar uzina Dacia din județul Argeș le asambla. Primul model asamblat a fost 1100, după care au urmat 1300, 1300 (de la „lux”), 1300LS („lux super”, pentru membrii Partidului), modelul break, 1302 (așa-numitul „papuc”), 1310 și multe altele.

Prima Dacie a fost asamblată în urmă cu aproape 50 de ani Foto: arhiva personală

Astăzi, încă vedem vechile Dacii așteptând la semafoare, dar observăm, desigur, și unele foarte noi, strălucind maiestuoase și arătându-ne că imaginea ideală a mașinii de familie nu a pierit odată cu celelalte produse „culturale” ale comunismului.

Dacia, încă printre preferate

Asta încearcă să ne demonstreze și un tânăr în vârstă de nici 30 de ani, care caută prin București Daciile vechi și află poveștile din spatele „primului strat de vopsea”. Albert Adrian Vrăbiuță, originar din Brăila, fotografiază, de aproape un an de zile, „automobilul românului”, iar rezultatul muncii sale va lua forma – deși nu se va opri aici – unui fotoalbum documentar menit să demonstreze că mașina Dacia, un simbol național, nu a murit.

Fotograful Albert Adrian Vrăbiuță intenționează să își cumpere o Dacie pe care să o recondiționeze în timpul liber Foto: Cristian Bassa

„Ai mei nu au avut niciodată Dacie, dar întotdeauna mi-a plăcut, deși nu am avut o afinitate pentru mașini. Pentru mine, Dacia a însemnat ceva. Îmi aduc aminte și acum de momentele când eram la țară și ne jucam în mașina unui vecin. Câțiva ani mai târziu, sora mea s-a căsătorit, iar cumnatul meu și-a cumpărat o Dacia 1300 – vorbim de începutul anilor 2000. De fiecare dată, el avea câte ceva de «chițibușat» la ea. Venea la țară, în Gropeni, unde locuiam în perioada respectivă, și îi mai schimba câte ceva – ba era carburatorul, ba era alta. Iar la fiecare sunet, știa: «Ah, asta e bucșa aceea, care face nu știu ce!».

Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță

Îmi aduc aminte că am plecat de la Gropeni spre Brăila, era o distanță de 30 kilometri. La un moment dat, ne-a prins o furtună cumplită, iar cumnatul meu, ca să vadă pe unde merge, a setat ștergătoarele la maximum – cred că erau două trepte. Dar, după 5 minute, a căzut ștergătorul! Ploua atât de tare! Numai cât a coborât să prindă la loc ștergătorul și să se întoarcă, era ud fleașcă. Mi se pare foarte amuzant, privind în urmă. Dar Dacia era de bază, și cred că acesta este farmecul ei”, a povestit Albert Adrian Vrăbiuță primele sale amintiri cu cel mai cunoscut automobil din România.

Multe dintre Daciile de pe domeniul public au fost neglijate de către proprietari

Tânărul are imagini cu peste 100 de automobile (doar modelele 1100, 1300 și 1310) întâlnite în Capitală, iar documentarea i-a dezvăluit faptul că ultimii ani au creat nișe: sunt șoferi care folosesc Dacia drept mașină de povară, cea cu care transporți orice, oriunde, dar și șoferi care iubesc acest vehicul, îl lustruiesc constant și îl păstrează la loc de cinste în garaj. Iar comunitatea românilor din a doua categorie este din ce în ce mai mare.

Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine

„Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță ca și Dacia. Sau să fi dăinuit cumva. Mai sunt lucruri, dar odată cu trecerea timpului, s-au pierdut pe drum. În schimb, Dacia a fost prezentă în viața noastră din 1969, și încă mai este. (…) Când fotografiam mașinile, întrebam posesorii lor câte ceva despre ele. Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine. Oamenii sunt mai reticenți când apari în proximitatea lor, în spațiul lor intim, dar când vine vorba despre un obiect atât de valoros din punct de vedere sentimental și care poartă atâtea amintiri…

Interiorul unei Dacii reflectă personalitatea proprietarului

Pentru ei, Dacia era ca un membru al familiei. Îmi spunea cineva: «Dacia pe care o am este de o vârstă cu fiul meu. Am cărat cu ea și cartofi, și cărămizi, am făcut și casă». Când mi-am dat seama ce înseamnă universul Dacia, m-am gândit să creez o comunitate a iubitorilor de mașini, pe Facebook. Acolo, sunt adunați oamenii care au amintiri legate de aceste automobile. E copleșitor să vezi ce a ajuns să însemne Dacia. De aceea, caut oameni care să îmi spună ce anume îi face să vibreze atunci când vine vorba de acest brand.”

Încrederea, câștigată în zeci de ani

Pe parcursul periplului său pe străzile bucureștene în căutarea acestor bijuterii pe patru roți, Albert Adrian Vrăbiuță a întâlnit oameni speciali, care i-au demonstrat că amintirile încă sunt importante pentru români. Chiar dacă, de multe ori, această mașină de familie se strica pe drumul spre munte sau spre mare, ea nu era pretențioasă, ci chiar iertătoare, pentru că putea fi reparată „cu o sârmă, cu ce aveai la îndemână, după aia te ducea la destinație”.

Însă calitatea sa de bază al acestui simbol național, pe care i-o recunoaștem și astăzi, este fiabilitatea: „Știi că te poți bizui pe ea. Odată cu lipsa dotărilor sale, s-a creat un univers a ceea ce reprezintă Dacia pentru români.

Momentul în care se cumpăra mașina era un eveniment foarte important în familie. Era o bucurie generală

Acesta a fost automobilul care a motorizat România, așa cum mi-a spus un domn. Deci a fost o revoluție din punctul de vedere al mobilității. Fiindcă resursele ei erau limitate, oamenii au reușit să se bucure mai mult de experiențe. Pe atunci, abia așteptai să îți iei carnetul și să conduci mașina părinților, să poți să mergi la mare cu prietenii. Câștigai independență, libertate de mișcare. Când lumea își cumpăra o Dacie, știa că avea să fie mașina lor pentru următorii 20 de ani. Lucru ce nu se mai poate spune în momentul de față despre niciun alt obiect personal.”

Șoferii își protejează Daciile în diferite moduri

Era o vreme când familiile din România considerau că a avea Dacie era un lucru mai mult decât firesc. Astăzi, putem să ne alegem mașina personală dintr-o multitudine de opțiuni ale diferiților producători, însă nu se poate crea conexiunea ce trece bariera utilității.

„Apar atât de multe modele de mașini, cu atât de multe îmbunătățiri, dar nu sunt decât niște vehicule frumoase, cu diferite dotări. Sunt doar obiecte, pe când Dacia este opusul, chiar și prin prisma faptului că se găsea atât de rar și procesul de a ajunge să o ai era atât de dificil. Îmi povesteau posesorii că, în momentul în care îți comandai o Dacie, selectai degeaba detaliile: «Vreau să fie culoarea roșie, să aibă nu știu ce». Așteptai 4-5 ani, puneai banii la CEC, și primeai o Dacie aleatorie: «Asta este la rând, pe asta o folosești». Însă momentul achiziţiei era un eveniment atât de important în familie, era efectiv o bucurie generală, ceea ce mi se pare extraordinar.”

Dacia „tovarășului” se află în București

Fotograful a avut șansa să „cunoască” și Dacii celebre – și chiar să se plimbe cu una dintre ele. Este vorba despre mașina „Tovarășa”, Dacia 2000 care i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu. Automobilul face parte, în prezent, din colecția unui bucureștean. „Tovarășa”, produsă în urmă cu mai bine de 30 de ani exclusiv pentru persoanele de vază, are un motor de 2200 centimetri cubi, pilot automat pe volan, aer condiționat, 115 cai putere și poate atinge viteza de 175 kilometri pe oră. Albert a cunoscut colecționarul la un eveniment de profil din Brașov.

„Am fost la întâlnirea Dacia de la Brașov, ca să iau legătura cu posesorii și cu restauratorii, cei care vor să țină brandul în viață. Este o comunitate foarte frumoasă. La un moment dat, acolo a început ploaia și mi-am dat seama că nu am nicio șansă să fac fotografii. Așa că am căutat mașinile cu numere de București, ca să mă întâlnesc cu posesorii după eveniment, pentru fotografii. Mi-a atras atenția un domn care avea o Dacie break 1300, culoarea oului de rață. A fost foarte înțelegător. Surpriza mea a fost că, atunci când ne-am văzut în București, m-a dus în parcarea de la Intercontinental, să îmi arate și Dacia lui Ceaușescu. Ne-am și plimbat cu ea. Este Dacia 2000. Domnul are o colecție mai mare de mașini”, a rememorat tânărul momentul unic – poate – în viața sa.

Sunt tineri de 26 de ani care și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare

Ce înseamnă Dacia astăzi? Răspunsul lui Albert nu este foarte îmbucurător. Multe dintre mașinile întâlnite de el pe domeniul public se află într-o „stare deplorabilă, în paragină”, iar o mare parte dintre posesori au renunțat la ele, accesând programul Rabla.

Dacia, un simbol naţional al României

„Nu trebuie să lăsăm Dacia să moară, pentru că face parte din identitatea noastră și ne arată ce a însemnat automobilul pentru noi, ca țară. Toți avem tendința de a glorifica trecutul, dar Dacia nu înseamnă doar asta, e o emoție. Mi s-a părut uimitor să îmi spună tineri de 26 de ani că și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare cu ea. S-a creat o comunitate care «pulsează» și reacționează la orice le trezește sentimentul de nostalgie”, a încheiat tânărul fotograf, pentru Matricea Românească.

Albert Adrian Vrăbiuță previzionează lansarea albumului pentru finele acestui an, pentru că este conștient că un produs de calitate are nevoie de timp de lucru. El colaborează cu Cristina Irian (care îl ajută la documentare) și cu fotograful Cristian Bassa (concept, parte vizuală), echipa fiind încrezătoare că există mult mai multe Dacii de fotografiat și povești de spus ale automobilului-emblemă al românilor.

Orașele, ca și oamenii, sunt vii prin definiție, astfel că le poți resimți acut lipsa sau te poți îndrăgosti cu ușurință de formele, culoarea sau aroma lor. Tot ce contează e să le lași să te marcheze spiritual sau sufletește. Iată de ce, atunci când am pornit spre București, am lăsat în urmă absolut toate îndoielile sau prejudecățile vehiculate în Moldova despre această capitală. Am pornit la drum cu ferma convingere că voi lăsa acolo o parte din inima mea. Și nu m-am înșelat.

Ajunsă dimineața devreme pe strada Doamnei, la numărul 14-16, am resimțit forfota citadină, proprie Capitalei bucureștene cu oameni grăbiți, care prind un taxi sau merg pe jos, sau care își croiesc drumul, încet, dar sigur printre imensele construcții arhitecturale. Urma să petrec în inima Bucureștiului 3 zile, fapt care îmi inspira o nebănuită și ușoară fericire. Mi-am luat bagajul din cala autocarului și am pornit în căutarea hotelului la care urma să mă cazez. L-am găsit destul de ușor, grație unei doamne receptive și amabile, care părăsindu-și propriul itinerar m-a însoțit până la destinație.

Hotelul „Venezia”, amplasat în imediata apropiere a Centrului Vechi, m-a găzduit cu ospitalitatea de rigoare într-o suită impecabilă, cu vedere spre piața Kogălniceanu. De aici călătoria mea, inițial formală, a luat turnura unei viitoare prietenii cu această capitală, care parcă respiră prin toți porii săi. Am prins trei zile de ploi, care nu au reușit să îmi domolească elanul de a cunoaște fiecare străduță, fiecare ulicioară și fiecare amprentă culturală. Ca orice turist care se respectă, am decis să renunț la șabloane, precum excursiile dirijate, și să o iau “la pas” prin București. Am avut noroc de prieteni, care cu promptitudine și sinceritate m-au ghidat spre unele puncte de reper pe care mi le doream în „portofoliul” meu de voiaj.

Impresionată de jovialitatea bucureştenilor

Am început cu o promenadă pe Bulevardul Elisabeta, oprindu-mă la Librăria Humanitas Cișmigiu, o locație șic pentru cititorii versați, care dincolo de colecția imensă de titluri mai dispune și de o cafenea. Ulterior, mi-am continuat calea până la patiseria Paul, unde în compania unui bun prieten am depănat idei, impresii și planuri de viitor. Am rămas profund impresionată de libertinismul bucureștenilor, care știu ce și cum să aleagă, unde să își petreacă timpul și ce să discute. Au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți.

Replica Columnei lui Traian m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care oamenii par furnici

Deși oboseala se făcea simțită, am decis să nu cad în plasele unei sieste, ci să descopăr în continuare frumusețea Capitalei bucureștene, așa că am pornit de-a lungul unuia dintre cele mai mari bulevarde, Calea Victoriei, care face legătura între mai multe locații ale vestigiului cultural. În ciuda rafalelor ploii și a faptului că eram udă leoarcă, am decis să vizitez Muzeul Național de Istorie a României, care serba chiar atunci ”Zilele MNIR 45”, un omagiu adus aniversării instituției. Pentru un preț simbolic (aici bucureștenii chiar sunt fericiți, par rapport la realitățile chișinăuene) am avut parte de o incursiune formidabilă în toate expozițiile permanente, și anume:

– Columna lui Traian, care reprezintă o sumă de fresce și descoperiri arheologice, parte a patrimoniului roman. Ţin să menționez modul impecabil în care sunt dispuse relicvele, minuțiozitatea cu care sunt documentate și conservate. Toate aceste elemente fac expoziția și mai atractivă turiștilor. Amplasată oarecum heliocentric, această replică a Columnei m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care noi, oamenii părem furnici în mușuroi.

– Tezaurul istoric – o colecție impresionată de piese unicat din aur, bronz și alte metale prețioase, obținute din diferite regiuni ale țării, în care au fost așa-numitele tezaure (tezaurul de la Craiova, tezaurul de la Sâncrăieni, tezaurul de la Peretu, brăţările dacice din aur descoperite la Sarmizegetusa Regia, tezaurul de la Surcea etc.). Pe lângă comorile antice, în expoziție au fost încorporate și bijuteriile familiilor regale, începând de la coroane până la inele, brățări, toate de o frumusețe rară.

Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti Foto: psnews.ro

Pe lângă acest program consolidat de expoziții, Muzeul dispune și de o colecție de uniforme militare din perioada Marelui Război, pe unele dintre care – grație unui lucrător amabil – am putut chiar să le probez. Același angajat al Muzeului mi-a relatat în amănunt problematica funcționării instituției, care necesită fonduri și investiții serioase, ca să își conserve potențialul cultural.

Centrul Vechi, perla mondenităţii bucureştene

Cu sentimente dedublate, pe de o parte entuziasmul turistului, iar pe de altă parte tristețea dificultăților ascunse după perdea, am pornit spre Centrul Vechi. Acestui compartiment al Bucureștiului i-aș dedica câteva paragrafe, căci este o perlă a mondenității bucureștene. Înțesat de localuri șic, pasaje ascunse la prima vedere și desigur, marea mea iubire, Cărturești Carusel, Centrul Vechi se poate înscrie în rândul locațiilor obligatoriu de vizitat.

Pasajul Vilacrosse, o atracţie faimoasă în Centrul Vechi bucureştean

Cu pavajele conservate în timp și o serie de monumente arhitecturale, acesta oferă turistului opțiuni variate de a-și petrece reușit timpul. Grație faptului că mi-am stabilit un scop inițial, am purces încrezătoare spre strada Lipscani 44, unde Caruselul cărților mă aștepta cu ușa larg deschisă.

Bucureştenii au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți

Fie că sunt sau nu influențată de marea mea dragoste pentru cărți, această librărie m-a impresionat în primul rând prin anturaj, colorit, vivacitate.

Librăria Cărtureşti Carusel, din Capitală Foto: carturesticarusel.ro

O construcție renovată care pune la dispoziția clientului o gamă imensă de titluri, obiecte de decorațiuni și birotică, precum și un sector întreg dedicat ceaiului și cafelei, care se știe bine sunt cei mai buni tovarăși ai lecturii. M-am perindat printre rafturi cu aviditatea unui copil pierdut în fabrica de bomboane și evident nu am putut ieși cu mâinile goale. Cred că în acest răstimp, am cam pierdut legătura cu spațiul, căci nu mi-am dat seama cum am parcurs cele trei etaje, pline ochi cu ”bunătățuri” pentru cititoare. Mi-a plăcut contrastul dintre albul imaculat și cotoarele volumelor, precum și fundalul muzical relaxant, toate la pachet cu amabilitatea consultanților, ce a făcut această introspecție și mai plăcută.

Cişmigiul, o comoară verde

Și pentru că ador mișcarea, nu m-am lăsat pradă unei leneviri, iar a doua zi dimineață am decis că pot face o plimbare mai îndelungată, chit că nu știam mare lucru din topografia bucureșteană. Am parcurs, cred, câteva cartiere bune, oprindu-mă să admir astfel de locuri ca: Biserica Stavropoleos, Muzeul Curtea Veche, Parcul Cișmigiu sau Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” de pe strada Batiște.

Este greu să transmiți emoțiile în cuvinte, mai ales când acestea sunt rezultatul îndeplinirii unui vis, dar încerc să nu ridic penița de pe hârtie și să îmi continui confesiunea. Bucureștiul m-a primit în măruntaiele cartierelor sale, dezvăluindu-mi locuri minunate, în care voi reveni cu siguranță. Un punct specific pe care țin cu tot dinadinsul să îl notez este fabulosul verde impregnat în toată capitala.

Parcul Cişmigiu din Bucureşti, colţ de Eden Foto:mercibynovotel.ro

Parcurile Cișmigiu și Izvor sunt doar câteva dintre comorile naturale ale Bucureștiului, dar ele m-au cucerit. Aerul proaspăt, pomii seculari și apele liniștite, toate s-au îmbinat într-un decor de poveste, care pare rupt din Grădina Edenului, iar eu m-am simțit un soi de Alice în Ţara Minunilor, pornită să observe fiecare centimetru. Bătrâneii ieșiți la plimbare și cuplurile îndrăgostite completau perfect atmosfera, lăsându-mi plăcuta ocazie de a-i observa în cele mai mici detalii.

BookFest, visul devenit realitate (după 6 ani)

Finalul narațiunii mele este însă dedicat evenimentului central, pentru care am pornit în această călătorie: BookFest 2017. Mi-au luat cam șase ani ca să ajung la el, dar a meritat efortul, deoarece am avut fericita ocazie să văd cumulate sub același acoperiș toate editurile române, existente în prezent pe piața cărții românești. Mare mi-a fost fericirea să văd stand-ul Polirom, unde noutățile literare și titlurile incitante îmi provocau palpitații, sau spațiul editurii Humanitas, unde titlurile din colecția Raftul Denisei îmi făceau din ochi.

Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des

Pentru o fracțiune de secundă am simțit nevoia de a lua de-a fir a păr fiecare raft și sunt sigură că aș fi stat acolo nu o zi, ci zece. Dar mi-am potolit pornirile și am purces la o achiziție, oarecum cumpătată de carte. Zic oarecum, deoarece într-un final am ieșit cu vreo 20 de titluri, unele recomandate cu drag, altele absolut noi.

BookFest, un eveniment care, iată, generează turism cultural în Capitala României Foto: arhiva personală

Dacă aș descrie într-o propoziție BookFest-ul, aș spune că e raiul cititorilor, iar eu am fost parte la acest festin. Revenită acasă, am păstrat până și pungile cu logo-urile editurilor, ca pe o probă veridică a prezenței mele acolo.

Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des, căci am lăsat acolo o parte din dragostea mea pentru frumos, pentru poeticul urban.

Cu drag, din Basarabia!

Foto deschidere: wikimedia.org

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

Sângele a sute de mii de soldați români a curs și a înroșit fronturile în războaiele secolelor trecute. Ostașii aceia și-au luat ranița în spate și au pornit cu nădejea în Dumnezeu, în lupta pentru țara lor. Azi, România e schimbată, preocupările sunt altele, dar recunoștința față de sacrificiu a rămas, în acest sens, comemorările fiind puse la loc de cinste în calendar. Calendarul de joi ne arată o dublă sărbătoare – pentru creștinism, dar și pentru istoria țării noastre: Ziua Eroilor și Înălțarea Domnului.

„Ziua Eroilor va fi marcată, în acest an, pe data de 25 mai, potrivit programului manifestărilor dedicate acestei sărbători, adoptat printr-o Hotărâre a Guvernului. Zilei Eroilor i s-a conferit prin lege statutul de «sărbătoare națională» și s-a stabilit să fie marcată în cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paști, Ziua Înălțării, potrivit tradiției românești”. Iată câteva rânduri, compuse în limbajul oficial al autorităților, extrase dintr-un articol postat în data de 11 mai pe site-ul oficial al Guvernului României, ce anunța ziua închinată acestei importante sărbători naționale.

25 mai, prin urmare, marchează atât Înălțarea Domnului, cât și Ziua Eroilor. În cea dintâi sărbătorim ridicarea la ceruri a Mântuitorului, după patruzeci de zile de la Înviere, iar cea din urmă presupune pomenirea și cinstirea tuturor celor care și-au dat viața pe front, pentru integritatea neamului românesc și a credinței ortodoxe.

În urmă cu aproape 100 de ani, s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie marcată simultan cu Înălțarea, ca urmare a semnării Tratatului de pace de la Versailles (1919), prin care țările beligerante s-au angajat la întreținerea mormintelor ostașilor îngropați pe pământul lor. Cu acest prilej, România a devenit primul stat ce i-a asimilat pe eroii străini celor naționali.

Mausoleul de la Mărășești, poate cel mai reprezentativ monument ridicat în cinstea eroilor români din Primul Război Mondial

În timpul comunismului, printr-un ordin dat în 1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pe 9 mai, atunci fiind abrogate prevederile anterioare. După Revoluția din 1989, în urma demersurilor Ministerului Apărării Naționale, sărbătoarea nu a mai fost marcată în 9 mai, ci în ziua Înălțării, iar în mai 1995, Parlamentul României a adoptat legea care unea în mod oficial cele două sărbători într-o singură zi.

Ţara noastră a pierdut secolul trecut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, jertfă comparabilă cu martiriul creştin

În această zi de joi, toate bisericile din țară, dar și din străinătate, pomenesc eroii români care s-au sacrificat, de-a rândul veacurilor, pe front. Pentru a le aduce un omagiu, pe tot teritoriul României se află amplasate monumente care comemorează ostașii români căzuți la datorie.

În luptele de apărare a României, din cursul secolului trecut, țara noastră a pierdut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, prin aceasta, jertfa lor nefiind cu mult diferită de martiriul creștin. Emblematic pentru români este Mormântul Ostașului Necunoscut, amplasat în prezent în Parcul Carol I din București. Pe piatra mormântului se poate citi următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919″. Dar cum a ajuns Ostaşul Necunoscut să-şi doarmă somnul de veci în Capitală?

Steagul regal al României, la loc de cinste în Mausoleul din Vrancea

„În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor mulţi, căzuţi pentru reîntregirea patriei, să fie evocat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi, morţi în luptele din Primul Război Mondial. Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923. Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut (trimise la Bucureşti, restrămutate în taină la Mărăşeşti de către comunişti în 1958, finalmente revenite în Parcul Carol după 1989) a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar «Dimitrie A. Sturdza», premiant şi orfan de război) care, în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele celebre: «Acesta este tatăl meu». După desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923”, se arată pe pagina Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

Această sărbătoare nu este ignorată de către autoritățile române, care organizează diferite manifestări de cinstire a eroilor, dar nici de către școlile care îi evocă – sau ar trebui – la orele de curs pe cei cărora le datorăm libertatea de astăzi.

Cinste celor care au făcut „România dodoloață”

„Poporul român este unul credincios și, pe lângă faptul că sărbătorește Înălțarea Domnului, inima și mintea îi sunt și la eroii care s-au jertfit pentru apărarea pământului străbun și pentru pacea populației, pentru liniștea ei, sacrificându-și viața pe câmpul de luptă. În credința sa, poporul a dedicat această zi și eroilor, prin ideea că sufletul lor se înalță către ceruri.

Acesta este un moment în care se aduc omagii tuturor celor care s-au jertfit pentru țară, mai ales cei care s-au jertfit într-un «timp» apropiat. Vorbim despre cei căzuți în Războiul de Independență din 1877, despre cei căzuți în Primul Război Mondial, în cel de întregire a țării – cei care, prin jertfa lor, au făcut România dodoloață, România Mare – și nu în ultimul rând, despre cei căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial”, a explicat Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu din Galați.

Istoricul a subliniat că este important să nu uităm niciodată această zi și să le transmitem generațiilor ce vin aceeași evlavie și recunoștință pentru înaintașii lor.

„E important să îi pomenim și să îi avem veșnic în memorie pe care care s-au jertfit pentru țară. Ei reprezintă o pildă pentru cei care sunt acum, dar și pentru cei care vor veni, a modului în care au datoria să-și apere, la nevoie, țara”.

Când ne gândim la eroi, ne gândim la oamenii care şi-au sacrificat bunăstarea personală pentru o cauză mai mare: de la neatârnarea neamului şi Marea Unire, până la salvarea victimelor din Colectiv. În această categorie se încadrează şi Săftica Boghian (81 de ani), o româncă admirabilă pe care Matricea Românească a cunoscut-o în Bucovina, la Suceava.

Când spui “Suceava, cetate de scaun”, te gândeşti automat la Ştefan cel Mare şi la luptele antiotomane, duse pe câmpuri mănoase azi, după ce secole la rând au fost udate cu sângele predecesorilor. Nu ţi-ai imagina nicidecum că eroii încă trăiesc, ori că bătăliile se câştigă şi în locuri mai puţin acoperite de faimă decât fronturile de luptă.

La cei 81 de ani ai ei, Săftica Boghian dovedeşte cu glorie contrariul. Am cunoscut-o, surprinşi de vitalitatea ei, în bucătăria unei pensiuni din Suceava. Octogenarii nu sunt, desigur, subiect de interes naţional: ieşiţi demult din spaţiul public, cel mai adesea revin în atenţie atunci când ne părăsesc. Dacă mor în mizerie, cu atât mai „bine”: publicul se va oripila, va ridica pumnii spre cer, ori spre Palatul Parlamentului, după care va reveni, după nici cinci minute de la pseudo-criza de umanitate, la turpitudinea, comoditatea şi nepăsarea obişnuite. Ne-am făcut datoria: am simulat că ne pasă.

Asemeni multor bătrâni respectabili, Săftica Boghian nu pretinde lauri şi nici recunoaştere publică. Ceea ce am admirat la această bunicuţă de aur a fost demnitatea cu care îşi ţine zilele, “martiriul” – în cuvintele maicii stareţe de la Mănăstirea Humor – de a creşte doi copii, ambii profesori (!), şi luciditatea, obstinaţia frumoasă, respectiv generozitatea de a se face utilă celor din jur, la o vârstă pe care mulţi mai tineri o asociază cu repausul.

“La ora 4 dimineaţa mă trezesc, îmi fac rugăciunile – pentru că sunt bătrână şi pot pleca oricând -, după care intru în bucătărie şi gătesc pentru cei prezenţi aici. Soţul meu are 85 de ani, şi suntem împreună de 60 de ani”, ne-a spus eroina româncă pe care nu o “cântă” nimeni.

La ora 4 dimineaţa mă trezesc, îmi fac rugăciunile – pentru că sunt bătrână şi pot pleca oricând -, după care intru în bucătărie şi gătesc pentru cei prezenţi aici. Soţul meu are 85 de ani, şi suntem împreună de 60 de ani

“Unul dintre copii este profesor de Istorie, iar celălalt, de Fizică. Ultimul a plecat în America, iar 15 ani de zile nu s-a putut întoarce în ţară, pentru că ar fi pierdut privilegiile dobândite acolo. Vă dau un sfat: sub nici o formă, nu vă lăsaţi copiii să plece din ţară! Aici este cel mai bine, aici trebuie să îşi facă un viitor.”

Într-o epocă în care eroismul e opera vandabilă a PR-ului, iar bunătatea a devenit franciză, bătrânica de aur din Suceava, care înţelege să contribuie cu tot ceea ce (mai) poate la fericirea celor din jur, ni se pare o eroină demnă de aşezat în rândul marilor personalităţi ale României.

E facil să ne imaginăm că eroismul se face cu “poster boys”. E o capcană în care cădem constant. Însă eroul nu e vreun personaj excepţional. Eroi suntem noi toţi, cei care avem un aport, mai mic sau mai mare, la binele comun. Cei care nu cedăm.

De ziua lor, glorie eroilor, din războaie mondiale sau frământări individuale. Hristos s-a înălţat!

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

9 mai 1877, ziua în care a fost proclamată Independența României, rămâne pentru noi – alături de 1 decembrie 1918 – o clipă de aur în istorie. Matricea Românească dedică evenimentului un material special.  

Se spune că doar cei care cred în victorie pot învinge, iar istoria ne arată că încrederea este o calitate pe care înaintașii noștri o aveau din plin. O dovadă a încrederii în forțele proprii, dar și a ingeniozității liderilor românilor de la acea vreme o reprezintă proclamarea independenței de Stat a României la 9 mai 1877, însoțită de celebra declarație – primită cu urale – a lui Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, în 1877? Istoricii consultați de către Matricea Românească spun că drumul spre independență a început odată cu Unirea Principatelor Române, întrucât până la momentul 1859, Țara Românească și Moldova au reprezentat „teatru de război în războaiele ruso-turce și austro-ruso-turce, fiind supuse rechizițiilor și jafurilor armatelor ce treceau pe aici, lovite de epidemii și de foamete în perioadele de război și după acesta”.

Circa două decenii mai târziu, contextul proclamării suveranității Statului român s-a creat în 1875, odată cu declanșarea crizei orientale, ceea ce a oferit țării noastre „portița” ideală pentru obținerea independenței. Răscoalele din Bosnia și Herțegovina (1875), din Bulgaria (1876), dar și izbucnirea ostilităților din Serbia și Muntenegru și Turcia au creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

Decizia României de a profita de acest context pentru a-și dobândi independența a fost determinată și de adoptarea noii Constituții otomane din decembrie 1876, ce încadra țara noastră drept „provincie privilegiată”. La conferința puterilor europene de la Constantinopol, ținută cu acest prilej, Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu otomanii.

Jos diplomația, sus armele

În primă instanță, românii au adoptat calea diplomatică. Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, a adresat în 1876, Turciei și Puterilor garante, o notă prin care solicita să fie recunoscute de către Europa individualitatea țării, numele de România și integritatea teritoriului acesteia. Omul de stat a introdus în nota redactată o vastă argumentare privind relevanța drepturilor cerute. Însă diplomația nu a fost un limbaj pe care otomanii să-l înțeleagă, întrucât Kogălniceanu a fost refuzat și nici nu a atras sprijin internațional.

În condițiile în care argumentările solide și limbajul diplomatic nu au avut sorți de izbândă, prezența pe front pentru a obține independența a devenit inevitabilă. În același timp, Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Turciei, fapt ce a creat pentru România șansa unei alianțe. În urma negocierilor desfășurate în preambulul războiului (dintre care cea mai notabilă a avut loc în 1876 la reședința de vară a țarului Alexandru al II-lea, la Livadia, în Crimeea), principele Carol I și Ion C. Brătianu, premierul României de la acea vreme, au pus accentul pe încheierea unei convenții generale care să acopere cheltuielile militare, să asigure recunoașterea independenței țării și să garanteze integritatea teritorială a acesteia. Deși rușii s-au arătat ostili față de cerințele românilor, dorindu-și un tratat limitat, ei au cedat în momentul în care războiul cu turcii a fost iminent.

Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent

Astfel, la 4/16 aprilie 1877, a fost semnată la București, de către ministrul de externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart, Convenția româno-rusă ce prevedea tranzitul trupelor țariste spre Balcani, prin România. Rușii se obligau să mențină și să apere integritatea teritorială a țării și să respecte legile interne și drepturile statului nostru.

Armata română dispunea de 120.000 de oameni, dintre care 58.000 reprezentau forța operativă, unitățile militare fiind dispuse în Sud, pentru a le opri turcilor accesul peste Dunăre, până la sosirea rușilor. Turcii au bombardat localitățile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, iar românii au ripostat, atacând Vidinul și Turtucaia.

Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

„Armata română a fost mobilizată la începutul lunii aprilie 1877 pentru a-și apăra teritoriile, reglementându-se și trecerea armatelor țariste și pregătindu-se de o posibilă invazie a trupelor otomane. Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent. (…) Domnitorul Carol Hohenzollern-Sigmaringen – devenit ulterior, în 1881, primul rege al Regatului român – a înțeles că era momentul să facă acest pas”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

După ce, la 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porții și a început trecerea Prutului, la 29 aprilie/11 mai, și Adunarea Deputaților români a adoptat moțiunea prin care se declara starea de război cu Înalta Poartă. Câteva zile mai târziu, la 9/21 mai, la dorința cetățenilor, a armatei, a grupurilor politice și a Guvernului, Parlamentul a proclamat independența României.

View this post on Instagram

"Suntem independenţi: suntem naţiune de sine stătătoare". La mulţi ani, România! #9mai #independenţă #România #istorie #evenimentepocal #libertate #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on May 9, 2017 at 2:21am PDT

Într-un discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu a subliniat că, dată fiind starea de război, legăturile cu puterea suzerană au fost rupte: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”.

Mihail Kogălniceanu: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”

„La 10 mai 1877, Carol I a luat act de proclamarea independenței, și a participat la război, contribuind la această mare realizare militară și diplomatică a românilor, poporul său. Reacțiile românilor au înfuriat Imperiul Otoman, ce privea Principatele Unite ca pe un stat vasal, astfel că a suspendat diplomații români de la Constantinopol, a confiscat vasele românești cu mărfuri aflate în porturile turcești, a început bombardarea orașelor de coastă – Brăila fiind cea mai afectată; a atacat frontiera română.

Era începutul unui sângeros război ce ne-a adus independența, recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), și aducând Dobrogea la noua Românie independentă”, a mai precizat cercetătorul MNIR.

Ziua Independenței, marcată prin Ziua Regelui

Evoluțiile perioadei au reprezentat o bornă decisivă în istoria țării noastre, întrucât, așa cum a explicat pentru Matricea Românească profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova, „momentul proclamării independenței de Stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie. Este momentul în care România, așa cum s-a constituit ea la 1859, a reușit să-și dobândească independența, pe care, după aceea, a consacrat-o și pe câmpul de luptă”.

Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

Potrivit lui Damean, declarația a căpătat și mai multă putere prin semnarea actului decisiv, de către principele Carol I. Guvernul a decis încetarea plății tributului, suma fiind adăugată la bugetul armatei române. Tot atunci, a fost instituit ordinul național Steaua României.

Momentul proclamării independenței de stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României. Intenția oamenilor politici a fost ca să proclame independența României sau ea să capete o consacrare oficială pe data de 10 mai, pentru a demonstra că 10 mai 1866, momentul sosirii lui Carol I în România, însemna de fapt și motivul pentru care fusese ales ca domnitor al României, ca la momentul oportun, țara să-și poată dobândi independența”, a mai adăugat Damean.

România independentă, visul a generații întregi de români

Gestul curajos al luării destinului în propriile mâini nu a fost văzut cu ochi buni de către celelalte puteri europene, mai ales de către Poartă, care a declarat că își păstrează „drepturile intacte” asupra țării și se va folosi de ele. Multe dintre puteri s-au abținut de la recunoașterea „neatârnării” României. Italia însă, țara noastră-soră, a aprobat independența României.

O Românie independentă era visul a generații de români din cele trei principate, întrucât, conform istoricului de la MNIR, „la 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a fost după cum a menționat și Păiușan-Nuică, prilejul cu care s-a decis ca Rusia să recunoască independența României, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării. În schimb, Rusia a preluat județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre.

A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină

Pentru românul obișnuit de la acea vreme, independența a fost salutară și întâmpinată cu optimism. Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, a subliniat pentru Matricea Românească faptul că în România s-a produs o mobilizare generală, după proclamarea mult așteptată: „La un moment dat, s-a făcut apel la chete, la contribuții. Nu am văzut analize cu privire la chetele strânse de la români, dar au contribuit și oameni cu o poziție socială foarte scăzută, nu neapărat cei din lumea bună – inclusiv profesorii de la sate. A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină. (…) Victoriile de la Plevna, Grivița și de la Smârdan au devenit elemente simbolice, introduse într-un calendar festiv ad-hoc și temporar. Apoi, ele nu s-au mai păstrat”.

9-10 mai, în secolul XXI

Anii care s-au scurs de la ieșirea României de sub suzeranitatea străină nu au îngropat acest eveniment epocal, care rămâne, peste timp ,o dovadă a dorinței de libertate a precursorilor noștri, atât pentru ei, cât și pentru noi.

„În cei 140 de ani trecuți de la Independență am avut un reper și atunci când părți din teritoriul național au căzut sub ocupație străină: în Primul Război Mondial,  mare parte a României cu excepția Moldovei; apoi, în anul 1940, Basarabia și Bucovina și o parte a Transilvaniei. În aceste momente critice, românii s-au raportat constant la momentul câștigării independenței și a recunoașterii internaționale a acesteia și au năzuit la repararea prin diplomație și luptă armată a acelor nedreptăți făcute de Marile Puteri. În perioada comunistă, mai ales în primii ani – cei în care de facto independența României era știrbită de ocupația și totalul control sovietic – independența a rămas un reper permanent ce s-a alăturat speranței că într-o zi toate acestea vor deveni istorie, și vom redeveni un stat independent”, a mai precizat Cristina Păiușan-Nuică.

De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice

În contemporan, Războiul de Independență reprezintă un capitol în manualul de Istorie, însă din păcate, ziua de 9 mai nu mai este demult marcată la adevărata sa importanță, ea fiind „translatată” în 10 mai și aniversarea Zilei Regelui.

„10 mai devenise Ziua Regelui, care era sărbătoare națională prin excelență, până la instaurarea comuniștilor. De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice: de la slujbe de pomenire pentru toți cei care au murit, până la parade, discuții sau serbări școlare. Lucruri care până acum nu au mai fost văzute. Încă mai avem de studiat. La ora actuală, exceptând ceea ce se face la orele de istorie, poate mai fac ceva profesorii care își duc copiii la muzeu, și le mai arată acolo unele lucruri. Dar, exceptând muzeele noastre care au secțiuni dedicate Războiului de Independență și organizează expoziții tematice, în rest «recuzita» de 9 mai nu e foarte bogată”, a mai adăugat istoricul Nicolae Mihai.

Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Chiar și așa, deși poate părea clișeic sau desuet, nimic nu îi împiedică pe românii de azi să le cinstească memoria celor care le-au asigurat independența. Ideea de individualitate statală este, în viziunea lui Păiușan-Nuică, „mult mai nuanțată – suntem un stat independent angrenat într-o alianță politico-militară, NATO, care ne garantează independența și integritatea, și într-o uniune politico-economică, anume Uniunea Europeană, ce ne ridică economic, fără a ne știrbi independența. În deceniile trecute de la prăbușirea regimului comunist, am evoluat spre această realitate de care ar trebui să ne bucurăm astăzi.

Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza

Conduita românului de astăzi ar trebui legată de prețuirea trecutului istoric, de conștientizarea echilibrului și stabilității politico-militare de care noi beneficiem și care a lipsit multor generații forțate să lupte pentru o îndepărtată și mult dorită independență. Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza”.

Declarația istoricului MNIR se poate completa cu succes cu cea a profesorului universitar Sorin Liviu Damean, care este de părere că „în primul rând, trebuie să avem responsabilitatea necesară față de un asemenea act care a stat la baza României. Fără independență, un stat nu există pe harta Europei sau pe harta lumii. De aceea, independența națională a unui stat e poate data cea mai semnificativă din întreaga istorie a nației respective”.

Mii de români și-au pierdut viața pe front, în Războiul de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială. Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște, și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată cu recunoștință pe 9 mai, pentru că, fără ea, viața noastră nu ar fi fost așa cum este astăzi.

Foto deschidere: tabloul „Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)”, de Nicolae Grigorescu (1838-1907)

Motto: Dacă am fi atât de siguri de virtuţile memoriei, nu am mai ridica nici o statuie.

Citesc cu uimire şi absolut inopinat despre planurile Primăriei Capitalei de a-i ridica, în centrul Bucureştiului (nu, nu la periferie!), o statuie fostului preşedinte american Ronald Reagan. Explicaţia primarului în exerciţiu e, pe cât de ridicolă şi inadecvată în cosmopolitismul şi spiritul ei forţat-democratic, pe-atât de halucinantă:

“Doresc să avem în Bucureşti statuia preşedintelui american Ronald Reagan, pentru că acesta reprezintă un simbol al democraţiei, al luptei împotriva comunismului, al respectării drepturilor omului, al libertăţii presei, dar şi al economiei de piaţă. Acest monument va fi amplasat în centrul oraşului şi îi reasigur pe toţi cetăţenii Bucureştiului că investiţiile culturale nu se realizează în detrimentul proiectelor sociale, de infrastructură sau din domeniul sănătăţii. Capitala României trebuie să se dezvolte unitar, atât din punct de vedere cultural, cât şi social şi economic.”

Ca absolvent de Istorie, nu pot decât bănui revolta pe care ştirea a declanşat-o în Universitatea bucureşteană şi prin liceele ţării, în inimile unor profesori inimoşi, care-şi educă elevii şi studenţii în spiritul iubirii de ţară şi al preţuirii acelor înaintaşi care ne-au dăruit, prin jertfa lor, România de azi.

Ca om care a trăit, în faza lor terminală, dezagregarea blocului sovietic şi disoluţia Cortinei de Fier, precum şi ca gazetar, îi sunt recunoscător lui Ronald Reagan, dar doar ca un afterthought, dacă tot e să gândim şi să vorbim „americăneşte”. Pentru mine, şi pentru tinerii din generaţia millennials din care fac parte, cei care într-un deceniu vor moşteni România, Reagan nu înseamnă nimic, sau nu mai mult decât prinţul de Monaco, cel căruia Primăria oraşului îi pregăteşte o altă statuie controversată.

Faptul că noi, tinerii «millennials», mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur

Nimeni nu le neagă lui Reagan şi lui Rainier al III-lea, personalităţi recunoscute ale lumii, dreptul la o statuie. Poate chiar în Bucureşti, date fiind veleităţile noastre democratice şi pro-occidentale. Însă iniţierea aiuritoare a unor astfel de proiecte, fără nici o legătură cu spiritul locului în care vor fi amplasate, fără o consultare civică autentică, are toate caracteristicile unei bufonade ce riscă să ne înstrăineze şi mai mult de fărâma de identitate pe care o mai avem: e absurd şi revoltător să-i ridici o statuie lui Reagan în condiţiile în care, cu un an înainte de Centenarul Marii Uniri, Bucureştiul n-are o statuie a lui Ferdinand I Întregitorul, după ce originalul amplasat în Şoseaua Kiseleff a fost distrus de către comunişti în 1948.

Da, România nu trebuie să-şi renege rădăcinile democratice şi nici parteneriatele strategice cu aliaţii vestici. Dar, înainte de a-şi oferi prinosul marilor personalităţi ale Occidentului, ale căror decizii epocale au marcat prin contagiune şi istoria noastră, ar trebui să nu uităm că, înainte de NATO sau Uniunea Europeană, înainte de Schengen şi de McDonald’s, a mai existat o mână de români care au făcut o ţară.

Cu tot respectul pentru acele valori occidentale care s-au dovedit benefice aici, faptul că noi, tinerii millennials, mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur.

Foto deschidere: pbs.org

Oamenii senini și simpli știu, de cele mai multe ori, atunci când au în fața ochilor o demonstrație de sinceritate. Poate de aceea, demagogia, devoalată cu rară măiestrie de către Caragiale în scrierile sale, a devenit un fenomen pe care românul – și nu numai – îl consideră omniprezent în lumea celor care își doresc să-și conducă semenii.

Însă, în istoria țării noastre, există multe exemple de oameni care și-au dat frâu liber gândurilor și s-au exprimat cu sinceritate și cu talent oratoric în fața concetăţenilor. Această „îndrăzneală” le-a adus celor care atacă fără teamă – în public – cele mai dureroase hibe ale societății atât simpatie, cât și furie din partea contemporanilor.

Un nume ce merită evocat atunci când se discută despre marii români care s-au făcut remarcați și prin oratorie este ziaristul şi omul politic Barbu Catargiu (1807-1862). Ca orator, el era cunoscut drept un improvizator prin excelență, care își construia discursurile pe baza intuiției și a realității care înconjura, la acea vreme, românii. Spre deosebire de liderii de astăzi, care au în spate o echipă de oameni ce le compun discursuri adesea bombastice și fără valoare, Catargiu a fost un om care nu-și contura cuvântarea în liniștea unui cabinet, ci pe loc, acolo unde i se cerea intervenția. Temperamentul său nu-i îngăduia să piardă vremea cu introduceri, el „sărind” la subiectul care-l frământa, după cum dovedesc şi rândurile ce urmează.

Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»

„Unirea s-a făcut. Această unire este simțită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem noi aduce aminte; dar, de au simțit-o nu s-a făcut, de s-a făcut, n-a ținut decât un moment. Într-adevăr, cei din veacurile trecute, fură bărbați care încercară împreunarea națiilor despărțite în două. Dar fu în zadar; și de aceasta, e lesne de înțeles. Aceste mijloace erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înțelepciunii, a cuvântului, a înfrățirii, pentru unirea naționalităților.

Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înțelepciunii și înfrățirii; și înțelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrățirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»; nu. Dar ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei. Așa numai vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; așa numai vom păstra locul nostru între națiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscriși.

Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noștri, ce ne privesc din sânul veșniciei, se va preface într-un blestem; și sunt în drept de a zice că cel ce va mai îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru și al urmașilor noștri; el va avea hula și blestemul chiar al națiilor ce ne privesc”, au fost vorbele lui Barbu Catargiu, rostite la 11 decembrie 1861, pentru unirea definitivă.

Nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei

Discursul a fost atât de înflăcărat, încât a stârnit până și admirația adversarilor politicianului, iar aplauzele zgomotoase nu au contenit.

„Acum ne cunoaștem mai bine. Până aci voiam toți aceleași lucruri, numai mijloacele de a ajunge ne despărțeau. Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toți îngenunchiați, să scriem astăzi: «Toate pentru țară, nimic pentru noi!» Să trăiască România!”, și-a încheiat Catargiu cuvântarea memorabilă, consemnată în volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Barbu Catargiu (1807-1862), descendent dintr-o veche familie de boieri, ziarist, politician, a fost primul șef de guvern al țării noastre. El a urmat cursurile școlii grecești de la Măgureanu, după care a plecat, la fel ca mulți alți intelectuali ai timpurilor sale, la Paris. Reîntors în țară, Catargiu a luat parte la Unire și a salutat cu sinceritate unirea celor două Principate dunărene, la 11 decembrie 1861. Primul-ministru a fost asasinat în 20 iunie 1862.

Foto deschidere: adevarul.ro

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Unul dintre miturile cele mai semnificative din cîte a păstrat poporul nostru este următorul: La leagănul unui copil se coborîseră cele trei ursitori, menindu-i una tărie, alta istețime, a treia mărire lumească. Mama copilului, nemulțumită că i se dăruiseră și lui bunuri pe cari le-au avut atîția oameni, rugă pe cele trei zîne ca în deosebi copilului ei să-i hărăzească ceva ce n‘a avut încă nici un muritor. Cu întristare îi răspunde una din zâne: „Ca toți oamenii nici judeci, nici poți judeca ceea ce ai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruesc copilului tău tinerețe fără îmbătrînire și viață fără de moarte”.

Copilul creștea văzînd cu ochii într‘o zi cît alții într‘un an și mînat de instinctul de neîmbătrînire și de nemurire, sădit în pieptul lui, luă lumea în cap, spre a mîntui împărățiile de peire, omenirea de dușmani. Trecu pe rînd când prin pustii, primejduite de zmei puternici, unde nici om, nici turmă nu putea petrece și ucidea pe acei zmei, deschizînd locuri așezării oamenilor, când prin păduri locuite de fiare, pe care le nimicea făcînd drum vînătorilor și cărbunarilor, cînd iar prin împărății înflorite și vechi, prin orașe puternice și avute, pînă ce într‘un tîrziu ajunse în palatul unei zîne aeriane, unde îl aștepta neîmbătrînirea și nemurirea.

Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea-cel-Bătrîn și ar zice: „eu v‘am dat independența țării, căci după ce am înfrînt oștirile turcești, m‘am supus împăratului sub condiții, cari au trebuit să vă păstreze țara și naționalitatea” – mulți ar lua în râs pe bătrîn

Aci petrecu trei zile în deplină liniște. După trei zile, plecînd însă la vînat, adormi într‘o vale frumoasă în care pietre și copaci, rîuri și isvoare începură a vorbi cu el și a-i aduce aminte de casa părinților, de locurile părintești și tot amestecul acesta de vorbiri îl fermecă și-l ademeni atît de mult, în cît cum se deșteptă, încălică și luă drumul spre casă. El adormise în valea „aducerii aminte”. Cum eși din cercul magic al zînei, începu a nu mai cunoaște lumea. Ajunse într‘un loc, unde știa că e un oraș mare și nu găsi de cît ruine, pe care pășteau caprele. Intrebă pe păzitor de nu știa unde e orașul cutare, dar acesta răspunse că neam de neamul lui nu pomenise acolo de cît ruine.

Trecu mai departe și – unde fusese acum trei zile un pustiu întins – află un oraș foarte mare. Ba în piața orașului văzu un grup de marmoră, care-l reprezenta pe el însuși luptîndu-se cu un zmeu. El întrebă pe un orășan ce însemnează acel grup. Acesta-i răspunse că acum cîte-va sute de ani un viteaz, se zice, c‘ar fi ucis un zmeu în locurile acestea care erau pustii, și că de atunci încoace a fost cu putință să se așeze oameni acolo și să se ridice acel oraș. Dar bine, eu sunt acela – zise atunci cavalerul nemuritor.

Lumea ce se strînsese împrejurul lui, rîse de dînsul și-l crezu nebun. Și astfel pe ori și unde trecea, pe ori și unde vedea înflorire în urma faptelor lui, lumea-și bătea joc de el, îl lua în rîs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela, care curățise codrii de fiare și pustiurile de monștri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuse din timpul cînd el plecase în lume după nemurire.

Nu ne-am mira dacă într‘una din zile roșii s‘ar lăuda că ei au „creat universul”, care înainte de partidul național-liberal, nici nu exista

Cam astfel pate și geniul neîmbătrînit al istoriei Romînilor. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea-cel-Bătrîn și ar zice: „eu v‘am dat independența țării, căci după ce am înfrînt oștirile turcești, m‘am supus împăratului sub condiții, cari au trebuit să vă păstreze țara și naționalitatea” – mulți ar lua în râs pe bătrîn. Dacă acelaș geniu sub forma lui Cuza-Vodă ar zice: „eu v‘am dat toate drepturile cîte le aveți astăzi, și numai datoria publică de șase sute de milioane e meritul vostru de patru-spre-zece ani încoace” roșii i-ar răspunde, „că înainte de a se pripăși un fanariot în strada Doamnei nu existau asemenea idei”.

Nu ne-am mira dacă într‘una din zile roșii s‘ar lăuda că ei au „creat universul”, care înainte de partidul național-liberal, nici nu exista. Și cu toate acestea e evident, că o țară care există de 700 de ani aproape parte independentă, parte pe deplin autonomă în lăuntrul său, nu are să-și mulțumească existența unui partid, care nu e decît de alaltăieri și că independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieței noastre istorice, minus inepțiile unui partid compus din oameni ignoranți și de rea credință, cari ne-au dat această sumă știrbită.

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Aristotel spunea, în marea lui înțelepciune, că educația este cea mai bună asigurare pentru bătrânețe. Eu aș continua ideea, prin a spune că lectura din fragedă copilărie construiește, fără tăgadă, o viață împlinită. Însă educația unui copil nu este o sarcină simplă, iar cei care fac parte din „cercul strâmt” al dascălilor valoroși știu că au îmbrățișat o responsabilitate crucială pentru viitorul României. Din această prețioasă categorie fac parte și oamenii din spatele Editurii Gama din Iași, care au o misiune cu atât mai dificilă cu cât lectura tinde să devină, în rândul copiilor, o activitate searbădă ce pălește în fața computerului.

Și pentru că educația are sorți de izbândă mai ales prin exemple, reprezentanții Editurii Gama au inițiat o colecție de cărți valoroase, care aduc în atenția copiilor personaje marcante ale istoriei și culturii țării noastre. Seria „Români celebri” s-a născut, așa cum a subliniat redactorul-șef al editurii, Diana Soare, din credința că „orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul”. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Diana Soare a vorbit despre aspectele care au stat la baza colecției „Români celebri”, un demers extrem de necesar astăzi.

Matricea Românească: În descrierea colecției, spuneți că seria „Români celebri” s-a născut din „dorința de a-i familiariza pe copii cu personalitățile remarcabile ale istoriei și culturii românești”. Această dorință a venit în urma constatării unor lacune pe care copiii le au în acest sens?

 Diana Soare: În demersul creării acestei colecții, am fost mânați în primul rând de dorința de a le arăta copiilor că visele lor contează și că, dacă sunt suficient de ambițioși, pot reuși orice-și propun, în ciuda piedicilor care le-ar putea apărea în cale. Și ce exemple mai potrivite am fi putut găsi decât cele ale românilor care au reușit „să scrie istorie”? Un alt argument pentru dezvoltarea acestui proiect a fost acela că, pentru a-i determina pe copii să învețe cu plăcere la școală, este necesar să le „apropiem” cumva personalitățile despre care citesc în manuale. Să conturăm personalitatea acelor oameni, să dăm un chip numelor. Am fost convinși că, astfel, copiilor li se vor părea mai simpatici domnitorii, scriitorii sau artiștii vremurilor trecute.

Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Carol I, câteva figuri istorice pe care fiecare român trebuie să le cunoască Foto: arhiva Editurii Gama

Matricea Românească: Putem spune că aceste cărți reprezintă o declarație de dragoste pentru România?

Diana Soare: Sunt o declarație de dragoste pentru România, într-adevăr. Și militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea.

Matricea Românească: Cum v-a venit ideea unei astfel de colecții? V-ați inspirat din proiecte similare din străinătate sau a fost creativitate 100% românească? Dacă da, care au fost acele surse?

Diana Soare: Ne dorim de câțiva ani să realizăm o astfel de colecție, extrem de necesară, din punctul nostru de vedere, pe piața de carte din România. În alte țări există proiecte similare, la toate editurile importante: Scholastic are încă din anii ’90 seriile lui Mike Venezia, grupul editorial Penguin Random House a lansat cu aproape zece ani în urmă colecția Who was?, iar pentru cei mai mici a apărut recent o serie similară scrisă de Brad Meltzer. De ce să nu existe o asemenea colecție de biografii și în România? Așa că ne-am luat inima în dinți și am trecut la treabă.

Cărțile militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea

Matricea Românească: Câte cărți sunt prezente în colecția Dvs.? Există planuri privind extinderea sa? Ce vom vedea în „lotul” următor?

Diana Soare: Deocamdată, am lansat zece titluri în această colecție, care se pot cumpăra atât individual, cât și grupate în două pachete, în funcție de domeniu: „Români celebri. Cultură” (care conține cărțile despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Grigorescu, George Enescu și Constantin Brâncuși) și „Români celebri. Istorie” (în care se regăsesc volumele despre Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza și Carol I). Anul acesta, vom începe lucrul la următoarea serie de cinci volume. Numele personalităților alese sunt încă în dezbatere, dar vă putem spune că intenționăm să punem accent pe arte plastice și literatură. De asemenea, în viitor sperăm să lansăm și o serie specială, dedicată exclusiv femeilor remarcabile din istorie, arte și științe.

De documentarea și scrierea textelor pentru colecția „Români celebri” s-a ocupat Diana Soare, redactorul-șef al Editurii Gama

Matricea Românească: Ce este mai important în demersul Dvs., imaginea sau textul?

Diana Soare: Este limpede că nu putem disocia cuvintele de ilustrații. Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori, încercând să facem frazele cât mai curgătoare, astfel încât lectura să fie o plăcere, nu un efort. În același timp, ne-am dorit ca ilustrațiile să fie deopotrivă vii, evocatoare, dar și accesibile copiilor. Împreună cu ilustratoarea, ni s-a părut că desenul în creion se potrivește cel mai bine colecției.

Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori

Matricea Românească: Cum ați cules toate poveștile acestea și câți oameni colaborează la realizarea acestor cărți?

Diana Soare: Pentru a înțelege mai bine ce nucleu frumos de creație există la Editura Gama, trebuie să vă spunem că în redacție lucrează laolaltă redactori, corectori, graficieni și tehnoredactori. Majoritatea proiectelor noastre de până acum au fost, ca și „Români celebri”, rezultatul unui efort de grup, de la ședințele de concept inițiale, la care participă inclusiv directorul general al editurii (și „părintele” ei), Diana Mocanu, până la sugestiile de îmbunătățire pe care orice membru al echipei le poate aduce pe parcursul realizării. „Misiunea” documentării și scrierii textelor mi-a revenit mie, iar colega mea, Georgiana Butnaru, mi-a completat perfect cuvintele cu ilustrații îndelung migălite.

Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Constantin Brâncuși”

Matricea Românească: Care sunt criteriile de selecție a acestor români celebri? Mai există nume mari care pot fi introduse, cum vă veţi opri asupra lor?

Diana Soare: Principalele criterii de selecție sunt, firește, notorietatea și valoarea. Cum spuneam, urmează să definitivăm „lista scurtă”, pentru următoarele cinci cărți pe care dorim să le finalizăm anul acesta. Pe „lista lungă” însă, există aproape treizeci de nume celebre, din felurite domenii, cărora sperăm să le dedicăm, cu timpul, câte un volum. Totul depinde de felul în care vor reacționa cititorii: dacă ei se vor îndrăgosti de această serie, le promitem că o vom continua!

Este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort

Matricea Românească: Din cunoștințele Dvs., cât de informați sunt copiii cu privire la personalitățile culturale și istorice care au marcat devenirea României?

Diana Soare: Din păcate, România trebuie să recupereze un handicap major în materie de educație. Un studiu publicat anul trecut și realizat de Centrul de Evaluare și Analize Educaționale a scos la iveală faptul că aproximativ 42% dintre copiii români în vârstă de 15 ani sunt analfabeți funcțional, de două ori mai mult decât media europeană. În plus, la examenele naționale ies la iveală perle triste, precum faimoasa „basmul este cult pentru că a fost scris de un om cult, Eminescu”. În acest context, este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort.

Matricea Românească: În colecția de cărți „Români celebri”, avem titluri precum „Cunoaște-l pe… Mihai Eminescu”, „… Ion Creangă”, „… Constantin Brâncuși”, ”… George Enescu”, „… Mircea cel Bătrân” și multe alte figuri emblematice ale românităţii. De ce credeți că este important ca viitorii adulți să îi cunoască pe acești mari români încă din fragedă copilărie?

Diana Soare: Noi suntem de părere că orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul. Dacă această cunoaștere se realizează cât mai timpuriu, încă din copilărie, sunt șanse mai mari ca viitorul adult să fie și un cetățean mai implicat.

„Cunoaște-l pe… Nicolae Grigorescu”

Matricea Românească: Cum sunt povestite viețile acestor români celebri în cărțile Dvs. și ce fel de exemplu reprezintă ei pentru copii?

Diana Soare: Deoarece cărțile se adresează copiilor cu vârsta între 7 și 10 ani, am ales să prezentăm biografiile romanțate, îndulcite, adaptate anilor lor și puterii de înțelegere. La această vârstă, important e să înțeleagă că totul, în viață, se obține cu ambiție, pasiune și perseverență.

Matricea Românească: Cum au fost primite cărțile de către micii cititori și care a fost elementul care i-a atras pe aceștia?

Diana Soare: Ecourile au fost foarte bune, încă de la lansare. Ne-au scris părinți să ne mulțumească, fiindcă le-am determinat copilul să pună mâna pe cărți și să citească. Asta este cea mai mare mulțumire a noastră! Să știm că eforturile noastre nu sunt în zadar și că, prin cărțile pe care le edităm, convingem copiii să prindă drag de cunoaștere.

Partea fascinantă la vastul univers al istoriei este aceea că, întotdeauna, ea va fi un izvor nesecat de cunoaștere și de experiențe, iar descoperirile care dezvăluie civilizații demult apuse nasc, înlăuntrul specialiștilor, ca și al profanilor, emoții de nedescris.

Am putut admira, la Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), o serie de piese vechi de mii de ani, prezentate săptămâna trecută, în cadrul vernisajului expoziției „Podoabe din tezaurului de la Sarasău”, care au reprezentat obiectul entuziasmului istoricilor instituției. Cele 11 podoabe preistorice din aur au fost descoperite întâmplător, la Sarasău (județul Maramureș), în anul 1847.

Însă, așa cum se întâmplă, din păcate, cu multe descoperiri similare, piesele au fost împărțite între localnicii care au participat la dezgroparea colecției – documentele de la acea vreme arată faptul că numai de la primul descoperitor au fost confiscate de către autoritățile de atunci aproximativ 4.5 kilograme de piese din aur. Astăzi, pot fi admirate doar două loturi din acea serie, unul prezent în colecția MNIR (a achiziționat piesele în 2016), iar celălalt în colecția Muzeului Național Maghiar din Budapesta. Pe teritoriul localității Sarasău au fost identificate, de-a lungul timpului, mai multe așezări, precum și un număr mare de piese din metal datând din Epoca Bronzului.

Din setul de obiecte de la MNIR fac parte șapte aplice discoidale (discuri spiralice) bogat ornamentate, trei verigi cu capete deschise, decorate cu mici nervuri circulare și 239 de mici mărgele semisferice și bitronconice (în forma a două trunchiuri de con, cu baza comună). Aceste podoabe din aur sunt spectaculoase și ne arată fascinanta lume demult apusă, dar ne indică și premisele unor noi cercetări.

Podoabele au fost descoperite la Sarasău (Maramureș) în urmă cu 170 de ani

„Obiectele ne spun că undeva, de peste 3000  de ani, există civilizații care încă par necunoscute pentru noi și care pledează pentru aprofundarea cercetărilor, pentru pluridisciplinaritate în abordarea descoperirilor. Este important acest demers istoric arheologic, dar sunt importante și punțile pe care, prin parteneriate de cercetare, putem să le stabilim în zona științelor exacte, precum chimie și fizică. (…) Cercetarea trecutului poate să fie absolut fascinantă și, chiar dacă în preistorie nu avem izvoare scrise, care pot să prezinte acel trecut, analiza aprofundată a descoperirilor aparent «mute» poate ajuta la scrierea istoriei”, a explicat, pentru Matricea Românească, cercetătorul științific în cadrul MNIR și curatorul expoziției, Corina Borș, cea care a studiat îndeaproape piesele, alături de muzeograful Cristiana Tătaru.

Corina Borș, cercetătorul științific în cadrul MNIR și curatorul expoziției

O serie de investigații pluridisciplinare realizate în cadrul Secției Investigații Fizico-Chimice a instituției gazdă, dar și în laboratoarele Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică – INOE 2000, a dezvăluit informații privind materialul din care au fost realizate aceste obiecte, dar și tehnica folosită. Proporția de aur din compoziția pieselor variază între 81,940% și 83,470%, în timp ce proporția de argint este cuprinsă între 15,510% și 17,048%.

Pe lângă aceste metale, obiectele mai conțin, în proporții foarte scăzute, Cupru, Fier și Nichel. În ceea ce privește tehnica abordată, aplicele au fost realizate, în primul rând, prin ciocănirea unei bare de aur, timp în care erau adăugate, treptat, fragmente de metal, pentru a obține o grosime uniformă a plăcii discului spiralic. Piesele au fost decorate prin incizie, cu ajutorul unei ustensile ascuțite.

Analiza aprofundată a descoperirilor aparent «mute» poate ajuta la scrierea istoriei

Existența unor astfel de vestigii istorice deschide, fără tăgadă, o nouă fereastră spre trecutul care așteaptă să fie descoperit de către oamenii pasionați și curioși.

Micro-expoziția „Podoabe din tezaurului de la Sarasău” poate fi vizitată, la MNIR, între 24 martie și 23 aprilie.