Tag

modele

Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.”

Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, nemilostiv, răzbunător şi fără scrupule. Pozitivismul ştiinţific, materialismul marxist au împământenit de-a lungul timpului şi continuă să o facă (prin diverse metode, mai subtile ce-i drept), ideea omului nou definit mai sus.

Însă trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale înseamnă realmente un progres sau dacă acest tip de om este un model, în primul rând, pentru tinerii de astăzi. Ȋntr-o societate secularizată, în care credinţa şi valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai este asociată cu responsabilitatea, foarte mulţi tineri sunt debusolaţi, fără ideal. Şi astfel, aleg libertinajul în locul libertăţii. Speriaţi de responsabilitatea pe care o presupune adevărata libertate, de asumarea propriilor decizii, îşi construiesc propriul set de valori, raportându-se de cele mai multe ori la false modele.

A vorbi despre Dumnezeu unor astfel de tineri nu e deloc uşor. Dacă mai mergi şi în fiecare duminică la biserică, deja ţi s-a pus eticheta: ciudat, habotnic sau îndoctrinat. Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete. Imaginea despre Biserică a rămas pe undeva prin Evul Mediu, când arderea pe rug era metoda preferată a Inchiziţiei. Fără îndoial㸠societatea l-a gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Imaginea Dumnezeului imperial, răzbunător, care ţine minte răul, precum şi faimoasa lege a talionului încă domină. Această imagine este alimentată în primul rând de mass-media, însă nici creştinii noştri nu fac nimic pentru a demonta aceste preconcepţii. Rolul civilizator al Bisericii, însă, a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte.

Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete

A-ţi mărturisi credinţa în Dumnezeu este un aspect foarte sensibil şi trebuie abordată cu multă diplomaţie. V-aţi prins, sunt o „ciudată” (conform etichetelor actuale), însă acest lucru nu constituie o piedică în a fi un fin observator al realităţii în care trăiesc.

De aceea, consider că exemplul prin fapte „strigă” mai tare decât orice citate sau scrieri. Putem vorbi ore întregi despre milostenie, dar  îl putem ignora pe cerşetorul din spatele blocului de fiecare dată când trecem pe lângă el.  Putem scrie zeci de cărţi despre bunătate, dacă ţinem minte răul ce ni s-a făcut şi acţionăm în consecinţă cu prima ocazie. Faptele au schimbat lumea, nu vorbele. Evident că nu este de ignorat nici forţa cuvintelor, însă toţi  marii conducători au demonstrat de-a lungul timpului că, dacă vorbele nu sunt urmate de fapte, sunt inutile.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui? Sigur, pentru cei mai mulţi, minunile înseamnă nebunie. Înseamnă naivitate şi prostie. Totuşi, sunt oameni care şi-au dat viaţa pentru că au crezut în minunile lui Hristos.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui?

Oare Constantin Brâncoveanu nu avea altceva mai bun de făcut decât să îşi sacrifice viaţa pentru un crez? Sau poate că Ştefan cel Mare se plictisea după luptele cu otomanii şi se gândea să mai ridice câte o mănăstire după fiecare bătălie câştigată. Sigur, aceste mănăstiri sunt vizitate astăzi ca „atracţii turistice” chiar şi de aceia care – paradoxal – sunt de părere că este demodat să crezi în Dumnezeu. Ţărişoara noastră mai există datorită unor conducători ca cei de mai sus (nu întâmplător, sfinţi), care au încununat cu fapte credinţa lor.

Nu este uşor să făptuieşti şi nici să mărturiseşti Adevărul astăzi, mai ales ca tânăr. Unii au plătit cu viaţa pentru asta. Cei mai mulţi ar cataloga asta drept „nebunie” . Uităm însă un lucru esenţial : mureau cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu câţi creştini ar mai face asta, însă un lucru e sigur: nebunii întru Hristos au schimbat lumea!

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache, scenă din Catedrala Episcopală Învierea Domnului, Drobeta-Turnu Severin

La zece ani de la dispariţia lui Dan Grigorescu, intelectual român de excepţie, specialist în comparatism / literatură comparată, pionier în iconologie şi ekphrastică, Matricea Românească îi cinsteşte memoria.

Aceste aserţiuni personale referitoare la paradoxurile noţiunii de cultură în spaţiul occidental în modernitate şi postmodernitate au fost inspirate de activitatea şi scrierile, devenite deja puncte de reper în orice bibliografie actuală a comparatismului şi a studiilor de artă şi literatură universală, scrise de profesorul, criticul de artă şi comparatistul Dan Grigorescu, unul dintre promotorii studiului iconologiei în mediul universitar românesc.

Comparatismul românesc se remarcă printr-o istorie bogată şi o evoluţie constantă. Cunoscută mai ales în domeniul universitar, literatura comparată este promovată îndeosebi de specialişti ai literaturii universale, ai studiilor literare, ai teoriei literaturii şi ai studiilor de istorie a artelor vizuale. Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice. Dacă şcoala comparatismului românesc cunoaşte numele unor Tudor Vianu, Alexandru Dima, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi alte numeroase nume intrate deja în panteonul culturii româneşti, astăzi putem vorbi în mod clar de o generaţie nouă, cea a deceniilor ’70-’90, cu continuităţi în anii 2000 care sunt nume consacrate şi de referinţă în spaţiul cultural contemporan. Ne referim aici la personalităţi precum Romul Munteanu, Cornel Mihai Ionescu, Irina Mavrodin şi, în mod deosebit, la Dan Grigorescu.

Profesorul, criticul literar, criticul de artă, academicianul Dan Grigorescu este astăzi un nume de referinţă în domeniul literaturii comparate, al iconologiei şi al istoriei artei.

Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice

Dan Grigorescu – istoric literar, eseist, critic literar, traducător, profesor de literatură comparată, critic de artă și istoric al artei a urmat Colegiul „Sfântul Sava” din București (1942-1950), apoi secția de filologie germanică a Facultății de Filologie din cadrul Universității din București, obținând diploma de licență în limba și literatura engleză în anul 1954. Lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954-1958), este muzeograf la Muzeul de Artă al României (1960-1963) și redactor-șef la Editura Meridiane (1963-1968). A fost șeful Catedrei de literatură comparată la Facultatea de Litere din București între 1980 și 1984 și după 1990. A fost unul dintre discipolii academicianului Tudor Vianu. În anul 1969 își susține doctoratul cu teza Shakespeare în cultura română modernă. În perioada 1970-1971 este detașat ca lector în S.U.A., unde a ținut cursuri de istoria și cultura României și de literatură comparată la universitățile din Seattle, Portland și Los Angeles, iar între 1971 și 1974 a fost numit director al Bibliotecii Române din New York. Însemnările din acești ani americani, conținând meditații asupra culturii și societății americane contemporane, vor fi reunite în volumul Marile canioane (1977). A prezentat sute de vernisaje ale unor artiști plastici contemporani din România și a semnat mai multe monografii ale acestora la Editura Meridiane, unde a fost redactor șef al Sectorului de artă plastică, teatru, cinema. A devenit redactor șef la revista  Arta în 1987. A deținut și funcția de director al Institului de Istorie și Teorie Literară George Călinescu al Academiei Române și a fost un colaborator apropiat al Institutului de Istoria Artei din cadrul Academiei Române.

Comemorare Dan Grigorescu legendă comparatism literatură comparată iconologie ekphrastică interior

Foştii învăţăcei i-au adus un omagiu profesorului Dan Grigorescu, pionier în iconologie şi ekphrastică, la 10 ani de la dispariţia sa dintre noi

Fin cunoscător al avangardei, este coordonator al unui Dicționar al avangardelor dar si al unui Dicționar alfabetic al literaturii americane, premiat cu medalia de aur a Asociației Criticilor Americani. A scris numeroase studii de specialitate despre cei mai importanți pictori români contemporani. Este autorul unor lucrări despre Expresionism și Pop-Art, al unei Introduceri la literatura comparată și al unor dicționare de artă plastică și de literatură americană.

Este unul dintre traducătorii lui William Shakespeare în limba română, a coordonat prima ediție critică a operei lui Shakespeare din România, a scris numeroase studii de istoria artei, literatură comparată, pentru a nu cita decât o mică parte din numeroasele studii, cărţi, prefeţe şi prezentări. A fost membru al Academiei Române din 2004.

Cărţi precum Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor, Povestea artelor surori sunt esenţiale astăzi în conturarea conceptelor şi a metodelor de analiză a operei de artă în raportul ei cu alte arte, cu texte, cu spaţii civilizaţionale, iar lectura lor este obligatorie alături de cea a operelor lui Erwin Panofsky pentru a înţelege ce înseamnă iconologie.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă.

Nu exista posibilitatea să fii un absolvent de Litere fără să fi frecventat cursurile sale. Am înţeles repede cauzele acestei legende: fiecare curs al sau era o părticică dintr-o enciclopedie culturală. Trebuia să te pregăteşti serios, să citeşti mult, ca să poţi ţine pasul cu volumul de informaţii primit la cursuri. Avea şi aura unui profesor exigent, serios şi pretenţios cu studenţii săi, era neiertător şi critic când observa lacune de cunoştinţe, dar tocmai această exigenţă a sa era resimţită ca necesară, iar cursurile sale, cele opţionale în special, erau frecventate cu asiduitate de un număr mare de studenţi, la care se adăugau foşti studenţi, doctoranzi şi o mulţime de cunoscători ai cărţilor sale celebre.

Adevărata valoare a profesorului Dan Grigorescu se vădea cănd vorbea despre două domenii în care a avut rolul de întemeietor: iconologia şi ekphrastica. Lucrările sale Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor si Introducere în ekphrastică sunt cărţi de referinţă în domeniu. Prin aceste volume, Dan Grigorescu şi-a propus să depăşească limitele comparatismului teoretizat de Arnold van Tieghem şi să promoveze specialităţi noi, moderne, metode de cercetare care făceau carieră in spaţiul occidental.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă

Format la şcoala de anglistică a Universităţii Bucureşti, Dan Grigorescu este un deschizător de drumuri şi în domeniul studierii formelor culturale ale lumii americane. Înainte de ’90, a scris o serie de cărţi absolut esenţiale despre cultura şi civilizaţia americană, cu un vădit caracter documentar şi enciclopedic, într-un moment când informaţii despre spaţiul american erau greu de găsit în România. Cărţi precum La nord de Rio Grande, Înainte şi după Columb, Arta americană, la care se adaugă în anii ’90-2000 o istorie literară, un dicţionar al scriitorilor americani, monografii, traduceri, recenzii şi prefeţe sunt resurse necesare în bibliografia oricărui cititor / receptor al literaturii americane.

Anul acesta, cu ocazia împlinirii a zece ani de la dispariţia profesorului Dan Grigorescu, foştii săi studenţi şi doctoranzi i-au adus un omagiu prin organizarea unui Colocviu dedicat domeniului atât de vast al iconologiei, domeniu în care Dan Grigorescu şi-a adus o contribuţie majoră şi pe care l-a promovat în spaţiul culturii româneşti.

Iată ce mi-a declarat fiul regretatului nostru Profesor, într-un interviu realizat via e-mail:

Precum poate ştiţi, tatăl meu, profesorul Dan Grigorescu, a fost fascinat de toate aspectele legate de înţelegerea culturii universale. Interesele lui diverse în literatura şi arta plastică l-au îndreptat, aproape inevitabil, către domeniul iconologiei. Deşi iconologia se dezvoltase substanţial în alte ţări, în momentul în care tatăl meu a pornit să o aprofundeze, în România era foarte puţin cunoscută.
 
Dan Grigorescu s-a stins din viaţă acum zece ani. Dacă ar fi fost încă în viaţă, cred că ar fi fost încântat să vadă că interesul pentru acest domeniu continuă, mai ales prin foştii lui studenţi.

De-a lungul vieţii lui, tatăl meu a fost, printre altele, redactor de carte, critic de artă, redactor de reviste, muzeograf şi director de instituţii culturale. Cred că, deşi toate aceste poziţii şi funcţii i-au dat satisfacţii (şi, evident, bătaie de cap), când a avut de ales între aceste preocupări şi cea de profesor la Universitatea Bucureşti a ales-o întodeauna pe cea din urmă. A îndrăgit profesia sa de dascăl.

Considera că şi-a petrecut cei cincizeci de ani ca profesor ca făcând parte dintr-o comunitate intelectuală mai mare, care depăşea limitele prezentului. Vorbea şi scria întotdeauna cu respect şi admiraţie despre profesorii lui de la Liceul Sf. Sava (ca Simion Vărzaru sau Nicolae Lungu) şi de cei de la Universitate (ca Tudor Vianu sau Ana Cartianu). Le era profund recunoscător pentru tot ce îl învăţaseră. Apropo, dacă sunteţi interesaţi de gândurile tatălui meu despe cei ce i-au fost profesori, vă sugerez să citiţi volumul său autobiografic, “Drumuri printre amintiri,” apărut la câteva luni după moartea sa.

Dan Grigorescu vorbea cu tot atâta plăcere despre studenţii pe care îi avusese de-a lungul timpului şi despre realizările lor. Considera că face parte dintr-o profesie şi generaţie care trecuse prin multe momente grele, dar care îşi împlinise în ciuda greutăţilor importanta datorie de a stabili o punte între valorile culturii româneşti de mai demult şi cele care urmau să vină.

Ştiind toate aceste lucruri despre tatăl meu, sunt convins că nu l-ar fi bucurat nimic mai mult decât să vadă că cei ce vă aflaţi la această conferinţă, unii dintre dumneavoastră, din câte înţeleg, foşti studenţi de-ai lui (sau poate studenţi de-ai studenţilor lui), continuaţi o tradiţie intelectuală bogată de literatură comparată şi istoria culturii dar, totodată, îmbrăţişaţi un domeniu relativ nou: cel al iconologiei.

Pentru aceasta, eu vă mulţumesc.

Alexandru Grigorescu

Profesor de Relaţii Internaţionale

Loyola University Chicago

 

Foto deschidere: ramniceanu.com

Cariera de jurnalist mi-a oferit până acum, pe lângă ulcerul inerent, multe momente frumoase, unice, inaccesibile muritorului obişnuit, pentru care sunt recunoscător: de la recepţii la nivel înalt şi întâlniri în cadru select cu personalităţile zilei, la discuţii unu-la-unu cu oameni pe care îi vezi prin cărţile de istorie. Însă nu acestea mi-au atins cel mai mult sufletul: ci acele momente mici, care te smeresc şi te-aşază cu picioarele pe pământ.

Când un dublu câştigător al Cupei Campionilor Europeni (actuala Ligă a Campionilor) îţi face o cafea, ai instinctiv pornirea de a te pişca de obraz, cam ca la penalty-ul acordat aseară de către Michael Olivier lui Real Madrid, după remontada senzaţională a lui – ironie – Juve. E real? E vis? E aievea: “Căprioara” româno-sârbă mă întreabă dacă vreau o cafea “scurtă sau lungă”. Mi-e ruşine de graţia campionului, şi mă ofer să-l ajut. “Stai liniştit, că mă descurc. Vin imediat.”

Ospitalitatea celui căruia prietenii îi zic Belo, reîntâlnit după luni bune în biroul lui de la Federaţie, mă smereşte, dar nu mă surprinde. Pentru că ăsta e Belo: omul care, deşi a câştigat o miriadă de trofee în carieră, conduce o maşină normală, nu epatează cu ceasuri extravagante, are o vorbă bună pentru oricine, într-un cuvânt, e simbolul campionului pe cale de dispariţie. Puştii pot învăţa de la mulţi alţi “mingicari” cum să îmblânzească balonul rotund: de la Adi Mutu, colegul de birou al lui Belo la FRF, la Neymar sau Ronaldo “Siiiiiiiiiiii!” (ultimul, deşi antipatic, un super-profesionist, trebuie să concedem). Însă aceiaşi puşti nu pot învăţa cum să fie sportivi şi campioni decât de la foarte puţini: printre ei, Miodrag Belodedici şi Gigi Buffon, doi lorzi ai fotbalului. Indiferent de vârsta, sau demnitatea ocupată în timp.

În copilăria mea, se strângeau băieţii din satul meu şi jucau cu cei din satul vecin. Unde mai vezi, azi, aşa ceva?

“Când eram mic, poate clasa a cincea, mergeam cu vacile la păscut, la mine, la Socol. Aveam două vaci. Mânam o vacă acolo, o vacă acolo… îmi făceam un fel de poartă între ele, şi trăgeam!”, îmi povesteşte Belo. “Mai aveam purcei, mulţi purcei. Mergeam şi cu ăia pe câmp. Odată, eu fiind ocupat să driblez, i-am pierdut! Au fugit purceii, ia-i de unde nu-s! Am tras o sperietură… văleu, soră cu moartea! Când ajung acasă, mama zâmbea: «Unde-s, Miodrag, purceii?» «Mamă, au fugit, i-am pierdut…» Nu mai ştiam pe unde să scot cămaşa! Când colo, mama râde: «Ia du-te şi uită-te în coteţ!» Mă duc, porcii – toţi acolo! Fugiseră direct acasă! Le-am tras o smotoceală…. Să vezi ce i-am porcăit!”, râde şi Belo, azi.

Copiii îl iubesc pentru că, în multe privinţe, marele nostru campion a rămas ca ei: copil, candid, neimplicat în multele penumbre din fotbalul şi sportul românesc. “Toţi copiii mă cunosc, din toate colţurile ţării! Bat ţara asta în lung şi în lat (n.n pentru diferitele proiecte ale Federaţiei, de creştere a tinerilor jucători), din Bucovina până în Oltenia. Conduc eu! De unde şofer? Ajung mort, copt, stau cu oamenii la masă, la discuţii, petrec timp cu ei… Joc fotbal cu copiii, încerc să le transmit ceva! A doua zi, o iau de la capăt! Nu mă întreba cât mai apuc să stau pe acasă…”

O pauză grea, mai grea ca prelungirile de pe Bernabéu. Belo ia o gură de cafea şi reîncepe: “Ştiu că acum sunt multe tentaţii. E totul la degetul mic. Când eram eu prin cantonamente, făceam de pază la uşă, până prindeam un telefon cu disc! Băgam fise ca să vorbesc acasă sau cu prietenii… Tinerii trebuie să înveţe să sufere! Să poată şi ei să povestească gagicii, peste ani: «Uite, am fost în atâtea cantonamente, am jucat atâtea meciuri, am câştigat atâtea trofee!»”

Inevitabil, vorbim despre sport şi societate în România.

“Lumea zice de Ceauşescu. Aşa cum a fost el, incult, dictator… Ce management avea Ceauşescu ăsta, dă-l încolo de dobitoc, de toţi mergeau la şcoală, toată lumea muncea? Acum avem… management! Toţi sunt manageri, ne ţin lecţii de management! Înainte, era o centralizare. Acum e totul descentralizat, nu mai e nimeni unit. Am jucat şi în Iugoslavia. Ei, acolo, şi-au menţinut o centralizare a sportului, pentru că Statul trebuie să creeze condiţiile pentru performanţă… Sârbii, chiar şi după războaiele petrecute la ei, şi-au întreţinut bazele sportive, sistemul pe care l-au avut. La şcoală se face mult sport: baschet, handbal. Aveau bazine de înot în fiecare orăşel! Spaniolii fac la fel, englezii la fel… Sportul e un fenomen colectiv, al comunităţii, nu e un fenomen particular, cum a devenit la noi.”

Localnicii trebuie să îşi facă cluburi. Asta e problema la noi, că nu mai avem cluburi. Iar pe cine are cluburi nu îi interesează! Nu s-a investit în nimic, nimic! Şosele, nimic, stadioane, nimic…

“Sportul îl face Statul. El face legea. Sportul nu a fost o prioritate pentru Statul român, în ultimii 30 de ani. Statul trebuie să se implice în reforma sportului”, mai spune Belo. „Federaţia, sigur, poate să dea o mână de ajutor. Pe mine, însă, nu m-a crescut Federaţia, m-a crescut clubul. Federaţia m-a luat la naţională pentru că a văzut că eram bun, şi mi-a dat posiblitatea să mai cresc! Dar ce treabă are Federaţia să facă centre de excelenţă? (…) Se vorbeşte că e anul Centenar. Dacă nu suntem uniţi, n-avem nici o şansă! ”

După despărţire, mă gândesc că în Anul Centenar, dar mai ales în viaţa de zi cu zi, trebuie să punem la inimă oameni ca Belo. Şi e frumos şi e bine că, pe plăcuţa de la intrarea în biroul lui, Adrian Mutu (nici el un neica-nimeni în fotbalul european; nota bene, peste 100 de goluri în Serie A) e trecut, primul, manager general. Numai că băieţii de sub el, Miodrag Belodedici şi Ion Vlădoiu, ar cam trebui să fie deasupra. Nu doar dintr-o curtoazie profesională şi respect pentru Generaţia care ne-a scos în stradă, Generaţia de Aur (aveam 8 ani atunci!): ci pentru că, atât la performanţe cât şi la eleganţă, umană nu vestimentară – credeţi-mă pe cuvânt – ambii consilieri FRF îi pot da lecţii “juniorului” superior ierarhic. Asta dacă vrem, într-adevăr, o societate “ca afară”, în care scara valorilor e respectată. La urma urmei, vorba unui proverb românesc, “Să fii domn e o-ntâmplare. Să fii om e lucru mare!”.

trofee Miodrag Belodedici emblemă fotbal românesc interior

Panoplia impresionantă a lui Miodrag Belodedici, o emblemă a fotbalului şi sportului românesc, s-a îmbogăţit de azi cu o revistă Matricea Românească Foto: transfermarkt.de

Visul meu e să redevin Ţăran”, îmi mărturisește părintele Simion Bistrian, din comuna Parța, județul Timiș, român de aur, care mă va ierta – e de datoria dumnealui, la propriu și la figurat – că transform moralitatea unei discuții personale în subiect de discuție spornică, întru folosul celor mulți.

„Odată am fost în vizită la un român liber, care s-a retras și trăiește după legea veche, a dacilor, un artizan. Mi-am luat special băiețelul cu mine, i l-am arătat și i-am spus: «Uite, așa arată un om liber! E posibil ca, atunci când vei ajunge tu mare, să nu mai existe așa ceva!»”

Vin la Parța din București, orașul care înlănțuie şi viciază oamenii ca o iederă otrăvitoare, așa că știu exact la ce se referă părintele. „Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»”. Dau din cap a consens: tot mai puțini oameni, primprejur.

Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»

Și totuși, ce este libertatea? O întrebare fundamentală, la care a răspuns, nu Aristotel, ci un țăran român, fără școală, dar cu geniu.

„Când eram mai tânăr, moșul meu (n.n. bunicul), îmi zicea dimineața:

– Pleci la serviciu? Te duci să prinzi mașina?

– Da.

– Greu de tine… Greu de tine… Greu!

– De ce, moșule? Că și tu muncești…

– Da, nepoate, dar tu, dacă nu te duci mâine și poimâine la muncă, pentru că nu vrei, te dă afară, așa-i?

– Da, normal!

– E, vezi, pe mine nu mă dă nimeni afară dacă nu mă trezesc mâine dimineață. Asta e diferența.

Și moșul se trezea – mai devreme ca mine! La 5 dimineața! Însă trezitul lui era un act de libertate. Se trezea pentru că voia să muncească, nu pentru că era obligat.”

Părintele surâde. E luminos. Și îl înțeleg de ce vrea să redevină Țăran. Pentru că românul, de multe ori îngenuncheat, dar niciodată supus în sensul deplin al cuvântului, are aleanul libertății. El e cioban, își iubește mioara și cerul, nu e vânător – de iepurași de Paște. Chiar dacă unii vor să-l transforme în asta. De fapt: în vânat.

Un lucru mi-e clar: omenirea, aparent hipertehnologizată, a revenit la abac, iar marea întrebare a secolului XXI e libertatea – ce este, dacă mai este, și ce facem cu ea?

 

Foto deschidere: Ionuţ Văidean

despre libertatea la bunici şi sclavia la nepoţi lecţie tăran român interior

Bătrână româncă în biserică Foto: Ionuţ Văidean, Alba

Vrem să auzim povestea voastră. De unde sunteți, ce faceți și – întrebarea de milioane – vă simțiți liberi?

Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire.

Iisus Hristos. Alexandru Macedon. Dante. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazul. Mozart. Napoleon Bonaparte. Avram Iancu. Traian Vuia. Mihai Eminescu. Steve Jobs şi următorul Steve Jobs. Toţi ne fascinează – sau ne stârnesc invidia ori antipatia, în funcţie de valorile fiecăruia – pentru un singur motiv. E un motiv mic, mic cât un atom: dar e la fel de puternic. Sunt oameni – mai puţin Unul dintre ei – care au lăsat în urma lor o moştenire. Şi nu orice fel de moştenire, ci una cât se poate de palpabilă, dar nu dintr-acelea care se parafează la notariat. E unica moştenire „pe care moliile şi rugina nu o mănâncă, iar hoţii nu o sapă, nici nu o fură”: o moştenire eternă, singura care, oferindu-se, sporeşte. O moştenire vie care – în spiritul lui Marc Aureliu, sau al Gladiatorului, referinţa culturală e irelevantă – se prelungeşte în eternitate.

Trăim – „bogatul nu mănâncă cu două guri”, spune o frumoasă expresie românească -, ne dăm măsura luptându-ne cu viaţa, şi ieşim din scenă cu mai mult sau mai puţin zgomot. În nemărginirea cosmică, e bătaia din aripi a unei muşte contra alizeului. E ceea ce filosofii ne învaţă de mii de ani, fără a se putea ei înşişi salva de finalul inexorabil. Însă chiar şi unii dintre ei reuşesc să supravieţuiască: lucrul se explică prin aceea că au răspuns, nu condiţiilor timpului, ci condiţiei umane, adică acelui lucru care face abstracţie de timp.

Totul este cu putinţă celui care cumpără – şi se vinde

Vremurile noastre, ca toate celelalte de-a lungul istoriei, sunt pline de vânturători de vorbe goale. Saltimbancii de-altădat’ au devenit potentaţii, showmen-ii şi politicienii de-astăzi, căci  societatea cu elitele-i, cultura şi democraţia sunt nişte comedii burleşti. Şi nici n-am vrea să fie altfel: o viaţă în care nu mergi zilnic la spectacol e o viaţă care te obligă să-ţi creezi propriul rol. Propria moştenire. Ceea ce e complet indezirabil.

Viaţa modernă e o viaţă de împrumut – nu în sensul economic al expresiei, deşi şi-acesta e teribil de adevărat şi de actual. Ci în sensul filosofic al ei: ne împrumutăm ideile de conversaţie din meme-uri care au devenit virale pe internet, stilul de viaţă din reviste glam şi recomandări ale aşa zişilor guru, hainele şi alte posesiuni din garderoba idolilor TV, ne împrumutăm chiar nevestele – pe site-uri de specialitate. Viţelul nostru de aur s-a mutat din faţa Sinaiului: el e în stoc şi, cu puţin noroc, vă va fi livrat cu transport gratuit. Nu trebuie decât să vreţi. Totul este cu putinţă celui care cumpără – şi se vinde.

Credinţa? O poveste de adormit copiii. Nu copiii mici – expresia e desfiinţată de sporul natural negativ. Ci copiii mari, acei 30-somethings, pe care astfel de istorii – jertfă, loialitate, dăruire de sine – îi fac deja să caşte.

Iisus (care, apropo, oricât de mult ne-am dori, nu era nici dac şi nici român), Eminescu (mai român decât mulţi) sau Steve Jobs, deşi ei înşişi idoli (chiar, desacralizaţi) pentru atâţia, ne învaţă cu totul altceva. Nici unul dintre ei n-a trăit aşteptând să-i pice o moştenire din cer, ci şi-a asumat crearea ei, şi a făcut-o misiune de viaţă. Iată de ce, azi, milioane şi miliarde îi cinstesc – în planuri diferite.

Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire.

Voi din ce categorie veţi face parte?

*Acest articol este dedicat numărului noiembrie-decembrie al Revistei Mesagerul Sfântului Anton.

Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.

Vezi video: Lecţia de simplitate a marelui Ion Creangă

“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).

“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul de familie Mihai Eminescu

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu

Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.

“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”

Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie

Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.

“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.

Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.

Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.

De unde a cules Creangă esenţa? A fost educat în familie. Şcoala doar adaugă un plus de instrucţiune

El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”

Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne”.

Un copac cu "flori" tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi

Un copac cu „flori” tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)


Când ne gândim la eroi, ne gândim la oamenii care şi-au sacrificat bunăstarea personală pentru o cauză mai mare: de la neatârnarea neamului şi Marea Unire, până la salvarea victimelor din Colectiv. În această categorie se încadrează şi Săftica Boghian (81 de ani), o româncă admirabilă pe care Matricea Românească a cunoscut-o în Bucovina, la Suceava.

Când spui “Suceava, cetate de scaun”, te gândeşti automat la Ştefan cel Mare şi la luptele antiotomane, duse pe câmpuri mănoase azi, după ce secole la rând au fost udate cu sângele predecesorilor. Nu ţi-ai imagina nicidecum că eroii încă trăiesc, ori că bătăliile se câştigă şi în locuri mai puţin acoperite de faimă decât fronturile de luptă.

La cei 81 de ani ai ei, Săftica Boghian dovedeşte cu glorie contrariul. Am cunoscut-o, surprinşi de vitalitatea ei, în bucătăria unei pensiuni din Suceava. Octogenarii nu sunt, desigur, subiect de interes naţional: ieşiţi demult din spaţiul public, cel mai adesea revin în atenţie atunci când ne părăsesc. Dacă mor în mizerie, cu atât mai „bine”: publicul se va oripila, va ridica pumnii spre cer, ori spre Palatul Parlamentului, după care va reveni, după nici cinci minute de la pseudo-criza de umanitate, la turpitudinea, comoditatea şi nepăsarea obişnuite. Ne-am făcut datoria: am simulat că ne pasă.

Asemeni multor bătrâni respectabili, Săftica Boghian nu pretinde lauri şi nici recunoaştere publică. Ceea ce am admirat la această bunicuţă de aur a fost demnitatea cu care îşi ţine zilele, “martiriul” – în cuvintele maicii stareţe de la Mănăstirea Humor – de a creşte doi copii, ambii profesori (!), şi luciditatea, obstinaţia frumoasă, respectiv generozitatea de a se face utilă celor din jur, la o vârstă pe care mulţi mai tineri o asociază cu repausul.

“La ora 4 dimineaţa mă trezesc, îmi fac rugăciunile – pentru că sunt bătrână şi pot pleca oricând -, după care intru în bucătărie şi gătesc pentru cei prezenţi aici. Soţul meu are 85 de ani, şi suntem împreună de 60 de ani”, ne-a spus eroina româncă pe care nu o “cântă” nimeni.

La ora 4 dimineaţa mă trezesc, îmi fac rugăciunile – pentru că sunt bătrână şi pot pleca oricând -, după care intru în bucătărie şi gătesc pentru cei prezenţi aici. Soţul meu are 85 de ani, şi suntem împreună de 60 de ani

“Unul dintre copii este profesor de Istorie, iar celălalt, de Fizică. Ultimul a plecat în America, iar 15 ani de zile nu s-a putut întoarce în ţară, pentru că ar fi pierdut privilegiile dobândite acolo. Vă dau un sfat: sub nici o formă, nu vă lăsaţi copiii să plece din ţară! Aici este cel mai bine, aici trebuie să îşi facă un viitor.”

Într-o epocă în care eroismul e opera vandabilă a PR-ului, iar bunătatea a devenit franciză, bătrânica de aur din Suceava, care înţelege să contribuie cu tot ceea ce (mai) poate la fericirea celor din jur, ni se pare o eroină demnă de aşezat în rândul marilor personalităţi ale României.

E facil să ne imaginăm că eroismul se face cu “poster boys”. E o capcană în care cădem constant. Însă eroul nu e vreun personaj excepţional. Eroi suntem noi toţi, cei care avem un aport, mai mic sau mai mare, la binele comun. Cei care nu cedăm.

De ziua lor, glorie eroilor, din războaie mondiale sau frământări individuale. Hristos s-a înălţat!

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

Domnitorul Constantin Brâncoveanu reprezintă, peste secole, simbolul românului care a rămas, până la capăt, fidel identităţii sale.

Unii psihologi sunt de părere că, în clasamentul fricilor omului, ideea de moartea persoanei iubite sperie mai mult decât propria dispariție dintre cei vii. În istoria țării noastre, este celebră povestea unui domnitor care a privit, cu o tărie nepământească, modul cum cei patru fii ai săi au fost decapitați. Situația a fost cu atât mai zguduitoare, cu cât tatăl știa că va urca, la rându-i, pe eșafod. Însă aceasta nu i-a schimbat hotărârea și integritatea de nezdruncinat.

Acest episod sumbru din istoria României este atât de cunoscut și de dramatic, încât este imposibil să nu ne dăm seama că personajul principal al tragediei este domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1654-1714). Memoria sa este cinstită nu doar prin prisma domniei fructuoase, ci mai ales a martiriului care i-a adus nemurirea în conștiința românească.

Născut într-o familie de boieri, Constantin Brâncoveanu a ajuns, graţie agerimii sale, dregător (demnitar la curte domnească) la numai 25 de ani, iar domnitor la 34. Înțelepciunea sa l-a menținut pe tron nu mai puțin de 26 de ani, într-o vreme când media domniei nu depășea trei.

Moartea lui Șerban Cantacuzino l-a propulsat pe Brâncoveanu, în 1688, pe jilțul de conducător al Țării Românești, care a cunoscut, de-a lungul guvernării acestuia, o înflorire culturală și spirituală. Ba mai mult, apreciind în mod corect și situația politicii externe, Brâncoveanu a păstrat un echilibru, reușind în acest fel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între imperiile habsburgic, otoman și țarist. Activitatea diplomatică a domnitorului român a fost atât de intensă și de apreciată, încât Curtea de la Viena l-a numit „principe al Imperiului” (1695), turcii i-au recunoscut domnia pe viață (1699), iar Petru I, împăratul Rusiei, i-a acordat dreptul de azil, potrivit Micii Enciclopedii a României pentru Copii (editura Art Educațional, 2016).

Familia Brâncoveanu şi-a lăsat o puternică amprentă şi în lumea culturală a României, sintetizată în ceea ce experţii în istoria artei numesc stilul brâncovenesc. Exponente ale acestuia sunt, până astăzi, palatele de la Mogoșoaia și Potlogi, Mănăstirile Hurezi și Sâmbăta de Sus sau Biserica „Sfântul Gheorghe” din București.

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu Foto: mixdecultura.ro

Torturați timp de patru luni

Echilibrul domniei a fost tulburat în anul 1707, când domnitorul a renunțat la tutela unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716), destituindu-l pe spătarul Mihai Cantacuzino. Furia Cantacuzinilor nu s-a lăsat aşteptată, aceştia reclamându-l pe Brâncoveanu la Înalta Poartă. În acest context, la care s-a adăugat și dorința turcilor de a pune mâna pe uriașa avere a Brâncovenilor (Constantin era supranumit de către otomani „Altin Bey”, adică prințul aurului), s-au produs mazilirea și condamnarea domnitorului la moarte (1714). Brâncoveanu și familia sa au fost aduși la Constantinopol, li s-au confiscat toate bunurile și, din aprilie până la sfârșitul lui iulie, membrii acesteia au fost supuși, în temnița Edicule (Cele Șapte Turnuri), unor torturi cumplite precum întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroșit, înțeparea mâinilor și a picioarelor.

Eliberarea de suferinţă a sosit în ziua de 15 august 1714, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și când creștinii marcau, la fel ca și astăzi, Adormirea Maicii Domnului. Domnitorul, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefăniță, Radu și Mateiaș) și cumnatul său Ianache Văcărescu au fost forțați să parcurgă pe jos, prin oraș, drumul până la locul unde-i aștepta eșafodul. Aceștia erau desculți și îmbrăcați doar în cămăși. Execuția lor nu a durat decât 15 minute.

Sub lama gâdelui, domnitorul a refuzat să accepte, pentru el și pentru familia sa, lepădarea de credința ortodoxă și trecerea la Islam, în schimbul vieții. De aceea, mai întâi au fost decapitați fiii și ginerele, pentru ca domnitorul să poată privi moartea familiei, iar apoi a fost omorât și patriarhul, notează historia.ro. Trupurile lor au fost azvârlite în Bosfor, iar capetele au fost înfipte în prăjini și expuse timp de trei zile. Cadavrele au fost adunate din mare și duse la o mănăstire, iar trupul domnitorului a fost adus la București și îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.

Pentru martiriul lor, Biserica Ortodoxă Români i-a canonizat pe mucenici în 1992, cu ziua de prăznuire 16 august.

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Într-o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui din viaţă,

Brâncoveanu se scula,

Faţa blândă el spăla,

Barba albă-şi pieptăna,

La icoane se-nchina;

Pe fereastră el căta

Şi amar se spăimânta!

„Dragii mei coconi iubiți,

Lăsați somnul, vă treziți

Armele vi le gătiți

Că pe noi ne-a-nconjurat

Pașa cel neîmpăcat,

Ieniceri cu tunuri mari,

Ce sparg ziduri cât de tari”.

Bine vorba nu sfârșeau

Turcii-n casă năvăleau

Pe toți patru mi-i prindea

Și-i ducea de-i închidea

La Stambul, în Turnul Mare

Ce se-nalță lângă mare,

Unde zac fețe domnești

Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăcea

Că sultanu-i aducea

Lângă foișorul lui,

Pe malul Bosforului.

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn creștin

Adevăru-i c-ai chitit

Pân’ a nu fi mazilit

Să desparți a ta domnie

De a noastră-mpărăție,

Că, de mult ce ești avut,

Bani de aur ai bătut

Făr’ a ști de mine teamă,

Făr’ a vrea ca să-mi dai seamă?”

„De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o știe.

De-am fost mare pe pământ

Cât-acum de vezi ce sunt!”

„Constantine Brâncovene,

Nu-mi grăi vorbe viclene,

De ți-e milă de copii

Și de vrei ca să mai fii

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

„Facă Dumnezeu ce-o vrea,

Chiar pe toți de ne-ați tăia

Nu mă las de legea mea!”

Sultanul din foișor

De-te semn la Imbrohor.

Doi gealați veneau curând

Săbiile fluturând

Și spre robi dacă mergeau

Din coconi își alegeau

Pe cel mare și frumos

Și-l puneau pe scaun jos

Și pala-i repezea

Capul iată-l reteza,

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Gealații iarăsi mergeau

Și din doi își alegeau

Pe cel gingaș, mijlociu

Cu păr neted și gălbiu

Pe scaun îl punea

Și capul îi reteza.

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna

Și cu milă se-ngâna:

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn crestin

Trei coconi tu ai avut

Din trei, doi ai pierdut

Numai unul ți-a rămas

Cu zile de vrei să-l las

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

„Mare-i Domnul Dumnezeu

Creștin bun m-am născut eu

Creștin bun a muri vreu.

Mare-i Domnul Dumnezeu

Taci, drăgută, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge

Taci și mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta!”

Imbrohorul se-ncrunta

Gealații se-nainta

Și spre blândul copilaș

Dragul tatii fecioraș

La pământ îl arunca

Și zilele-i ridica.

Brâncoveanu greu ofta

Și cu lacrimi cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca

Inima-i se despica

Pe copii se arunca

Îi bocea, îi săruta

Și turbând, apoi striga:

„Alelei, tâlhari păgâni

Alelei, feciori de câni,

Trei feciori eu am avut

Pe toti trei mi i-ați pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu,

Să vă ștergeți pe pământ

Cum se șterg norii de vânt.

Să n-aveți loc de-ngropat

Nici copii de sărutat!”

Turcii crunt se oțeleau

Și pe dânsul tăbărau:

„Câini turbați, turci, liftă rea

De-ați mânca și carnea mea

Să știți c-a murit creștin

Brâncoveanu Constantin!”

Foto deschidere: digi24.ro

Elisabeta Lipă este unul dintre sportivii români care au scris istorie în disciplina sa. Matricea Românească vă oferă, mai jos, povestea ei extraordinară.

O descriere obiectivă și seacă a canotajului spune că acesta este un grup de sporturi nautice, care se practică în ambarcațiuni puse în mișcare cu ajutorul vâslelor sau al ramelor. Practicarea canotajului are un rol pozitiv în mobilitatea articulară și a coloanei vertebrale, favorizând o dezvoltare armonioasă a corpului. Însă cuvintele de mai sus nu sunt suficiente pentru a expune cu fidelitate complexitatea acestui sport ce necesită forță, suplețe, coordonare și un grad ridicat de efort fizic.

Dacă descrierea scurtă a canotajului sugerează faptul că majoritatea celor care-l practică sunt bărbații, simpla menționare a numelui Elisabetei Lipă demontează orice astfel de gând.

Născută în județul Suceava, în 26 octombrie 1964, Elisabeta Lipă este un Scorpion ce are, în palmaresul său, numeroase distincții de importanță internațională. Întreaga sa activitate i-a adus, în urmă cu 17 ani, titlul de cea mai bună canotoare a secolului XX, oferit de Federația Internațională de Canotaj.

Puțini și-ar fi imaginat că adolescenta dintr-un sat sucevean, care nu știa nimic despre canotaj, va cuceri această lume, graţie unei selecţii de rutină la 15 ani, la liceul „Mihai Eminescu” din Botoșani, unde era elevă. Astăzi, cea care a învățat „de teamă că ar putea rămâne cu sapa” se mândrește cu o longevitate competițională internațională de 22 de ani (între 1982 și 2004), mai rar întâlnită. Sportiva a absolvit, în 1997, cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport și, continuându-și studiile, a obținut în 2009 titlul de Doctor în educație fizică și sport. Anul 2000 i-a adus, pe lângă recunoaşterea internaţională deja evocată, şi Ordinul Național „Serviciul credincios” în grad de comandor, pentru pregătirea și rezultatele excepționale dovedite.

Pe cei care nu sunt la curent cu momentele când România a triumfat pe podiumurile internaționale, îi informăm că Elisabeta Lipă a obținut, de-a lungul carierei sale, cinci medalii de aur, două de argint, una de bronz la Olimpiade și că a fost de 25 de ori campioană a țării noastre. Deloc surprinzător, maestra emerită a sportului este cel mai laureat sportiv din istoria țării, ea fiind și portdrapelul României la două Olimpiade, în 2000 la Sydney și în 2004, la Atena.

Cine spune că poţi să faci performanţă fără sacrificii, în orice domeniu, nu numai în sport, este departe de adevăr

Mai mult, comisarul șef de Poliție Elisabeta Lipă din Ministerul Administrației și Internelor a fost înaintat, în 2004, la gradul de chestor de Poliție (echivalent cu cel de general).

Lipă, care a debutat la vârsta de 19 ani, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984), a mărturisit, în urmă cu câțiva ani, că succesul său fulminant a fost posibil numai prin muncă, respectiv sacrificii.

„Cine spune că poţi să faci performanţă fără sacrificii, în orice domeniu, nu numai în sport, este departe de adevăr. Renunţările mele sunt enorme. Dar le-am acceptat, mi le-am asumat şi le-am făcut cu un singur scop: să ies campioană! N-a fost uşor să stau departe de soţ şi de copil, când eram în cantonament, dar rezultatele au fost pe măsură.”

Elisabeta Lipă, sportiva noastră de aur, rămâne un model pentru generaţii de români care vor să îmbrăţişeze performanţa în orice domeniu.

Despre relația lui Mircea Eliade cu noile mișcări sociale și culturale din perioada în care era profesor la Chicago s-a scris foarte puțin. Andrei Oișteanu se numără printre puținii care au atras atenția asupra acestui lucru în remarcabilul său articol, Mircea Eliade şi mişcarea hippie, publicat în „Dilema Veche” și inclus apoi în volumul Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu.

În timpul perioadei în care își desfășura activitatea de profesor de istoria religiilor în Statele Unite ale Americii, a avut loc marea revoluție spirituală a tinerilor hippie. Raportarea lui Eliade la mișcarea hippie se făcea din perspectiva unui istoric al religiilor, al unui expert în „decriptarea” fenomenelor de natură religioasă și a implicațiilor lor sociale. Curiozitatea și dorința de a cunoaște mai mult l-au determinat să se apropie de studenții lui, care erau parte integrantă a acestei mișcări. Exegetul din el îl forța să privească mișcarea tinerilor americani dintr-o perspectivă externă, detașată, cu scopul de a descoperi mecanismele raționale din spatele noii credințe.

Există foarte multe asemănări între tinerii rebeli de la începutul deceniului 6 al secolului trecut și furioșii tineri din generația pe care Eliade o condusese în perioada de la începutul celui de-al treilea deceniu.

„Sînt toţi în revoltă deschisă contra ideologiilor părinţilor şi ale instituţiilor, îndeosebi contra instituţiilor academice (the Establishment)”. Dacă nu am ști că este o frază din cel de-al doilea volum al jurnalului său în care face referire la mișcarea hippie, am putea crede că avem de-a face cu o descriere a generației care a rămas cunoscută în istoria noastră sub diverse nume: generația Criterion, Tânăra Generație, Generația `27.

Tinerii americani, care pledează pentru o „curățenie” a gândirii și a spiritului prin afișarea unei „murdării” trupești, seamănă foarte mult cu revoltații criteroniști, cel mai mult apropiindu-i nemaiîntâlnita energie cu care duc lupta împotriva generației anterioare (pe care o simt ca pe un factor complexator).

Misticismul, liantul între Profesor și tinerii rebeli

Și mai multe aveau în comun cu liderul generației criterioniste, misticismul fiind probabil principalul liant între bătrânul Profesor și mai tinerii lui discipoli. Eliade era cunoscut în America mai ales datorită cărților sale de istoria religiilor, studenții săi fiind la curent cu faptul că acesta scrisese despre tehnici de inițiere, șamanism, experiențe tantrice etc. De aceea, ei nu vedeau în el doar un expert în istoria religiilor care ar fi putut să le legitimeze mișcarea, ei au văzut în el un fel de guru, un om care a trecut prin toate experiențele pe care ei voiau să le încerce și care ar fi putut să le fie un fel de ghid pe acest drum inițiatic. Doar că Eliade încercase în India acest soi de experiențe tot din imensa curiozitate exegetică care avea să-l caracterizeze întreaga viață.

Experiențele pe care acesta le-a trăit în India au fost experiențe provocate și trecute prin filtrul gândirii, nu experiențe spontane cu caracter religios sau mistic. Experiențe provocate cu bună știință pentru a încerca să aprofundeze cât mai mult cultura pe care o descoperea.

Tinerii hipioți ai anilor `60 au găsit în lucrările lui Mircea Eliade răspunsuri la multe întrebări arzătoare

Tinerii hipioți ai anilor `60 au găsit în lucrările lui Mircea Eliade răspunsuri la multe întrebări arzătoare

În romanele sale din ciclul indic sunt descrise iniţieri sexuale sau orgii, inducerea unei anumite stări propice meditaţiei prin consumul unor substanţe halucinogene etc., fapt care i-a determinat pe tinerii americani să se apropie de el ca de un maestru spiritual. Dar, aşa cum menţionam mai sus, experienţele lui Eliade sau ale personajelor sale sunt autoinduse, scopul fiind unul pur raţional şi ştiinţific.

Guru fără voie

Eliade nu era interesat să devină guru-ul vreunei mișcări spirituale, interesul său era acela de a descoperi mecanismele de funcționare ale unei anumite „credințe”, fundamentele și raportarea lor la transcedental / spiritual / arhaic.

Ca mai aproape toate experiențele sale, nici întâlnirea dintre el și mișcarea hippie nu a rămas nevalorificată din punct de vedere literar. După cum el însuși mărturisea în convorbirea cu Claude-Henri Rocquet, Ştefan (personajul principal din Noaptea de Sânziene) împrumută câteva dintre caracteristicile tinerilor revoltați americani: „Este un fel de nostalgie a paradisului, la cea mai de jos treaptă. Această dorinţă de a desfiinţa legile şi structurile inerente oricărei societăţi; de a le desfiinţa pentru a trăi o stare paradisiacă. Mai este adevărat că hippies au voit, şi ei, ca Ştefan, să depăşească condiţiile existenţei obişnuite”. Asemănarea dintre Ștefan și hippies fusese răspunsul la o întrebare care făcea referire la visul tineretului american de a renunța la monogamie.

Monogamia, o preocupare constantă        

Dar, deşi acesta omite să vorbească despre asta în interviul acordat scriitorului francez („Nu, din punct de vedere personal. Ceea ce mă interesa era depăşirea limitelor obişnuite. Dacă această experienţă este posibilă, înseamnă că omul îşi poate transcende condiţia umană. Or, în lumea noastră, modernă, profană, oricine poate visa să iubească două femei în acelaşi timp. Am ales această situaţie pentru că ea poate fi concepută de fiecare din noi”), trebuie remarcat faptul că monogamia fusese o preocupare constantă pentru Eliade, şi nu doar din punct de vedere antropologic, ci şi literar.

Un exemplu în acest sens este romanul Întoarcerea din Rai, în care personajul masculin principal (Pavel Anicet) pendulează între Una şi Ghighi, nereuşind să se desprindă de niciuna dintre ele. Nu trebuie uitat nici faptul că la un moment dat chiar scriitorul s-a aflat în situaţia de a alege între două femei, între Nina Mareş şi Sorana Țopa, prima dintre ele devenindu-i soţie.

Oricare ar fi fost premisele care au condus la această apropiere dintre Eliade şi tânăra generaţie hippie americană, relația stabilită între ei ni se pare interesantă, privită din perspectiva schimbării „rolurilor”: Eliade este acum pus în postura de a nu mai fi un tânăr furios și de a asista la ascensiunea unor tineri care luptau împotriva generației „bătrânilor” din care făcea și el parte.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc limitările, mai mult decât limitele. Că pot fi un campion. Şi nu orice fel de campion – unul român.

Mihai Nistor, tânărul de 26 de ani pe care-l vedeţi în imaginile de mai jos lăsându-şi transpiraţia şi sufletul pe echipamentul de antrenament, într-o sală cu igrasie şi dotări din era lui Cassius Clay, e singurul pugilist român care ne-a reprezentat la Olimpiada de vară de la Rio în 2016. A părăsit competiţia nemeritat, spun voci avizate. Ceea ce nu l-a oprit. Zilele acestea, ieşeanul – campion mondial la categoria supergrea în 2015 – se pregăteşte, în condiţii mai puţin decât ideale, ca să folosim un eufemism, să ne aducă o medalie de la Campionatele Europene, programate în luna mai.

Trei lucruri m-au frapat când l-am cunoscut: naturaleţea, onestitatea aproape transparentă şi faptul că era ud leoarcă, deşi afară nu plouase. Când şi-a stors mâneca gecii, lăsând pe podeaua sălii un lac sărat, mi-am dat seama că e vorba de transpiraţie. Tocmai venise de la alergare. “Slăbesc cam 3 kilograme în fiecare zi”, mi-a spus, de parcă era cel mai normal lucru din lume. “Dar le pun repede la loc – cu apă plată.”

În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”

În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”. E un meniu pe care foarte mulţi dintre românii care excelează într-un domeniu – de la profesori de elită la sportivi de top – îl cunosc, din păcate, prea bine.

Mihai se retrage din discuţie şi revine pe saltea, unde îşi continuă antrenamentul. Dintr-o încăpere alăturată, răzbat acordurile lui Human, de Rag’n’Bone Man, cu refrenul aceluia bântuitor:

“I’m only human after all
I’m only human after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”

Din telefonul aşezat lângă el, o voce îl încurajează să continue: „Great energies!”. E, de fapt, o aplicaţie pe care o foloseşte pentru a-şi face rutina.

Decorul îngheţat în timp nu e tocmai încurajator, dar Mihai vede partea plină: “Când am început, m-am antrenat în săli care arătau mai rău decât aceasta. Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal! (râde) Nu e problemă.”

„Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal!”

Îl întreb ce îl motivează în ring, pentru cine sau pentru ce luptă. “Sincer, am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt. Păcat că la noi treburile cam scârţâie. Păcat, pentru că suntem o rasă de oameni foarte tare şi foarte rezistentă, foarte sănătoasă. Dar, oamenii din înalta conducere ne distrug. Purul adevăr.”

Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român

Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român

Nu pot să nu-i dau dreptate lui Mihai, singurul nostru boxer olimpic de la Rio. Mi-e greu să cred că cel care a triumfat în Brazilia se antrenează în condiţiile deconcertante pe care le-am putut observa aici, pe viu. E debusolant cum ştim să ne „respectăm” campionii.

„Am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt!”

Dar poate în  asta stă toată frumuseţea, la urma urmei: unde alţii triumfă cu Siri, noi triumfăm cu sudoarea. Şi cu sufletul, cum îmi povestea odată alt mare campion al nostru, o inimă de aur, Miodrag Belodedici.

Părăsesc sala de antrenament, şi în cap îmi sună o melodie şi mai obsedantă:

“I’m just Romanian after all
I’m just Romanian after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”

Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015

Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015 Foto: AIBA Pro Boxing

Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee. De exemplu, Țara Tuturor Posibilităților părea a fi garanţia unui trai mai bun chiar și pentru tinerii anilor ’40 ai evului trecut.

Binecunoscutul om politic și doctor în Drept Iuliu Maniu (1873-1953) le-a transmis, în cadrul unui discurs susținut la București în anul 1946, tinerilor emigranți români în America, faptul că era foarte important ca ei să se gândească „necontenit” la țara lor de origine, la neam, dar și la trecutul „căznit în robii, în lupte neîncetate pentru existență, în primejdii fără sfârșit și în sărăcie”.

„Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de munții măreți, de pădurile vesele, de întinderile mănoase, de satele modeste, străjuite de bisericile vechi, în care s-au rugat și trecuții strămoși ai voștri, cerând mântuire pe seama Neamului Românesc. Aduceți-vă necontenit aminte că aici trăiesc frați și nepoți ai voștri, care încă duc grea luptă pentru ca, deasupra țării, să se risipească cu totul nourii îndărătnici și să coboare binecuvântarea dreptății și a libertății” a îndemnat Iuliu Maniu, într-una din tulburele zile ale lui ianuarie 1946 (cuvinte incluse în volumul „Istoria oratoriei la români”, Editura Teşu, Bucureşti 2007, 311 pagini).

Astăzi, Academia Română încearcă să prevină plecarea tinerilor școliți în țară pe meleaguri mai mănoase. Demersurile similare din trecut, demarate tot de către intelectuali, s-au concretizat în cuvinte bine alese, care au sădit înlăuntrul tinerilor semințele dragostei pentru Patrie.

Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea

„Zeci de ani v-am văzut plecând, rând pe rând, spre Țara Făgăduinței. V-am petrecut din Ardealul nostru robit pe atunci, cu gândul duios cu care ia drumul lumilor pline de soare și de căldură. Zeci de ani v-am privit peste întindere de continent și mări, luptând, muncind și reușind, așa cum privește din aceeași bătrână casă strămoșească, părintele spre fiii care și-au găsit așezări noi, mai largi și mai îmbelșugate. Ați mers în țara deasupra căreia strălucește cea mai mare comoară a oamenilor și a neamurilor – cea de care Neamul Românesc a avut atât de puțină parte până acum: Libertatea”, a mai spus Maniu, în discursul amintit.

Lipsit de ipocrizie, omul politic nu le-a insuflat tinerilor dorința de a trata America, țara ce le-ar fi îndeplinit visurile, cu superficialitate și cu interes pecuniar, ci le-a atras atenția că trebuie s-o respecte.

„Dar tot atât fără încetare, ridicați-vă gândul și încălziți-vă inima spre patria voastră nouă. Nici o recunoștință a voastră nu va fi prea mare pentru a răsplăti generozitatea ei. Nicio jertfă a voastră nu va fi prea grea, dacă o veți aduce pentru sprijinirea înaltelor ei ținte.”

Iuliu Maniu (1873-1953), om politic român, președintele Partidului Național Român și al Partidului Național Țărănesc, deputat, ministru, prim-ministru, doctor în Drept, și-a efectuat studiile la Cluj, Budapesta și Viena. Încarcerat de comunişti, a trecut în nefiinţă la Sighet, în 1953.

Foto deschidere: romanialibera.ro

Matricea Românească a cercetat la origini mitul unuia dintre cei mai importanţi conducători pe care i-au avut românii şi a găsit o explicaţie extraordinară la Chişinău, acolo unde marele voievod (1457 – 1504) se bucură de veneraţie. Cuvintele îi aparţin preotului Ioan Ciuntu, paroh al catedralei “Sfânta Teodora de la Sihla” din capitala Basarabiei.

“De ce a rămas Ştefan în casele, în sufletele noastre, în gândirea, în trăirile noastre, întrebaţi? Eu zic că nu s-a reuşit să îl facă uitat pe Ştefan pentru că noi, atunci când eram în această fierbere, expuşi fiind la eroii comunişti de altădată care erau străini şi falşi, omul s-a întors la ceea ce a fost din tată în fiu în istorie.

Şi s-a întrebat fiecare: cine a fost marele, care a realizat cel mai mult? Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela? Or, noi în istorie nu am găsit ceva mai bun ca el.

Cineva îl are pe Macedon, cineva îl are pe Napoleon, noi îl avem pe marele voievod Ştefan, care ne-a păstrat şi credinţa, şi pământurile, dându-ne un testament clar: «Voi sunteţi moştenitorii!».

Este un lucru interesant: atât cei care sunt statalişti, cât şi care care îşi doresc mult Unirea, îl venerează pe Ştefan. Bine că este un punct care îi uneşte!

Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela care a făcut lucruri mari?

La Chişinău, există un monument emblematic al lui Ştefan. Ruşii întâi i-au scos crucea, iar lumea s-a revoltat – unii au fost băgaţi la puşcărie, au fost mari probleme aici. Apoi i-au dus monumentul mai în spate. Graţie ministrului Ion Ungureanu, însă, a fost readus în faţă. În 1990, când l-am invitat pe înaltul Daniel, monumentul a fost şi resfinţit.

Au fost felurite şicane ca să se uite, să nu i se dea atâta importanţă. Monumentul acesta a fost dus şi la Iaşi, purtat în România ba înainte, ba înapoi, după război. Vedeţi că lumea, la toate timpurile, a rămas cu gândul la Ştefan cel Mare şi Sfânt. Iar Biserica l-a canonizat peste atâţia ani de zile – lumea l-a canonizat mai întâi!

Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare

Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare

Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră

Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră

Mai zic unii că a avut mai multe soţii. Păi, era interes politic, trebuia să facă relaţii şi să se căsătorească, să fie relaţii cu ungurii şi cu nemţii, cum s-a văzut şi cu Carol.

După fiecare război dădea fuga în biserică şi îngenunchea spunând: “Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!” Noi ce facem? Ne batem în piept: “Eu! Eu am reuşit, datorită mie!”

A fost un profund credincios, istoria vorbeşte clar că dădea fuga în biserică după fiecare război şi îngenunchea spunând: «Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!» Noi ce facem? Ne batem în piept: «Eu! Eu am reuşit, datorită mie!».

Dânsul n-a privit aşa lucrurile. După fiecare război a ridicat câte o biserică. El a făcut 46 de biserici şi mănăstiri (istoricii estimează cifra la 44, n.r.). E mare lucru. Pentru că Moldova era mare, iar dânsul nu avea nici Toyota, nici MIG-uri – ci, călare pe cal cu armamentul, cu toată îmbrăcămintea metalică, să umbli în lung şi în lat, şi să construieşti atâtea, şi să menţii hotarele, şi alianţele politice, deloc nu a fost uşor!

Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr

Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr

Numai un om fără minte ar putea să spună altfel. De aceea lumea a simţit şi a văzut această putere şi acest potenţial în acest om de statură mică, dar de foarte mare capacitate.

Iată de ce îl iubim şi îl cinstim atâta pe Ştefan.”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

Despre Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” din Bucureşti nu vă voi perora, pentru că aş putea fi acuzat de subiectivism. Ca alumnus al acestei reputate instituţii de învăţământ, cea care nu demult crea ştiri prin performanţa remarcabilă de a avea o rată de promovabilitate de 100% la Bacalaureat, nu pot spune decât lucruri bune despre şcoala pe care, cu afecţiune, noi şincaiştii o numim “Licevul”, după titulatura latinizată de pe frontispiciul clădirii.

Vă voi vorbi însă despre un episod care, pe mine însumi, m-a impresionat adânc, întrucât mi-a pictat o imagine deosebită a adolescenţilor români. Cei despre care, nu-i aşa, există nenumărate preconcepţii, precum există despre atâtea alte categorii sociale şi profesionale, de la pensionari la profesori şi poliţişti. Ascultând vocile alarmiste, ai zice că toţi tinerii români se idiotizează, sunt leneşi, superficiali şi fără respect ori cultură.

Luni, în prefaţa sărbătoririi şcolii care formează oameni şi caractere de 125 de ani, proiectul cultural pe care îl conduc, Matricea Românească, parte a unei viziuni mai ample a Bulboacă şi Asociaţii, le-a făcut tinerilor liceeni o bucurie, dându-le ocazia să-şi cunoască unul dintre idoli şi să interacţioneze cu un model: Dragoş Bucur, actor român de reputaţie internaţională, familist şi patriot.

Întâlnirea a fost precedată de o proiecţie a filmului “Două Lozuri”. E un film care, dincolo de umorul aparent bulevardier, niciodată însă vulgar, are un mesaj “greu”. E un mesaj despre cercul în care ne învârtim, despre – dacă vreţi – matricea noastră culturală. Punct ochit, punct lovit.

Să ne supărăm că tinerii de la “Şincai” n-au înţeles o glumă transparentă? Nicidecum. Ci să le salutăm candoarea, onestitatea, calitatea, peste care se pot construi lucruri atât de frumoase

În filmul despre care vă vorbesc, există o scenă antologică, în care cei trei prieteni – Sile, Dinel şi Pompiliu – dau fără să vrea peste un grup de consumatori de halucinogene, de stoneri în “dicţionarul urban” al plăcerilor interzise. E o comunitate de tineri inofensivi, care stau la bloc, dar călătoresc în lumi siderale, fără să se mişte de pe canapea. În scena pe care v-o evocam, Dinel refuză categoric “un cuiuţ”, pentru că e om cu frica lui Dumnezeu, dar “ia o prăjitură”, evident “condimentată” cu marijuana, pentru că îi este foame. O mănâncă, îi place şi întreabă, cu toată naivitatea din lume, dacă “gospodina a pus busuioc”, lăudând-o că “e bună la casa omului”.

Prăjitura, bat-o vina! Foto: captură "Două Lozuri"

Prăjitura, bat-o vina! Foto: captură „Două Lozuri”

Calamburul e evident, sau ar trebui să fie. Cel puţin aşa zice înţelepciunea convenţională. Şi totuşi, mare mi-a fost surprinderea ca, în spatele meu, să nu aud prea multe – dacă nu deloc – hohote de râs. Să ne supărăm că tinerii de la “Şincai” n-au înţeles o glumă transparentă? Nicidecum. Ci să le salutăm candoarea, onestitatea, calitatea, peste care se pot construi lucruri atât de frumoase. Plecând de la astfel de subtilităţi, putem face toată diferenţa din lume.

Povestindu-i lui Dragoş episodul la o cafea, reacţia lui a valorat cât premiul de 6 milioane de euro din “Două Lozuri”: “Este excepţional! Bravo lor că nu au înţeles! Asta spune multe despre aceşti copii!”.

Asta spune multe şi despre profesorii şi părinţii tinerilor care ne-au uimit. Cinste lor!

PS: titlul materialului e, evident, un joc de cuvinte. Ai noştri tineri au tot potenţialul să meargă pe Lună fără “prăjiturele”, depinde de noi să îi hrănim cu lucruri deosebite, ale spiritului.

Am fost informată cu privire la faptul că invitatul special al unui eveniment cultural din Timișoara este un doctor, iar undeva, în colțul gândurilor, mi-am format – în mod eronat, evident – imaginea unui personaj sobru și rezervat. Poate și ușor obez. Nu mică mi-a fost mirarea când, alături de amfitrionul evenimentului, scriitorul și jurnalistul Robert Șerban, s-a așezat un domn extrem de prietenos și cu o vădită bunăvoință împregnată adânc în genele sale. Convingerile mi-au fost întărite când am constatat că pe tricoul acestui invitat se putea citi „Anaesthesia rocks”, după modelul logo-ului formației Metallica.

Medicul anestezist Dorel Săndesc a fost invitat să vorbească la lansarea cărții lui Robert Șerban, „Vorbesc în gând, cu voce tare”. Semnele de întrebare în legătură cu această ciudată alăturare mi-au fost brusc dizolvate, atunci când publicului i s-a dezvăluit faptul că medicul este un cititor înfocat de literatură, în special de poezie. Dorel Săndesc este profesor universitar la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest din Timișoara și șeful Clinicii Anestezie Terapie Intensivă din cadrul Spitalului Județean de Urgență din același oraș.

Cartea cred că face parte din instrumentele de resuscitare, de reanimare

„Cartea cred că face parte din instrumentele de resuscitare, de reanimare. În ceea ce privește cititul de poezie, trebuie să recunosc că aceasta este una dintre dependențele mele cunoscute. Nu le recunosc pe toate, dar pe aceasta o recunosc. În ritmul acesta nebun, seara, când vin «rupt» de pe «front», nu mai am timp să citesc decât poezie sau bucăți din Biblie. Pentru că eu trăiesc pe «front». Specialitatea e Terapie Intensivă, reanimare. Ce înseamnă asta: cele mai grave cazuri din spital, indiferent de etiologia lor – neurologice, toxicologie, traumatologice – vin la noi. Sunt cei între viață și moarte. La propriu, noi ne luptăm cu moartea”, a spus anestezistul, în deschiderea evenimentului.

Medicul Dorel Săndesc, vorbind despre cartea lui Robert Șerban, la librăria „La Două Bufnițe” din Timișoara

Medicul Dorel Săndesc, vorbind despre cartea lui Robert Șerban, la librăria „La Două Bufnițe” din Timișoara

Dat fiind că aveam siguranța că nu voi întâlni prea curând un astfel de om valoros, la finalul evenimentului am purtat o discuție memorabilă cu medicul Dorel Săndesc. L-am abordat pe profesor pentru a-l întreba mai multe despre cum i-a influențat lectura viața și cum îl ajută poezia să rămână un om senin și cu un umor de calitate, în condițiile în care își petrece aproape întreaga zi printre cei aflați în suferință. Însă, din capul locului, medicul a sublinat că, pentru a simți cu adevărat poezia, omul trebuie să aibă o sensibilitate aparte.

Poţi să trăieşti foarte bine fără poezie, dar eşti incomplet

„Eu le-am zis multor prieteni faptul că ei nu simt, nu trăiesc poezia, și asta îi face, vrând-nevrând, infirmi. Le lipsește acel «organ». Nu este un organ vital, fără îndoială, nu. Pot să trăiască foarte bine și fără el, dar sunt incompleți.”

Este arhicunoscut faptul că medicii au foarte puțin timp liber și, dacă mergem în urmă pe firul evoluției lor profesionale, știm și că studenții la Medicină își dedică întreaga zi studiului de profil. În aceste condiții, cum a dobândit Dorel Săndesc dragostea pentru literatură? Povestea își are sorgintea cu mult timp în urmă, pe când el era „un sălbăticuț din Munții Orăștiei, trăind acolo, între dealuri nesfârșite și între păduri nesfârșite. Știam cuiburile de veverițe, umblam după ele, toată ziua”.

„Și totuși, acolo, minunea a fost ca cineva să-mi inoculeze plăcerea de citi, încă de la vârsta școlară. O dată, a fost prietenul meu mai mare, poetul Petru Romoșan, care îmi dirija lecturile, el fiind antemergător cu câțiva ani. Apoi, a fost doctorul, tocmai doctorul de țară, la care trebuia să merg periodic – întâi săptămânal, apoi lunar -, pentru că aveam roșu în gât și trebuia să îmi facă Moldamin. Mergeam câțiva kilometri. El a început să-mi ghideze lecturile. Avea o bibliotecă uriașă și știu că, după primele experiențe, care erau dureroase și pe care încercam să le evit… eu nu-mi mai aduc aminte nicio durere, pentru că-mi umplea traista de cărți și, când veneam luna viitoare, erau citite toate.

Eu nu-mi mai aduc aminte nicio durere, pentru că doctorul îmi umplea traista de cărți și, când veneam luna viitoare, erau citite toate

Nu-mi mai aduc aminte durerea – decât mirosul bibliotecii și, ușor, mirosul de dispensar. Dar apoi, brusc, treceam, în cealaltă zonă, a mirosului de bibliotecă, unde deșertam traista – noi vorbeam puțin de fiecare dată, nu mult – și mi-o umplea cu alte cărți pe care le «devoram». Omul acela m-a marcat. Am fost, practic, între două surse, între două modele. Bineînțeles, tot citind, începusem să scriu și eu. Prietenul meu Petru Romoșan devenise poet, avea publicații în Tribuna când era în clasa a VII-a. Apoi a mers la Filologie la Cluj. Când venea, scriam și eu și îmi spunea: «Tu vei fi, de fapt, poetul!»”

Lectura i-a influențat viața anestezistului

Prezentul ne demonstrează că Dorel Săndesc a ales să urmeze exemplul celuilalt model în viață, al „doctorului de la sat”, dar a mers înainte, pe drumul carierei profesionale fără să-și lase în urmă prima iubire, lectura.

„Eram pornit pe calea asta, dar brusc am avut un refuz al mimetismului. Mi s-a părut că eu sunt mimetic pentru el, Petru Romoșan, și am refuzat. Apoi, m-am trezit că am dat la Medicină. Nu mi-am dat seama de ce, și toată lumea m-a întrebat asta. Eu eram bun și la fizică, și la matematică, dar mai târziu mi-am dat seama, încercând să răspund: între cele două modele, fugind de poet, m-am dus spre celălalt, spre doctor. Cei doi mi-au influențat viața foarte mult, sunt co-autori la tot ceea ce sunt. La partea bună. Când am mers la liceu, la Orăștie, mi se părea că toți băieții de la oraș sunt extraordinar de deștepți, când erau, de fapt, mai șmecheri. Au descoperit în acesta de faţă, cel care stătea cumva, izolat, că citise mult mai mult decât ei. Lectura m-a ajutat toată viața, bineînțeles.”

Profesorul vrea să aducă istoria artei în Facultatea de Medicină

La rândul său, medicul își dorește să reprezinte mai mult decât un profesor bine instruit pentru studenții săi, ci şi un om care le oferă și cunoștințe esențiale sufletului. Astfel se face că și-a propus să depună toate eforturile necesare pentru a le asigura studenților la Medicină șansa de a participa la cursuri de istoria artei.

„Acești tineri sunt foarte inteligenți, sunt foarte pragmatici, au un soi de civilizație funcțională indiscutabilă. Sunt mai orientați decât noi, dar le lipsește acest tip de cultură profundă, intrinsecă. Eu simt acest handicap.

Acești tineri sunt foarte inteligenți, foarte pragmatici, sunt mai orientați decât noi, dar le lipsește acest tip de cultură profundă, intrinsecă

Zilele acestea suntem într-un soi de negocieri cu Universitatea de Vest, care are facultăți umaniste. Dânșii de acolo au cursuri de istorie a culturii artei, și vreau să fac – și vom face – pentru studenții la Medicină module care pot fi adaptate foarte frumos: «durerea în pictură» sau «moartea».

E necesar acest lucru. Eu îmi amintesc de când eram student, că erau vremurile acelea, în comunism, când nu aveai altă ofertă, comercialul era extrem de redus și singura sursă de distracție era literatura. Acum s-a mai pierdut. Eu simt necesitatea – poate chiar și datoria – să încerc asta cu ei. Eu nu cred că nu se va lipi de nimeni. Blazarea asta… nu sunt de acord cu ea”, a încheiat medicul, pentru Matricea Românească.

Unul a fost un geniu militar şi diplomatic, calităţi care i-au permis să se menţină pe scaunul de domnie timp de 47 de ani neîntrerupţi. Celălalt a fost un geniu al gândirii, ceea ce l-a făcut pe Gottfried Wilhelm Leibniz să-l numească “rege între filosofi şi filosofi între regi”. Ce ne învaţă Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Dimitrie Cantemir, într-un reportaj special Matricea Românească la Chişinău.

Dacă am spune că în vechea urbe românească a Chişinăului nu există decât Ştefan cel Mare şi Sfânt, nu ne-am înşela. Ştefan este omniprezent: de la statui emblematice la tablouri monumentale în muzee, mergând până la bancnotele pe care, fără excepţie, chipul marelui domnitor este reprezentat, regele moldav este ubicuu. Situaţia nu s-ar putea prezenta altfel nici în Muzeul de Istorie a Moldovei, din localitate.

O sală dedicată Evului Mediu e dominată de un tablou aparţinându-i lui Eugen Maximovici, închinat personalităţii care a marcat istoria românilor. Pe pânza veche de 110 ani, Ştefan e reprezentat maiestuos: în plinătatea forţelor, cu mâna dreaptă pe paloş, coroana “în mâna stângă” şi cu o privire pe cât de hotărâtă, pe atât de luminoasă. E privirea omului care vede mai departe de sine însuşi. Pe vremuri, marii oameni se agăţau de sabie şi de cuvântul dat, azi domnii închipuiţi se agaţă de scaune prea puţin domneşti. Ştefan ne învaţă diferit.

“Este o lucrare realizată în anul 1907, e un tablou care îl reprezintă pe Ștefan cel Mare, cel care vine la putere, atunci când puterea era aruncată ca o minge, de la un os domnesc la celălalt. A știut să stea în fruntea țării și nu numai să o apere de dușmani puternici, în perioada respectivă, dar și să o ridice la o nouă treaptă, fâcând din ea acea poartă a creștinătății atât de respectată în epocă, ipostază pe care, cu regret, urmașii săi n-au reușit să o perpetueze”, remarcă Natalia Popovici, şeful Secţiei de Relaţii publice şi Educaţie muzeală de la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei.

Cum se explică, totuşi, cultul lui Ştefan cel Mare observabil la Chişinău? “Ştefan a rămas, peste timp, o mare personalitate. Este de notat că, şi în perioada sovietică, atunci când nu toţi domnitorii primeau recunoaştere, se studia despre Ștefan. Iată că despre el am învățat în perioada dată. În plus, avem monumentul situat în inima orașului. Este dezvelit în anul 1928, în jurul aniversării a 10 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Autor a fost Alexandru Plămădeală, unul dintre marii sculptori de la noi.

Acest monument este un simbol, un loc unde se adună lumea, unde își dă întâlnire, unde se depun flori de diferite sărbători. Ștefan dintotdeauna a fost o personalitate, și faptul că timp de 47 de ani a stat în fruntea țării înseamnă că a știut să se ciocnească cu marii sultani ai Imperiului Otoman. O asemenea longevitate, luptele pe care le-a dus, amintindu-i sultanului turc că nu el este centrul Pământului, îl fac nemuritor”.

Pe vremuri, marii oameni se agăţau de sabie şi de cuvântul dat, azi domnii închipuiţi se agaţă de scaune prea puţin domneşti. Ştefan ne învaţă diferit

Ce caracteristică a personalității sale l-a ținut atât de mult pe scaunul domnesc? “Cred că era un diplomat, până la urmă. Ştia să tragă de frâu atunci când trebuia și în partea care trebuia. L-au mai ajutat perseverența, curajul. Dar era și ferm – cum spune cronicarul, «vărsa și sânge nevinovatu». Dar după cum ne-am convins, de-a lungul istoriei, uneori e nevoie și de duritate ca să supraviețuim. Eşti dur azi, ca mâine să fie mai bine. Duritate, nu în sensul de a nimici vieţi, ci de a lua hotărâri ferme în momentul potrivit și în locul potrivit.”

În Muzeul de Istorie de la Chişinău, în faţa căruia străjuieşte lupoaica de pe Capitoliu, şi care primeşte regulat expoziţii itinerante de la Iaşi şi de la Bucureşti, se găsesc mai multe piese de echipament militar, dintre care două tunuri datând din vremea lui Ştefan.

“Se pot admira cămaşa de zale, coiful, arbaleta, halebarda, spada, toate datând cu secolele XV-XVII. Sunt piese din echipamentul militar, utilizate de către ostașii domnitorilor atunci când mergeau să-și apere ființa națională. Acest punct”, spune cu umor şi tâlc Natalia Popovici (foto jos), “a fost întotdeauna pe «ordinea de zi», pe întreaga perioadă a Evului Mediu. De la Orheiul Vechi vin și cele două tunuri pe care le avem prezente în expoziție. Sunt descoperite mai recent. La Orheiul Vechi se fac săpături începând cu anul 1947, adică de peste jumătate de secol. Mai sunt și surprize. Mai «aruncă», din când în când, câte ceva acest vulcan stins, mai ridică la suprafață. Așa că nu știm – Orheiul Vechi poate să ne uimească în continuare.

Tunurile au fost descoperite la sfârșitul anilor ’90, de către o grupă de arheologi care făcea săpături pe teritoriul cetății și al palatului Pârcălabului. Atunci au fost ridicate la suprafață cele două piese de artilerie, care sunt o raritate nu numai în spațiul nostru, ci și în întreg spațiul românesc. Până la descoperirea în cauză, erau cunoscute patru astfel de piese, care se află în România. Acestea două sunt puţin mai evoluate, ca tip. Apare întrebarea: erau lucrate aici? Erau aduse din altă parte? Gândul ne poartă spre Lituania, spre arealul polono-lituanian. În plus, mai vin specialiștii cu ipoteza că poate este o captură de război a lui Ștefan, din anul 1497, atunci când a avut marea luptă din Codrii Cosminului. Se mai spune că unul dintre ele este original, și că celălalt este o copie. Poate că a fost făcută în Polonia, sau turnată la Orheiul Vechi. Ca lungime sunt identice, ca greutate, variază – unul are 26 de kilograme, celălalt 31.”

Tun din timpul lui Ştefan cel Mare, cel mai probabil o captură de provenienţă polonă, în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Tun din timpul lui Ştefan cel Mare, cel mai probabil o captură de provenienţă polonă, în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Românii (şi nu numai) din Chişinău sunt avizi de istorie. Dacă, în 2015, instituţia s-a bucurat de circa 73.000 de vizitatori, în 2016, cifra s-a ridicat până la 106.000, ne-au precizat oficialii instituţiei. “Importantă este continuitatea în a propune noi expoziţii atractive. Așa se menţine interesul, și se cultivă gusturile.”

Dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt îi va cuceri prin exemplul de fermitate, vizitatorii superbului Muzeu din Chişinău vor fi seduşi şi de forţa spiritului. Aici pot fi admirate şi câteva cărţi vechi şi valoroase, purtând semnătura altui mare domnitor dar şi om de cultură moldav, Dimitrie Cantemir, respectiv a fiului său, Antioh.

”Nu am putut trece cu vederea activitatea marelui cărturar – mai puţin timp domnitor – , filosof, muzicolog, compozitor, Dimitrie Cantemir, cel care a trăit, cu întreruperi, timp de 22 de ani, la Poarta otomană și cunoștea îndeaproape istoria otomanilor.

Avem în expoziție două cărți ale sale, ce țin de istoria turcilor. Una este Sistema religiei mahomedane, o ediție din anul 1722, făcută în Rusia în timpul vieții – remarcabil, pentru că în timpul vieții au fost editate puține cărți ale cărturarului. Iar cea de-a doua datează din 1745. A fost făcută la Hamburg, în Germania, datorită străduințelor feciorului său, Antioh Cantemir, care a fost ambasadorul rușilor în Londra și în Paris, unde apare cartea în engleză și în franceză, iar mai apoi în germană”, a depănat istoria, pentru Matricea Românească, oficialul instituţiei.

“Cantemir era considerat unul dintre marii turcologi ai timpului. În 1714, când devine membru al Academiei din Berlin, va fi numit de către Leibniz «rege între filosofi, dar și filosof între regi». Este, cu siguranță, cea mai luminată minte din perioada respectivă, și rămâne un exemplu și până în prezent. Prin scrierile sale, adeseori ne îndeamnă să părăsim lenevia. Aceasta sună și contemporan, ca o povaţă să ne aplecăm spre carte.

Operele lui Dimitrie Cantemir au reprezentat un punct de referinţă în cultura epocii sale, după cum atestă şi imaginile alăturate

Operele lui Dimitrie Cantemir au reprezentat un punct de referinţă în cultura epocii sale, după cum atestă şi imaginile alăturate

Dimitrie şi Antioh Cantemir, două spirite deopotrivă româneşti şi universale

Dimitrie şi Antioh Cantemir, două spirite deopotrivă româneşti şi universale

Era un om universal. În afară de scrierile sale ce țin de geografie, de descrierea Moldovei, de momente ale vieții politice, de creșterea și descreșterea Imperiului Otoman, de sistemul religiei mahomedane, Dimitrie a inventat note muzicale pentru turci, a scris muzică. Una dintre piesele sale a servit drept imn pentru Imperiul Otoman. Aș spune că, atunci când ești trădat, ar urma să urăști omul – dar turcii au înțeles că este o personalitate, este un geniu și l-au apreciat la justa lui valoare. Cartea respectivă a fost reeditată de cinci ori până în 2002. Se bucură de un interes aparte până în prezent, deoarece Dimitrie Cantemir s-a bazat pe izvoare originale, întrucât a avut acces la arhiva otomană, la biblioteci, și avea legături cu multă lume «cu greutate» în perioada respectivă.”

Excepţia care confirmă regula că "natura se odihneşte pe urmaşi": Antioh Cantemir, aici expus ca autor al "Satirelor" în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Excepţia care confirmă regula că „natura se odihneşte pe urmaşi”: Antioh Cantemir, aici expus ca autor al „Satirelor” în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Despre Antioh Cantemir, autorul Satirelor, Popovici apreciază că “l-a moştenit pe tatăl său, venind astfel în contradicție cu fraza care spune că natura se odihnește pe urmași. Aici avem contrariul, deoarece a fost și el o personalitate, a fost fondatorul literaturii satirice ruse, și a scris, fiind ambasador, un Tratat unde spunea – și cred că este corect ceea ce spune – că «putem vorbi copiilor multe, dar numai prin exemple proprii vom face, vom mișca roata înainte și îi vom determina să facă lucruri frumoase și bune în această viață».”

Una dintre piesele lui Dimitrie Cantemir a servit drept imn pentru Imperiul Otoman. Aș spune că, atunci când ești trădat, ar urma să urăști omul – dar turcii au înțeles că este o personalitate, un geniu

Poate părea bizar de ce figuri nobile, princiare, conducători de state, aveau preocupări filologice. Răspunsul este, însă, simplu şi invită la emulaţie.

“Un om ambițios poate să facă lucruri mari în viață. Ambițios, în sensul frumos al cuvântului, deoarece ambițiile sunt variate. Cum spune Constantin Gane, în lucrarea sa, Trecute vieți de doamne și domnițe, «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate». Numai în felul acesta dorești să îmbunătățești lucrurile și în așa mod te miști înainte. Dimitrie a avut întotdeauna ideea scuturării jugului otoman, de aceea a și făcut acel tratat cu țarul rușilor, Petru I. După nereușita de la Stănilești, însă, a fost nevoie să se retragă departe de pământurile care l-au născut. A fost unul dintre sfetnicii apropiați ai țarului. Însă gândul lui a fost mereu acasă.

A plecat în lumea umbrelor devreme, la 50 de ani. Putea încă să creeze, putea încă să lase multe și multe alte lucrări de care să se bucure astăzi urmașii. Să dea Dumnezeu să le cunoaștem și pe cele scrise!”.

Boala spiritului: «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate»

Boala spiritului: «Aveau ceva Cantemireștii aceștia, curgea ceva în sângele lor ce îi făcea nemulțumiți de tot și de toate»

Nu putem decât să o aprobăm pe experta Muzeului de la Chişinău, căci istoria românilor, se vede treaba, este o sursă nesfârşită de modele de verticalitate şi neatârnare…

Nebunia cea bună

 27 iunie 2018 | Spiritualitate
Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.” Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de...

Omagiu profesorului Dan Grigorescu

 19 iunie 2018 | Embleme
La zece ani de la dispariţia lui Dan Grigorescu, intelectual român de excepţie, specialist în comparatism / literatură comparată, pionier în iconologie şi ekphrastică, Matricea Românească îi cinsteşte memoria. Aceste aserţiuni personale referitoare la...

De ce mi-e drag Miodrag

 12 aprilie 2018 | Embleme
Cariera de jurnalist mi-a oferit până acum, pe lângă ulcerul inerent, multe momente frumoase, unice, inaccesibile muritorului obişnuit, pentru care sunt recunoscător: de la recepţii la nivel înalt şi întâlniri în cadru select cu personalităţile zilei, la...

Despre libertatea bunicilor - și sclavia nepoților. Adică a noastră

 2 aprilie 2018 | Embleme
Visul meu e să redevin Ţăran", îmi mărturisește părintele Simion Bistrian, din comuna Parța, județul Timiș, român de aur, care mă va ierta - e de datoria dumnealui, la propriu și la figurat - că transform moralitatea unei discuții personale în subiect...

Moştenire

 25 octombrie 2017 | Spiritualitate
Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire. Iisus Hristos. Alexandru Macedon. Dante. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazul. Mozart. Napoleon Bonaparte. Avram Iancu. Traian...

De ce vedeau hipioții în Eliade un guru?

 21 martie 2017 | Embleme
Despre relația lui Mircea Eliade cu noile mișcări sociale și culturale din perioada în care era profesor la Chicago s-a scris foarte puțin. Andrei Oișteanu se numără printre puținii care au atras atenția asupra acestui lucru în remarcabilul său articol,...

Alţii cu Siri, noi cu sudoarea. Cum se ridică un campion român

 10 martie 2017 | Embleme
Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc...

Discursuri ale marilor români, valabile și astăzi (III). Iuliu Maniu, către tinerii care-și părăsesc țara: „Aduceți-vă aminte de frumusețile leagănului vostru, de pădurile vesele și de satele modeste”

 8 martie 2017 | Embleme
Mirajul unei vieți mai bune peste hotare, peste Ocean chiar, atrăgea românii încă de acum un secol. În ciuda credinţei că exodul – în special cel intelectual – reprezintă un fenomen al contemporaneității, există mărturii care infirmă această idee....

Ai noştri tineri la “Şincai” învaţă…

 1 martie 2017 | Moștenire
Despre Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” din Bucureşti nu vă voi perora, pentru că aş putea fi acuzat de subiectivism. Ca alumnus al acestei reputate instituţii de învăţământ, cea care nu demult crea ştiri prin performanţa remarcabilă de a avea o...
1 2 3