Tag

Tara Romaneasca

Ţara Românească în timpul domniei Sfântului Martir Con­stan­tin Brâncoveanu: centru diplomatic, cultural şi politic european. De la voievozii răz­boi­nici la voievozii diplomaţi.

La vârsta de douăzeci de ani intra în viaţa politică în timpul domnitorului Gheorghe Duca, care fusese sprijinit puternic de familia influentă a Cantacuzinilor. Din 1674 primeşte însărcinări dificile, demnitari si dregătorii mai înalte, pline de răspundere şi influenţe. Erau vremuri tulburi, perfide şi zbuciumate, cu multe conflicte, interese politice şi teritoriale, dar şi multe şi pustietoare războaie.  În ţară conflictele aprinse între familiile boiereşti Cantacuzino şi Băleanu şi Leurdeanu care se implicau activ în alegerea domnitorilor sau în îndepartarea definitivă a lor declanşau o tensiune în interiorul reşedinţei domneşti, şi în aceste momente vine logofătul Constantin Brâncoveanu, pe scaunul Ţării Româneşti după moartea neaşteptată a domnitorului Şerban Cantacuzino la 29 octombrie 1688. Instalarea lui Constantin Brancoveanu pe tronul Ţării Româneşti este considerată de mulţi specialişti soluţia optimă dar şi rodul unui scenariu ce s-a dovedit un viabil, act istoric.

Constantin Brancoveanu a fost un strălucit diplomat reuşind să-şi asigure o domnie îndelungată , să afirme statutul de demnitate politică a Ţării Româneşti şi mai ales să determine Poarta otomană să respecte prevederile „vechilor tratate” şi marile puteri creştine care se aflau în conflict cu turcii, să realizeze că dorinţa de a scăpa de presiunea turcească, nu va însemna acceptarea nerespectării drepturilor suverane ale ţării de către o altă forţă politică.

Cu o „isteţime politică”, domnitorul român reuşeşte să menţină ţara liberă, declarându-se câştigător într-un război în care nu a fost nevoit să scoată sabia din teacă. Prima decizie de politică externă a lui Constantin Brâncoveanu a fost asumarea angajamentului pus la cale de Şerban Cantacuzino, cu Austria. Emisarii trimişi la Curtea de la Viena aveau misiunea de a asigura protecţia Sfântului Imperiu Roman asupra Ţării Româneşti.

Când ginerele lui Şerban Cantacuzino şi al Doamnei Maria, Constantin Bălăceanu a primit vestea domniei lui Constantin Brâncoveanu a fost dezamăgit şi venind de la Viena, a rămas în Transilvania, la Sibiu.

Secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro descrie cum: „văduva lui Şerban Vodă ceruse atunci în grabă ajutor de la Constantin Bălăceanu, ginerele ei, care se afla în Transilvania şi care făcuse parte din prima solie a celor patru boieri. Îl informă prin emisari de pericolul în care se găsesc, atât ei, cât şi bogăţiile lor, dacă vor cădea în mâna turcilor cari considerau pe Şerban ca rebel faţă de Poartă”. În urma acestei veşti, Bălăceanu „a reuşit să-i convingă pe nemţi să trimită în Valahia opt regimente sub comanda generalului Heisler, eliberând pe Principesa văduvă cu fiii ei, ridicând avuţiile care nu erau de dispreţuit şi-i conduse până la Braşov”.

Isteţimea politică” a lui Constantin Brâncoveanu, a fost „recunoscută de turci şi de nemţi”, după mărturia lui Anton Maria del Chiaro, pentru că domnul român a transmis Porţii că îi este imposibil să plătească tributul atâta vreme cât ungurii ruinează ţara prin jaf. Turcii au răspuns că: „Cine, sub pretext de refugiu prietinesc, se poartă ostil în ţara voastră, merită să fie tratat ca inamic. Aveţi autoritatea şi aplicaţi-o după nevoie”.  Constantin Brâncoveanu a continuat o politică externă abilă, cu turcii era împăcat, iar cu austriecii rămăsese în relaţii bune, eliberându-l pe generalul Heissler. Relaţia cu Sfântul Imperiu Roman, a devenit prosperă întreţinând o vastă corespondenţă şi primind o serie de privilegii.

Constantin Brâncoveanu era un tânăr înstărit, cu multă avere şi pământurile pe care le moştenise din propria lui familie, dar şi zestrea soţiei şi moşiile strămoşeşti, redobândite prin judecăţi. În anii domniei deşi era prins cu treburile politice, el continua să acapareze multe moşii, iar această goană după averi şi moşii întinse îl va stăpâni pe Brâncoveanu toată viaţa, şi se pare că pentru toate acestea l-a costat mai târziu viaţa.

 

Constantin_Brâncoveanu 2

 

Pentru ca să-şi întărească puterea şi de a o transmite ereditar, a reuşit să atragă reacţia unor personaje din clasa stăpânitoare dar şi din familia domnitoare, care a apelat la stăpânitorul străin, grăbindu-i sfârşitul. Voievodul prins între Imperiul habsburgic care era prins într-o dinamică politică de expansiune şi Poarta otomană, a trebuit să desfăşoare o politică prudentă care l-a aruncat sub sabia călăului de la Istanbul.

A.D. Xenopol relatează performanţa de care a dat dovadă voievodul privind „talentul politic considerat cel mai deplin acrobat politic ce au stătut vreodată în capul popoarelor”.[1]

În volumul editat de Constantin Giurescu şi Nicolae Dobrescu se găsesc informaţii valorase privind raporturile voievodului român cu imperialii între anii 1688-1714, dar şi documente privind relaţiile descendenţilor voievodului român cu imperialii în perioada 1714-1768. Autorul este de părere că acesta nu s-a alăturat pe faţă puterilor creştine din două motive bine întemeiate, privind poziţia geostrategică a Ţării Româneşti care era „situată între turci, tătari şi germani, fiind deschisă şi fără apărare, neavând altă apărare decât munţii şi pădurile”, iar forţa militară era neînsemnată şi convingerea că desprinderea de Poartă ar fi dus la un şir de tentative nereuşite ca şi în cazul lui Mihnea al III-lea şi Ştefan Petriceic.[2]

Privind politica externă a voievodului, observăm că pe primul plan în anii ’50 se aflau relaţiile cu Rusia care demonstrau lupta de emancipare sub suzeranitatea Porţii otomane. Virgil Cândea a descris o evaluare a politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu într-o sinteză de istorie a diplomaţiei româneşti dar şi în bibliografia stolnicului Constantin Cantacuzino.[3]

Pentru o cunoaştere mai aprofundată a politicii externe brancoveneşti, Paul Cernovodeanu, a publicat scrisori inedite din corespondenţa diplomatică a voievodului român, care sunt păstrate în arhivele din România, Polonia şi Ungaria. Acestea reflectă procupările voievodului, dar mai ales cunoaşterea perfectă a realităţilor politice din ţările vecine, şi grija permanentă de a asigura poziţia de neutralitate şi pace a principatului muntean în vâltoarea conflictelor, ce opuneau pe otomani adversarilor lor sau pe imperiali supuşilor lor oropsiţi”.[4]

Citind Cronicile Ţării Româneşti, constata istoricul Răzvan Theodorescu, ai fi tentat să crezi că însuşi actul de chemare la domnie al lui Constantin Brâncoveanu acum 300 de ani privind din interior, împrejurare ce poate da un anume inţeles politicii şi ideologiei romaneşti în aceste ultime decenii prefanariote, va fi o uriaşă punere în scenă demnă de teatrul timpului.

Răzvan Theodorescu a dus cercetarea într-o direcţie nouă privind studiul epocii brâncoveneşti, asociind fenomenul economic, social, politic şi cultural şi căutând în fenomenul artistic, reflexele vieţii, ale societăţii.

Creaţia prin excelenţă a acestei domnii aşezată cronologic între toamna 1688 şi primăvara 1714, se numeşte stilul brâncovenesc, a fost un stil de artă şi un stil de viaţă, unul al ceremonialului şi al reculegerii, al culorii şi al organicului, al călătoriei şi al zăbavei. Scenografia putea fi cea a arhitecturilor, al pridvoarelor de locaşuri deschise spre peisaj, înfrăţind cultura edificiului construit cu natura înconjurătoare. Epoca brâncovenească este o epoca hotărâtoare care se îndreaptă spre evul modern, fără cenzuri, în mod lent dar sigur, spre o sincronizare cu restul culturii europene.[5]

Nicolae Iorga  a considerat că: „spaţiul românesc a fost marcat de două influenţe puternice, în ce priveşte Constantinopolul care dădea un exemplu de fast aulic şi Franţa lui Ludovic al XIV-lea cu frumoasa curte impunătoare, reunind ce avea ţara mai important, cât şi aportul de prestigiu al Orientului întreg, cu patriarhii, arhiepiscopii, predicatorii, dascălii şi cărturarii săi.”

Constantin Brâncoveanu devenind astfel „ cel mai strălucit tip al acestei societăţi noi, paşnică şi supusă, dominată de o prudenţă excesivă când era vorba de a lua o hotărâre, tărăgănând, negociind, revenind asupra hotărârilor până în cel din urmă moment, gata de a se felicita că a întârziat şi de a se căi că a grăbit pasul, şi totuşi, setoasă de influenţa, de prestigiu, de dominaţie, visând, dacă nu coroana bizantină , care ademenise pe Vasile şi pe Şerban, cel puţin o aureolă care ar putea să fie vazută de toţi creştinii din Orient, este  cel, a cărui domnie de un sfert de veac lasă să se vădească toate feţele personalităţii lui superbe şi toate năzuinţele variate ale societăţii care putea să se recunoască în el.”[6]

Nicolae Iorga subliniază trei manifestări ale monarhiei româneşti amintind de cea bizantină, orientală şi culturală, aceasta din urmă  fiind opera lui Constantin Brâncoveanu. Istoricul aduce în discuţie rolul de model pe care l-a jucat Curtea lui Ludovic al XIV-lea în organizarea fastului şi activităţii de ctitor a lui Constantin Brâncoveanu.

Constantin Giurescu îl caracterizează pe voievod ca fiind „gospodar, credincios, iubitor de artă şi de cultură”, una din  figurile  de seamă ale trecutului nostru, simbolizând epoca de strălucire a spiritului românesc. Iar sfârşitul tragic suportat cu tărie de suflet adevărat creştinească, adaogă chipului său aureola de martir.[7]

Istoricul britanic Robert Seton-Watson este extrem de ataşat de poporul român şi interesat de istoria lui Constantin Brâncoveanu, „ a asociat toată influenţa rudelor sale fanariote cu acel prestigiu legat încă de sângele vechii dinastii a Basarabilor, din care descindea mama sa, şi care a  avut şi avantajul de a dispune de o imensă avere personală, precum şi uimitoare însuşiri de fineţe diplomatică şi disimulare. Faptul că s-a menţinut pe tron douăzeci şi sase de ani în mijlocul unui război şi a unei instabilităţi constant nu este în sine o realizare neînsemnată. Politica lui a fost o oscilare continuă, dar precaută, între Poartă, Imperiu, Polonia şi Rusia, pe care o vedem înaintând rapid în primul plan”.[8]

Italianul Mario Ruffini a urmărit influenţa italiană în societatea  munteană din timpul marelui voievod, arătând că epoca brâncovenească a avut în istoria românilor un echivalent al Renaşterii: „Cei douăzeci şi sase de ani ai domniei voievodului pot fi comparaţi sub aspect cultural cu Renaşterea noastră, găsim aceeaşi febrilă cercetare a vechilor cărţi vestite în lumea ortodoxă şi acelaşi spirit critic care supune propriilor inducţii faptele, chiar pe cele mai cunoscute, pentru a le cerceta esenţa intimă. Întreaga viaţă publică a epocii brâncoveneşti se inspiră dintru-un sentiment de linişte şi majestate demnă, aureolată de artă şi de cultură, dominate de spiritele mari ale lui Brâncoveanu şi Cantacuzino.

Autorul a făcut o amplă descriere a contactelor cultural romano-italiene dar şi despre influenţa italiană în cultura românească[9]. Mario Ruffini a demonstrat o analiză comprehensivă a politicii externe a voievodului român: „ Politica lui Brâncoveanu nu s-a subordonat în acţiunile ei, ideilor preconcepute, dogmatice, ci a urmărit întotdeauna ca linie de conduită realizarea intereselor voievodatului care se schimbau mereu după capriciile sultanului sau calculele politice ale Curţii de la Viena. Din această cauză acţiunea lui pare oscilantă, uneori echivocă, când voia ca obiectivele lui să nu fie descoperite. Diplomaţia lui se află în tergiversare şi în folosirea bunului său simţ înnăscut, în realitate, nici o altă diplomaţie nu ar fi fost bună într-o perioadă istorică în care  evenimentele şi poziţiile marilor puteri se schimbau zi de zi”.[10]

Interesant este cum istoricul american  Peter Sugar tratează în amănunt domnia lui Constantin Brâncoveanu, reuşind să scoată în evidenţă însuşirile diplomatice ale voievodului muntean care: „nu numai că a trebuit să manevreze între patru puteri, fără nici un ajutor din partea Moldovei, dar şi printre grupările boiereşti. În aceste împrejurări a reuşit să se menţină douăzeci şi şase de ani pe tron, este cea mai bună dovadă a extraordinarei sale abilităţi diplomatice. Are meritul de a fi salvat Ţara Românească de situaţia dramatică prin care a trecut Moldova, atacată sau strabătută de oştile otomane, tătare, polone şi ruse. Brâncoveanu şi-a salvat ţara de greutăţi chiar mai mari decât acelea în care a fost silit să o plaseze prin jocul său periculos, un joc care nu ilustrează caracterul său sinuos şi ambiţiile sale cât situaţia imposibilă în care se găseau Principatele dunărene îndată ce a eşuat atacul turc împotriva Vienei în 1683.[11]

 

Sfinții Martiri Brâncoveni – partea I

 

 

Bibliografie:

[1] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană,vol. VIII, Ed. a-III-a, Bucureşti, 1929.

[2] Constantin Giurescu, Nicolae Dobrescu, Documente şi registre privitoare la Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1907.

[3] Virgil Cândea, Diplomaţia românească sub Constantin Brâncoveanu, în Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 1966.

[4] Paul Cernovodeanu, Din corespondenţa diplomatică  a lui Constantin Brâncoveanu, I-IV, în Revista arhivelor, an LXII, 1985.

[5] Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orientul imaginii 1550-1800, vol. II, Bucureşti, 1987.

[6] Nicolae Iorga, Istoria românilor şi a civilisaţiei lor, Bucureşti, 1930.

[7] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol, III, partea I, Bucureşti, 1944.

[8] R.W.Seton-Watson, A Hystory of the Roumanians, from Roman times to the completion of unity, Cambridge, 1934.

[9] Mario Ruffini, L’influenza italiana in Valacchia nell’epoca di Constantin-Voda Brancoveanu 1688-1714, Milano, 1933.

[10] Mario Ruffini, L’influsso intaliano in Valacchia nell’epoca di Constantino-Voda Brancoveanu 1688-1714, Munchen, 1974.

[11] Peter Sugar, Southeastern Europe under Ottoman Rule 1354-1804, Settle, Londra, 1977.

 

Contextul politic, social, cul­tural şi religios la urcarea pe tron a Sfântului Martir Con­stan­tin Brâncoveanu (29 octom­brie 1688).

Domnia lui Constantin Brâncoveanu se înscrie ca un reper luminos în paginile de istorie ale poporului român, dând o forţă extraordinară construcţiei statale autohtone şi a contribuit  la integrarea progresivă a culturii româneşti în cultura europeană. Accent s-a pus în mod special pe viaţa economică  şi astfel a dat  domnitorului posibilitatea şi mijloacele necesare dezvoltării culturii.  În vremea lui Constantin Brâncoveanu, activitatea culturală şi artistică au impus o epocă cuprinzând tot spaţiul românesc. Voievodul martir a crezut în ideea unităţii româneşti  aducând argumente puternice ca sprijin, atât prin producţii spirituale cât şi prin măsuri economice şi politice.

Şerban Cantacuzino a domnit în Ţara Românească în anii 1678-1688, iar nepotul său Constantin Brâncoveanu vel-logofăt se ocupa cu diverse misiuni diplomatice. Constantin Brâncoveanu a crescut în familia Cantacuzinilor iar Şerban Voda îl iubea mult şi dorea nespus ca acesta să-l urmeze la domnie. Se numea Basarab fiindcă se trăgea din neamul strălucit al vechiului Domn Şerban Vodă Basarab, iar Brâncoveanu era de la satul Brâncoveni unde se aflau casele Brâncovenilor, purtând şi numele de Cantacuzino după mamă, sora unchiului său Şerban Vodă.

Din Cronica lui Radu Greceanu, aflăm că: „Şerban Cantacuzino trimitea în octombrie 1688, o solie la Curtea de la Viena a împăratului Leopold I, formată din fratele său Iordache Cantacuzino vel-spătar, ginerele său, Costandin Bălăceanul vel-agă, nepotul său, Şărban Cantacuzino biv-vel-căpitan, Şărban comisul Vlădescul, cu mandat să ceară ajutorul Sfântului Imperiu Roman creştin împotriva turcilor. Datorită unor probleme în Transilvania, a fost trimis logofătul Constantin Brâncoveanu, care „cu multa sa vrednicie desluşind trebile ce era despre Veteran ghenărariul, carele era cu oştile nemţeşti în Ardeal, s-au dat solilor cale de s-au dus la Beci”.

Informaţii importante aduce secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro despre legătura noului domn, Constantin Brâncoveanu cu urmaşii lui Şerban Vodă: „Brâncoveanu o puse sub supravegherea unei gărzi de 50 de soldaţi şi-i ceru 300 de pungi pentru propria ei salvare, aceşti bani erau necesari pentru a-i tempera pe puternicii de la Poartă, cari căutau să puie mâna pe prinţul Gheorghe, fiul lui Şerban, care era atunci în vârstă de opt ani”.

Constantin Brâncoveanu a trimis pe spătarul Preda la Viena, pentru a prinde din urmă solia trimisă de Şerban Vodă, ca să-i înştiinţeze atât de moartea lui Şerban Cantacuzino, dar şi despre domnia sa. Aceştia ajungând la Viena au transmis atât solia trimisă de Şerban Cantacuzino pe care Brâncoveanu nu a anulat-o, dar şi vestea că Ţara Românească are un nou domn.

 

Într-un ceas bun să ne fii măriia-ta domn, până la adânci bătrâneţe

 

Cronicarul de casă al boierilor Băleni, adversarii Cantacuzinilor, Radu Popescu aduce în discuţie controversata moarte a lui Serban Cantacuzino, susţinând  că domnul a fost otrăvit chiar de fratele său: „Eşit-au cuvântul atuncea şi zicea cei mai mulţi din oameni că l-au otrăvit Costandin stolnicul, fratele său şi Costandin logofătul Brâncoveanul, nepotul său. De care vreun adevăr atuncea nu să putea găsi, ce era îndoire sau va fi, sau nu va fi, iar târziu, prin multă vreame trecută, s-au dovedit acest lucru că singur Costandin stolnicul au mărturisit că el au omorât pă fratele său Şerban Vodă”.  Aceasta mărturie deosebit de importantă demonstrează că Brâncoveanu nu a contribuit la moartea unchiului său.

Secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro îl descrie pe Constantin Brâncoveanu ca fiind: „ nepotul lui Şerban Cantacuzino, se ocupa de  dregătoriile de mare spătar şi mare logofăt, iar la vârsta de 34 de ani, ducea o viaţă fastuoasă, având în jurul său, înainte de domnie, o suită de 30-40 de boieri de primul rang. Unchiul său, Şerban, îl iubea mult pentru caracterul şi distincţia manierelor sale, şi-l lăuda faţă de boieri, susţinând că nimeni nu i-ar putea continua domnia cu aceeaşi pricepere”. Anton Maria del Chiaro susţine că în ultimele ceasuri „Şerban Vodă l-ar fi chemat la patul său de moarte şi, încredinţându-i pecetea domnească, rugându-l să-şi asume sarcina domniei pentru liniştea sa şi a ţării”.

Din Cronica stolnicului Cantacuzino aflăm că toti boierii adunaţi la sfat la Mitropolie se închinară lui cu mare bucurie şi toţi cu un glas bun ziseră: „Într-un ceas bun să ne fii măriia-ta domn, până la adânci bătrâneţe”.

Iar „Anonimul Brâncovenesc” atrage atentia că Brâncoveanu nu ar fi dorit să fie domn, dar boierii au insistat zicând: „Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn”, iar Constantin Brâncoveanu le-a răspuns: „Dar ce aş vrea eu cu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebuie să fiu”, dar ei au continuat: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”.

Noul domnitor  Constantin Brâncoveanu a cerut boierilor: „Iată, am ascultat eu rugăciunea dumneavoastră de mi-am lăsat toată odihna şi toate moşiile mele şi mai mult fără voia mea m-aţi rădicat domn. Acum dară să cade şi dumneavoastră să vă arătaţi credinţa cea adevărată, cum că vă veţi afla în toată vremia lângă noi, cu slujbă dreaptă şi credincioasă, şi veţi face toate poruncile domniei fără nici o îndoială, precum şi noi ne făgăduim să aveţi dumneavoastră şi toată ţara de la noi dreptate”. Acestia i-au făgăduit „credinţa neclătită”, după care cu totii au pus mâna pe sfânta evanghelie care era aşezată în mijlocul bisericii, jurându-se şi legându-se cu numele marelui Dumnezeu, cum vor sluji domnului lor, cu credinţă şi cu mare dreptate, dând la mâna domnu-său şi o scrisoare a lor încredinţată”, apoi sărutându-i mâna, ziceau: „Într-un ceas bun să ne fii măriia ta domnu şi să ne stăpâneşti cu pace în toată viaţa măriei-tale”.

Trebuie subliniat faptul că atunci când Cantacuzinii au hotărât să-l omoare pe Şerban Cantacuzino, imediat l-au făcut domnitor pe Constantin Brâncoveanu fără fără să ceară aprobarea turcilor, pe care i-au anunţat pe parcurs. Aceştia au avut încredere în ei, în primul rând pentru că mama sa, Stanca, era Cantacuzină, iar copilul rămăsese orfan în urma uciderii lui Papa Brâncoveanu pe când avea doar doi ani de zile şi a fost crescut de Mihai şi de Constantin Cantacuzino.

 

Șerban Cantacuzino

Șerban Cantacuzino

 

Constantin Brâncoveanu domn al  Ţării Româneşti a participat la înmormântarea lui Şerban Cantacuzino, unchiul său, punand un început bun domniei, cu rugăciune şi prinos de recunoştinţă pentru înaintaşul său.

Ocuparea scaunului Ţării Româneşti la 29 octombire 1688 de către Constantin Brâncoveanu, în vârstă de 34 de ani, s-a datorat optiunii unchilor săi, fraţii răposatului domn, stolnicul cărturar Constantin şi marele spătar Mihai Cantacuzino. Aceştia au îndepărtat de la tron pe urmaşul legitim al lui Şerban Vodă, pe Gheorghe pentru a-şi asigura influenţa în conducerea din interior a ţării dar şi pe plan extern unde nu au îngăduit trecerea de partea Casei de Austria, prin instrucţiunile date soliei trimise la Viena de fostul domn. Dar situaţia din Ţara Românească era delicată datorită pericolului înfruntării dintre otomani şi imperiali, iar romanii trebuiau să facă faţă presiunilor de la Viena şi Poartă, alăturându-se pe plan militar unora sau altora dintre adversari. Ludovic al XIV-lea declarase război la 27 septembrie 1688 Imperiului habsburgic şi aliaţilor săi silind pe austrieci să lupte pe două fronturi, iar turcii să se simtă încurajaţi de astfel de demers.

Solia trimisă de Şerban Cantacuzino la Viena avea instrucţiuni ce condiţionau trecerea Ţării Romaneşti de partea imperialilor şi obţinerea unor garanţii spre a nu expune principatul represaliilor turcilor şi tătarilor. Constantin Bălăceanu a solicitat sprijinul Habsburgilor pentru înscăunarea cumnatului său Gheorghe Cantacuzino ce urma să domnească sub tutela sa, dar austriecii au nesocotit voinţa domnului şi a sfetnicilor dorind să intre în ţară şi Brâncoveanu să li se supună.

Constantin Brâncoveanu a încercat să ducă o politică inteligentă între Austria şi Turcia, întreţinând o corespondenţă ascunsă cu unii generali şi demnitari imperiali, şi mai ales sprijinind negocierile de pace iniţiate din 1691de ambasadorii Angliei si Olandei la Constantinopol, ce doreau să scoată Imperiul habsburgic din război şi să-şi îndrepte forţele militare în Apus, asupra inamicului  comun Franţa lui Ludovic al XIV-lea.[1]

Astfel prima parte a domniei lui Constantin Brâncoveanu în care a condus ţara cu înţelegerea Cantacuzinilor, acceptând îndrumări importante de la stolnicul Constantin se va şi încheia odată cu întărirea în scaun pe viaţă a domnitorului obţinută de la Poartă după chemarea sa la Adrianopol şi prezentarea în faţa sultanului Mustafa al II-lea la 15 iunie 1703.

Acest privilegiu a fost căpătat după mari sacrificii băneşti şi mai ales acceptarea  îndoirii haraciului.[2]

Cu toate riscurile Constantin Brâncoveanu s-a decis să înlăture tutela rudelor şi să guverneze principatul singur. Timp de două decenii a beneficiat de înalta experienţă politică a Cantacuzinilor, de relaţiile lor peste hotare atât cu dregătorii Porţii, cu înalţi ierarhi ai Bisericii Răsăritului dar şi cu soli străini de la Constantinopol sau diferiţi miniştrii şi demnitari ai curţilor imperiilor vecine, maturizându-se încet, în arta guvernării. A alcătuit o cancelarie activă dotată cu dieci pentru limbile latină şi italiană, germană, polonă, turcă, maghiară şi rusă, s-a înconjurat de secretari înzestraţi precum Romano, Ferrati şi Anton Maria del Chiaro, pentru a întreţine o corespondenţă nu numai cu suveranii vremii precum împăraţii de la Viena, ţarul Rusiei, regele Franţei, al Poloniei dar şi cu generali imperiali, poloni şi ţarişti, conducători ai răscoalei curuţilor 1703-1711, ambasadori ai marilor puteri la Constantinopol, suveranul pontif, cardinali, cărturari greci.[3]

 

Demnitate, responsabilitate şi smerenie în asumarea dom­niei şi a conducerii Ţării Ro­mâ­neşti, caracteristici ale unui adevărat domn creştin al Ţării Româneşti.

Fiecare om este judecat de Dumnezeu după tainice judecăţi, căci ochiul cel atotvăzător şi atotştiitor ne vede pe fiecare dintre noi dinainte de a ne aduce din nefiinţă şi a ne da făptură şi cunoaşte desăvârşit întreaga alcătuire a vieţii noastre şi a împrejurărilor întru care am trăit ori vieţuim. Orice va săvârşi omul pe pământ, un cuvânt, un gând, îl înşoţeşte în toate cele pe care le lucrează, fie că acest cuvânt este luminos şi curat, fie că este unul umbros sau întunecat. Noi oamenii, ne-am obişnuit să cumpănim vrednicia înaintaşilor după mărturiile pe care le cunoaştem, fie din cuvintele lor ce au mai dăinuit în curgerea timpului.

Multe se pot spune despre Constantin Brâncoveanu, însă el ne vorbeşte prin cuvinte al cărui trup a fost dăltuit în piatră, a fost zugrăvit pe zid ori a fost făurit în aur şi argint. Ca să-l înţelegem pe Brâncoveanu este însă foarte complicat.

 

Constantin_Brâncoveanu 1

 

În primul rând, el era un boier român cu o cultură destul de mare, şi aceasta se datorează Cantacuzinilor, mai ales stolnicului, care a studiat la Padova, iar în al doilea rând a domnit într-un context politic extraordinar de complicat.

Secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro îl laudă pentru că a reuşit să se menţină în domnie timp de 26 de ani în vremuri tulburi pentru Ţara Româneacă: „Valahia este situată între două împărăţii cu care formează o balanţă: Principele trebuie să ducă o politică de echilibru, plecând balanţa înspre îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde ţara şi libertatea dinspre partea nemţească, iar aplecând-o spre nemţi sau alte puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre partea turcilor.[4]

În momentul când a ajuns domn în Ţara Românească, începuse un angajament cu Austria, unde Şerban Cantacuzino şi ginerele lui, Constantin Bălăceanu, erau implicaţi într-o campanie diplomatică foarte intensă, avînd ca scop scoaterea Valahiei de sub tutela turcească şi plasarea sub tutelă austriacă. Atât Cantacuzinii cât şi Constantin Brâncoveanu au anulat această politică din cauza faptului că armatele turceşti erau încă foarte puternice, mai ales dacă se uneau cu  cu tătarii, iar armatele austriece nu puteau face faţă frontului din sud-estul Europei.

Iar o situaţie de loc de neglijat era faptul că Ludovic al XIV-lea, care prin ambasadorul său la Constantinopol îi susţinea pe turci foarte mult, dar nemulţumit de ascensiunea Imperiului Habsburgic şi vroia să-şi sporească influenţa asupra Poloniei. Pentru ca polonezii să nu intre în alianţă cu Leoplod, el căuta să-l căsătorească pe fiul lui Ioan Sobieski, cu o principesă franceză şi dorind apoi să ajungă suveran al principatelor Moldovei şi Valahiei, după ce i-ar fi alungat pe turci din Europa.

În anul 1690 la Zărneşti austriecii au fost învinşi de turci, seraschierul otoman a murit, la fel şi Thokoly, Donat von Heissler a fost luat prizonier, iar Constantin Bălăceanu a fost omorât.

La Zărneşti, Constantin Brâncoveanu a asistat la bătălie, dar nu a scos sabia din teacă, fiind un om paşnic.

Constantin Brâncoveanu a instaurat o nouă politică supusă sultanilor turci făcându-le toate chefurile, îi „ungea” cu tot felul de bacşişuri, fiindcă la Sublima Poartă funcţionarii erau foarte corupţi, încât Soliman al II-lea i-a făcut o concesie extraordinară,  numindu-l domnitor pe viaţă.

A fost destul de inteligent şi a continuat pe ascuns să aibă legături cu austriecii, prin corespondenţă şi prin oamenii pe care îi trimitea, unii dintre ei rămaşi definitiv acolo, astfel Brâncoveanu a reuşit să primească mai întâi titlul de conte maghiar şi ulterior titlul de Principe al Sfântului Imperiu, dar şi dreptul de a se refugia în Ardeal.

În Ardeal avea o moşie la Sâmbăta, moştenită de la tatăl său, Papa Brâncoveanu, unde construise un castel. Brâncoveanu a fost un diplomat extraordinar, întreţinând legături de prietenie cu toate statele învecinate, pentru ca ţara să nu se implice în războaie, care ar fi adus multe jafuri şi pustiiri din partea unor oşti străine.

Petru cel Mare a croit drumul Rusiei spre o mare putere europeană, având ca obiectiv zona Mării Baltice adâugându-se în marele război cu Suedia lui Carol al XII-lea, la Poltava, 1709, unde nădejdea eliberării creştinătăţii ortodoxe se întrezărea la orizont. Brâncoveanu era în relaţii cu Moscova ducând tratative pentru o alianţă contra turcilor dar cu condiţii favorabile în lupta creştină împotriva Imperiului Otoman. Pentru că la Stănileşti în anul 1711 armatele ruseşti au fost învinse,  Ahmet al III-lea, sultanul otoman a dorit să-şi întărească situaţia la frontieră, şi mai ales în Principatele Române, astfel a înlocuit ulterior domnii români cu domni fanarioţi.

După bătălia de la Stănileşti turcii au devenit mult mai aspri şi s-au înrăit faţă de creştini şi mai ales faţă de Constantin Brâncoveanu. Astfel darurile în bani şi obiecte scumpe către sultan,viziri, paşi, demnitari şi funcţionari de toate stările, pentru osteneală sau serviciu datorat, apăsau tot mai mult asupra lui Brâncoveanu şi asupra ţării, storcând vistieria domnească.

 

„ În toate să aveţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului Sânt, care este cuvântul lui Dumnezeu” – Efeseni 6,16-17

 

Voievodul a avut vrăjmaşi în ţară pe unii boieri, chiar şi din rudenia sa cantacuzină, dar şi alţii nemuţumiţi de politica lui românească prudent, socotită politică de trădare a intereselor creştine, când de fapt era una chibzuită şi prevăzătoare, de cruţare a ţării şi a poporului său pentru a nu fi lovit de marile puteri ale vremii. Domnia lui a reprezentat ultima şi cea mai remarcabilă perioadă de progres cultural şi artistic din istoria medievală a Ţării Româneşti.

Râvna lui Brâncoveanu pentru slava casei lui Dumnzeu, pentru luminarea lăuntrică dar şi pentru slujirea adusa neamului românesc o demonstrează cuvintele sale luminoase purtând lumina peste veacuri şi în acest context se împlinesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „ În toate să aveţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului Sânt, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Efeseni 6,16-17.

Genialitatea sa şi-a avut izvorul atât în puterea minţii pe care Sfinţii Părinţi o numesc discernământ sau dreaptă judecată, cât şi în blândeţea şi cumpătarea sa. Această aşezare lăuntrică şi cuminţenie i-au dat tărie să mânuiască sabia dreptei judecăţi, să deosebească şi să despartă binele de rău, să ia cele mai bune hotărâri pentu neamul românesc şi pentru ţară, dar şi pentru ajutorarea creştinătăţii pravoslavnice.

A devenit faimos datorită bogăţiei şi pentru multele biserici şi mănăstiri ridicate, mai ales Sfântul Gheorghe din Bucureşti închinat Sfântului Mormânt. A primit titlul de prinţ al Imperiului Germaniei pentru banii ce împrumutase împăraţilor germane la vreme de nevoie. A depus o sumă importantă de bani în Zecca de la San Marco din Veneţia, cu dobândă de trei la sută, care aduceau nepoţilor un venit anual de 60 de pungi, iar în banca din Viena a depus o sută şi a cumpărat un sat populat în Ungaria, de la care avea un frumos venit anual.

Averea lui nu s-a stâns din birurile puse asupra ţării ci din veniturile şi câştigurile ce-i aduceau posesiunile sale, precum stupid, oi, boi, cai, porci, vii, ţarini, mori dar şi din veniturile din cămara domnească. Moldova era preţuită mai mult decât Muntenia, dar el a ridicat-o la o treaptă mai înaltă cu ajutorul banilor şi a lui Alexandru Mavrocordat. Sub domnia sa erau oameni mari precum unchiul său, marele stolnic Constantin, fratele lui Şerban Vodă şi spătarul Mihail, care a zidit Colţea cu spitalul şi clopotniţa înaltă.

 

Sfinții Martiri Brâncoveni – partea II-a

 

Bibliografie:

[1] Radu Popescu,  Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Ed .Grecescu, Bucureşti, 1963.

[2] M.Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX, în SMIM II, 1957.

[3] Paul Cernodoveanu şi Florin Constantiniu, Constantin Brâncoveanu, Ed. ARSR, Bucureşti, 1989.

[4] Anton Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolae Iorga, traducere de S. Cris. Cristian, Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1929.

 

 

 

De-a lungul istoriei, marii voievozi au închinat așezămintelor bisericești moșii, odăjdii, robi și s-au îngrijit ca povara taxelor să nu le atârne pe umeri. Un astfel de exemplu este Mănăstirea Sărindar, ctitorie voievodală de la 1652. Destinul acesteia a fost unul fluctuant, de la vistierie de stat în 1795, la azil de nebuni în 1800. Cutremurele i-au săpat la temelie grăbindu-i dispariția. Astăzi, pe locul unde odinioară trona complexul monahal, se înalță celebrul Cerc Militar Național.

 

La început biserica Coconilor apoi ctitorie voievodală

Pe la 1362, Vlaicu Vodă viitorul domnitor al Țării Românești, ridică o bisericuță de lem  în zona viitoarei mănăstiri. În secolul al XVI-lea, locul pe care se găsea ctitoria lui Vlaicu, aparținea boierilor Cocorăști. Aceștia ridică o nouă biserică de lemn, botezată, biserica Coconilor. Cu timpul locașul de cult suferă stricăciuni, iar Radu Cocorăscu, mare vistier și logofăt al lui Matei Basarab, intervine și face unele reparații. În zadar, biserica continuă să se șubrezească și devine o ruină.

 

Mănăstirea Sărindar în anul 1836

Mănăstirea Sărindar în anul 1836

 

Atunci, neobositul apărător al tradiției ortodoxe, Matei Basarab, decide să o refacă din temelii. Așa se face că la 1652, în locul bisericii de lemn a fost înălțată o mănăstire maiestuoasă, cu ziduri groase de cărămidă și chilii. Cu ceva vreme înainte, voievodul făgăduise lui Dumnezeu că va ctitori patruzeci de biserici, iar aceasta era cea din urmă. De aici și denumirea, deoarece cuvântul sărindar vine de la grecescul saranda, care înseamnă patruzeci.

 

Matei Basarab, domnul Țării Românești între 1632 și 1654

Matei Basarab, domnul Țării Românești între 1632 și 1654

 

Pe pisania de la intrarea bisericii trona următorul text: ”Făcând Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor şi eu am numit-o Serindarul, leat 7160 (1652), lăsând tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă şi fiilor noştri, amin.

 

Căutată de mii de oameni, mănăstirea devine cârciumă 

Vodă Basarab a înzestrat mănăstirea cu mobilier scump, hanuri, moșii, mori, apoi a închinat-o Muntelui Athos. Ulterior, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, Constantin Brâncoveanu, încredințează obștii noi proprietăți. Așezământul monahal se afla la periferia Bucureștiului, loc prin care își făceau veacul mulți călători. Numele de sărindar ajunge pe buzele locuitorilor, iar călugării obțin dreptul de a înființa o cârciumă unde se vindea vinul produs din podgoriile mănăstirești. La 5 mai 1795, voievodul Moruzi dă o poruncă domnească și mută vistieria statului la Mănăstirea Sărindar.

 

Planul Mănăstirii Sărindar realizat de arhitectul desenator Anton Standacher în 1868

Planul Mănăstirii Sărindar realizat de arhitectul desenator Anton Standacher în 1868

 

Serviciile liturgice erau adesea frecventate de cercurile nobiliare, iar în duminici și sărbători lumea se îngrămădea să asculte cel mai bun cor din oraș. Vedeta era tenorul Costică Georgescu Lascu, care executa partituri de muzică bisericească scrise special pentru el. Dar odoarele cele mai de preț nu erau moșiile sau gologanii, ci icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Lucrată în argint, decorată cu smaralde și rubine, valora mai bine de 5.000 de galbeni. Dimitrie Pappasoglu, istoric de calibru ce a văzut lumina zilei în hanul mănăstirii Zlătari, spunea: “Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mănăstirii, aducându-i mari bogăţii, dar şi mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuţilor ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni şi chiar luni în găzduirea mănăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mănăstirea în han, cuvioşii călugări fiind obligaţi să se înghesuie în modesta casă a egumenului.“

 

Ajunsă azil de nebuni, cutremurele îi grăbesc dispariția

Pronia a fost de-a dreptul ciudată cu destinul Mănăstirii Sărindar. În 1800, Alexandru Vodă Ipsilanti decide ca o parte din chilii să servească drept spital pentru cei care suferă de boli psihice. Călugării au ajuns îngrijitori de nebuni, iar așezământul, un balamuc în toată regula. Doi ani a durat harababura, apoi vodă Șuțu mută ospiciul în altă parte. Vâltoarea istoriei a lăsat urme în zidurile bisericii care încep să devină tot mai nesigure. Câteva familii de boieri care locuiau pe Podul Mogoșoaiei, actualmente Calea Victoriei, fac un efort și o restaurează. Mișcările seismice nu dau pace Bucureștiului, mănăstirea se clatină din temelii. În 1880, s-a interzis oficierea slujbelor, iar la 1893, autoritățile se văd puse în situația de a o demola.

 

Catapeteasma și amvonul bisericii înaintea demolării

Catapeteasma și amvonul bisericii înaintea demolării

 

În urma licitației s-a hotărât ca mănăstirea să fie pusă la pământ într-o lună, însă demolarea s-a făcut în trei ani. Șantierul putea dura și mai mult dacă Împăratul Franz Josef, nu-și anunța vizita în Țara Românească. Capul încoronat avea să treacă împreună cu alaiul regal, fix prin fața ruinelor. Mai mare râsu’, ce impresie avea să-și facă distinsul oaspete. O cascadă de baroase și zidurile erau la pământ. În loc a fost construită o fântână și un piedestal care avea să găzduiască o machetă a Statuii Libertății.

 

Fântâna Sărindar în anul 1896

Fântâna Sărindar în anul 1896

 

Locul care a găzduit odinioară una din cele mai frumoase biserici ale Capitalei, nu va rămână pustiu. Pe suprafața afierosită cândva slujbelor avea să se înalțe între 1911-1923, actualul Palat al Cercului Militar Național.

 

 

Surse: 1) Dimitrie Pappasoglu,“Istoria fondării orașului București”; 2) Victor Bilciurescu, “București și bucureșteni”

 

Anul 1515. Domnitorul Neagoe Basarab se confruntă cu o situație neplăcută și este provocat să ia o decizie dură. El ține cu greu piept turcilor în sud, dar are probleme mai mari decât ar fi crezut în nord, cu brașovenii. Cum va reacționa domnitorul muntean, cu sabia sau cu diplomația? Va fi puternic și autoritar, sau va ezita să-i pedepsească pe trădători?

 

Brașovenii erau renumiți pentru talentul lor de negustori. În căutare de noi clienți, voiau să fie primiți în târgurile din Muntenia, unde mărfurile lor erau căutate. Neagoe le permitea accesul, dar voia, în reciprocitate, ca și muntenii să fie respectați de către brașoveni, adică  să le fie plătite prețuri bune pentru grânele pe care țăranii le aveau de vândut. Basarab mai avea în minte și contextul politic și militar: turcii ar fi pus mari probleme Brașovului, ca și țărilor Apusului, dacă n-ar fi fost ținuți la Dunăre de armata Țării Românești. El știa că Brașovul este îndatorat Țării Românești și avea de gând să-i facă să recunoască asta. Astfel că le-a cerut brașovenilor să respecte o listă de prețuri minime pentru grâul și legumele pe care le cumpărau de la munteni.

 

Ce primejdie ascunde solia de la Brașov?

Prin 1515, un sol a ajuns la curtea domnească de la Târgoviște. Venea din partea judelui și a celor 12 pârgari (senatori) ai Brașovului, cu o solie importantă. Neagoe a aplicat o înțeleaptă strategie: l-a găzduit pe sol într-o luxoasă casă de oaspeți, i-a dat vinuri și mâncăruri potrivite pentru cel care făcuse drum lung, arătându-i astfel multă cinstire. Apoi, a doua zi după ce solul ajunsese la curte, Neagoe l-a primit în sala domnească, îmbrăcat în veșmintele cele mai impunătoare și însoțit de boierii apropiați. Solul a fost impresionat de primire și l-a salutat respectuos pe domn. Apoi a transmis mesajul pe care îl avea de rostit. Mesajul era simplu, Brașovul accepta învoiala propusă de conducerea Țării Munteniei. Mai exact, se arătau bucuroși că au acces în târgurile dintre Carpați și Dunăre și se angajau să respecte prețurile la cereale și alte produse agricole impuse de la Târgoviște.

 

O carte esențială pentru istoria noastră veche: ”Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești”. Ed. Bonifaciu, 2012

O carte esențială pentru istoria noastră veche: Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești. Ed. Bonifaciu, 2012. Povestea solului brașovean este relatată pe larg în paginile cărții

 

Domnitorul i-a mulțumit solului, apoi i-a cerut un răgaz înainte de a da un răspuns la rândul lui. După ce mesagerul s-a retras în casa de oaspeți, voievodul a cerut părerea sfetnicilor, iar aceștia i-au răspuns pe rând: solia venită de la brașoveni este atât de prietenoasă, încât n-ar fi exclus să ascundă o capcană. Neagoe a ascultat, apoi le-a spus să cântărească toate și să-i spună din nou părerea lor a doua zi dimineață, când poate le vor veni în minte unele ”sfaturi mai bune”. El însuși s-a restras în liniște și a meditat. Subiectul era unul important, pentru că viza relațiile cu vecinul cel mai apropiat, pe care te bucuri să-l ai prieten, dar care devine atât de periculos când ți-e dușman. Iar acum domnitorul nu știa dacă să aibă sau nu încredere în solia care îi spunea exact ceea ce urechile sale voiau să audă.

 

Cel care mă va vinde stă cu mine la masă!

A doua zi, sfetnicii au luat din nou loc pe scaunele din sala domnească, în fața domnitorului. Părerea lor nu se schimbase, mesajul putea ascunde o capcană. Dar le era cu neputință să spună ce fel de vicleșug era la mijloc. Așa că, în lipsă de dovezi despre ce părea primejdios, au acceptat ceea ce era evident, și anume că Brașovul oferea o înțelegere comun avantajoasă. Domnitorul a hotărât ca judelui Brașovului să i se mulțumească pentru bunăvoință. Și apoi să fie trimiși oameni ai stăpânirii de la Târgoviște ca să se asigure că negustorii brașoveni respectă normele de prețuri în târgurile unde cumpărau mărfuri agricole de la munteni. Iar în continuarea zilei, Neagoe a făcut un ospăț impresionant, cu cele mai fine mâncăruri și băuturi, fără să uite însă să le ceară boierilor să nu bea fără măsură, ca să nu vorbească fără a gândi mai întâi. La masă, însuși domnitorul îi turna în pahar oaspetelui brașovean, în timp ce viorile făceau ca totul să fie ca o petrecere de nuntă. Solul a plecat spre casă a doua zi, pe un cal cu frâie bătute cu ținte de argint, darul lui Neagoe Basarab.

La două zile după ce solul a plecat, nu mai puțin de zece boieri din toată Țara Românească au venit la Curte și au cerut să-i vorbească domnitorului. Fiecare în parte, fără să știe unul de altul, au spus același lucru: că un om din Brașov a trecut pe la fiecare dintre ei și le-a promis tot felul de avantaje dacă sunt de acord să-l trădeze pe Neagoe și să sprijine revenirea pe tron a lui Miloș sau Mircea al III-lea, cel care gustase din privilegiile domniei cu doar câțiva ani înainte. Nu mult i-a trebuit voievodului să-și dea seama că solul brașovean pe care-l primise cu onoruri și ospitalitate regală era cel care, după plecarea din Târgoviște, a început a cumpăra fidelitatea boierilor munteni.

 

Potera domnească și dilema lui Neagoe

Cele mai iscusite străji domnești au pornit în căutarea solului. N-a fost greu să-l găsească, mai ales că oamenii lui furaseră o sută de cai dintr-o herghelie de la munte, ca să-i folosească în planificata misiune de uzurpare a stăpânirii muntene.

Uneltitorul a fost aruncat în turnul Chindiei. Iar acum Neagoe era confruntat cu o dilemă: ce pedeapsă să-i aplice brașoveanului. Dreptatea și calculul politic cereau pedeapsa cu moartea, ca să fie descurajați cei care pe viitor s-ar mai fi putut gândi la o astfel de uneltire. Dar credința creștină, pe care Neagoe o îmbrățișa din toată inima, îi cerea mai degrabă îndurare.

Doamna Despina, soția lui Neagoe, scrie în cartea sa de memorii că în acel ceas ”mila a biruit în fața dreptății”. Domnitorul a stabilit o pedeapsă aspră dușmanului său, dar i-a cruțat viața. Iar apoi a stabilit aspre reguli de comerț pentru toți negustorii brașoveni care aveau să vină pe viitor în Țara Românească.

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

 

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

 

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

 

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

 

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

 

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Umanistul sas Georg Reicherstorffer vedea la valahi simptomele unei frenezii regicide. Radu Silaghi-Dumitrescu publică, pe Matricea Românească, o replică despre asasinate politice la români şi despre cât de frecvent au ele loc aici, în comparaţie cu alte neamuri.

Un biolog de origine bulgară, cu care am fost coleg pentru o vreme în străinătate, explica oricui voia să asculte că românii, mai mult decât alte nații, au obiceiul să își asasineze liderii.

Originea ideii vine aparent de demult. Spre exemplu (cum s-a subliniat într-un alt articol aici) umanistul sas Georg Reicherstorffer, notar la Sibiu în 1522 – 1525 și multă vreme sfătuitor al regelui Francisc I al Ungariei, descrie în jur de 1528 cum valahii „obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească”. Vorbele sale vin natural în special în condițiile în care Sibiul (și Transilvania în general) era un punct de atracție pentru pretendenții amestecați în intrigi pentru tronul Țării Românești. Tocmai la Sibiu, cu doar câțiva ani înainte de mandatul lui Reicherstorffer, era asasinat în public pe treptele unei biserici fostul domnitor valah Mihnea cel Rău. Putem nota pe de altă parte că tatăl lui Mihnea cel Rău, un anume Vlad Țepeș, își pierdea domnia în 1462 în urma unei invazii turcești și ajungea în temnițele regelui Ungariei. Numeroși dintre urmașii lui Țepeș din următoarele câteva zeci de ani – precum Radu cel Frumos, Basarab Laiotă cel Bătrân, Vlad cel Tânăr, Vlad al VI-lea Dragomir, Radu de la Afumați, Radu Paisie, Petru cel Tânăr, Mihnea Turcitul – au fost la rândul lor eliminați de la domnie în urma intervențiilor străine – unii ajungând în exil (inclusiv în închisoare) iar alții fiind uciși.

Cred că se poate argumenta că imaginea potrivit căreia muntenii își ucid des domnitorii, așa cum reiese din textul lui Reicherstorffer, este în parte rezultatul proximității unor acte precum asasinatul politic din 1510 de la Sibiu și în parte efectul ingerințelor marilor puteri.

În general, dintre cei cca 200 de lideri ai Valahiei și ai Moldovei de la fondare până la unificare, sigur că ne putem aminti de câteva cazuri notabile de lideri uciși de compatrioți – dar ne putem de asemenea gândi la nenumărate alte exemple de conducători căzuți sub armele dușmanilor din afară (Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu etc.), dar și care și-au dus domnia la capăt firesc (Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân etc.). Pe acel interval istoric, execuții și asasinate asupra capetelor încoronate se întâmplau în întreaga Europă (să ne gândim la Richard III sau Charles I din Anglia, de exemplu) – e drept, tot mai puține pe măsură ce statele și societățile se așezau în forme stabile – ceea ce la frontierele imperiilor otoman, austriac, polonez și/sau rusesc era inevitabil mai dificil.

Mai recent, de la Unirea din 1859, România a avut cca 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat (în funcție de regim aceștia din urmă s-au numit voievozi, regi, președinți, sau președinți de parlament). În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte. Dintre prim-miniștri, au pierit asasinați doi de către fasciști (Duca și Călinescu) și unul condamnat la moarte de către comuniști (Antonescu) – adică toți trei sub imperiul unor mișcări politice de forță sponsorizate sau manipulate din exterior. Singurul alt caz de moarte violentă este cel al prim-ministrului Barbu Catargiu, asasinat de necunoscuți în 1862.

De la Unirea din 1859, România a avut circa 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat. În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte

În cazurile Antonescu și Ceaușescu, dincolo de discutabilitatea procedurilor judiciare, ordinele directe date de ei pentru asasinarea unor civili (fie pe criterii de oponență politică, fie rasiale) fac mai ușor de apărat verdictele dure ale judecătorilor. Relevant poate fi faptul că alți lideri fasciști, cei din Germania de exemplu, au fost și ei condamnați la moarte – de tribunalul de la Nurnberg. Dacă alte țări (Ungaria de pildă) au reușit să-și ferească de moarte liderii fasciști (Horthy a primit ca pedeapsă pentru crime împotriva umanității… exilul), cazul Antonescu e poate ilustrarea influenței pe care societatea română a cedat-o ocupanților sovietici.

Inflaţie de regiciduri şi asasinate politice pe glob

Spre comparație, americanii din SUA și-au asasinat în același interval patru președinți – fără intervenția evidentă a vreunei forțe politice externe – și au avut încă 20 de alte tentative de asasinat asupra liderilor lor. Ne putem gândi și la frenezia cu care francezii și-au executat liderii după demararea Revoluției de la 1789 – dar și, pe principii similare, la ceea ce s-a întâmplat în Rusia mai ales cu revoluțiile sale. Mai mult, adrese precum https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_assassinations dau liste extinse cu asasinate notorii (inclusiv ale liderilor politici) din toată lumea. Ele includ președinți, prim-miniștri, alte feluri de lideri. Găsim acolo mai mult de 1000 de asasinate – cu cca 400 din Europa și numere similare din Asia și respectiv din restul lumii. Dintre ele doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu.

Din 1000 de asasinate politice notabile, pe tot mapamondul, doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu

Așadar, se poate argumenta că nu există date numerice concrete, bazate pe procentaje clare, care ar susține mitul că românii au obiceiul să își asasineze liderii mai des decât alte popoare. Dacă i-au tratat cu respectul cuvenit, aceasta poate fi o altă problemă, mai complicat de plasat în tipare statistice. În preambulul unei posibile viitoare discuții, se poate cita exemplul lui Vlad al II-lea, care prezentându-se acasă în fața compatrioților cu titlul de „membru al Ordinului Dragonului” (acordat de Sigismund de Luxemburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman) nu a găsit multă înțelegere pentru termenul de „dragon” și a primit porecla de „Vlad Dracul” (iar fiul său, Vlad Țepeș, devenea prin extensie „Drăculea” – distilat mai apoi după câteva sute de ani de Bram Stoker ca „Dracula”). Dincolo de astfel de ironii, într-o societate în care liderii erau schimbați atât de des prin forțe externe și intrigi mai degrabă decât prin decizii populare sau afirmare profesională, este probabil că orice scepticism al societății în relație cu asemenea lideri era de înțeles și justificabil.

Foto deschidere: wikimedia.org

Sfinții Martiri Brâncoveni – partea II-a

20 august 2020 |
Ţara Românească în timpul domniei Sfântului Martir Con­stan­tin Brâncoveanu: centru diplomatic, cultural şi politic european. De la voievozii răz­boi­nici la voievozii diplomaţi. La vârsta de douăzeci de ani intra în viaţa politică în timpul...

Sfinții Martiri Brâncoveni - partea I

16 august 2020 |
Contextul politic, social, cul­tural şi religios la urcarea pe tron a Sfântului Martir Con­stan­tin Brâncoveanu (29 octom­brie 1688). Domnia lui Constantin Brâncoveanu se înscrie ca un reper luminos în paginile de istorie ale poporului român, dând o...

Mitul freneziei regicide a valahilor

12 Iulie 2018 |
Umanistul sas Georg Reicherstorffer vedea la valahi simptomele unei frenezii regicide. Radu Silaghi-Dumitrescu publică, pe Matricea Românească, o replică despre asasinate politice la români şi despre cât de frecvent au ele loc aici, în comparaţie cu alte...