”Acasă pe drum, patru ani teleleu” este o carte eveniment, publicată în anul 2017 de Editura Humanitas, o colecție de reportaje tulburătoare semnate de publiciștii independenți Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, asupra căreia nu insist acum. Important este că, după ce am citit poveștile atât de sensibile, cu subiecte de un tragism greu de confruntat pe alocuri, am resimțit imediat nevoia de a le susține demersurile jurnalistice. Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au renunțat la ideea de a mai avea o locuință stabilă, s-au mutat într-o autorulotă și au pornit împreună – așa cum puteți vedea oricare dintre dumneavoastră pe site-ul Teleleu.eu – pe urmele poveștilor care îi așteaptă oriunde, în țară sau în lume. Ca orice jurnalist independent, acești prieteni ai noștri sunt dependenți de obținerea unor granturi pe baza proiectelor pe care le pot propune, sau de donațiile amicilor și ale binevoitorilor.
În toamna anului trecut am participat, în organizarea Fundației Friends for Friends, la o sesiune de donații pentru proiecte jurnalistice, cu gândul să-l susținem pe cel propus de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț pentru anul 2019: pe urmele poveștilor românilor emigrați în Europa, în căutarea unui trai mai bun, pentru a-și susține familiile de acasă ori pur și simplu dezamăgiți de lipsa oportunităților.
Cu ajutorul Fundației Friends for Friends și al prietenilor fideli (vezi: http://teleleu.eu/vederi), Elena și Cosmin au reușit să obțină minimul necesar pentru a porni la drum prin Europa, în căutarea poveștilor românilor emigrați, iar nouă, celor rămași acasă, în semn de prețuire pentru ajutorul acordat, ne trimit lunar câte o poveste și o fotografie, care prefațează viitoarea lor carte.
Odată ajunși cu istoria teleleilor Elena și Cosmin în acest punct, mărturisesc că acesta reprezintă originea inspirației pentru seria Români la pas prin lume, pe care o începem astăzi în Matricea Românească. Dar în susținerea ideii mai pot schița cel puțin încă două temeiuri:
(i) cuvintele lui Constantin Noica, din Jurnal filozofic: ”E dureros că românul n-a înțeles mai mult singurătatea. A avut parte de cea cosmică, păstorească, dar nu de singurătatea comunitară, rodnică, în care, despărțit de oameni, îi regăsești cu adevărat.”;
(ii) și un mic pasaj dintr-o scrisoare transmisă de Elena din Spania: ”Andreea e din Constanța și, de fiecare dată când se întoarce acasă, se deprimă când vede barurile și restaurantele luxoase, dar străzile pline de gropi. ′Mă supăr și mă întreb: De ce aici străzile sunt curate și îngrijite și acasă, nu? De ce aici se poate și acasă, nu?′, spune ea. ′Până la urmă, diferența dintre oameni nu e așa de mare: spaniolii nu sunt nici mai deștepți, nici mai muncitori decât românii, dar aici lucrurile merg diferit și nu înțeleg de ce′.”
Mă întreb cine și cum suntem noi românii de fapt? De-o viață am în minte aceste întrebări și știu că nu sunt singurul. Deodată realizez că, în măsura în care călătorim prin lume – nici nu contează neapărat motivul – actul interogativ devine o oglindă. Povestind, vă invit de fapt să o luați din cui și să priviți în această oglindă. Dar să nu uitați că, până la urmă, totul începe cu o carte!
CIPRUL, PRIMA ȘI ULTIMA THULE
Noi nu suntem călători de profesie sau prin vocație, țin să încep cu această mărturisire istoriile pașilor noștri prin lume și descoperirea unor locuri la care, dacă România nu ar fi devenit membră a Uniunii Europene, am fi continuat mai degrabă să visăm. Nu cred că suntem singurii în această situație, mulți români au dobândit cu adevărat șansa de a colinda prin lume ca turiști abia după ce statutul de membri ai clubului european ne-a deschis efectiv granițele lumii.
Ciprul ne-a fascinat înainte de a-l vizita, pentru că l-am văzut în imaginația noastră – și nu ne-am înșelat – ca pe un laborator al sintezei lumii mediteraneene, o punte de joncțiune între aromele și savoarea Orientului, rigoarea Occidentului și exotismul Africii ce a produs și produce un melanj unic, diferit de cel al Siciliei, de exemplu, dar fără să fie de o cu totul altă factură, ci doar oglindind în Mediterana o altă fațetă.
Am aterizat pe aeroportul Glafcos Clerides din Larnaca într-o seară din ultimele zile ale lui septembrie 2015 pentru un scurt sejur, de doar patru nopți, în acest minunat oraș mediteraneean. Planul nostru era să ajungem în oraș, care este foarte apropiat de aeroport, cu transportul în comun, pentru că hotelul San Remo, unde ne rezervasem cazarea, era la numai câțiva pași de stația de autobuz de pe strada Touzhane, la intersecția cu Shakespeare. Dar n-a fost să fie.
Șoferul autobuzului ne-a asigurat, în engleza sa aproximativă, că ne va anunța unde trebuie să coborâm, dar evident că i-a scăpat amănuntul. Când și-a amintit, eram deja pe bulevardul Mehmet Ali, adică la vreun kilometru în linie dreaptă de hotel. Amănunt pe care nu ni l-a mai spus, ne-a invitat doar cu gesturi repetate să coborâm: San Remo hotel, San Remo hotel! Și am coborât.
Pentru că nu aveam bagaje multe, am decis să o luăm la pas spre faleză, în căutarea hotelului. Când am ajuns pe faleză, în zona fortului medieval, am știut deodată atât că suntem departe de hotelul nostru, dar și că ne aflăm în fața celei mai frumoase zone a orașului, cu o promenadă minunată străjuită de palmieri înalți, plină de aromele cafenelelor și intens poleită de soarele Mediteranei.
Ca să nu lungesc inutil istoria, trebuie să spun că pentru șase euro, un taxi ne-a condus din zona Pieței Xenon până la hotel și ne-a scutit de îngrijorări; în același timp ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu era totuși mai bine să fi luat taxiul din aeroport și am hotărât că la plecare taxiul va fi soluția.
Planul nostru inițial era să vizităm Larnaca, să ne bucurăm de plajele sale, Finikoudes și Kastela și Mackenzie, dar și să ajungem pentru o zi până în capitala Nicosia, într-una din excursiile de o zi. Ne-am sfătuit cu cei de la recepția hotelului, care ne-au pus la dispoziție toate datele legate de organizarea excursiilor către Nicosia, mai puțin un mic amănunt: să nu o planificăm pentru 1 octombrie, ziua națională a Ciprului, pentru că este o zi liberă pentru toată lumea.
Seara începea deja să coboare în Larnaca, așa că am pornit-o pe strada Umm Haram în sus, apoi pe Anaximandrou către faleză și la pas pe Piale Pasa către fortăreață. Mai întâi ne-a atras atenția terasa tavernei Portokali, dar nu ne-am oprit. După ce soarele scăpătase de-a binelea, am hotărât să mâncăm pește și fructe de mare la Stefanos, sub o lună imensă ca un reflector de operă ce lumina faleza ca pe-o scenă.
CIPRUL TURISTIC ȘI CIPRUL REAL – SENTIMENTUL A DOUĂ LUMI DIFERITE
A doua zi în Larnaca ne-a izbit o caniculă de august bucureștean. Știam că o idee bună este să pornești la descoperirea orașului cât mai devreme, ceea ce am și făcut. Și întâmplarea a făcut să ajungem la Biroul de Informații Turistice din Piața Vasileos Pavlou exact la țanc, pentru a ne putea înscrie la turul ghidat gratuit pus la dispoziție de municipalitate.
După cum ne-am dat seama, deși Larnaca găzduia pe atunci cam 30-40 de mii de ruși pe sezon, formând de departe grosul turiștilor, la turul ghidat în afară de noi, doi români, nu se găseau decât nemți, englezi și nordici, în special danezi, suedezi și baltici. Ghidul nostru a fost o doamnă drăguță de aproximativ 70 de ani, foarte vioaie și sportivă, care s-a prezentat ca fiind Maria (iar noi mai târziu i-am aflat și numele de familie, Ioannou).
Maria ne-a explicat că vom vizita partea greacă a orașului în ziua respectivă, într-un tur de trei sau patru ore, urmând ca a doua zi, cei care vor mai dori, să participe la vizitarea părții turcești a orașului. Vizita s-a centrat mai cu seamă pe Biserica Sfântul Lazăr și pe Centrul expozițional al Fortăreței medievale.
Ctitorită în secolul IX, pe locul în care Sfântul Lazăr fusese înmormântat după ce păstorise comunitatea creștină, în secolul I, ca episcop de Kition, biserica, așa cum avea să ne explice Maria, a avut până în secolul XVI o istorie zbuciumată, cupolele sale fiind demolate de turci pentru a nu se ridica peste înălțimea minaretelor moscheilor.
Ca loc de pelerinaj pentru creștini, Biserica Sfântului Lazăr a fost în acea zi destul de puțin aglomerată, așa că am reușit să vizităm în liniște necropola și să ne reculegem câteva minute bune la icoana și moaștele sfântului, timp în care ghida ne-a așteptat răbdătoare, nu fără să se închine și să aprindă lumânări, așa cum se cuvine. Mai apoi am avut și un scurt răgaz pentru shopping de suveniruri și o cafea în piațeta din jurul bisericii, mărginită de cafenelele de pe Ayiou Lazarou.
Fortăreața medievală este un bastion de apărare construit de turci în secolul XVII și folosită de britanici ulterior ca închisoare. Astăzi spațiul este organizat neconvențional pentru a găzdui expoziții, spectacole, inclusiv în aer liber și turiști dornici să afle câte ceva despre istoria locului și să vadă panorama falezei dintr-un unghi extrem de ofertant.
În spatele fortăreței minaretul moscheii Djami Kebir străjuiește dintre arbori și deschide la rândul său o panoramă asupra orașului către cartierul turcesc, ca o făgăduință pentru ziua următoare. Ne-am despărțit de Maria Ioannou cu promisiunea de a ne revedea a doua zi și am pornit-o pe faleză, către portul de iahturi, unde în afară de fotografii ne-am ales și cu o scurtă croazieră de seară cu iahtul Nika.
Ei bine, seara am constatat că, dacă nu sunt foarte interesați de vizitele la pas prin oraș, rușii sunt în schimb extrem de bucuroși să participe atunci când este vorba de navigat cu iahtul și că li se pare irezistibilă ideea de a degusta șampania oferită de organizatori, în asfințit, legănați de valurile mării. Din cei doisprezece participanți la croaziera din asfințit doar noi eram români, toți ceilalți erau ruși; în plus s-a dovedit că toți cei zece erau dacă nu rude, măcar prieteni apropiați, așa că au dat imediat tonul distracției pe punte.
În fiecare zi am încercat să ne bucurăm de câte una din plajele Larnacăi, cea mai spectaculoasă fiind desigur Mackenzie, pentru că seara și dimineața avioanele o survolează la fiecare zece minute, dacă nu mai des, la foarte mică înălțime, pentru aterizarea pe aeroportul Glafcos Clerides. Plajele Larnacăi, sunt ideale atunci când familiile cu țâncii de-o șchioapă vor să stea liniștiți la mare, pentru că este nevoie să parcurgi cam 100 de metri către larg ca să găsești adâncimea propice pentru înot.
În a treia zi Larnaca părea de dimineață să se pregătească pentru ploaie. Nu a fost așa, soarele a apărut din nou puternic și, în caniculă, ne-am pregătit pentru vizita prin cartierul turcesc. Maria Ioannou ne-a îmbărbătat, spunându-ne că, așa cum s-a și dovedit, acest cartier este și cel mai spectaculos, găzduind ateliere meșteșugărești, magazine de suveniruri, locuințe spectaculoase, din păcate multe lăsate în paragină.
Maria este una din zecile de mii de greci născuți în actuala Republică turcă a Ciprului de Nord, în Famagusta (sau Gazimağusa, cum o numesc turcii) de unde se refugiase când era încă tânără în Larnaca, în speranța că nu va dura foarte mult până când se va întoarce acasă. La fel, turcii care locuiau în Larnaca s-au văzut nevoiți, în marele schimb de populație ce a urmat ocupației turcești din 1974, să-și abandoneze casele și să plece.
Multe din casele turcilor rămase goale după criza cipriotă au fost ocupate târziu și cu rețineri de refugiații greci, care speră încă în provizoratul crizei și rezolvarea situației, astfel încât să-și recupereze cândva fostele proprietăți, acum aflate dincolo de granița cu republica Ciprului de Nord.
Desigur, Maria nu este ruptă de realitate și nici mulți dintre grecii refugiați, mai ales urmașii acestora, încât să nu înțeleagă că, cu fiecare zi ce trece, visul oricărui refugiat, grec sau turc, de a-și relua cândva viața de acolo de unde a întrerupt-o criza cipriotă este tot mai greu posibil, dacă nu de-a dreptul imposibil. Maria însăși a avut prilejul de a-și vizita la un moment dat casa din Famagusta natală, acolo unde locuiau de zeci de ani turci care, la rândul lor regretau o casă rămasă undeva, la sud-vest de graniță.
Am străbătut curioși străzile cartierului turcesc, constatând că din nicio curte nu lipsește tradiționalul cuptor în care se gătește mielul sau iedul kleftiko, că acolo sunt atelierele tinichigiilor, olarilor și bijutierilor, magazinele de vechituri sau de suveniruri, dar și gelateriile cu rețete de înghețată surprinzător de savuroase.
Am petrecut o oră deosebită la atelierul olarului Mikhalis, care ne-a făcut o scurtă demonstrație despre cum se construiește vestita cupă a lui Pitagora, cu care își învăța discipolii ce înseamnă cumpătarea în degustarea vinului. Mikhalis a rămas plăcut surprins să audă că suntem români, ne-a vorbit despre ceramica de Hurezi și cea de Corund și despre faptul că și-a făcut ucenicia în unele momente în Grecia continentală, alături de artiști olari din România.
În Cipru timpul zboară ca vântul. În penultima zi ne-am fi dorit să facem o excursie în Nicosia. Am coborât la prima oră dornici să aflăm de unde luăm autocarul pentru excursia organizată. Dar astăzi este 1 octombrie, au ridicat din umeri cei de la recepție, astăzi puteți merge doar cu taxi acolo sau dacă închiriați o mașină. Am renunțat.
Dar am decis că va fi ziua noastră de plajă. Am pornit-o pe Umm Haram în sus, apoi pe Amazonon către portul de ambarcațiuni de pescuit Psarolimano, pe lângă Centrul de imigrări (din fericire gol) către plaja Kastela. Nu înainte de a bea o cafea grecească și a lua un mic dejun minunat la intersecția lui Amazonon cu Piale Pasa la o tarabă unde se preparau cred că cele mai bune sanvișuri cu haloumi din Larnaca.
Deși sărbătoare, am găsit deschis chioșcul de ziare și tutun, așa că mi-am cumpărat un ziar (să fi fost Cyprus Mail?) ca să acompaniez așa cum trebuie cafeaua și plaja. Subiectele predilecte ale zilei erau legate de planul președintelui Nikos Anastasiadis de a profita de o deschidere nord-sud, pe fondul negocierilor de aderare purtate de Turcia cu UE, sau îmbucurătoarea descoperire a bogatelor zăcăminte de gaze naturale din Zona Economică Extinsă, perimetrul Afrodita, la vest de zăcământul Leviatan al Israelului și la nord de perimetrele egiptene din proximitatea deltei Nilului.
Din nefericire evoluțiile recente din Turcia și Siria, dar și criza refugiaților care a declanșat ulterior Brexit și ascensiunea populiștilor și suveraniștilor în Europa se constituie în tot atâtea vești proaste pentru Cipru. Optimismul articolelor din Cyprus Mail, din toamna anului 2015, probabil că a făcut astăzi loc pesimismului pe care îl regăsești din ce în ce mai des în țările membre ale Uniunii.
ÎN CIPRU AFLI CĂ ROMÂNIA NU ESTE DELOC DEPARTE
Cu toate acestea, ciprioții sunt oameni optimiști prin construcție, care îți transmit o stare de bine atunci când intri cu ei în dialog. Aveam să o constatăm la întoarcerea către hotel, în apropierea falezei Mackenzie, spre care aruncam o ultimă privire, înainte de plecarea din ziua care urma.
Cineva, un cipriot în jurul a șaizeci de ani, cu un tonus de invidiat – care cred că s-a recomandat a fi Nikos – s-a gândit să intre în vorbă cu noi pentru că ne-a auzit vorbind românește. Am stat trei ani în București, ne-a mărturisit. Mi-a plăcut țara voastră. Bucureștiul nu prea, era cam frig, ni s-a destăinuit, apoi ne-a întrebat cum ne place orașul lui.
Știți ce fac eu, ne-a întrebat, că să am o zi frumoasă, să am motive să fiu bine dispus toată ziua? Dimineața, la prima oră, vin aici pentru o oră de înot în mare, iar acum seara, după ce îmi termin jobul, vin din nou pentru încă o oră de înot. Și, uitați-vă la mine, sunt sănătos, nu am nevoie de medic și nimic nu mi se pare mai frumos ca viața și un vin bun! L-am invidiat sincer pe Nikos.
L-am invitat să revină în București, dar vara, ca să nu-i fie frig. Dar știam că dacă va reveni, nu va găsi un oraș ce să-i placă prea mult, iar orele de înot îi vor lipsi, pentru că nu va avea cu ce să le înlocuiască. Și pentru că era ultima noastră seară în Larnaca, ne-am oprit la Portokali și am comandat miel kleftiko acompaniat cu excelenta bere locală Keo.
Ospătăriță la Portokali era o româncă, care atunci când a văzut că ezităm în fața ideii de a comanda kleftiko, ne-a recomandat cu căldură să nu părăsim Larnaca fără a gusta carnea mielului copt la cuptor timp de șapte ore.
A fost un sfat bun, pentru că, deși porțiile au fost imense, carnea era atât de fragedă și de gustoasă, încât plăcerea cu care am savurat-o a fost pe măsura porțiilor. La un moment dat ospătărița a venit grăbită să ne întrebe dacă mai dorim ceva, pentru că proprietarul tavernei are întreaga familie oaspete, așa cum se cade într-o zi de sărbătoare și nu va mai putea să se ocupe de noi prea curând.
Pentru noi, masa în familie a celor apropiați proprietarului a fost un spectacol. În capul mesei s-a așezat o femeie în vârstă, avea probabil în jur de nouăzeci de ani, iar în stânga și dreapta sa cei doi fii (unul era proprietarul), ambii trecuți de șaizeci de ani cu siguranță. Apoi la masă s-au așezat, pe rând, soțiile celor doi, nepoții, nurorile nepoților și copiii. Servirea s-a făcut în aceeași ordine, iar ochii tuturor erau la bătrâna femeie, capul familiei, în conformitate cu tradiția.
Seara s-a lăsat peste Larnaca iar noi, acompaniați de muzica tradițională în surdină care însoțea dialogurile de la masa acelei familii grecești am mai zăbovit cât pentru a saluta luna cum se cuvine și a ne lua rămas bun de la Mediterană. Ne mai despărțea doar o noapte de întoarcerea către București.
