În spatele unui vis mare, stă un om mare așa cum este Nicoleta Stancu. A înălțat un gând către Univers când era mică, de cele mai multe ori prin joacă, acțiune specifică vârstei copilăriei, și a devenit „doamna” chiar în comuna Curcani, locurile bunicilor, unde a crescut. Poate a îmbrățișat o ușoară teamă la începutul carierei, dar dorința de a deveni un cadru didactic profesionist a crescut odată cu pregătirile și eforturile continue de formare pe care le-a tot făcut.
Glisează între atribuțiile de la sala de grupă cu cele din cancelarie. Colaborează cu drag cu Asociația OvidiuRo, alături de care implementează numeroase proiecte de literație dedicate preșcolarilor. Sub egida World Vision, fructifică proiecte valoroase care pun accent pe rolul părinților în educația timpurie. Nu a umblat după onoruri, nici după faimă, dar guvernând în jurul iubirii pentru copii, nu a vrut să se oprească din a face mult bine și de a fi stâlp în comunitatea în care a crescut.
A transformat meseria de profesor și astfel i s-a cuvenit dreptul de a primi titlul „Profesorul anului” în interiorul galei organizate de Teach for Romania. O felicităm!
De fel, prin intermediul jocului, îmbrățișăm la vârsta copilăriei diverse meserii. Ați dorit de mică să deveniți educatoare și ați lansat gândul către Univers?
Da, încă din copilărie mi-am dorit să devin educatoare. Aproape toate jocurile mele se desfășurau în acest sens – îmi imaginam că am o clasă de copii, le vorbeam, le explicam, le citeam povești. Era modul meu preferat de a mă juca și mă făcea fericită. Fără să-mi dau seama, prin joacă, am lansat acel gând sincer către Univers, iar acum simt că visul din copilărie a prins contur în realitate.
Unde ați crescut și ați învățat? În satul în care acum, oare, predați?
Am copilărit până la vârsta de șapte ani în satul bunicilor mei, în comuna Curcani – un loc drag sufletului meu, plin de amintiri frumoase. Clasele primare și liceul le-am urmat în orașul Oltenița, unde am locuit împreună cu familia. În perioada facultății, m-am întors în casa bunicilor, locul copilăriei mele, și făceam naveta zilnic către orașul Budești, unde am predat ca profesor suplinitor încă din primul an de facultate. După absolvire, am avut bucuria să devin profesor titular chiar la grădinița din comuna Curcani – acolo unde, cu ani în urmă, visam prin joc să devin educatoare.
Cum s-a scris frumoasa poveste academică?
Frumoasa mea poveste academică s-a scris cu suflet, curaj și multă pasiune pentru educație. Totul a început odată cu alegerea Facultății de Științe ale Educației, un pas firesc pentru un vis născut încă din copilărie. De la primele cursuri până la orele petrecute la catedră, am trăit fiecare etapă cu emoție și determinare. Am învățat nu doar teorie, ci mai ales cum să devin un sprijin pentru cei mici, să-i ghidez cu blândețe și să le fiu aproape în primele lor descoperiri. Cu fiecare an, m-am simțit tot mai aproape de ceea ce înseamnă cu adevărat a fi dascăl, iar acum, privind în urmă, știu că această poveste s-a scris exact așa cum trebuia — cu muncă, visare și multă iubire pentru ceea ce fac.
Cum vedeți comunitatea prin ochii și inima dumneavoastră?
Pentru mine, comunitatea înseamnă rădăcini și continuitate – este locul unde tradițiile se împletesc cu educația, iar valorile se transmit din generație în generație. Încerc, zi de zi, să construiesc punți între grădiniță și familie, să aduc părinții mai aproape de preșcolari, pentru că doar împreună, printr-un parteneriat real și implicare sinceră, putem susține dezvoltarea armonioasă a copiilor. Le ofer părinților încredere și deschidere, îi încurajez să participe la activități, să fie parte din momentele importante ale celor mici, pentru că doar așa putem construi o legătură solidă între copil, familie și educație. Atunci când părinții se implică, copiii simt sprijin, echilibru și iubire – iar asta este, poate, cea mai frumoasă contribuție pe care o putem aduce comunității noastre.
Ce-i lipsește?
Comunității noastre nu-i lipsește sufletul, dar se confruntă cu o realitate tot mai prezentă: migrarea părinților în alte țări pentru a munci. Din această cauză, mulți preșcolari și școlari rămân în grija bunicilor sau a altor rude. Deși aceștia depun eforturi mari pentru a le oferi sprijin, nimic nu poate înlocui complet prezența și implicarea părinților în viața copiilor. Simțim nevoia unei legături mai strânse între familie și școală. Ne-am dori ca părinții să fie mai aproape de procesul educațional, să participe mai activ la activitățile grădiniței sau școlii, să comunice constant cu cadrele didactice și să contribuie, alături de noi, la formarea celor mici. Comunitatea are potențial, are oameni minunați, dar pentru a crește frumos împreună, e nevoie de mai multă colaborare, înțelegere și prezență – mai ales din partea celor care au cel mai important rol în viața unui copil: părinții.
Dar grădinița în care lucrați cum arată? Cu ce o asemănați?
Acum 21 de ani, grădinița noastră își avea locul într-o căsuță mică, o fostă maternitate a comunei, care cu timpul s-a transformat într-un loc special, o grădiniță cu două grupe. Era o casă a bunicilor, primitoare, călduroasă și curată, dar nu prea avea multe dotări. Însă, ce îi dădea farmec era atmosfera de acasă, acea liniște și siguranță pe care o oferea fiecărui copil care îi trecea pragul. Acum 10 ani, ne-am mutat într-o locație nouă, un spațiu mai mare și mai luminos, dotat corespunzător pentru a ne desfășura activitățile. Dar, chiar și așa, grădinița pentru mine rămâne tot o a doua casă. Merg la serviciu ca și cum aș merge acasă, cu aceeași dragoste și pasiune cu care aș intra în propria mea locuință. Aici, fiecare zi este o nouă oportunitate de a învăța și a crește alături de copiii care îmi luminează fiecare dimineață.
Ce proiecte ticluiți în interiorul ei?
În grădiniță, prind viață multe proiecte de suflet, menite să aducă bucurie, cunoaștere și apropiere între copii, părinți și comunitate. Colaborez cu drag cu Asociația OvidiuRo, alături de care implementez numeroase proiecte de literație dedicate preșcolarilor: „Citește-mi 100 de povești”, „Povești pentru diversitate”, „România de Poveste”, „Arborele de Cultură”, „Punguța cu două cărți”, „Părinți Povestitori” și „Elevi Povestitori”.Prin aceste inițiative, grădinița devine un tărâm al poveștilor vii, unde părinții pășesc alături de copii în lumea imaginației, devenind ei înșiși povestitori pentru o zi. Iar foștii preșcolari, acum elevi în clasa pregătitoare, se întorc cu entuziasm să le citească celor mici, păstrând vie legătura cu locul în care au crescut primii muguri ai cunoașterii.
Totodată, sub umbrela World Vision, implementăm proiecte valoroase care pun accent pe rolul părinților în educația timpurie: „Școala Părinților – Bune practici în educația parentală”, „ABC Grădinița” și „Ghiozdănel cu viitor”. Prin aceste programe, părinții primesc sprijin, informații utile și încurajare pentru a se implica activ și conștient în viața copiilor lor.
La nivelul ciclului gimnazial, am bucuria de a fi unul dintre coordonatorii Clubului Impact, un spațiu al inițiativelor civice și educaționale, unde elevii învață să fie activi, să-și exprime ideile și să se implice în comunitate cu responsabilitate și curaj.
Dacă ar fi să faceți un portret copiilor dumneavoastră, cum ar suna descrierea?
Dacă ar fi să fac un portret al copiilor mei, ar fi ca o pictură plină de culoare, lumină și viață. Fiecare copil este unic – o mică poveste cu suflet mare. Ochii lor curioși caută mereu răspunsuri, mânuțele lor sunt neobosite în joc și descoperire, iar zâmbetele – cele mai sincere și luminoase pe care le-am întâlnit vreodată.Sunt blânzi și uneori năzdrăvani, visători și curajoși, iar în fiecare dintre ei se ascunde o lume întreagă ce așteaptă să fie descoperită. Au o energie care molipsește și o sinceritate care emoționează. Mă învață în fiecare zi lecții despre răbdare, iubire și autenticitate.Copiii mei sunt inima grădiniței. Sunt motivul pentru care intru cu zâmbetul pe buze în fiecare dimineață și pentru care dau tot ce am mai bun. Sunt micii mei oameni mari, cu sufletul curat, care îmi umplu zilele de sens și de lumină.
Cât de schimbate sunt generațiile de copii?
Privind în urmă, la generațiile de copii de acum 21 de ani, și comparându-i cu cei de astăzi, pot spune cu siguranță că lucrurile s-au schimbat vizibil. Copiii de atunci erau mai timizi, mai rezervați, cu o lume interioară care se deschidea încet și cu grijă. Se bucurau de lucruri simple, de jocuri tradiționale, de joaca liberă în aer liber și de poveștile spuse pe îndelete. Te priveau cu ochi mari și ascultau cu respect, absorbind fiecare cuvânt.
Copiii de astăzi sunt, fără îndoială, mai deschiși, mai curajoși și mai siguri pe ei. Vin cu o sete de informație pe care uneori cu greu o poți ține în frâu. Sunt obișnuiți cu tehnologia, gândesc rapid, întreabă mult și cer explicații. Au acces la o lume largă încă de la cele mai fragede vârste și sunt mult mai conectați la ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Cu toate acestea, indiferent de generație, toți copiii rămân suflete pure, care au nevoie de iubire, ghidare și siguranță. În spatele curajului de astăzi se ascund aceleași emoții delicate ca și altădată. Iar rolul nostru, ca educatori, rămâne același: să fim lângă ei, să-i înțelegem, să ne adaptăm nevoilor lor și să le oferim sprijinul necesar pentru a deveni oameni frumoși.
Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Ce vă luați frumos pentru suflet de la ei? Ce vă insuflă zilnic?
Și noi, oamenii mari, avem atât de multe de învățat de la cei mici… În fiecare zi, preșcolarii îmi oferă daruri neprețuite pentru suflet – daruri care nu se văd, dar care se simt profund: copilăria, cu toată puritatea și magia ei, zâmbetul sincer care îți luminează ziua, dragostea necondiționată pe care o simți într-o îmbrățișare caldă și în privirea care te caută cu încredere. Ei îmi reamintesc în fiecare clipă ce înseamnă inocența – acel fel de a trăi cu sufletul curat, de a se bucura de lucrurile mici, de a fi prezent cu toată ființa într-un joc, într-o poveste sau într-un cântec. Îmi oferă dragălășenia aceea autentică, care nu are nevoie de cuvinte – doar de o mână mică ce se strecoară în a ta sau când îmi spun un „Te iubesc până la Dumnezeu”, „Te iubesc până la Dinozauri ”, „Te iubesc până la Lună” și spus fără nicio ezitare. Copiii mă învață să privesc lumea cu ochi proaspeți, să mă mir din nou, să râd cu poftă, să trăiesc simplu și frumos. Îmi dau zilnic lecții de răbdare, empatie și bucurie sinceră. Mă inspiră să fiu mai bună, mai blândă, mai conectată la ceea ce contează cu adevărat.
Întorc fața tinerii către această meserie? Se mai fac tinerii cadre didactice sau aleg alte opțiuni?
Observ, cu bucurie, că sunt tineri care încă își întorc fața cu dragoste și speranță către această meserie nobilă. Vin cu entuziasm, cu dorința sinceră de a contribui la formarea noilor generații, cu sufletul plin de idei și cu inima deschisă către copii. Acești tineri sunt cei care aleg educația din vocație, care simt că rostul lor este în sala de clasă, aproape de cei mici, și care înțeleg cât de important este rolul lor în societate.
Pe de altă parte, există și tineri care aleg catedra doar pentru o perioadă scurtă, ca o etapă de tranziție spre altceva. Poate din nevoia unui loc de muncă stabil, poate din curiozitate, poate din lipsa altor oportunități. Unii rămân, dacă descoperă frumusețea meseriei. Alții pleacă, în căutarea unui drum care să le aducă mai multă stabilitate financiară sau împlinire personală.Este o realitate pe care nu o putem ignora: meseria de dascăl cere mult – timp, dedicare, suflet, empatie, răbdare – și oferă, în schimb, mai ales satisfacții sufletești. Din păcate, acestea nu sunt întotdeauna suficiente pentru a convinge tinerii să rămână, mai ales într-un context social în care recunoașterea și susținerea concretă a educatorului nu sunt la nivelul merita.
Cum ar trebui să arate un copil sănătos emoțional?
Un copil sănătos emoțional este un copil care zâmbește cu inima deschisă, care plânge fără teamă atunci când are nevoie, și care se simte în siguranță să fie el însuși. Este acel copil care se simte iubit, ascultat și acceptat, indiferent de reușite sau greșeli. El are încredere în sine, își exprimă gândurile și sentimentele cu sinceritate, știe că are voie să greșească și că este sprijinit în drumul lui de creștere. Nu îi este frică să întrebe, să exploreze, să încerce din nou. Are curajul să spună „nu înțeleg” sau „am nevoie de ajutor”, pentru că știe că nu va fi judecat. Un copil sănătos emoțional își face prieteni ușor, învață să împartă, să aștepte rândul, să coopereze și să fie empatic. Îi pasă de ceilalți și învață, treptat, să gestioneze conflictele cu blândețe. Este un copil conectat la lumea din jur, dar și la lumea sa interioară.
Vă coordonați la grupă după limite conștiente puse ferm, dar blând?
Da, în activitatea mea de la grupă mă coordonez după principii clare, bazate pe limite conștiente, puse cu fermitate, dar și cu multă blândețe. Cred cu tărie că cei mici au nevoie de structură, de repere sănătoase și constante pentru a se simți în siguranță. Limitele nu sunt impuse cu autoritate, ci explicate cu răbdare, respectând ritmul fiecărui copil. Le ofer copiilor libertatea de a explora, de a-și exprima emoțiile și ideile, dar în același timp îi ghidez cu blândețe spre comportamente potrivite, spre reguli clare și valori esențiale – cum ar fi respectul, bunătatea, cooperarea. Fermitatea vine din consecvență, iar blândețea din empatie. Le arăt copiilor că nu sunt singuri în procesul lor de învățare și dezvoltare emoțională. Iar atunci când greșesc, nu pedepsesc – ci învățăm împreună ce putem face mai bine data viitoare. Pentru mine, disciplina înseamnă să educi cu inima, dar și cu responsabilitate.
Acasă, părinții continuă acest proces, oare? Cum simțiți din prisma copiilor de la grupă?
Cred că părinții continuă educația copiilor și acasă, iar acest lucru se reflectă zi de zi la grupă. Observ că mulți copii vin din familii unde valorile importante, cum ar fi respectul, responsabilitatea și empatia, sunt învățate și susținute constant. Comportamentele lor arată că acasă primesc sprijin și înțelegere, iar acest lucru le permite să se dezvolte armonios.
De exemplu, ei își împart jucăriile, își rezolvă conflictele și își exprimă emoțiile într-un mod echilibrat, ceea ce indică o educație continuă și acasă. Este clar că atunci când părinții sunt implicați activ în educația copiilor lor, aceștia devin mai încrezători și mai responsabili.
Copiii învață ceea ce trăiesc, ce văd și ce simt de la adulți?
Așa este! Copiii învață cel mai mult prin exemplu. Ei observă, imită și interiorizează ceea ce trăiesc, ceea ce văd și ceea ce simt de la adulți – părinți, educatori, bunici sau alte persoane din jurul lor. Atitudinile și comportamentele adulților devin pentru ei un model de urmat, iar emoțiile și reacțiile lor devin repere importante pentru înțelegerea lumii din jur. Dacă un copil crește într-un mediu plin de iubire, respect și înțelegere, va învăța să fie empatic, răbdător și să gestioneze mai ușor propriile emoții. Dacă, în schimb, este expus la conflicte, indiferență sau stres, va învăța, din păcate, să răspundă în mod similar. De aceea, felul în care noi, adulții, reacționăm și interacționăm cu cei mici are un impact profund asupra dezvoltării lor emoționale și comportamentale.
Cu ce valori ați crescut dumneavoastră, dar și limite în egală măsură și le transmiteți mai departe?
Fiind născută în 1977, copilăria mea a fost marcată de valori tradiționale, dar și de un sistem educativ mai rigid. Copiii din acea perioadă erau, în general, mai timizi și mai retrași, nu erau încurajați să își exprime opiniile la fel de liber ca astăzi. De multe ori, tăcerea și ascultarea erau considerate semne de respect față de autoritate, iar părinții și dascălii nu încurajau prea mult exprimarea liberă a gândurilor și sentimentelor.În acele vremuri, nu existau prea multe ocazii pentru ca un copil să își spună părerile sau să fie ascultat cu adevărat. De multe ori, educația se concentra pe respectarea autorității și învățarea disciplinelor, iar copiii erau învățați să fie respectuoși și să asculte . Nu erau atât de mult încurajați să își exprime emoțiile sau opiniile, iar feedback-ul se dădea mai mult într-un mod autoritar decât constructiv. Cu toate acestea, în ciuda acestor limite, copiii din acea perioadă erau foarte bine educați și instruiți în spiritul valorilor fundamentale. În familie, se puneau accent pe respect, muncă, cinste și responsabilitate. Erau educați să aprecieze lucrurile simple, să fie muncitori și să înțeleagă importanța bunului simț. Părinții erau cei care le insuflau acestora respectul față de muncă și față de cei din jur, iar educația morală și comportamentală era strâns legată de viața de zi cu zi.
Ce transmiteți mai departe copiilor?
Încerc să îmbin învățăturile și valorile din copilăria mea cu abordările mai moderne și deschise ale educației actuale.
