„pasiunea care îmi umple sufletul este cea pe care trebuie să o urmez și asta este cea mai înaltă formă de exprimare a lui Dumnezeu.”
În spatele fiecărei note muzicale se află o poveste, un drum personal, o călătorie plină de încercări și descoperiri. Povestea Ianei Lungu este una de perseverență, pasiune și o iubire nemărginită pentru muzică, dar și o adevărată lecție despre cum copilăria, cu toate experiențele sale, cu susținerea celor apropiați și cu încrederea în Dumnezeu când ești singur într-o altă țară, cu un vis în care nu încetezi să crezi, poate contura viitorul unui artist. Dar nu orice viitor, ci unul în care visul, oricât de îndepărtat ar părea, este o flacără ce nu se stinge niciodată. Încă din anii copilăriei, când își descoperea primele iubiri muzicale, simțindu-le acasă într-o atmosferă propice și își forma visele, Iana a învățat să îmbine talentul cu munca, având mereu în față o ambiție care a modelat-o, zi de zi, ca artist și ca om. Deși astăzi este cunoscută pentru interpretările sale din jazz, Iana nu a ajuns acolo din întâmplare. A depășit obstacole, a înfruntat incertitudini și a continuat să-și urmeze calea cu încredere și hotărâre. În această discuție, am explorat nu doar evoluția sa profesională, ci și impactul copilăriei asupra formei sale artistice, despre cum fiecare pas din viața sa a contribuit la dezvoltarea unei viziuni muzicale unice. De la primele note cântate în copilărie până la momentul în care jazz-ul a devenit vocea sa artistică, Iana Lungu ne povestește despre cum tot ce a trăit până acum a fost, în cele din urmă, o pregătire pentru a ajunge acolo unde este acum. Născută în Republica Moldova, Iana s-a întrecut pe sine, de când am cunoscut-o i-am zis că este un exemplu pentru tinerii generației mele, ambițioasă, muncitoare, independentă și perseverentă. Astăzi, sunt mândru să regăsesc același om, care nu a încetat niciodată să dea curs visului ei măreț, un om care inspiră și care va inspira în continuare. A reușit, iar pentru asta, vă invit să citiți și să simțiți vorbele ei, în cele ce urmează.
Iana, cât de mult mă bucur să povestim. Îți sunt recunoscător pentru cele ce urmează. Vreau să începem prin a-mi spune cine este Iana Lungu și de unde provine acest nume frumos și rar întâlnit.
Plăcerea este de partea mea, Florin. Mă simt onorată că ai considerat oportun să mă inviți la acest interviu și încă înainte să începem îți mulțumesc pentru emoțiile care încep să mă năvălească. Iana Lungu însumează multe lucruri, este o fată visătoare dar pragmatica; o balanță care le vrea pe toate în echilibru. Uneori indecisă și neîncrezătoare, dar alteori atât de puternică și sigură pe ea încât nimic nu-i stă în cale. Iana e un om pe care îl inspiră muzica, oamenii și natura. Iana mai este ochii bunicilor, dar și temperamentul tatălui. Dar la sfârșit de zi, când e cea mai vulnerabilă, Iana este o femeie fericită.
Dacă ai închide ochii pentru o clipă și te-ai întoarce în copilărie, când apropiații te strigau „Ianușca”, ce ai vedea în fața ochilor?
Aș vedea acea fetiță care, în ziua în care a împlinit 9 ani, tatăl ei a instalat sonerie la ușa casei, iar ea aștepta entuziasmată să vină invitații la petrecere, în timp ce mama ei pregătea tortul și ultimele bucate în bucătărie.
„și cum putem vedea cel mai bine adevărul dacă nu cu inima?”
Cum ai descrie acești ani în sânul familiei, acasă în Republica Moldova? Ce înseamnă pentru tine locul natal? Îți trezește nostalgii? Povestește-mi o amintire pe care o porți cu tine mereu.
Primii 16 ani crescuți și trăiți în sânul familiei înseamnă enorm, înseamnă tot ce sunt și voi fi vreodată. Locul natal este seva din care mi se trag rădăcinile și amintirile pe care le duc cu mine în gând cât voi mai trăi. Locul natal sunt fețele părinților și ale bunicilor, îngânatul meu de copil de 7 ani cu care îmi adormeam sora de 2 ani, când rămâneam singure acasă pentru că mama făcea gărzi de noapte. Pentru mine locul natal e casa de la etajul 5 de pe strada „Basarabia 3” și numărul de telefon al bunicilor pe care am învățat să-l formez cu degetele, încă de când mă ținea mama în brațe ca să ajung la telefon. O amintire… Ah, când se întorcea tatăl meu din Moscova de la muncă și atunci era sărbătoare în casă. Îmi plăcea să simt parfumul lui de bărbat în toată casa și să-i sorb acea energie debordantă când parcă nu-și afla locul de bucurie că e iarăși în sânul familiei, și fuma țigări și cânta la chitară în bucătărie până târziu cu mama și nu se mai sătura de taclale. Tata îi recita mamei versuri din Esenin și ea îl sorbea din ochi. Și aducea casete cu muzică nouă pe care o ascultam la volum maxim. Eu și sora mea adormeam parcă ușurate și cu sufletul în pace știind că mâine dimineață ne vom trezi cu mama și tata la bucătărie, savurând cafeaua și vorbind în șoaptă să nu ne trezească.
„Să fii fată deșteaptă.” Am luat această îndrumare ca pe un reper … Departe de casă, fără părinții aproape, îmi filtram alegerile prin prisma conștiinței și a acelei întrebări: „Sunt fată deșteaptă dacă fac asta?”
Cu ce învățături ai plecat de acasă? Ce valori ți-au inspirat părinții tăi și le-ai luat cu tine în lume?
La 16 ani am plecat din Republica Moldova în România la studii, iar de fiecare dată când reveneam acasă în vacanțe, părinții și unchii îmi spuneau: „Să fii fată deșteaptă.” Am luat această îndrumare ca pe un reper și, timp de patru ani, mi-a ghidat toate deciziile. Departe de casă, fără părinții aproape, îmi filtram alegerile prin prisma conștiinței și a acelei întrebări: „Sunt fată deșteaptă dacă fac asta?” Părinții mei nu au fost unii severi, am avut întotdeauna libertatea alegerii. Ne-au oferit încredere mie și surorii mele pentru că întotdeauna am avut o conștiință sănătoasă care nu ne lăsa să o luăm pe căi greșite și știam ce aveam de făcut. Probabil că încrederea părinților m-a făcut și mai responsabilă cu tot ce fac pentru ca să nu îi dezamăgesc. Eu nu am fost un copil năzdrăvan niciodată, pentru că mie de mică îmi plăcea să respect regulile și luptam cu nedreptățile. De la mama mea am învățat blândețea, empatia față de oameni și iubirea pentru aproape. Tatăl meu a fost întotdeauna un om care m-a învățat onoarea cuvântului și dreptatea, tot de la el am moștenit sensibilitatea pentru cuvânt, limba română, emoția poeziei și simțul profund al muzicii.
Muzica, una dintre pasiunile tale de mică. Simți că ea te-a ales pe tine sau tu ai ales-o? Cum au fost începuturile unei eleve talentate din Cantemirul anilor adolescenței tale?
De-a lungul timpului ne-am ales una pe alta, fără să știm. De mai multe ori. Mie de mică îmi plăcea teatrul și dansul, eram expresivă și îmi plăcea să recit monologuri și scenete la spectacolele din gimnaziul unde am învățat până în clasa a 9-a. Pe măsură ce creșteam într-un ambient cu iubire de muzică, aceasta m-a ales prima, intrându-mi subtil sub piele, dar nu țipa tare să o aud, zăcea ca un copil părăsit care din când în când se mai uita cu ochi mari și îmi cerea să o iau în brațe și să-i dau… iubire, timp, atenție. Și inițial o luam în brațe de drag, ca să o legăn un pic și să mă joc cu ea.
Dar totul s-a schimbat la 12 ani când am început să frecventez o școală muzicală cu specialitatea vioara, care îmi ocupa tot timpul liber după gimnaziu. Atunci încă nu știam cum avea să mă crească pe mine acest copil și ce sensibilitate avea să îmi pună în suflet pentru muzică. La 16 ani, la absolvirea gimnaziului și a școlii muzicale din Cantemir, am plecat la Brașov, la studii și timp de 4 ani nu am mai făcut muzică. Dar nu a încetat să trăiască în sufletul meu nici o secundă din acei ani. La 20 de ani am ales muzica din nou. Nu mai era un copil, crescuse odată cu mine, eram deja prietene, îmi știa toate secretele și nu se mai mulțumea cu timpul nostru petrecut doar în week-end sau seara după teme. Îmi acaparase de tot mintea și sufletul. Am încercat de câteva ori să aleg cariera profesională în altă direcție și să mă fac „fată serioasă”. Dar timpul trecea și ea tot nu îmi trecea… Și încă o dată am ales-o. Pentru că eu nu pot să trăiesc decât în adevăr, și cum putem vedea cel mai bine adevărul dacă nu cu inima? Atunci am luat-o în serios și pe lângă facultate, am intrat și la Academia de Canto din Verona, la care urmează să îmi finalizez studiile anul acesta. Din acel moment mi-a fost clar ce îmi doresc să fac pentru tot restul vieții.
În ce moment ai simțit că muzica este drumul tău? Ai fost încurajată să urmezi acest drum sau a trebuit să lupți pentru a fi auzită?
Am luptat mult timp, cu mine însămi. Pentru că sufletul zicea una, dar rațiunea alta. Mai ales că am absolvit universitatea de limbi străine cu profilul în turism și comerț internațional, ceea ce mă ducea pe un cu totul alt drum și cu cât mă apropiam mai mult de absolvire, cu atât mă lua frica. Frica de a nu trăi în adevăr. Un lucru era cert: eu nu eram gata să renunț la muzică. Dar societatea e dură. Familia nu mi-a spus niciodată să renunț la visul meu de a fi cântăreață. Mama, fiind asistent medical, îmi spunea să aleg o carieră sigură. De multe ori m-am întrebat dacă voi regreta într-o zi alegerea mea de a merge pe acest drum al muzicii. Azi mă gândesc și realizez că nu am avut de ales. De fapt, alegerea era evidentă din momentul în care am lăsat muzica să ajungă la inima mea, iar inima a început să îmi dicteze calea. Totul era acolo, doar că nu îndrăzneam să o văd.
Dacă ar fi să alegi o melodie pe care să le-o cânți într-o duminică la masă, părinților și bunicilor tăi, care ar fi aceasta?
Ah, aici m-ai atins pe rană deschisă, pentru că bunicii mei nu mai sunt. Și ei nu m-au auzit cântând niciodată… Le-aș fi cântat „Lume lume, soro lume” și „Inima nu fi de piatră”. Bunicelor mele le plăcea mult muzica populară românească, iar bunica paternă avea o slăbiciune pentru limba română, versuri profunde și, mai ales, pentru muzica noastră de jale.
La ce vârstă, Iana, și cu ce gânduri ți-ai luat inima-n dinți, singură, ai lăsat pământul basarabean și ai venit în România să îți continui studiile? Ușor nu a fost, dar a meritat?
La 16 ani, încă neîmpliniți. A meritat fiecare lacrimă din momentele dificile, fără familie, pentru că totuși eram un copil, chiar dacă mă consideram adult. Eu am fost întotdeauna un copil serios, prea serios… și de mică îmi făceam planuri de succes, cum să ajung cât mai sus. Pe atunci, puține persoane mergeau la studii în afara țării, eu am urmat exemplul prietenei mele care studia la București, acolo voiam să ajung și eu, dar destinul a avut alte planuri pentru mine și astfel Brașov mi-a devenit curând a doua casă. În orașul meu natal m-am simțit întotdeauna limitată, mereu voiam ceva mai mult, îmi lipsea forfota orașelor mari, cu perspective de afirmare la orice colț, voiam să merg la teatru după ore, la prezentări de cărți, la concerte, să fiu înconjurată de oameni inteligenți și să vorbesc o limbă română corectă. Nu a fost ușor, pentru că toate visele mele ajunseseră să fie o utopie în primul an de studii, pentru că fusesem repartizată la un liceu foarte slab, de unde m-am transferat. Singură. Cu o singură voce în cap și planuri mărețe. Simțeam că fac ceva mare și mi-era frică să nu reușesc. Dar intuiția nu minte niciodată. Și nu o să încetez vreodată să îi fiu recunoscătoare doamnei director Hurghis din vremea aceea, de la Colegiul Național Unirea din Brașov, pentru că mi-a dat șansa de a deveni Uniristă. Au fost cei mai frumoși ani de liceu! 😊
Să revenim la muzică. Ai studiat vioara, iar de la acordurile line ai trecut la sensibilitatea exprimării vocale. Povestește-ne despre aceste două experiențe și cum ai făcut trecerea.
Totul a început acolo. Studiul viorii mi-a oferit o sensibilitate profundă față de muzică, atât instrumentală, cât și vocală. M-a învățat disciplină, rigoare și mi-a rafinat auzul muzical. De-a lungul parcursului meu, am dezvoltat o „voce interioară” care mă ghida în interpretarea notelor. Cu timpul, acea voce, dar și emoția melodiilor, a devenit atât de puternică încât nu a mai putut rămâne înăuntrul meu: simțeam nevoia să mă exprim vocal. Și simțeam că există ceva mai mult decât atât, voiam să îmi perfecționez tehnica, am început să studiez canto modern, iar acolo am avut confirmarea că a cânta este ceea ce vreau să fac în viață. Și de atunci nu am încetat studiul vocii. Iar fiecare obiectiv atins, după multă muncă, este o gratificare profundă.
„M-a învățat disciplină, rigoare și mi-a rafinat auzul muzical. De-a lungul parcursului meu, am dezvoltat o „voce interioară” care mă ghida în interpretarea notelor.”
După 4 ani la Brașov, ai început studiile la Verona. Unde ai studiat și ce te-a făcut să alegi Italia drept „școală” și „acasă” pentru ceea ce urma să devii?
Eu niciodată nu plănuisem să mă mut în Italia, mă regăseam bine în România, acolo era casa mea, dar ce frumoasă e viața când îi dai curs și te încrezi fără să știi ce te așteaptă la colț de drum. Exact asta am făcut eu la 20 de ani. Fix ca la 16. O nebunie, și am fost surprinsă plăcut! Așa cum niciodată nu m-am mulțumit cu puținul, și voiam să experimentez cele mai înalte forme de conștiință, m-am provocat mereu. Astfel, după primul semestru la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității București, așteptările mele nefiindu-mi îndeplinite, am făcut o nebunie. Și-mi tremura sufletul de entuziasm. Și asta era semn bun. Așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am mutat la studii în Italia. Din nou am luat-o de la zero, învățarea limbii, încadrarea culturală și socială, înscrierea la facultate unde sistemul de învățământ e cu totul diferit… În al doilea an de facultate nu am mai rezistat presiunii muzicii și am căutat o școală de muzică, unde am studiat în paralel toți anii facultății. Pentru prima dată mă simțeam împlinită, în sfârșit îi dădeam voce acelei pasiuni care atât mă ardea în tăcere pe dinauntru. Italia m-a primit cu multă căldură și blândețe, mi-a adus oameni buni în cale, care mi-au arătat că pot și pentru asta le sunt profund recunoscătoare. Industria muzicală e foarte dezvoltată în Italia și nu mă refer doar la puținii artiști pe care îi vezi la TV și îi auzi la radio, dar și la acei care trăiesc din muzică fără să fie vedete. Pentru că aici industria artelor și a spectacolelor e foarte bogată, iar organizatorii de evenimente includ foarte mult muzica live, ceea ce dă vizibilitate și loc pentru toți artiștii. În ultimii ani, Italia a fost locul unde eu îmi văd visul crescând alături de oameni care cred în mine și îmi apreciază stilul. De asemenea, am avut ocazia să colaborez cu artiști importanți din lumea jazz-ului și pot spune că mă simt profund onorată.
Ai avut vreun model care ți-a influențat alegerile în muzică? Ce stiluri ai încercat și ce te-a făcut să alegi jazz-ul drept destinație?
Am descoperit sensibilitatea mea pentru jazz pe parcursul procesului meu de perfecționare muzicală, iar astăzi îl cultiv cu grijă și pasiune. Totuși, prima mea dragoste muzicală a fost R&B-ul și pop-ul. Principala mea sursă de inspirație a fost întotdeauna Beyoncé, Whitney Houston și Mariah Carey: încă din copilărie m-au fascinat prin versatilitatea lor artistică și prin extraordinarele calități vocale atletice.
Ce înseamnă pentru tine acest gen muzical, foarte greu de definit datorită complexității lui?
Jazzul este tehnic complex: necesită o înțelegere avansată a armoniei, a modulației și a ritmurilor sofisticate. Înainte de a mă apropia de acest gen, urmam o structură muzicală fixă și prestabilită. Odată cu jazzul, însă, am descoperit improvizația și dialogul constant dintre muzicieni. Nu este vorba doar de a cânta o melodie, ci de a o interpreta cu creativitate, modificând armoniile și timbrul în timp real. Acest lucru îl transformă într-o provocare continuă și într-o oportunitate extraordinară de creștere. Mă fascinează libertatea expresivă pe care o oferă, conexiunea emoțională atât cu publicul, dar și cu muzicienii care nu mai sunt cei care „mă acompaniază” pe mine, cântăreața, ci suntem toți, protagoniștii unei interpretări muzicale.
„Odată ajunsă pe scenă, ego-ul meu s-a dizolvat: am devenit una cu vocea mea și m-am lăsat purtată de muzică și de emoțiile pieselor. Atunci se produce magia.”
Ești pe scenă la primul tău concert live. Ce fel de emoții te-au cuprins? Te-ai pierdut într-o lume a simțirii interioare sau ai fost rezultatul dintre munca și emoția dată de public?
După ani de studiu și muncă în culisele lumii spectacolului, am găsit curajul de a face un pas înainte și de a împărtăși ceea ce am acumulat în bagajul meu muzical. Cea mai emoționantă experiență a fost primul meu concert live alături de un cvartet de muzicieni. Să urc pe scenă și să mă transform într-o artistă în adevăratul sens al cuvântului a fost o emoție de nedescris, care a dat sens întregului parcurs de până atunci și mi-a oferit, totodată, conștientizarea a ceea ce sunt capabilă să realizez în viitor. Înainte de a urca pe scenă, m-a cuprins un vârtej de emoții și parcă neputință. În acel moment, am închis ochii și mi-am amintit de ce am ales acest drum și că acum zece ani visam să fiu exact unde sunt astăzi. Acea conștientizare transformă frica în putere. Odată ajunsă pe scenă, ego-ul meu s-a dizolvat: am devenit una cu vocea mea și m-am lăsat purtată de muzică și de emoțiile pieselor. Atunci se produce magia.
”Este vocea sufletului, iar sufletul este etern, indestructibil și lipsit de raționalitate: pur și simplu există, pretutindeni, întotdeauna. Uneori nu are nevoie de cuvinte ca să transmită emoția.”
Jazz-ul este deseori o formă de exprimare liberă și spontană. Cum te adaptezi energiei publicului și cum te conectezi cu el pentru a fi un artist complex pe scenă?
Pentru mine, muzica este o dimensiune fără timp, fără început și fără sfârșit. Este prezentul în cea mai pură formă a sa, vulnerabil și lipsit de ego. Este vocea sufletului, iar sufletul este etern, indestructibil și lipsit de raționalitate: pur și simplu există, pretutindeni, întotdeauna. Uneori nu are nevoie de cuvinte ca să transmită emoția. Pentru mine, cea mai pură formă de autenticitate a unui artist este momentul în care, urcând pe scenă, orgoliul personalității lui se dizolvă. Și i se servește cu generozitate publicului său, cu voce, corp și suflet. Fără rețineri, fără zgârcenie. Când reușesc să fac asta, se creează o conexiune profundă cu publicul și de acolo explodează magia.
Ești exigentă cu tine? Îți ești cel mai mare critic?
Mă întrebi pentru că știi răspunsul, nu? 😊 Da, sunt exigentă și îmi sunt cel mai mare critic. Dar mi-am pus ca scop să fiu mai blândă cu mine și să îmi fac timp să mă uit în urmă și să apreciez progresul pe care l-am făcut. Oricum, e un drum continuu, iar satisfacțiile vin din proces, din munca și dăruirea pe care o depui, nu doar din finalitatea obiectivelor.
La ce proiecte lucrezi în prezent și ce planuri muzicale de viitor ai?
Momentan lucrez la extinderea repertoriului, dar și a perfecționării limbajului jazz. Am 3 proiecte jazz în formații diferite, cu scopul de a ajunge la inimile cât mai multor oameni în spectacolele pe care le vom susține. În viitorul apropiat mi-ar plăcea să scriu propria mea muzică, care să îmi exprime la maximum potențialul meu ca artist.
Care este piesa ta preferată din repertoriul jazz-ului și de ce?
Aici îmi este greu să îți răspund. Am multe piese preferate și în fiecare mă regăsesc diferit. Dar, hai, să o iau pe prima care îmi vine în minte: „Black Coffee” are o sonoritate blues, o piesă melancolică cu note joase, unde timbrul cald își găsește locul perfect, dar și cu schimbul de sonoritate pe refren, unde se simte o dezamăgire profundă, atât în versuri, cât și în linia melodică.
Iana, deseori artiștii gândesc cu inima, cum îți găsești echilibrul dintre viața de artist și cea de manager atunci când îți organizezi evenimentele și trupa alături de care performezi?
Pe scenă mă abandonez emoțiilor și energiei publicului. Dar, în general, sunt un om pragmatic și, când vine vorba de organizarea repetițiilor, stabilirea unui repertoriu în funcție de eveniment, sunt destul de adunată.
Stai de vorbă cu tine cea de acum 10 ani. Ce ți-ai spune?
Ah, nici nu știi de câte ori mi-am imaginat acest scenariu… Mi-aș spune să nu îmi fie teama să îmi urmez visul. Să nu mă îndoiesc nicio secundă că pasiunea care îmi umple sufletul este cea pe care trebuie să o urmez și că asta este cea mai înaltă formă de exprimare a lui Dumnezeu. Mi-aș zice că nu există doar talent, ci și predispoziții, și dacă te înconjori de oamenii din domeniul respectiv și investiți în învățare, poți face orice. Așa că m-aș încuraja să acționez mai mult și să nu las loc fricii. Să nu îmi fie frică de eșec. Mi-aș zice să nu îmi fie rușine de ce va zice lumea, pentru că oamenii care au avut succes știu ce înseamnă munca și perseverența și te vor încuraja mereu, văzând potențialul din tine, iar invidioșii și criticii sunt cei care nu au avut curajul de a-și urma visul și nici nu știu cum se face. Mi-aș repeta mai des să nu las zgomotul din jur să îmi stingă vocea interioară, căci doar eu știu de ce sunt în stare. Doar eu știu ce îmi aduce cu adevărat fericire.
„În viitorul apropiat mi-ar plăcea să scriu propria mea muzică, care să îmi exprime la maximum potențialul meu ca artist.”
Până te așteptăm acasă în România la un concert, lasă-ne un gând, poate pentru tinerii care cred că cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba în inima lor.
Tare mi-ar plăcea să revin cu un concert și aici, acasă…Pentru tinerii care sunt pierduți într-o societate care ne vrea medici, ingineri și avocați pentru a ne considera de succes… Nu vă vindeți sufletul! Nu este cool să cobori în costum de la un job bine văzut de părinți și profesori și să urci într-o mașină scumpă dacă nu e ceea ce te face împlinit când pui capul pe pernă și ești singur. E cool să te trezești dimineața tare, mânat de entuziasmul că urmează să faci ceea ce te face fericit. Și mai ales să și câștigi bani din asta. Și dacă ai impresia că timpul tău a trecut… Niciodată nu e prea târziu. Timpul este relativ și existența noastră nu se termină pe acest pământ. Trăim în cele mai prolifice vremuri, unde avem mii de oportunități, putem face și deveni orice vrem. Din toate timpurile, acum, în exclusivitate, avem luxul de a ne alege jobul din orice colț al lumii. Putem învăța de la cei mai buni, majoritatea dintre noi avem suportul părinților până la vârste înaintate, nu mai e presiunea socială de altădată. Aveți curaj să vă decideți soarta. Învățați, investiți în educație și nu vă fie frică de eșec. Tocmai eșecul este cel care te șlefuiește și te pregătește pentru succes. După fiecare căzătură vei fi mai puternic și mai valoros. Iar într-o lume plină de superficialități, ce poate fi mai valoros decât un om care deține informații și competențe?
