,,O să zbori în cercuri și uneori
O să-ți fie greu și ție să zbori
Ai să zbori înalt sau poticnit
Doar așa e zborul, să-l zbori negreșit!” – versuri ,,Om la Lună”
Alin Ibriș își poartă cu mândrie etnia, deși se șușotea pe lângă el și se făceau glume despre cei din aceeași categorie minoritară de care aparține și el. Nu l-a ținut pe loc, dar a mărturisit cinstit că a simțit diferența dintre cum era tratat el și cum erau tratați românii. Uneori, era nevoit să muncească de zece ori mai mult să arate că merită să fie privit fără vreo urmă de prejudecată. Este polițist și cu bucurie îmbrățișează viața cu tot ce i-a fost hărăzit. Conversia profesională îl va satisface complet. De ce preot militar, aflăm în rândurile de mai jos!
În viață culegem ce semănăm, eu am cules ce a semănat familia mea de generații. În cazul meu, am ales etnia să fie un dar doar pentru că ceilalți să nu o vadă ca un blestem.
De cele mai multe ori, sunt înconjurat de persoane ce nu-mi cunosc etnia ce lasă frâu liber cuvintelor și se întâmplă că în încăpere să fie și persoane ce mă cunosc că OM/PERSOANĂ și mă privesc chiar în acele momente când celălalt își exprimă opinia personală, iar eu le răspund la privirea rușinată de necunoștință celuilalt cu un zâmbet. Acela e semnul care le face să înțeleagă că trebuie să lăsăm semenii să își expună oful indiferent de situație.
În comunitatea în care trăiesc nu s-a făcut niciodată diferențe, toți au fost la fel de săraci sau bogați, la fel de bucuroși sau supărați. Dar în cele mai multe cazuri fericiți pentru că supărările le-au fost alungate de semenii aceia cu tenul măsliniu ce s-au născut cu vioara sau acordeonul în mână și încântat viețile tuturor.
Au fost destule situații când cei dragi mie au încercat să fac haz de necaz, însă eu le-am răspuns cu același haz de necaz și la final am râs cu toți, împreună, nu separat.
Da, mi-a fost rușine de multe ori, când am fost folosit drept etalon, atunci când am muncit de 10 ori mai mult, deși eu voiam să fiu recompensat cu o vorba bună atunci când eram la același nivel cu ceilalți.
Comunitate mică în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Iar eu sunt acela care sar în ajutorul oricui mi-l cere. De asta îmi place să cred că toți mă privesc așa cum îi privesc și eu… semenii mei.
Îmi amintesc cu drag de momentele din copilărie când numărăm zilele până la Crăciun…când mă bucuram de sticlă aceea de suc ce o cumpără mama special pentru sărbători. Singurele momente ce ne reînvie acele sentimente sunt zâmbetele celor mici prin ochii cărora retrăim bucuriile copilăriei.
Voință este cuvântul cheie. Drumul în viață este pavat de sârguința părinților care fac orice pentru puiul lor.
Carieră de polițist e acea meserie în care mergi cu zâmbetul pe buze la muncă chiar dacă e duminică. Satisfacția este și mai mare când, deși ai depășit programul, ți se mulțumește deși este obligația ta de a ajuta.
Teologia este hrană pentru minte și suflet…am ales să învăț materia pentru a putea participa la examenul de admitere pentru această facultate în timpul pandemiei când toți eram obligați să ne ferim unul de celălalt. Mă gândeam pe atunci că Dumnezeu nu se va feri de mine dacă voi încerca să mă apropii de el.
Chiar dacă aș avea o super putere, aș lasă trecutul așa cum este pentru că trecutul este temelia caracterului puternic pe care îl am în prezent.
Copilăria Laviniei începe sub cheia tăcerii. Semnele sunt cele care au luat locul cuvintelor deoarece părinții sunt persoane surde. Nimeni nu spune că a fost ușor, dar a înțeles că nimic nu e întâmplător și că are un rol în lumea acesta. A petrecut perioade bune lângă oamenii surzi, a învățat să-i simtă, să-i accepte, și să-i ajute. Astăzi, Lavinia Chițu este singura interpretă de muzică în limbajul semnelor, și punte între două lumi: cea a persoanelor auzitoare și a celor neauzitoare.
Vizionare plăcută!
„Călătoriile sunt singurul lucru care costă bani și ne fac mai bogați.” Autor necunoscut.
Ai petrecut două săptămâni într-o vacanță exotică sau ai fost la țară la părinți? Tot vacanță se numește. Iar în acel interval, timpul a avut o dimensiune normală. Te-ai bucurat de fiecare moment al zilei, ai uitat senzația de teamă de a nu fi ratat ceva, o întâlnire sau un termen limită. Uneori, nici măcar nu te-a interesat cât este ceasul. Asta înseamnă să fii în vacanță!
Tranziția de la zilele relaxante de concediu la agitația zilnică de la birou poate să fie dificilă, iar până când te reacomodezi, orice problemă apărută poate atinge dimensiunea înspăimântătoare a unui Goliat.
Acest articol va explora câteva idei și strategii pentru a te ajuta să te reintegrezi în mediul de muncă, după concediu, fără stres și cu o atitudine pozitivă.
Știm deja că o hidratare sănătoasă se face cu produse care nu sunt purtătoare de calorii. Îți sugerez să încerci aloe vera gel de băut disponibil în diverse arome sau chiar în varianta fără calorii. De asemenea, un ceai de plante aromat poate fi o altă opțiune din aceeași categorie.
„Să călătorești nu e mereu „drăguț” sau confortabil. Câteodată îți frânge inima. Dar e ok. Călătoria te schimbă. Ar trebui să te schimbe. Îți lasă semne în memorie, în conștiință, în inimă, pe corp. Iei ceva cu tine. În același timp, sper că lași ceva bun în urma ta.” – Anthony Bourdain.
Ce tristă e Antonia azi!
A plâns și încă suspină.
Mama ei este profund neliniștită. Își amintește de momente din copilăria ei în care nu se simțea în apele ei, era mâhnită sau se temea. Și atunci, mama ei îi transmitea că e ceva ce nu e bine. În ea și cu ea. Crescuse cu ideea ca este în regulă să fii fericită, încântată ( și încântătoare), însă NU este în regulă să fii supărată, furioasă, îngrijorată.
Când Antonia se simte la fel cum se simțea mama ei odată, îi transmite ceea ce știe fiicei sale: nu este în regulă să simți și emoții grele.
Când copiii noștri simt emoții ce îi destabilizează, reacțiile noastre- ce sunt construite deja -vin cu pornirea de a stopa:
,,Ah, de ce plângi? Nu trebuie să plângi. Ești urâtă când plângi. Fetițele frumoase sunt vesele mereu.”
,,Nu mai plânge, gata. Hai să îți dau ceva bun să te liniștești.”
,,Ești băiat mare, gata! Băieții buni nu stau supărați!”
,,Chiar nu ai niciun motiv să te simți așa de speriat. Uite, tovarășii tăi nu sunt deloc!”
,,Îți șade bine doar veselă. Nimănui nu-i plac figurile îngrijorate.”
Emoțiile copiilor noștri nu îi fac doar pe ei să se simtă inconfortabil. Ne fac și pe noi, părinții lor, să ne simțim la fel de inconfortabil. Pentru că retrăim momentele din copilăria noastră în care ni s-a spus ca nu e ,,cum trebuie” ceea ce simțim, nu-i așa?
Așa că ne grăbim repede-repejor să le facem să dispară, să se evapore, să fie înlocuite cu ceea ce înseamnă bine, pace, strălucire. Le minimizăm și le ascundem sub preș.
Este în regulă oare să spunem: ,,da, e o emoție pe care e bine să o simți” sau ,,este o emoție pe care nu e bine să o simți”?
Emoțiile sunt doar emoții.
Nu sunt emoții bune și emoții rele.
Nu putem avea emoții pe care să le încurajăm și emoții pe care să le excludem.
Fiecare emoție este relevantă pentru o anumită experiență.
Fiecare emoție are drept clar să existe și să ne învăluie într-un anumit moment.
Când ne ignorăm emoțiile, când le punem capac sau le ascundem în dulap, ele nu dispar.
Ele persistă, dospesc, stau în așteptare și pot ieși la suprafață când te aștepți mai puțin, într-un mod total neproductiv, uneori.
Să ne lăsăm copiii să simtă, să trăiască toată gama de emoții, să îi ajutăm să dezvolte priceperea de a le depăși, de a trece praguri ce li se par de netrecut.
Să încercăm:
,,Să știi că uneori ne simțim furioși, chiar foarte furioși. Și asta e în regulă. Nu e în regulă să lovim și să spargem totul în jur, însă. Ce am putea să facem în schimb?”
,,Te văd tristă azi. Știi de ce te simți așa? Poate dacă povestim puțin despre asta te vei simți mai bine. Sunt aici să ascult!”
Toate emoțiile sunt bune. Ele ne spun ceva important despre noi, mereu.
Să împărtășim cu copiii noștri toate aceste lucruri!
Daniel Petrilă provine dintr-o familie mixtă, cu un tată român și o mamă romă care, într-un moment al vieții lor, au decis să se separe. A rămas la tatăl său, apoi a fost crescut de către bunica de pe mamă, dar ambii l-au sprijinit să învețe, să meargă la școală, să se țină de carte pentru a se ridica deasupra unei vieți obișnuite.
Așa se și întâmplă lucrurile. A studiat la secțiile de limba și literatura romani – limba și literatura română în cadrul Facultății din București, a fost voluntar în mai multe organizații rome care l-au ajutat să se dezvolte într-un timp foarte scurt, iar contribuția aceasta își pune amprenta în parcursul său profesional.
În clasa a VI-a, începuse să participe la cursurile dedicate limbei romani, limbă străină lui până la acei ani. Nu știa să scrie în această limbă, nu știa să citească, nu cunoștea cultura, istoria neamului ce-l purta. Adult fiind acum, scrie poezii în limba română și face traduceri destul de mult în limba rromani. Să-l cunoaștem pe Daniel Petrilă!
Eu, în primul rând, încerc să transmit idei sau sentimente. Este adevărat că nu pot șterge, nici măcar temporar, amprentele moștenirii mele genetice. Cred că mă preocupă acest aspect atât de mult, încât nu-i pot face față. Evadează tot timpul. Aș vrea ca publicul să rezoneze cu sentimentele respective, indiferent de culoarea pe care o au. Moștenirea genetică este cartea mea de vizită, sunt eu dincolo de perdeaua cuvintelor, un om viu, un om care se confruntă cu probleme cotidiene. Cred că e important ca cititorii să poată cunoaște și informații despre persoana care scrie, scrisul devenind astfel mai autentic.
În anul 2012, în revista Adolescenţa Tini” a Colegiului Naţional „Arany Janos” din Salonta (jud. Bihor) am publicat primele poezii, după ce participasem la Concursul național de creație literară “Ștefan Fuli”, un concurs dedicat elevilor rromi.
Am debutat în poezie cu adevărat odată cu publicarea unui mic volum în limbile rromani și română, memorrie şi infanterie (volum bilingv rromani – română), Oradea: Editura Metropolis, 2017, pe urmă au mai urmat: am strigat-o pe mama de la capătul pământului, București: Editura Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2018; picioare de lut, Slatina: Editura Alana, 2022. Am publicat poezie și în reviste precum „Literatura de azi”, „Rromano vak”, „Vatra veche“, “Monitorul de Poezie”, “Meridian Cultural Românesc”.
Nu știu care este cea mai importantă. Și lucrurile nici nu pot fi de impact. Îmi place interacțiunea, să cunosc oameni și să îi influențez în bine. Dar, pot la rândul meu, să învăț multe lucruri de la persoanele pe care le cunosc și să fiu influențat și eu în bine. Tot timpul există ceva de îmbunătățit, mai ales din punct de vedere profesional.
Pe scurt, formez oameni maturi. Sunt tot felul de provocări pe care le întâmpin, însă e important ca după terminarea unui capitol sunt dispus să accept noi provocări.
Părinții spirituali, adică profesorii care m-au format. În mod special îi mulțumesc doamnei Daniela Roxin, profesoara de limba și cultura rromani. M-a susținut în orice moment și este mândră de realizările pe care le-am avut împreună.
Da, nu știu dacă foarte des. Dar am avut experiențe vaste și pot spune că da. Prefer să las să se vadă, nu să răspund în acest loc.
Eu m-am născut așa și nu voi renunța vreodată la etnia mea indiferent de circumstanțe. Nu știu dacă, născându-mă într-o altă cultură, aș fi fost deschis către celelalte culturi. Cultura rromă reprezintă ceva aparte, nu se poate exprima în cuvinte.
Deși traduc destul de mult în limba rromani, scriu mai mult în limba română. Este mai greu să exprimi anumite concepte în limba rromani. Plus că limba rromani se clasifică în mai multe dialecte sau subdialecte. Anumiți termeni au o anumită semantică și este dificil să reușești să ai o acoperire foarte largă. Avem, de mai mulți ani, o limbă rromani comună, însă nu este cunoscută de toată lumea și nici nu se vorbește decât în facultate și în câteva instituții guvernamentale. Dacă am fi mai mulți scriitori care să scriem în limba rromani comună, lucrurile ar sta altfel.
Da, există prejudecăți la tot pasul. Prejudecăți despre rromi, despre români, despre evrei, maghiari, femei, bărbați etc.
Nu, niciodată. Mă bucur că aparțin rromilor și, sper, ca prin ceea ce fac să îmbunătățesc situația acestora. E un proces extrem de lung. Mai întâi trebuie schimbată mentalitatea. Și ar trebui ca toți intelectualii să se ocupe de acest aspect, indiferent de domeniul în care lucrează.
Unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX, Sergiu Celibidache s-a remarcat prin inteligența ieșită din comun, interpretările sale pline de intensitate și trăirea interioară puternică exprimată prin acte artistice. Refuzând înregistrările pe discuri, există doar câteva înregistrări cu faimoasele interpretări live ale sale.
S-a născut la 28 iunie 1912, în Roman, județul Neamț, iar primii ani din viață au fost provocatori pentru părinții săi, aceștia fiind îngrijorați din cauza faptului că cel mic nu scotea nici un cuvânt.
În jurul vârstei de patru ani rostește primele silabe. Un an mai târziu, însă, începe să cânte singur la pian, luându-și prin surprindere familia – moment despre, mulți ani mai târziu, a declarat:
„Când aveam 4 ani dădeam concerte, așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf, și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulțumea la sfârșit și, atunci, o făceam fără să știu să cânt la pian, nu cântam, mi se părea doar foarte interesant.”
A urmat cursuri liceale și muzicale la Seminarul Pedagogic din Iași până în 1930, timp în care s-a remarcat prin inteligența sa ieșită din comun. După ce împlinește 18 ani, părăsește casa părintească, din dorința de a-și urma visul, acela de a avea o carieră muzicală.
Își continuă studiile la București, sub îndrumarea lui Theodor Rogalski și a lui Theodor Cosma. Visul său de a avea o carieră muzicală a implicat câțiva ani de sărăcie teribilă, timp în care și-a câștigat existența fiind pianist corepetitor la o școală de dans.
După ce-și face stagiul militar, în 1935, pleacă la Paris pentru a-și continua studiile. Inspirat de un cvartet de coarde de Heinz Tiessen auzit la radio, decide să-și compună propriul cvartet, pe care îl trimite lui Tiessen, care era profesor la Facultatea de Muzică din Berlin. Acesta sesizează imediat potențialul muzical deosebit al lui Celibidache, pe care-l invită la Berlin.
Celibidache nu stă pe gânduri, se mută la Berlin și învață într-un timp foarte scurt limba germană. Imediat după se înscrie la Facultatea de Muzică a Universității Friedrich-Wilhelm, unde a studiat cu Tiessen, Hugo Distler, Kurt Thomas, Fritz Stein, George Scchunemann și Walter Gmeindl.
Anul 1939 marchează momentul în care Celibidache l-a întâlnit pe preotul budist Martin Steinke (Dao Jun), care l-a introdus în budismul zen. Va lega cu acesta o prietenie de lungă durată, influențându-i cariera muzicală în anii următori.
Celibidace rămâne dedicat pasiunii sale pentru muzică, astfel că în anii următori se concentrează pe compoziția propriilor lucrări. Dirijează, în paralel, corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai.
În 1941 este angajat ca dirijor permanent la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” („Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”). În acea perioadă, Celibidache uimește cu memoria sa, ținând minte toate partiturile.
Fiind considerat un student cu capacități remarcante, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, Celibidache a predat colegilor la mai multe materii. A fost o perioadă grea pentru acesta, neavând bani sau mâncare, slăbind foarte mult.
În 11 august 1945, la doar 33 de ani, apare la pupitrul Orchestrei de Cameră din Berlin, ulterior câștigând un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin. La scurt timp, în 29 august, este invitat să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin. Două luni mai târziu, Celibidache este numit noul director muzical al celebrului ansamblu, alături de care a susținut peste 400 de concerte la Berlin, precum și multe turnee de succes în alte țări.
În 1946 începe să predea la Institutul Internațional de Muzică de la Berlin. Trei ani mai târziu, în 1948, conduce pentru prima dată London Philharmonic Orchestra și are primul turneu cu Orchestra Filarmonică din Berlin în Anglia. În același ani, semnează primul și singurul contract de înregistrări cu producătorul Walter Legger. Nu îi plăcea cum se auzea sunetul, considerând că deformează realitatea, astfel că, după acest moment, Celibidache susține doar concerte live.
Orchestre de prestigiu din toată lumea îl invită să dirijeze începând cu anul 1940 – din Austria, Italia, Franța, America Centrală și de Sud, iar în același ani refuză postul de dirijor al New York Philharmonic Orchestra.
În 1953 primește Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică și are loc ultimul lui concert cu Orchestra Scala din Milano. Este decorat cu Crucea de Merit a Republicii Federale Germane în 1954, fiindu-i recunoscute meritele pentru succesul Orchestrei Filarmonice din Berlin.
Își continuă activitatea, în special în Italia, unde dirijează orchestra Scala din Milano, Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma și Orchestra Radio a RAI.
Dirijează, în 1957, concertul organizat pentru a celebra aniversarea de 70 de ani a profesorului și mentorului său, Heinz Tiessen, cu Orchestra Radio din Berlin, iar un an mai târziu au loc primele concerte alături de Orchestra Radio din Stuttgart, alături de care va rămâne foarte apropiat.
Începe să colaboreze cu Capela Regală Copenhaga în 1960, iar în 1961 participă alături de aceasta la un apreciat turneu în Germania.
În 1962, publică în ziarul „Frankfurter Allgemeine” un articol – „Înțelepții sunt greu de găsit”, în cadrul căruia își exprimă opinia despre budism, explicând cum, în timpul concertelor sale, s-a concentrat în a da naștere condițiilor optime pentru o “experiență transcendentală”, din perspectivă zen – budistă.
În 1963 este dirijor invitat și director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stockholm, realizând turnee în Suedia, Danemarca, Germania, Elveția, Spania, Finlanda, Austria și Olanda.
Se căsătorește cu Ioana Procopie Dumitrescu în 1965, o pictoriță pe care o cunoștea din copilărie, din România, iar în 1968 devine se naște unicul său fiu, Serge Ioan.
Deși a revenit rareori în România în postura de dirijor, în puținele dăți în care a făcut-o, Radiodifuziunea română i-a fost alături. În 1978 revine pentru scurt timp în țară, unde dirijează Orchestra Filarmonică George Enescu din București, an în care este numit și profesor onorific al Universității Johannes-Gutenberg din Mainz, unde va derula o lungă activitate pedagogică.
În 13 februarie 1990, Radiodifuziunea română a transmis în direct concertul eveniment susținut pe scena Ateneului Român de Orchestra Filarmonică din Munchen, cu Sergiu Celibidache în calitate de dirijor, prilej cu care acesta a declarat:
„M-am născut român, am îmbătrânit român și o să mor român.”
În 1992 revine pentru o scurtă perioadă în țară, fiind numit membru de onoare al Academiei Române, iar în 1994 este numit cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași.
În 1996, Celibidache susține ultimul său concert la Munchen, iar la 14 august în același an trece la cele veșnice, la reședința sa din La Neuville-sur-Essone, de lângă Paris, fiind înmormântat în micul cimitir al localității.
La o zi după moartea sa, faimoasa publicație americană “The New York Times” în descria drept “una dintre cele mai mari enigme ale secolului XX”.
Bibliografie: Radio România Cultural
Surse foto:
De la Photographer: Israel Press and Photo Agency (I.P.P.A.) / Dan Hadani collection, Biblioteca Națională a Israelului / CC BY 4.0, CC BY 4.0 (Wikipedia)
De la Örebro Kuriren – https://digitaltmuseum.se/021016191165/cellibedache-13-juni-1966-en-dirigent-kladd-i-vit-skjorta-och-svart-kavaj, CC0 (Wikipedia)
BR Fernsehen
Joi, 19 octombrie 2023, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, alături de dirijorul italian Luca Scaccabarozzi, susține un Concert Extraordinar de Muzică Sacră la Sinaia. Evenimentul va avea loc de la ora 18:00, la Biserica Romano-Catolică „Presfânta Inimă a lui Iisus” din Sinaia.
Accesul publicului este liber, în limita locurilor disponibile.
Corul Madrigal are o lungă istorie de lucru cu dirijori invitați din toate colțurile lumii. De această dată, Luca Scaccabarozzi este invitat să dirijeze Madrigalul ca o formă de recunoaștere pentru activitatea sa dirijorală. Colaborarea sa cu ansamblul român vine după obținerea premiului întâi la Concursul Internațional pentru Dirijori de Cor „Romano Gandolfi”, Parma, 2021, unde dirijoarea principală a Corului Madrigal, Anna Ungureanu, a făcut parte din juriu.
Programul de concert include lucrări de muzică corală sacră, atât a capella, cât și cu acompaniament la pian și orgă. Repertoriul Concertului Extraordinar de muzică sacră conține de la lucrări de inspirație religioasă din școlile muzicale spaniole și italiene ale Renașterii, compuse de Giovanni Pierluigi da Palestrina sau Tomás Luis de Victoria, până la compoziții contemporane, de aceeași factură, semnate de John Leavitt, Jacob de Haan sau Ēriks Ešenvalds.
Concertul Extraordinar de Muzică Sacră se înscrie în programul aniversar MADRIGAL 60, care include o serie amplă de peste 40 de evenimente speciale, ce se desfășoară pe tot parcursul anului 2023.
Programul marchează 60 de ani de activitate neîntreruptă, excelență în muzică și diplomație prin cultură pentru Corul Madrigal, devenit un simbol al constanței artistice naționale, dar și al relevanței culturale și de imagine a României în lume.
Valentin Căldăraș provine dintr-o familie numeroasă, dar nu a simțit apartenența. De la naștere a fost crescut de către statul român, în orfelinate. A cunoscut, zicea el pe la vârsta copilăriei, normalitatea doar că acea normalitate era scrisă cu răni fizice, cu abuzuri, cu violență, cu cuvinte urâte. Nu simțite pe el, dar fără să-și dorească, vedea ce i se întâmpla seamănului de vârsta lui. Nu putea sta indiferent.
Nu stă nici acum cu mâinile la spate doar ca să privească în jur cum alții au nevoi și el să nu ajute să și le satisfacă. O face prin interiorul ONG-ului pe care l-a fondat după ani în care s-a dedicat ca asistent social în cadrul altor ONG-uri.
Ușoară nu i-a fost viața lui Valentin trăind în cinci cămine instituționale, dar vrea să pună umărul la treabă pentru alții. Nu se plânge de cum i-a fost hărăzit traseul, dar nu vrea să plângă nici alții. Să-l cunoaștem!
Vârsta abandonului meu a fost practic de la naștere direct in Spitalul Pediatric Lipova, iar numărul centrelor în care am crescut a fost de cinci cămine instituționale.
Abandonul l-am avut din partea mamei, cauza fiind decesul bunicii mele în ziua când m-am născut, iar atașamentul față de părinți nu s-a putut crea drept pentru care am putut să o privesc ca pe un om oarecare și nu ca o mamă.
Maturizarea mea precoce față de cei din familie clar a fost pentru că eu o trebuit să îmi descopăr totul despre mine și să mă confrunt cu toate schimbările corporale și a stilului de viață pe care îl vedeam mult mai diferit ca și la un copil din familie. Practic, un copil din familie la fiecare etapă a vieții a fost pregătit cu schimbările radicale care vor urma, iar trecerea la maturitate a fost mult mai ușoară decât la noi care noi efectiv nu aveam habar de nimic și nu știam care sunt cauzele și motivele noastre de maturitate in urma neinformării și a lipsurilor cu, care ne confruntam zi de zi.
Luând ca atare fiecare etapă a vieții, lovindu-mă și conștientizând ce era bine pentru mine și ce era rău pentru mine.
Eram practic foarte conștient și matur de mic în urma văzutelor a fiecăruia lucru în mod aparte ce era să devină un surplus de valoare pentru mine sau un rău al valorii mele care mă ducea în jos și aveam foarte mult de suferit. Practic, maturitatea m-a făcut să devin mama și tata pentru mine, creându-mi nevoile la cele mai mici standarde învățând prin acest aspect să îmi creez puținul care să fie valoare pentru mine. Iar de fiecare dată în viață am reușit să mă mulțumesc cu puținul pentru a supraviețui și a-mi crea din puțin valoare.
Viața mea în casa mare de copii nu a fost știută una rea în care să conștientizez cât de frumoasă este una normală într-o familie pe care habar nu aveam cum era. Noi am considerat că viața normală într-o astfel de casă mare de copii este una normală în care mulți colegi de-ai mei au suferit rele tratamente cum ar fi:
Dacă făceai în pat, îți băga urzica în pantaloni. Dacă erai rău, erai bătut cu leaț de la pat la degete de la mână sau la talpă. Dacă făceai figuri la masă, nu mai mâncai nimic.
Și multe altele.
Eu am fost un copil foarte sensibil și îndrăgit de mulți angajați, nu am fost un copil cu probleme psihice, eram mai fricos, eram luat acasă și practic suferința mea era atașamentul față de familia respectivă și casa de copii.
Cel mai rău tratament nu l-am avut în acea casa mare de copii și în casă de tip familial când am primit bătaie cu pumnii, am avut o colega care făcea în pat și era scoasă dezbrăcată afară in curte și arunca cu apa din găleata pe ea, un abuz a urmat și multe alte probleme.
Da, așa este în urma unor momente foarte grele cu care te-ai confruntat se spune că te călești învățând din problemele și greutățile cu care ai avut de-a face.
De cele mai multe ori ni se spuneau că foarte maturi suntem pentru vârstele respective și că viața, lipsurile și conjunctura în care te-ai aflat te-au călit pentru a face față vremurilor poate mult mai grele care vor urma să apară.
Vârsta la care am început să câștig primii mei bănuți a fost la 17 ani mergând în perioada vacanței de vara la câmp, fiind perioada de agricultură.
În perioada respectivă noi avusesem o sumă de bani foarte mică primită de la stat de 3 lei.
Bănuții adunați în plantație îmi erau bani de buzunar pentru școală și colegi de-ai mei pe care îi ajutam in limita posibilităților.
Atunci când am terminat cu liceul și mi-am luat bacul, dorința cea mai mare pentru mine a fost să mă înscriu la facultatea de asistență socială pentru a-mi crea o pregătire mai detaliată în ceea ce privește dezvoltarea mea pentru ceea ce mi-am propus să dezvolt în ceea ce privește crearea de proiecte sociale, sprijinul pentru cei nevoiași și crearea oportunităților de-ai sprijini pe alți colegi din sistem de protecție pentru a se integra în societate prin programe de dezvoltare personala și a integrării în societate.
Practic, mi-am dorit să ofer ceea ce am avut eu ca și lipsă în copilărie și la părăsirea mea din sistemul de protecție. Acesta a fost scopul meu pentru care am terminat facultatea și masterul în asistența socială.
Când vine vorba de ajutor, sprijin și implicare sunt la dispoziția din momentul respectiv pentru că nevoile mele știu că mi-au fost mare ajutor așa cum sunt și eu pentru cei din jurul meu. Nevoile mele, lipsurile mele și vocația mea de-a face cât mai mult bine mă determină să îmi fondez un ONG ca să pot demara și crea proiecte mult mai mari în care să pot ajuta mult mai mulți. Practic, să dezvolt o rețea a solidarității pentru a oferi ceea ce Dumnezeu a creat prin om.
Sub egida ONG-ului se întâmplă lucruri deosebite în ceea ce privește implicarea noastră și amprenta noastră pe care o încercăm să o lăsăm generației următoare. Când spun aceste lucruri, pot afirma cu mândrie că am lăsat până în prezent o secție de pediatrie pusă pe picioare.
Din orașul Lipova unde eu am fost abandonat. Pe urmă am deschis trei locuri speciale în domeniul educației și sănătate creând o sala de clasă specială într-un sat, un alt loc de joacă pentru copiii bolnavi de la Spitalul Louis Turcanu din Timișoara și două săli mici de terapii speciale.
Alt Centrul fondat de Lector Prof. Universitar Alina Costin sa creat un Centrul Interdisciplinar de Practică și Cercetare in Educația și Protecția Copilul Arad oferind 20.000 de euro investiția totală pentru a fi pus pe picioare și în anul 2024 un Centru Medical Special Care, care va deservi toată comunitatea Arădeană aflați cu probleme fizice, ce este fondată de doamna Nicolai Anca Mădălina, iar noi, fiind sponsori, cu o parte din fondarea ei și parteneri.
Iar ultimul lucru pe care ni-l propunem pe acest an 2023 este să finalizăm proiectul pentru achiziționarea unui Computer Tomograf pentru Spitalul Orășenesc Lipova, având posibilitatea să ofere diferite investigații medicale către o capacitate de 60.000 de oameni de pe Valea Mureșului.
Practic ne ghidam după experiențele noastre de viață în care știm lipsurile cu care ne-am confruntat, pe urmă după nevoile oamenilor și cerințele oamenilor care au diferite funcții în ceea ce privește domeniile educația și sănătatea.
Analiza nevoilor mari care ni se transmit prin diferiți reprezentați ai instituțiilor de stat începem să implementăm practic fiecare proiect în parte și să îl aplicam împreună cu mediul privat al companiilor care ne susțin financiar toate proiectele sociale.
Noi guvernăm în jurul tuturor celor din jurul nostru. Începând de la echipele de voluntari până la parteneriate cu mediul de stat și privat din toate domeniile .
Avem relații foarte bune, suntem deschiși la ori ce tip de relaționare și sunt primiți în familia noastră ori ce tip de om care ne câlca pragul.
Integrarea în societate a tinerilor foști instituționalizați este cea mai grea parte din viața lor pentru că ei trebuie să părăsească pentru a patra oară alt tip de familie, drept pentru care trebuie sa ia totul de la zero. Una când se naște din familia respectivă, al doilea pas când ia contact și se creează un atașament cu leagănul de abandon sau familia maternală. Trei, când ajunge într-o casă de tip familial, patru când trebuie să părăsească casa de tip familial pentru a se pregăti de viața lui independentă. În urma celor patru etape ale vieții tânărul este bulversat la maxim, își pierde încrederea în sinea lui în urma reatașamentului cu partenera sau partenerul pentru a-și crea propria lui familie.
De cele mai multe ori, eșuează viața unui tânăr fost instituționalizat pentru că este acoperit de drepturile lui pe care legea prevederii îi le oferă, lipsa responsabilități, lipsa conștientizării , lipsa maturității și muncii care să-i ofere o viață normală.
Eu, ca sa ajung să am o viață normală, a trebuit mult sa îndur, mult să lupt, să știu ce îmi doresc de la viață, să conștientizez de potențialul meu și să devin din ce în ce mai bun prin multe compromisuri și eforturi pe care le-am făcut pentru a fi ceea ce mi-am dorit toată viața.
Proveniența mea este dintr-o familie de etnie rromă, cu 12 mătuși și unchi care au locuit în Lipova. După 2000 au început toți să se mute în Arad.
Familia mea am cunoscut-o la 28 ani. Familia mea este compusă din 12 mătuși și unchi, șase frați, toți suntem de etnie rromă, iar cunoașterea lor am avut-o din parte unei surori de-a mele pe numele Florica Caldaraș pe care am cunoscut-o într-un Centru de tineri cu deficiențe psihice făcând practică în centrul lor. Acolo am început practica discutând cu beneficiarii respectivi și oferindu-mi dosarele lor am descoperit că una din beneficiarele respective este practic sora mea pentru că coincideau datele cu rudele mele. După un timp scurt, am reușit să iau legătura cu părinții mei prin aceasta soră pe nume Florica Caldaras. La două zile după cunoașterea cu mama mea, dânsa a murit în urma unui infarct miocardic acut făcut la spital. După decesul mamei mele și până în prezent păstrez legătura cu familia și rudele apropiate.
Puterea vieții mi-o sustrag de la copiii bolnavi de cancer care sunt un exemplu cu propriile lor lupte pentru viața, de la oamenii luptători care iubesc viața și de la oamenii care au dorința de-a face mult bine pentru cei din jur.
Practic datorita lui Dumnezeu pentru că îmi oferă oameni și copii cu putere și exemplu de urmat.
Eu niciodată nu am considerat o poveste de viață cu puternic impact emoționant. Eu totdeauna am considerat că povestirile de viață sunt a celor foarte bolnavi care luptă cu moartea și care își înving propriile lor destine care mulți dintre noi nu am putea să luptăm .
Eu cred că este o menire firească a vieții pe care am avut-o și pe care trebuie să o avem în noi pentru a face bine, a oferi ceea ce ai primit și tu la rândul tău și a crea ceea ce a creat Dumnezeu în tine pentru generația de mâine.
,,Cine crede în zbor, e stăpân peste zare!” – Lucian Blaga
În 2020, George Cristhian Gogan a decis să se întoarcă în comunitatea unde s-a născut și să o apere. Contribuie la un bine comun prin implicarea sa majoră în activitatea de coordonare la Organizația Partida Romilor din regiunea Moldova, cu accent pe județul Bacău. Nu i-au plăcut notele muzicale. Nu a fost atras de ele, deși talentul artistic există în interiorul familiei sale.
George a fost condus de învățătură în viață. Mizează că educația este unealta potrivită pe care e imperios necesar să o ai mereu în mână pentru a-ți creiona un viitor strălucit. Latura sa pragmatică se observă în traseul său profesional, iar pasiunea pentru Științele Politice înflorește cu fiecare proiect pe care-l ia sub aripa sa. Să-l cunoaștem!
În prezent, mă dedic cu pasiune și responsabilitate mai multor roluri în afară de cele de soț și tată în cadrul familiei mele. Sunt profund implicat în activitatea de coordonare la Organizația Partida Romilor în regiunea Moldova, cu accent deosebit pe județul Bacău. Aici, împreună cu echipa, lucrăm cu determinare pentru a aduce schimbări pozitive în comunitate și pentru a promova valorile noastre.
De asemenea, în timpul săptămânii, de la 8 dimineața până la 16:30, mă găsiți la birou și în teren, colaborând strâns cu președintele consiliului județean Bacău, Valentin Ivancea. Acest parteneriat mă motivează să continui să contribui la dezvoltarea județului și la binele comunității noastre.
Sunt mândru de fiecare aspect al vieții mele și sunt hotărât să folosesc fiecare oportunitate pentru a face o schimbare pozitivă în lumea din jurul meu.
Alegerea mea de a studia Științe Politice și apoi de a mă perfecționa în această nișă a fost, într-un fel, o călătorie în care nișa m-a ales mai mult decât am ales-o eu. Cu fiecare pas pe această cale, am descoperit o pasiune și o chemare profundă pentru înțelegerea proceselor politice, pentru analizarea deciziilor care afectează societatea și pentru explorarea relațiilor complexe dintre actorii politici.
Ceea ce fac nu este doar o meserie, ci un mod de viață. Pasiunea pentru Științe Politice m-a făcut să văd lumea dintr-o perspectivă diferită, să îmi pun mereu întrebări, să caut soluții și să înțeleg profunzimile democrației și ale guvernării. Este o călătorie intelectuală continuă, iar fiecare zi aduce noi provocări și descoperiri.
Aș spune că ceea ce fac nu este doar un drum profesional, ci o călătorie personală de învățare și evoluție. Este pasiunea și curiozitatea mea pentru Științe Politice care mă motivează să continui să explorez, să înțeleg și să contribui la modul în care societatea noastră funcționează. Este un privilegiu să pot aduce o contribuție într-un domeniu care are un impact atât de profund asupra vieții noastre cotidiene.
Ei bine, vă întrebați de ce nu muzică, George, având în vedere istoricul familiei mele bogate în talente muzicale? Ei bine, răspunsul e simplu: am ales calea ușoară!
Știți cum se spune, muzica cere timp, răbdare, studiu asiduu și, uneori, sacrificiul unei copilării normale. În schimb, eu am preferat să mă duc la școală și să învăț bine. Nu că aș fi evitat complet munca grea, dar la mine, „Do Re Mi Fa Sol” s-au transformat în „A B C D E,” și asta m-a ajutat să mă simt mai aproape de alfabetele lumii reale.
Așadar, cântând doar sub duș și evitând notele false, am ales să las instrumentele în mâinile celor mai pricepuți, în timp ce eu învăț să construiesc viitorul în cu totul altă notă!
Parcursul meu în viață este un adevărat paradox, un dans subtil între originile mele și contextul în care m-am dezvoltat. Provin dintr-o etnie rău blamată, dar acesta a fost unul dintre principalele mele avantaje. Sunt rezultatul unor contexte favorabile, iar eu aș numi asta un „râzgâiat” al sorții.
Au fost momente în viața mea când mi-a fost mai ușor decât celorlalți colegi, care făceau parte din majoritate, iar asta este o realitate. Cu toate acestea, în mare parte, am simțit că mi-a fost mult mai ușor decât celor din etnia mea. Acesta este un fapt notabil și merită reflecție.
Pot spune ca sunt un exemplu viu că avem capacitatea de a depăși stereotipurile și de a crea propria noastră cale în viață. Este important să înțelegem că istoria noastră și mediul în care ne dezvoltăm pot juca un rol semnificativ, dar suntem noi cei care decidem direcția în care ne îndreptăm.
Povestea mea de reușită poate fi o sursa de inspirație pentru mulți, demonstrând că putem transforma adversitatea în oportunitate și că suntem sculptorii propriului nostru destin.
Implicarea în mai multe proiecte în același timp poate aduce atât avantaje, cât și dezavantaje, și este o alegere personală cu multe nuanțe. Avantajele includ posibilitatea de a acumula experiență diversă, dezvoltarea abilităților de gestionare a timpului și de adaptare rapidă, și desigur, satisfacția de a contribui la mai multe domenii.
Cu toate acestea, există și dezavantaje notabile. Fiind mereu ocupat, poți simți uneori că timpul pentru familie, prieteni și relaxare este limitat. Dorul de a savura momente de „arta de a nu face nimic” poate deveni palpabil. Este important să găsești un echilibru și să acorzi atenție și timp aspectelor non-profesionale ale vieții tale.
În cele din urmă, a fi implicat în mai multe proiecte este o decizie personală și poate varia de la persoană la persoană. Importante sunt prioritățile tale, resursele disponibile și capacitatea ta de a gestiona toate aceste angajamente în mod eficient, menținând totuși un echilibru sănătos între viața profesională și cea personală.
Resursele mele, în esență, provin din trei surse fundamentale care mă alimentează și mă inspiră. În primul rând, timpul petrecut alături de fetele mele și familia mea este o sursă inepuizabilă de energie și bucurie. Acele momente de conexiune și iubire mă încarcă cu o energie pozitivă care mă ajută să fac față provocărilor cotidiene.
În al doilea rând, rezultatele muncii mele sunt o sursă constantă de satisfacție și motivare. Când văd cum eforturile mele se transformă în realizări și contribuții valoroase în comunitate, simt că investiția mea înseamnă ceva cu adevărat special.
În sfârșit, bucuria și recunoștința oamenilor pe care îi ajut sunt o altă sursă importantă de resurse. Să știu că am adus un zâmbet pe chipul cuiva sau că am făcut o diferență în viața lor îmi întărește determinarea de a continua să ajut și să contribui la binele celor din jur.
Aceste surse interconectate îmi permit să mă simt împlinit și să îmi canalizez energia în direcții productive și pozitive.
Da, din punctul meu de vedere, aparținând etniei romilor a fost cel mai mare avantaj. Această apartenență etnică mi-a adus o perspectivă unică asupra lumii, m-a învățat despre rezistență, diversitate și valoarea comunității. Am avut oportunitatea de a învăța de la oameni cu experiențe variate și de a dezvolta un simț al empatiei și al solidarității.
Etnia mea a fost o sursă de inspirație pentru a lupta pentru educație și pentru drepturile oamenilor, și m-a motivat să încurajez schimbarea în comunitatea mea. Cu toate provocările pe care le-am întâlnit, consider că apartenența mea etnică a fost un factor care m-a ajutat să cresc și să mă dezvolt într-un individ mai înțelegător și mai deschis către lume.
În comunitatea mea, privirea asupra etniei variază în funcție de context și locație. Nu există un răspuns clar sau universal. Este important să luăm în considerare că fiecare individ are propriile experiențe și perspective, iar aceasta poate influența modul în care văd etnia celor din jurul lor. În cele din urmă, diversitatea de experiențe și opiniile fac parte din complexitatea umanității noastre.
Este o întrebare complexă și este dificil să ofer un răspuns simplu da sau nu. Romii sunt, într-adevăr, una dintre cele mai dezavantajate categorii în multe societăți, inclusiv în România. Etnia romilor se confruntă cu obstacole majore în ceea ce privește accesul la educație, locuință, servicii medicale și oportunități de angajare. Aceste dezavantaje au persistat de-a lungul timpului, iar discriminarea și stigmatizarea încă sunt probleme reale.
Pe de altă parte, este important să recunoaștem că au fost făcute eforturi pentru a îmbunătăți situația romilor prin politici publice și proiecte sociale. Cu toate acestea, multe din aceste inițiative nu au avut un impact semnificativ sau nu au abordat cu succes problemele profunde cu care se confruntă această comunitate.
Un alt aspect important este că, în ciuda faptului că România poate fi văzută ca un stat tolerant în multe privințe, comunitatea romă nu a avut prea multă influență în procesul de luare a deciziilor politice și în definirea politicilor care îi afectează direct. Acest lucru poate contribui la perpetuarea problemelor cu care se confruntă.
În cele din urmă, viitorul este incert și este dificil de prezis cum se vor schimba lucrurile pentru comunitatea romă. Cu toate acestea, este esențial ca societatea să continue să abordeze aceste probleme cu sensibilitate și determinare, pentru a asigura o viață mai bună și mai egală pentru toți cetățenii săi.
Este crucial să înțelegem că prejudecățile și stereotipurile despre persoanele de etnie romă sunt greșite și dăunătoare. Aceste idei preconcepute nu au nicio bază în realitate și perpetuarea lor este extrem de injustă.
Părinții romi iubesc și îngrijesc de copiii lor la fel de mult ca oricare altă comunitate. A afirma că fac copii doar pentru alocație este o generalizare incorectă și insultătoare. Acești părinți doresc, ca oricare alții, să ofere o viață mai bună copiilor lor și să îi educe în spiritul valorilor familiei și comunității.
De asemenea, acuzația că părinții romi nu își trimit copiii la școală sau nu îi educa în spiritul legii este total falsă și nedreaptă. Ca orice părinți responsabili, ei își doresc ca copiii lor să aibă acces la educație de calitate și să învețe valorile corecte, inclusiv respectul pentru legile și regulile societății.
În comunitatea noastră, cel mai important lucru este cu siguranță copilul. Ei reprezintă viitorul și sunt considerați adevărate comori. Îi învățăm să fie responsabili, empatici și onești, pentru că știm că acestea sunt valori fundamentale care îi vor ghida spre un viitor mai strălucit.
În concluzie, este esențial să abandonăm stereotipurile și să ne concentrăm pe cunoașterea și înțelegerea reală a comunității rome. Numai astfel putem construi o societate mai tolerantă și mai justă pentru toată lumea.
Aflată în centrul capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, clădirea Universității din București este înaltă de 6 etaje și este construită în stil neoclasic, pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea sa a început în urmă cu 166 de ani, pe 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, iar inaugurarea Palatului Universității din București a avut loc după mai bine de 12 ani, în data de 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate ulterior, între anii 1912 – 1926, după planurile altui arhitect, Nicolae Ghica-Budești.
La început, clădirea – numită inițial Palatul Academiei Naționale – a fost sediu al facultăților Universității București, dar și al altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioteca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de Istorie Naturală. Odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit însă insuficient, astfel că palatul rămâne sediu doar al facultăților Universității. 8 facultăți și peste 80 de laboratoare își aveau sediul acolo în 1960. Acum, clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Matematică, Litere, Limbi străine, Istorie, Facultate de Chimie, Facultatea de Administrație și Afaceri și laboratoarele specifice facultăților.
Documentele menționează că împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și unul dintre elevii săi, Paul Focșeneanu. Relieful de pe frontonul central al palatului, realizat în stil clasic, din piatră de Rusciuc, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. De o parte și de alta a zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Relieful a fost distrus, însă, la 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, iar frontonul nu a mai fost refăcut. Cele câteva fragmente care au fost recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București. Fațada clădirii este împodobită începând din 1929 cu patru muze, realizate de sculptorul Emil Wilhelm Becker. Parterul palatului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Se remarcă în mod special primele două etaje, decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj, și ultimele 2 etaje, la mansardă, care prezintă lucarne decorate. Subsolul înalt servește drept soclu al palatului, iar colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.
Documentele vremii mai precizează că “în urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București”.
Născut în București pe 30 iulie 1817, Alexandru Orăscu era fiu al serdarului Hristea Orăscu, provenind din zona Târgoviștei. A fost elev eminent al Colegiului Sf. Sava, între 1831 – 1841, și a fost trimis de Eforia Școalelor ca bursier la Berlin, apoi la München și Paris. Devine arhitect în 1847, an în care este numit și profesor de geometrie descriptivă la Colegiul Sf. Sava. Alături de tatăl său, a participat activ la revoluția pașoptistă și este numit arhitect al Capitalei chiar de Comitetul revoluționar.
Pe lângă construirea palatului vechi al Universității, Alexandri Orăscu a contribuit la deschiderea primei artere principale moderne est-vest, actualul bulevard Bălcescu. Printre operele sale se mai numără construcția bisericii Domnița Bălașa, împreună cu arh. Carol Benesch, reconstrucția Mitropoliei din Iași, Hotelul din Constanța de lângă vechiul far genovez și Hotelul Bulevard din București.
Sub conducerea sa, în octombrie 1863 a fost înființată Școala Superioară de Științe, iar un an mai târziu, instituția a devenit Facultate de Științe în cadrul Universității, arhitectul fiind numit decan, funcție pe care a deținut-o până în 1870. De asemenea, a fost rector al Universității (1885-1892), astfel că în 1889, când s-au împlinit 25 de ani de la înființarea instituției, Alexandru Orăscu a ținut discursul oficial. În 1876, profesorul a fost pentru puțin timp ministru al învățământului și pe 29 aprilie 1877 a susținut în Senat moțiunea de independență prin care s-a declarat oficial starea de război cu Imperiul Otoman.
La prima întrunire a arhitecților români, în februarie 1891, s-a hotărât constituirea Societății arhitecților români, iar Comitetul ales câteva zile mai târziu l-a avut în fruntea sa pe Orăscu, care a păstrat această demnitate până la sfârșitul zilelor, în decembrie 1894. Printre primele obiective ale Societății arhitecților români a fost înființarea unei școli de arhitectură la București, iar instituția s-a deschis în condiții modeste pe 1 mai 1892. În 1904, Școala de stat de arhitectură, înființată ca o secție la Școala de Belle Arte, a obținut organizare proprie, devenind Școală Superioară de Arhitectură.
Surse bibliografice: muzeu.unibuc.ro, agendaconstructiilor.ro
Surse foto: Muzeul Universității din București
Asociația Culturală Matricea Românească, în parteneriat cu Centrul Cultural Vrancea și Asociația Dăişoara – tradiţii locale, au fost gazdele unei șezători inedite care a avut loc duminică, 8 octombrie. Evenimentul a reprezentat o ocazie deosebită de întâlnire a două zone etnofolclorice distincte, Dăișoara și Țara Vrancei, pentru a promova și valorifica bogăția costumului popular românesc.
Expoziția, cu conceptul său unic de costume populare de sărbătoare, a fost una dintre atracțiile principale ale evenimentului. Aceasta a inclus colecția privată Florin Bucuțea din Dăișoara și colecția privată Anamaria Lăcătuș și Costel Cocîiu din Țara Vrancei. Obiectivul acestei expoziții a fost de a aduce în atenția publicului și a pasionaților de tradiție frumusețea și diversitatea costumului popular românesc.
Florin Bucuțea, cu generozitatea și pasiunea sa profundă pentru tradiții, a avut un cuvânt deosebit în cadrul evenimentului. A împărtășit cu publicul pasiunea sa pentru costumele populare de sărbătoare din Dăișoara.
Anamaria Lăcătuș a captivat inimile și urechile publicului prezent. Interpretarea sa impresionantă a pieselor tradiționale a adus o notă specială evenimentului nostru și a evidențiat frumusețea și autenticitatea muzicii românești.
Cătălina Cora, referent în cadrul Serviciului Conservarea, Cercetarea, Promovarea și Valorificarea Culturii Tradiționale din cadrul Centrului Cultural Vrancea, a susținut o prezentare captivantă despre bogata moștenire culturală a regiunii Vrancea.
Interpretarea muzicală lui Florin Filip a fost cu adevărat o încântare și a contribuit la frumusețea și autenticitatea evenimentului nostru de promovare a tradițiilor culturale românești.
Momentul artistic al evenimentului a fost marcat de prestația impresionantă a Ansamblului Folcloric Păltineanca din comuna Paltin, județul Vrancea. Cu dansuri și cântece tradiționale autentice, ansamblul a captivat publicul și a adus în prim-plan energia și frumusețea tradițiilor vrâncene.
Într-o bună zi, dis-de-dimineață, Maria și Sebastian vorbeau în bucătărie: ba de cumpărături, ba de programul săptămânii, ba de prietenii lor ce aveau să vină curând la ei. Fiica lor cea mică de 3 anișori a intrat tiptil și a început să îi observe, asculte, privească, în timp ce stătea sub masa din bucătărie.
Părinții au descoperit-o după chicoteli și râs cristalin.
A fost un moment foarte drăguț și cald, care a dus la un joc haios de-a prinselea prin casă.
Mai târziu, când părinții și-au amintit de întâmplare, au zâmbit fericiți. Iar apoi și-au dat seamă că fiica lor i-a observat; copiii lor îi observă, îi analizează și înglobează tot ceea ce părinții exprimă verbal și non-verbal.
Copiii noștri ne urmăresc. Ei absorb mereu ritmurile vieții noastre. Modul în care relaționăm cu partenerii și prietenii noștri și cu frații lor și chiar cu noi înșine.
Iată ce a spus Maria că și-ar dori atunci când copiii vor vedea și analiza ceea ce se petrece în casa lor:
Îmi doresc ca fiul meu și fiica mea să mă vadă iubindu-i pe alții; îmi doresc să îmi observe generozitatea.
Îmi doresc ca fiica mea și fiul meu să mă vadă iubită și tratată cu generozitate de alții.
Îmi doresc să îmi vadă copiii mei frustrarea ce se așează în mine uneori și întristarea și teama, dar să mă vadă conștientizând acele stări emoționale în timp ce folosesc abilitățile mele de adaptare pentru a le menține într-o zonă sigură.
Vreau ca fiul și fiica mea să mă vadă că sunt plin de compasiune nu numai față de ei, ci și față de soțul meu și față de mine însămi.
Îmi doresc să mă vadă copiii mei când îmi asum lucruri și lucrând din greu, dar și bucurându-mă de viață și odihnindu-mă.
Vreau ca ei să mă vadă când uneori lucrurile nu-mi ies perfect din prima, când sunt blândă cu mine însumi atunci când nu sunt în stare să fac totul și încrezătoare că pot învăța și pot crește de la zi la zi.
Copiii mei vreau să observe că nu toate momentele vieții sunt lapte și miere, că este în regulă să nu fim în cea mai bună formă în fiecare secundă. Vreau să mă vadă spunând DA cu bucurie și spunând NU cu atenție pentru mine și pentru ceilalți. Vreau să învețe, urmărindu-mă, despre limitele sănătoase pentru ei și pentru cei din jur.
Este important pentru mine ca fiul și fiica mea să urmărească uneori un conflict sau o dispută și mai ales este important să mă vadă cum reiau legăturile și cum împac cu iubire ceea ce la un moment dat se clătina și părea neîmpăcat.
Cu siguranță-știe și ne spune Maria- nu le putem oferi perfecțiunea copiilor noștri, dar le putem oferi cadou un model pentru cum arată și cum se manifestă relațiile sigure, iubitoare și conectate.
Tu ce ai dori să vadă copilul tău atunci când te privește și te observă în tăcere?
7 și 8 octombrie 2023, între orele 10 și 18
Muzeul Național al Țăranului Român
Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă sâmbătă și duminică, 7 și 8 octombrie 2023, de la 10 de dimineață, la 6 seara, la Târgul de (b)oierit. Intrarea este liberă, iar oaia noastră a adunat meșteri, artizani și producători din toate colțurile țării. Veți putea târgui pe îndelete, direct de la producători de primă mână, preparate tradiționale, mezeluri și brânzeturi din zone vestite pentru calitatea produselor rezultate de la creșterea oilor precum Sibiu sau Brașov. Vă veți îndulci cu fructe, prăjituri și miere, iar dacă sunteți în căutarea unui cadou, obiectele din lemn și lână, dar și păpușile și oile tricotate sigur vă vor încânta!
Într-un cadru relaxat, între prieteni, veți putea participa sâmbătă, între orele 11 și 13 la prezentări și discuții în jurul unor proiecte faine ale partenerilor noștri. Vom vorbi cu aceștia despre Locul oii în ecoturismul din colinele Transilvaniei, Schemele de calitate sau legătura dintre brânza de oriunde și clopul de Sibiu, dar și despre cum putem clădi împreună România cu bun gust.
Desigur, v-am pregătit și alte surprize și am ales invitați pe măsură, așa că vă așteptăm cu drag în curtea Muzeul Național al Țăranului Român, alături de partenerii noștri: ȘMAG, Asociația Mioritics, Asociația My Transilvania, Asociația ARCHÉ, Cronicari Digitali.
Evenimentul este organizat în cadrul proiectului cultural PĂSTORIT 2.1. OAIA HAI-HUI, derulat în februarie – noiembrie 2023, cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național.
„Oamenii nu păreau să observe niciodată că, economisind timp, pierd altceva. Nimănui nu-i păsa să admită că viața devenea din ce în ce mai săracă, mai sumbră și mai monotonă. Cei care au simțit asta cel mai mult au fost copiii, pentru că nimeni nu a mai avut timp de ei. Dar timpul este viața însăși, iar viața rezidă în inima omului. Și cu cât oamenii credeau că salvează mai mult timp, cu atât aveau mai puțin.” – Michael Ende, ,,Momo”
