Avea de gând să urmeze o școală normală, cu specializarea învățător, însă soarta i-a hărăzit altceva. Crina Zvobodă, artist ventriloc, se dăruiește tot copiilor prin intermediul artei care, de-asemenea, ajută la dezvoltarea și creșterea armonioasă a lor. Este a celor mici de mulți ani, însă pasiunea și talentul vorbește în fața lor.

Și-a dat întâlnire cu ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. A văzut acest gen de show pe Youtube prima dată.  A prins-o atât de tare pe Crina încât a cucerit toate scenele teatrelor din țară.  A pierdut numărul spectacolelor, deși ventrilocia este foarte puțin cunoscută.

Crina, porți numele unei flori. Oare la ce s-au gândit părinții tăi când ți-au pus acest nume? Care este povestea din spate?

Nu știu dacă se ascunde o poveste aparte în spatele alegerii numelui meu. Îmi place că port acest nume, îmi plac florile, nu îmi plac crinii în mod special, însă numele Crina îmi place foarte mult.

În jurul căror valori guvernezi?

Eu încerc să fiu mereu corectă. Nu îmi plac oamenii care nu au integritate, care se dau după cum bate vântul. Copiilor mei încerc să le insuflu în permanentă să fie generoși și corecți.

Cum arată sufletul tău? Cât de împăcat este cu ceea ce face și cu ceea ce întâlnește în drum?

Eu sunt fericită și liniștită, chiar dacă am o viață agitată. Sunt împăcată cu mine și cu ceea ce fac. Ăsta este răspunsul pe care vreau să ți-l dau la bătrânețe 🙂 Îmi pun în permanență o groază de întrebări și de probleme. Dar cred că e normal. Oamenii și mai ales artiștii sunt într-o continuă căutare, cea a fericirii, a iubirii, a iubirii de sine, a adevărului scenic, a celei mai bune variante a unui personaj pe care vrei să îl creezi, a inspirației, a bunătății din tine, din oamenii pe care îi întâlnești. Ce pot să îți spun este că băieții mei sunt cu adevărat bucuria și lumina sufletului meu. Totul capătă sens cu ei în inima mea.

Știai de mică ce înseamnă această formă de artă și ți-ai dorit să îmbrățișezi această meserie de la vârstă fragedă sau aveai alte planuri pentru tine?

Voiam să mă fac învățătoare sau educatoare. La liceu am avut o profesoară care a insistat timp de un an să mă înscriu la niște cursuri de teatru. M-am înscris în clasa a X-a și după câteva luni am știut că asta vreau să fac pentru tot restul vieții.

Ventrilocia este o artă. Tu când ai făcut cunoștință cu ea? Când ți-ai dat primul date neoficial?

Am descoperit ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. Atunci am avut primul laptop. Am văzut acest gen de show pe Youtube și am zis să încerc. Mi-am comandat o carte și o păpușă din SUA și am început să mă antrenez.

Dar oficial?

În acea vara lucram și ca bonă la o familie minunată, care de ziua mea, în octombrie, mi-a dăruit o păpușă ventriloc profesională. Am avut o emoție atât de puternică atunci, a fost un cadou care mi-a marcat viața, aș putea spune. Când am plecat spre casă, am susținut primul show improvizat de ventrilocie în troleibuzul 86. Când am coborât din troleibuz, toată lumea a aplaudat. Atunci am decis că vreau să devin ventriloc.

Crina, ce face mai exact un ventriloc?

Ventrilocia este artă de a vorbi fără să îți miști buzele, dar un ventriloc face mai mult de atât. Un ventriloc dă viață și glas unei păpuși sau unui obiect. Asta e magia, să faci o păpușă să pară atât de reală, încât spectatorii să empatizeze și să interacționeze cu ea.

Un ventriloc bun se naște cu o capacitate aparte de a vorbi aproape fără să își miște buzele. Cine îl urmărește cu atenție, nu vede nicio mișcare pe fața lui. Aude doar o voce schimbată care dă impresia că vine de undeva din spate. Ce mai ascunde el?

Un ventriloc bun este în primul rând un actor bun. Tehnica de a vorbi fără să îți miști buzele se studiază și se învață, nu este o abilitate aparte cu care te naști. Oricine poate vorbi fără să își miște buzele. Însă nu oricine poate să facă o artă din asta.

Ușoară sau grea este ventrilocia din accepțiunea ta?

Aș spune că nu este ușoară.

Cine a descoperit talentul pe care-l porți? Pe cine dai „vina”?

Dacă e să vorbim despre talent este cel actoricesc. Acea profesoară din liceu l-a descoperit probabil, nu s-a lăsat până nu i-am spus că m-am înscris la un curs de teatru. Ventrilocia se învață.

Despre perfecționarea ta ce-mi poți spune?

În perfecționare m-au ajutat foarte mult convențiile din SUA la care am fost și în rest studiu personal, multă muncă și multe show-uri. Cu fiecare spectacol am devenit mai bună.

Vorbește-mi puțin despre prietenii tăi și anume Bunicuța, Romeo. Cine îi confecționează?

Toate păpușile mele sunt cumpărate din SUA, iar eu le personalizez.

De curiozitate și pentru că nici nu cunosc, cât ajunge să coste o astfel de păpușă?

O păpușă cum este Bunicuța costă undeva la 100 $, iar o păpușă profesională, cum este Romeo, costa acum 10 ani în jur de 1000$.

Alături de cine ai primit primele aplauze și unde a fost primul spectacol pe care l-ai susținut?

Am anticipat un pic întrebarea. Am scris și mai sus că primul spectacol a fost în troleibuzul 86 alături de păpușa Romeo. Iar primul spectacol mai oficial a fost într-un orfelinat.

Crina, ce ai simțit la primul spectacol?

Am simțit că sunt fericită și am simțit o iubire imensă pentru copiii din fața mea.

Acum, mai simți emoții având în vedere experiența?

Am emoții de fiecare dată. Mari emoții. Dar când pășesc în față oamenilor, lumea e a mea.

Ce proiecte ticluiești și în ce proiecte ești implicată în prezent?

Am în lucru un spectacol nou la Teatrul Nou din București. Premiera va avea loc în septembrie. Sunt implicată în mai multe spectacole de la Teatrul Nou, spectacole în care folosesc și ventrilocia, Despre îngeri și păsărici, este un one woman show în regia lui Cristian Ioniță, Șase feluri de mâncare dintr-o singură găînă, în regia lui Mircea Rotaru, un spectacol în care joc alături de Ștefana Ionescu-Dârzeu și Vlad Andrei,  Cu gurile larg închise, este un spectacol de stand up și ventrilocie pentru adulți, Crina și păpușile vorbitoare este un spectacol de ventrilocie pentru copii. Mai am un spectacol la Teatrul Dramaturgilor Români, Urmuz va fi numele sau, în regia lui Gavriil Pinte. Și în acest spectacol folosesc ventrilocia.

Pe unde te-ai plimbat prin țară cu prietenii tăi? Câte cuceriri ai făcut cu ei?

M-am plimbat cam prin toată țară cu prietenii mei, noroc că îmi place să conduc.

Simți că a fost Românii au talent o rampă de lansare? Te-a ajutat acea apariție de acum câțiva ani?

Da, m-a ajutat foarte mult acea apariție de acum 10 ani pentru că ventrilocia era o artă prea puțin cunoscută la noi în țară. Îi rugăm pe oameni să mă lase să joc gratis ca să capăt experiență și tot era greu. În general, oamenii răspund greu la noutate. După Românii au talent, a început să sune telefonul.

Apropo de cuceriri, simți că și adulții sunt fascinați și intră în lumea aceasta jucăușă și ei?

O daa, la spectacolul meu de ventrilocie pentru adulți, “Cu gurile larg închise”, se râde cu lacrimi. Dar și la spectacolele pentru copii, părinții se distrează enorm.

Ai ținut vreodată evidența spectacolelor? Câte ai susținut?

Le-am numărat până la spectacolul cu numărul 1000. Au trecut ceva ani de atunci.

Ești artist. Pe lângă meseria frumoasă și specială pe care o ai, ce mai porți în suflet?

Îmi place să petrec timp cu familia și mai ales cu băieții mei. Îmi place să fac sport, să dansez și ador să merg la mare.

Când te uiți în oglindă, ce vezi, Crina? O femeie mulțumită personal și profesional?

Îmi place viață mea, da! Chiar sunt fericită.

Iubește Crina?

Dacă mă întrebi dacă există cineva în viața mea, îți spun că există, este soțul meu, tatăl copiilor mei, pe care îl iubesc enorm.

Porți temeri, regrete, frici?

Hmm… nu neapărat. Chiar dacă sufăr mult când sufăr și am încredere mare în oameni și fac o dramă atunci când sunt dezamăgită, am capacitatea să uit și să iert cu adevărat. Îmi e frică de oamenii parșivi.

Dar actul curajos cel mai mare pe care l-ai făcut, care ar fi?

La întrebarea asta nu știu să răspund. Dar cred că m-am simțit foarte curajoasă atunci când am plecat singură în America la o convenție.

Ce simți când te uiți în urmă la devenirea ta?

Simt că a meritat.

La ce nu ai renunța niciodată în viață?

Știi cum se zice, nu spune niciodată, niciodată. Dar cred că nu aș renunța la bunătate.

Photo credit: Viorel Lorand

Măriuca are 4 ani. Și uneori se supără tare. Sau mai puțin tare. Sau foarte tare.

Și chiar nu știe exact să vorbească despre ceea ce simte.

Și asta vine cu o stare iritantă de frustrare și amărăciune.

Tatăl ei se așează lângă ea și îi spune cu blândețe:

-Uite, mai devreme, când te-ai supărat ce simțeai? Simțeai să țipi așa, ca un leu-paraleu?

-Da, da!

-Uneori, când ne supărăm, suntem furioși, știi? Și emoțiile plăcute și cele neplăcute sunt tot ale noastre. Hai să vedem ce e de făcut data viitoare când te simți așa…

În altă zi, mama Măriucăi o ajută:

-Oare acum supărarea e așaaaaaa de mare (și depărtează sugestiv palmele) sau așa (și apropie sugestiv palmele)?

-Cred că așa, stabilește Măriuca, suspină și privește în ochii mamei.

-Hai să vedem ce e de făcut acum, o încurajează părintele ei.

Peste o săptămână, când Măriuca iar dă de greu în exprimarea emoțiilor ce o inundă, părinții folosesc jucării ca sprijin:

-Oare de ce este bufnița tristă? Crezi că pentru că azi nimeni nu s-a jucat cu ea azi? Sau…? Tu ce i-ai spune dacă ai vedea-o așa supărată? Cum crezi că ar ajuta-o cuvintele tale? Hai să vedem cum putem face asta!

În altă zi, tatăl ei începe să spună povești de când era mic el:

-Uite, ți-am zis că atunci când eu eram cam de vârsta ta eram foarte gelos pe verișorul meu? Și asta mă supăra, mă înfuria? Mi se părea, la orice vizită la el acasă, că avea cele mai frumoase jucării pe care nu dorea să le împartă cu mine… Ai simțit și tu vreodată starea asta?

Copiii, în special cei mici, pot fi vulnerabili în fața emoțiilor necunoscute din diverse motive. Este important să înțelegem cum să-i sprijinim și să-i ajutăm să gestioneze aceste emoții.

E important să îi încurajăm să vorbească despre ceea ce simt și să ne asigurăm că înțelegem în mod sincer preocupările și emoțiile lor. Copiii au nevoie de stabilitate și rutină. Un program regulat, care să includă momente de odihnă, joacă și mese poate reduce anxietatea asociată cu necunoscutul. Copiii învață mult din observarea adulților. Demonstrând cum se gestionează emoțiile în mod sănătos și constructiv, vom oferi un model pozitiv pentru ei.

Mereu, mereu, copiii au nevoie de un mediu în care să se simtă în siguranță. Trebuie să știe că pot veni spre noi cu orice problemă și că vom fi acolo pentru a-i sprijini.

Să încurajăm exprimarea artistică: desenul, pictura sau chiar scrierea creativă pot fi modalități eficiente prin care copiii pot exprima emoțiile pe care poate nu le pot articula în cuvinte.

Este o metodă ce mereu e bine să fie ținută la îndemână.

Poate că fiica voastră este azi vulnerabilă. Poate că fiul vostru se simte expus și fără apărare, fără suport.

Când îi abordăm așa (așa cum am povestit mai sus), punem copilul pe un ,,scaun” metaforic și ceea ce el simte, pe altul. Și atunci el poate vedea totul mai clar, poate răsuci faptele pe toate părțile, poate cântări simțiri, emoții, trăiri.

Îi putem ajuta pe copiii noștri să găsească soluții, să se poată depărta singuri de zone cu negură și să se conducă pe ei înșiși spre lumină.

Despre personalitatea dâmbovițeanului Claudiu Dumitrache, unul dintre cei mai apreciați tineri artiști din spațiul academic românesc și din industria muzicală internațională, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, s-a exprimat de mai multe ori. Anii trecuți, pe când Claudiu stabilea recordul național de cel mai tânăr autor de autobiografie din România și devenea cel mai tânăr Cetățean de Onoare din Dâmbovița, academicianul scria că el „va duce literatura și artele mai departe”. 

„Să-ți publici cartea biografică la două decenii de viață este, pentru mine, un semn de mare speranță. Claudiu Dumitrache este un simbol pentru viitorul creației intelectuale […] El va duce literatura română și artele mai departe. Acum este multă umbră, dar va veni lumina. Claudiu Dumitrache este un intelectual care poate coagula suflete, ceea ce nu este puțin lucru.” – a transmis academicianul pentru regal-literar.ro

Renumitul istoric, președinte în al doilea mandat consecutiv al celui mai înalt for de consacrare științifică și culturală din România, mai consideră, în cronica despre Forumul Național Cultural Brâncoveniana de la Potlogi de anul acesta, aceea că artistul, în vârstă de 24 de ani, este „un purtător și un făuritor de cultură cum rar se mai găsesc astăzi în Țara Românească”, relatează agerpres.ro.

De-a lungul activităților sale artistice, Claudiu a călătorit în Europa, Asia și SUA, a susținut peste două mii de spectacole și a câștigat premii muzicale și culturale importante. Publicând cărți de poezie, eseuri și critică muzicală, Claudiu a mai fost remarcat de oameni de cultură ca Nicolae Dabija, Dida Drăgan, Lidia Grosu și arhiepiscopul Calinic al Argeșului și Muscelului, cel din urmă afirmând că poezia sa este satirică și moralizatoare, dar si că autorul are „harismă cu carul, isprăvi inedite și personalitate uluitoare”. O părere similară împărtășește și regizorul Andrei Zincă, fiul lui Haralamb Zincă, care îl consideră pe Claudiu Dumitrache „o personalitate unică peisajul românesc”.

Cine este Claudiu Dumitrache

Unele voci literare, precum Christian W. Schenk și Valentina Vasile, au scris despre el cronici în care îl aseamănă cu Mihai Eminescu, creațiile lui Claudiu fiind incluse în dicționare enciclopedice și antologii. Cercetătoarea Galina Martea, în anul 2021, scria că „cele scrise de Claudiu Dumitrache sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc”. Unele dintre scrierile lui au servit ca teme de cercetare pentru tratate filosofice, în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor Constantin Brăiloiu al Academiei Române, și ca teme de studiu pentru studenții Universității Hyperion și Universității din București. Din 2022, C. Dumitrache este invitat în școli și licee pentru a susține conferințe elevilor legate de originea și sensul artei.

Laureat al ziarului Literatura și Arta în 2021, Claudiu Dumitrache a fost desemnat personalitate notorie a culturii în Republica Moldova, alături de Ioan-Aurel Pop, Mihai Cimpoi, Dan Puric și Eugen Doga. În 2022 a devenit cel mai tânăr laureat, din istoria presei românești, care a primit premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România pentru excelență și performanță în mass-media.

În Europa și SUA, de asemenea, artistul român de etnie romă este considerat „o voce lină, puternică, foarte emoțională, și o adevărată prezență scenică”, după cum afirma Eb Davis. Pe când Claudiu Dumitrache era nominalizat pentru un premiu muzical în Las Vegas, actorul Michael Airington îl prezenta nu doar ca pe „un interpret incredibil”, dar și ca pe „un artist cu o perseverență ce l-a dus spre succes”, considerându-l „un pariu grozav”.

Alte star-uri internaționale sau afaceriști americani care și-au exprimat aprecierea creațiilor sale au fost și Miley Cyrus, Michaela Rose (ex. Arabesque), afaceristul Michael Koch din consiliul Forbes, Cheryl Shuman (CEO Beverly Hills Cannabis), Isaac Cates (din comisia de vot a Premiilor Grammy), Michael James Down, Jakob Petrén, Kaven Girouard (chitaristul lui Celine Dion) și Jonathan Jackson.

Jonathan Jackson: „poezia lui Claudiu Dumitrache intră în acest meta-limbaj…”

Într-o prefață ce se va regăsi într-o nouă carte scrisă de către Claudiu, celebrul actor și cântăreț american Jonathan Jackson, laureat a 5 premii Emmy și convertit la Ortodoxie în România, notează că „arta este un meta-limbaj” și că „poezia lui Claudiu Dumitrache intră în acest meta-limbaj și invită inima să contemple viața pe cele mai esențiale planuri”. Jonathan, fratele lui Candice Jackson, fostă secretară de guvern a Departamentului de Educație SUA în administrația Trump, mai scrie, despre volumul lui Claudiu, că, „este o explorare poetică, profund personală a sensului vieții, a relațiilor, a frumuseții, a tristeții și a credinței ancestrale”.

Din 2020, Mihai Claudiu Dumitrache, fost președinte al Departamentului de Educație, Cercetare și Cultură în PNR, este numit Ambasador al Culturii al Euro Education Federation, printr-un program al Comisiei Europene, și, din 2022, organizează Premiile Radar de Media. De asemenea, este  membru afiliat CPFCFC din cadrul Societății Academice de Cercetare a Religiilor și Ideologiilor de pe lângă Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind interesat de combaterea doctrinelor ezoterice, de psihologia artistică și de religiozitatea marilor genii ale lumii, precum Albert Einstein și Mihai Eminescu.

În ceea ce privește poziția sa politică, Claudiu Dumitrache a declarat, într-un interviu pentru cotidianul Wall-Street.ro, că la țara noastră ar schimba „doar oamenii care nu sunt demni de pozițiile lor. Odată cu acest lucru, toate problemele s-ar rezolva, iar România ar putea deveni un exemplu pentru celelalte state”.

22 august – 17 septembrie 2023, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, vă invită marți, 22 august 2023, de la ora 17.00, la Sala Media, la vernisajul expoziției itinerante Dincolo de poveste. Graiul straielor moștenite.

Cele 36 de piese de port și podoabe tradiționale din patrimoniul a 12 muzee din România, care compun expoziția, își continuă drumul prin țară și ajung la București, la Muzeul Țăranului. Vom avea ocazia de a urmări firul unor povești pentru a vedea ce ne unește, ce ne apropie. Vrem să descifrăm ce mesaje ne transmit strămoșii noștri, să aflăm cum era viața, cum erau acele vremuri.

Detalii despre piesele de port și podoabele tradiționale ce fac parte din demersul expozițional se regăsesc în „Z.MEU – Ziarul de muzeu!”, publicație inițiată și coordonată de Gela Neamțu și Mihaela Bolog de la Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud.

Acest proiect a fost inițiat de Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, Muzeul de Etnografie Brașov, Muzeul Maramureșean Sighetu Marmației, Muzeul Brăilei „Carol I”, Muzeul Civilizației Dacice și Romane și Colecția Etnografică Marius Matei.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Media, în perioada 22 august – 17 septembrie 2023, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Intrarea este liberă.

Născut și crescut în București, Alex era genul de copil energic care cu greu putea fi convins să intre în casă. Cu alte cuvinte, o copilărie care nu anunța nimic din ceea ce viața avea să-i pregătească. Era anul 2004. Un virus de răceală începe să-și facă de cap, refugiindu-se în articulații. Au urmat tot felul de tratamente, opinii medicale, iar în final a fost trimis acasă având un diagnostic scris cu creionul: poliartrită reumatoidă juvenilă. Și cum lucrurile păreau că nu pot merge mai rău, la scurt timp, boala a degenerat. Alex a fost țintuit la pat vreme de trei ani.

În fața lui Alex se trasau două drumuri: unul al pierzării și al deznădejdii, iar altul al luptei presărate cu speranța reinventării. Și alegerea a fost simplă! În ciuda faptului că rămăsese în scaun rulant, tânărul s-a angajat într-un call center, fiind un exemplu de ambiție și muncă. Ulterior, seriozitatea, perseverența și implicarea de care a dat dovadă, l-a condus către o carieră în domeniul IT la una din cele mai mari firme de asigurări de pe piață.

Între job și încercările de zi cu zi, Alex a decis că viața nu trebuie trăită doar pentru a supraviețuii. Astfel, a acceptat o nouă provocare și s-a înscris în programul #ȘoferiDeSuflet, derulat de Asociația Magic, prin care transporta oameni ieșiți din spital către casă. Nu vă puteți închipuii reacțiile beneficiarilor când erau așteptați la porta spitalului de un tânăr în scaun rulant, cu un zâmbet larg pe buze, care-i invita respectuos să i-a loc în mașina special adaptată.

Rămâneți cu noi, pentru că în minutele următoare, veți descoperi povestea unui învingător care ne-a demonstrat că indiferent de provocările ivite în cale, BIRUINȚA, este singura variantă!

Cea de-a doua ediție a SUNSCREEN Film & Arts Festival urmează să aibă loc la Constanța în perioada 17-20 august 2023. Lansat în 2022 de către organizatorii celui mai mare eveniment de film din țară – TIFF, festivalul are obiectivul de a aduce în fața publicului de la malul mării cele mai noi și apreciate filme românești și internaționale, concerte și invitați speciali. Ediția de anul acesta se extinde și în stațiunea Mamaia, unde vor avea loc proiecții de film pentru turiști.

Locațiile Sunscreen Film & Arts Festival 2023 sunt Piața Ovidiu, Plaja Reyna, Centrul MEPT Jean Constantin și Piața Cazino din Mamaia.

În cadrul primei ediții SUNSCREEN, participanții au putut vedea în premieră filme precum Teambuilding, Mirciulică sau serialul Clanul (PRO TV). Invitatul special al ediției a fost actorul sârb Darko Perić. Anul trecut, peste 10.000 de constănțeni au participat la festival, organizatorii așteptându-se ca anul acesta numărul spectatorilor să se dubleze.

Sunscreen Film & Arts Festival este primul eveniment cultural de amploare care aduce cele mai importante filme românești și internaționale pe malul mării, la Constanța. Inițiat de Transilvania Film și echipa din spatele Festivalului Internațional de Film Transilvania, cu o experiență de peste 20 de ani, Sunscreen propune constănțenilor și turiștilor de pe litoral proiecții outdoor și indoor, cine-concerte, concerte și întâlniri cu cele mai importante nume ale cinematografiei contemporane.

Concerte

Participanții se vor bucura de o serie de concerte organizate pe perioada festivalului, după cum urmează:

Joi, 17 august, ora 20:00 – concert Sarmalele Reci, Piața Ovidiu

Vineri, 18 august, ora 20:00 – concert Alifantis & Zan, Piața Ovidiu

Sâmbătă, 19 august, ora 20:00 – concert Mirabela Dauer, Piața Ovidiu

Duminică, 20 august, ora 20:00 – concert Florian Rus, Piața Ovidiu

Horațiu Mălăele, pe scena Centrului MEPT Jean Constantin

Farseur din vocație, cu șarm, inteligență și umor, Horațiu Mălăele va face o nouă demonstrație de virtuozitate în “Sunt un orb”, sâmbătă, 19 august, de la ora 19:00.

Probabil cel mai bun produs al teatrului românesc din ultimii 20 de ani – așa cum îl descrie Ion Caramitru, Horațiu Mălăele este într-o perpetuă căutare și de aceea niciuna dintre aparițiile sale pe scenă nu este precedentă cu cealaltă. Pentru această variantă a spectacolului “Sunt un orb”, maestrul trasului pe sfoară, al ironiei și al hazului ascuțit își ia ca aliat fie umorul irezistibil al insinuantului Brumaru, fie înțelesurile subtile ale lui Marin Sorescu sau vibrațiile delicate ale boemului Nichita. Acestea sunt doar câteva dintre promisiunile unui spectacol de gală, în cursul căruia poeți atât de diferiți ca stil sau gândire, vor fi deslușiți, cu naturalețe și în cheie proprie, de genul comic Horațiu Mălăele.

Convins că râsul va mântui, spectacolul “Sunt un orb” cuprinde câteva poezii de mare calitate, dar și proză scurtă. Nu lipsesc, evident, nici momentele de improvizație, pline de umor, cele care fac, de obicei, deliciul reprezentațiilor sale. Artistul și provoacă spectatorii cu umor și sinceritate într-un recital de neegalat, cu avertismentul “pericol de râs în hohote”.

“Sunt mai multe elemente care formează acest spectacol, în care este vorba despre mine, dar este vorba și despre dumneavoastră”, spune Horațiu Mălălele.

Sunscreen este un eveniment organizat de Transilvania Film și Asociația Festivlul de Film Transilvania, în parteneriat cu Consiliul Județean Constanța, Teatrul de Stat Constanța și Centrul Cultural Teodor Burada.

Intrarea este liberă, cu excepția spectacolului “Sunt un orb”, pentru care biletele se achiziționează pe sunscreenfestival.ro.

Întregul program al festivalului poate fi consultat pe www.sunscreenfestival.ro.

Despre împuternicire, răbdare și atenție

Sebastian are 6 ani și jumătate. Și chiar a fost invitat la prima petrecere în pijama din viața lui. Și vrea să meargă, sunt prietenii lui acolo și va fi veselie. Are pijama nouă și bagajul făcut, însă își frământă mâinile și se tot gândește cum va fi departe de casă, de mama și de tata, departe de patul lui cu mașinuțe și lampa de veghe în formă de lună.

Se ridică și se așază iar pe fotoliu și ar vrea să zică ,,vreau să rămân acasă”. 

Ce să spună și cum să spună?

Carina simte nesiguranța fiului ei. Și deși pare că este atentă la plantele din ghivece, mintea ei se frământă: să îl întreb, să nu îl întreb? Dacă nu vrea să meargă, să accept? Oare o să îi pară rău apoi? Și lui și mie? Ce e de făcut?

În echilibru fragil

Copiii au nevoie să stea uneori în echilibru fragil, în îndoială, să întoarcă o situație pe toate părțile; e important să descopere că pot răzbi prin hățișul de temeri sau că au nevoie de ajutor.

Și noi, părinții? Îi simțim pe copii și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul deloc lin în care își înfruntă fricile. Oare e potrivită așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat?

,,Nu vei merge azi la volei, la judo, la test, la concurs”. ,,E în regulă, te scot eu de aici, văd că nu știi ce să faci, că te temi”.

Hotărârile noastre îi lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o data viitoare, nu-i așa? Și noi nu vom putea fi mereu lângă ei. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate, așa este?

Să nu îi ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să se dea la o parte, să evite decizia?

Eu spun că e important să fim lângă ei trup și suflet. Țineți palma pe umărul lor, spunând ,,…o să fim amândoi acolo, plec doar când ești pregătit, va fi bine”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță.

Copilul învață să înoate când îi dai brânci în apă?

Există și zicala: ,,copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ,,Așa îl faci puternic”.

Celor ce au trăit acest lucru, (copiii de ieri, părinții de azi) nu le-a fost bine atunci, nu le e bine acum.

E bine să știm că nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (poate că unii) i-au făcut față.

Părinte în echilibru- în momentele de panică simțite și exteriorizate de copii

Când copiii sunt agitați și speriați să nu îi copleșim cu panica noastră ce rezultă din faptul că nu știm ce e de făcut. Alinăm și susținem. Ascultăm și oblojim cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Dacă e cazul îi lăsăm să suspine și le dăm umărul nostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei.

Carina s-a așezat lângă fiul ei și i-a spus pe un ton domol:

,,Pot să îți aud chiar acum inima cum bate tare. Și știu că te temi, că te frămânți. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu că este în regulă și, când ești gata, pornim. Eu simt că va fi bine.”

Petrecerea în pijama a fost grozavă. Sebastian s-a gândit cu multă recunoștință la mama lui și a aflat ce este de făcut când temerile nu îți dau pace!

Datoria morală a unui cadru didactic este aceea de a contribui la conturarea personalității a celor a căror destine îi sunt încredințate. Ioana Stegariu a îmbrățișat de tânără această responsabilitate frumoasă și prețioasă, dorindu-și chiar de mică să fie unul dintre pilonii importanți din viața copiilor. Se pare că planurile de atunci, din vremea copilăriei sale, coincid cu cele de acum.

A fost inspirată de propria învățătoare pe care a avut-o și care a reușit, prin exemplu, să îi insufle iubirea pentru tot ce înseamnă sistemul educațional. A plecat în călătoria sa academică cu valori și convingeri bine închegate transmise în interiorul familiei sale care, cred cu tărie, au ajutat la formarea și creșterea dezvoltării sale. I-a venit rândul să împărtășească. Nu o face oricum, ci cu multă dăruire și dragoste sinceră față de toți copiii, mai ales față de cei din mediul rural, unde se cunoaște că șansele din comunitățile rurale sunt mai mici.

Ioana e omul care face bine societății. Redă portretul clar și concis al unui dascăl tânăr care și-a găsit un vector în viață.

Ioana, ce este un profesor pasionat în accepțiunea ta?

Pentru mine, profesorul pasionat este acel om care nu doar transmite un set de informații, ci inspiră elevii și colegii profesori, cultivând dorința pentru învățare, înțelege și de ce crește ca individ.  Un profesor pasionat este acel educator care se dedică cu inima și sufletul meseriei de a învăța și de a ghida elevii.

În accepțiunea mea, un profesor pasionat trebuie să aibă anumite trăsături definitorii: entuziasm contagios (atât în raport cu elevii, cât și cu profesorii), dedicare și devotament, înțelegere profundă a rolului pe care îl deține vizavi de viitorul elevilor, empatie și susținere, comunicare asertivă, inspirare și modelare a caracterului, flexibilitate și adaptabilitate.

Tânără, dar cu viziuni mărețe. Ce planuri ai pentru tine?

În ansamblu, planurile mele implică creștere continuă, dezvoltare personală și contribuție la dezvoltarea comunității în care trăiesc. Sunt hotărâtă să aduc schimbări pozitive și să îmi urmez planurile cu pasiune și determinare.

Ce valori dorești să le insufli elevilor tăi?

Caut să insuflu elevilor mei valori care să nu-i ajute doar în sala de clasă, ci care să îi ajute să devină indivizi echilibrați și etici, niște cetățeni activi și contributivi în societate: curiozitate, respect, empatie, responsabilitate, colaborare, autodisciplină, confidență, perseverență.

Ce valori ai primit la rândul tău în interiorul familiei tale? Cu ce povețe ai plecat în viață insuflate de ai tăi părinți?

Valorile pe care un copil le primește de la părinți joacă un rol important în dezvoltarea sa personală și își găsesc ecoul și îndrumarea în întreaga viață. La fel este și în cazul meu. Le sunt foarte recunoscătoare părinților în primul rând pentru iubirea și suportul necondiționat. Ei mi-au insuflat dragostea pentru școală, sădindu-mi astfel dorința de învățare, m-au învățat ce este empatia, înțelegerea, respectul și toleranța. M-au ajutat să-mi dezvolt încrederea în propriile forțe și să devin un adult echilibrat din toate punctele de vedere.

Ce dorințe avea fetița Ioana când era mică legate de meseria pe care o va alege în viață? Coincid planurile de atunci cu cele de acum?

Am vrut să fiu învățătoare încă din copilărie. Am fost inspirată de propria mea învățătoare. Dincolo de conținuturi m-a învățat cum să învăț eficient, ceea ce mi-a fost un real ajutor ulterior în parcursul academic.

Planurile mele din copilărie, de a ghida elevi în procesul de învățare, s-au materializat. Sper să aduc lumină în mintea și sufletul meu, așa cum am primit la rândul meu.

Cum sună frumoasa ta escapadă academică?

Totul a început în satul natal, Vânători, unde am învățat de la grădiniță și până la finalul ciclului gimnazial. Am continuat studiile liceale la Pașcani, unde am făcut naveta zilnic.

Am făcut Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea PIPP la UAIC Iași, după care m-am angajat. Cu încredere și hotărâre am ales să continui cu un masterat în domeniu, Diadactici aplicate pentru învățământul primar, în cadrul aceleiași facultăți.

De când faci parte din programul Teach For Romania și ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acest timp?

După doi ani la catedră mi-am spus că am nevoie de noi provocări și contexte care să mă ajute să-mi dezvolt competențele. Fac parte din programul Teach for Romania de un an, timp în care am reușit să creez conexiuni profunde cu oamenii din comunitatea Teach, am învățat să gestionez provocările cu încredere, să văd impactul acțiunilor mele. În acest program am fost încurajată să învăț constant și să-mi dezvolt abilitățile de predare, gestionare a clasei și comunicare. Am participat la numeroase ateliere metodice care mi-au arătat să mereu este loc pentru mai bine.

De ce ai ales să faci parte din această organizație și să îți dedici toată dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural?

Sunt la bază un copil din mediul rural. Mi-am dorit dintotdeauna să mă întorc în mediul rural și să produc un impact pozitiv prin activitatea mea. Cred cu tărie în puterea educației de a schimba vieți. Am văzut mereu învățarea ca pe o cale de eliberare și am simțit că pot aduce o schimbare reală în viața copiilor prin oferirea accesului la educație de calitate.

Experiențele mele personale m-au învățat că fiecare copil are un potențial uriaș, indiferent de contextul socio-economic sau familial din care provine. Deseori, copiii din comunitățile rurale nu au aceleași oportunități ca ceilalți, prin urmare, văd învățarea ca pe o modalitate de a deschide uși și oferi șanse pentru un viitor mai bun.

Decizia de a preda în mediul rural nu a avut o legătură directă cu organizația. Ceea ce m-a condus de fapt spre Teach for Romania a fost faptul  am simțit că pot aduce propriile mele abilități și resurse în acest efort colectiv de a transforma sistemul de învățământ și de a oferi șanse egale tuturor copiilor.

În final, aleg să-mi dedic dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural pentru că sunt de părere că fiecare  copil merită să fie încurajat, susținut și ghidat să își atingă potențialul maxim.

Ioana, ce ai învățat de la copii? Se spune că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici la rândul nostru.

Am învățat multe lucruri importante de la copii în ultimii trei ani, însă cea mai importantă lecție e legată de bucuria din lucrurile simple. Fie că este vorba de un joc nou, de o metodă nouă, o reușită sau un material didactic copiii se bucură sincer. Ei găsesc bucurie în cele mai mici si simple lucruri. Acum apreciez frumusețea din momentele cotidiene și să nu neglijez micile bucurii ale vieții.

Dacă ar fi să faci un exercițiu de imaginație, unde te-ai vedea peste zece ani?

Peste 10 ani m-aș vedea într-un punct al vieții caracterizat de dezvoltare personală și realizări profesionale semnificative. Dar, indiferent de cum vor evolua lucrurile mă văd încă alături de copii, sprijinindu-i în procesul lor de învățare și dezvoltare. Indiferent de direcția în care se îndreaptă lucrurile în viitor, angajamentul meu față de educație și față de copii rămâne neschimbat. Vreau să continui să inspir și să ajut noile generații să își atingă potențialul maxim, să descopere lumea înconjurătoare și să devină cetățeni responsabili și bine pregătiți pentru viață.

Șahul este o pasiune pe care o insufli și copiilor?

Da, șahul este o pasiune pe care o insuflu copiilor pentru că o consider o activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea lor. Șahul nu doar dezvoltă abilități logice și strategice, ci are și o serie de beneficii cognitive, emoționale și sociale. Pe lângă timpul alocat acestui sport la școală, o parte dintre elevii mei participă în weekend la antrenamente organizate de Asociația Club Sportiv „Pionii Regelui” și concursuri lunare.

Încerc să transmit și colegilor profesori din toată țara importanța practicării acestui sport la vârstele mici, prin intermediul rolului de formator în cadrul proiectului național „Educație prin șah” furnizat de CCD Ialomița în parteneriat cu Federația Română de Șah.

Când ai descoperit jocul minții?

Am descoperit șahul în copilărie, ghidată de tatăl meu. Încă de mică știam să joc șah, dar nu înțelegeam pe deplin valoarea sa. Cu toate acestea, în urmă cu patru ani am avut o revelație în ceea ce privește impactul său, în momentul în care am intrat în contact cu Pionii Regelui. Mai exact când am cunoscut copiii care practică acest sport. Acest club mi-a arătat cât de profund poate influența dezvoltarea abilităților cognitive și a gândirii strategice și m-a inspirat să explorez mai mult această lume.

De atunci am devenit pasionată de șah și am început să împărtășesc beneficiile sale cu alții, copii și adulți, în speranța că vor experimenta valoarea extraordinară a acestui joc minunat cât mai mulți copii.

Șahul este o pasiune sau a devenit un mod de viață având în vedere că o parte din familia afiliată datorită căsătoriei tale a fondat Pionii Regelui? Ce poți împărtăși cu noi? Ce rol ai?

În ceea ce privește legătura mea cu șahul și implicarea în clubul Pionii Regelui, pot să împărtășesc cu voi că pentru mine, șahul nu este doar o pasiune, ci un mod de viață și o sursă constantă de inspirație. Îmi place să văd cum acest joc complex îi învață pe oameni să gândească strategic, să ia decizii înțelepte și să dezvolte calități precum răbdarea și concentrarea.

Alexandru și Vlad Stegariu au pus bazele clubului Pionii Regelui cu dorința sinceră de a aduce beneficiile acestui sport comunității. Împărtășesc această viziune și m-am angajat să contribui la dezvoltarea clubului prin promovarea valorilor și beneficiilor jocului de șah. În calitate de voluntar, am avut ocazia de a interacționa cu mulți copii talentați și pasionați de șah.

Am avut bucuria de a-i cunoaște și de a-i ajuta pe numeroși copii care au trecut pragul clubului Pionii Regelui. Prin lecțiile de șah și activitățile organizate, am fost martorul evoluției lor pe tabla de șah, dar și în dezvoltarea lor personală. Am văzut cum șahul îi învață să-și canalizeze creativitatea în strategii de joc, să-și dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor și să-și construiască încrederea în sine.

Faptul că acești copii au venit la club și au luat parte la activitățile noastre a demonstrat că șahul are puterea de a aduce împreună oameni cu interese similare și de a construi comunități solide. În calitate de învățătoare și voluntar, am fost mândră să îi susțin pe acești tineri jucători în călătoria lor de a deveni mai buni atât în jocul de șah, cât și în viață.

În încheiere, am învățat că șahul nu este doar un joc, ci o călătorie de autodescoperire și dezvoltare personală, iar prin clubul Pionii Regelui, am avut șansa să împărtășesc această călătorie cu mulți copii minunați și să îi încurajez să-și urmeze pasiunea pentru șah și să crească învățând din fiecare mutare.

Cu bucurie și înaltă considerație pentru semnificația sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, transmite un mesaj plin de căldură și înțelepciune către toți creștinii ortodocși.

Visa să devină medic, dar a ajuns pe mâinile lor. Un accident de mașină pe care l-a avut în 2014 a trimis-o în spital. Mai mult de atât, a țintuit-o într-un scaun cu rotile. Dar azi, este o învingătoare. Secunda care a imobilizat-o la pat nu a fost și secunda care a făcut-o spectator la propria viață. Sunt aproape 10 ani distanță și stăm de vorbă cu psihologul clinician Andreea Lichi. Să o cunoaștem!

Andreea, în ce moment al vieții ești? Cum arată această perioadă a ta?

Emoțional vorbind, simt că sunt într-un moment de echilibru, de liniște, de acceptare a tot ceea ce a fost și este. Recunosc că mi-a luat mulți ani până să înțeleg cât de importantă este acceptarea în viața fiecăruia dintre noi și câtă pace îți poate aduce această etapă, această împăcare practic cu propria viață, cu propria existență. Până anul trecut, m-am folosit cumva de scuza că „nu am acceptat ce mi s-a întâmplat, ci doar am învățat să supraviețuiesc așa”. Însă această scuză scotea la iveală de fapt partea traumatizată, nevindecată din mine. Bineînțeles că nu mă condamn, căci ăsta este procesul firesc al procesării unei traume – mai întâi avem nevoie de stabilizare, de un cadru securizat, apoi ne consolidăm resursele (ceea ce am făcut și eu: mi-am continuat studiile, am început să scriu, să mă implic în diverse proiecte etc.) și abia într-o ultimă etapă apare acceptarea experienței adverse. Mă bucur că am reușit să ajung în punctul acesta și cu sinceritate spun că, după ce am reușit să integrez, să conțin și să accept ceea ce mi s-a întâmplat, astăzi văd cu mai multă claritate tot ceea ce mă înconjoară și sunt recunoscătoare și împlinită pentru evoluția mea.

Ultima oară când am vorbit, erai studentă. Cum au fost anii studenției având în vedere că ai terminat acum?

Acum sunt în ultimul an la masterul de psihologie clinică și psihoterapie. Au trecut rapid și anii de licență și primul an de master. Despre acești ani pot spune că au fost cu multe provocări, în special din lipsa accesibilității pentru fotoliul rulant, însă chiar și așa, am reușit si voi reuși în continuare să îmi duc la bun sfârșit studiile pentru a-mi urma planurile si idealurile.

În ce rol te găsesc azi, mai ales că pe rețeaua de socializare Facebook am văzut o poză sugestivă?

Astăzi sunt psiholog clinician cu drept de liberă practică și psihoterapeut în formare în psihotraumă. De curând mi-am deschis cabinet individual de psihologie, unde, dincolo de terapie individuală, vreau să organizez mai multe ateliere de dezvoltare personală și grupuri de suport. Cred foarte mult în puterea lui „împreună” și vreau să creez un mediu în care oamenii să găsească ascultare, înțelegere, ventilare emoțională, sprijin, un mediu din care oamenii să plece mai liniștiți, mai încrezători în sine, un mediu în care să consolidez consistența lui „mai bine”.

Dar de ce psihologie și cui public te adresezi?

E o poveste destul de lungă, însă după ce am cochetat cu medicina, am înțeles că drumul meu este altul și astfel am ajuns să fiu fascinată și să iubesc cu toată ființa mea psihicul uman, psihologia clinică și domeniul uriaș al psihotraumei. Un domeniu vulnerabil, delicat, sensibil, dar și plin de satisfacții. Mă adresez în special celor cu vârste de +14 ani și îmi doresc să le ofer suportul de care au nevoie pentru a descoperi în ei numeroasele resurse ce le au la îndemână.

Andreea, ai emoții pentru noul tău job având în vedere că nu te poți mișca de la mijloc în jos, chiar și cu mâinile nu foarte mult?

Un principiu din psihoterapie spune că „Nu poți duce pe nimeni mai departe decât ai ajuns tu.”. Consider că sunt în punctul în care, prin pregătirea academică pe care o am și din care nu o să mă opresc niciodată să consolidez, să învăț, să mă informez, pot aplica și oferi mai departe ceea ce știu, ceea ce cunosc. Psihoterapia, consilierea sau serviciile psihologice, nu se fac cu mâinile sau cu picioarele, se fac cu mintea, cu știința, cu sufletul și cu valorile morale ale specialistului. Specialistul este și el om, iar în funcție de propria șlefuire interioară va putea oferi clientului cadrul de care are nevoie. Psihologia se învață până într-un anumit punct, însă, din acel punct, mai departe doar se simte. Clientul, de obicei, își alege destul de atent terapeutul, se interesează despre acesta și tind să cred că si cei ce mă vor alege pe mine vor ști despre dizabilitatea mea, însă acesta nu va fi criteriul principal de selecție. Nu am emoții. Îmi cunosc limitele, la fel de bine cum îmi cunosc si performanțele, la fel de bine cum cunosc si ceea ce știu si ceea ce pot oferi.

Guști din entuziasm sau din reticența oamenilor?

Mai degrabă din entuziasm. Îmi plac oamenii-lumină, care doar prin simpla prezență reușesc să transmită din entuziasmul, energia și bucuria lor pentru viață, pentru (poate) chiar și cele mai mici lucruri. Pe de altă parte, nu dau total deoparte reticența. Sunt momente în care și eu sunt rezervată în a lua anumite decizii sau în legătură cu anumiți oameni, însă nu într-un mod extrem în care să îmi afecteze viața această reticență. Sunt un om deschis și aleg să mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară.

Cred că ai tot relatat întâmplarea tragică din viața ta de nenumărate ori, dar ne mai poți spune și nouă, cititorilor revistei Matricea, despre cum ai ajuns să aparții unui scaun rulant?

În 2014 am avut un accident rutier. Un accident destul de grav, în care o vertebră cervicală a cedat, urmată fiind de lezarea măduvei spinării. Astfel am trecut prin multe luni de spitalizare, de terapie intensivă, de recuperare, fotoliul rulant devenind în cele din urmă extensia mea. După mai bine de 9 ani de atunci, îmi place să cred că aceasta a fost misiunea mea, o misiune din care în continuare învăț și prin care mă dezvolt, evoluez, construiesc.

Cum poți descrie acești ani că au fost pentru tine?

Cu siguranță primii 3-4 ani au fost destul de dificil de gestionat. Poate cel mai greu mi-a fost să înțeleg că nicăieri în lume nu există (momentan) un tratament care să-mi redea independența fizică. Nu concepeam să cred că nu voi mai putea dansa, alerga vreodată. Priveam spre vindecare doar cu ideea că „îmi doresc să fiu ca înainte de accident”, însă am înțeles mai târziu că de fapt acea vindecare e mai mult un proces de recuperare interioară, prin care aveam să descopăr zeci de resurse care m-au ajutat să devin cine și ceea ce sunt astăzi.

Dar pentru familia ta?

La momentul accidentului, pentru părinți șocul a fost cel mai mare. Medicii le-au spus de la început că e posibil chiar să nu supraviețuiesc, iar dacă, până la urmă, voi supraviețui, va fi un miracol să pot sta într-un scaun cu rotile. Eu am aflat mai târziu. Deși subtil mi s-au spus câteva informații, efectiv era peste puterea mea să le cred, să le înțeleg. Din nefericire, sunt multe familii care, după astfel de întâmplări, ajung să se despartă. Însă, in cazul meu, părinții au fost și sunt cei mai mari susținători ai mei. Lor le datorez ceea ce sunt astăzi și alături de ei îmi realizez toate visurile, idealurile.

Pentru ce îi mulțumești lui Dumnezeu?

Pentru tot. Așa cum este acest tot – și cu bune, dar și cu cele mai puțin bune. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în special pentru părinții mei, dar și pentru oamenii pe care îi aduce în viața mea. Oameni care să mă sprijine, oameni alături de care să mă dezvolt, oameni alături de care să construiesc. Îi mulțumesc pentru bucuriile la care nici nu m-am gândit vreodată, dar pe care le-am primit cu imensă recunoștință.

-Uite, mama, cum am aranjat masa!

-Ah, îmi place mult, Andrei!

Fața mamei e plină de lumină și încântare. Zâmbetul ei, tonul ei arată că îi place tot ce a făcut fiul ei: inițiativa lui, creativitatea lui, inițiativa lui. Afecțiunea ei se transmite prin toți porii.

-Hei, tata, uite cum sar!

Bogdan își ia avânt și sare. Prima dată mai stângaci, apoi iar și iar până ce aterizarea iese bine. Tata îl observă de fiecare dată, cu atenția îndreptată spre el; îl încurajează, îl sfătuiește, îl corectează și îl validează. Bogdan e foarte fericit să fie văzut, conectat.

-De data aceasta mă cațăr până sus pe scară, îi spune Adelina mamei ei

Și o face!

Și mama? Ei bine, lasă temerile deoparte și își învăluie fiica în admirație.

-Asta numesc eu echilibru! Asta numesc eu determinare! Bravo!

-Ufff, acum am nevoie de niște echilibru, de armonie, tata!

Valentina a fost agitată toată ziua, iar faptul că tatăl ei o ascultă, o armonizează, îi urmărește expunerea verbală și nonverbală, o oglindește, o ajută enorm.

Armonie.

Afecțiune.

Admirație.

Atenție.

4 ,,A”-uri valoroase

,,A”-uri de aur, de care fiecare copil are nevoie într-o conectare de calitate cu adulții ce îl însoțesc în călătoria cu creștere și înflorire.

Legătura cu ceilalți este fundamentul sănătății noastre mentale și emoționale; suntem creaturi sociale, iar o mare parte a ceea ce devenim este construită prin experiența afecțiunii exprimate.

Cuvintele, atingerile, încântarea răsărită pe fețele noastre, toate transmit un sentiment profund de iubire și apartenență.

Creierul uman se dezvoltă prin relaționările cu ceilalți și are nevoie clară de atenția celorlalți. Desigur, nu vom putea dărui copiilor noștri atenție tot timpul. Atunci când avem disponibilitate însă, atunci când avem timp doar pentru ei, să o facem cu dedicație, să le arătăm că sunt văzuți și apreciați, că atenția noastră le aparține.

Când copiii noștri își asumă riscuri și se angajează cu dedicație în activități și acțiuni la care doar visaseră în trecut, ei bine, este timpul să știe că sunt urmăriți cu admirație. Au nevoie să vadă că îndrăzneala lor, efortul lor de a ieși din zona de confort, încântarea de sine este observată și răsplătită, oglindită și validată. Cu admirație.

Este important să ne susținem copiii să se vadă pe ei înșiși. Este important să le răspundem corect nu doar la ceea ce ei transmit verbal, ci și la ceea ce transmit nonverbal. Să îi ajutăm să se armonizeze cu ei înșiși, cu atenție, blândețe și dedicație.

Și cum ne folosim de cei 4 ,,A”?

Ascultăm cu atenție ce au de spus copiii noștri și arătăm că ne interesează gândurile și sentimentele lor. suntem deschiși și răbdători atunci când vor să discute cu noi.

Găsim activități pe care le putem face împreună și care să le permită să se simtă confortabil, să ne împărtășească lucrurile importante. Fie că este vorba despre jocuri, scotocit, gătit sau plimbări, timpul petrecut împreună poate consolida legătura dintre noi.

Copiii învață multe din ceea ce văd și aud din partea voastră. Să fim un exemplu pozitiv în ceea ce privește comunicarea, empatia și modul în care ne tratăm pe noi și pe ceilalți.

Să descoperim mereu ce îi pasionează pe copiii noștri și să îi încurajăm să-și urmeze interesele. Arătăm mereu interes pentru ceea ce fac și îi ascultăm vorbind despre experiențele lor.

Să nu uităm de rutină! Copiii se simt în siguranță și conectați atunci când au o rutină stabilă. Aceasta poate include timp pentru comunicare, activități împreună și momente de relaxare.

Să îi ajutăm pe copii să își înțeleagă și să-și exprime emoțiile. Să le arătăm că este în regulă să simtă diferite emoții și că putem fi acolo pentru ei în orice situație.

Mereu îmi place ideea de moment special, doar al vostru! Organizați activități speciale sau momente de sărbătoare care să fie unice pentru voi ca familie. Acestea pot consolida legătura dintre voi și pot crea amintiri prețioase.

Conectarea cu copiii noștri implică înțelegere, răbdare și dedicare. Și iar răbdare.

Fiecare copil este unic, așa că este important să ne adaptăm continuu la personalitatea și nevoile individuale ale fiilor și fiicelor noastre.

Arhitectul Horia Creangă, nepotul scriitorului Ion Creangă, s-a născut în 1893 în București. În cei 51 ani de viață, a dezvoltat peste 70 de proiecte, fiind considerat cel mai are arhitect român al secolului XX. Iubitor al simplității, a eliminat din proiectele sale detaliile lipsite de importantă, lăsându-le pe acestea să fie definite de o geometrie simplă, fără ornamente. „Aristocratul liniilor simple”, cum este numit, Horia Creangă a avut o contribuție deosebită la formarea școlii de arhitectură modernă românească.

Studii la Paris

A urmat cursurile Liceului Mihai Viteazul din București. În 1913 a fost admis la Școala de Arhitectură, însă a fost nevoit să plece pe front, ajungând să fie luat prizonier la Șercaia și trimis în lagăr la Stralsund. Revenind în țară, dorește să-și finalizeze studiile la Paris, împreună cu alți colegi. Astfel, în 1919, alături de aceștia, organizează o expoziție de lucrări în acuarelă și desene cu monumente, peisaje și portrete, la Ateneul Român, pentru a strânge fonduri. Au reușit, în cele din urmă, să strângă banii necesari pentru drum.

Ajuns la Paris, Horia duce o viață modestă –  vinde propriile lucrări pictate pentru a-și asigura venituri care să-i permită să-și continue studiile. În Franța descoperă ideile inovatoare ale lui Corbusier și ale lui Toni Garnier, precum și construcțiile lui Auguste și Gustave Perret, primii care au utilizat betonului armat în arhitectură. La Ecole de Beaux-Arts are ocazia să studieze cu prof. arh. Gustav Umbdenstock, în biroul căruia face un stagiu de ucenicie, pentru a obține titlul de arhitect diplomat al guvernului francez. Profesorul său este cel care, în 1925, îl angajează la Compania de căi ferate din Nord, din Franța, unde Creangă lucrează la proiectul gării din Tergnier-Aisne și la proiectul orășelului alăturat.

Tot în Franța o cunoaște pe Lucia Dumbrăveanu, cu care se căsătorește.

Simplitatea – elementul comun al proiectelor ce-i poartă semnătură

Întorși în România, soții Creangă devin angajați, însă, în paralel, acceptă și proiecte private, construindu-și, treptat, un nume. Horia Creangă participă la numeroase concursuri, obținând, în 1928, locul I cu proiectul pentru Palatul Culturii din Constanța. Cel mai mare succes, însă, a urmat după ce a câștigat locului I pentru sediul societății ARO, actualul Bloc Patria. Începe să primească din ce în ce mai multe comenzi, astfel că biroul său de arhitectură crește, fiind foarte apreciat de arhitecții vremii.

,,Minte clară și pozitivă, fără complicații intelectuale, dar dotat cu multă sensibilitate, Creangă vedea în volume mari și tot efortul lui tindea mereu spre simplificare. Planurile lui erau totdeauna excepțional de clare, iar amănuntul era sacrificat în favoarea ansamblului. […] Era preocupat de magia formelor simple, în care proporția domina.”  G.M. Cantacuzino, în Revista Simetria, 1943.

Lucrările care îi poartă semnătura se deosebesc prin simplitate și geometrie pură. Câteva dintre cele mai cunoscute proiecte ale sale sunt Teatrul Giulești, Blocul ARO (Cinema Patria), clădirile Uzinelor Malaxa (devenite “23 august” și ”Faur”), amfiteatrul Școlii Centrale (devenit Teatrul Bulandra), restaurantul Pescăruș din Parcul Herăstrău, Halele Obor, Hotel ARO din Brașov sau Palatul Cultural din Cernăuți. Pe lângă toate acestea, arhitectul a proiectat și numeroase vile moderniste – din Dorobanți până în Cotroceni, precum și fabrici, stadioane și școli în toată țara.

,,Într-o carieră profesională de numai 16 ani, a realizat opere remarcabile, de mare valoare în ansamblul ei. Câteva din creațiile sale au devenit, încă din timpul vieții, fundamentale ale arhitecturii noastre, care se înscriu în patrimoniul european al perioadei. Opera sa respiră prospețimea lumii noi pe care promotorii de pretutindeni ai arhitecturii moderne au dorit să o transpună în spații, volume și forme. Pentru arhitectura românească, Horia Creangă va rămâne un aristocrat al formelor simple.”  Prof. dr. arh. Nicolae Lascu.

Se stinge din viață la doar 51 de ani, la data de 1 august 1943, la Viena, în urma unor probleme de sănătate apărute în urmă cu trei luni, după o baie foarte rece în lacul Snagov.

Bibliografie: turnulsfatului.ro, scena9.ro

Surse foto: e-zeppelin.ro, b365.ro, turnulsfatului.ro

A spune povești cu marionete sau păpuși nu e atât de ușor. E o misiune dificilă pentru că e important să stăpânești anumite tehnici ca să aduci la viață povești precum Vrăjitorul din Oz sau să aduci în față personaje din filme de pe vremea noastră cum ar fi Veronica.

Irina Olariu are acest talent desăvârșit, aș spune chiar de neegalat luând în considerare și stropul mare de zâmbet pe care-l poartă la ea mereu atunci când se află în preajma copiilor. Cei mici o știu de Veselica, iar când e Veselica, chiar mărturisește că se transpune în altă lume. Dă viață poveștilor și glas personajelor, iar asta înseamnă că încă poartă copilăria în suflet.

E frumos universul pe care și l-a creat și cu care se identifică perfect. Să o cunoaștem mai bine în rândurile de mai jos!

Irina, porți un nume care în limba greacă înseamnă pace, iar eu când vorbesc cu tine chiar asta simt. Oare mama ta tot la pace s-a gândit să aduci pe Pământ când ți-a pus numele? Ce știi?

Știu că mama mea a spus că eram ca o păpușă când m-am născut și se sărbătorea Sfânta Irina. Și mie îmi place numele Irina. De mică am simțit că vreau doar pace în jurul meu. Eram o fetiță timidă și gingașă, așa cum spunea mama mea. Mama este o fire foarte blândă și de la ea moștenesc blândețea, gingășia, frumusețea.

Pentru copii ești Veselica, nu Irina. Când de mult îți place acest apelativ?

Când sunt chemată Veselica mă transpun în altă lume. Copiii zâmbesc instant când spun acest nume. Acesta este scopul proiectului meu, de a aduce cât mai multe zâmbete pe chipul tuturor celor care mă întâlnesc.

Să fii în mijlocul copiilor, în fața lor sau pe lângă ei ți-ai dorit mereu să fii?

Da, mi-am dorit mereu să fiu printre copii. Ei trăiesc in prezent și lângă ei sunt eu, autentică.

Cum s-a scris povestea ta cu copiii? Poți s-o așterni în câteva cuvinte și aici?

De când mă știu spun povești celor apropiați. Într-o vară am făcut o păpușă doar să văd dacă îmi iese. De obicei fac ce simt. Am reușit să fac păpușa, să îi pun numele și am acceptat să merg la un interviu. Spunea așa: „Căutăm mămici pentru teatru”. Am luat păpușa și m am dus la interviu. Am fost acceptată și am început să fac ateliere pentru copii. Înainte de asta, adunam copii acasă și făceam activități pentru copii, băiatul meu fiind micuț. După ateliere, a urmat un spectacol pe o scenă cu prima mea piesă: Vrăjitorul din Oz. Am făcut personajele și am urcat pe scenă pentru prima dată și de aici au luat naștere următoarele povești.

Ce ai învățat de la ei, Irina? Ce au sădit în tine?

De la copii învăț zilnic cum să scap de frici, cum să văd doar ce e mai frumos în orice, cum să zâmbesc mai mult, cum să iubesc și multe altele.

De ce teatru interactiv? Escapada ta academică s-a petrecut în acest domeniu?

Teatru interactiv: pentru că am vrut să îi ajut pe copii să prindă curaj, să se deschidă, să comunice mai mult, să aibă încredere în ei. Asta pentru că eu nu am avut curajul, copil fiind să îmi depășesc tracul de a vorbi in public, sau să cânt pe scena, să îmi spun punctul de vedere în anumite situații. Vreau să îi ajut să aibă încredere în ei, pentru că de aici pornește totul. Eu pot să fac tot cerea ce îmi propun. „Eu am tot ce îmi trebuie ca să fac tot ce vreau”.

Ce învață copiii prin teatru? Ce elemente își extrag pentru dezvoltarea lor?

Prin teatru își dau voie să viseze, să vizualizeze o poveste, să creeze, să fie dezinvolți și să aibă curaj.

Dacă dau o căutare pe google, te găsesc și în ipostaza de terapeut Reiki. Cum ai descoperit această cale?

Am descoperit reiki în 2017 când am avut probleme de sănătate. În câteva sesiuni m-am vindecat. Apoi am făcut toate gradele în reiki și am practicat, văzând multe rezultate pozitive în rândul clienților mei.

Cum jonglezi între ce faci cu copiii și ce faci cu adulții?

Activitățile cu copiii mă încarcă foarte mult, când sunt pe terapii e un consum de energie mai mare și necesită multă implicare în a ghida un adult. Ambele îmi plac foarte mult. Fac tot ce mi-am dorit de când eram mică.

Poezia este una dintre pasiunile tale. Încurajată de către cine să îți urmezi pasiunea și s-o așterni în pagini?

În poezii sunt emoțiile mele. E un refugiu în care tot ce simt, trăiesc , visez devine o poveste. Scriu de mică, mai mult pentru poezii pentru copii.

Ce ar trebui să mai aflăm despre tine, Irina, și n-am cuprins eu în întrebări?

Sunt ceea ce fac. Sunt o persoană activă, cu multe idei, uneori iubesc să stau înconjurată de gândurile mele, alteori, evadez ca să mă inspir. Iubesc viața, așa cum e. Eu sunt diferită în fiecare zi. Îmi plac provocările și le spun da de fiecare dată. Caut mereu să cresc din toate punctele de vedere și îmi place să las ceva în urma mea. Poate fi un zâmbet, un sfat, o îmbrățișare sau un semn de întrebare. Până și o muscă lasă ceva în urma ei. Ar fi păcat să trecem așa neobservați prin lume.

Care sunt lucrurile care îți plac cel mai mult la tine? Oare faptul că ți-ai urmat mereu dorințele?

Îmi place la mine că nu renunț indiferent de obstacole, că merg înainte chiar daca mă împiedic de propriile mele judecăți. Știu că am venit aici cu multe daruri și doresc să le împart cu ceilalți.

Sunt și lucruri care nu îți plac și lucrezi la ele?

Am lucruri care nu îmi plac și chiar lucrez cu ele până când le învăț bine. Viața e ca o materie cu multe teme de făcut acasă. Acum am înțeles că de mine depinde cât efort depun să le înțeleg sau să le las să se repete. Mă plac așa cum sunt, mai multe personaje într-una singură: Irina.

Curator: dr. Alexandru Constantin Chituță

11 august – 8 septembrie 2023, Sala Irina Nicolau

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român din București, în colaborare cu Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, vă invită să luați parte vineri, 11 august 2023, de la ora 18:00, la Sala Irina Nicolau, la vernisajul expoziției de pictură Flăcări și corăbii, mărturii din Banat și Transilvania, a artistului și restauratorului Ioan Muntean, curatoriată de dr. Alexandru Constantin Chituță, manager interimar al Muzeului Național Brukenthal din Sibiu.

Flăcări ale duhului și corăbii spirituale este titlul sugestiv care face referire la bisericile din inima Apusenilor, Țara Hațegului și până în Banatul montan. Aceste locașuri de cult sunt mărturii ale credinței românilor.

Bisericile care împodobesc așezările sunt flăcări ale Duhului care se pogoară peste lume, sunt mâini ridicate ale preafrumosului pământ care arată spre cer, care îndemnă spre contemplare, sunt corăbii care conduc credincioșii spre zările luminoase ale Edenului dorit.

Peisajul spiritual și material al zonei Apusenilor, a străvechii Țări a Hațegului și a Banatului montan este marcat de vechile biserici de lemn sau împodobitele biserici construite în stil baroc, care reprezintă până astăzi centrul comunităților umane. Precum sufletul dă sentimente și voință trupului tot așa aceste biserici au dăruit și dăruiesc în continuare comunităților creștine lumină, tărie și mântuire.

Există și o conștiință a apartenenței la o comunitate care se bazează pe valori spirituale și materiale comune care s-a născut și s-a consolidat de-a lungul timpului, exprimând un mod specific de înțelegere a vieții, a locului și a rostului fiecărui om pe pământ.

Pe de altă parte, moștenirea culturală pe care satul românesc o oferă este inestimabilă. De la creațiile folclorice și jocurile populare, de la arta meșteșugărească și portul național, până la datinile și obiceiurile specifice, satul a fost o permanentă sursă pentru patrimoniul cultural românesc. Redescoperirea acestora – uitate sau trecute cu vederea – în anumite locuri, este vitală pentru păstrarea și promovarea identității culturale a satului românesc, iar acest lucru este posibil numai prin conștientizarea valorii acestui tezaur cultural.

Spiritul creator al țăranului român, surprins de artistul Ioan Muntean, de la construcția bisericilor de lemn la decorarea acestora cu icoane și până la împodobirea locașului eclezial cu ștergare colorate, este inspirat de frumusețea naturii înconjurătoare. Trăitor în zariștea cosmică, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, țăranul a știut să exprime în arta populară care modelează piatra, lemnul și alte elemente naturale, simboluri și legături între frumusețea creației lui Dumnezeu și lucrul mâinilor sale.

Din aceste subiecte de redescoperire, interes, curiozitate, fascinație și frumos s-a născut un amplu proiect pe care restauratorul, expertul și artistul Ioan Muntean de la Muzeul Național Brukenthal l-a realizat într-o călătorie de cercetare efectuată în anul 2019, în Episcopia Devei și Hunedoarei și în Episcopia Caransebeșului. Cu acest prilej a vizitat 100 de lăcașuri de cult ortodoxe, pornind din inima munților Apuseni, de la Rovina și Curechiu (de unde a pornit Răscoala lui Horea), trecând apoi prin valea Mureșului, Țara Hațegului, Banatul Montan și în final pe valea Cernei. Această călătorie a constituit un mod de cunoaștere și apropiere de partea materială a bisericii care de foarte multe ori este încărcată și de probleme și neajunsuri.

După această etapă de cercetare a specialistului, imaginile impregnate în minte, dar și cu ajutorul camerei de fotografiat au născut demersul plastic prezentat acum. Fără a fi un pictor bisericesc, legătura artistului Ioan Muntean cu arta creștină în general este definită de meseria pe care o profesează de peste două decenii ca restaurator de pictură în cadrul renumitului Laborator al Muzeului Național Brukenthal.

Artistul este specializat în a surprinde, într-o manieră plastică formidabilă, razele luminoase ale soarelui care pătrund în interiorul sacru, făcând ca în biserica măririi Tale stând, în Cer ni se pare a fi. Datorită acestui demers creativ, interioarele eclesiale ale lui Ioan Muntean sunt construite prin tensiuni între lumină și întuneric, între zi și noapte, între lumina lumânărilor sau a candelabrului și mireasma tămâii care umple spațiul prin fumul alb-cenușiu.

Ioan Muntean pornește de la pământ, de la lemn, icoane și cruci, trece prin strălucirea zilei, ajunge la apus, traversează spațiul, sancționează prezentul care face ca pământul să înghită spațiile ecleziale, pentru ca finalmente, să ne dăruiască expresia pură a luminii, a flăcărilor spiritului izvoâte din înaltul Cerului, într-o accepțiune mai largă, să împlinească nu doar un circuit al gândirii, ci și un destin al materiei.

Expoziția Flăcări și corăbii, mărturii din Banat și Transilvania, prezentată la Muzeul Național al Țăranului Român, nu este întâmplătoare. Acest demers amplu de cercetare și creație artistică continuă eforturile fondatorului Alexandru Tzigara-Samurcaș, a directorului și artistului Horia Bernea, dar și a noilor specialiști care au organizat expoziția itinerantă Bisericile Muzeului Țăranului.

Expoziția și respectiv catalogul au și un rol imperativ de conștientizare că o mare parte din locașurile de cult se află într-o stare de degradare. Lăcașurile de cult reprezentative pentru comunitățile care le-au ridicat sunt astăzi părăsite. Cu ochiul și mintea restauratorului, Ioan Muntean descoperă o serie de imagini, ce se transformă în ample radiografii a stării actuale a acestor locuri sacre.

Vă invităm să intrați în lumea corăbilor spirituale din Transilvania și Banat și să vă simțiți luminați și călăuziți de lumina și flăcările culturale și spirituale.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Irina Nicolau, până la 8 septembrie 2023, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Luni și marți este închis.

Părintele Constantin Dan Bădulescu a crescut cu muzica în casă de când se știe. Își amintește și acum radioul bunicului la ale cărui boxe răsunau acorduri de muzică ușoară și clasică. La drept vorbind, era un mediu propice pentru a crește un copil meloman. La 14 ani, cu prilejul zilei onomastice, a primit în dar o chitară, prilej numai bun de a da frâu liber calităților muzicale cu care fusese înzestrat.

Chiar dacă nu a urmat un liceu de muzică, asta nu a contat prea mult, ba din contră, a fost un plus în viitoarea carieră de muzician. Nu a slăbit corzile chitarei, și la 16 ani își făcuse debutul într-un cadrul cât se poate de profesionist. Inevitabil, pașii l-au purtat la Conservatorul din București, unde absolvă cu brio în 1975, la secția Pedagogie muzicală.

Debutează ca muzician rock (chitară bas) în 1968, cu formația Solaris, urmând ca în 1974 să intre în celebra formație Sfinx. Are o contribuție majoră în plan muzical, cât și ca textier, compunând mai multe piese. Au urmat ani de concerte, ovații, autografe, completate de peripluri prin formațiile Roșu și Negru, Iris, precum și colaborări cu artiști celebri ca Nicu Alifantis sau Mircea Baniciu.

În plan spiritual, ateismul promovat în acele timpuri, fusese înlocuit cu anumite căutări spirituale care l-au dus pe cărarea astrologiei, New Age-ului, Yoga, felurite forme de meditații, etc. Și cu toate acestea, golul sufletesc nu-și găsea astâmpăr. Întâmplarea face ca pe 6 ianuarie 1986, să părăsească România și să ia calea țărilor nordice, stabilindu-se în Suedia. Aici, la milioane de kilometri distanță, într-o țară rece, atât la propriu, cât și la figurat, avea să devină Ortodox!

A fost nevoie de o bună bucată din viață, milioane de kilometri și câteva întrebări puse la timpul lor. Acum, slujește cu devotament lui Dumnezeu și oamenilor, făcând din aceasta un punct cheie al misiunii sale pe pământ.

În clipele următoare, vă invităm să descoperiți o poveste, demnă de marile ecranizări de la Hollywood.

Vizionare plăcută!

Sunt oameni cărora le zici că nu pot, iar ei, în călătoria lor prin viață, fac exact invers. Nu pentru a demonstra ceva cuiva, ci pentru că au reușit să-și transforme dizabilitatea în abilitate găsind putere într-o pasiune.

Sunt oameni cărora le spui să se oprească în semn de protejare, iar ei poartă dorința de reușită atât de mare încât la eventuale pericole nici nu se mai duc cu gândul. Chiar dacă nu văd decât 10% cum este și în cazul Ionelei Grecu, campioană la escaladă, s-a avântat cu dârzenie în atingerea înălțimii. S-a descurcat de mică, de când era elevă și se îngrijea singură la căminul unde a stat pe perioada școlii. Mai multe despre Ionela Grecu, în rândurile de mai jos.

În jurul căror cuvinte guvernezi?

În primul rând, punctualitatea. Nu îmi place să îl fac pe celălalt să aștepte, timpul fiecăruia este prețios. Apoi, ambiția pentru că vreau să devin cea mai buna variantă a mea și să îmi îmbunătățesc abilitățile pe zi ce trece.

Ce te-au învățat părinții și ai luat cu tine permanent? Ce valori ți-ai însușit în sânul familiei tale?

De la părinți am învățat să-i ajut pe cei din jurul meu. Vedeam la ei cum își ajută vecinii, pentru că la țară așa se procedează, te ajuți unul pe altul. Ei mi-au insuflat și grija de lucrurile mele, m-au învățat să le pun de unde le-am luat și să fiu cu ochii-n patru cum se zice, să fiu atentă, să mă uit stânga dreapta și orice aspect de genul acesta.

Ce îți place la tine, Ionela?

Îmi place că sunt o fire ambițioasă și că sunt puternică datorită forței care vine odată cu antrenamentele de la Climb Again, sala de escaladă la care merg.

Cum îți faci zilele frumoase și colorate?

Mă bucură în general plimbările pe afară, în natură, îmi place să simt aerul pe față, să văd coloritul florilor, să aud copiii jucându-se în parcuri.

Îmi place să ascult muzică pentru că îmi dă o stare de bine, îmi vine să dansez pe ritmul ei și cum știm toți, când dansezi, ești mai fericit.

Îmi place mult să fac sport. E ceva minunat pentru mine și în plus, mă menține în formă, mă ajută mental, mă simt mai liberă și ușoară după antrenamentele de escaladă.

Și nu în ultimul rând, îmi place foarte mult să mă joc cu cățelușa mea, să alerg cu ea, îmi place să o țin în brațe, să îi simt blănița pufoasă. E pur și simplu adorabilă.

Ce-ți aduci aminte despre fetița Ionela? Cum era? Ce vise avea?

Când eram mică îmi doream să devin medic, pentru că îmi plăcea să mă joc cu păpușile de-a doctorul, să le tratez, să le consult.

Când eram mică, eram o fire tăcută, ascultam de doamna educatoare și îmi plăcea încă de pe atunci să fiu respectoasă și disciplinată în lecțiile pe care le făceam, la învățatul poeziilor etc.

Cum erai la școală? Cum te-ai descurcat ca elevă?

Eram prima la școală. Eram sârguincioasă, îmi făceam prieteni mulți. Pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că e fain să vorbești cu ceilalți. Deci în timpul școlii am avut multe prietenii și îmi amintesc cu drag de acea perioadă.

La școală eram fericită, învățam bine, îmi plăceau matematica și chimia.

Ai fost într-o școală specială din cauza deficienței tale de vedere? Ce-mi spui despre escapada ta academică?

Da, am învățat la Școala Specială pentru Deficienți de Vedere de la Buzău și așa cum spuneam mai sus, am fost fericită pentru că am avut ocazia să plec din satul meu natal și să descopăr o lume nouă pentru că până la urmă e vorba de un nou oraș, colegi noi, responsabilități etc. Pe perioada școlii am stat la cămin și mergeam acasă în vacanțe. A trebuit să mă îngrijesc de una singură, dar am reușit cu succes datorită colectivului de la școală, profesorilor, prietenilor.

Ai avut parte de bullying? Ai avut parte de astfel de episoade în viață?

Am întâlnit unii copii mai empatici, unii mai puțin empatici, dar întotdeauna am avut prieteni care m-au încurajat și profesorii m-au susținut și au rezolvat situațiile conflictuale.

Ți s-a spus vreodată că nu vei reuși în viață?

Nu mi s-a spus că nu voi reuși și acest lucru m-a încurajat să merg mai departe și să nu mă resemnez. Pot să zic că sunt norocoasă că nu am avut parte să aud nu poți pentru că știu că mulți copii ca mine aud deseori nu poți din cauza deficienței.

Te face sportul fericită? Ce ai găsit în el?

La început sportul, pentru mine, a fost ca o ancoră, era ceva pe care mă bazam și aveam și abilități sportive, dar acum este o parte din viața mea și chiar îmi place mult și îmi aduce bucurie. Am o formă fizică mult mai bună și datorită escaladei am ajuns să cunosc locuri si oameni noi. Am participat la competiții alături de echipa Lotului Național și am fost în Franța, Austria, SUA până acum.

De ce resurse ai nevoie ca să practici escalada?

Oricine poate practica escalada. Trebuie să aibă curaj și dorința de a încerca ceva nou. Mai departe, cu cât vrei să devii mai bun, cum este cazul meu, te vei antrena pentru a căpăta mai multă forță, rezistență, anduranță. Eu încă învăț să îmi poziționez corpul astfel încât să îmi ușurez urcarea atunci când mă cațăr. Și atunci când zic că nu mai pot, de fapt mai pot să urc o priză.

Cum ai aflat de acest sport? Când ai început să practici și când ți-ai dat seama că îți place?

Am aflat de acest sport de la prieteni. Am început escalada în februarie 2021 și cred că după o lună mi-am dat seama că îmi place, dar nu mă gândeam la performanță pentru că știam că performanța înseamnă sacrificiu și voiam să-l practic doar de plăcere, dar au avut alții grijă să îmi îndrume pașii.

Cât timp ți-a luat să fii numită campioană? Ce simți când ești numită?

În septembrie 2021 am luat locul 1 la Masterclass-ul din Moscova. Mă simt mândră și fericită să fac parte din Lotul Național al României și îi mulțumesc echipei că mă ajută și mă încurajează tot timpul.

Simți în zilele noastre că ți-ai transformat dizabilitatea în abilitate?

Cumva știam de mai demult că eu sunt o persoană normală, că mă descurc, poate puțin mai greu, dar mă descurc prin ambiție și perseverență și pot să merg mai departe. Deci da, consider că mi-am transformat dizabilitatea în abilitate.

De cât timp nu vezi și din ce cauză?

M-am născut cu cataractă pe ambii ochi, am fost operată la ochiul drept în Slatina, județul Olt, dar a fost o nereușită. După 2 ani am fost operată și la ochiul stâng în București , unde a fost ok cât de cât. În prezent, văd doar cu ochiul stâng aproape 10%. Am mai fost de-a lungul timpului și la alte consultații oftalmologice, dar mi-au zis ca nu am șanse de operație si ca se pot înrăutăți lucrurile in timpul unei operații.

Medicii nu au găsit rezolvare la deficiența ta? Ce au spus unii, alții?

Am mai fost de-a lungul timpului și la alte consultații oftalmologice, dar mi-au zis că există riscul de a înrăutăți lucrurile în timpul unei operații.