Introducere la un ghid incomplet

pentru descoperirea patrimoniului cultural imaterial

5 aprilie 2023, ora 18.00, sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 5 aprilie 2023, ora 18.00, la Sala Media, la o nouă ediție a Conferințelor de la Șosea. Tema acestei ediții este Noi vrem UNESCO! Introducere la un ghid incomplet pentru descoperirea patrimoniului cultural imaterial

Conferențiază: Ioana Baskerville – Departamentul de Etnologie al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Academia Română – Filiala Iași; punct focal național pentru Convenția UNESCO din 2003

Moderează: Corina Iosif – Muzeul Național al Țăranului Român

România se mândrește, din 2008 până astăzi, cu 9 înscrieri câștigătoare în prestigioasa listă a UNESCO pentru patrimoniul cultural imaterial al umanității. De la ritualul Călușului la meșteșugul cămășii cu altiță, forme de acțiune magică, muzici și dansuri tradiționale, vechi îndeletniciri au primit consacrarea și eticheta „UNESCO”. În ciuda entuziasmului oficial și civic manifestat față de fiecare succes în această direcție, dincolo de adeziunea emoțională tacită la nivelul publicului și asimilarea implicită la nivelul științelor etnologice autohtone, „imaterialul” – fenomen patrimonial central sau secundar în construcția noastră identitară, prin excelență static sau derutant de dinamic, fenomen universal, național sau local – stârnește controverse și curiozități.

Care este raportul real de forțe între brandul global și realitățile patrimoniale locale? Cum ne încurajează sau descurajează UNESCO să idealizăm țăranul român anistoric și să ne lăsăm fascinați de contribuția acestuia la „eternitatea” românească? Care e diferența dintre folclor și patrimoniul cultural imaterial? Cine este adevăratul deținător și gestionar al acestei forme de patrimoniu? UNESCO, statul, organizatorul de evenimente, primăria sau omul de rând? Care sunt, în anul 2023, strategiile și prioritățile Convenției UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, la 20 de ani de la adoptarea acesteia? Cum plasăm propriile afinități și descoperiri patrimoniale în raport cu standardele UNESCO? Cum să devenim din activiști pasionați activiști informați? Care este diferența dintre patrimoniul pasiv și patrimoniul viu și care este rolul societății civile și al experților în asigurarea vitalității patrimoniului cultural imaterial? Cine și cum decide viitoarele dosare de înscriere în lista UNESCO?

Ioana Baskerville va răspunde la aceste întrebări din perspectiva experienței acumulate în cadrul grupurilor naționale și internaționale de experți pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial care acționează sub egida Convenției UNESCO din 2003 și a calității de coordonator, din partea României, a două dosare multinaționale recente pentru Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.

Conferința este un eveniment prilejuit de sărbătorirea a 20 de ani de la adoptarea Convenției UNESCO din 2003.

Intrarea este liberă.

„Sunt un mix între puternic și fragil, o visătoare cu picioarele pe pământ, un om ce iubește arta în toate formele ei și o pianistă care a visat mereu că va cânta cu vocea. Dar și o cântăreață care a visat mereu să își compună propria muzică. Sunt un compozitor îndrăgostit de muzica de film și un creator de content vizual ce încearcă să aducă creativitatea cinematografică în ceea ce face. Sunt un spirit ce caută să se descopere și să se autodepășească. Și, nu în ultimul  rând,  sunt „mama” motanului Spritz”, sunt împărtășirile artistei Magdalena Marica, fiica dirijorului Filarmonicii Oltenia, din Craiova.

Tratează cu multă dragoste arta. Iubește frumosul, se lasă inspirată de el și-l transpune în muzică. Este imaginea fără cusur a unei generații care a crescut cu muzica la braț și care i-a călcat pe urme tatălui, celui care i-a fost bun reper și care i-a dat mereu aripi să zboare în acest domeniu. Este un exemplu desăvârșit de perseverență în această lume și nu este deloc o apariție întâmplătoare.

Creează și oferă muzică, e una cu pianul și nu dezminte faptul că  acest instrument îi dă șansa să exploreze un univers aproape neomenesc, îi dă posibilitatea să își exprime personalitatea și sentimentele, să se dezvolte complex ca individ. Pentru artista Leyah, este de departe cea mai bună formă de terapie. Să o cunoaștem!

Cum este omul de pe scenă și cu ce este diferit față de cel de acasă?

Cred că atunci când urc pe scenă devin o persoană ușor vulnerabilă. Scena e un loc în care te expui tu și arta pe care o faci. De aceea cred că artiștii sunt niște oameni aparte. A te pregăti, a urca și a performa pe scenă este o dovadă de curaj, indiferent de cât de mare sau mică este scena pe care urci. De aceea, când ajung acolo îmi creez o lume doar a mea, o lume absolut magică, dar și extrem de consumatoare.

Când ți-ai dat prima întâlnire oficială cu muzica, Leyah? 

Am început studiul pianului la vârsta de 5 ani, dar aș zice că prima întâlnire cu muzica mi-am dat-o încă de când abia reușeam să ajung cu mâinile la claviatura pianului. La noi în casă se asculta zilnic muzică clasică, datorită tatălui meu care mereu studia sau asculta ceva. Apoi, sora mea, Alexandra, mai mare decât mine, a studiat și ea pianul, deci am crescut pe acorduri de pian. Chiar am o poză cu amândouă, la pian, iar eu cred că aveam în jur de un an și ceva. Așa că nu cred că exagerez cu nimic dacă spun că prima mea întâlnire cu muzica a fost dinainte de a mă naște, încă din burta mamei.

Apropo, de ce ai ales acest nume? Ce semnificație are pentru tine? 

Cred că numele acesta m-a ales pe mine și nu viceversa. Povestea este mai lungă, dar dacă rezum, Leyah mi-a atras atenția în special prin sonoritate. E un nume luminos, rotund și puternic. Apoi l-am căutat pe internet și am aflat că, printre alte semnificații, în ebraică este similar lui „gazelle”, adică “frumusețe și grație”.

Încă de când eram mică îmi închipuiam că o să fiu o artista care o să arate ca o actriță de cinema pe covorul roșu, așa că numele m-a convins.

Ai crescut cu sunetele muzicii încă de mică, căci tatăl tău era artist la fel ca și tine, mai exact dirijor al Filarmonicii Oltenia, din Craiova. Cum a fost să crești sub egida lui? Ce ai învățat de la el?

Brâncuși a spus la un moment dat: „Nimic nu crește la umbra unui copac înalt.” Nu țin să îl contrazic, dar mi se pare mai importanta relația pe care o ai cu copacul decât cu umbra lui.

Dacă vrei să înveți, trebuie să înveți de la cei mai buni, iar cei buni vor fi mai mari ca tine, cu siguranță. Ține de tine cât timp stai în umbra lor și înveți și când decizi să ieși în lume, la soare, undeva unde să crești și tu mare, până când, la un moment dat, să adăpostești și tu, la umbra ta, un copac mai mic. Cam acesta este firul vieții, nu? Așa că aș zice că tata a fost un copac mare, de la care am învățat enorm. Iar în ziua în care a plecat dintre noi, umbra lui s-a încheiat, o umbră mare cât un soare, de care îmi este tare dor.

Ce am învățat de la tata? Să visez și să cred că pot. El mereu îmi repeta asta. Tata m-a încurajat să visez, poate și pentru că el era un visător. El credea tare mult în mine și în talentul meu, îmi tot spunea că mă vede pe cele mai mari scene. De fapt, până la maturitatea mea, cred că el a crezut mai mult în mine decât credeam eu. Îmi spunea mereu că pot. Și cred că aceste două lucruri, a visa și a crede în tine, sunt de neprețuit pentru orice copil!

Ce ai moștenit de pe partea paternă, în afară de latura artistică?

Sper că am moștenit bucuria de a trăi și determinarea de a face tot timpul lucruri noi. Tata, la 79 de ani, avea mai multe planuri decât aveam noi, tinerii. Și sper că am moștenit puțin și din stilul, și din prestanța lui. Era mereu extrem de frumos îmbrăcat, chiar și în casă, și-mi spunea că acesta este respectul de sine.

Dar de pe cea maternă? Ce ai moștenit?

De la mama cred că am moștenit dorința de a cânta cu vocea și de a dansa. Am mai luat eleganța și feminitatea, calmul și diplomația, gândul pozitiv, dragostea pentru limbile străine, iubirea pentru design-ul interior. Astea cred că sunt doar câteva care îmi vine acum în minte. Altfel cred că atât în cazul tatălui, cât și al mamei, sunt multe lucruri pe care le-am moștenit sau învățat.

Din vremurile copilăriei te-ai transpus, prin exercițiul imaginației, într-o artistă. Coincid, să înțeleg, planurile de când erai mică cu cele din prezent?

Întotdeauna am crezut despre mine că asta pot să fac cel mai bine, că pentru asta m-am născut. Așa că da, pot spune că planurile coincid. Au fost și perioade în trecut când lucrurile păreau că nu se leagă deloc, că totul e în mintea mea. Dar depinde ce alegi, ce vrei. Căutarea de sine și a drumului este o luptă deloc ușoară pe care o duci tu, cu tine. Până la urmă, chiar ține de tine dacă vrei să faci ceva cu adevărat. Știu că sună a poveste, am avut și eu dubiile mele, perioade în care poate mi-am pierdut busola sau speranța, dar este fundamental important să nu te lași. Și, dacă crezi în ceva cu adevărat, să ai curaj să îți urmezi crezul.

Ce-ți dă pianul frumos pentru suflet? 

Să cânți la pian e un dar divin. Este atât de multă frumusețe în acest gigant, atâta armonie, libertate și unicitate. Pianul îți dă șansa să explorezi un univers aproape neomenesc, îți dă posibilitatea să îți exprimi personalitatea și sentimentele, să te dezvolți complex ca individ. E de departe cea mai bună terapie pentru mine.

Dacă nu ar fi muzica în viața ta, ce ai îmbrățișa?

Când eram mică îmi imaginam că sunt actriță. Probabil că a avut un impact asupra mea și faptul că am copilărit în Opera din Craiova. Îmi aduc aminte cât de mult îmi plăcea să mă joc printre decoruri (nu am să uit niciodată acel miros specific), mă fascinau nenumăratele costume, peruci, cabinele de machiaj, artiștii ce se pregăteau să se transforme în personaje înainte de fiecare spectacol. O lume incredibilă pentru un copil de doar câțiva ani. Îmi plăcea să-mi imaginez că într-o zi poate o să ajung și eu ca ei… Cu toate acestea, nu am luat niciodată în serios acest aspect, dar recunosc că mi-ar plăcea tare mult să explorez și lumea cinematografiei, ca actriță.

A fost o perioadă în viața ta când ai renunțat la muzică sau ai pus-o pe modul „hold”. Ce a stat la baza alegerii tale?

Da, este adevărat. Am luat o pauză de la muzică la un moment dat. Veneam după mulți ani de muncă susținută, în care am fost cumva ruptă de realitate, de lumea din jurul meu. Așa că mi-am luat o pauză, din dorința de a recupera experiențe ce se regăseau doar în poveștile celor din jur. Vezi tu, performance-ul este un animal solitar. Petreci enorm de mult timp doar tu cu tine. Apoi, pentru că interpretam la pian, mereu a trebuit să-mi protejez mâinile, așa că orice fel de sport a fost tăiat de pe lista mea de activități. Nu mai zic de weekend-uri când, în timp ce alți copii de vârsta mea făceau tot felul de jocuri, eu studiam, pentru că în timpul săptămânii trebuia să merg la școală, la program normal. Iar lista poate continua. Așa că pauza a fost binevenită, pentru că am aflat multe lucruri despre viață, oameni și lume. Iar după pauză, când am ales să revin la muzică, fiindcă fără ea nu s-a putut, mi-am ales un nou drum, cel pe care sunt și astăzi.

Unește muzica suflete? Simți asta și când te gândești la tatăl tău?

În amintirea tatălui, am scris piesa “I’ll be fine” și poate pentru că, undeva în adâncul sufletului, simt că muzica ne unește în continuare sufletele, așa, de la distanță. De multe ori când scriu muzică, mă gândesc ce ar zice el, cum i s-ar părea, dacă ar fi mândru de mine, fericit.

Așa că da, consider că muzica unește suflete, poate mai mult decât o fac cuvintele. Cred că mulți dintre noi, la un moment dat, ne-am declarat dragostea față de persoana iubită pur și simplu trimițând un fragment muzical ce spune tot. Pentru că da, muzica este un limbaj universal și, chiar și în limbi străine, ea face ca mesajul să fie complet.

Ce fel de muzică cânți tu, Leyah?

Muzica pe care o scriu și cânt este o combinație de muzică clasică cu muzică pop. Cumva am vrut să aduc un pic din muzica clasică către publicul care poate trăiește în preconcepția că, pentru a asculta astfel de muzică, ai nevoie de studii sau o educație aleasă. Nu zic că nu e adevărat într-o anumită măsura. Dar nu obligatoriu! Așa am ajuns la stilul cinematic pop, ce stă la granița dintre cele două curente muzicale (clasic și pop), stil în care este scris tot albumul nou „Remember who you are” ce va apărea în acest an, cât și primele două piese ce au apărut deja: „Time” și „Peace is the only thing we need”. Este o muzică a stărilor și emoțiilor, pentru toți ce vor să asculte ceva „diferit”.

Ce proiecte ticluiești în prezent?

Anul a început în forță, cu multă muncă. Urmează noi lansări de piese, am mai multe concerte programate în următoarea perioadă dar scriu și muzică nouă. Apoi pregătesc câteva filmări cu cvartetul, care face parte din conceptul meu de concert, și mai am câteva surprize pe care le voi anunța pe parcurs.

De ce să te asculte, Leyah, oamenii? Ce mesaje transmiți tu prin muzica ta? Ce dorești să ajungă la inima lor?

De ce să îmi asculte muzica? Hmmm… Pentru că acolo, undeva, deschide o cutiuță, cu un univers muzical între clasic și modern, unde vor descoperi un produs emoționant, calitativ, intens. Eu mi-am pus creația în slujba muzicii și mi-am propus să o servesc cât mai bine, așa că zic că transmit prin muzica mea tot ceea ce muzica are de spus.

Iar la inima ascultătorului mi-ar plăcea să ajungă emoția și dorința de a asculta mai mult.

7 – 9 aprilie 2023, între orele 10.00 și 18.00

Muzeul Național al Țăranului Român

Duminica cea de pe urmă din Păresimi sau din Postul Mare este cunoscută sub numele de Florii, Duminica Floriilor sau Duminica Vlăstarelor. De peste 20 de ani, Muzeul Național al Țăranului Român ține această sărbătoare și își așteaptă vizitatorii, timp de trei zile, la primul eveniment cu meșteri de peste an. Vom sărbători Floriile alături de încondeietoare, țesătoare, împletitoare, cusătorese, iconari, olari, lingurari, pielari, rudari… meșteri vechi, care și-au dovedit iscusința de-a lungul timpului și care duc mai departe tradiția meșteșugului lor.

De vineri, 7 aprilie, până duminică, 9 aprilie 2023, de la orele 10 dimineața până la 6 seara, veți avea prilejul să admirați și să tocmiți o mulțime de lucruri frumoase, meșteșugite cu sârg și încărcate cu semne și înțelesuri. Ouă încondeiate, icoane, obiecte din lemn, ceramică, țesături, jucării, podoabe și multe altele vor fi prezentate la Târgul de Florii, care va avea loc în curtea Muzeului de la Șosea.

De-ale gurii găsiți: cozonaci și prăjituri de casă, turtă dulce, miere de albine, polen și propolis, ierburi de leac, pălincă și dulcețuri.

Vizitatorii sunt invitați, de asemenea, să răsfoiască, să citească și să-și îmbogățească biblioteca cu publicațiile Muzeului: cărți cu teme etnologice, cărți-obiect, albume ori revista Martor.

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei. Biletele pot fi achiziționate și online pe booktes.com

Născută în 1894, în București, Virginia Andreescu-Haret este prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general.

Nepoată de frate a pictorului Ion Andreescu și cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei, Maria Virginia Andreescu a apreciat încă de mică frumosul, trăind înconjurată de operele unchiului său care îmbrăcau pereții din locuința în care a crescut.

Clasele primare le-a făcut la școala Pitar Moș din București, însă, la scurt timp după începerea școlii, când avea doar 9 ani, a rămas orfană de mamă. În urma nefericitei întâmplări, Virginia a devenit responsabilă de cei trei frați mai mici și de casă, responsabilități foarte mari pentru un copil la o vârstă atât de fragedă.

A absolvit Liceul Național Mihai Viteazul din București, urmând ca în 1912, cu sprijinul lui Spiru C. Haret, Ministrul Învățământului la acea vreme, să obțină o licență specială la Școala Superioară de Arhitectură din București. A deslușit tainele Belle-Arte în paralel și a realizat o serie numeroasă de picturi în acuarelă care sunt păstrate astăzi în Colecția de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

În perioada 1918-1921 a lucrat pentru Comisia Monumentelor Istorice, urmând ca la data de 6 iulie 1919 să absolve Școala Superioară de Arhitectură din București, fiind foarte apreciată. A devenit, astfel, prima femeie-arhitect din România, a patra în această profesie din lume. Proiectul său de diplomă, O academie de arte frumoase, a fost premiat cu Premiul Ministerului Educației și Învățământului.

Imediat după absolvire, a fost eleva arhitectului Petre Antonescu, ulterior mutându-se la Roma, unde a urmat un stagiu de specializare timp de un an și jumătate, timp în care a lucrat în atelierul lui Gr. Bargellini. În aceeași perioadă, a realizat împreună cu prof. Montecchi diverse studii.

Din 1923 și până în 1947 a lucrat în serviciul tehnic al Ministerului Educației Naționale, făcând parte din comisiile permanente ale Învățământului Tehnic. A lucrat, totodată, la Casa Școalelor fost profesor în școlile tehnice ale Ministerului de Construcții, unde a avut ocazia să împărtășească din experiența sa, formând tinerele arhitecte în instituții de învățământ.

Se căsătorește în 1928 cu inginerul Spiru I. Haret, nepot al matematicianului Spiru C. Haret, cu care a colaborat excelent inclusiv din punct de vedere profesional.

A reprezentat, în perioada interbelică, România la Congresele Internaționale de arhitectură din Roma, Paris, Moscova și Bruxelles.

Începând din 1953, devine membră a Uniunii Arhitecților din România.

Peste 130 de lucrări poartă semnătura sa – unele dintre cele mai importante fiind o serie de blocuri de pe Calea Victoriei, fiind printre primele pentru care s-a folosit beton armat, pavilionul administrativ și dependințele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul Gh. Șincai și Colegiul Național Cantemir Vodă din București, precum și Palatul Tinerimea Română. De-a lungul carierei, a proiectat în București și în țară, clădiri cu elemente din arhitectura tradițională – case, vile și blocuri.

Împreună cu arhitectul Nicolae Ghyka a realizat lucrarea Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia, publicată în 1930. În plus, a publicat articole în revista Arhitectura și a colaborat cu Editura Tehnică. În ultimii ani de viață a redactat monografia Istoricul clădirii Teatrului Național din București.

De-a lungul vieții sale, Virginia Andreescu-Haret s-a remarcat nu doar prin lucrările de arhitectură, ci și prin numeroasele creații de artă grafică – desene, acuarele și tablouri, păstrate astăzi la Academia Română.

S-a stins din viață la data de 6 mai 1962, la București, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.

În 1981, în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei, organizat la București, Virginia Andreescu-Haret a fost recunoscută drept prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general.

Sursă bibliografică: Rador

Sursă foto: arhitectura-1906.ro

28 martie – 14 mai 2023, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă marți, 28 martie 2023, de la ora 18.00, la Sala Tancred Bănățeanu, la vernisajul expoziției 1907. Noi vrem pământ.

„1907” este un „fulger” care luminează și revelează întreaga societate românească, o descărcare de tensiune și de energie care va pune întreaga elită politică și intelectuală în fața unei explozii sociale și politice fără precedent. Răscoala va fi considerată, de altfel, ca fiind un pericol existențial pentru statul român, ceea ce va și duce la o politică de represiune drastică, umbrită, pe alocuri, de acte de violență extremă și irațională, care vor răspunde în oglindă violenței iraționale a izbucnirii revoltei țărănești. Carol I însuși îi va spune lui Alexandru Marghiloman, într-o discuție avută în 22 martie 1907: „Toată România trebuie refăcută, căci totul s-a înecat”.

Răscoala este un revelator al feței nevăzute a societății, al tensiunilor și al problemelor insolubile ale unei clase care nu se bucura atunci nici de reprezentare politică, nici de discurs public, nici de vreo imagine publică. Țăranul era un actor mut al propriei drame. Răscoala zguduie societatea românească și are darul de a pune față în față actori sociali care altfel erau invizibili unii altora. Chestiunea țărănească redevine atunci presantă și de neocolit.

Mișcarea țăranilor a reprezentat, de asemenea, un eveniment epocal în istoria socială, politică și constituțională a statului român. Practic, se poate spune că, dacă din punctul de vedere al arhitecturii moderne a statului român, lucrurile fuseseră complet redesenate pe parcursul a cei peste 50 de ani de după Unirea Principatelor de la 1859, din punct de vedere social însă, al etern discutatei „chestiuni agrare”, situația era, fără îndoială, nerezolvată, mereu tensionată.

Ion Luca Caragiale scria în celebrul său articol din Die Zeit, „1907 din primăvară până-n toamnă”, o teribilă diatribă: „Zilele acestea se deschide Parlamentul (am arătat mai sus de unde derivă așa numita reprezentațiune națională), ales în urma strașnicei represiuni a răscoalelor, să avizeze asupra răului de care s-a dovedit în destul cât sufere țara.

După cele ce vedem până în ultimele momente, toți bărbații noștri de Stat, dela nulități până la somități, precum și toată presa noastră, urmează a crede că la noi n-ar fi vorba decât de o chestiune economică — adică țara n-ar avea alte nevoi decât economice; nu i-ar mai lipsi Statului nostru, ca să-i meargă perfect de bine, decât niște reforme economice… În adevăr, lucru de mirare ! Cum nu văd oamenii că mai mare amăgire nu se poate?… Cine ar putea tăgădui importanța chestiunilor economice ? Dar de asta mai e vorba acum?

Oricâte reforme s-ar face în această direcție, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puțin originale, decât altele — toate vor fi doar niște paliative. Răul de care sufere țara va rămânea, cum am mai spus, și va coace cu cât mai acoperit cu atât mai adânc Țara are nevoie de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu cât pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăți, cu cât echilibrul acestora se va repara provizoriu, cu atât nevoile mentale și morale vor deveni mai imperioase și deci mai violent strigătoare; — fiindcă tot răul vine numai și numai de la falsa alcătuire politică, ce nu se mai poate ținea astăzi în picioare — de la deplorabila noastră sistemă oligarhică, fără restrângere de număr, fără limite de ranguri, fără rațiune istorică, fără tradiție și fără posibilitatea de a și le crea măcar cu timpul; având pentru viața publică, pentru interesele generale ale Statului, toate păcatele oligarhiilor senile și putrede și neavând vreunul dintre meritele oligarhiilor voinice și sănătoase.”

Prin expoziția 1907. Noi vrem pământ, Muzeul Țăranului își propune astfel o privire retrospectivă obiectivă și multiplu focalizată care să readucă, în peisajul cultural național, atenția asupra acestor evenimente, asupra importanței lor, asupra caracterului lor tragic pentru întreaga societate românească. Țărănimea, văzută mereu ca o „mare mută”, izbucnește exploziv în istoria fericită a Regatului României, care tocmai aniversase 40 de ani de domnie a regelui Carol I, sfâșiind tabloul edulcorat al unei epoci care era, indiscutabil, o epocă de dezvoltare și de consolidare a României. Expoziția va avea un discurs menit să dea imaginea tuturor actorilor implicați ai epocii, să releve mizele politice, sociale și economice, să ofere un parcurs al evenimentelor, al discursurilor și al vocilor distincte, al opiniilor și al imaginilor despre eveniment.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Tancred Bănățeanu, până la 14 mai 2023, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea și sărbătorile legale este închis.

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei

Ziua unui expert în matematică nu este scurtă, ci se termină după 12 h de muncă, dar profesoara care pregătește elevii pentru admitere în străinătate, Georgiana Popovici, nu se plânge. Din contră, este mulțumită căci este bucată din sistemul educațional și aduce contribuție în viața elevilor cu aspirații de a studia peste hotare, lucru pe care și l-a dorit încă din vremea pe când era, la rându-i, elevă.

Profesoara oferă meditații pe baza bonului fiscal, deci legal în propriul centru, Excellence in Education Centre. Nu a fost un scop la început de a face business din orele suplimentare, dar recomandările au curs și astfel are din ce în ce mai mulți elevi care doresc ore de matematică și statistică cu ea ca să fie cât mai pregătiți pentru bacalaureatul internațional. Singura din familie care a străbătut calea profesoratului, sprijinită din toate părțile, de mică a sacrificat timp pentru joacă în detrimentul studiului științei care o fascina.

Țelul de a ieși de pe mâna sa generații de matematicieni foarte buni și l-a atins. Face parte din învățământul privat, deși s-a construit ca dascăl în cel de stat. Crede cu tărie că matematica este utilă zilnic, dăm peste ea chiar și în întâmplările cotidiene ale fiecăruia dintre noi, deci vine cu multe suprapuneri în realitate.

Să o cunoaștem pe profesoara Georgiana Popovici, cea care prezintă această disciplină ca fiind bazată pe gândire critică, nu pe teorie!

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

Am început să predau Matematică & Statistică imediat ce am absolvit Facultatea de Matematică, Universitatea din București, pe când eram studentă la Master, în 2002. Am fost angajată preparator în perioada 2002 – 2005, apoi, între 2005 – 2016 am fost Asistent la aceeași facultate. Din 2005 am lucrat, în paralel, în sistemul privat, la diverse școli din București. Din 2008, sunt doctor în Matematică.

Când v-ați dat prima întâlnire „oficială” cu disciplina pe care o predați? Din ce an vă aflați la catedră?

Din 2002 predau, deci sunt 21 de ani. Vai, ce mulți sunt!

Și totuși, o iubeați de când erați, poate, elevă și v-ați făcut un obiectiv de a ajunge profesoară de pe vremea respectivă?

Pasiunea mea pentru matematică este una timpurie, din clasa a 5-a îmi doresc să fiu profesoară de matematică, însă dragostea pentru numere rămâne eternă. Încă de la primele probleme rezolvate a izvorât din mine dorința de a decoda și de a aprofunda misterele acestei arte a logicii și a cunoașterii.

Ce vă aduceți aminte din vremurile acelea? Cum erați ca școlăriță?

Perioada copilăriei este, poate, cea mai frumoasă parte din viață noastră. Eu, personal, devin nostalgică când mă gândesc la acea etapă. Am amintiri deosebit de frumoase, cu oameni de suflet, cu zone pitorești, cu mirosuri îmbietoare, cu liniște și pace în suflet, cu bucurie, cu dragoste, cu dorințe și idealuri. Când mă gândesc la copilărie, parcă toate simțurile mi se ascut peste măsură și retrăiesc, atât în suflet, cât și mental, cu duioșie clipe unice din viața mea. Și le simt tactil, vizual, olfactiv, auditiv, emoțional…mă identific cu frumusețea și cu puritatea energetică a locului natal, cu sărbătorile celebrate în armonie și cu fast în familie, cu bucățele aburinde pregătite cu dragoste de mama. Niște vremuri pe care le ador, pur și simplu.

Iar pe școlărița Georgiana Popovici o revăd blândă, bună, cuminte, respectuoasă, poate ușor timidă, harnică și foarte determinată încă de mică să facă performanță. Am fost și pasionată, ce-i drept, de matematică, însă și dorința de a fi cea mai bună a contribuit la atingerea acestui deziderat, motiv pentru care încă de mică am sacrificat tot ca să îmi ating țelul.

V-a insuflat cineva din familie plăcerea și iubirea pentru matematică sau sunteți singura din familie care a îmbrățișat această meserie?

Sunt singura din familie care a îmbrățișat această meserie, dar părinții mei m-au susținut foarte mult în alegerea făcută.

Vorbiți despre matematică zilnic. Știu că aveți un program foarte încărcat. Cum arată o zi din viața unui profesor expert în științele exacte?

Lucrez în prima parte a zilei, de la 8:30 – 15:30, la o școală particulară din București, apoi de la 16:30 – 18:00 la o altă școală particulară și de la 19:00 – 21:00 la Centrul meu de meditații. Practic, muncesc 12 ore pe zi.

Predați și oferiți meditații elevilor care se pregătesc pentru a da bacalaureatul britanic, respectiv american. Simțiți că numărul elevilor care au dorința de a face studiile universitare peste hotarele noastre crește?

Da, tot mai mult. Elevii sunt puși în situația analizării propriei munci, discuțiile între elevi și profesori sunt încurajate, iar feedback-ul este o unealtă de bază în aceste sisteme. Gândirea creativă este și ea încurajată, ideile originale fiind apreciate. Astfel, când vei termina școala, vei fi pregătit (ă) pentru nivelul academic competitiv ce se regăsește în universitățile de top din întreaga lume.

V-ați lăsat amprenta și în sistemul de învățământ de stat? Ce vă dă sistemul privat și nu v-a dat cel de stat?

Am fost preparator din 2002 până în 2005, apoi Asistent în perioada 2005 – 2016 la Catedra de Probabilități, Statistică și Cercetări Operaționale a Facultății de Matematică și Informatică, Universitatea din București. Din 2005, m-am îndreptat, în paralel, spre sistemul privat.

Din punct de vedere al carierei, pentru mine așa a fost parcursul: am început cu sistemul de stat și am continuat în cel privat. De altfel, debutul nu-l poți face decât în cel de stat, unde m-am și format. Adică bazele cunoștințelor sunt fondate în perioada sistemului de stat. Cel privat a venit ca o continuare firească, o altă etapă a vieții mele științifice. Nu aș vrea să critic acum ceva anume, sunt până la urmă două platforme de funcționare educaționale care nici nu se exclud și fiecare are părțile bune.

Cel mai important, cred eu, este să-ți găsești calea care te împlinește în viață, așa cum le spun de fiecare dată și elevilor. Și poate și mai important este că atunci când observi că nu te mai regăsești într-un loc anume, să fii dispus să faci schimbările necesare. Chiar și asta am făcut în carieră atunci când n-am mai vibrat cu mediul în care mă manifestam. Și mă felicit pentru deciziile luate. Așa cum le sunt recunoscătoare și le mulțumesc tuturor acelora care m-au însoțit și mi-au fost alături pe fiecare drum în parte din parcursul meu, și de ce nu, uneori chiar ei m-au ajutat, mi-au deschis ochii și am realizat că, de fapt, îmi doream să abandonez drumul acela pe care mergeam împreună.

Meditații cu chitanță și factură. Se poate spune că v-ați făcut un business din meditații?

Da, este o mare nevoie ca profesorii să facă meditații ”la lumină”, legal și oficial. A face pregătire suplimentară nu este o rușine pentru elev sau pentru profesor, atâta timp cât se realizează într-un cadru demn și corect pentru ambele părți.

A fost o ideea născută din necesitate, din cererile multe venite indirect din partea elevilor sau a fost o dorință ticluită cu mult timp înainte și v-ați promovat?

Nu știu dacă am plănuit ceva de la începutul drumului. Pasiunea a dictat calea și urmând-o, dorești să devii cea mai bună versiune a ta. Apoi, numele meu a ajuns de la elev la elev. Au spus că am o metodă inedită, că explic foarte bine.

Ce vă luați frumos din relația cu elevii dumneavoastră? Pe ce se bazează ea?

Eu sunt un profesor exigent tocmai pentru că am, în primul rând, standarde proprii de a mă autoevalua, acesta fiind un reper în toate evaluările – nu pot să mă dezic de aceste repere. Însă am darul să îmbin această exigență cu faptul că le sunt apropiată elevilor. Am foarte multă empatie și capacitatea de a detecta unde se pierde elevul. De acolo îl iau, mă poziționez la nivelul lui, nu am aere de superioritate în relația elev – profesor. Le sunt apropiată copiilor, glumesc cu ei. Construiesc o relație cu elevii, de aceea mă iubesc și vin cu și de drag la orele mele. Le face plăcere să-mi fie în preajmă deoarece între noi se leagă o conexiune grație căreia transferul de informație se face eficient, atât calitativ, cât și cantitativ. În această relație pornim de la o probabilitate pe care o transformăm în certitudine, cu alte cuvinte, cât investești, atât ai. Aș spune că este o relație deschisă, în care este important să asculți și să fii ascultat.

Ce gând le transmiteți zilnic?

Folosesc un citat al lui Mark Twain din care fiecare va înțelege: „O carte de succes nu-i făcută din ceea ce este în ea, ci din ce-a fost lăsat în afara ei”.

Doamna Popovici, unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră?

La noi, din păcate, matematica este predată ca o colecție de metode de aplicat pentru rezolvarea unor probleme, având ca scop luarea unui examen. Matematica are menirea să dezvolte gândirea critică: ar trebui să se pună mai mult accentul pe raționament decât pe tehnică.

Este dascălul pilonul cel mai important din învățământ?

Apariția și existența unui mentor în viețile noastre este esențială, definitorie, marcantă în sensul pozitiv. Din această perspectivă, dascălul are rolul de mentor în viața elevului. Îl ghidează, nu numai la nivel științific, ci îl poate ajuta să-și dilate mintea, descoperindu-i valențe și capacități nebănuite.

Pe lângă rolul de observator sau evaluator, profesorul are capacitatea să-și îndrume elevul de clasa a 5-a în concordanță cu capacitatea acestuia. Aș spune chiar, cu cât mai mic este elevul, cu atât mai bine să aibă această întâlnire prețioasă cu profesorul.

Aș vrea să dau contraexemplul clasic al oamenilor care, din pricina că nu au parte de acest ghidaj niciodată în viața lor, sfârșesc poate să facă meserii care nu-i inspiră, nu le oferă satisfacție și ajung pe un drum care nu este al lor. Și ca să înlătur perspectiva mercantilă la care mulți se pot gândi, aș vrea să adaug că această întâlnire cu profesorul este una sacră. Adică perspectiva financiară cade în derizoriu când vorbim de întâlnirea cu persoana care te poate ajuta să îți desenezi viața așa cum îți dorești.

Copiii pot întâmpina probleme de adaptare la mediu, la profesori noi, se pierde informație prețioasă în clasă. Orele de susținere pot consolida acele goluri care, în ani de zile, pot deveni vitale pentru a accede la un liceu foarte bun național și internațional.

Ca dascăl ar trebui, în primul rând, să-ți cunoști bine materia și să-și placă și ceea ce faci, pentru că întotdeauna copiii simt aceste lucruri.

Cu 33 de ani în urmă, la scurt timp după revoluția anticomunistă, poezia „Un răsunet”, de Andrei Mureșanu (1816-1863), denumită ulterior „Deșteaptă-te, române!”, a fost adoptată oficial ca imnul național al României. Poetul de factură romantică a redactat versurile, apoi le-a publicat în revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” în timpul altei Revoluții, cea din 1848.

Aflat în acea perioadă la Brașov, unde activa ca profesor la Colegiul Latino-German și redactor la suplimentul literar amintit al periodicului românesc “Gazeta Transilvaniei”, lui Andrei Mureșanu i-a revenit misiunea de a compune un cântec de luptă menit să mobilizeze masele, alături de proclamațiile și articolele din presa acelor timpuri. Odată această misiune îndeplinită, mai rămânea de identificat o melodie care să pună în valoare mesajul versurilor și care să fie în același timp facil de reținut.

Există mai multe teorii legate de posibilul autor al melodiei. Cea mai răspândită și încetățenită în rândul opiniei publice  îl creditează pe Anton Pann – celebrul culegător și profesor de muzică veche – drept autor al melodiei. O melodie care, de altfel, se pare că ar fi avut o largă circulație în epocă fără a i se cunoaște cu certitudine autorul. Compozitorul ucenic al lui Pann, George Ucenescu, a susținut, pe de altă parte, că el ar fi “autorul moral” al melodiei, pe care ar fi intonat-o, la cererea poetului, aflat în căutarea celei mai potrivite variante pentru versurile sale.

O altă teorie vehiculată este aceea că însuși Andrei Mureșanu ar fi autorul melodiei. Nu în ultimul rând, există și ipoteza, perfect plauzibilă, de altfel, conform căreia la originea melodiei actualului Imn de stat al României s-ar afla cântecul religios „Din sânul maicii mele”. Dincolo de toate aceste controverse, ceea ce se știe cu siguranță este că prima interpretare a melodiei a fost realizată în Statele Unite ale Americii, pe disc, în anul 1900, în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia zece ani mai târziu, este realizată prima înregistrare instrumentală a melodiei, pentru aceasta fiind reunite fanfara Batalionului 2 Pionieri din București cu fanfara Regimentului Ștefan del Mare din Iași. În același an 1910, corul “Ion Vidu” din Lugoj înregistrează pe disc varianta corală, prima de acest tip a melodiei.

Acest imn i-a însoțit pe români la toate evenimentele importante din istoria țării, grație mesajului de patriotism și libertate pe care îl transmite. Venirea comuniștilor la putere în România a adus, însă, interzicerea acestui cântec, așa cum se întâmplase și cu alte marșuri și cântece patriotice după abdicarea forțată a fostului suveran al României, Mihai I, la 30 decembrie 1947. În pofida interdicțiilor, imnul nu a fost uitat și așa cum le fusese aproape românilor în timpul Războiului de Independență sau în cele două Războaie Mondiale, le-a fost alături și în ziua revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, dar și în momentele revoluției din 1989, când a unit întregul popor. Instituirea sa ca Imn național a venit, astfel, ca un gest firesc, fiind consfințită prin Constituția din 1991. Iar în 1998, data de 29 iulie a fost proclamată Ziua Imnului Național al României. De menționat mai este și faptul că în două rânduri acesta a fost, de asemenea, imn național al Republicii Democratice Moldovenești (1917-1918) și al Republicii Moldova (1991-1994). Imnul de stat al României este alcătuit din 11 strofe, la ocazii festive intonându-se prima strofă, a doua, a patra și a unsprezecea.

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă,

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;

Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,

Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune, ai voștri strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

“Viața-n libertate ori moarte!” strigă toți.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fii-și și azi mână d-ajutori,

Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,

În astfel de pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’pământ!

Sursă bibliografică și foto: https://cersipamantromanesc.wordpress.com, Rador

Iarăși, astăzi primim veștile cele bune, vestea libertății, o rechemare de la cădere spre viața reînnoită, o promisiune a bucuriei și a slobozirii din robie. Un înger vorbește cu Preacurata, pentru a nu mai vorbi din nou diavolul cu femeia. Spune Sfânta Scriptură: „Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat”.

A fost trimis Gavriil pentru a descoperi mântuirea universală a oamenilor, pentru a-i aduce lui Adam restaurarea sa sigură, pentru a preschimba necinstea cinului femeiesc în cinste, pentru a pregăti cămara mirelui, pentru a fi vrednică de Mirele cel neîntinat și pentru a uni creația cu al ei Creator, în palatul însuflețit al împărăției îngerilor. A fost trimis Gavriil, încă, la fecioara cea care era promisă (logodită) lui Iosif, dar menită lui Iisus, Fiului lui Dumnezeu. Cel fără de păcat a fost trimis la aceasta care nu a cunoscut stricăciunea. A fost trimis luminătorul, pentru a vesti pe soarele dreptății. A fost trimis Gavriil, pentru a vesti pe cel ce este din sânul Tatălui și în brațele mamei. A fost trimis Gavriil, pentru a-l arăta pe cel ce stă pe tron, dar și în peșteră. Eu o numesc pe aceasta taină, ceea ce prin credință se înțelege, și ceea ce nu poate fi cercetat prin erudiție. În a șasea lună, Gavriil a fost trimis la Fecioara și a primit aceste porunci de la Însuși Dumnezeu.

„Vino, așadar, arhanghele, fii slujitor al înfricoșătoarei și ascunse taine. Mă grăbesc datorită milei mele să cobor din cer și să îl cercetez pe Adam cel înșelat. Păcatul a stricat lucrarea mâinilor mele și a încețoșat frumusețea pe care am creat-o. Lupul îmi înghite creația mea, pustiu este locul ei în ceruri […] Îmi doresc să miluiesc pe omul cel necăjit și să-l încătușez pe diavolul-vrăjmaș. Îmi doresc ca această taină să nu fie cunoscută de toate puterile cerești, numai în tine mă încred. Mergi, așadar, la fecioara Maria, la cerurile cele cuvântate, la poarta răsăritului, în lăcașul cel vrednic al Cuvântului meu, la cel de-al doilea cer ce se găsește deasupra pământului, la norul cel iute și ușor. Spune-i ei de ploaia arătării mele, mergi în cămara Mirelui celui întrupat, în lăcașul cel fără de întinăciune al nașterii mele celei după trup. Vorbește urechilor chivotului cuvântător, pregătește-l ca să mă asculte fără să se sperie, și nici să se tulbure sufletul Fecioarei. Arată-te lumește înaintea templului meu însuflețit, spune acesteia mai întâi vestea cea îmbucurătoare. Tu să spui Mariei „Bucură-te, cea plină de har”, ca eu să miluiesc pe Eva cea istovită.”

Toate acestea le-a auzit arhanghelul, și după cum era firesc, a mărturisit: „Neauzită este această facere, care întrece orice gând ce s-ar fi spus. Cel de temut între Heruvimi, cel nevăzut de Serafimi, cel neînțeles între toate puterile cele cerești, promite o cuvântare separată fiicei, prevestind prezența sa personală […] Însă este cu putință ca pântecul omenesc să poată încăpea pe cel de necuprins? Cu adevărat, înfricoșătoare este taina aceasta!”.

Deși pe toate acestea le avea îngerul în a sa minte, Stăpânul său îi zice : „De ce te tulburi și te nedumerești, Gavriile? Nu te-am trimis mai înainte la preotul Zaharia? Nu i-ai trimis tu vestea cea îmbucurătoare a nașterii lui Ioan, nu i-ai impus preotului care nu ți-a dat crezare pedeapsa tăcerii, nu l-ai condamnat pe bătrân la nevorbire? Nu ai fost tu cel ce ai comunicat, iar eu, cel ce a confirmat? Nu a urmat oare veștii tale fapta? Nu a luat în pântec femeia cea stearpă? Nu a dispărut boala nenașterii de prunci? Nu s-a domolit inerția firii? Acum nu va purta în pântec cea care mai înainte era stearpă? Poate exista ceva imposibil pentru mine, Creatorul? Cum, așadar, te-a cuprins îndoiala?”

„Bucură-te, cea plină de dar, nu te rușina ca să nu fii motiv al pedepsei. Te vei face maică a celui ce a pedepsit și mântuit pe om. Bucură-te, maică neclintită a Mirelui Hristos în umanitatea orfană. Bucură-te, tu cea care ai înghițit în mitrasul tău moartea maicii omenirii, pe Eva. Bucură-te, biserică vie a lui Dumnezeu. Bucură-te, tu, cea care ești deopotrivă sălaș al cerului și al pământului. Bucură-te, loc întins al tainei firii. Datorită ție a venit vindecătorul oamenilor, soarele dreptății, pentru a lumina pe cei ce trăiau întru întuneric, ancora tuturor celor suferinzi și limanul cel sigur. S-a născut Domnul robilor, legătura păcii, mântuitorul celor în obezi, pacea celor aflați în război!”

Aceasta este pacea, bucuria și fericirea noastră. Cu toții să căutăm să ne bucurăm de aceste bunătăți, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a căruia este slava, cinstea și închinarea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Tradus

-Și tu cum erai, mama, când erai mică?

-Tata, spune-mi povești despre tine, când erai tu mic, vrei?

-Mama, ce povești îți spunea ție bunica?

-Tu cum te jucai cu verii tăi?

-La cine mergeai, tata, când îți era frică?

Ne plac poveștile. Suntem concentrați ,,pe povești”

Acele povești, pe care le purtăm în noi, sunt în mare măsură rezultatul poveștilor pe care familiile și comunitățile noastre le spun despre noi- când suntem tineri.

Să vorbim despre copiii noștri

De aceea este atât o responsabilitate, cât și o onoare să vorbim despre copiii noștri cu demnitate și mândrie, atât pentru ei, cât și pentru ceilalți.

Copiii noștri au nevoie să fie văzuți, auziți de noi în fiecare etapă de dezvoltare.

Desigur, nu urmărim idealizarea lor (nu există copil perfect), sau lauda realizărilor lor.

Copiii au nevoie să știe că părinții au o părere bună despre ei și îi aprobă în ceea ce fac. Lucruri pozitive, rostite, îi vor ajuta să își construiască încrederea de sine și vor consolida relația noastră cu ei.

Copiii nu sunt atât de diferiți față de adulți: și noi și ei căutăm consolare, respect, căutăm să fim ascultați, văzuți de către persoanele care ne înconjoară.

Așadar să ne facem timp să le spunem copiilor lucruri pozitive despre ei.

Copiii au nevoie să se simtă importanți și valoroși în ochii noștri, ai adulților. Este extrem de important ca atunci când ne povestesc, să-i ascultăm ochi în ochi, să le urmărim vorbele, poveștile, frământările, să punem întrebări. Doar așa ajungem să ne dăm seama ce se petrece în mintea lor, la ce se gândesc, ce îi frământă.

Să împărtășim!

Este grozav să le spunem copiilor că îi iubim, că ne place mult un lucru pe care l-au făcut, că îi admirăm pentru gestul lor, comportamentul lor, gândul lor bun.

Însă este o adevărată binecuvântare să știe că vorbim și altora despre aceste lucruri.

E tare bine să găsim momente în care să povestim, la telefon, sau într-o întâlnire, lucruri care ne plac mult la copiii noștri. Iar ei să audă asta!

-Vreau să îți povestesc ceva minunat despre nepotul tău, despre fina ta, despre prietenul tău! Uite, eu sunt chiar încântată și aș vrea să știe toată lumea de asta! Uite, crește așa frumos, ajută cu atât de multă plăcere, mă inspiră, mă motivează, mă face să o admir, mă determină să îi urmez eu lui exemplul…

Există un loc în care sunt admirați și iubiți

Oamenii pot judeca, pot pune filtre, pot cere alinieri, pot compara, eticheta; lumea te poate îndurera, te poate pune la colț, rejecta, marginaliza.

Însă dacă tinerii noștri vor ști că există măcar un loc în care sunt văzuți și admirați și iubiți, în care sunt doriți cu adevărat, ei vor fi împuterniciți să răzbată prin tot și toate.

Mereu și mereu, poveștile pe care le spunem despre noi înșine și despre copiii noștri devin căi capabile să lumineze modul în care ei (și noi) mergem înainte în viață.

ASCOR Alba Iulia organizează, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, o serie de conferințe duhovnicești în perioada Postului Mare. A doua întâlnire din acest an are loc marți, 21 martie 2023, și va invitat special pe Părintele Crin-Triandafil Theodorescu, muzeograf și speolog, custodele Peșterii Izvorul Tăușoarelor din Munții Rodnei.

Conferința susținută de sfinția sa, se va concentra pe tema „Știință și Religie”, subliniind importanța unui dialog continuu între cele două domenii de cunoaștere. Evenimentul va avea loc în Aula Mare „Dumitru Stăniloae” din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, începând cu ora 18:00. Intrarea este liberă, însă locurile sunt limitate. Totuși, cei interesați pot urmări conferința în direct pe pagina oficială de Facebook ASCOR Alba Iulia.

Evenimentul este un prilej deosebit pentru cei pasionați de spiritualitate și cunoaștere, oferind ocazia de a asculta și a interacționa cu unul dintre cei mai respectați specialiști în domeniile muzeografiei și speologiei. În același timp, conferința este un pas important spre promovarea dialogului între știință și religie, într-o epocă în care aceste două domenii par să fie din ce în ce mai separate și izolate una de cealaltă.

Mare parte dintre români au o părere negativă despre romi. Unii români chiar mai cred că această categorie etnică beneficiază de cam multe drepturi. La celălalt pol, tot ei îi numesc ca fiind victime ale discriminării. Alții își dau cu părerea și spun că romii ar trebui să muncească de mult mai multe ori ca românii ca să își spele imaginea.

Valentin Ioan Negoi, doctor în istorie din 2020 cu o vechime în învățământul preuniversitar de cinci ani, vine cu argumente plauzibile în favoarea comunității etnice din care face și el parte, unde nu este excepția. S-a născut într-o comunitate de romi din satul Mărginenii de Jos, unde oamenii au pus mereu preț pe educație. Crede cu tărie că nu este vina romilor când sunt arătați cu degetul din cauza culorii pielii, ci a celor care pun stigmatul în frunte și a valorilor și credințelor cu care au plecat la drum în viață și merg cu ele zilnic la braț.

Plecând de la această premisă, Profu’ Negoi este și gazda proiectului video RomStoria, proiect care a prins rădăcini datorită Fundației Roma Education Fund (REF) Romania. RomStoria este un canal de YouTube unde, de două ori pe lună, apar materiale video animate și extrem de interesante despre istoria și cultura romilor din România. Mai multe descoperim chiar de la invitatul zilei!

Cine este Negoi Ioan Valentin și cu ce ocupă el?

Sunt profesor de istorie în mediul preuniversitar de cinci ani. Cu bucurie pot să afirm că am avut onoarea să predau în școlile unde m-am format ca om, Liceul Teoretic Filipeștii de Pădure și Școala Generală Mărginenii de Jos unde profesez și în prezent.

Pe lângă activitatea de profesor sunt arhivist și bibliotecar în cadrul fundației Roma Education Fund România, acolo unde împreună cu colegii mei realizăm proiectul RomStoria.

Care este frumoasa aventură academică? Ce studii ai?

Școala generală și liceul le-am terminat în Prahova. Școala generală în satul natal, Mărginenii de Jos  iar liceul, într-un sat vecin, Liceul Teoretic din Filipeștii de Pădure. Studiile universitare le-am finalizat la Facultatea de Științe Umaniste, specializarea istorie, din cadrul Universității Valahia din Târgoviște. Din 2020 sunt doctor în istorie, titlu obținut în cadrul Instituției Organizatoare de Studii Universitare de Doctorat din cadrul Universității Valahia din Târgoviște (IOSUD) cu tema Deportarea romilor din Muntenia în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cine ți-a călăuzit pașii spre a urma o astfel de carieră?

De ce m-am făcut profesor? Datorită profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului la școală și la facultate și în al doilea rând pentru vacanțe! Dați-mi voie să vă explic! Înainte de a mă îndrăgosti de cariera de profesor, am fost îndrăgostit de profesorii mei din școala generală, de căldura cu care ne vorbeau, dar și de strictețea cu care ne predau. Ceea ce am apreciat cel mai mult la ei a fost că m-au privit ca pe un simplu copil, nu au văzut la mine culoarea pielii. Mereu mi-au spus că pot să fac tot ceea ce îmi doresc în viața dacă muncesc suficient de mult. Amintesc aici pe doamna de biologie, doamna Ioan, care, din păcate, nu mai este printre noi, pe doamna Tonia cu care am plăcerea să fiu coleg de catedră, pe doamna Scorțeanu de matematică care nu mai predă în școala noastră, pe doamna Brătescu de muzică care s-a pensionat. Aceste doamne m-au făcut să-mi doresc să fiu ca dumnealor: un profesor care inspiră elevii să devină cea mai bună variantă a lor.

Tatăl meu este sudor. Toată viața lui a lucrat pe șantier, de multe ori chiar și în zilele de sărbătoare sau în zilele de weekend, fapt pe care l-am urât, copil fiind. În copilărie, stând de vorbă cu doamnele profesoare și aflând că, de cele mai multe ori, și profesorii au vacanțe în același timp cu copiii, am zis că asta vreau și eu să fac, să fiu ca ele. Bine, dumnealor au omis să-mi zică că salariile pe care le câștigă sunt mizerabile în raport cu energia pe care o depun. Dar am aflat pe parcurs că în viață banii nu sunt totul și că zâmbetul sincer al unui copil este mult mai important decât cele câteva sute de lei pe care le-ai putea câștiga din altă parte.

Din familie, cine ți-a insuflat iubirea pentru carte?

Iubirea pentru carte am moștenit-o de la tata, pentru că el a citit foarte mult când era tânăr. Mi-am cultivat această pasiune pentru carte pe parcurs, fiind influențat de cei din jurul meu. M-am apucat serios de citit târziu, abia în timpul facultății. Aveam 20 de ani când un profesor ne-a zis la un curs că dacă vrem să reușim în viață trebuie să citim mult și serios. De atunci încerc să duc la îndeplinire sfatul domnului profesor și să citesc cât mai mult și mai serios.

Crezi în ideea că educația este instrumentul cel mai important cu care îți poți face loc în societate? Cu această premisă ai crescut?

Crezul meu este că educația este singura șansă prin care poți reuși în viață. Totuși, înainte să intru în învățământ, credeam cu adevărat că nu contează de unde pleci, atâta timp cât știi unde vrei să ajungi, însă, după cinci ani de predat, am ajuns să înțeleg că elevii simt școala ca pe o cursă de obstacole unde, din păcate, mulți nu reușesc să prindă nici măcar startul. Educația trebuie să fie o călătorie, nu o destinație. Sunt prea mulți copii care și-au setat ca singur obiectiv: finalizarea celor opt clase fără să își dorească să acumuleze experiențe şi competențe pe care să le folosească apoi în viață.

Eu sunt un exemplu fericit pentru că nu am fost nevoit să fac sacrificii în copilărie pentru a mă duce la școala. Ai mei au făcut tot posibilul ca mie și surorii mele să nu ne lipsească nimic din cele necesare traiului de zi cu zi, să putem astfel merge la școala liniștiți.

Fiecare dintre noi avem oameni pe care îi întâlnim în viața noastră și îi îmbrățișăm ca exemple, ca bune repere. Tu pe cine îmi poți menționa sau ai o listă lungă care au contribuit la dezvoltarea ta și nu ai dori să omiți pe cineva?

Sunt foarte mulți oameni care mi-au influențat viața și care au contribuit  și contribuie la dezvoltarea mea profesională. De la părinții mei până la profesorii pe care i-am întâlnit pe tot parcursul meu educațional și profesional, toți merită menționați.

Doamnele din școala generală, doamna Ioan de biologie, doamna Tonia de Geografie, doamna Scorțeanu de matematică, doamna Brătescu de muzică. O amprentă importantă asupra mea în liceu au lăsat-o domnul profesor de istorie Smărăndoiu de la care am învățat să iubesc și mai mult istoria, doamna Nedelcu de biologie, doamna Izabela de geografie și mulți alți profesori.

La facultatea pot spune că am întâlnit oameni care mi-au devenit o adevărată familie. Doi profesori au contribuit decisiv la ceea ce am devenit azi, domnul prof. Univ. Dr. Hab. Cosac Marian care mi-a coordonat lucrarea de licența și care m-a luat cu dumnealui pe foarte multe șantiere arheologice și domnul prof. Univ. Dr. Hab. Silviu Miloiu care m-a ajutat să devin doctor în istorie. Le datorez foarte mult acestor oameni pentru că mi-au oferit din timpul lor, mi-au răspuns la multele întrebări pe care le aveam despre istorie, mi-au dat cărți să citesc. În discuțiile pe care le aveam mă tratau ca pe un egal al dumnealor iar asta mi-a dat foarte multă încredere în mine.

Pe lângă acești minunați profesori un impact important în viața mea l-au avut doamna Stanciu, consăteancă de-a mea care mi-a insuflat dragostea pentru voluntariat,  doamna Nicolaeta Bițu datorită căreia am început să studiez istoria romilor, domnul Ciprian Necula cu care am scris două articole despre istoria romilor din România în perioada în care eram masterand.

Copiii cărora le-am fost profesor la Filipeștii de Pădure, m-au ,,obligat” să devin cea mai bună variantă a mea. Încă sunt oameni care mă ajută să mă dezvolt extraordinar de mult. Colegii mei de la Ref, Claudia Craiu, Gabriel Zorilă, Răzvan Martin mă ajută să devin mai bun în cercetările pe care le fac despre istoria romilor.

Nu în ultimul rând o contribuție importantă asupra dezvoltării mele a avut-o  soția mea Ana, cu care am fost coleg de facultate, de master și de doctorat, înainte de a ne uni destinele. Ea este persoana care m-a susținut mereu și m-a încurajat chiar și în cele mai grele momente din viața mea.

Te știm de pe rețelele de socializare ca fiind Profu Negoi. De când și până când acest nume și ce atribuții ți-ai însușit în online?

Profu’ Negoi este gazda proiectului video RomStoria, proiect care a fost inițiat și care îi aparține Fundației Roma Education Fund (REF) Romania. Pe scurt, RomStoria este un canal de YouTube unde încărcăm, de două ori pe lună, materiale video animate și extrem de interesante despre istoria și cultura romilor din România. Ne-am dorit să construim un instrument care să le ofere tuturor celor interesați de istoria romilor, mai ales elevilor, o sursă credibilă din care se pot informa.

Avem deja 26 de episoade urcate pe YouTube din care puteți afla informații despre prima atestare documentară a romilor în Țările Române; despre cei 500 de ani de sclavie a romilor; despre deportarea romilor în Transnistria în timpul celui de-al doilea Război Mondial; despre Ștefan Răzvan, primul voievod rom. Veți găsi, de asemenea, și povestea copilului rob Crăciun, care a fost vândut de trei ori în tot atâtea zile; povestea violonistului Ștefan Moise din Iași care a fost deportat în Transnistria, a fugit de acolo dar s-a reîntors ca să-și salveze soția și sora cea mică.

Toate episoadele postate sunt temeinic documentate de mine, folosind drept surse atât cărți ale specialiștilor în domeniu, cât și documente de arhivă. Citesc mult, recunosc că-mi și place.

Ca să revin la întrebarea ta, Profu’ Negoi sunt eu, așa îmi spun copiii la școală, iar această formulă a fost aleasă de echipa de comunicare a Fundației REF Romania pentru a promova proiectul RomStoria pe Facebook, YouTube și Instagram.

Despre comunitatea din care faci parte, ce-mi poți spune?

M-am născut într-o comunitate de romi din satul Mărginenii de Jos. Pot spune că am fost norocos că m-am născut în această comunitate, deoarece oamenii de aici au pus mereu preț pe educație. Sunt foarte mulți oameni din sat care muncesc cu carte de muncă în țară sau în străinătate. Sunt bucuros să spun că avem un sat modern unde, pentru mulți, wc-ul din spatele curții este ținut doar ca o amintire a vremurilor apuse.

Au de muncit mult romii ca să-și „spele” imaginea, cum ar spune unii care știu numai să arate cu degetul?

Nu romii trebuie să muncească să-și spele imaginea pentru că nu este vina lor când sunt arătați cu degetul. Dacă tu, ca individ, prima oară te uiți la culoarea pielii persoanei din fața ta este vina ta, nu a lui. Dacă tu crezi că o persoană este într-un anumit fel doar pentru că face parte dintr-un grup etnic, ești tot tu de vină. Dacă până la vârsta ta nu ai înțeles că oamenii trebuie judecați doar în funcție de acțiunile lor, ai o problemă gravă.

În prima jumătate a secolului XX mai mulți pseudo-cercetători au încercat să demonstreze că dacă te naști evreu sau rom ești obligatoriu într-un anumit fel. Din cauza acestor oameni au murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial peste 6.000.000 de evrei și circa 500.000 de romi. În România, de pe urma acestor politici rasiale au pierit în lagărele din Transnistria pentru 100.000 de evrei și 11.000 de romi. Tragedia romilor a fost cu atât mai mare cu cât soldații romi împreună cu familiile lor au fost trimiși la moarte de către administrația Antonescu deși s-au sacrificat pentru țară.

Mă iau pe mine ca exemplu: m-am educat cât am putut de mult, muncesc cu carte de muncă de la 21 de ani. Îmi plătesc taxele și impozitele. Când oamenii află că sunt rom, nu le vine să creadă. Spun că da, eu sunt o simplă excepție. Din fericire, sunt foarte mulțí tineri romi care s-au educat sau încă se educă temeinic. Totuși, dacă eu greșesc cu ceva nu o fac pentru că sunt om și se mai întâmplă, pentru mulți dacă dau greu, este din cauza că până la urmă sunt ,,țigan și țiganul rămâne tot țigan”.

Simți că romii încă au nevoie de toleranță? Simți că există în jurul lor un aer de superioritate din partea românilor?         

Cu siguranță există mulți români care se uită la romi cu superioritate pentru  că au fost învățați de mici că România a fost creată numai de români pentru români. Ceea ce este extrem de greșit. De exemplu, romii sunt atestați documentar în spațiul românesc încă din secolul XIV la puțin timp de la întemeierea Țării Românești de către Basarab I. Romii au participat astfel la toate evenimentele importante din istoria românilor.

Voievodul moldovean Ștefan Răzvan, de origine romă, a luptat alături de Mihai Viteazul în lupta de la Călugăreni. Romii au reparat armele ,,trupelor” conduse de Horia, Cloșca și Crișan când a avut loc răscoala țărănească în Transilvania. Romii au făcut parte din armata lui Tudor Vladimirescu. În anul 1848 au luptat alături de generația pașoptistă pentru păstrarea independenței Țării Românești, a existat chiar intenția să se facă un detașament militar format din romii eliberați din sclavie în scurta guvernare pașoptistă. Au luptat în  războiul de independență. Despre prezența romilor în Primul și al Doilea Război Mondial există destule dovezi care arată că mulți romi au fost decorați pentru curajul de care au dat dovadă pe front.

Romii nu au nevoie să fie tolerați pentru că, să fii tolerat, nu înseamnă să fii acceptat pe picior de egalitate. Să te tolerez înseamnă că te accept ca pe o ființă inferioară mie. Tolerez prezența ta, deși îmi face rău.

Acest lucru l-a înțeles foarte bine generația ,,Școlii ardelene” când a luptat ,,să se șteargă denumirile jignitoare de „tolerați” și „admiși” date românilor”. Dacă românii din Transilvania secolului al XVIII-lea știau că ,,a fi tolerat este o jignire”, de ce romii din secolul XXI trebuie să accepte să fie încă tolerați în România după mai bine de 600 de ani de prezență în acest areal?

Crezi că ar trebui să se plece din prima cu premisa că merită o șansă și nu de la o premisă sceptică?        

Legea pleacă de la premisa nevinovăției până la proba contrarie. Dacă legea garantează acest drept, nu este normal ca și oamenii să facă la fel și să nu mai judece pe ceilalți după culoarea pielii? Toată lumea merită o șansă la educație, la bunăstare, la servicii de sănătate de calitate, la apărare, la identitate proprie etc.

Ajută-i pe oamenii care se perindă în jurul cuvântului „rasism” să-și schimbe percepția. 

Schimbarea este grea și anevoioasă. Este nevoie de foarte multă muncă cu tine însuți ca să nu mai fii rasist. Primul pas este să înțelegi că atunci când un român de etnie romă fură sau cerșește, nu face acest lucru pentru că în ADN-ul lui există celule care să îl îndrume pe acest drum. Oamenii fură pentru că, de cele mai multe ori, nu au încotro. Cei care își pun copiii să cerșească, cel mai probabil, și ei au fost puși de părinții lor să cerșească, așa cum și părinții lor, la rândul lor, au fost obligați să cerșească. Mediul în care trăim ne formează caracterul și ne creionează valorile după care ne ghidăm în viață. Gândește-te ce s-ar fi întâmplat cu tine dacă nu ai fi avut susținere din partea părinților, prietenilor când ți-a fost greu? Unde ai fi fost acum dacă te-ai fi născut într-o groapă de gunoi sau într-o familie cu părinți analfabeți și alcoolici? Pentru a nu mai fi rasiști trebuie să ne dezvoltăm empatia și să încercăm să trăim în pantofii celuilalt măcar o oră!

În urmă cu 190 de ani, lua naștere, la Iași, cea mai veche societate științifică din România, o instituție emblematică pentru Moldova și România modernă. Este vorba despre Societatea de Medici și Naturaliști (SMN), constituită la inițiativa medicilor Iacob Cihac și Mihai Zotta și care avea câteva direcții foarte bine definite – progresul medicinii și științelor naturii, răspândirea cunoștințelor agronomice, valorificarea bogățiilor naturale, studierea faunei, florei și apelor minerale ale Moldovei. Scopul era constituirea unei societăți de tip academic, după modelul celor deja consacrate din Occident, “pentru scoaterea țării din negura ignoranței și integrarea sa în lume”.

Iacob Cihac (1800 – 1888), medic ceh de formație germană, s-a stabilit la Iași și a organizat serviciul sanitar al armatei din Moldova. Împreună cu Mihai Zotta (1806 – 1877), Protomedicul capitalei Iași, a înființat „Cercul ieșean de citire medicală”, care ulterior a devenit Societatea de Medici și Naturaliști din Iași. Înființat în 1830, cercul de lectură facilitase accesul medicilor din Iași la literatura de specialitate.

Statutele Societatății de Medici și Naturaliști au fost aprobate în anul 1834 de guvernul Moldovei, iar președinte a fost ales domnitorul Mihail Sturdza. SMN a avut un rol major, de la realizarea primei Biblioteci medico-naturalistă și a primului Muzeu Istorico-Natural din țară, până la organizarea primei expoziții de unelte agricole, în 1834, de la inițierea primelor expediții științifice de grup – precum cea în care Grigore Cobălcescu a explorat calcarele și fauna fosilă de la Repedea – la subvenționarea sau primelor cercetări arheologice de la Cucuteni, prin Nicolae Beldiceanu.

Societatea de Medici și Naturaliști a stimulat, de asemenea, utilizarea limbii române în știință. A inițiat primele periodice de popularizare medico-farmaceutică, economică și agricolă în limba română, iar medicul Iacob Cihac a publicat primul ma­nu­al de Istorie Naturală în limba Țării, precum și primul manual românesc de medicină militară. Tot el a înființat primele instituții medico-militare în 1831-1832, 1859-1860: spitale militare, compania sanitară a armatei, Școala companiei sanitare.

Societatea de Medici și Naturaliști a lansat și primul proiect al unui Observator Astronomic din Principatele Române, achizițio­nând „telescopul cel mare de la Viena” de către Costache Conachi și Dr. Iacob Cihac, în 1850, iar Teodor Stamati, membru SMN, a semnat primul manual de fizică în limba română, în 1849, și primul Dicționăraș românesc de cuvinte tehnice și altele greu de înțeles, editat doi ani mai târziu.

În 1856, SMN a inaugurat prima Grădină Botanică din Principate grație doctorului și natu­ralis­tului Anastasie Fătu – președinte SMN, autorul primului manual românesc de botanică, în 1877 – pentru ca, în 1872, medicul și naturalistul Dimitrie Brândză, membru SMN, să realizeze o nouă Grădină Botanică. De asemenea, Societatea de Medici și Naturaliști a fost prima societate academică care a înființat primele unități de învățământ pre­univer­sitar și universitar: Academia Mihăileană, fondată în 1835; Institutul Academic, ctitorit la Iași în 1866, germenele Institutelor Unite, școală cu magiștri și elevi de elită; Universitatea din Iași, întemeiată în 1860; înființarea Facultății de Medicină în 1879 și a Secției de Învățământ Farmaceutic atașată Facultății de Medicină, 1913-1934.

Nu în ultimul rând, SMN a fost prima societate științifică implicată în lupta pentru emancipare națională și Unire. S-a implicat în desemnarea lui Cuza ca domn al Moldovei în 3 ianuarie 1859; a susținut Independența de Stat a României în 1877 și Marea Unire din 1918. După 1948, SMN a fost o instituție de rezistență și unitate profesională, ce a depășit restricțiile ideologice ale vremii. Ascultând îndemnul lui Mihail Kogălniceanu, membru SMN din 1857 – „Iașul trebuie să devină scaunul științei, focarul inteligenței române”, și dictonul de pe vechiul sigiliu Semper altius, această societate și-a făcut datoria reprezentând un act de identitate a poporului român ce trebuie să rămână în conștiința oamenilor.

Sursă bibliografică: ziaruldeiasi.ro, Revista Timpul

Sursă foto: Revista Timpul

Postul Mare este o perioadă importantă în calendarul creștin ortodox, în care credincioșii își pot exprima devotamentul față de Dumnezeu prin post și rugăciune. Dar este acest post un prilej de luptă sau de bucurie?

Potrivit Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose, acest post este o oportunitate de a lupta împotriva păcatelor și de a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Renunțarea la alimentele de proveniență animală și produsele lactate sunt doar o parte a acestei lupte, trebuie completată și de eforturile noastre de a fi mai buni, mai iertători și mai generoși cu cei din jur.

Deși postul poate fi o provocare pentru mulți, el poate fi și o sursă de bucurie și speranță. În timpul acestui post, credincioșii se pot concentra mai mult asupra credinței lor și pot simți prezența lui Dumnezeu în viețile lor. Rugăciunea și faptele bune sunt importante în această perioadă și pot aduce împliniri.

Mai multe detalii le găsiți în videoclipul de mai jos:

-Nuuuuuuu, nu vreau asta, nu suport, înțeleeeegi????Ahhhhhhhhhhh!

Rebecca plânge din tot sufletul. Fața ei mititică este schimonosită, iar părinții ei chiar nu știu ce să facă. Ar țipa și ei, poate doar ca să acopere strigătele micuței. Însă un gând le dă ghes: e bine? E bine să ne lăsăm târâți în iureșul iscat de fiica noastră?

Sentimentele puternice sunt trăite și procesate diferit de fiecare copil în parte. Fie că este vorba despre temperament sau despre mediu, copiii vor reacționa diferit la frustrare, limită, stres, stare de sănătate alterată. Un copil mic este firesc să nu aibă abilități foarte bune în controlul emoțiilor și reacțiilor și de aceea în această perioadă apar crizele de afect.

Copiii tăi trăiesc totul intens. Desigur, este potrivit ca tu să îți păstrezi calmul.

Dar cum reușești asta? Lucrând cu tine. Acest lucru presupune să faci o pauză și să reflectezi.

Lucrează pentru a îți înțelege în mod activ emoțiile.

Să construim un plan de acțiune despre cum ne vom ajuta noi pe noi atunci când suntem puși în fața situațiilor delicate alături de copiii noștri.

Să nu uităm că nu este nimeni perfect; încercăm tot ce putem acum. Apoi este important să fim dispuși să încercăm din nou și să creștem, să arătăm răbdare, să învățăm din pașii greșiți.

Emoțiile copiilor sunt intense instant

Izbucnesc intens, ca un foc ce arde cu flacără mare. Copiii nu au instrumente prin care să se calmeze singuri, nu pot înțelege de ce ,,nu” acum. Răspund cu putere rapid, folosind verbalul și non verbalul, deopotrivă.

Ce simțim, noi, părinții?

Noi, părinții, simțim că reacția noastră de răspuns ar fi bine să fie identică:

Ei țipă? Țipăm și noi.

Ei strigă spre noi? Strigăm și noi spre ei.

Cum ar fi? Cum ar fi dacă am echilibra balanța? Cum ar fi dacă am interveni cu abilitatea noastră de a rămâne calmi? Dacă purtarea noastră ar pune cântarul în poziția potrivită?

Este foarte dificil să rămâi calm. Poate una dintre cele mai grele părți din ceea ce pot face părinții.

Însă ,,e greu” nu este sinonim cu ,,e imposibil”.

Creșterea vine după momente în care luăm o pauză, reflectăm, dovedim răbdare și determinare în hotărârea pe care o luăm. Să exersăm toate aceste lucruri pentru că totul se învață, cu multă atenție și dăruire.

Este oare posibil să rămânem mereu calmi?

Cu siguranță NU.

Însă, cumva, acest ,,mereu” nu este scopul nostru. Să fim din ce în ce mai buni în felul în care ne abordăm fiii și fiicele, în felul în care comunicăm, în felul în care răspundem copiilor noștri este țelul nostru.

Părinții Rebeccăi rămân calmi. Se așează lângă ea, o ascultă, îi arată că o văd, o aud, o înțeleg. O așteaptă să își revină. Respiră și ei; își dau timp lor și fiicei lor, deopotrivă. Rebecca știe că se poate baza pe părinții ei! Lacrimile se usucă și în curând zâmbetul inundă fața micuței. Ce bine!

Dacă ar fi fost după visele din copilăriei, ar fi îmbrăcat hainele preoțești, dar s-a lăsat ghidat după cele care s-au născut în adolescență și astfel, Ștefan Huluba pune pe el hainele mai multor roluri pe care le joacă pe scenele teatrelor din țară, în special pe cele din Bacău și București.

De când este într-o relație cu veșnicele scânduri ale teatrelor, a experimentat o groază de sentimente și emoții. În detrimentul lipsei de încredere pe care a și testat-o pe la începuturile sale, a câștigat cu timpul dragostea, curiozitatea, credința, munca făcută cu plăcere, dar și validarea că ceea ce face, face bun și bine. Legătura cu scena a devenit pe lângă frumoasă, complexă. L-au cuprins, se pare, și stări afective mai puțin pozitive, dar le-a învins pentru că se hrănește sufletește și se menține viu prin reprezentațiile teatrale.

A găsit formula de a îmbina armonios arta cu pedagogia. Astfel, am dorit și noi, Matricea Românească, să-l cunoaștem și să descoperim ce înseamnă această meserie pentru Ștefan și cum e să transmiți elevilor că profesia aceasta fără iubire, dar și un strop mare de muncă și interes, e pierdută. Drept urmare, în rândurile de mai jos, sunt mărturisirile sale sincere!

Ștefan, ce îți place la tine?

Uau! Am început destul de dur! Grea întrebarea! Mi-e greu să răspund pentru că atunci când petreci mult timp cu cineva, atât calitățile, cât și defectele se diluează în obișnuință și de multe ori nu mai faci diferențele; ori eu petrec tot timpul cu mine… (râde). Uneori, abia mă suport și mă cert foarte mult (da, vorbesc destul de mult cu mine însumi), alteori, mă surprind plăcut și sunt foarte mândru de mine. Uneori, mă plictisesc foarte tare de alegerile banale și cam comode pe care le fac, alteori, trăiesc clipe destul de captivante și am impresia că trăiesc într-un film/serial, care bineînțeles se petrece exclusiv în capul meu. Dar să revenim! Cred că îmi place la mine faptul că am foarte multă răbdare. Cu mine, cu ce e în jurul meu, cu toată lumea. Aș putea spune că asta m-a ajutat cel mai mult să supraviețuiesc. Mă supăr sau mă enervez foarte greu cu adevărat și asta se datorează mult răbdării. Sper să nu îmi pierd această calitate pentru că văd în jurul meu foarte puțini oameni care o mai au.

Sunt și lucruri care nu îți plac la tine?

Oho! Sunt destul de multe dar, cum am mai spus, am senzația că deja m-am obișnuit cu ele. Totuși sunt câteva care mă deranjează foarte tare. Comoditatea (ca să nu spun lenea), de exemplu. Mai ales în ultima vreme îmi vine foarte greu să fac lucruri care nu-mi sunt neapărat confortabile și nu-mi place cu atât mai mult cu cât realizez acest lucru prea târziu, când constat că nu am progresat deloc într-un domeniu și nu m-am dezvoltat pe cât mi-am dorit și propus. Amân foarte ușor lucrurile și dacă nu mă vizitează inspirația la timp, risc să ajung ca în cele din urmă să le fușeresc. Și iată cum am ajuns la un alt lucru care mă deranjează la mine: nu am reușit să-mi formez o disciplină. Sunt foarte haotic și de multe ori acest lucru mă încurcă mai ales cu lucrurile care mă interesează și care știu că îmi fac bine.

Al treilea lucru și ultimul (nu spun mai multe pentru că nu e bine) ar fi mai concret și este cel la care tot încerc să lucrez în perioada asta: nu reușesc să sintetizez lucrurile. Am o foarte mare capacitate de a „mă împrăștia” pe orice subiect. Fac asta foarte mult în discuții – vorbesc uneori extrem, extrem de mult, ore întregi – sar de la un subiect la altul, fac legături pe care uneori cei din jur le consideră ilogice și, încercând să le explic, ajung la exprimări destul de alambicate. Când e vorba de scris, în schimb, mi se întâmplă exact opusul: mă blochez. Scriu foarte greu, îmi adun ideile foarte greu și am senzația că oricum nu va interesa pe nimeni și atunci blocajul se acutizează, însă efectul e același: fraze alambicate și aparent ilogice. Mulțumesc pe această cale pentru răbdarea și mai ales înțelegerea de care am avut și voi avea parte cu acest interviu. (zâmbește)

Un om este construit din mulțumiri sufletești, dar și din tristeți. Sufletul tău cum arată?

Sper să fie cât mai curat. Cel puțin asta îmi doresc. Cum foarte frumos ai spus, un om este construit din mulțumiri sufletești dar și din tristeți, în aceeași măsură suntem caracterizați atât de calități, cât și de defecte. Nu există în lume vreun om care să fie doar bun, cum nu există nici vreunul malefic absolut. Omul le conține pe amândouă. Tot ce încerc sa fac este, conștient fiind de acest lucru, să diminuez pe cât posibil răul pe care-l produc și să înmulțesc binele de care sunt capabil. Mulțumirile sufletești, respectiv tristețile sunt strâns legate de acest aspect. Cred că natura funcționează pe un anumit fel de schimb – între exterior și interior și invers. Oferim și primim. în acest mod se conturează și sufletul, care, în cazul fericit, tinde spre o armonie, spre o curățenie.

Care sunt cuvintele în jurul cărora guvernezi?

Le voi numi pe cele pe care încerc să le adun la masa acestei ”guvernări”: echilibru, încredere, a asculta, a observa, curiozitate, atitudine, disponibilitate, joc, contrast, credință. Nu sunt multe…

Dar în jurul căror proiecte te perinzi în prezent? Cu ce îți ocupi acum timpul?

Ce bine e că mai coborâm și în concret. Cu ce îmi ocup acum timpul? Acum, acum? Acum sunt într-o perioadă destul de calmă din punct de vedere al proiectelor; să-i spunem de tranziție; dar cu foarte multe drumuri București-Bacău și retur. Tocmai am scos la lumina scenei un nou spectacol la Teatrul Municipal Bacovia (în Bacău), unde sunt și angajat. Este vorba despre „Uzina artiștilor”, regizat de Matei Lucaci-Grunberg (text scris de același Matei împreună cu  Sever Bârzan special pentru actorii trupei băcăuane). Se pare că a prins foarte bine la public (îl jucăm aproape în fiecare săptămână) și sper să ne bucurăm de el cât mai mult timp – atât publicul cât și noi actorii, precum și întreaga echipa a spectacolului (care nu e mică! a se consulta afișul)

„Uzina artiștilor” nu e singurul spectacol pe care îl am la Bacău. Vă aștept la Teatrul Bacovia să vedeți și „Insecte”, adaptare de Alexandru Ivanoiu după frații Capek, în regia lui Mădălin Hâncu -un spectacol extrem de actual, deși textul original a fost scris acum 100 de ani, care a născut, surprinzător, discuții extrem de vii și interesante din partea spectatorilor băcăuani de toate vârstele.

Tot la Bacău ne putem vedea și la „Căsătoria”, după Gogol, în regia lui Slava Sambriș sau la „Steaua fără nume” de M.Sebastian, regia Geo Balint.

Să știți că nu e de ocolit Bacăul; cel puțin la teatru (unde în timpul verii există și I.D.Fest- un festival adresat adolescenților) sau la Ateneu se întâmpla lucruri minunate!

În București continui să am spectacole de improvizație cu trupa Backstage Boys (alături de minunații mei colegi Sever Bârzan, Cătălin Coșarcă, Iulian Sfircea, Vlad Mihu și Vlad Șpilca) – care a intrat toamna trecută în cel de-al 13-lea an. În această perioadă jucăm la Teatrul Dramaturgilor Români sau în cadrul Campionatului Național de Improvizație, la B52. Tot în show-uri de impro mai sunt și la The Fool, la invitația Deliei Riciu care coordonează cu mare succes spectacolul „Așa mi-a venit”.

Tot în București sunt fidel companiei Jamais Vu și abia aștept să vă invit la spectacolele noastre: „Funia”, adaptare după Alfred Hitchcock, „Libretto Solitudine” și „Libretto Impostura” scrise și regizate de Matei Lucaci-Grunberg.

În restul timpului țin ateliere de improvizație, mai ales cu adolescenți (îi salut pe copiii minunați de la Victory of Art care au început deja să aibă și show-uri de impro, să-i urmăriți!) dar nu numai.

Când nu „am treabă”, încerc să țin pasul cu filmele și grămada de cărți care nu pare să se micșoreze. Aaa! Și abia aștept să plec în vacanță, chiar îmi doresc sa călătoresc cât mai mult; cu orice preț (și nu mă refer la bani).

Este meseria cea care te-a făcut om mare?

Ce înseamnă „om mare”? Dacă te referi la „adult”, cred că natura și mersul ei firesc (trecerea timpului) sunt de vină. Dacă te referi la „adult responsabil, membru al societății”, cred că educația e cea care a contribuit la această formă de evoluție prin intermediul părinților, al școlilor, dar și al tuturor întâlnirilor prin care am trecut și și-au lăsat amprenta sub o formă sau alta. Meseria – cu tot ceea ce a însemnat ea și continuă să însemne, încă de la alegere și până în prezent – face parte din această educație. Deci da, a contribuit. Dacă te referi la altceva… mai am de crescut!

Cum poți defini relația pe care o ai tu cu scena?

Mie îmi place de ea și sper că și ei de mine.

Este o relație frumoasă și complexă. A fost cu de toate. Când eram mic a fost și îndrăgostire (sentiment inexplicabil altfel); și reținere (lipsă de încredere); și curiozitate; și plăcere; și dobândire a încrederii; și confirmare; și loc de proiecție a visurilor. Apoi, a devenit mai serioasă treaba – credință, cunoaștere, autocunoaștere, descoperiri, frustrări, disciplină, muncă, alergat după confirmări și reconfirmări, prietenii, aplauze furtunoase, dar și momente bizare de-mi venea să mă ascund și poate cel mai important – încredere (în toți partenerii de joc, nu doar colegii actori ci și ceilalți membri ai echipei – regizori, scenografi, coregrafi, sound & light designeri, tehnicieni). Mai târziu, mai ales în timpul, dar și după pandemie, am experimentat și altele: frustrare, inutilitate, resemnare, dor, ambiție, neîncredere, speranță, frică (da, mi-a fost și frică de a intra pe scenă), redescoperire a plăcerii, oboseală, manierizare, înțelegere, relaxare… Să vedem ce mai urmează!

Cred ca relația cu scena este foarte onestă. Onestă și crudă. Poate fi o capcană dacă o idealizăm dar dacă acceptăm acest joc, trebuie luat in serios. …ca în orice relație. Cred.

Ce ți-ai luat tu frumos pentru suflet din teatru?

Destul de multe. Aș putea ține o conferință pe tema asta (râde). Chiar cred că, cel puțin teoretic, parcursul pe care ar trebui să-l urmeze un actor în devenirea lui ar putea să reprezinte un model de dezvoltare pentru orice om. Un actor se antrenează până la performanță pentru a intra în relație cu mediul din jurul lui, cu tot ce presupune acesta, de la spațiu, obiecte, atmosferă, până la oameni. Acum, aceste relații sunt de nenumărate feluri, iar noi trebuie să le acceptăm, să reacționăm în felul nostru și să depunem toate eforturile să le fructificăm. Tot acest ansamblu de relații formează acest mare „JOC”, pe care îl tot descoperim și îl jucăm (pe măsură ce-l descoperim) atât timp cât ne este necesar… Apoi trecem la alt nivel.

Așadar, din teatru, mi-am însușit pentru suflet ideea de joc. Până la urmă ce face actorul? Actorul joacă. Ar mai fi și altele, dar le las pentru conferință (râde).

Dacă ar fi să te trimiți în viitor, unde ai vrea să te vezi?

Aș vrea să mă văd lucid, capabil în continuare să mă mișc, independent, să fi învățat ceva din experiențele prin care am trecut și în continuare curios și disponibil. Nu am pretenții legate de locul fizic unde mi-aș desfășura activitatea (oricare ar fi ea) atâta vreme cât e relevantă și necesară.

Meseria aleasă a fost o dorință aruncată în Univers la o vârstă mică, o idee a părinților tăi sau un joc ticluit al șanselor? Ce-mi poți mărturisi?

Mărturisesc că am descoperit în timp această meserie, iar dorința nu a fost aruncată în Univers la o vârstă mică, ci a fost articulată si lansată, cu destulă teamă, prin liceu.

Când eram mic voiam să mă fac preot. Îmi plăcea foarte mult să-mi petrec timpul la biserică. Mergeam la toate slujbele care puteau să existe (liturghii, nunți, botezuri, înmormântări ș.a.). Având acces și în Altar vedeam cam tot ce face preotul și mă fascina întreg ritualul, veșmintele, atmosfera, dar mai ales rolul preotului în ceremonie, dar și în comunitate. Ulterior, am descoperit mulțimea, dar și seriozitatea responsabilităților pe care le are un preot și am realizat că nu ar trebui să fie chiar de joacă. Între timp descopeream și teatrul – mai întâi ca simplu spectator (chiar la teatrul unde astăzi sunt angajat, în Bacău). M-a fascinat și aici cu precădere atmosfera, apoi toate asemănările pe care le descopeream treptat între teatru și biserică.

Mai târziu, în liceu, am intrat într-o trupă de teatru pentru adolescenți (Nobody s Group, trupă care încă mai trăiește și de vreo 25 de ani contribuie la consolidarea unui fenomen în Bacău – teatrul făcut de liceeni). Cu spectacolele trupei participam la festivaluri de profil din țară (nu erau foarte multe atunci) și astfel intram în contact cu alți colegi de generație pasionați sau cu studenți și oameni de teatru care au început să mă inspire și să-mi dea încredere. Însă momentul când mi-a fost definitiv clar că asta vreau să fac a fost abia când am intrat la facultate. Până atunci a fost o doar dorință din ce în ce mai puțin ascunsă, un vis și un risc pe care eram dispus să mi-l asum.

După cei trei ani de actorie am descoperit un alt domeniu care a început să mă intereseze foarte mult, pedagogia. Iar astăzi consider cele două planuri ca fiind complementare și nu aș putea să renunț la niciunul dintre ele.

Deci, să se fi jucat șansele într-un mod ticluit, cum spui tu? (zâmbește)

Dacă ar fi să vorbești mai multe despre traseul tău profesional și să te cunoaștem în toată „goliciunea” ta, ce ne-ai putea spune despre provocările cele mai mari întâlnite? Care au fost?

Cred că am rezumat într-un fel traseul meu profesional puțin mai devreme și mai ales când am descris „relația” mea cu scena. Momentan nu știu și nu pot să „dezgolesc” mai mult. Încă sunt pe traseu și tot ce pot să sper este că atunci când voi fi la momentul unui bilanț să am puterea, discernământul și inspirația să le pun frumos în pagină. Îmi place mult să citesc memorii, iar scrierile oamenilor de teatru sau film mă inspiră foarte tare, mai ales atunci când vorbesc despre începuturile lor sau despre „provocările cele mari” și cum au trecut sau nu peste ele. Îmi doresc să am capacitatea să las în urmă niște memorii cu adevărat memorabile. Promit să fac toate eforturile! Până atunci (că tot suntem în perioada babelor) învăț din experiența bătrânei noastre Dochia care, scăpând de toate cojoacele, a rămas „în toată goliciunea ei” și a înghețat. (râde)

Și dacă ar fi să te cunoaștem în toată splendoarea ta, dintre momentele cele mai strălucite ce ai putea enunța?

Și splendoarea cu toată strălucirea ei reprezintă un teren minat. În improvizație am învățat că în scenă e bine să ne punem partenerii într-o lumină bună. Prin urmare îi voi lăsa pe alții să evoce momentele mele cele mai strălucite. Dacă e cazul.

Fiecare dintre noi avem modele care ne inspiră, exemple după care ne ghidăm, puncte de reper după care ne lăsăm conduși atât pe plan personal, cât și pe plan profesional. Cine te-a impactat pe tine în viața personală și a avut imbold în dezvoltarea ta?

Întotdeauna am încercat să caut la cei din jurul meu lucruri care să mă inspire și care să mă ajute să mă dezvolt. Din punctul ăsta de vedere am fost și sunt foarte egoist. Din acest motiv mi-e foarte greu să pun degetul pe câțiva, căci sunt foarte mulți. Cu unii dintre ei nici nu am schimbat vorbe (unul dintre motive fiind acela că nici nu se mai află printre noi, dar și-au lăsat gândurile scrise pe undeva, pe alții îi respect și îi admir de la distanță (din simplul motiv că viața ne-a pus în contact foarte puțin sau chiar deloc), însă reperele mele sunt cei/cele care mi-au dat încredere (încredere care s-a manifestat în foarte multe feluri) și mulți dintre ei mi-au devenit prieteni. Pot să spun că am avut norocul să întâlnesc astfel de oameni, deloc puțini. Și pentru nu o fac atât de des (din păcate), țin să le mulțumesc aici pentru tot!

Dar pe plan profesional, cine te-a stimulat?

Din acest punct de vedere planul profesional seamănă extrem de mult cu cel personal, de multe ori și coincide. Am foarte mulți colegi și parteneri care mă inspiră și care îmi sunt modele, atât în domeniul artistic cât și în cel pedagogic (detalii în cartea de memorii pe care am promis-o. Cu mulți dintre ei nu m-am oprit la un singur proiect și sper să am norocul să se întâlnească sau să se reîntâlnească drumurile noastre cat mai des!

Figură reprezentativă a medicinei românești, Dr. Sofia Ionescu Ogrezeanu a scris istorie, fiind recunoscută drept prima femeie neurochirurg din lume. Operația realizată pe creierul unui băiețel afectat de bombardamente în timpul războiului, în 1944, marchează momentul în care aceasta a oferit acces femeilor la o specializare, neurochirurgia – regina artelor chirurgicale, care, la acel moment era dedicată exclusiv bărbaților.

Începuturi

Născută în Fălticeni la data de 25 aprilie 1920, a făcut școala generală și gimnaziul în orașul natal, absolvind, ulterior, Școala Centrală de Fete din București. Mânată de o dorință apărută în jurul vârstei de 16 ani care nu a încetat niciodată, Sofia alege să își urmeze visul, astfel că, în 1939, începe cursurile Facultății de Medicină. Primul stagiu de practică a fost la Oftalmologie, iar al doilea în 1943, într-o localitate de lângă Fălticeni. În același an, urmează un alt stagiu de practică, prin intermediul căruia are ocazia să învețe de la Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, cel care a pus bazele neurochirurgiei românești, și de la medicii Constantin Arseni și Ionel Ionescu, în cadrul Serviciului de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, unde, din cauza războiului era nevoită să lucreze în permanență.

Întâmplarea care care i-a decis următorii 47 de ani

În vârstă de doar 24 de ani, în vreme de război, în 1944, Sofia s-a aflat față în față cu un băiețel rănit de bombardamente aflat în comă, ce necesită o operație pe creier de urgență. Fiind în incapacitate de a opera din cauza unei răni la mână, prof. dr. Badgasar i-a propus Sofiei să realizeze operația în locul său. Fără să stea pe gânduri, cu precizie și calm a realizat cu succes operația, cel mic fiind salvat. Această întâmplare marchează prima operație pe creier realizată vreodată de o femeie, neurochirurgia fiind o specialitate destinată exclusiv bărbaților până la acel moment.

„Deși am avut emoții în timpul primei operații, parcă am simțit că sunt învăluită de un nor de liniște. Mă concentram numai asupra a ceea ce aveam de făcut, pentru că dacă m-aș fi gândit că pe masă era un pui de om, a cărui viață e în mâinile mele, cred că aș fi tremurat. Și nu aveam voie să greșesc! Niciun milimetru. Operația mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, atât cât am stat în neurochirurgie.”, mărturisea Dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu pentru site-ul identitatea.ro.

 

În 1954 a devenit medic la Clinica Spitalului Dr. Gh Marinescu din București, iar câțiva ani mai târziu, în 1976, a obținut gradul de medic primar neurochirurg II. Cunoscută pentru dedicarea de care a dat dovadă în instruirea noilor medici, dr. Sofia Ogrezeanu și-a dorit să împărtășească cu viitorii medici o parte din experiența pe care aceasta a dobândit-o de-a lungul celor aproape cinci decenii de activitate în neurochirurgie. Astfel, a publicat constant lucrări de specialitate și articole care sunt și în prezent utile medicilor aflați la început de drum.

Deschizătoare de drumuri pentru femei

Inclusiv Șeicul Zaied Bin Sultan al Nohaian din Abu Dhabi a apelat la Dr. Sofia Ogreazeanu, când una dintre nevestele acestuia a fost diagnosticată cu mari probleme la coloana vertebrală. Din motive religioase, bărbații nu puteau intra în harem, nici măcar medicii, indiferent de context, astfel că Șeicul a căutat în toată lumea o femeie medic neurochirurg – găsind-o, astfel, pe dr. Sofia Ogrezeanu.

O altă întâmplare care arată cât de puține femei medic neurochirurg existau la acel moment s-a întâmplat în 1970, când Sofia Ionescu a călătorit alături de o pacientă în Paris și Lyon. Fiindu-le aproape imposibil să creadă că există o femeie neurochirurg, medicii francezi au rugat-o pe aceasta să le arate mâinile. Când au observat bătătura de pe degetul inelar, specifică medicilor neurochirurgi, aceștia au primit confirmarea surprinzătoare că Sofia realizase nenumărate operații pe creier.

Recunoaștere

De-a lungul carierei i-au fost acordate numeroase premii și distincții. Profesor universitar, membră a Societății Române de Istoria Medicinei, Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale, Dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu a fost declarată medic erou de către OMS, numele acesteia fiind inclus într-un album alături de alți 65 medici recunoscuți la nivel global. În 2008, cu puțin timp înainte să se stingă din viață, i-a fost acordat cea mai înaltă distincție din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler.

Cataracta este cea care a determinat-o pe dr. Sofia Ionescu să se pensioneze, în 1990. S-a stins din viață la vârsta de 88 ani, în 2008, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din București.

Surse: identitatea.ro; adevarul.ro