Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Pe când unii adolescenți au preocupări cu prietenii sau în fața calculatorului atunci când stau de vorbă cu timpul liber, Andreea Iordache se ocupă să se perfecționeze în fotografie și face și cu dragă inimă voluntariat, fiind secretara voluntarilor în cadrul Teatrului ,,George Ciprian”.

Reușește să gliseze și să jongleze cu atribuțiile pe care le are ca elevă, punându-le fără doar și poate pe primul loc, cu cele pe care le înfăptuiește din pasiune pentru arta fotografică stradală și cu cele în care este implicată la teatru. La finalul clasei a IX-a a participat la primul său voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu avea nicio așteptare. Până în acel moment nu mai auzise de alt voluntariat la nivelul orașului.

De când a început să guste din acest tip de activități, ea a înțeles cât de mult o ajută în dezvoltarea și formarea sa. Ce carieră vrea să îmbrățișeze pe lângă pasiunile în jurul cărora se perindă, aflăm de la invitata zilei, Andreea Iordache. Cred cu tărie că va avea un start frumos în viață pentru care a meritat ca unele clipe din adolescența sa să fie, poate, sacrificate, dar și pentru că a învățat ce înseamnă responsabilitățile și asumarea lucrului temeinic făcut.

 

 

Andreea, cum arată viața unei tinere? Ce atribuții îmbrățișezi în viața ta?

Am o viață foarte diversă, plină de responsabilități și atribuții, cum ar fi studiile, pasiunile personale, voluntariatul. Fotografia este pasiunea mea principală, îmi place să iau trenul și să merg dintr-un oraș în altul pentru a fotografia clădiri și oameni (street photography). În ceea ce privesc voluntariatul, m-am implicat și încă mă implic activ în orice activitate apare în orașul meu, dar voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian” rămâne cel mai important în sufletul meu. Acolo mă dezvolt în fiecare zi, oamenii de acolo sunt ca o a doua familie pentru mine. Pe lângă toate acestea, îmi ajut și părinții la treburile casei.

 

Glisezi între școală, activități extracurriculare, pasiuni și voluntariat. Ușor sau greu este, frumos și/sau complex?

Nimic nu este greu atunci când faci totul din plăcere. Dacă îți dorești ceva cu adevărat vei reuși să-ți împarți timpul pentru a reuși să le faci pe toate. Este important să existe un echilibru între școală și pasiuni, voluntariat. Mereu îmi spun că trebuie să mă ocup întâi de liceu și să învăț pentru a putea face și restul activităților pe care le am programate în timpul liber.  Mă bucur că nu am fost niciodată pusă în situația de a alege între școală și voluntariat, am norocul că părinții mei mă susțin în tot ceea ce-mi doresc și mă ajută la fiecare pas. Sunt recunoscătoare că pot să-mi îmbin pasiunea de suflet, fotografia, cu voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian”.

 

O pasiune pe care ți-o dezvolți și te apreciez totodată este fotografia. Cum ai descoperit-o?

Acum câțiva ani, am descoperit pasiunea pentru fotografie atunci când am primit un aparat foto de la părinții mei ca dar de Crăciun. Însă, fiind încă un copil, am renunțat rapid după ce am constatat că nu îmi ies fotografiile și nu mă descurc. Cu un an în urmă, în timpul unei excursii la Brașov împreună cu prietenii mei, am împrumutat aparatele lor foto și am realizat că doresc să am propriul aparat de fotografiat pentru a captura momente speciale. După ce am discutat cu părinții mei, m-au susținut și mi-au cumpărat propriul aparat foto o săptămână mai târziu. Am început să fac street photography cu o prietenă în fiecare săptămână, apoi am explorat și fotografia de teatru și de concert. Am fost norocoasă să am în jurul meu oameni care să mă încurajeze și să mă învețe tot ce știu astăzi. Acum, nu-mi pot imagina viața fără fotografie.

 

 

Cu voluntariatul când ai făcut cunoștință? Cum a fost prima întâlnire?

La finalul clasei a IX-a am participat la primul meu voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu aveam nicio așteptare pentru că până în acel moment nu mai auzisem de alt voluntariat la nivelul orașului meu. Cred că bucuria și căldura cu care ne-au primit coordonatorii a fost punctul de plecare pentru tot ceea ce avea să urmeze. Mă bucur de faptul că, la aproape doi ani distanță, activitățile de voluntariat sunt susținute și încurajate mult mai mult.

 

Ocupi funcția de secretar al voluntarilor. În ce organizație și cum te responsabilizează acest rol?

Voluntariatul în cadrul Teatrului ,,George Ciprian” mi-a acordat multe oportunități printre care și cea de secretar al voluntarilor. Sigur, nu este o experiență potrivită pentru toată lumea, mai ales pentru cei care nu au răbdare, dar pe mine mă pasionează ceea ce fac. Responsabilă sunt de mică, îmi place să-mi însușesc atribuții și să duc tot ceea ce am de făcut la bun sfârșit. Sper și cred că acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care am primit această funcție.

 

Ești o tânără care știe deja ce domeniu vrea să îmbrățișeze în viața profesională sau gândurile tale încă vorbesc între ele? Spre ce înclini?

Sincer, știu că nu mai este atât de mult timp până ce va trebui să aleg ce voi face cu viitorul meu, dar gândurile mele sunt împărțite. Pe de o parte îmi doresc să continui în domeniul matematicii, informaticii, să merg la Politehnică, la Automatică sau la Facultatea de Matematică. Pe de altă parte, dacă ar fi să mă ghidez după ceea ce fac cu cea mai mare plăcere, probabil aș merge pe contabilitate, management. Toate lucrurile acestea le fac cu mare drag, dar trebuie să-mi dau seama ce-mi doresc să fac cu adevărat.

 

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din activitățile de voluntariat?

Satisfacția implicării în proiecte și empatia față de toți oamenii cu care am ocazia să interacționez cred că sunt cele mai importante beneficii pentru suflet, în urma activităților de voluntariat. Bucuria pe care o văd pe fața persoanelor din jurul meu, mă ajută și-mi dă energie să-mi continui treaba până la bun sfârșit. Mă simt împlinită când realizez aceste activități, simt că fac ceea ce trebuie și că locul meu este acolo.

 

 

De ce ai îndruma adolescenții să facă voluntariat?

Cred că voluntariatul este activitatea care ne dezvoltă cel mai mult. Adolescenți fiind, trebuie să acumulăm cât mai multe informații din domenii diverse, să fim puși în cât mai multe situații diferite. Din punctul meu de vedere, activitățile de voluntariat ne responsabilizează, ne ajută să ne consumăm timpul productiv și ne învață să lucrăm în echipă. Voluntariatul ne ajută să ne îmbunătățim stima de sine, să cunoaștem oameni noi și să avem curajul să ne exprimăm opiniile.

 

Ce ai învățat tu despre viață până la anii tăi?

Viața nu este atât de ușoară precum mi-am imaginat când am fost mică. Toți ne dorim să creștem, să fim adulți și niciodată nu credem când părinții ne spun ,,când o să fii mare, o să-ți dorești să fii iar copil”. Așa a fost și în cazul meu. Odată ce am crescut, au venit responsabilitățile și deciziile cu privire la viața mea. Am înțeles că nu primesc nimic pe gratis și că trebuie să muncesc mult pentru a realiza ceea ce-mi doresc și să nu aștept să-mi cadă din cer pentru că nu se va întâmpla. Nimic nu se poate fără muncă și dedicare. Viața e grea, dar frumoasă. Merită din plin să o trăiești!

 

Ce proiecte ticluiești în viitorul apropiat?

În cadrul voluntariatului la Teatrul ,,George Ciprian”, avem un proiect în desfășurare, despre care nu vă pot spune foarte multe încă, până nu-l vom face public. Totul a pornit de la o idee care nu părea realizabilă, dar cu ajutorul coordonatoarei voluntarilor, Georgiana, care ne susține în orice moment, și a celei mai bune prietene a mea, Ștef, cu care formez o echipă excelentă, am reușit să punem bazele unui proiect, care sperăm noi, să aibă mare succes. Ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră următoarelor generații de voluntari, dar și comunității orașului nostru.

 

După ce considerente te ghidezi în viață, Andreea? Sau credințe, valori, idei.

,,Nimic nu este imposibil”. Mereu am asta în cap când vreau să fac ceva, sau când simt că nu reușesc ceea ce-mi propun. Am început să cred în aceste cuvinte, cu și mai multă tărie, după ce am avut oportunitatea să-i iau un interviu actorului Denis Hanganu în cadrul voluntariatului de la Teatrul ,,George Ciprian”. M-a uimit tot ceea ce a avut să-mi povestească și mi-a spus: ,,Cred că indiferent de moment, trebuie să fii pregătit că dacă, cumva, printr-un context fericit, se oprește trenul în gară, să urci în el”. Atunci am înțeles. Am înțeles că trebuie să accept orice oportunitate sau provocare pentru că acestea nu se vor mai întoarce niciodată. Nu trebuie să ratez niciun moment pentru a putea reuși.

 

 

-Vreau mașină roșie de pompieri! Chiar vreau!

-Îmi doresc o păpușă nouă blondă, cu ochi verzi, care cântă!

-Vreau acum în parc! Vreau!

-Îmi dai acum ciocolată? Da? Acum!

-Îmi doresc să vină Mioara la mine, acum, te roog, acum!

 

Perfect în regulă pentru copiii tăi să-și dorească și să-și dorească… și să nu obțină. O mică luptă cu sine, în siguranță, adecvată vârstei este, desigur, un lucru bun. De fapt, este un lucru minunat!

 

Reziliență, seriozitate, adaptare

Vorbim atât de mult despre construirea rezistenței, seriozității și abilităților de adaptare. Și tocmai în aceste momente de dorință mare, cu zbucium și frustrare, obținem unele dintre aceste abilități, la cote înalte.

 

Ce este reziliența?

Reziliența este abilitatea de a face față unei situații dificile sau neplăcute și de a reveni la starea emoțională inițială, în siguranță. Este capacitatea de a te adapta la unele situații dificile pe care nu le poți schimba, păstrându-ți calmul și spiritul optimist.

O persoană rezilientă percepe situațiile dificile ca pe niște provocări și ocazii de învățare, de creștere, din care va ieși -în final- mai puternică, mai abilă.

Este important să ne învățăm copiii să caute mereu oportunități, din când în când să își asume riscuri rezonabile și să accepte și eșecul, dacă el apare.

Copiii simt furie, supărare, dezamăgire, tristețe, însă nu lasă ca aceste stări și sentimente să devină dominante și să îi pironească.

 

Cum pot arăta dorințele neîmplinite?

Dorești să mergi în parc și nu poți.

Dorești altă prăjitură și nu o poți avea.

Dorești o nouă jucărie și nu poate fi acum a ta.

Dorești să câștigi cursa și acest lucru poate că nu se va îndeplini.

Dorești să mergi într-o excursie și vremea nu te ajută.

Da, da, este perfect în regulă ca fiii și fiicele noastre să își dorească ceva (acum?), să vrea ceva din tot sufletul și să nu primească.

 

De ce?

Pentru că atunci când ne învățăm copiii să navigheze printre stări de frustrare și dezamăgire, le dăruim valoroase instrumente de folosit în viață.

E un lucru foarte bun să îți dorești, să vrei ca lucrurile să se întâmple, să îți imaginezi că ai ceea ce visezi! De asemenea este grozav să poți rosti că vrei și dorești anumite lucruri.

Totuși asta nu înseamnă că tot ce ne dorim, tot ce visăm, tot ce vrem poate să se îndeplinească, poate prinde contur, poate fi realizat.

 

 

Și atunci ce le putem spune copiilor?

Da, sigur, te-am auzit, vrei asta, îți dorești asta cu adevărat!

Uneori ne dorim un lucru și îl putem avea… Și-DA- este grozav.

Altă dată nu putem avea un anumit lucru și asta, desigur, nu e prea plăcut. Ne simțim frustrați sau triști sau furioși.

 

Lista de priorități

O soluție tare bună este să creăm o listă de priorități, o listă de așteptare: Vrei cu adevărat ceva? Hai să îl pui pe lista ta de priorități, hai să știm că este acolo, hai să vedem cum îl putem obține într-un viitor, chiar dacă lucrurile nu se pot întrupa acum.

 

Ce este bine de știut?

Reziliența psihologică nu este o trăsătură pe care oamenii o au sau nu, nu este o trăsătură de personalitate cu care ne naștem, ci este o abilitate care se poate dezvolta prin antrenament susținut, de la vârsta copilăriei.

 

Iar acest lucru e minunat!

Vrei să faci un cadou fără de preț pentru toată viața copilului tău? Clădește-i, pas cu pas, capacitatea de a fi rezilient încă de la o vârstă fragedă! Va merita!

 

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii Pascale.

Ajuns la cea de-a șaptea ediție, festivalul de artă vizuală în aer liber Spotlight a pregătit, pentru weekendul 21-23 aprilie 2023, o nouă serie de experiențe multimedia în locații consacrate și locații în premieră pe Calea Victoriei și la ARCUB – Hanul Gabroveni.

 

Evenimentul care așteaptă, și în acest an, peste 100.000 de participanți, Spotlight Festival este un proiect organizat de Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, alături de Direcția Cultură, Învățământ, Turism, cu sprijinul MONUMENT for – Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public.

 

Din anul 2023, Spotlight Festival este membru al celei mai ample rețele internaționale de festivaluri ale luminii – The International Light Festivals Organisation, conectând astfel Bucureștiul cu cele mai mari orașe ale lumii care găzduiesc evenimente spectaculoase de new media în spațiul public.

 

Tema Spotlight – Geometry of The City

Ediția Spotlight din acest an se numește Geometry of the City și își propune să transforme geometria orașului prin trei zile de spectacole de lumină, culoare și sunet. Astfel, între 21 și 23 aprilie, clădiri celebre din București prind viață prin videomapping, locuri iconice sunt populate de instalații multimedia, iar statuile orașului sunt animate prin proiecții de light art.

 

Premiere la Spotlight #7 – Geometry of the City

În premieră la Spotlight, Hotel InterContinental Athénée Palace Bucharest este inclus în circuitul festivalului cu o proiecție luminoasă de foarte mari dimensiuni, ce poartă semnătura unuia dintre cei mai importanți artiști contemporani din România, Roman Tolici. De asemenea, harta Spoltight se extinde, în acest an, cu o instalație în Centrul istoric, pe fațada Hanului Gabroveni, sediul Centrului Cultural al Municipiului București – ARCUB.

 

Este, de altfel,  pentru prima dată când programul Spotlight include lucrări realizate de nume celebre ale artei contemporane din România alături de care artiști de street art, ilustratori și sculptori români, ce transformă locuri iconice din București împreună cu pionieri new media din Franța, Ungaria și Austria.

 

Un alt element de noutate în al ediției din acest an a festivalului este muzica corală inclusă în programul Spotlight ca element de inspirație pentru un spectacol de videomapping. Spotlight Festival 2023 marchează împlinirea a 60 de ani de existență ai Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” cu o sesiune de videomapping pe fațada Teatrului Odeon, realizată de Mindscape Studio după un fragment muzical interpretat de celebrul ansamblu vocal.

 

Harta Spotlight # 7 – Geometry of The City

În weekendul 21-23 aprilie 2023, Spotlight invită publicul să exploreze un oraș reinventat de arta new media prin zeci de instalații și proiecții de light-art pe Calea Victoriei și la ARCUB – Hanul Gabroveni. De la statuia lui Mihai Eminescu din parcul Ateneului transformată într-un joc vizual, la Palatul Telefoanelor escaladat de personaje ilustrate, la Teatrul Odeon devenit teren de joacă sau parcul Kretzulescu devenit o grădină de flori din lumină, Spotlight – Geometry of the City a pregătit pentru bucureșteni o aventură vizuală spectaculoasă. Traseul Spotlight din acest an începe de la intersecția Calea Victoriei cu strada Piața Amzei și continuă de-a lungul acesteia până la Cercul Militar, cu o ultimă oprire în Centrul vechi, la ARCUB – Hanul Gabroveni.

 

Programul Spotlight – Geometry of the City 2023 | 21-23 APRILIE 2023

Programul Spotlight începe, în fiecare zi de festival, de la ora 19.30 și se încheie la ora 23.00. Detalii despre program și instalațiile participante la Spotlight 2023 vor fi disponibile curând pe arcub.ro și spotlightfestival.ro.

 

„Statui vii” la Spotlight – Geometry of The City

Pentru a doua oară consecutiv, MONUMENT for – Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public se alătură Festivalului Spotlight și animă o serie de statui de pe Calea Victoriei prin spectacole de videomapping create de Les Ateliers Nomad în cadrul programului „Statui vii”, o campanie inițiată de MONUMENT for, ce își propune să valorizeze monumente emblematice ale orașului printr-o serie de reactivări artistice.

 

 

19.04-16.05.2023 | sala Irina Nicolau

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 19 aprilie 2023, de la ora 18.30, la Sala Irina Nicolau, la vernisajul expoziției Muzeul [in]vizibil #5. Subiect, imagine, obiect.

 

Dacă vreme de aproape 100 de ani expunerile etnografice se concentrau asupra unor teme mari, folosind exclusiv obiecte reprezentative, atent selectate în vederea constituirii colecțiilor, după 1990 specialiștii Muzeului Țăranului Român au dat șansa unor teme și practici aparent minore sau mai dificil de abordat și obiectului nepatrimonializat, considerat neînsemnat, deteriorat ori provenit din colecții private, nu doar să fie o surpriză pentru privirea și înțelegerea comună, ci și să intre în laboratorul de cercetare din muzeele etnografice sau antropologice.

 

Muzeul [in]vizibil #5. Subiect, imagine, obiect. propune re-vizitarea unor eseuri vizuale ori ale unor evenimente constante din ultimii cincisprezece ani pe urmele experimentului muzeografic al echipei MȚR din anii ’90: expo-rimentele Cusături/țesături, Oale și ulcele, Dantele și broderii, eseurile vizuale dedicate unor teme etnologice ca Materia martir. Grâul și Arta trecerii, instalația interactivă Piua. Joacă, jocuri, jucării, explorarea unui fond inedit de artă naivă precum Burticală.Gh.Ion.Leu.Dolj, ori crochiul antropologic Mărțișor. Mostrar: 25-19.

 

Situate sensibil diferit față de temele explorate de etnologia și muzeografia clasică, aceste expoziții intersectau teritorii precum antropologia, artele vizuale, istoria sau literatura. Una din mize era să recompună fragmentar instrumentarul și imaginarul lumii țărănești sau a celei urbane prin arheologii subiective, stratigrafii, istorie orală, imagine iconografică sau fotografii martor, obiecte ritualice, autobiografice sau ready-made, instalații audio-video și, nu în ultimul rând, materii organice. Muzeul [in]vizibil #5. Subiect, imagine, obiect. nu este doar o antologie muzeografică, ci readuce în discuție obiectul fără statut patrimonializat, însă cu reale valențe estetice și socio-culturale.

 

Seria Muzeul [in]vizibil a fost inițiată în februarie 2017, în timpul și în contextul dificil al șantierului de consolidare, ca un prilej de deschidere și privire alternativă la sensurile muzeografiei. Memoria clădirii neo-românești de la Șosea se reactiva cu vizite printre schele și bormașini ori în depozite, în căutarea obiectelor de colecție, și mai ales în una dintre cele mai importante arhive de imagine din România. Propunerea MNȚR era o formulă de exercițiu auto-reflexiv care încerca să suplinească închiderea expunerii permanente. A doua ediție a Muzeului [in]vizibil a fost o explorare a arhivei și ale colecțiilor MNȚR prin expunerea obiectelor înregistrate cu numărul de inventar 111, cu ocazia împlinirii a 111 ani de la înființare. Ediția a treia aducea în atenție patrimoniul imaterial re-vizitat și re-interpretat în proiectele de cercetare și artistice ale unora dintre cei ce au activat sau activează în diversele secții ale muzeului. În sfârșit, ediția a patra a propus o serie de proiecții video cu filmări care documentează fragmentar începuturile MȚR, dar și proiectele de cercetare și de acțiune culturală din anii ’90 și 2000.

 

Curatori: Lila Passima, Cosmin Manolache

 

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Irina Nicolau, până la 16 mai 2023, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Luni și marți este închis.

 

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei.

 

Nicoleta Gavrilă este dascăl de trei decenii și niciodată nu și-a practicat meseria stând cu mâinile la spate. Mărturisește că merită să fii dascăl dacă ai vocație, dacă intri cu bucurie interioară în sala de clasă. Dacă nu, te îndeamnă să o iei pe alt drum și să te reorientezi profesional. A fost declarată Profesorul Anului din mediul rural în ediția 2023 la categoria prevenirea abandonului școlar și nu se va opri din a-și da toate resursele pentru elevii săi.

Dacă în primii 15 ani ai săi de când este bucată din sistemul educațional, obiectivul era urmarea unei facultăți la școala din Arad, la școala din Valea Mănăstirii luptă ca elevii să nu abandoneze studiile și să aibă o cât mai mare frecvență la ore. Vine și cu stimulente de ordin material, dar nu înainte de a le fi mamă, confidentă, psiholog, prietenă.

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii, spune învățătoarea. Acești copii, din păcate, se confruntă cu lipsuri de toate felurile. Unii sunt din familii monoparentale, ba au părinții plecați în străinătate, ba nu au venituri financiare, dar cu toate acestea Nicoleta a observat că se bucură de fiecare clipă a existenței lor. Pentru ea, asta este o lecție adevărată. A îmbrățișat ideea datorită elevilor că nu contează cât de bogat sau de sărac ești, că lucrurile mici pot deveni mari și că fiecare moment merită prețuit. Mai multe despre învățămintele pe care le primește zilnic în rândurile de mai jos!

 

 

Credeți că profesorii sunt cei mai importanți piloni în sistemul de educație? De la ei ar trebui să plece schimbarea?

Sistemul educațional românesc, după părerea mea, nu este pregătit pentru generația actuală, este un sistem bazat pe memorarea unui volum mare de informații. În zilele noastre o informație o găsești foarte ușor printr-o singură căutare pe Google, deci nu reținerea informației este importantă, ci filtrarea și înțelegerea ei. Aici consider că trebuie să intervenim noi profesorii. Cu puținele mijloace tehnice pe care le avem, trebuie să-l facem pe elev să înțeleagă materia predată, nu să-l obligăm să memoreze pagini întregi din manual, transformându-l în analfabet funcțional.

Schimbarea trebuie să plece de la noi toți: profesori, părinți, societate. Dacă dorim să avem o țară puternică și respectată în lume trebuie să avem oameni educați și sănătoși. Pilonii de bază ai unei societăți sunt educația și sănătatea.

 

Merită să fii dascăl? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere cei peste trei decenii petrecute în învățământ?

Da, merită să fii dascăl dacă ai vocație pentru această meserie, dacă nu, meseria de dascăl devine o corvoadă, devii apatic, dezinteresat, iar toate acestea se răsfrâng asupra copiilor. Meseria de dascăl nu este un job. Un dascăl nu trebuie să lase cartea din mână, tot timpul trebuie să se pregătească, să urmeze cursuri și să fie într-o permanentă transformare, iar toate acestea costă timp și bani.

Dacă atunci când intri la clasă și vezi copiii în bănci și nu simți o bucurie interioară, ar fi bine să renunți și să o iei de la capăt în alt domeniu.

În cei 30 de ani am lucrat în două medii diferite, într-o școală din jud. Arad și școala actuală din Valea Mănăstirii, comuna Țițești, jud. Argeș. Pentru mine copiii sunt la fel, standardele sunt diferite, dacă la Arad obiectivul era urmarea unei facultăți, în Valea Mănăstirii lupt ca acești copii să nu abandoneze școala.

 

În accepțiunea dumneavoastră educația este arma cu care putem dobândi în viață?

Dacă toți cetățenii unei țări ar reuși în viață prin educație, am fi o societate perfectă. Da, prin perseverență, prin cei cu care ne înconjurăm, prin renunțări, printr-o educație sănătoasă se poate reuși în viață.

 

Ce a stat la baza motivației dumneavoastră de a fi bucată din sistemul educațional? A fost dorință proprie, joc ticluit al vieții sau o îndrumare venită din partea familiei?

Totul a venit de la sine, de mică am simțit că trebuie să fiu ca doamna educatoare pe care o sorbeam din ochi. Acasă jucam rolul de educatoare, iar păpușile le transformam în elevi.

Fiecare dintre noi ne naștem cu o vocație pentru un anumit domeniu, important este să-l descoperim și să-l dezvoltăm. Foarte important, tinerii trebuie lăsați să-și găsească singuri drumul în viață, noi doar să-i observăm și să-i sfătuim acolo unde credem că greșesc.

 

 

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

După finalizarea studiilor, mi-am urmat soțul la Arad, un oraș frumos, dar total necunoscut. Eram doi tineri pierduți în lume. Primul nostru ghid, care ne-a purtat și mult noroc, a fost taximetristul care ne-a luat de  la gară și aflând că nu suntem din oraș, ne-a plimbat peste tot arătându-ne toate obiectivele importante printre care și Inspectoratul Școlar.

Fără să stau prea mult pe gânduri, oricum nu aveam nimic de pierdut, am intrat în clădire și prima persoană cu care m-am întâlnit a fost chiar doamna inspector de la învățământul primar. Practic acela a fost debutul meu în învățământ. Timp de 15 ani am profesat în jud. Arad unde mi-am desăvârșit pregătirea pedagogică.

În acești 15 ani, ultima generație de copii a fost cea mai frumoasă, cea mai emoționantă, deoarece printre elevii mei s-a aflat și propriul meu copil.

Când credeam că nimic nu mă va face să plec din Arad, aveam tot ce îmi doream, o familie frumoasă cu doi băieți minunați, Robert și Radu, am primit vestea că soțul trebuie să se mute cu serviciul în Argeș. Așa am ajuns în actuala școală, cu copii total diferiți față de cei de la Arad, dar, TOTUȘI LA FEL.

 

Dar a traseului profesional? De cât timp vă aflați în școala în care predați în prezent?

De când mă știu, viața mea a fost legată de activitatea didactică, pedagogică. Nu mă văd făcând altceva. Mai mult, de când activez la Valea Mănăstiri am descoperit că pe lângă profesia de dascăl, trebuie să fii și părinte pentru copiii din clasă, să suplinești părintele biologic pentru a putea să intri în sufletul micuților, să le cunoști problemele, să-i faci să aibă încredere în tine, să te iubească, să-i faci să-și dorească să vină la școală.

Școala de la Valea Mănăstirii m-a primit cu multe provocări. Eram obișnuită cu copii din familii din mediu favorizat, care lăsau viitorul copiilor lor în mâinile mele.

La Valea Mânăstirii am găsit copiii în an terminal care nici măcar nu aveau caiete, creioane, manuale. Practic am ajuns într-o altă emisferă a învățământului românesc.

Văzând acea clasă, nu ai cum să nu plângi, dar ajută la ceva? Lacrimile sunt suficiente ca pe băncile clasei să apară caiete, creioane și cărți? Școala pe care am urmat-o, gradele didactice, cursurile pe care le-am urmat sunt oare suficiente să pot face ca acei copii să învețe să citească și să socotească? NU!

Mi-a trebuit multă răbdare, vocație, dar cel mai important a fost să reușesc să-i privesc pe acei copii ca pe propriii mei copii. Să-i apropii, să-i înțeleg și să-i îmbrățișez atunci când au nevoie. Uneori, o bucățică de ciocolată face minuni. Așa a luat ființă dulapul cu bunătăți.

 

Ce-mi puteți spune despre școala în care predați?

Școala nu este diferită față de școlile din România, pot spune chiar că, pe alocuri, beneficiază de dotări superioare multor școli din mediul rural, din acest punct de vedere pot să spun că mă simt norocoasă.

Mai mult, pe parcursul acestor 15 ani, am reușit, în parteneriat cu Universitatea de Stat din Pitești să înființăm o mică bibliotecă. Împreună cu Asociația Dăruim Zâmbete – Zâmbete Colorate cu sediul în Pitești am organizat evenimente în urma cărora copii au primit haine, încălțăminte, rechizite, jucării și dulciuri. Foarte mulți oameni cu suflet mare m-au ajutat să achiziționez diferite materiale didactice.

În acest moment, în ultimele o 100 de zile împreună, am inițiat un concurs în urma căruia elevul care nu lipsește nicio zi de la școală până la finalul anului, primește de la o familie din Câmpulung un calculator. Omul sfințește locul.

 

Care este profilul elevilor de la clasa dumneavoastră?

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii. Cu toate neajunsurile și acești copii au acces la informație, problema este filtrarea ei. Ca orice copil și cel de etnie rromă nu iubește învățarea mecanică, nu suportă să-i torni informația cu polonicul. Dacă folosești metode moderne de predare-învățare, să-i dai informația cu lingurița, dându-i timp pentru sedimentare, atunci ai rezultate.

Dacă pasiunea pentru meseria ta este superioară altor dorințe, creezi un profil al clasei cel puțin egal cu profilul altor clase din medii favorizate.

 

Ce ați învățat de la copii? Ce v-ați luat frumos pentru suflet?

Este foarte greu sau chiar imposibil să schimbi obiceiurile unei clase de copii 100% rromi într-o clasă așa cum o știam eu, predând la altă școală. Și atunci am încercat să mă schimb eu, deoarece era imperios necesar să-i înțeleg. Acești copii, din păcate, au probleme, unii sunt monoparentali, au părinții plecați în străinătate, nu au venituri financiare etc, dar cu toate acestea trăiesc și se bucură de fiecare clipă a existenței lor.

Pentru mine asta este o lecție, nu contează cât de bogat sau de sărac ești, iubește viața așa cum este ea și bucură-te de fiecare clipă pe care o trăiești. ,,Fă rai din ce ai!,,

 

 

Cea mai mare provocare a fost să-i determinați să vină la școală. Cum ați reușit?

Absenteismul este un flagel care s-a așternut destul de mult peste școlile din România, iar în școlile din mediu defavorizat a crescut alarmant. Școala noastră nu face excepție. Ce am făcut? Simplu, le-am aflat nevoile, iar ulterior le-am acoperit. Sunt foarte puțini copii din zone defavorizate care vin la școală din nevoia de a învăța.

Pentru a-i aduce la școală, am încercat să transform clasa într-un mediu plăcut, superior condițiilor lor de trai. Am folosit metode de predare – învățare bazate pe joc, i-am implicat în cât mai multe activități extrașcolare la nivel local cât și județean, iar sala de clasă am transformat-o într-o sală de basm ori de câte ori a fost nevoie.

Toate activitățile de la clasă sunt publice, pe pagina mea de Facebook, prin aceasta încercând să realizez o legătură și mai bună cu părinții în ideea de a-i lăsa să vină la școală.

Elevii au fost implicați în diferite proiecte: „FRDS-Școala face diferența”, POCU „Școala după școală” și „Masă caldă în școli”. Aceste proiecte au contribuit decisiv la prevenirea abandonului școlar. Ei știu că dacă vin la școală au posibilitatea să servească o masă, pot să îmbrace o haină sau să primească o jucărie.

 

Dar cât de mare a fost bucuria după?

Este greu de exprimat în cuvinte ce simt atunci când intru în clasă și văd toate băncile pline. Mă simt împlinită, practic nu am venit degeaba la școală, parcă și lecțiile sunt mult mai ușoare. Sunt și zile, când vremea nu ne ajută, prezența este mai scăzută, dar este de înțeles, sunt copii care stau departe, pe dealuri, iar drumul până la asfalt este impracticabil.

 

Ce mesaje primiți zilnic de la copii?

Mesajele copiilor sunt ca un pansament pentru mine. Dragostea pe care o văd în ochii lor îmi confirmă faptul că venirea la școală nu este o corvoadă, din contră, o fac din plăcere, parcă vor să evadeze în lumea poveștilor. Nu este zi în care să nu primesc bilețele cu inimioare și mulțumiri.

Îmbrățișarea colectivă, la plecare, a devenit un ritual zilnic.

 

Cu ce alte provocări v-ați mai întâlnit de-a lungul anilor?

Cea mai mare provocare, pe lângă dorința de a nu abandona școala, a fost să particip cu copii din clasă la concursuri școlare și olimpiade.

De asemenea, am reușit să-i fac să-și înțeleagă obiceiurile și tradițiile lor înființând un ansamblu de dansuri țigănești cu care particip la diferite evenimente ,,Steluțele rromilor din muscel”, ,,Ziua comunei Țițești” și multe alte concursuri.

 

Ce signifiantă are pentru dumneavoastră titlul primit în cadrul Galei Profesorilor? Cât de mult v-a onorat?

Titlul primit la GALA PROFESORUL ANULUI DIN MEDIUL RURAL EDIȚIA 2023, CATEGORIA: PREVENIREA ABANDONULUI ȘCOLAR  a fost pentru mine o încununare a celor 15 ani de activitate și de luptă împotriva abandonului școlar într-o școală dintr-un mediu defavorizat.

Nicio clipă nu am lăsat garda jos, au fost zile când am fost epuizată psihic, dar nu am renunțat. Acest titlu mă onorează, dar mă și obligă în aceeași măsură. Simt că pot să fac mai mult pentru această comunitate. Educația este singura cale ca tinerii din Valea Mănăstirii să reușească în viață, să aibă un loc de muncă și să-și câștige existența.

Nu este ușor să profesezi într-o asemenea școală unde performanța se măsoară prin numărul celor care nu abandonează școala, dar îi încurajez pe colegii care predau în asemenea școli să nu se dea bătuți, să persevereze, iar pe dumneavoastră media, să-i descoperiți, să-i faceți cunoscuți și să-i încurajați în demersul lor.

 

 

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Deoarece elevii mei sunt la finalul clasei a IV-a, urmează să organizez, cu sprijinul unui om cu suflet mare, o reuniune de absolvire.

De asemenea, cu ajutorul Asociației Dăruim Zâmbete-Zâmbete Colorate, școala noastră va fi dotată cu 6 videoproiectoare și vom organiza diferite activități de  „Ziua Copilului”.

Un alt proiect de suflet va fi reamenajarea clasei și achiziționarea de rechizite pentru o nouă generație de copii. Acest lucru este posibil cu ajutorul financiar oferit de Teach for Romania.

 

 

Dar din dar se face Rai.

Darul nu după mărime, ci după dragoste se prețuiește!

Darul dat la vreme e dar îndoit.

Felul dăruirii prețuiește mai mult decât darul!

Câtă înțelepciune sălășluiește adânc în neamul nostru. Câtă trăire puternică și minunată!

 

Copiii învață. Învață că în camerele sufletului – camerele acestea sunt niște cămări pline-ochi, pe de-a dreptul – există adăpost pentru viața și lumina și daruri fără număr!

 

Bucuria Sărbătorilor Pascale vine spre noi toți, negreșit, dacă îi deschidem ușa hotărât, la timpul potrivit. Și oare când e timpul potrivit?

Să le spunem copiilor așa: tu o știi cel mai bine. Este exact atunci când deschizi larg porțile de la cămările inimii tale, exact atunci minunea darului se petrece.

 

Copiii învață.

Învață – privindu-ne pe noi, adulții – că fericirea ce izvorăște din actul dăruirii nu se aseamănă cu nimic. Când îi oferi cuiva darul ce îi bucură mintea și inima și când îi vei citi extazul pe chip, în ochi, în gesturi, vei ști cum transferul de încântare te-a cuprins cu brațe calde, strâns; și sentimentul va dura ceva și va fi izvor pentru următorul tău pas. Pasul tău, pasul copilului tău.

Copiii învață. Învață că nu e musai să fii cea mai bogată persoană din lume. În niciun caz. Ei trebuie să știe că nu toată lumea are trebuință de daruri materiale.

Uneori este nevoie de o vizită, de o încurajare, de o vorbă bună, de o îmbrățișare. Uneori un dar este un moment de ascultare plină de empatie. Se simte un om trist? Poate primi drept dar un degetar cu un cuvânt de alinare cuibărit în el. Celui neîncrezător în ceea ce poate îi putem oferi un sertar plin cu vorbe ce îi arată cât și ce poate înfăptui.

Sunt daruri fără de preț, toate acestea. Deși pare de necrezut, unii le așteaptă de zile bune sau de luni bune. Sau poate chiar de ani întregi.

Oferă-le fără ezitare. Și bucuria ta se va dubla.

 

 

Copiii învață. Învață că puterea de a face bine nu are margini, nu are stavilă.

Resursele inimii sunt inepuizabile; ele vor avea mereu puterea să reapară, să se multiplice. Copiii învață că un simplu zâmbet poate fi un cadou fără preț pentru cel ce a așteptat o atingere caldă și i-a simțit lipsa.

Copiii învață. Învață de la noi. Ei învață că valoarea unui dar nu se reflectă în suma de pe bon, ci în valoarea pentru sufletul celui ce îi este destinat.

Ești un dăruitor cu suflet? Ei bine, sigur nu ai urmat niște cursuri anume. Sigur însă ți-ai lăsat sufletul să palpeze nevoi și trăiri și simțiri și ai oferit iubire, zâmbet, faptă caldă, vorbă blândă. Din rafturile așezate în camerele tale curate din suflet ai luat borcan după borcan cu fapte bune, cuvinte tămăduitoare, gesturi ce alină.

Bucuria de a dărui este pur și simplu de neegalat!

Și asta copiii tăi vor învăța de la tine!

,,Orice dar e o bucățica de suflet. Și tot ce dai din toată inima e de un preț ce nu se poate socoti. Adevărata valoare însă a darului e pururea hotărâtă de dragostea cu care-i primit”. (Alexandru Vlahuță)

 

 

 

Este autorul a peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental și simfonic; a vândut peste 120 de milioane de discuri în întreaga lume și a înregistrat peste 160 de albume; repertoriul său interpretativ acoperă perioadele barocă, clasică și contemporană; alături de nenumărate premii și onoruri în întreaga lume, are 120 de discuri de aur și platină. Este singurul artist european care a câștigat două discuri de aur în SUA și singurul artist român care a câștigat un disc de aur în Ungaria. Este vorba despre naistul și compozitorul Gheorghe Zamfir, supranumit „Regele Naiului”, care împlinește astăzi 82 de ani.

 

 

Începuturi

S-a născut pe 6 aprilie 1941 la Găești, în județul Dâmbovița, și este atras încă de mic de muzică, de acordurile lăutărești la început, dorind să învețe la acordeon și să cânte la aceste instrument alături de taraful lăutarilor. La vârsta de 14 ani este înscris de tatăl său la clasa special de nai de la Școala specială de muzică nr.1 din București, în prezent Liceul de Muzică Dinu Lipatti, unde are șansa de a fi repartizat în clasa unuia dintre cei mai mari “suflători”, cum era caracterizat chiar de George Enescu, profesorul Fănică Luca.

Ia startul astfel cariera impresionantă a unui artist, care prin creativitate, muncă imensă și un talent nemărginit a adus o contribuție importantă la dezvoltarea muzicii universale. În 1959, obține Premiul I și titlul de laureat pe țară, iar doi ani mai târziu, este admis la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din București. Absolvirea are loc în 1966 – cu diplomele de pedagogie și dirijat pentru cor și orchestră – an în care devine și dirijor al prestigiosului ansamblu folcloric “Ciocârlia” din București, cu care va face numeroase turnee foarte apreciate în țară și în străinătate.

 

Deschizător de drumuri

1966 este și anul în care înregistrează și primul său disc la Electrecord. Începând din 1968, Gheorghe Zamfir își pune puternic amprenta asupra instrumentului său de suflet, naiul tradițional românesc cu 20 de tuburi, căruia îi aduce schimbări inovatoare, pentru a-I lărgi tonalitățile. Apar astfel naiul alto – cu 20 de tuburi, naiul tenor – cu 25 de tuburi, naiul bas – cu 28 de tuburi și naiul contrabas – cu 30 de tuburi. Toate sunt asamblate de însuși Gheorghe Zamfir, din lemn de bambus, fiind acordate folosind o metodă original, cu ajutorul unei mici cantități de miere introdusă în tuburi. Introduce pentru prima data într-un spectacol cele patru naiuri în timpul unui recital pe scena teatrului “Vieux Colombier” din Paris, moment descris drept o revoluție a sunetului la scară universală.

 

 

Succesul lui Gheorghe Zamfir, care demisionase în 1969 de la ansamblul “Ciocârlia” pentru a se dedica turneelor peste hotare, capătă dimensiuni spectaculoase, el cucerind, alături de ansamblul pe care și-l înființase, atât publicul cât și critica muzicală. Concertează pe toate meridianele lumii, în SUA și Canada, în Australia și Japonia, în Africa de Sud și Israel, în Orientul Apropiat și Extremul Orient. În 1972 devine membru al Societății Compozitorilor din Franța, iar în anul 1974 compune piesa simfonică „Misa pentru Pace”, scrisă pentru nai, cor, orgă și orchestră. Doi ani mai târziu, single-ul său „Eté d’amour” devine unul din hiturile cele mai apreciate ale anului, iar în 1979 a publică volumul de versuri, în ediție bilingvă, româno-franceză, „Dincolo de sunet”. Urmează, în 1981, lansarea discurilor sale pe piața americană și tot în acest an îi apare și un alt volum de versuri, „Drum de spini și de glorii”. Un an mai târziu compune prima Rapsodie și primul Concert pentru nai și orchestră, pe care le înregistrează pentru Phillips cu Filarmonica din Monte Carlo, sub bagheta lui Lawrence Foster.

 

Concert pentru Dumnezeu

În anul 1982, îi dedică un concert lui Dumnezeu, fapt care atrage repercusiuni din partea autorităților comuniste ale vremii, iar în cele din urmă, Gheorghe Zamfir pleacă în exil la Paris. În 1984 compune primul Cvintet pentru nai și cvartet de coarde, numit „Cvintetul Plopilor”, pe care îl interpretează alături de Cvartetul Oxford din Toronto, iar în 1986 înregistrează primul disc cu repertoriu baroc, alături de British Chamber Orchestra. În perioada 1988-1990 vizitează de trei ori Cetatea Vaticanului, unde primește medalia Vaticanului și, de două ori, diploma Universității „Don Bosco” din Roma – este primul muzician care a cântat în timpul Misei private a Papei Ioan Paul al II-lea. Celebritatea sa a atras și atenția regizorilor și producătorilor de film, Zamfir fiind invitat să realizeze coloana sonoră a unor pelicule precum „Once Upon a Time in America” – alături de Ennio Morricone, „Karate Kid” sau „The Tall Blonde Man with One Black Shoe”.

 

Revenirea în România

Se restabilește în România după Revoluția din 1989, având mari probleme financiare din cauza datoriilor acumulate față de fiscul francez, care îi confiscă proprietățile din Franța. Își continuă seria de concerte și turnee în Franța, Elveția și, mai ales, Turcia, unde este declarat cel mai popular compozitor și artist al secolului al XX-lea. În anul 2000 și-a publicat autobiografia „Binecuvântare și blestem”, iar doi ani mai târziu publică încă un volum de versuri, pe care îl intitulează „În inima întristată a barocului”.

Gheorghe Zamfir a contribuit și la crearea primei catedre de nai din Europa, la Universitatea Națională de Muzică din București, unde a fost profesor asociat, în perioada 2001-2005.

În 2003 a confecționat naiul numit Gigantul, de 1,35 m înălțime și 1,2 m lățime, având 42 de tuburi, iar în 2005 își susține doctoratul, teza sa intitulându-se „Naiul – geneză, evoluție și semnificație”.

 

 

În 2009, a primit Premiul Internațional Omnia pentru întreaga operă muzicală, în cadrul premiilor anuale ale Academiei Internaționale “Mihai Eminescu”, în 2010 s-a numărat printre laureații celei de-a 13-a ediții a premiilor Oscar Românesc, decernate în cadrul unei festivități desfășurate la Opera Națională București, iar în 2013, în semn de omagiu, prilejuit de împlinirea a 55 de ani de carieră artistică, Uniunea Muzicienilor Interpreți din România, în parteneriat cu Asociația de Tineret Ecou și Centrul de Cultură Arcuș, a organizat prima ediție a Festivalului Naiului „Gheorghe Zamfir”. Printre numeroasele medalii, premii și decorații pe care maestrul le-a primit se mai regăsesc, de două ori medalia de aur a Asociației din cadrul Academiei „Artă-Științe și Litere” a Franței, de două ori Premiul Academiei „Charles Cros”, premiile „Țitera de aur” în Franța și „Săgetătorul de Aur” în Italia, discuri de aur în Elveția și Germania. Este medaliat cu aur al Asociației de Muzică de Divertisment din Franța și Mare Ofițer al Franței, a primit titlul de Merit Artistic al Franței, Cavaler al Belgiei, este medaliat cu aur de Ducesa de Luxemburg și Diplomat de Onoare al Universității Sorbona. Gheorghe Zamfir este și un talentat pictor, având mai multe expoziții în țară și în străinătate.

 

Bibliografie: Radio România

Sursă foto: Facebook Gheorghe Zamfir

 

 

În weekendul 21-23 aprilie, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” participă în premieră la a șaptea ediție a Spotlight – Festivalul de artă vizuală în aer liber organizat în București.

Astfel, Spotlight Festival 2023 marchează împlinirea a 60 de ani de existență ai Corului Madrigal cu o sesiune de video mapping pe fațada Teatrului Odeon, realizată de Mindscape Studio după un fragment muzical interpretat de celebrul ansamblu.

Participarea Corului Madrigal la acest eveniment reprezintă un element de noutate absolută, piesa „Sârba pe scaun” de Alexandru Pașcanu reprezentând universul sonor al momentului de artă vizuală.

 

Festivalul de artă vizuală în aer liber Spotlight oferă și anul acesta nenumărate experiențe multimedia, atât în spații consacrate, cât și în noi spații situate pe Calea Victoriei și la ARCUB – Hanul Gabroveni.

 

Desfășurată cu tema Geometry of the City, a șaptea ediție Spotlight, la care sunt așteptați peste 100.000 de participanți, își propune să transforme geometria orașului prin trei zile de spectacole de lumină, culoare și sunet. Între 21 și 23 aprilie, clădiri celebre din București prind viață prin video mapping, locuri iconice sunt populate de instalații multimedia, iar statuile orașului sunt animate prin proiecții de light art. Traseul Spotlight din acest an începe de la intersecția Calea Victoriei cu strada Piața Amzei și continuă de-a lungul acesteia până la Cercul Militar, cu o ultimă oprire în Centrul vechi, la ARCUB – Hanul Gabroveni.

Programul Spotlight începe, în fiecare zi de festival, de la ora 19.30 și se încheie la ora 23.00. Detalii despre program și instalațiile participante la Spotlight 2023 vor fi disponibile curând pe arcub.ro și spotlightfestival.ro.

 

Spotlight Festival este un proiect organizat de Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, alături de Direcția Cultură, Învățământ, Turism, cu sprijinul MONUMENT for – Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public.

 

Evenimentul realizat de Corul Madrigal în cadrul Spotlight Festival 2023 se înscrie în programul aniversar „MADRIGAL 60”, care include o serie amplă de peste 30 de proiecte speciale, ce se vor desfășura pe tot parcursul anului. Programul marchează 60 de ani de activitate neîntreruptă, excelență în muzică și diplomație prin cultură pentru Corul Madrigal, devenit un simbol al constanței artistice naționale, dar și al relevanței culturale și de imagine a României în lume.

 

Înființat în anul 1963 de către legendarul muzician și dirijor Marin Constantin (1925–2011), Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a devenit un reper al vieții muzicale și diplomației culturale naționale și internaționale. Este definit prin sonoritatea sa specifică, tehnica non-vibrato-lui, amplasamentul stereofonic în scenă și costumele impunătoare. Repertoriul său este îndreptat către renaștere, muzica preclasică și clasică, romantism, muzica bizantină și creația contemporană românească și universală. Prezența scenică și componența ansamblului au fost în permanență rafinate, astfel încât performanța sa a ajuns să fie comparată de critici cu „o vioară Stradivarius în mâna lui Paganini”.

În noiembrie 2016, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a fost recunoscut oficial ca Ambasador al Libertății, Speranței și Păcii, primind premiul „Jean Nussbaum and Eleanor Roosevelt” la Palatul Națiunilor Unite din Geneva, în cadrul Summit-ului Global de Religie, Pace și Securitate.

Pe 1 martie 2023, la Palatul Parlamentului, Senatul României a inaugurat oficial „Galeriile Madrigal – Marin Constantin”, un spațiu dedicat, care găzduiește evenimente culturale și expoziții temporare și permanente ale Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.

 

Din anul 2011, Corul Madrigal derulează Programul Național Cantus Mundi, cel mai mare program de integrare socială prin muzică a copiilor din România, inițiat de maestrul Ion Marin, care reunește în prezent peste 1.800 de coruri și peste 63.000 de copii din țară și diaspora.

 

Despre Spotlight – Bucharest International Light Festival

Spotlight – Bucharest International Light Festival se află la a șaptea ediție și este unul dintre evenimentele bucureștene care strânge anual peste 150.000 de spectatori în trei zile de festival. Zeci de lucrări artistice, instalații, sisteme de iluminare arhitecturală și video-mapping din Germania, Ungaria, Slovacia, Finlanda, Cehia, Polonia, Franța, Austria și România transformă clădiri emblematice din București precum Biblioteca Centrală Universitară, Muzeul Național de Artă al României, Teatrul Odeon, Cercul Militar Național, Palatul CEC.

 

 

Dacă s-ar fi lăsat condusă de dorințele tatălui, artist la rându-i, ar fi fost azi medic, dar Doina Dimitriu salvează vieți prin muzica pe care o cântă. Muzica nu doar că unește suflete, dar vindecă, rupe toate energiile negative, ne apropie ca ființe, ne stimulează să ne descătușăm de toate emoțiile și ne conectează la spiritul etern.

Numele sopranei s-a auzit peste hotare. A plecat de pe scena operei din Iași tocmai până pe scenele din orașe mari precum Milano, Genova, Lausanne, Toulouse, Stockholm, Boston, Chicago, Santa Fe, Los Angeles, Copenhaga, Stuttgart, Hamburg, Varsovia, Tokyo, Ankara, Baku.

Iubește necondiționat arta, scena și dăruiește frumosul prin vocea primită în dar și șlefuită de adevărați  maeștri întâlniți în parcursul său profesional. Mărturisește că cea mai mare mulțumire a unui artist este atunci când îndeplinește așteptările publicului. Să o cunoaștem pe artista Doina Dimitriu!

 

 

Când v-ați dat întâlnire cu muzică? Când ați stabilit primul „date” oficial cu ea?

De când m-am născut, dat fiind că amândoi părinții sunt artiști lirici, activând peste 45 de ani în cadrul Operei și Filarmonicii Ieșene. Nu am fost la grădiniță de la 2 ani până la începerea școlii, mergând împreună cu ei la toate repetițiile și spectacolele din cadrul acestora. Oficial vorbind, au fost mai multe etape: începând cu clasa întâia și până la absolvirea liceului am studiat pian principal la Liceul de Artă Octav Băncilă din Iași, la terminarea acestuia activând concomitent la cursurile Conservatorului Ieșean, cât și în ambientul Operei din Iași.

 

Primul pas pe scenă unei operei l-ați făcut în orașul natal? Care a fost primul rol? În ce rol ați evoluat?

Da, primul rol, cu adevărat important, mi-a fost încredințat în anul 1992 de către maestrul Corneliu Calistru, directorul Operei de atunci. Opereta se numea „Victoria și al ei husar” de P. Abraham, iar eu am interpretat rolul feminin principal, Victoria. Pot să spun că a fost momentul decisiv principal în evoluția mea ulterioară, producția fiind nouă, extrem de relevantă prin regizorul invitat, regretatul maestru George Zaharescu.

 

Pentru fiecare rol vă pregătiți la fel de mult pentru că vă perindați în jurul a două calități: seriozitatea și responsabilitatea. Dar care rol vă definește carieră?

Aș mai adăuga că cele două calități nu sunt suficiente, predispoziția, talentul, harul, cum doriți dumneavoastră să îl definiți că termen, fiind esențial. Pregătirea nu se poate realiza fără o matrice genetică grefată, apoi pe o infrastructură complexă și aleatorie. Cu alte cuvinte, majoritatea ar însuma toate acestea în cuvântul noroc, dar punctul meu de vedere este strict legat de latura divină a fiecăruia dintre noi, cât și a propriei capacități de a înnobila nativul printr-o muncă titanică. În sensul celor afirmate, cu siguranță pot spune că rolul Reginei nopții din „Flautul Fermecat” de W. A. Mozart, constituie imaginea profesională personală specifică acestui parcurs anevoios, dar definitoriu.

 

Ați pierdut, cu tărie cred, numărul aparițiilor scenice, în schimb, poate, nu și orașele pe care le-ați cucerit. Care sunt acestea?

Începând cu dragul meu Iași, trecând prin București și celelalte teatre ale României, următorul „popas” artistic a fost Milano prin Teatro alla Scala, urmând „circuitul Lombard” Parma, Reggio Emilia, Piacenza, Ferrara, Genova, Spoleto, Palermo și apoi Hamburg, Stuttgard, Stockholm, Copenhaga, Toulouse, Los Angeles, Chicago, Boston, Santa Fe, Tokyo, Istambul, Baku…

 

 

Gravitați în jurul sunetelor. Iubiți necondiționat arta?

Sunt absolut convinsă că toți iubim arta, chiar dacă nu suntem conștienți. În alcătuirea tuturor lucrurilor există regulă frumosului pe care, vrem nu vrem, le admirăm. În toate acțiunile noastre finalizate cu bine, există mult din sufletul nostru expus într-o formă de artă. Poate că eu am fost mai norocoasă având de la naștere conjunctura favorabilă, astfel că întreagă mea viață de până acum a gravitat în jurul frumosului, a sunetelor, admirând necondiționat și cu asiduitate tot ceea ce îmi aduce inspirație.

 

Cum este să te identifici cu un personaj? Ce iei acasă din el?

Soluția este ambivalența, ne regăsim în personaj și personajul se găsește în noi. Întotdeauna vom duce cu noi pe scenă experiențele personale, iar în viața cotidiană vor ieși involuntar la lumina frânturi din viață personajelor interpretate pe scenă.

 

Publicul vede pe scenă un artist complet, perfect. Dar artistul ce vede în public? Simțiți energia din sală?

De foarte multe ori persoanele care ne-au văzut pe scenă interacționând cu noi în mod direct rămân descumpănite, și asta pentru că ne situează într-un ideal imaginar… iar noi suntem oameni, publicul și energia lui, noi artiștii, le percepem mai mult la nivel energetic. Există acea liniște absolută atunci când reușim să îl captăm cu adevărat și acea admirație vădită când devenim doar divertisment.

 

 

Aveți o carieră impresionantă. Sunteți un artist foarte apreciat atât acasă, cât și în lume. Dar dacă nu ar fi fost muzica, ce alt domeniu ați fi îmbrățișat?

Vă mulțumesc! Această profesie necesită vocație dar, problema perspectivei supune orice viitor artist. La sfârșitul liceului, îmi amintesc că tatăl meu își dorea foarte mult să devin medic, iar eu m-am opus cu vehemență. Dar astăzi, de multe ori îmi pun întrebarea dacă nu ar fi fost frumos și așa. Interacțiunea artist-public, medic-pacient este aceeași.

 

Ați putea să trăiți fără muzică?

Cel mai mult mă interesează muzica sufletelor…

 

Care este dorința cea mai arzătoare a sopranei Doina Dimitriu legată de artă și cariera pe care v-ați construit-o?

Îmi doresc să pot transmite mai departe tot ceea ce am învățat de la maeștrii mei, de la mine însămi, de la viață, să pot motiva prin exemplul propriu, tangibil și credibil, să cred în continuare că există și-n alții aceeași dorința de absolut.

 

 

Ce vă luați frumos pentru suflet de la catedră, de la elevi?

Speranța. Trăim într-o lume atât de bulversată, contradictorie și dezorientată, încât contactul cu studenții reprezintă motorul principal de a merge mai departe. Tinerețea, elanul, inocența lor, mă poartă atât în trecut cât și în viitor, motivându-mi prezentul.

 

Introducere la un ghid incomplet

pentru descoperirea patrimoniului cultural imaterial

5 aprilie 2023, ora 18.00, sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 5 aprilie 2023, ora 18.00, la Sala Media, la o nouă ediție a Conferințelor de la Șosea. Tema acestei ediții este Noi vrem UNESCO! Introducere la un ghid incomplet pentru descoperirea patrimoniului cultural imaterial

 

Conferențiază: Ioana Baskerville – Departamentul de Etnologie al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Academia Română – Filiala Iași; punct focal național pentru Convenția UNESCO din 2003

Moderează: Corina Iosif – Muzeul Național al Țăranului Român

 

România se mândrește, din 2008 până astăzi, cu 9 înscrieri câștigătoare în prestigioasa listă a UNESCO pentru patrimoniul cultural imaterial al umanității. De la ritualul Călușului la meșteșugul cămășii cu altiță, forme de acțiune magică, muzici și dansuri tradiționale, vechi îndeletniciri au primit consacrarea și eticheta „UNESCO”. În ciuda entuziasmului oficial și civic manifestat față de fiecare succes în această direcție, dincolo de adeziunea emoțională tacită la nivelul publicului și asimilarea implicită la nivelul științelor etnologice autohtone, „imaterialul” – fenomen patrimonial central sau secundar în construcția noastră identitară, prin excelență static sau derutant de dinamic, fenomen universal, național sau local – stârnește controverse și curiozități.

 

Care este raportul real de forțe între brandul global și realitățile patrimoniale locale? Cum ne încurajează sau descurajează UNESCO să idealizăm țăranul român anistoric și să ne lăsăm fascinați de contribuția acestuia la „eternitatea” românească? Care e diferența dintre folclor și patrimoniul cultural imaterial? Cine este adevăratul deținător și gestionar al acestei forme de patrimoniu? UNESCO, statul, organizatorul de evenimente, primăria sau omul de rând? Care sunt, în anul 2023, strategiile și prioritățile Convenției UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, la 20 de ani de la adoptarea acesteia? Cum plasăm propriile afinități și descoperiri patrimoniale în raport cu standardele UNESCO? Cum să devenim din activiști pasionați activiști informați? Care este diferența dintre patrimoniul pasiv și patrimoniul viu și care este rolul societății civile și al experților în asigurarea vitalității patrimoniului cultural imaterial? Cine și cum decide viitoarele dosare de înscriere în lista UNESCO?

 

Ioana Baskerville va răspunde la aceste întrebări din perspectiva experienței acumulate în cadrul grupurilor naționale și internaționale de experți pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial care acționează sub egida Convenției UNESCO din 2003 și a calității de coordonator, din partea României, a două dosare multinaționale recente pentru Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.

 

Conferința este un eveniment prilejuit de sărbătorirea a 20 de ani de la adoptarea Convenției UNESCO din 2003.

 

Intrarea este liberă.

 

 

„Sunt un mix între puternic și fragil, o visătoare cu picioarele pe pământ, un om ce iubește arta în toate formele ei și o pianistă care a visat mereu că va cânta cu vocea. Dar și o cântăreață care a visat mereu să își compună propria muzică. Sunt un compozitor îndrăgostit de muzica de film și un creator de content vizual ce încearcă să aducă creativitatea cinematografică în ceea ce face. Sunt un spirit ce caută să se descopere și să se autodepășească. Și, nu în ultimul  rând,  sunt „mama” motanului Spritz”, sunt împărtășirile artistei Magdalena Marica, fiica dirijorului Filarmonicii Oltenia, din Craiova.

Tratează cu multă dragoste arta. Iubește frumosul, se lasă inspirată de el și-l transpune în muzică. Este imaginea fără cusur a unei generații care a crescut cu muzica la braț și care i-a călcat pe urme tatălui, celui care i-a fost bun reper și care i-a dat mereu aripi să zboare în acest domeniu. Este un exemplu desăvârșit de perseverență în această lume și nu este deloc o apariție întâmplătoare.

Creează și oferă muzică, e una cu pianul și nu dezminte faptul că  acest instrument îi dă șansa să exploreze un univers aproape neomenesc, îi dă posibilitatea să își exprime personalitatea și sentimentele, să se dezvolte complex ca individ. Pentru artista Leyah, este de departe cea mai bună formă de terapie. Să o cunoaștem!

 

Cum este omul de pe scenă și cu ce este diferit față de cel de acasă?

Cred că atunci când urc pe scenă devin o persoană ușor vulnerabilă. Scena e un loc în care te expui tu și arta pe care o faci. De aceea cred că artiștii sunt niște oameni aparte. A te pregăti, a urca și a performa pe scenă este o dovadă de curaj, indiferent de cât de mare sau mică este scena pe care urci. De aceea, când ajung acolo îmi creez o lume doar a mea, o lume absolut magică, dar și extrem de consumatoare.

 

 

nd ți-ai dat prima întâlnire oficială cu muzica, Leyah? 

Am început studiul pianului la vârsta de 5 ani, dar aș zice că prima întâlnire cu muzica mi-am dat-o încă de când abia reușeam să ajung cu mâinile la claviatura pianului. La noi în casă se asculta zilnic muzică clasică, datorită tatălui meu care mereu studia sau asculta ceva. Apoi, sora mea, Alexandra, mai mare decât mine, a studiat și ea pianul, deci am crescut pe acorduri de pian. Chiar am o poză cu amândouă, la pian, iar eu cred că aveam în jur de un an și ceva. Așa că nu cred că exagerez cu nimic dacă spun că prima mea întâlnire cu muzica a fost dinainte de a mă naște, încă din burta mamei.

 

Apropo, de ce ai ales acest nume? Ce semnificație are pentru tine? 

Cred că numele acesta m-a ales pe mine și nu viceversa. Povestea este mai lungă, dar dacă rezum, Leyah mi-a atras atenția în special prin sonoritate. E un nume luminos, rotund și puternic. Apoi l-am căutat pe internet și am aflat că, printre alte semnificații, în ebraică este similar lui „gazelle”, adică “frumusețe și grație”.

Încă de când eram mică îmi închipuiam că o să fiu o artista care o să arate ca o actriță de cinema pe covorul roșu, așa că numele m-a convins.

 

Ai crescut cu sunetele muzicii încă de mică, căci tatăl tău era artist la fel ca și tine, mai exact dirijor al Filarmonicii Oltenia, din Craiova. Cum a fost să crești sub egida lui? Ce ai învățat de la el?

Brâncuși a spus la un moment dat: „Nimic nu crește la umbra unui copac înalt.” Nu țin să îl contrazic, dar mi se pare mai importanta relația pe care o ai cu copacul decât cu umbra lui.

Dacă vrei să înveți, trebuie să înveți de la cei mai buni, iar cei buni vor fi mai mari ca tine, cu siguranță. Ține de tine cât timp stai în umbra lor și înveți și când decizi să ieși în lume, la soare, undeva unde să crești și tu mare, până când, la un moment dat, să adăpostești și tu, la umbra ta, un copac mai mic. Cam acesta este firul vieții, nu? Așa că aș zice că tata a fost un copac mare, de la care am învățat enorm. Iar în ziua în care a plecat dintre noi, umbra lui s-a încheiat, o umbră mare cât un soare, de care îmi este tare dor.

Ce am învățat de la tata? Să visez și să cred că pot. El mereu îmi repeta asta. Tata m-a încurajat să visez, poate și pentru că el era un visător. El credea tare mult în mine și în talentul meu, îmi tot spunea că mă vede pe cele mai mari scene. De fapt, până la maturitatea mea, cred că el a crezut mai mult în mine decât credeam eu. Îmi spunea mereu că pot. Și cred că aceste două lucruri, a visa și a crede în tine, sunt de neprețuit pentru orice copil!

 

 

Ce ai moștenit de pe partea paternă, în afară de latura artistică?

Sper că am moștenit bucuria de a trăi și determinarea de a face tot timpul lucruri noi. Tata, la 79 de ani, avea mai multe planuri decât aveam noi, tinerii. Și sper că am moștenit puțin și din stilul, și din prestanța lui. Era mereu extrem de frumos îmbrăcat, chiar și în casă, și-mi spunea că acesta este respectul de sine.

 

Dar de pe cea maternă? Ce ai moștenit?

De la mama cred că am moștenit dorința de a cânta cu vocea și de a dansa. Am mai luat eleganța și feminitatea, calmul și diplomația, gândul pozitiv, dragostea pentru limbile străine, iubirea pentru design-ul interior. Astea cred că sunt doar câteva care îmi vine acum în minte. Altfel cred că atât în cazul tatălui, cât și al mamei, sunt multe lucruri pe care le-am moștenit sau învățat.

 

Din vremurile copilăriei te-ai transpus, prin exercițiul imaginației, într-o artistă. Coincid, să înțeleg, planurile de când erai mică cu cele din prezent?

Întotdeauna am crezut despre mine că asta pot să fac cel mai bine, că pentru asta m-am născut. Așa că da, pot spune că planurile coincid. Au fost și perioade în trecut când lucrurile păreau că nu se leagă deloc, că totul e în mintea mea. Dar depinde ce alegi, ce vrei. Căutarea de sine și a drumului este o luptă deloc ușoară pe care o duci tu, cu tine. Până la urmă, chiar ține de tine dacă vrei să faci ceva cu adevărat. Știu că sună a poveste, am avut și eu dubiile mele, perioade în care poate mi-am pierdut busola sau speranța, dar este fundamental important să nu te lași. Și, dacă crezi în ceva cu adevărat, să ai curaj să îți urmezi crezul.

 

 

Ce-ți dă pianul frumos pentru suflet? 

Să cânți la pian e un dar divin. Este atât de multă frumusețe în acest gigant, atâta armonie, libertate și unicitate. Pianul îți dă șansa să explorezi un univers aproape neomenesc, îți dă posibilitatea să îți exprimi personalitatea și sentimentele, să te dezvolți complex ca individ. E de departe cea mai bună terapie pentru mine.

Dacă nu ar fi muzica în viața ta, ce ai îmbrățișa?

Când eram mică îmi imaginam că sunt actriță. Probabil că a avut un impact asupra mea și faptul că am copilărit în Opera din Craiova. Îmi aduc aminte cât de mult îmi plăcea să mă joc printre decoruri (nu am să uit niciodată acel miros specific), mă fascinau nenumăratele costume, peruci, cabinele de machiaj, artiștii ce se pregăteau să se transforme în personaje înainte de fiecare spectacol. O lume incredibilă pentru un copil de doar câțiva ani. Îmi plăcea să-mi imaginez că într-o zi poate o să ajung și eu ca ei… Cu toate acestea, nu am luat niciodată în serios acest aspect, dar recunosc că mi-ar plăcea tare mult să explorez și lumea cinematografiei, ca actriță.

 

A fost o perioadă în viața ta când ai renunțat la muzică sau ai pus-o pe modul „hold”. Ce a stat la baza alegerii tale?

Da, este adevărat. Am luat o pauză de la muzică la un moment dat. Veneam după mulți ani de muncă susținută, în care am fost cumva ruptă de realitate, de lumea din jurul meu. Așa că mi-am luat o pauză, din dorința de a recupera experiențe ce se regăseau doar în poveștile celor din jur. Vezi tu, performance-ul este un animal solitar. Petreci enorm de mult timp doar tu cu tine. Apoi, pentru că interpretam la pian, mereu a trebuit să-mi protejez mâinile, așa că orice fel de sport a fost tăiat de pe lista mea de activități. Nu mai zic de weekend-uri când, în timp ce alți copii de vârsta mea făceau tot felul de jocuri, eu studiam, pentru că în timpul săptămânii trebuia să merg la școală, la program normal. Iar lista poate continua. Așa că pauza a fost binevenită, pentru că am aflat multe lucruri despre viață, oameni și lume. Iar după pauză, când am ales să revin la muzică, fiindcă fără ea nu s-a putut, mi-am ales un nou drum, cel pe care sunt și astăzi.

 

Unește muzica suflete? Simți asta și când te gândești la tatăl tău?

În amintirea tatălui, am scris piesa “I’ll be fine” și poate pentru că, undeva în adâncul sufletului, simt că muzica ne unește în continuare sufletele, așa, de la distanță. De multe ori când scriu muzică, mă gândesc ce ar zice el, cum i s-ar părea, dacă ar fi mândru de mine, fericit.

Așa că da, consider că muzica unește suflete, poate mai mult decât o fac cuvintele. Cred că mulți dintre noi, la un moment dat, ne-am declarat dragostea față de persoana iubită pur și simplu trimițând un fragment muzical ce spune tot. Pentru că da, muzica este un limbaj universal și, chiar și în limbi străine, ea face ca mesajul să fie complet.

 

 

Ce fel de muzică cânți tu, Leyah?

Muzica pe care o scriu și cânt este o combinație de muzică clasică cu muzică pop. Cumva am vrut să aduc un pic din muzica clasică către publicul care poate trăiește în preconcepția că, pentru a asculta astfel de muzică, ai nevoie de studii sau o educație aleasă. Nu zic că nu e adevărat într-o anumită măsura. Dar nu obligatoriu! Așa am ajuns la stilul cinematic pop, ce stă la granița dintre cele două curente muzicale (clasic și pop), stil în care este scris tot albumul nou „Remember who you are” ce va apărea în acest an, cât și primele două piese ce au apărut deja: „Time” și „Peace is the only thing we need”. Este o muzică a stărilor și emoțiilor, pentru toți ce vor să asculte ceva „diferit”.

 

Ce proiecte ticluiești în prezent?

Anul a început în forță, cu multă muncă. Urmează noi lansări de piese, am mai multe concerte programate în următoarea perioadă dar scriu și muzică nouă. Apoi pregătesc câteva filmări cu cvartetul, care face parte din conceptul meu de concert, și mai am câteva surprize pe care le voi anunța pe parcurs.

 

De ce să te asculte, Leyah, oamenii? Ce mesaje transmiți tu prin muzica ta? Ce dorești să ajungă la inima lor?

De ce să îmi asculte muzica? Hmmm… Pentru că acolo, undeva, deschide o cutiuță, cu un univers muzical între clasic și modern, unde vor descoperi un produs emoționant, calitativ, intens. Eu mi-am pus creația în slujba muzicii și mi-am propus să o servesc cât mai bine, așa că zic că transmit prin muzica mea tot ceea ce muzica are de spus.

Iar la inima ascultătorului mi-ar plăcea să ajungă emoția și dorința de a asculta mai mult.

 

 

7 – 9 aprilie 2023, între orele 10.00 și 18.00

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Duminica cea de pe urmă din Păresimi sau din Postul Mare este cunoscută sub numele de Florii, Duminica Floriilor sau Duminica Vlăstarelor. De peste 20 de ani, Muzeul Național al Țăranului Român ține această sărbătoare și își așteaptă vizitatorii, timp de trei zile, la primul eveniment cu meșteri de peste an. Vom sărbători Floriile alături de încondeietoare, țesătoare, împletitoare, cusătorese, iconari, olari, lingurari, pielari, rudari… meșteri vechi, care și-au dovedit iscusința de-a lungul timpului și care duc mai departe tradiția meșteșugului lor.

 

De vineri, 7 aprilie, până duminică, 9 aprilie 2023, de la orele 10 dimineața până la 6 seara, veți avea prilejul să admirați și să tocmiți o mulțime de lucruri frumoase, meșteșugite cu sârg și încărcate cu semne și înțelesuri. Ouă încondeiate, icoane, obiecte din lemn, ceramică, țesături, jucării, podoabe și multe altele vor fi prezentate la Târgul de Florii, care va avea loc în curtea Muzeului de la Șosea.

 

De-ale gurii găsiți: cozonaci și prăjituri de casă, turtă dulce, miere de albine, polen și propolis, ierburi de leac, pălincă și dulcețuri.

 

Vizitatorii sunt invitați, de asemenea, să răsfoiască, să citească și să-și îmbogățească biblioteca cu publicațiile Muzeului: cărți cu teme etnologice, cărți-obiect, albume ori revista Martor.

 

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei. Biletele pot fi achiziționate și online pe booktes.com

 

Născută în 1894, în București, Virginia Andreescu-Haret este prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general.

 

Nepoată de frate a pictorului Ion Andreescu și cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei, Maria Virginia Andreescu a apreciat încă de mică frumosul, trăind înconjurată de operele unchiului său care îmbrăcau pereții din locuința în care a crescut.

Clasele primare le-a făcut la școala Pitar Moș din București, însă, la scurt timp după începerea școlii, când avea doar 9 ani, a rămas orfană de mamă. În urma nefericitei întâmplări, Virginia a devenit responsabilă de cei trei frați mai mici și de casă, responsabilități foarte mari pentru un copil la o vârstă atât de fragedă.

A absolvit Liceul Național Mihai Viteazul din București, urmând ca în 1912, cu sprijinul lui Spiru C. Haret, Ministrul Învățământului la acea vreme, să obțină o licență specială la Școala Superioară de Arhitectură din București. A deslușit tainele Belle-Arte în paralel și a realizat o serie numeroasă de picturi în acuarelă care sunt păstrate astăzi în Colecția de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

În perioada 1918-1921 a lucrat pentru Comisia Monumentelor Istorice, urmând ca la data de 6 iulie 1919 să absolve Școala Superioară de Arhitectură din București, fiind foarte apreciată. A devenit, astfel, prima femeie-arhitect din România, a patra în această profesie din lume. Proiectul său de diplomă, O academie de arte frumoase, a fost premiat cu Premiul Ministerului Educației și Învățământului.

 

Imediat după absolvire, a fost eleva arhitectului Petre Antonescu, ulterior mutându-se la Roma, unde a urmat un stagiu de specializare timp de un an și jumătate, timp în care a lucrat în atelierul lui Gr. Bargellini. În aceeași perioadă, a realizat împreună cu prof. Montecchi diverse studii.

Din 1923 și până în 1947 a lucrat în serviciul tehnic al Ministerului Educației Naționale, făcând parte din comisiile permanente ale Învățământului Tehnic. A lucrat, totodată, la Casa Școalelor fost profesor în școlile tehnice ale Ministerului de Construcții, unde a avut ocazia să împărtășească din experiența sa, formând tinerele arhitecte în instituții de învățământ.

Se căsătorește în 1928 cu inginerul Spiru I. Haret, nepot al matematicianului Spiru C. Haret, cu care a colaborat excelent inclusiv din punct de vedere profesional.

A reprezentat, în perioada interbelică, România la Congresele Internaționale de arhitectură din Roma, Paris, Moscova și Bruxelles.

Începând din 1953, devine membră a Uniunii Arhitecților din România.

Peste 130 de lucrări poartă semnătura sa – unele dintre cele mai importante fiind o serie de blocuri de pe Calea Victoriei, fiind printre primele pentru care s-a folosit beton armat, pavilionul administrativ și dependințele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul Gh. Șincai și Colegiul Național Cantemir Vodă din București, precum și Palatul Tinerimea Română. De-a lungul carierei, a proiectat în București și în țară, clădiri cu elemente din arhitectura tradițională – case, vile și blocuri.

Împreună cu arhitectul Nicolae Ghyka a realizat lucrarea Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia, publicată în 1930. În plus, a publicat articole în revista Arhitectura și a colaborat cu Editura Tehnică. În ultimii ani de viață a redactat monografia Istoricul clădirii Teatrului Național din București.

De-a lungul vieții sale, Virginia Andreescu-Haret s-a remarcat nu doar prin lucrările de arhitectură, ci și prin numeroasele creații de artă grafică – desene, acuarele și tablouri, păstrate astăzi la Academia Română.

 

 

S-a stins din viață la data de 6 mai 1962, la București, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.

În 1981, în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei, organizat la București, Virginia Andreescu-Haret a fost recunoscută drept prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general.

 

Sursă bibliografică: Rador

Sursă foto: arhitectura-1906.ro

28 martie – 14 mai 2023, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă marți, 28 martie 2023, de la ora 18.00, la Sala Tancred Bănățeanu, la vernisajul expoziției 1907. Noi vrem pământ.

 

„1907” este un „fulger” care luminează și revelează întreaga societate românească, o descărcare de tensiune și de energie care va pune întreaga elită politică și intelectuală în fața unei explozii sociale și politice fără precedent. Răscoala va fi considerată, de altfel, ca fiind un pericol existențial pentru statul român, ceea ce va și duce la o politică de represiune drastică, umbrită, pe alocuri, de acte de violență extremă și irațională, care vor răspunde în oglindă violenței iraționale a izbucnirii revoltei țărănești. Carol I însuși îi va spune lui Alexandru Marghiloman, într-o discuție avută în 22 martie 1907: „Toată România trebuie refăcută, căci totul s-a înecat”.

 

Răscoala este un revelator al feței nevăzute a societății, al tensiunilor și al problemelor insolubile ale unei clase care nu se bucura atunci nici de reprezentare politică, nici de discurs public, nici de vreo imagine publică. Țăranul era un actor mut al propriei drame. Răscoala zguduie societatea românească și are darul de a pune față în față actori sociali care altfel erau invizibili unii altora. Chestiunea țărănească redevine atunci presantă și de neocolit.

 

Mișcarea țăranilor a reprezentat, de asemenea, un eveniment epocal în istoria socială, politică și constituțională a statului român. Practic, se poate spune că, dacă din punctul de vedere al arhitecturii moderne a statului român, lucrurile fuseseră complet redesenate pe parcursul a cei peste 50 de ani de după Unirea Principatelor de la 1859, din punct de vedere social însă, al etern discutatei „chestiuni agrare”, situația era, fără îndoială, nerezolvată, mereu tensionată.

 

Ion Luca Caragiale scria în celebrul său articol din Die Zeit, „1907 din primăvară până-n toamnă”, o teribilă diatribă: „Zilele acestea se deschide Parlamentul (am arătat mai sus de unde derivă așa numita reprezentațiune națională), ales în urma strașnicei represiuni a răscoalelor, să avizeze asupra răului de care s-a dovedit în destul cât sufere țara.

După cele ce vedem până în ultimele momente, toți bărbații noștri de Stat, dela nulități până la somități, precum și toată presa noastră, urmează a crede că la noi n-ar fi vorba decât de o chestiune economică — adică țara n-ar avea alte nevoi decât economice; nu i-ar mai lipsi Statului nostru, ca să-i meargă perfect de bine, decât niște reforme economice… În adevăr, lucru de mirare ! Cum nu văd oamenii că mai mare amăgire nu se poate?… Cine ar putea tăgădui importanța chestiunilor economice ? Dar de asta mai e vorba acum?

Oricâte reforme s-ar face în această direcție, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puțin originale, decât altele — toate vor fi doar niște paliative. Răul de care sufere țara va rămânea, cum am mai spus, și va coace cu cât mai acoperit cu atât mai adânc Țara are nevoie de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu cât pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăți, cu cât echilibrul acestora se va repara provizoriu, cu atât nevoile mentale și morale vor deveni mai imperioase și deci mai violent strigătoare; — fiindcă tot răul vine numai și numai de la falsa alcătuire politică, ce nu se mai poate ținea astăzi în picioare — de la deplorabila noastră sistemă oligarhică, fără restrângere de număr, fără limite de ranguri, fără rațiune istorică, fără tradiție și fără posibilitatea de a și le crea măcar cu timpul; având pentru viața publică, pentru interesele generale ale Statului, toate păcatele oligarhiilor senile și putrede și neavând vreunul dintre meritele oligarhiilor voinice și sănătoase.”

 

Prin expoziția 1907. Noi vrem pământ, Muzeul Țăranului își propune astfel o privire retrospectivă obiectivă și multiplu focalizată care să readucă, în peisajul cultural național, atenția asupra acestor evenimente, asupra importanței lor, asupra caracterului lor tragic pentru întreaga societate românească. Țărănimea, văzută mereu ca o „mare mută”, izbucnește exploziv în istoria fericită a Regatului României, care tocmai aniversase 40 de ani de domnie a regelui Carol I, sfâșiind tabloul edulcorat al unei epoci care era, indiscutabil, o epocă de dezvoltare și de consolidare a României. Expoziția va avea un discurs menit să dea imaginea tuturor actorilor implicați ai epocii, să releve mizele politice, sociale și economice, să ofere un parcurs al evenimentelor, al discursurilor și al vocilor distincte, al opiniilor și al imaginilor despre eveniment.

 

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Tancred Bănățeanu, până la 14 mai 2023, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea și sărbătorile legale este închis.

 

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei

 

 

Ziua unui expert în matematică nu este scurtă, ci se termină după 12 h de muncă, dar profesoara care pregătește elevii pentru admitere în străinătate, Georgiana Popovici, nu se plânge. Din contră, este mulțumită căci este bucată din sistemul educațional și aduce contribuție în viața elevilor cu aspirații de a studia peste hotare, lucru pe care și l-a dorit încă din vremea pe când era, la rându-i, elevă.

Profesoara oferă meditații pe baza bonului fiscal, deci legal în propriul centru, Excellence in Education Centre. Nu a fost un scop la început de a face business din orele suplimentare, dar recomandările au curs și astfel are din ce în ce mai mulți elevi care doresc ore de matematică și statistică cu ea ca să fie cât mai pregătiți pentru bacalaureatul internațional. Singura din familie care a străbătut calea profesoratului, sprijinită din toate părțile, de mică a sacrificat timp pentru joacă în detrimentul studiului științei care o fascina.

Țelul de a ieși de pe mâna sa generații de matematicieni foarte buni și l-a atins. Face parte din învățământul privat, deși s-a construit ca dascăl în cel de stat. Crede cu tărie că matematica este utilă zilnic, dăm peste ea chiar și în întâmplările cotidiene ale fiecăruia dintre noi, deci vine cu multe suprapuneri în realitate.

Să o cunoaștem pe profesoara Georgiana Popovici, cea care prezintă această disciplină ca fiind bazată pe gândire critică, nu pe teorie!

 

 

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

Am început să predau Matematică & Statistică imediat ce am absolvit Facultatea de Matematică, Universitatea din București, pe când eram studentă la Master, în 2002. Am fost angajată preparator în perioada 2002 – 2005, apoi, între 2005 – 2016 am fost Asistent la aceeași facultate. Din 2005 am lucrat, în paralel, în sistemul privat, la diverse școli din București. Din 2008, sunt doctor în Matematică.

 

Când v-ați dat prima întâlnire „oficială” cu disciplina pe care o predați? Din ce an vă aflați la catedră?

Din 2002 predau, deci sunt 21 de ani. Vai, ce mulți sunt!

 

Și totuși, o iubeați de când erați, poate, elevă și v-ați făcut un obiectiv de a ajunge profesoară de pe vremea respectivă?

Pasiunea mea pentru matematică este una timpurie, din clasa a 5-a îmi doresc să fiu profesoară de matematică, însă dragostea pentru numere rămâne eternă. Încă de la primele probleme rezolvate a izvorât din mine dorința de a decoda și de a aprofunda misterele acestei arte a logicii și a cunoașterii.

 

Ce vă aduceți aminte din vremurile acelea? Cum erați ca școlăriță?

Perioada copilăriei este, poate, cea mai frumoasă parte din viață noastră. Eu, personal, devin nostalgică când mă gândesc la acea etapă. Am amintiri deosebit de frumoase, cu oameni de suflet, cu zone pitorești, cu mirosuri îmbietoare, cu liniște și pace în suflet, cu bucurie, cu dragoste, cu dorințe și idealuri. Când mă gândesc la copilărie, parcă toate simțurile mi se ascut peste măsură și retrăiesc, atât în suflet, cât și mental, cu duioșie clipe unice din viața mea. Și le simt tactil, vizual, olfactiv, auditiv, emoțional…mă identific cu frumusețea și cu puritatea energetică a locului natal, cu sărbătorile celebrate în armonie și cu fast în familie, cu bucățele aburinde pregătite cu dragoste de mama. Niște vremuri pe care le ador, pur și simplu.

Iar pe școlărița Georgiana Popovici o revăd blândă, bună, cuminte, respectuoasă, poate ușor timidă, harnică și foarte determinată încă de mică să facă performanță. Am fost și pasionată, ce-i drept, de matematică, însă și dorința de a fi cea mai bună a contribuit la atingerea acestui deziderat, motiv pentru care încă de mică am sacrificat tot ca să îmi ating țelul.

 

V-a insuflat cineva din familie plăcerea și iubirea pentru matematică sau sunteți singura din familie care a îmbrățișat această meserie?

Sunt singura din familie care a îmbrățișat această meserie, dar părinții mei m-au susținut foarte mult în alegerea făcută.

 

Vorbiți despre matematică zilnic. Știu că aveți un program foarte încărcat. Cum arată o zi din viața unui profesor expert în științele exacte?

Lucrez în prima parte a zilei, de la 8:30 – 15:30, la o școală particulară din București, apoi de la 16:30 – 18:00 la o altă școală particulară și de la 19:00 – 21:00 la Centrul meu de meditații. Practic, muncesc 12 ore pe zi.

 

Predați și oferiți meditații elevilor care se pregătesc pentru a da bacalaureatul britanic, respectiv american. Simțiți că numărul elevilor care au dorința de a face studiile universitare peste hotarele noastre crește?

Da, tot mai mult. Elevii sunt puși în situația analizării propriei munci, discuțiile între elevi și profesori sunt încurajate, iar feedback-ul este o unealtă de bază în aceste sisteme. Gândirea creativă este și ea încurajată, ideile originale fiind apreciate. Astfel, când vei termina școala, vei fi pregătit (ă) pentru nivelul academic competitiv ce se regăsește în universitățile de top din întreaga lume.

 

V-ați lăsat amprenta și în sistemul de învățământ de stat? Ce vă dă sistemul privat și nu v-a dat cel de stat?

Am fost preparator din 2002 până în 2005, apoi Asistent în perioada 2005 – 2016 la Catedra de Probabilități, Statistică și Cercetări Operaționale a Facultății de Matematică și Informatică, Universitatea din București. Din 2005, m-am îndreptat, în paralel, spre sistemul privat.

Din punct de vedere al carierei, pentru mine așa a fost parcursul: am început cu sistemul de stat și am continuat în cel privat. De altfel, debutul nu-l poți face decât în cel de stat, unde m-am și format. Adică bazele cunoștințelor sunt fondate în perioada sistemului de stat. Cel privat a venit ca o continuare firească, o altă etapă a vieții mele științifice. Nu aș vrea să critic acum ceva anume, sunt până la urmă două platforme de funcționare educaționale care nici nu se exclud și fiecare are părțile bune.

Cel mai important, cred eu, este să-ți găsești calea care te împlinește în viață, așa cum le spun de fiecare dată și elevilor. Și poate și mai important este că atunci când observi că nu te mai regăsești într-un loc anume, să fii dispus să faci schimbările necesare. Chiar și asta am făcut în carieră atunci când n-am mai vibrat cu mediul în care mă manifestam. Și mă felicit pentru deciziile luate. Așa cum le sunt recunoscătoare și le mulțumesc tuturor acelora care m-au însoțit și mi-au fost alături pe fiecare drum în parte din parcursul meu, și de ce nu, uneori chiar ei m-au ajutat, mi-au deschis ochii și am realizat că, de fapt, îmi doream să abandonez drumul acela pe care mergeam împreună.

 

Meditații cu chitanță și factură. Se poate spune că v-ați făcut un business din meditații?

Da, este o mare nevoie ca profesorii să facă meditații ”la lumină”, legal și oficial. A face pregătire suplimentară nu este o rușine pentru elev sau pentru profesor, atâta timp cât se realizează într-un cadru demn și corect pentru ambele părți.

 

 

 

A fost o ideea născută din necesitate, din cererile multe venite indirect din partea elevilor sau a fost o dorință ticluită cu mult timp înainte și v-ați promovat?

Nu știu dacă am plănuit ceva de la începutul drumului. Pasiunea a dictat calea și urmând-o, dorești să devii cea mai bună versiune a ta. Apoi, numele meu a ajuns de la elev la elev. Au spus că am o metodă inedită, că explic foarte bine.

 

Ce vă luați frumos din relația cu elevii dumneavoastră? Pe ce se bazează ea?

Eu sunt un profesor exigent tocmai pentru că am, în primul rând, standarde proprii de a mă autoevalua, acesta fiind un reper în toate evaluările – nu pot să mă dezic de aceste repere. Însă am darul să îmbin această exigență cu faptul că le sunt apropiată elevilor. Am foarte multă empatie și capacitatea de a detecta unde se pierde elevul. De acolo îl iau, mă poziționez la nivelul lui, nu am aere de superioritate în relația elev – profesor. Le sunt apropiată copiilor, glumesc cu ei. Construiesc o relație cu elevii, de aceea mă iubesc și vin cu și de drag la orele mele. Le face plăcere să-mi fie în preajmă deoarece între noi se leagă o conexiune grație căreia transferul de informație se face eficient, atât calitativ, cât și cantitativ. În această relație pornim de la o probabilitate pe care o transformăm în certitudine, cu alte cuvinte, cât investești, atât ai. Aș spune că este o relație deschisă, în care este important să asculți și să fii ascultat.

 

Ce gând le transmiteți zilnic?

Folosesc un citat al lui Mark Twain din care fiecare va înțelege: „O carte de succes nu-i făcută din ceea ce este în ea, ci din ce-a fost lăsat în afara ei”.

 

Doamna Popovici, unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră?

La noi, din păcate, matematica este predată ca o colecție de metode de aplicat pentru rezolvarea unor probleme, având ca scop luarea unui examen. Matematica are menirea să dezvolte gândirea critică: ar trebui să se pună mai mult accentul pe raționament decât pe tehnică.

 

Este dascălul pilonul cel mai important din învățământ?

Apariția și existența unui mentor în viețile noastre este esențială, definitorie, marcantă în sensul pozitiv. Din această perspectivă, dascălul are rolul de mentor în viața elevului. Îl ghidează, nu numai la nivel științific, ci îl poate ajuta să-și dilate mintea, descoperindu-i valențe și capacități nebănuite.

Pe lângă rolul de observator sau evaluator, profesorul are capacitatea să-și îndrume elevul de clasa a 5-a în concordanță cu capacitatea acestuia. Aș spune chiar, cu cât mai mic este elevul, cu atât mai bine să aibă această întâlnire prețioasă cu profesorul.

Aș vrea să dau contraexemplul clasic al oamenilor care, din pricina că nu au parte de acest ghidaj niciodată în viața lor, sfârșesc poate să facă meserii care nu-i inspiră, nu le oferă satisfacție și ajung pe un drum care nu este al lor. Și ca să înlătur perspectiva mercantilă la care mulți se pot gândi, aș vrea să adaug că această întâlnire cu profesorul este una sacră. Adică perspectiva financiară cade în derizoriu când vorbim de întâlnirea cu persoana care te poate ajuta să îți desenezi viața așa cum îți dorești.

Copiii pot întâmpina probleme de adaptare la mediu, la profesori noi, se pierde informație prețioasă în clasă. Orele de susținere pot consolida acele goluri care, în ani de zile, pot deveni vitale pentru a accede la un liceu foarte bun național și internațional.

Ca dascăl ar trebui, în primul rând, să-ți cunoști bine materia și să-și placă și ceea ce faci, pentru că întotdeauna copiii simt aceste lucruri.

 

 

Tu ți-ai făcut lista de priorități?

19 aprilie 2023 |
-Vreau mașină roșie de pompieri! Chiar vreau!-Îmi doresc o păpușă nouă blondă, cu ochi verzi, care cântă!-Vreau acum în parc! Vreau!-Îmi dai acum ciocolată? Da? Acum!-Îmi doresc să vină Mioara la mine, acum, te roog,...

Paște binecuvântat!

14 aprilie 2023 |
Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii...

Muzeul „in”vizibil. Subiect, imagine, obiect

12 aprilie 2023 |
19.04-16.05.2023 | sala Irina Nicolau Muzeul Național al Țăranului Român  Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 19 aprilie 2023, de la ora 18.30, la Sala Irina Nicolau, la vernisajul expoziției Muzeul vizibil #5. Subiect,...

Darul

10 aprilie 2023 |
Dar din dar se face Rai.Darul nu după mărime, ci după dragoste se prețuiește!Darul dat la vreme e dar îndoit.Felul dăruirii prețuiește mai mult decât darul!Câtă înțelepciune sălășluiește adânc în neamul nostru. Câtă trăire...

Gheorghe Zamfir - „Regele Naiului”

6 aprilie 2023 |
Este autorul a peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental și simfonic; a vândut peste 120 de milioane de discuri în întreaga lume și a înregistrat peste 160 de albume; repertoriul său interpretativ acoperă perioadele barocă,...

Madrigal 60, în premieră la Spotlight Festival

5 aprilie 2023 |
În weekendul 21-23 aprilie, Corul Național de Cameră „Madrigal - Marin Constantin” participă în premieră la a șaptea ediție a Spotlight - Festivalul de artă vizuală în aer liber organizat în București.Astfel, Spotlight Festival 2023 marchează...

Soprana Doina Dimitriu și frumoasa poveste a escapadei sale artistice

4 aprilie 2023 |
Dacă s-ar fi lăsat condusă de dorințele tatălui, artist la rându-i, ar fi fost azi medic, dar Doina Dimitriu salvează vieți prin muzica pe care o cântă. Muzica nu doar că unește suflete, dar vindecă, rupe toate energiile negative, ne apropie ca ființe, ne...

Conferințele de la șosea „Noi vrem UNESCO!”

3 aprilie 2023 |
Introducere la un ghid incomplet pentru descoperirea patrimoniului cultural imaterial 5 aprilie 2023, ora 18.00, sala Media Muzeul Național al Țăranului Român  Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 5 aprilie 2023, ora 18.00,...

Târg de Florii

30 martie 2023 |
7 – 9 aprilie 2023, între orele 10.00 și 18.00 Muzeul Național al Țăranului Român  Duminica cea de pe urmă din Păresimi sau din Postul Mare este cunoscută sub numele de Florii, Duminica Floriilor sau Duminica Vlăstarelor. De peste 20 de ani, Muzeul...

Virginia Andreescu-Haret, prima femeie arhitect din România

29 martie 2023 |
Născută în 1894, în București, Virginia Andreescu-Haret este prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general. Nepoată de frate a pictorului Ion Andreescu și cea mai mare dintre cei...

Expoziția 1907. Noi vrem pământ

28 martie 2023 |
28 martie – 14 mai 2023, Sala Tancred Bănățeanu Muzeul Național al Țăranului Român  Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă marți, 28 martie 2023, de la ora 18.00, la Sala Tancred Bănățeanu, la vernisajul expoziției 1907. Noi vrem...
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează