Durerea celui de 38 de ani slăbănog despre care vorbește în Evanghelistul în fragmentul de la Ioan 5, 1-15 este cu adevărat șocantă: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa”. Acesta este neputincios și singur. Dar ajutorul care nu s-a găsit la vreun om să-i fie oferit, vine de la Hristos, care i-l oferă în cel mai drastic, definitiv și autentic mod. Cu un singur cuvânt adevărat dă sănătatea celui bolnav. Așa cum cuvântul creator al lui Dumnezeu din nimic a făcut întreaga lume (conform relatării de la Facere), la fel și cuvântul dinamic al Fiului lui Dumnezeu reface, recreează pe cel deteriorat de păcate și, în final, creația bolnavă.

Cuvântul lui Hristos dă viață, este cuvânt dătător de viață. Ajunge omului să primească cu credință și nădejde acest cuvânt care este diferit, de la rădăcină, de cuvintele omenești. Fiindcă acesta nu îndepărtează, ci ajută; nu dărâmă, ci zidește; dă viață și înviere. Cel ce ascultă cuvântul Meu, spune Iisus, și crede în Acela care M-a trimis, are viață veșnică; și nu se va judeca, ci s-a mutat deja de la moarte la viață (Ioan 5, 24). Dumnezeiescul cuvânt „rămâne în veac fără să se schimbe sau să slăbească odată cu trecerea timpului, pierzându-și actualitatea sa. Fiindcă nădejdea vieții și a biruinței morții rămâne o dorință nestrămutată a oamenilor, neinfluențată de progresul tehnic sau de evoluția culturală, care îl fac pe om încă mai înlănțuit de creațiile și plăsmuirile sale, lăsându-l neputincios în cele mai adânci cereri ale sale. În multitudinea de conforturi și mașinării care ușurează la nivel exterior viața, se observă criza semenilor, a celor ce ajută, a celor ce îl susțin.

Cu adevărat, ciudat este modul în care oamenii acceptă adesea Cuvântul lui Dumnezeu care se oferă. Liderii religioși evrei din povestea noastră sunt revoltați, fiindcă Iisus a făcut minunea în zi de Sabat și i-a cerut celui bolnav să se ridice, să-și ia patul și să meargă acasă vindecat după 38 de ani de boală. Prin prisma mentalității lor înguste, reprezentanții cultului majoritar au fost orbiți de litera Legii și nu au văzut Duhul lui Dumnezeu care s-a arătat în umanitatea lui Hristos. Au crezut că atunci se prăbușește întregul sistem religios de reglementări și legi, chiar în momentul în care Iisus a oferit dragoste și viață unor oameni.

Într-o lume constituită, pe de o parte, de cei desfigurați de boală și păcat și, pe de altă parte, de cei caracterizați de o birocrație meschină în sfera vieții religioase, ce neagă originea divină al lui Iisus, evreii, se descoperă Dumnezeu nu ca un justițiar și judecător a tuturor acestora, dar ca salvator ce scapă de patimi pe cel bolnav, dă viață oamenilor și întărește nădejdea învierii, din moment ce Fiul lui Dumnezeu, prin a Sa moarte, învinge moartea și biruiește asupra puterilor degradării și ale distrugerii.

În trei puncte principale se poate vedea corectarea cursului umanității pe care Hristos o face în timpul narațiunii pasajului Evangheliei de astăzi:

• El corectează denaturarea firii umane ce se îndrepta spre o soartă cruntă, spre distrugere și moarte, restabilind-o pe calea vieții, ce duce lumea învierii;
• El eliberează litera uscată a Legii, descoperind dragostea lui Dumnezeu față de om;
• El dă cuvântul adevărului care, în cuvintele adesea false ale oamenilor, mărturisește autoritatea puterii divine.

Cine crede în acest cuvânt trece de moarte și intră în împărăția vieții reale, a vieții dumnezeiești și fără de sfârșit.

De Prof. Univ. Dr. Ioannis Karavidopoulos, Facultatea de Teologie, Univ. Aristotel

Tradus

Mihaela Purcaru se apleacă copiilor din medii vulnerabile unde își depășește rolul de învățătoare și le devine unora mama de la școală, prietenă, confidentă, psiholog. Pentru familiile lor, este omul de bază care îi ajută să-și facă dosare pentru burse și ajutoare sociale. Dacă stă în atribuțiile sale, cunoaștem deja răspunsul, dar Mihaela nu a îmbrățișat meseria, ci copiii și astfel își pune toată inima, timpul și efortul numai să le fie lor bine.

Nu doar că predă lecția bunătății, dar ne-a prezentat-o și pe cea a curajului în momentul când a decis să se reorienteze profesional. A părăsit mediul corporatist unde, culmea, urca profesional de la an la an și a devenit o bucățică din sistemul educațional. A știut că această meserie nu se practică cu mâinile la spate, ci trebuie să adaugi zilnic un strop mare de dragoste, să mângâi suflete ca să reușești mai apoi să reduci la zero abandonul școlar. Și a reușit. Este, câteodată, singurul pilon care se luptă să-și educe elevii asigurându-i că educația este singura armă pentru a reuși în societatea noastră civilă, căci sunt cazuri când părinții elevilor lipsesc cu desăvârșire din acest proces.

Pe Ștefan l-a dus la stomatolog, pe Valentina, mama a doi băieți, a însoțit-o pe holurile de la oncologie. Pe Ștefania o susține să finalizeze școala, deși vârsta din buletin îi arată vârsta majoratului. Acestea sunt doar o parte din faptele de bine pe care le face învățătoarea Mihaela Purcaru! Să o cunoaștem!

Ce înseamnă pentru tine meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Alegerea de a fi azi profesor reprezintă (înseamnă) o consecință a deciziei de a căuta contribuție și sens în modul în care îmi trăiesc viața. Totodată înseamnă responsabilitate și multă recunoștință. Alături de copii sunt mereu într-o permanentă evoluție. Nu am îmbrățișat o meserie, ci am îmbrățișat copiii. Am ales să pun inima, timpul și efortul la o schimbare în care am crezut. Alături de oameni care la rândul lor au crezut și cred. Poate părea abstract și oarecum neclar, dar așa a fost pentru mine acest drum.

Ușoară sau grea a fost schimbarea mediului de lucru?

Ușor sau greu, procesul schimbării a devenit relativ, chiar și pentru mine. În urmă cu șapte ani eram eclipsată de greutățile pe care le descopeream în viețile elevilor și nu mi-am dat voie să simt că era nou și greu totul. Acum, am zile când este firesc totul, ca o binecuvântare, dar și zile în care apare iarăși greul. Un greu pe care acum îl simt și deseori, îl împart. Atât eu cât și elevii am învățat să cerem ajutorul și mai ales să îl oferim, cu toată inima, când ne este solicitat.

Ce a stat la baza deciziei de a părăsi corporația și de a fi o bucată din sistemul de educație românesc?

Sunt două decizii. Prima decizie, a fost ieșirea din sistemul corporatist. Această decizie a fost independentă de cea de a păși în sistemul educațional. Prima decizie s-a produs la vârsta la care am simțit că vreau de la mine altceva: un crez mai puternic, în care să simt că merită investite cele 12 ore de muncă. Nu știam clar ce domeniu să abordez și mi-am dat voie să testez. Decizia de a intra în educație am gândit-o inițial în mediul universitar. M-am întors în ASE printr-un doctorat și cu dorința de a aduce studenților din experiențele mele anterioare (invitați, resurse actualizate și entuziasmul vârstei).

Și pentru că aveam timp și nu eram obișnuită cu așa-ceva J, am descoperit proiectul Teach for România și am ales să le fac împreună. La acel moment, fără vreo intenție de a deveni profesor sau a rămâne după terminarea celor 2 ani.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din mediul corporatist?

Corporația mi-a adus structură și competențe pe care și azi le folosesc, dar ceva frumos, demn de menționat ar fi lecțiile de viață și câțiva prieteni de suflet. Fie că mă raportez la echipă, clienți, parteneri, furnizori, am crescut de la 18 ani printre oameni pregătiți, iar interacțiunile mi-au influențat puternic devenirea.

Ce diferențe ai găsit între cele două domenii în care ai activat?

Diferențele majore pe care le-am trăit din perspectiva mea, au fost cele legate de procesul de muncă. Eram obișnuită să văd mai repede rezultatele muncii mele sau să pot estima destul de precis timpii, să evaluez, să măsor. Aici abia dacă puteam gestiona modul în care se comportau copiii. A fost nevoie să mă readaptez și să învăț răbdarea și multe altele. Nu am menționat banii, nu pentru că nu fac diferența, ci pentru că îi consider un rezultat al unei alegeri, care, evident, are costul său de oportunitate. Banii au fost și rămân o provocare la care lucrez.

Crezi, cu mâna pe inimă, că schimbarea pe care ai făcut-o în viața ta a fost cea mai bună?

Schimbarea am devenit eu. M-am schimbat și sunt în continuă schimbare. Alături de copii m-am regăsit emoțional și am întâlnit oameni minunați, care acum fac parte din viața noastră. Iubeam de mică copiii, dar nu am luat niciodată în calcul să lucrez cu ei. Sunt foarte recunoscătoare și nu găsesc nici urmă de regret în ce am ales.

Cu ce gânduri ai intrat în învățământ, ce resurse te aduc zilnic la catedră și când s-a întâmplat asta?

Am intrat cu gândul de a face voluntariat în educație, maxim 2 ani.  Sunt de 7 ani aici, de 5 ani profesor titular și tare îmi place dimineața să merg să văd ce ochișori apar și ce povești poartă. Dar cel mai mult mă mână nevoia: sunt încă multe de făcut pentru ca acești copii să vină la școală.

Ce semnificație are pentru tine faptul că faci parte din Teach for Romania?

Faptul că am pornit la drum din Teach for România mă ajută să nu uit cine mi-a spus prima dată că nu e cel mai important câtă metodică știu, ci faptul că iubesc copiii atât de mult încât voi fi învățat tot ce e nevoie să pot fi lângă ei.

Te dedici copiilor din medii defavorizate. Ce valori dorești să le insufli?

Sunt un om spiritual și nu mă dezic de latura credinței mele ortodoxe. Îmi doresc să nu le vorbesc despre asta prin cuvinte, ci doar să știe și ei care este ancora faptelor mele. În procesul educațional aduc des în discuție: bunătatea transpusă prin prietenie. Respectul transpus prin empatie. Autocontrolul și mai ales iubirea și convingerea că sunt iubiți și plini de iubire.

La rândul lor, ce ai învățat tu de la ei?

Autenticitatea este corolarul care definește cel mai bine relația noastră. L-am primit și îl primesc zilnic. Învățăm împreună în fiecare zi. De la cum să ne exprimăm emoțiile, la cum să ne cerem scuze și să ne iertăm, să ne jucăm serios și să învățăm prin joacă. Învățarea în sine e un proces. Iar eu mai am multe de învățat.

Ai întâlnit copii cu părinții plecați în străinătate, ba copii care cresc doar cu un părinte, alții care au lipsuri de ordin financiar acasă. Te doboară poveștile lor de viață?

Am întâlnit și astfel de povești. Dar și povești cu părinți plecați în închisoare, sau chiar plecați la cer. Copii orfani, copii din centrele de plasament. Poveștile în sine nu mă doboară, altfel nu aș fi putut lucra printre ele. Îmi asum încă de la început că le sunt alături și mă implic atât cât pot. Au știut încă de la început că prietenia noastră are un singur scop: copiii să fie la școală. Neputința de a interveni sau de a accepta că nu trebuie să intervin, alături de cazurile medicale ce presupun dureri, au fost și rămân cele mai grele și mistuitoare momente din acest proces.

Cum e școala în care lucrezi?

Școala în care lucrez e un univers aparte: o lume a binelui. Are atât clase mici, cu mulți dintre elevi cu situații vulnerabile, dar are și clase de liceu, în care activitățile extrașcolare sunt la ele acasă. Are un director care iubește copiii și își dorește ca toți să aibă șanse. Are profesori care au devenit familie, dăruindu-și timpul personal aceluiași ideal-școală. Are, ca orice organizație, aspecte de îmbunătățit. Poate cel mai important, școala unde lucrez are o misiune vie, trăită și simțită de fiecare suflet care ajunge în ea.

Până în ce punct te-ai implicat oferindu-le ajutor?

M-am implicat diferit. Până în ce punct nu aș ști să răspund, dar limite au fost mereu. Fie au fost ale mele și atunci le-am prezentat din start, fie ale lor și le-am conștientizat împreună. Cu siguranța de ascultat, am ascultat cu inima deschisă orice situație, de mers pe teren, am mers de câte ori am putut și a fost nevoie. Am fost și înțeleaptă și mai puțin înțeleaptă. Dar nu mi-am pierdut încrederea. Nici în mine, nici în ei.

Ce planuri ai pentru tine și copiii tăi de la școală?

Planurile țin de creșterea și dezvoltarea potențialului fiecărui copil. Totodată ,vizez și programe de nutriție, sport și sănătate, pe care mai apoi ei să le promoveze în comunitate. Îmi doresc să îi susțin și mai mult cu activități extracurriculare, în funcție de talentele și abilitățile lor. Am în minte programe dedicate copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și pentru cei care după terminarea claselor a VIII-a au nevoie de suport în alegerea și învățarea unei meserii.

Cu ce îndrumare ai putea veni pentru cei care vor să facă o schimbare, dar au temeri?

Pentru cei care își doresc să facă o schimbare, m-aș întoarce la gândul că opusul iubirii este frica. Deci dacă există iubire, de copii, de învățare, de o nouă devenire, atunci frica merită trăită și învinsă. Eu las la finalul acestui interviu și invitația de a fi contactată (telefonic/email/RSO), dacă sunt cititori care consideră că expertiza mea le poate fi de folos sau care vor să caute și alte răspunsuri înainte de a o schimbare.

Astăzi, de Ziua Internațională a Femeii, aducem un omagiu câtorva dintre femeile românce care s-au remarcat la nivel internațional, au influențat generații întregi prin performanțele lor, au scris istorie, au schimbat lumea. Lista este mult mai lungă, România având nenumărate personalități de sex feminin care, prin determinare și pasiune, produc schimbări cu impact major la nivel colectiv. Fie că vorbim despre artă, știință, educație sau drepturile femeilor, româncele s-au remarcat și continuă să o facă și în prezent, pe plan local și global, fiind promotoare active ale evoluției.

Ana Aslan  

Cea care avea să descopere secretul tinereții, medic specialist în gerontologie, Ana Aslan este cea care a înființat primul institutul de geriatrie din lume, în 1952. Inventatoare a formulei Gerovital H3 și Aslavital, Ana Aslan a devenit cunoscută la nivel mondial, determinând numeroase celebrități să vină, în perioada comunismului, la București, pentru a obține tinerețe fără bătrânețe. Nume sonore precum Salvator Dali, Charles de Gaulle, John F. Kennedy, Charlie Chaplin sau Indira Gandhi se numără printre clienții săi.

Elena Negruzzi

Născută la 11 septembrie 1876 în satul Hermeziu, jud. Iași, Elena Negruzzi rămâne în istorie ca fiind prima femeie din România admisă în Barou. Totodată, a fost una dintre cele mai active militante pentru drepturile femeilor, punând bazele Asociației Emanciparea Femeii, în perioada interbelică.

Ecaterina Teodoroiu

Supranumită Ioana D’Arc a României, Ecaterina Teodoroiu este eroină a Primului Război Mondial, remarcându-se prin curajul și determinarea de care a dat dovadă. Cu toate că ar fi putut deveni o profesoară dedicată, Ecaterina Teodoroiu a ales să meargă pe front, după ce și-a pierdut întreaga familie în Primul Război Mondial. Din iubire pentru patrie și pentru a-și ajuta conaționalii, Ecaterina a fost inițial infirmieră-voluntar la Spitalul din Târgu Jiu, unde îngrijea victimele războiului. Moartea celor patru frați ai săi pe front a determinat-o pe aceasta să dorească să lupte pe front. Cu perseverență a continuat să solicite să participe la război ca soldat activ, în ciuda refuzurilor repetate ale comandanților. În cele din urmă, aceasta a fost primită să lupte alături de ostași, fiind prima femeie din Armata Română care a luptat ca militar înrolat în linia întâi. S-a stins din viață la 22 august 1917, pe front, avântându-se în bătaia gloanțelor inamicilor.

Nadia Comăneci

La doar 14 ani, Nadia Comăneci scria istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal, devenind prima gimnastă din lume care a primit nota zece pentru exercițiul executat perfect la paralele. Nota abținută de această nici nu exista în tabela de marcaj, astfel că a fost afișat 1.00 în loc de 10.00. Performanța sa rămâne la fel de apreciată și în prezent, fiind considerată una dintre cele mai mari gimnaste ale lumii.

Elena Caragiani-Stoenescu

Când România participa la Războiul Balcanic, Elena Caragiani a solicitat să fie admisă în corpul zburătorilor, fiind dispusă să ia parte chiar și în calitate de curier sau observator aerian și să participe la misiuni speciale în zboruri deasupra teritoriului ocupat de inamic, însă toate cererile sale au fost respinse. După finalizarea cursurilor de pilotaj, aceasta a solicitat obținerea brevetului de pilot civil, însă, din nou, solicitarea i-a fost respinsă. Nu s-a dat bătută, astfel că a plecat în Franța, unde s-a înscris la Școala Civilă de Aviație, pe care a absolvit-o, obținând astfel, la 27 de ani, Brevetul Internațional de Pilot Aviator. A devenit, astfel, prima femeie româncă aviator și a 11-a din lume. Totodată, este considerată primul corespondent de război care a realizat reportaje din avion.

Virginia Andreescu Haret

Pionieră în rândul femeilor în domeniul arhitecturii, Virginia Andreescu Haret s-a remarcat în domeniul arhitecturii, în ciuda greutăților vieții. Născută în 1894, a fost nevoită să-și crească singură cei trei frați mai mici, după ce la vârsta de 9 ani au rămas orfani. A reușit să învingă greutățile vieții – a absolvit Facultatea de Arhitectură, devenind astfel prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general. Câteva dintre clădirile proiectate de aceasta sunt Colegiul Național Dimitrie Cantemir, Colegiul Gheorghe Șincai sau Biserica Ortodoxă Ghencea.

Sofia Ionescu-Ogrezeanu

Supranumită doamna chirurgiei românești, Sofia Ionescu-Ogrezeanu este cea care a devenit prima femeie neurochirurg din lume, specialitate dominată de bărbați la acel moment, după ce a operat cu succes, în 1944, un copil care fusese victima unui bombardament în timpul războiului.

În perioada 29 martie – 13 aprilie 2022, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, va susține 9 spectacole în 8 orașe din țară, în cadrul turneul național de Paște „Săptămâna Patimilor”.

Corul Madrigal, dirijat de Anna Ungureanu – dirijorul principal și Cezar Verlan – dirijorul secund, se va întâlni cu spectatorii din Bacău, Iași, Târgu Mureș, Brașov, Sibiu, Cluj-Napoca, Oradea și București:

⮚        29 martie, ora 19:00 – BACĂU, Sala „Radu Beligan”

⮚        1 aprilie, ora 19:00 – IAȘI, Opera Națională Română

⮚        3 aprilie, ora 19:00 – TÂRGU MUREȘ, Palatul Culturii

⮚        4 aprilie, ora 19:00 – BRAȘOV, Teatrul „Sică Alexandrescu”

⮚        6 aprilie, ora 19:00 – SIBIU, Centrul Cultural „Ion Besoiu”

⮚        8 – 9 aprilie, ora 19:00 – CLUJ-NAPOCA, Teatrul Maghiar de Stat

⮚        11 aprilie, ora 19:00 – ORADEA, Teatrul „Regina Maria”

⮚        13 aprilie, ora 19:00 – BUCUREȘTI, Sala Palatului

Biletele la evenimente pot fi achiziționate online, pe platforma Bilete.ro.

Actorii Corneliu și Pavel Ulici vor întregi firul epic al montării cu texte sacre și universale, iar peste 1.000 de copiii din corurile Programului Național Cantus Mundi vor cânta alături de Corul Madrigal în toate cele 9 spectacole.

Regia și scenariul Spectacolului Extraordinar de Paște „Săptămâna Patimilor” sunt semnate de Emil Pantelimon, decorurile de Vladimir Turturica, iar design-ul de lumini aparține lui Alin Popa. Dorin Popovici crează video mapping-ul, iar Gabriel Scîrlet semnează regia muzicală.

Turneul național „Săptămâna Patimilor” se înscrie în programul aniversar „MADRIGAL 60”, care marchează anul acesta 6 decenii de activitate neîntreruptă, excelență în muzică și diplomație prin cultură pentru Corul Madrigal, devenit un simbol al constanței artistice naționale, dar și al relevanței culturale și de imagine a României în lume.

**********

Înființat în anul 1963 de către legendarul muzician și dirijor Marin Constantin (1925–2011), Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a devenit un reper al vieții muzicale și diplomației culturale naționale și internaționale. Este definit prin sonoritatea sa specifică, tehnica non-vibrato-lui, amplasamentul stereofonic în scenă și costumele impunătoare. Repertoriul său este îndreptat către renaștere, muzica preclasică și clasică, romantism, muzica bizantină și creația contemporană românească și universală. Prezența scenică și componența ansamblului au fost în permanență rafinate, astfel încât performanța sa a ajuns să fie comparată de critici cu „o vioară Stradivarius în mâna lui Paganini”.

În noiembrie 2016, Corul Naţional de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a fost recunoscut oficial ca Ambasador al Libertăţii, Speranţei şi Păcii, primind premiul „Jean Nussbaum and Eleanor Roosevelt” la Palatul Naţiunilor Unite din Geneva, în cadrul Summit-ului Global de Religie, Pace şi Securitate.

Pe 1 martie 2023, la Palatul Parlamentului, Senatul României a inaugurat oficial „Galeriile Madrigal – Marin Constantin”, un spațiu dedicat, care găzduiește evenimente culturale și expoziții temporare și permanente ale Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.

Din anul 2011, Corul Madrigal derulează Programul Național Cantus Mundi, cel mai mare program de integrare socială prin muzică a copiilor din România, inițiat de maestrul Ion Marin, care reunește în prezent peste 1.800 de coruri și peste 63.000 de copii din țară și diaspora.

-Și vreau să mergem acum și în Parcul cu leagăne-bărcuțe! Mergem, da?

-Acum mergem spre casă.

– Dar mai întâi în Parcul cu leagăne-bărcuțeeee….

-Acum să știi că ne îndreptăm spre casă!

-Nu spre parc?????

-NU.

-Ohhhh… niciodată nu vrei să mergem nicăieri, nu mă lași în parc, nu vrei să mă joc, să mă bucur…OHHHHHHH!!!!

Durerea din glasul lui Manuel era tare vizibilă. Laura, mama lui, s-a oprit mirată și s-a întrebat, surprinsă: Oare…. Oare e așa?”

Simțirea de acum

Și vouă v-a spus fiul vostru sau fiica voastră ceva asemănător?

Copiii exagerează de multe ori, joacă mult cu moneda totul-sau-nimic, iar ceea ce simt acum, în momentul prezent, polarizează toate momentele vieții.

Cu siguranță, în momentul prezent, în care nu primește ceea ce a dorit, copilul este trist, frustrat, iritat și simte nevoia să arunce cu cuvinte care-de cele mai multe ori-nu reflectă realitatea.

Să încercăm chiar acum să îi arătăm fiului nostru câte facem pentru el? Să îi amintim în acest moment fiicei noastre câte am dăruit săptămâna trecută?

Unde stau rădăcinile cuvintelor?

Lucrurile stau așa: în momentul în care copilul nostru este atât de supărat (exact cum este Manuel acum), cuvintele pronunțate își au rădăcinile în emoții și nu în logică.

Nu prea putem aduce emoțiile spre zona logicii acum, mai ales că ele sunt pompate și exacerbate.

Este treaba noastră, a părinților, a adulților responsabili, să nu ne lăsăm purtați în haosul din grădina emoțiilor copiilor noștri. Treaba noastră este să îi purtăm cu blândețe afară din locul în care emoțiile destabilizatoare șuieră și să le dăruim o perspectivă cu ceva mai mult echilibru:

-Ohhh, acum eu văd că simți că niciodată nu vreau să mergem…. Cred că nu te simți grozav… (Laura se uită la Manuel cu atenție și grijă). Cred totuși, mai degrabă, că uneori vreau să mergem în parc și uneori decid să mergem spre casă….

Sau Laura alege să spună așa:

-Mmmmmmm….ai dreptate: azi spun NU și ieri am spus DA. Asta pentru că uneori putem să mergem în parc și alteori nu o putem face. Acum este unul dintre momentele în care nu putem și îmi pare rău că ești tare nefericit din cauza asta.

Ce este important?

Este important să îi arătăm copilului nostru că suntem conștienți de punctul lui de vedere. În același timp îi arătăm în cuvinte clare cum stau lucrurile și nu cedăm.

Există posibilitatea ca fiul sau fiica noastră să fie în continuare supărat (sau supărată). Scopul nostru nu este neapărat să facem ca supărarea să dispară prin magie, ci să modelăm un echilibru cu o bază solidă, pentru viitor.

Manuel apucă mâna mamei și spune:

-Mâine crezi că mergem în parc?

-Da, mâine o să avem timp și de parc, vei vedea, leagănele te vor aștepta.

-Și o să mă dai tare?

-Daaa, o să îți iei avânt, pentru că ești curajos!

Un zâmbet larg a înlocuit ultimul suspin de pe chipul lui Manuel. Și asta e tare bine!

Să nu ne lăsăm posedați de acea teamă care are legătură cu lucrurile și situațiile acestei lumi deșarte. Să nu ne temem, adică, acolo unde frică nu există (I Ioan 4, 18). Fiindcă, ce frică omenească poate ajunge la asemănarea fricii dumnezeiești? Și care slavă omenească pieritoare poate să se asemenea cu măreția, puterea inexprimabilă și cu slava nepieritoare a lui Dumnezeu?

Dar, pentru că suntem copleșiți de lucruri pământești, nu putem, cu puterea credinței și cu luminarea cunoștinței, să îndreptăm mintea spre cele nevăzute. Dacă, deci, chiar și numai prin contemplarea lucrurilor celor văzute ne îndreptăm spre înțelegerea puterii negrăite a Dumnezeului celui nepieritor, să ședem înaintea lui cu frică și nemăsurată cinste.

De va vrea cineva să mute o stâncă, el însuși rege fiind, nu o va putea face în alt mod, decât folosind diverse pârghii și frânghii. Dumnezeu, însă, poate face pământul să tremure numai căutând cu a Sa privire (Ps. 103, 32). Nu rămâne a ta minte fără de cugetare? Numai cu a Sa privire Dumnezeu face ca munții să tremure și alte lucruri grele să se cutremure!

Acela vrea și binevoiește și sprijină toate cu al Său cuvânt! Nu te impresionează mai presus de toate lumina fulgerului și sunetul trăsnetului? Acestea, atât de surprinzătoare sunt, încât nu numai oamenii tresar de frică, dar, împreună cu ei, fiarele, vulturii și păsările. Cu toate acestea, oricâte am spune, nu putem prezenta măreția acestei teme de discuție.

Să îngenunchem, așadar, înaintea Lui și să strigăm (Ps. 94, 6) înaintea bunătății Sale, grăind din adâncul inimii și zicând: „Tu, Doamne, ești al nostru Dumnezeu și nimeni altul. Înaintea Ta am păcătuit și înaintea Ta acum cădem. De Tu vei vrea să ne mântuiești, Doamne, nimeni nu va putea împiedica a Ta decizie și nici nu Te va îngreuna.

Domnul este milostiv și bun. Și chiar de vom fi duși la rătăcire și vom fi păcătuit din nepăsare, să avem grijă să ne vindecăm prin pocăință. De iarăși, ca oameni, vom fi fost ademeniți de vreo anume patimă, să nu deznădăjduim întru totul, ci, știind care Dumnezeu ne-a chemat și având în minte a noastră chemare, să auzim cuvintele Celui ce spune: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mat. 4, 17).

El nu a definit pocăința ca un medicament, numai pentru unele păcate, excluzându-le pe altele. Pentru fiecare fel de rană, pentru orice păcat duhovnicesc, Vindecătorul cel Mare al sufletelor noastre, ne-a dat nouă leac spre vindecare.

Așadar, să dezrădăcinăm obiceiurile rele din sufletele noastre. Iar în locul gheenei, să ne folosim de frica de Dumnezeu, cu care putem să luptăm împotriva tuturor dorințelor greșite ce poartă înlăuntrul lor spinii păcatului. Să ne opunem cu cuget curat, tuturor celor dictate de cugetele cele lacome, fiindcă scris este: „fiți sfinți, căci eu sfânt sunt” (1 Petru 1, 16).

În așa fel, cu harul Mântuitorului nostru Dumnezeu, vom birui viața cea pieritoare.

Domnul pentru a noastră întoarcerea și a noastră pocăință sinceră ne va ierta și va șterge păcatele noastre, fiindcă El este milostiv și milosârd.

Iar dacă cineva dintre aceea care au impresia că s-au îndeletnicit mai mult în asceză și virtute, va murmura, din a Sa multă îndurare, Stăpânul Hristos, fiindcă am intrat foarte târziu în lucrarea cea bună și ne va da răsplată asemenea celor dintâi, va da răspuns Însuși Domnul și Făcătorul și va zice: „Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău și pleacă. Voiesc să dau acestuia care mai pe urmă a venit la lucrare, întocmai ce ți-am dat și ție, celui dintâi” (Mat. 20, 13-14).

Dumnezeu este cel ce judecă și răsplătește. Cine va putea să iasă înaintea Lui și ne va osândi? (Rom. 8,34)

Aceluia se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin!

Din cartea Cea dintâi Înviere, Ed. ETOIMASIA, Sf. Mân. a Cinstitului Înainte-Mergător, Karea, Grecia, 2004.

Diana Vlad este mama celor doi copii de acasă, dar și mama de la școală a celor 11 elevi pe care i-a primit în inima sa nu de mult timp. Deși nu are vechime mare acumulată în sistemul educațional în comparație cu anii dobândiți în antreprenoriat, a știut dintotdeauna, în călătoria sa prin viață, va îmbrățișa și meseria de dascăl. Nu o practică stând cu mâinile la spate, că altfel s-ar fi făcut secretară,  dar nici nu se rezumă doar la a transmite informații. Nu are nici șase perechi de mâini ca să le facă pe toate, dar se ridică deasupra elevilor, în egală măsură, coboară „în mintea lor”. Își ia joaca cu copiii în serios, iar decizia luată de a se îndrepta spre învățământ este una care o face să simtă împlinire, mai ales că avea această dorință încă din vremea copilăriei sale.

Pe lângă curaj ca să te reorientezi profesional, Diana mărturisește că cel mai important pentru a abandona un mediu de lucru și pentru a intra pe unul nou, e imperios necesar să-ți înfrunți frica și să-ți asculți mai mult dorința și gândurile. Să o cunoaștem!

Diana, îți trebuie curaj să te reorientezi profesional?

Cu siguranță trebuie să-ți înfrângi frica, dar mai presus de frică sunt dorința și determinarea.

Unii ar considera că sunt la o vârstă la care sunt aliniați profesional și din obișnuință, poate, nu au îndrăzneala să facă o schimbare sau le e teamă de ea, de nou, de necunoscut. Pe tine ce te-a determinat să îți schimbi domeniul de lucru?

Și eu m-am luptat cu mine, cu teama de necunoscut, în schimb, am avut întotdeauna sprijin din partea familiei și a prietenilor foarte apropiați. Teach for Romania, pe de altă parte, a fost „trenul” care m-a condus spre această schimbare. Le mulțumesc tuturor!

Ce gând le-ai transmite celor care sunt pe cale să își schimbe serviciul?

Este cel puțin provocator să o iei de la început, dar începutul vine cu atât de multe satisfacții! Te descoperi, te redescoperi, ieși din zona de confort, te adaptezi și constați că reziști, ba chiar îți place. Îndrăzniți! Acesta este sfatul meu.

Apropo de serviciu, ce înseamnă pentru tine să lucrezi în învățământ?

În egală măsură, aș putea spune, responsabilitate, implicare și prețuirea copiilor. M-am adaptat foarte repede. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le învăț, dar sunt deschisă și dornică.

Ce înseamnă prin ochii tăi de dascăl să te apleci asupra copiilor din medii vulnerabile?

E unul dintre principalii factori care m-au determinat să aleg acest drum. Mi-am dorit să mă implic pentru a ajuta copiii, pentru a-i aduce la școală, pentru a le oferi o perspectivă.

Ești mama celor doi copii de acasă și mama copiilor de la școală. Cum jonglezi cu atribuțiile celor două roluri?

Copiii mei și-au dorit foarte mult ca mama lor să lucreze în învățământ. Acum îmi dau sfaturi și mă ajută la proiecte. Duc mult din rolul de mamă de acasă în cel de la școală. Pe toți îi consider acum „copiii mei”.

Care este portretul copiilor de la clasă?

Sunt cei mai frumoși, cei mai deștepți și cei mai cuminți copii! Vai de mama care spune altceva despre copiii ei! Chiar sunt copii minunați, iar eu sunt o norocoasă că-i am!

Ce le promiți tu zilnic?

Le promit că ne vom distra. Îmi dau toată silința și aplic ceea ce Teach for Romania ne sfătuiește – învățarea prin joacă, astfel încât copiilor să le facă plăcere să parcurgă materia și să dobândească cunoștințele de care au nevoie. Noi nu simțim când zboară timpul.

Pe ce se bazează legătura creată dintre tine și ei?

Pe afecțiune reciprocă.

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Ce ai învățat de la copiii tăi de acasă? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet de la copiii de la clasă?

Multe, multe lucruri sunt de învățat de la cei mici! Copiii mei de acasă sunt ajutorul meu de nădejde în pregătirea activităților sau a proiectelor. De la clasă îmi iau energie. Sunt atât de încântată atunci când îi văd progresând, când îi văd că lucrează în echipă, că devin prieteni, că împart lucruri sau mâncare!

Coincid planurile din prezent cu cele când erai mică? Ce visa fetița Diana să devină?

Da, coincid. Mi-am dorit această meserie, dar sunt sigură că acum a fost cel mai bun moment pentru a-mi urma visul.

Ce ai învățat în antreprenoriat și aplici în învățământ? Vezi vreo legătură?

Antreprenoriatul m-a învățat să muncesc enorm și să mă lupt cu toate forțele pentru a reuși. Asta am luat cu mine. Legătura dintre cele două domenii este munca cu oamenii, cu personalități diferite.

Culese din rural. Rezidențe de documentare și scriere

2 martie 2023, ora 18.00, sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 2 martie 2023, ora 18.00, la Sala Media, la o nouă ediție a Conferințelor de la Șosea. Tema acestei ediții este Culese din rural. Rezidențe de documentare și scriere.

Prezintă:

Valer Simion Cosma (Biblioteca Universității „Lucian Blaga” din Sibiu)

Andrada Lăutaru (Libertatea)

Maria Amarinei (Universitatea din București)

Hervé Bossy (Agence France Presse)

Moderează: Bogdan Iancu (Muzeul Național al Țăranului Român / SNSPA București)

Care este miza unor rezidențe interdisciplinare de documentare și scriere în rural? Cum privim și scriem despre rural? Cum explorăm lumea rurală post-țărănească de dincolo de ruralul butaforic constant reiterat prin divertismentul folcloristic? Acestea sunt câteva dintre întrebările de la care vrem să pornim o discuție pe marginea volumului „Culese din rural” și programului de rezidențe cu același nume derulat în 2022 de Muzeul Județean de Istorie și Artă-Zalău, în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale.

Intrarea este liberă.

Apostolul spune: „Toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”[1]. Totul este clar înaintea ochilor lui Dumnezeu. „Ca Atotștiutor, cunoaște atât binele, cât și răul. El lucrează împreună cu binele și suflă asupra creației suflare bună, fiind străin de rău. Fiind străin răului, cum este posibil ca Acesta să ni-l predestineze nouă? Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, dându-le tuturor o predeterminare bună și sfântă”[2]. Prin urmare, nu există cineva sortit de Dumnezeu să fie rău. El devine rău prin el însuși, prin alegerile sale.

„Răul este problema, pe care religia noastră îl descrie într-un mod  minunat”, spune Dreptul, „neexistând altul mai bun. Care este explicația? Aceea că răul există și vine de la diavol. Înlăuntrul nostru avem duhul cel rău și duhul cel bun, care se luptă unul cu celălalt. „Căci pe unul va urâ și pe celălalt va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”[3]. Înăuntrul nostru are loc, cu alte cuvinte, o luptă continuă a răului și a binelui. Aflându-se în vâltoarea ei, omul este liber să decidă ce parte va alege. Așa încât nu Dumnezeu este cel care predestinează și hotărește, ci votul liber al omului”[4]. Omul este bine creat de Dumnezeu. Vine însă cel viclean și îi înaintează propunerea răutății și omul alege în mod liber fie să i se asemenea lui Dumnezeu, fie celui viclean, urmându-i lui.

„Dumnezeu, în atotcunoașterea Sa, știe în cele mai mici detalii, nu pur și simplu dinainte, ci de la plăsmuirea lumii că un anume va săvârși, să spunem, crimă, înainte de a împlini 30 de ani. Dar omul,  prin libertatea alegerii sale,  dar  dăruit lui de Dumnezeu și neluat în considerare de cel dintâi, acționează voluntar. Nu este Dumnezeu cauza, nici cel care l-a predestinat pe acela spre acel scop. Atotcunoașterea Sa nu ne obligă”, și nici nu n e  leagă. „El respectă libertatea noastră, nu o desființează. Ne iubește, nu ne face robi, ne dă valoare”[5]. Dacă Dumnezeu ne-ar fi silit la bine, prin necesitate, am fi făcut, voit, sau nevoit, lucrarea binelui, atunci binele nu ar mai  fi avut valoare, nu ar mai fi existat motiv să fim răsplătiți și moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, fiind obligați să facem toate cele bune. Și vom fi fost și lipsiți de acest minunat dar numit independență și libertate. Nu am avea chipul lui Dumnezeu, care este cu desăvârșire liber, ci am fi fost făpturi mult inferioare.

„Dumnezeu ne respectă libertatea, nu o desființează. El ne iubește, nu ne face sclavi, ne dă valoare. Nu interferează cu libertatea noastră, o respectă, ne dă libertate. Deci suntem responsabili, pentru că facem ceea ce ne-am dorit. Dumnezeu nu ne obligă. Este prevăzut și cunoscut lui Dumnezeu că vei ucide acea persoană, dar nu este aranjat de către Dumnezeu să faci asta. Cum este posibil ca Dumnezeu, care ne-a creat din iubire infinită și este El însuși iubire absolută și vrea numai iubire, să vrea să te conducă la rău și la crimă? Îți dă libertate și apoi ți-o ia?” Desigur că nu. Acționezi liber, decizi ce știe Dumnezeu dinainte fără să te forțezi și, prin urmare ești responsabil.

„Aceste chestiuni sunt foarte delicate”, spune Dreptul, „au nevoie de lumina divină, pentru ca omul să le poată înțelege. Sunt taine. Binele în creație este o taină.  Nu este frumoasă o floare cu numeroase culori, care te atrage și te face să o iubești? Te apropii de ea și îi simți mirosul atât de cucernic, delicat, ce te face să o iubești cu atât mai mult. Acesta este binele. Pai, da, dar nu este și aceasta o taină? Cum au ajuns acele culori să fie, cum s-a plăsmuit acea aromă? Același lucru îl putem spune și despre păsări, animale, și ape. Toate exprimă bunătatea lui Dumnezeu.

Mulți zic: „De ce să mă facă Dumnezeu să sufăr, de ce să mă facă să cad ușor în păcat, de ce să îmi dea mie aceste caracteristici?”. Și iarăși vă zic. Dumnezeu ne-a creat pe toți buni. Dumnezeu a dat omului tot ce a fost mai frumos și mai bun. L-a înzestrat cu toate datele ca să devină perfect”[6]. Predeterminarea noastră este desăvârșirea, îndumnezeirea, asemănarea cu Dumnezeu.

„I-a dat lui, însă, și libertatea și, astfel, depinde de el dacă va urma calea binelui, sau a răului. Pe de o parte, i-a dat iubirea lui Dumnezeu, și pe de altă parte, libertatea omului. Dragostea și libertatea merg mână în mână. Se unește duhul – al nostru – cu Duhul”, cu Sfântul Duh. „Aceasta este viața tainică, viața duhovnicească. Atunci când duhul se unește cu Duhul lui Dumnezeu, atunci lucrăm binele, devenind buni.

„Pentru patimile noastre”, pentru răutățile noastre, „de vină este altceva, libertatea noastră”, iar nu Dumnezeu. „Dumnezeu nu vrea să limiteze alegerile noastre, nu vrea să ne strâmtoreze, să ne impună cu forța. De noi depinde ce vom face și cum vom trăi. Fie vom trăi pe Hristos și vom avea experiențe divine și fericire, fie vom trăi în întristări și supărări. Situație și cale de mijloc nu există”[7] Am putea spune că întreaga umanitate este împărțită tocmai în două grupuri de oameni, sau în două tabere: în tabăra lui Hristos, care trăiește viața în Hristos, cu experiențe și fericire divine, și în tabăra celor răi, care trăiește cu melancolie, tristețe și depresie.

„Vei fi, sau nu vei fi. Unul, sau celălalt. Natura se răzbună, urăște vidul”. Nu poți fi gol. Vei fi umplut fie cu Duh Sfânt, sau cu duh al răului. „Totul poate fi așa, dar nici nu poate fi. Sărutul, de exemplu, poate fi sfânt, și poate fi rău. Dar asta îi dă valoare, ca omul să acționeze liber. Totuși, dacă ne-ar face neputincioși, ca niște roboți, și am face doar ceea ce a vrut Dumnezeu, nu ar fi libertate. Dumnezeu l-a făcut pe om să se ceară să fie bun, din propria voință, să-și dorească singur și să-și facă realizarea ca a sa, în timp ce în realitate vine din harul lui Dumnezeu. Ajunge mai întâi în punctul de a o dori, de a o iubi, de a-l dori”, adică își dezvăluie buna intenție „și apoi vine harul divin și face acel lucru să se întâmple”[8].

Desigur, mai este o întrebare. Sunt oameni care, din păcate, vor merge în iad. Și de ce, spun unii, i-a creat Dumnezeu pe acești oameni și nu a împiedicat crearea lor, plăsmuirea lor? Și la această întrebare răspunde Sfântul Ioan Damaschinul și spune: „Dumnezeu creează și aduce din inexistență la existență întâmplările”, tot ce există, „din bunătate, din dragoste, și știe dinainte ce se va întâmpla. Dacă nu ar fi fost creați, nu ar exista oameni răi, și nici Dumnezeu Atotștiutorul nu i-ar fi cunoscut înainte”. Dumnezeu știe dinainte ce se va întâmpla, nu ce nu se va întâmpla. Prin urmare, întrebarea este deplasată. „Dacă Dumnezeu ar fi creat lumea cu gândul că păcatul și răul vor birui pe Pământ și ar exista oameni care ar deveni răi din propria lor voință, atunci răul ar fi învins bunătatea lui Dumnezeu, atunci răul s-ar fi dovedit mai puternic decât bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu cel Atotputernic, deoarece aceasta l-ar împiedica și l-ar opri pe Dumnezeu de la a crea alte făpturi fericite și binecuvântate.

„Totuși, așa ceva nu se poate face, tocmai din acest motiv”, continuă Sfântul Damaschin, „Dumnezeu creează toate lucrurile bune. Fiecare om devine bun, sau rău, prin propria sa alegere și libertate. Domnul a spus, desigur, despre trădătorul Iuda „mai bine i-ar fi fost dacă acel om nu s-ar fi născut”[9]. Totuși, El nu a spus acest lucru reproșând ceva creației Sale, lucrării Sale, ci răului care a biruit creația, omului rațional, prin propria sa voință și neplăcere. Pentru că nerăbdarea lui făcut inutile toate bunătățile date lui de Creator”. Dumnezeu i-a dat existența, l-a făcut bun, dar nerăbdarea lui Iuda l-a făcut rău. „Cu alte cuvinte, s-a întâmplat întocmai ca în cazul cuiva care, luând avere și putere de la un conducător, își tratează binefăcătorul în mod tiranic. Atunci domnitorul binevoitor îl va  prinde pe bună dreptate și îl va pedepsi, dacă va vedea că cel care a fost beneficiat continuă să rămână la putere și insistă să-și ducă mai departe tirania”[10], adică nu se pocăiește.

Să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulțumim pentru bunătatea Lui care ne-a adus nouă bunătatea noastră proprie, căci din prea multa Sa bunătate, El ne-a adus pe noi din neființă la ființă, să-I mulțumim pentru Providența Sa divină iubitoare și să fim siguri că, întrucât ținem voia Lui, ne vom bucura întotdeauna de binecuvântările Sale divine și vom fi vrednici, de asemenea, de Împărăția Sa Cerească.

Dumnezeului nostru slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

[1] Evrei 4, 13.

[2]  Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[3] Matei 6,  24.

[4] Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[5] Idem

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Op.cit.

[9] Marcu 14, 21

[10] Ioan Damaschin, Învățătură de Credință Ortodoxă, Ed. Pournaras

Sursa

Atotcunoașterea lui Dumnezeu nu limitează libertatea noastră. Fragment din viața și cuvintele de învățătură ale Sf. Porfirie, de Arh. Sava Aghioritul – partea I

„Am zărit lumină pe pământ/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți/ Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea? Mulțumesc, nu-mi răspundeți./ Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări/ Dar îmi place aici./ E cald, e frumos,/ Si atâta lumină încât/ Crește iarba. (…)”

Capodoperă a literaturii române, poezia lui Marin Sorescu surprinde momentul venirii sale pe lume, la finele iernii, la Bulzești, în Dolj, în urmă cu 87 de ani.

Întrebat într-un interviu „Care a fost faptul sau întâmplarea extraordinară pe care ați trăit-o până acum?”, el a răspuns simplu: „Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum”…

A parcurs studiile gimnaziale și liceale la Școala din localitatea natală, apoi la Colegiul „Frații Buzești“ din Craiova, Școala Murgași, Școala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” Predeal, perioadă în care a condus cenaclul literar ”N. Bălcescu” al elevilor de liceu. Din 1955 a urmat, la Iași, Facultatea de Filologie, iar după absolvire, vine în 1960 în București, unde este numit redactor-șef al revistei Viața Studențească – unde publicase recent versuri. Între anii 1961-1965 a fost redactor la „Luceafărul”, revistă la care și publica.

A surprins esența copilăriei sale în volumele „La lilieci” – numele cimitirului din satul său natal -, construind unele dintre cele mai frumoase imagini din literatura română. Imagini despre locul în care oamenii stau de vorbă cu Dumnezeu și-i spun păsurile, locul unde cerul se unește cu pământul. “La lilieci” nu a fost însă prima sa creație. La 28 de ani a debutat cu volumul de parodii „Singur printre poeți”, urmat de „Tinerețea lui Don Quijote”, „Unde fugim de-acasă? și „La lilieci”. În 1968, a început „Setea muntelui de sare”, în revista „Luceafărul” a fost publicată piesa „Iona”, urmată de „Paracliserul” și „Matca”.

„Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă așa de tare ca poezia”, spunea Marin Sorescu.

„Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“, aprecia George Călinescu, cel care, în 1964, publica în Contemporanul, tableta „Un tânăr” a lui Marin Sorescu. În același an, 1964, Sorescu debutează cu volumul „Singur printre poeți“, o culegere de parodii apărută la Editura pentru literatură, urmată de alte 23 de volume de poezie, cele mai importante fiind „Poeme”, „Tușiți „Suflete, bun la toate”, ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” și volumul pentru copii „Cirip-ciorap”. Pentru „Poeme”, Sorescu primește pentru prima dată, în 1966, Premiul Uniunii Scriitorilor. Pe parcursul vieții, a mai primit acest premiu de încă cinci ori,

În anul 1966 a participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute, Belgia, în perioada 1966 – 1972 a fost șef la Studioul Cinematografic ”Animafilm” din București, în anii 1970 – 1971 a participat la Programul internațional pentru Scriitori al Universității din Iowa, iar în anul 1972 a obținut o bursă de studii pentru un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest.

Din postura de dramaturg, Sorescu a abordat teatrul existențialist și al absurdului. Piesa de teatru “Iona” iese de sub condeiul acestuia în 1968, alături de piesa “Există nervi”, ambele publicate în revista “Luceafărul”. Alte piese deosebite semnate de artist sunt: “Paraclisterul” (1970), “Matca” (1973), “Pluta meduzei” (1974), “Setea muntelui de sare” (1974), “Răceala” (1976), “A treia țeapă” (1980) sau “Vărul Shakespeare” (1988).

Marin Sorescu se remarcă prin activitatea sa literară, astfel că în 1968 și 1977 primește premiul Academiei Române, precum și distincții internaționale – medalia de aur pentru poezie “Napoli ospite” (Italia) și distincția “Le Muse”, acordată de către Accademie della Muse, Florența.

Volumele de proză “Trei dinți din față” (1977) și Viziunea vizuinii (1981), eseuri precum “Teoria sferelor de influență” sau “Starea de destin”, alături de interviuri despre poezia cuprinse în “Tratat de inspirație”, cronici literare precum “Ușor cu pianul pe scări” sau lucrări literare pentru copii – “Unde fugim de acasă? ”, toate acestea evidențiază dăruirea față de activitatea literară și talentul marelui Marin Sorescu.

O pasiune mai puțin cunoscută a lui Marin Sorescu este cea pentru pictură – acesta având expoziții personale la Brașov, în 1989, Cluj Napoca, în 1990) sau București, în 1992. În plus, operele acestuia au fost expuse și în Irlanda (1991) și Paris (1992).

Primește, în 1991, Premiul Herder pentru întreaga activitate, acordat de către Universitate din Viena, iar un an mai târziu devine membru titular al Academiei Române. După Revoluție, din cauza faptului că l-a susținut în mod vizibil pe Ion Iliescu, poetul începe să piardă din aprecierea de care s-a bucurat de-a lungul timpului în ceea ce privește activitatea sa literară.

În 1992 și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, urmând ca în perioada 1993-1995 să ocupe funcția de Ministru al Culturii.

La scurt timp, află că suferă de o boală incurabilă, motiv pentru care a publicat o serie de poeme despre iminența morții. La 6 decembrie 1996 acesta s-a stins din viață la Spitalul Elias din București.

Atât în 1983, cât și în 1992, Marin Sorescu a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură de către Academia Română, în 1992 ajung chiar în faza finală a selecției pentru premiul Nobel.

Sursă foto: discogs.com

Asociația culturală Matricea Românească împreună cu trupa de teatru W.A.A. au organizat un spectacolul de teatru cu muzică live „Symposium”.

Mulțumiri partenerilor :

„Îmi dau seama că automobilele mele nu se pot realiza acum. Ce s-ar întâmpla dacă mașinile ar merge cu 0, 5 litri de combustibil la suta de kilometri? S-ar închide fabrici, oamenii ar deveni șomeri și ar ajunge pe stradă. Timpul invențiilor mele nu este acum. Dar va veni…“

Era crezul lui Justin Capră, fost elev al Școlii Superioare de Aviație, unul dintre cei mai prolifici inventatori români, autor a peste 130 de invenții și inovații, dintre care 72 sunt prototipuri de automobile cu un consum redus de combustibil, 7 aparate de zbor și 15 motoare neconvenționale. Despre mașinile zilelor noastre spunea că sunt inutile fie doar pentru faptul că sunt concepute cu o greutate de minimum o tonă pentru a transporta un om de 70-80 de kilograme.

Prima invenție omologată a lui Justin Capră este Virgilius, botezat după celălalt prenume al său, un automobil realizat în 1955, echipat cu un motor de avion de 105CP și care atingea 300 de km la oră. Trei ani mai târziu, a fost chiar arestat pentru această invenție, deoarece folosise pentru realizarea sa materialele unității și se credea că ar fi vrut să fugă din țară – o presupunere complet neadevărată în condițiile în care ulterior a fost ”curtat” de țări precum Germania, Italia sau Anglia, dar, din ”obligația morală de a-și respecta locul, părinții și obiceiurile” a declinat ofertele.

„De meserie, eu sunt român, iar la asta eu nu voi renunța niciodată, chiar dacă cei din jur te privesc ca pe un tataie țicnit“, spunea, ori de câte ori avea ocazia.

 

Tot el este și autorul celei mai mici mașini din lume, Soleta F, cu un consum de doar 0,5 litri de benzina la 100 de kilometri. Justin Capra a creat mai multe prototipuri din seria Soleta, printre care Soleta 150 Ecor sau Soleta I.C. 200.

Prietenos cu mediul, automobilul SARMIS nu folosește volanul și răspunde la comenzi doar apăsând un buton, reușind să atingă o viteză de 60 de kilometri pe oră. Un alt vehicul, hibrid, creat de Justin Capră este Oblio 3C, un scuter-mașină. Vedetă a Salonului Inventika în anul 2008, Oblio 3C poate atinge viteze de 30 de kilometri pe oră și are o autonomie de 100 de kilometri până la următoarea încarcare. Electroscuterul OROLES ES 5 – ce poate fi admirat la Muzeul Tehnic din București, un elicopter miniatural și 13 motorete, aerodina cu decolare și aterizare verticală, triciclul Troty sau”c utia neagra” – un dispozitiv care reduce parțial greutatea corpurilor – se alătură zecilor de prototipuri de mașini pe lista lui Jusin Capră.

La 17 ani a realizat un bob, care aducea noutăți în ce privește suspensia și direcția, iar în 1956, când avea doar 23 de ani, a realizat primul rucsac zburător, care avea să devină cea mai importantă dintre invențiile sale. A căutat sprijin pentru realizare la Ambasada Americii, dar pentru faptul că a îndrăznit să intre și să se adreseze unei ambasade, a fost arestat și anchetat de regimul comunist sub pretextul că ar fi vrut să fugă din țară. Nu și-a brevetat niciodată invenția pentru că spunea că „nu are simțul proprietății“. “Rucsacul zburător” a fost brevetat câțiva ani mai târziu, de către americani, fiind folosit de cosmonauții de la NASA în călătoriile spațiale, pentru deplasările intracapsulare ale cosmonauților.

„Nu este meritul meu, ci al lui Dumnezeu. Eu nu sunt inventator, Dumnezeu este. Rucsacul-zburător a fost invenția cea mai în vogă, pentru că era spectaculos. Zburai fără avion. Dar eu n-am inventat, eu n-am făcut decât să propulsez un om în spațiu folosind niște elemente deja cunoscute. Rareori am avut câte o idee personală pe care am brevetat-o, cum ar fi efectul pelicular. Nici asta nu-mi aparține 100%, pentru că m-am influențat de experiențele lui Magnuss și Bernoulli“, a spus despre rucsacul – zburător, Justin Capră, într-un interviu pentru „Adevărul“.

 

„Am o oarecare mulțumire nu pentru că aș fi rezolvat ceva, ci pentru că nu am stat degeaba. Numai istoria va stabili dacă este important ce am făcut eu“, spunea Justin Capră.

Inginer, profesor, fizician și filosof, de la nașterea sa s-au împlinit zilele acestea 90 de ani. A copilărit la Măgureni, în Prahova,alături de tatăl său, Constantin, învățător cu pregătire teologică, mama sa, Ecaterina și sora sa, Georgeta Viorica.

A urmat Liceul „Dumitru Barbu Știrbei” din Câmpina, apoi patru clase – cursul superior – la Școala Tehnică Petrol, Câmpina, specialitatea Foraj. După obținerea Bacalaureatului, în 1952, s-a înscris la Școala Superioară de Aviație, unde a absolvit ca subinginer în aviație, iar diploma de inginer a obișnuit-o după ce, în 1974, s-a prezentat la Institutul Politehnic din București pentru echivalarea studiilor.

A primit diferite distincții și premii importante precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco, Diploma Eureca Gold Medal sau Diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva, iar în 2008 a fost decorat cu Ordinul Național ”Pentru Merit” în grad de Cavaler.
A murit la 19 ianuarie 2015, la Ploiești.

Sursa foto: marketwatch.ro, sfatulbatranilor.ro, 4tuning.ro, imcdb.org

În perioada 27-28 februarie, 1 martie 2023, Învie Tradiția va organiza, ca în fiecare an, un târg de mărțișor, cu sute de modele de mărțișoare realizate de meșteri populari și artizani de toate vârstele. Modelele și prețurile mărțișoarelor sunt foarte variate, pentru că scopul proiectului este de a susține arta populară, iar adaosurile comerciale practicate sunt minime.

Târgul va avea loc în locația organizatorului din strada Mihai Eminescu, nr. 142, sector 2, București, intre orele 10:00 și 17:00. În spațiul expozițional vor fi întâlnite mărțișoare in zeci de forme și modele, dar și multe alte obiecte de artă populară pentru mame, doamne, soții, iubite, care pot face obiectul unui cadou unic cu ocazia zilei de 8 martie. Cine nu reușește să ajungă fizic, târgul are loc și online, pe site-ul de prezentare al organizatorului, Învie Tradiția – Târg de Mărțișor, unde pot fi cumpărate și expediate prin curier micile cadouri alese.

Învie Tradiția este un proiect social de sprijinire a artei populare, a artizanilor, meșterilor și producătorilor locali din toate zonele României.
Mai multe detalii despre misiunea proiectului poți afla pe Învie Tradiția.

Nimic din ce nu se află sub Pronia lui Dumnezeu nu există în creație, spune Sfântul Vasile cel Mare. Domnul este Creatorul tuturor, a tuturor celor create, dar și întreținătorul și îngrijitorul întregii creații, și a întregii creații gânditoare, a îngerilor și a oamenilor, și a demonilor; aceștia au fost lipsiți de slava lui Dumnezeu, fiindcă s-au îndepărtat de voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu, fiind atotcunoscător, cunoaște totul, dar nu predestinează, nu stabilește dinainte evoluția și sfințenia, sau răutatea oamenilor. El îl lasă liber pe om. „Este de neconceput cunoașterea lui Dumnezeu prin prisma propriei noastre minți”, spune Sfântul Porfirie. „Aceasta este infinită, include toate ființele, văzute și nevăzute, cele ce vor fi și au fost. Toate le cunoaște Dumnezeu cu exactitate, în tot adâncul și măreția lor. Domnul ne cunoaște pe noi chiar înainte de a ne cunoaște noi pe noi înșine. Cunoaște starea noastră de spirit și cel mai mic gând, reflexiile, deciziile noastre, chiar înainte de a le lua. Dar chiar înainte de a noastră concepere, și înainte de sfârșitul lumii, ne cunoștea bine. Pentru aceasta, David se minunează și strigă: „ Doamne, cercetatu-m-ai și m-ai cunoscut […] Tu ai priceput ale mele gânduri de departe”, de departe cunoști gândurile mele, cărarea mea, drumul meu, „ cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat și toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”, cunoști dinainte toate căile și întreaga mea viață dinainte de a o urma și a mi se arăta mie „Tu le-ai cunoscut pe toate cele din urmă și pe cele de demult […] Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta”[1][2].

„Duhul cel Sfânt” zice dreptul, „intră în toate. De aceea, cel ce se îmbracă cu Sfântul Duh are și acesta cunoașterea lui Dumnezeu”[3]. Astfel se interpretează și harisma înainte-vederii și a vederii din urmă a sfinților. Astfel interpretează și Dreptul a sa harismă. Iar când îl întrebau, cum cunoaște el unde există apă, sau cum cunoaște viitorul, zicea că este darul ce i se descoperă. Când omul este în conlucrare cu Duhul Sfânt, are și el cunoașterea Sfântului Duh, cunoașterea lui Dumnezeu. Desigur, el nu va cunoaște pe toate, ca Dumnezeu, ci ceea ce va dori Duhul Sfânt să îi descopere lui.

Dumnezeu cunoaște toate lucrurile, iar Sfântul, după măsura ce îi este dată, „cunoaște trecutul, prezentul, viitorul. Toate i le luminează Duhul Sfânt. Nimic nu este necunoscut lui Dumnezeu din facerile noastre, ci toate se scriu”[4].  Așa și Proorocul Moise  cunoștea trecutul Facerii și a redactat toate câte Dumnezeu i-a descoperit în legătură cu modul în care acestea s-au întâmplat, în cele șase zile ale creației.

Dumnezeu cunoaște totul. „Se scriu și însă nu se scriu”, zice Sfântul. „Se nasc și există, dar nu se nasc. Ceea ce știți voi acum, le-a știut Dumnezeu mai înainte de facerea lumii. Vă amintesc din cele spuse de Sfântul Simeon Noul Teolog în rugăciunea dinainte Dumnezeieștii Împărtășanii: Cele încă nefăcute ale mele le-au cunoscut ochii Tăi; în a Ta carte toate cele întâmplate și scrise s-au făcut”. Adică, înainte de a face vreo acțiune, toate sunt scrise în a Ta carte, iar ceea ce este nefăcut, ceea ce nu a căpătat încă formă înlăuntrul nostru, ceea ce încă nu am decis și nu am făcut, și pe acestea, ochii Tăi, le-au cunoscut.

Aceste cuvinte unii le încurcă și le înțeleg greșit. „Din moment ce Dumnezeu le are pe toate scrise, atunci avem o soartă, avem noroc, avem destin. Așa că, dacă scris a fost și destinat să comiți o crimă, de exemplu, Dumnezeu te-a destinat pentru aceasta”. Vei zice atunci: „Dacă este scris că aveam să te omor, mai sunt eu responsabil sau nu? Întrucât toate faptele cele făcute și scrise, au să se Ți se întâmple”, de ce să fim noi, oamenii, responsabili? Acum zi-mi tu, cel ce spui că Dumnezeu este bun, de ce a scris El acestea și nu m-a împiedicat să le fac?

Aici este Taina. Dumnezeu, în toată Atotputernicia și Cunoașterea Sa, le cunoaște pe toate, și cele ce au să fie, dar nu este El cauza răutății. Dumnezeu cunoaște dinainte, dar nu predestinează”. Nu există o predestinare absolută, așa cum cred ereticii. „Pentru Dumnezeu, nu există trecut, prezent și viitor. Toate sunt goale și  descoperite înaintea Lui”[5]. De aceea, și ceea ce spunem noi că le cunoaște și predetermină, nu are noimă înaintea lui Dumnezeu, fiindcă la Dumnezeu nu există înainte și după, dar nu avem cuvinte să exprimăm necreatul în viața lui Dumnezeu cel necreat.

[1]  Psalmul 138, 1-5.

[2] Viața și Cuvintele , Bătrânul Porfirie Kavsokalivitul, Ed. A II-a, Sf. Man. Izvorul Tămăduirii.

[3] Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[4] Idem.

[5] Idem.

Sursa

Atotcunoașterea lui Dumnezeu nu limitează libertatea noastră. Fragment din viața și cuvintele de învățătură ale Sf. Porfirie, de Arh. Sava Aghioritul – partea a II-a

Ionuț Stancovici a renunțat la o carieră în finanțe pentru a se dedica clubului sportiv pe care l-a înființat din dragoste pentru caiac. Practică din vremurile copilăriei sale sport, deși niciunul nu l-a inspirat atât de tare precum caiacul. Prin ceea ce face, simte că se menține viu și se hrănește sufletește.

Nu vrea să treacă timpul pe lângă el fără să lase urme. I-a fost însămânțat în interiorul familiei că în viață trebuie să țină cont de un set de valori și astfel nu se abate de la acestea. Pe când unii aleargă după onoruri și faimă, el se apleacă asupra copiilor care provin din medii vulnerabile, ori asupra persoanelor cu dizabilități.

Clubul Caiac SMile în 2022-2023 și-a propus să pună 1000 de persoane cu probleme motorii pe schiuri. Echipa formată din monitori cu dizabilități, asistenți medicali și kinetoterapeuți va stabili și asigura un program de inițiere în schi adaptat dinamic, stimulant și competitiv, precum și asistență și suport fizic și moral. Formularul de înscriere încă este deschis, dar până atunci omul din spatele clubului a făcut împărtășiri pentru Matricea Românească.

Să-l cunoaștem!

Ionuț, când te-ai întâlnit prima dată cu sportul și când ți-ai oferit ocazia de a avea un „date oficial” cu el?

Practic sport de mic copil. Nu cred că există activitate sportivă pe care să nu o fi încercat, dar niciunul dintre sporturile practicate nu m-au captivat la fel de tare precum caiacul.

Aveam 20 și ceva de ani când am văzut un grup de băieți care treceau caiace de slalom de cealaltă parte a malului. Am lăsat tot ce am făcut și am alergat spre ei să îi întreb de echipament și de sport. Nu mai văzusem niciodată un caiac până atunci. Am stabilit o întâlnire cu ei. Voiam să mă ducă pe rău cu ei să îmi facă o demonstrație și să mă lase să încerc, să văd dacă îmi place. Le-am spus că dacă mă atrage vreau să cumpăr un caiac de la ei. Și așa am ajuns să am primul contact cu acest sport. Nu știam sa îl controlez foarte bine. După 3 ore în care m-am chinuit și m-am luptat mai mult decât să mă bucur de experiență, în timp ce băieții râdeau de mine, am ieșit din apă și le-am spus: „Vă mulțumesc frumos, vi-l cumpăr” fără să știu, câțiva ani mai târziu, urma să câștig campionate la caiac și să antrenez lotul României de Caiac Slalom și Extrem.

Ce îți dă ție frumos pentru suflet și minte sportul?

Sportul îmi oferă tot. Acum câțiva ani am aflat că sufăr de hernie. În ciuda a ceea ce mi-au zis medicii, am continuat să fac sport și acum simt că nu mai pot să mă opresc, pentru că sportul mă menține tare și nu îmi dă voie să îi cedez acestei condiții. Pentru suflet și minte, mă ajută să mă controlez, să îmi redresez mintea. E singurul mod prin care să mă liniștesc când simt că sunt tulburat și care îmi dă imaginație și mă încarcă atunci când simt că sunt epuizat.

Care este proiectul asociației Caiac SMile și ce se întâmplă sub egida acestuia?

Sub semnătura Caiac SMile au fost și vor fii multe proiecte mari și de impact. Proiectul principal sub care se află toate este acela de a crea sportivi și oameni puternici care știu să se adapteze oricărei situații indiferent cât le permite condiția lor fizică sau psihică, fapt pentru care am început să lucrez cu oameni cu dizabilități.

Cine a fost prima persoană care te-a sprijinit când ai decis să îți deschizi un club sportiv?

Familia și în special sora mea au fost un sprijin imens în momentul în care m-am decis să fac acest pas, și încă sunt.

Ușoară sau grea a fost reorientarea profesională?

Foarte ușoară. Odată ce mi-am dat seama care este scopul și misiunea mea în viață, nimic nu m-a mai putut opri din a merge pe drumul pe care l-am găsit.

Și dacă tot am pomenit de carieră, ce te recomandă diplomele de studii și unde ți-ai lăsat amprenta? În ce domenii de lucru?

În prima parte a vieții mele academice am studiat și am activat în domeniul bancar, aproape 11 ani. După 2018 când mi-am înființat asociația am început să studiez domeniul sportiv mai de aproape și mai serios. Am făcut facultatea de sport într-un final, după alte două facultăți terminate și diverse cursuri de formare și perfecționare în caiac, schi, antrenorat și arbitraj.

Au fost voci pe lângă tine care nu te-au încurajat să părăsești domeniul financiar de lucru pentru un club care, inițial, era doar o idee?

Nu, deoarece nu am avut influențe negative lângă mine. Toți oamenii care mi-au fost alături m-au sprijinit și m-au încurajat. Iar cei care nu au crezut în mine, s-au pierdut pe drum. Puterea mea și credința mea în ceea ce fac au selectat singure persoanele care trebuiau să rămână lângă mine pe noul meu drum.

Te-ai aplecat asupra copiilor care erau crescuți de statul român sau cei care proveneau din medii vulnerabile. Cum de?

Am văzut cât bine fac prin proiectele clubului meu și câtă bucurie le aduc copiilor taberele noastre de schi și caiac în natură. Orice copil are nevoie de terapia asta frumoasă prin care să creeze și să se bucure de apă, nisip sau zăpadă așa că am hotărât să oferim această bucurie și celor mai dezavantajați, care nu își permit sau nu prea sunt scoși din centre.

Dar de la ce întâmplare a plecat și ideea de a lucra și cu cei care poartă dizabilități locomotorii?

Ideea asta mi-a venit în cap într-un mod în care multora le este greu să înțeleagă pentru că eu nu am avut nicio interacțiune fizică sau nici măcar nu îi vedeam pe stradă pe acești oameni. Asta până m-am uitat întâmplător la un film, în care soldații întorși din misiuni, care ajungeau în scaun rulant în urma accidentelor de pe front, au încercat caiacul odată întorși din misiune. Vorbeau atât de frumos despre sportul care îmi era atât de drag mie.

Spuneau că e singurul sport pe care îl practicau și se simțeau din nou normali. Odată ce se puneau în caiac, nu le mai vedea nimeni dizabilitatea pentru că erau băgați în caiac de la brâu în jos. Povestea lor m-a inspirat să fac și eu asta și am început să studiez și să mă interesez cum pot să pun o persoană din scaun rulant în caiac.

Care e diferența din a învăța pe cei care sunt pe două picioare și cei care sunt pe patru picioare?

Nu văd o diferență prea mare între cei cu probleme și cei fără. Eu îi privesc pe ei din perspectiva unui antrenor, îi văd pe toți sportivi. Mă concentrez pe lucrurile pe care ei pot să le facă, nu pe cele pe care nu pot să le facă. Dacă nu poți merge pe picioare, te pun să mergi în mâini. Lucrând cu ei, mi-am dat seama că ei chiar de asta au nevoie, să fie văzuți pentru ce sunt capabili să facă. Mulți dintre sportivii mei în scaun duc viață mai activă decât cei care sunt sănătoși, pentru că totul pornește de la mentalitatea și de la voința de a trece peste orice obstacol pentru a învăța un sport nou.

Îți trebuie curaj ca instructor să lucrezi cu persoanele cu dizabilități sau de ce ingrediente ai nevoie ca să te apleci asupra lor și să-i integrezi în acest sport?

Dacă mă întrebi pe mine, ai nevoie de curaj pentru orice noutate pe care îți dorești să o faci. Curajul e important , dar nu mai important decât răbdarea, compasiunea și nebunia de a crede că orice lucru care nu s-a mai realizat până acum nu este imposibil.

De unde atâta bunătate în tine, Ionuț? 

De unde am și puterea, de la Dumnezeu.

Ai văzut bunătate și la oamenii de lângă prin faptul că ai avut nevoie de sprijin pentru a cumpăra scaune pentru persoanele cu dizabilități? Cum ai simțit tu asta?

Orice ajutor pe care îl primesc din partea oricui este foarte important și mă bucură enorm de mult. De la partenerii care se implică financiar, până la oamenii de pe pârtie care sar să ne ajute dacă văd vreun monoschi căzut. Faptul că alți oameni rezonează cu misiunea mea și au în ei puterea și voința de a face bine celor din jur îmi dă energie pentru a continua să fac ceea ce fac și siguranța că proiectele Caiac SMile vor continua să se multiplice și să se extindă peste tot în țară.

Simți că România este pregătită să sprijine din toate punctele de vedere sportivii cu dizabilități? Sunt sprijiniți cei în această situație? Există accesibilitate?

Eu zic că lucrurile merg spre bine. Nu stau să mă uit spre ceea ce nu se face la noi sau nu e accesibil pentru noi. Eu îmi cresc sportivii să se adapteze oricăror condiții. Dacă nu au lift sau rampă, vreau să fie destul de puternici să coboare sau să urce în cărucior scările. Toți sportivii mari și de succes au început cu ce au avut indiferent de condiții. Cu cât ei devin mai tari și mai vizibili, se autosesizează cei responsabili pentru locațiile în care ei merg. Pentru asta ei trebuie să aibă curajul de a ieși afară. Pentru ca lumea să îi ajute, trebuie mai întâi să îi vadă.

Weekendul acesta a avut loc Deschiderea Oficială a Programului Cultural Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, prin care locuitorii orașului de pe Bega, dar și turiștii prezenți, au avut parte de o gamă diversă de evenimente unicat.

Timișoara s-a transformat într-o imensă galerie de artă, cu numeroase expoziții colective și personale. Au avut loc concerte de muzică, teatru, film, spectacole stradale cu păpuși gigant, dezbateri în comunitate, un festival de cultură digitală, inaugurarea unei instalații cu 5 etaje în Piața Victoriei, cu 1.300 de plante, loc de belvedere și de educație pentru biodiversitate, precum și o lansare de carte pe 19 februarie, ziua de naștere a marelui sculptor Constantin Brâncuși.

Printre cele mai interesante evenimente se numără și vernisajul expoziției artistului român Victor Brauner, aceasta fiind prima retrospectivă organizată în țara sa de origine. Mare parte dintre expoziții rămân deschise după acest prim moment de sărbătoare: Victor Brauner: Invenții și magie (17 Februarie – 28 Mai), Tu ești alt eu – O catedrală a corpului (17 Februarie – 30 Aprilie), Mircea Nicolae – Lucruri mărunte, lucruri prețioase (17 Februarie – 23 Aprilie), Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului (17 Februarie – 2 Aprilie), Ritzi Jacobi & Peter Jacobi. Texturi ale memoriei. Cinci decenii de creație (17 Februarie – 5 Mai), Made up histories have long lives (17 Februarie – 16 Aprilie), Bright Cityscapes: Oglindirea ecosistemului (17 Februarie – 2 Aprilie), Minitremu 10+ (17 Februarie – 4 Decembrie).

Expoziția colectivă centrală Chronic Deșire – Sete Cronică (17 Februarie – 23 Aprilie) a putut fi vizitată în acest weekend în diferite spații din oraș: Bastionul Maria Theresia, Comenduirea Garnizoanei Timișoara, Muzeul de Transport Public ‘Corneliu Miklosi’ și Palatul Ștefănia, peste 10000 de vizitatori trecându-le pragul. Instalația de arhitectură Pepiniera.

Artistul Dan Perjovschi și-a prezentat expoziția pe roți – un tramvai decorat cu desene și mesaje puternic ancorate în viața socială, politică și culturală contemporană. „Este vorba despre o expoziție care nu mai așteaptă ca lumea să vină, ci iese ea la oameni” – a explicat artistul, care spune că ideea i-a venit din dorința de a prezenta lucrări și publicului care nu intră foarte des în muzee. 1306 Plante pentru Timișoara, care va rămâne deschisă pe tot parcursul anului, a atras zilnic mii de oameni care au putut admira Piața Victoriei de la înălțime.

Marele spectacol al Deschiderii a adus împreună pe străzile Timișoarei și mai ales în Piața Unirii, peste 17.000 de oameni. Artiștii care au dat startul acestui weekend, încă de vineri seara, au fost Doctorul Sinteză și Dj K-lu, urmați de formația timișoreana Implant Pentru Refuz, alături de invitații speciali: Adrian Despot, Dan Byron, Ovidiu Takacs, Ovidiu Vinereanu, Dora Gaitanovici și solista ucraineancă Alyona Alyona. În continuarea serii, publicul s-a delectat cu show-ul aerian de senzații, Muare Experience, oferit de compania spaniolă Voala Project, alături de formația Duchamp Pilot. Ritmurile balcanice au fost aduse pe scena din Piața Unirii de instrumentiștii de la Taraf de Călâu, împreună cu trupa Impex, țambalistul Alexei Ciobanu și Filip Simeonov, care au oferit o experiență de neuitat în inima orașului. Seara de Deschidere s-a încheiat pe muzică electronică a DJ-ului german Fritz Kalkbrenner. În a doua zi a manifestărilor inaugurale, artistul suedezo-britanic Jay Jay Johanson a reprezentat figura centrală a serii, interpretând un concert unic pe scena Palatului Culturii din Timișoara, iar finalul Deschiderii Oficiale a fost marcat de sunetele violonistului Lajkó Felix, acompaniat de trupa Volosi. Reflectoarele grandiosului spectacol de trei zile s-au stins aproape de miezul nopții, însă cortina rămâne ridicată, întrucât Timișoara – Capitală Culturală Europeană este abia la început, spun organizatorii.

Timișoara, devenită oficial Capitală Europeană a Culturii în 2023, privește cu încredere spre spectacolul impresionant care va urma până în februarie 2024, a declarat, primarul Dominic Fritz, la finalul manifestărilor inaugurale. Este doar începutul unui an irepetabil, care va scoate în evidență tot ce are mai bun de oferit orașul Timișoara, prin valorile care au contribuit la construirea acestuia: inovare, multiculturalitate, diversitate. Până în februarie 2024, a precizat edilul Timișoarei, “sunt programate peste 1.000 de evenimente, cu un mesaj internațional despre valorile culturale ale orașului, transmis de sutele de diplomați și jurnaliști care i-au fost alături în acest weekend, dar și de cei aproximativ un milion de vizitatori care sunt așteptați în decurs de un an. Am arătat de ce merităm acest titlu: suntem un oraș viu, creativ, primitor și divers. Timișoara are încă multe de arătat și toată lumea este așteptată cu brațele deschise” – a mai spus Dominic Fritz. Prezentă la manifestările inaugurale, comisarul european Adina Vălean a decernat Timișoarei premiul „Melina Mercouri”, în valoare de 1,5 milioane de euro, acordat orașelor capitale culturale europene care și-au îndeplinit angajamentele asumate în program.

Programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii continuă pe tot parcursul anului, încurajându-i pe cei interesați de artă, spectacol, performance, filosofie, arhitectură, design, diversitate culturală, educație, film, poezie, carte și dans, să participe la toate evenimentele care pun Timișoara pe harta capitalelor europene a culturii. Mai multe detalii despre programul cultural se găsesc pe www.timisoara2023.eu.