Diana Vlad este mama celor doi copii de acasă, dar și mama de la școală a celor 11 elevi pe care i-a primit în inima sa nu de mult timp. Deși nu are vechime mare acumulată în sistemul educațional în comparație cu anii dobândiți în antreprenoriat, a știut dintotdeauna, în călătoria sa prin viață, va îmbrățișa și meseria de dascăl. Nu o practică stând cu mâinile la spate, că altfel s-ar fi făcut secretară,  dar nici nu se rezumă doar la a transmite informații. Nu are nici șase perechi de mâini ca să le facă pe toate, dar se ridică deasupra elevilor, în egală măsură, coboară „în mintea lor”. Își ia joaca cu copiii în serios, iar decizia luată de a se îndrepta spre învățământ este una care o face să simtă împlinire, mai ales că avea această dorință încă din vremea copilăriei sale.

Pe lângă curaj ca să te reorientezi profesional, Diana mărturisește că cel mai important pentru a abandona un mediu de lucru și pentru a intra pe unul nou, e imperios necesar să-ți înfrunți frica și să-ți asculți mai mult dorința și gândurile. Să o cunoaștem!

Diana, îți trebuie curaj să te reorientezi profesional?

Cu siguranță trebuie să-ți înfrângi frica, dar mai presus de frică sunt dorința și determinarea.

Unii ar considera că sunt la o vârstă la care sunt aliniați profesional și din obișnuință, poate, nu au îndrăzneala să facă o schimbare sau le e teamă de ea, de nou, de necunoscut. Pe tine ce te-a determinat să îți schimbi domeniul de lucru?

Și eu m-am luptat cu mine, cu teama de necunoscut, în schimb, am avut întotdeauna sprijin din partea familiei și a prietenilor foarte apropiați. Teach for Romania, pe de altă parte, a fost „trenul” care m-a condus spre această schimbare. Le mulțumesc tuturor!

Ce gând le-ai transmite celor care sunt pe cale să își schimbe serviciul?

Este cel puțin provocator să o iei de la început, dar începutul vine cu atât de multe satisfacții! Te descoperi, te redescoperi, ieși din zona de confort, te adaptezi și constați că reziști, ba chiar îți place. Îndrăzniți! Acesta este sfatul meu.

Apropo de serviciu, ce înseamnă pentru tine să lucrezi în învățământ?

În egală măsură, aș putea spune, responsabilitate, implicare și prețuirea copiilor. M-am adaptat foarte repede. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le învăț, dar sunt deschisă și dornică.

Ce înseamnă prin ochii tăi de dascăl să te apleci asupra copiilor din medii vulnerabile?

E unul dintre principalii factori care m-au determinat să aleg acest drum. Mi-am dorit să mă implic pentru a ajuta copiii, pentru a-i aduce la școală, pentru a le oferi o perspectivă.

Ești mama celor doi copii de acasă și mama copiilor de la școală. Cum jonglezi cu atribuțiile celor două roluri?

Copiii mei și-au dorit foarte mult ca mama lor să lucreze în învățământ. Acum îmi dau sfaturi și mă ajută la proiecte. Duc mult din rolul de mamă de acasă în cel de la școală. Pe toți îi consider acum „copiii mei”.

Care este portretul copiilor de la clasă?

Sunt cei mai frumoși, cei mai deștepți și cei mai cuminți copii! Vai de mama care spune altceva despre copiii ei! Chiar sunt copii minunați, iar eu sunt o norocoasă că-i am!

Ce le promiți tu zilnic?

Le promit că ne vom distra. Îmi dau toată silința și aplic ceea ce Teach for Romania ne sfătuiește – învățarea prin joacă, astfel încât copiilor să le facă plăcere să parcurgă materia și să dobândească cunoștințele de care au nevoie. Noi nu simțim când zboară timpul.

Pe ce se bazează legătura creată dintre tine și ei?

Pe afecțiune reciprocă.

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Ce ai învățat de la copiii tăi de acasă? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet de la copiii de la clasă?

Multe, multe lucruri sunt de învățat de la cei mici! Copiii mei de acasă sunt ajutorul meu de nădejde în pregătirea activităților sau a proiectelor. De la clasă îmi iau energie. Sunt atât de încântată atunci când îi văd progresând, când îi văd că lucrează în echipă, că devin prieteni, că împart lucruri sau mâncare!

Coincid planurile din prezent cu cele când erai mică? Ce visa fetița Diana să devină?

Da, coincid. Mi-am dorit această meserie, dar sunt sigură că acum a fost cel mai bun moment pentru a-mi urma visul.

Ce ai învățat în antreprenoriat și aplici în învățământ? Vezi vreo legătură?

Antreprenoriatul m-a învățat să muncesc enorm și să mă lupt cu toate forțele pentru a reuși. Asta am luat cu mine. Legătura dintre cele două domenii este munca cu oamenii, cu personalități diferite.

Culese din rural. Rezidențe de documentare și scriere

2 martie 2023, ora 18.00, sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 2 martie 2023, ora 18.00, la Sala Media, la o nouă ediție a Conferințelor de la Șosea. Tema acestei ediții este Culese din rural. Rezidențe de documentare și scriere.

Prezintă:

Valer Simion Cosma (Biblioteca Universității „Lucian Blaga” din Sibiu)

Andrada Lăutaru (Libertatea)

Maria Amarinei (Universitatea din București)

Hervé Bossy (Agence France Presse)

Moderează: Bogdan Iancu (Muzeul Național al Țăranului Român / SNSPA București)

Care este miza unor rezidențe interdisciplinare de documentare și scriere în rural? Cum privim și scriem despre rural? Cum explorăm lumea rurală post-țărănească de dincolo de ruralul butaforic constant reiterat prin divertismentul folcloristic? Acestea sunt câteva dintre întrebările de la care vrem să pornim o discuție pe marginea volumului „Culese din rural” și programului de rezidențe cu același nume derulat în 2022 de Muzeul Județean de Istorie și Artă-Zalău, în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale.

Intrarea este liberă.

Apostolul spune: „Toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”[1]. Totul este clar înaintea ochilor lui Dumnezeu. „Ca Atotștiutor, cunoaște atât binele, cât și răul. El lucrează împreună cu binele și suflă asupra creației suflare bună, fiind străin de rău. Fiind străin răului, cum este posibil ca Acesta să ni-l predestineze nouă? Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, dându-le tuturor o predeterminare bună și sfântă”[2]. Prin urmare, nu există cineva sortit de Dumnezeu să fie rău. El devine rău prin el însuși, prin alegerile sale.

„Răul este problema, pe care religia noastră îl descrie într-un mod  minunat”, spune Dreptul, „neexistând altul mai bun. Care este explicația? Aceea că răul există și vine de la diavol. Înlăuntrul nostru avem duhul cel rău și duhul cel bun, care se luptă unul cu celălalt. „Căci pe unul va urâ și pe celălalt va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”[3]. Înăuntrul nostru are loc, cu alte cuvinte, o luptă continuă a răului și a binelui. Aflându-se în vâltoarea ei, omul este liber să decidă ce parte va alege. Așa încât nu Dumnezeu este cel care predestinează și hotărește, ci votul liber al omului”[4]. Omul este bine creat de Dumnezeu. Vine însă cel viclean și îi înaintează propunerea răutății și omul alege în mod liber fie să i se asemenea lui Dumnezeu, fie celui viclean, urmându-i lui.

„Dumnezeu, în atotcunoașterea Sa, știe în cele mai mici detalii, nu pur și simplu dinainte, ci de la plăsmuirea lumii că un anume va săvârși, să spunem, crimă, înainte de a împlini 30 de ani. Dar omul,  prin libertatea alegerii sale,  dar  dăruit lui de Dumnezeu și neluat în considerare de cel dintâi, acționează voluntar. Nu este Dumnezeu cauza, nici cel care l-a predestinat pe acela spre acel scop. Atotcunoașterea Sa nu ne obligă”, și nici nu n e  leagă. „El respectă libertatea noastră, nu o desființează. Ne iubește, nu ne face robi, ne dă valoare”[5]. Dacă Dumnezeu ne-ar fi silit la bine, prin necesitate, am fi făcut, voit, sau nevoit, lucrarea binelui, atunci binele nu ar mai  fi avut valoare, nu ar mai fi existat motiv să fim răsplătiți și moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, fiind obligați să facem toate cele bune. Și vom fi fost și lipsiți de acest minunat dar numit independență și libertate. Nu am avea chipul lui Dumnezeu, care este cu desăvârșire liber, ci am fi fost făpturi mult inferioare.

„Dumnezeu ne respectă libertatea, nu o desființează. El ne iubește, nu ne face sclavi, ne dă valoare. Nu interferează cu libertatea noastră, o respectă, ne dă libertate. Deci suntem responsabili, pentru că facem ceea ce ne-am dorit. Dumnezeu nu ne obligă. Este prevăzut și cunoscut lui Dumnezeu că vei ucide acea persoană, dar nu este aranjat de către Dumnezeu să faci asta. Cum este posibil ca Dumnezeu, care ne-a creat din iubire infinită și este El însuși iubire absolută și vrea numai iubire, să vrea să te conducă la rău și la crimă? Îți dă libertate și apoi ți-o ia?” Desigur că nu. Acționezi liber, decizi ce știe Dumnezeu dinainte fără să te forțezi și, prin urmare ești responsabil.

„Aceste chestiuni sunt foarte delicate”, spune Dreptul, „au nevoie de lumina divină, pentru ca omul să le poată înțelege. Sunt taine. Binele în creație este o taină.  Nu este frumoasă o floare cu numeroase culori, care te atrage și te face să o iubești? Te apropii de ea și îi simți mirosul atât de cucernic, delicat, ce te face să o iubești cu atât mai mult. Acesta este binele. Pai, da, dar nu este și aceasta o taină? Cum au ajuns acele culori să fie, cum s-a plăsmuit acea aromă? Același lucru îl putem spune și despre păsări, animale, și ape. Toate exprimă bunătatea lui Dumnezeu.

Mulți zic: „De ce să mă facă Dumnezeu să sufăr, de ce să mă facă să cad ușor în păcat, de ce să îmi dea mie aceste caracteristici?”. Și iarăși vă zic. Dumnezeu ne-a creat pe toți buni. Dumnezeu a dat omului tot ce a fost mai frumos și mai bun. L-a înzestrat cu toate datele ca să devină perfect”[6]. Predeterminarea noastră este desăvârșirea, îndumnezeirea, asemănarea cu Dumnezeu.

„I-a dat lui, însă, și libertatea și, astfel, depinde de el dacă va urma calea binelui, sau a răului. Pe de o parte, i-a dat iubirea lui Dumnezeu, și pe de altă parte, libertatea omului. Dragostea și libertatea merg mână în mână. Se unește duhul – al nostru – cu Duhul”, cu Sfântul Duh. „Aceasta este viața tainică, viața duhovnicească. Atunci când duhul se unește cu Duhul lui Dumnezeu, atunci lucrăm binele, devenind buni.

„Pentru patimile noastre”, pentru răutățile noastre, „de vină este altceva, libertatea noastră”, iar nu Dumnezeu. „Dumnezeu nu vrea să limiteze alegerile noastre, nu vrea să ne strâmtoreze, să ne impună cu forța. De noi depinde ce vom face și cum vom trăi. Fie vom trăi pe Hristos și vom avea experiențe divine și fericire, fie vom trăi în întristări și supărări. Situație și cale de mijloc nu există”[7] Am putea spune că întreaga umanitate este împărțită tocmai în două grupuri de oameni, sau în două tabere: în tabăra lui Hristos, care trăiește viața în Hristos, cu experiențe și fericire divine, și în tabăra celor răi, care trăiește cu melancolie, tristețe și depresie.

„Vei fi, sau nu vei fi. Unul, sau celălalt. Natura se răzbună, urăște vidul”. Nu poți fi gol. Vei fi umplut fie cu Duh Sfânt, sau cu duh al răului. „Totul poate fi așa, dar nici nu poate fi. Sărutul, de exemplu, poate fi sfânt, și poate fi rău. Dar asta îi dă valoare, ca omul să acționeze liber. Totuși, dacă ne-ar face neputincioși, ca niște roboți, și am face doar ceea ce a vrut Dumnezeu, nu ar fi libertate. Dumnezeu l-a făcut pe om să se ceară să fie bun, din propria voință, să-și dorească singur și să-și facă realizarea ca a sa, în timp ce în realitate vine din harul lui Dumnezeu. Ajunge mai întâi în punctul de a o dori, de a o iubi, de a-l dori”, adică își dezvăluie buna intenție „și apoi vine harul divin și face acel lucru să se întâmple”[8].

Desigur, mai este o întrebare. Sunt oameni care, din păcate, vor merge în iad. Și de ce, spun unii, i-a creat Dumnezeu pe acești oameni și nu a împiedicat crearea lor, plăsmuirea lor? Și la această întrebare răspunde Sfântul Ioan Damaschinul și spune: „Dumnezeu creează și aduce din inexistență la existență întâmplările”, tot ce există, „din bunătate, din dragoste, și știe dinainte ce se va întâmpla. Dacă nu ar fi fost creați, nu ar exista oameni răi, și nici Dumnezeu Atotștiutorul nu i-ar fi cunoscut înainte”. Dumnezeu știe dinainte ce se va întâmpla, nu ce nu se va întâmpla. Prin urmare, întrebarea este deplasată. „Dacă Dumnezeu ar fi creat lumea cu gândul că păcatul și răul vor birui pe Pământ și ar exista oameni care ar deveni răi din propria lor voință, atunci răul ar fi învins bunătatea lui Dumnezeu, atunci răul s-ar fi dovedit mai puternic decât bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu cel Atotputernic, deoarece aceasta l-ar împiedica și l-ar opri pe Dumnezeu de la a crea alte făpturi fericite și binecuvântate.

„Totuși, așa ceva nu se poate face, tocmai din acest motiv”, continuă Sfântul Damaschin, „Dumnezeu creează toate lucrurile bune. Fiecare om devine bun, sau rău, prin propria sa alegere și libertate. Domnul a spus, desigur, despre trădătorul Iuda „mai bine i-ar fi fost dacă acel om nu s-ar fi născut”[9]. Totuși, El nu a spus acest lucru reproșând ceva creației Sale, lucrării Sale, ci răului care a biruit creația, omului rațional, prin propria sa voință și neplăcere. Pentru că nerăbdarea lui făcut inutile toate bunătățile date lui de Creator”. Dumnezeu i-a dat existența, l-a făcut bun, dar nerăbdarea lui Iuda l-a făcut rău. „Cu alte cuvinte, s-a întâmplat întocmai ca în cazul cuiva care, luând avere și putere de la un conducător, își tratează binefăcătorul în mod tiranic. Atunci domnitorul binevoitor îl va  prinde pe bună dreptate și îl va pedepsi, dacă va vedea că cel care a fost beneficiat continuă să rămână la putere și insistă să-și ducă mai departe tirania”[10], adică nu se pocăiește.

Să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulțumim pentru bunătatea Lui care ne-a adus nouă bunătatea noastră proprie, căci din prea multa Sa bunătate, El ne-a adus pe noi din neființă la ființă, să-I mulțumim pentru Providența Sa divină iubitoare și să fim siguri că, întrucât ținem voia Lui, ne vom bucura întotdeauna de binecuvântările Sale divine și vom fi vrednici, de asemenea, de Împărăția Sa Cerească.

Dumnezeului nostru slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

[1] Evrei 4, 13.

[2]  Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[3] Matei 6,  24.

[4] Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[5] Idem

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Op.cit.

[9] Marcu 14, 21

[10] Ioan Damaschin, Învățătură de Credință Ortodoxă, Ed. Pournaras

Sursa

Atotcunoașterea lui Dumnezeu nu limitează libertatea noastră. Fragment din viața și cuvintele de învățătură ale Sf. Porfirie, de Arh. Sava Aghioritul – partea I

„Am zărit lumină pe pământ/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți/ Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea? Mulțumesc, nu-mi răspundeți./ Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări/ Dar îmi place aici./ E cald, e frumos,/ Si atâta lumină încât/ Crește iarba. (…)”

Capodoperă a literaturii române, poezia lui Marin Sorescu surprinde momentul venirii sale pe lume, la finele iernii, la Bulzești, în Dolj, în urmă cu 87 de ani.

Întrebat într-un interviu „Care a fost faptul sau întâmplarea extraordinară pe care ați trăit-o până acum?”, el a răspuns simplu: „Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum”…

A parcurs studiile gimnaziale și liceale la Școala din localitatea natală, apoi la Colegiul „Frații Buzești“ din Craiova, Școala Murgași, Școala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” Predeal, perioadă în care a condus cenaclul literar ”N. Bălcescu” al elevilor de liceu. Din 1955 a urmat, la Iași, Facultatea de Filologie, iar după absolvire, vine în 1960 în București, unde este numit redactor-șef al revistei Viața Studențească – unde publicase recent versuri. Între anii 1961-1965 a fost redactor la „Luceafărul”, revistă la care și publica.

A surprins esența copilăriei sale în volumele „La lilieci” – numele cimitirului din satul său natal -, construind unele dintre cele mai frumoase imagini din literatura română. Imagini despre locul în care oamenii stau de vorbă cu Dumnezeu și-i spun păsurile, locul unde cerul se unește cu pământul. “La lilieci” nu a fost însă prima sa creație. La 28 de ani a debutat cu volumul de parodii „Singur printre poeți”, urmat de „Tinerețea lui Don Quijote”, „Unde fugim de-acasă? și „La lilieci”. În 1968, a început „Setea muntelui de sare”, în revista „Luceafărul” a fost publicată piesa „Iona”, urmată de „Paracliserul” și „Matca”.

„Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă așa de tare ca poezia”, spunea Marin Sorescu.

„Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“, aprecia George Călinescu, cel care, în 1964, publica în Contemporanul, tableta „Un tânăr” a lui Marin Sorescu. În același an, 1964, Sorescu debutează cu volumul „Singur printre poeți“, o culegere de parodii apărută la Editura pentru literatură, urmată de alte 23 de volume de poezie, cele mai importante fiind „Poeme”, „Tușiți „Suflete, bun la toate”, ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” și volumul pentru copii „Cirip-ciorap”. Pentru „Poeme”, Sorescu primește pentru prima dată, în 1966, Premiul Uniunii Scriitorilor. Pe parcursul vieții, a mai primit acest premiu de încă cinci ori,

În anul 1966 a participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute, Belgia, în perioada 1966 – 1972 a fost șef la Studioul Cinematografic ”Animafilm” din București, în anii 1970 – 1971 a participat la Programul internațional pentru Scriitori al Universității din Iowa, iar în anul 1972 a obținut o bursă de studii pentru un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest.

Din postura de dramaturg, Sorescu a abordat teatrul existențialist și al absurdului. Piesa de teatru “Iona” iese de sub condeiul acestuia în 1968, alături de piesa “Există nervi”, ambele publicate în revista “Luceafărul”. Alte piese deosebite semnate de artist sunt: “Paraclisterul” (1970), “Matca” (1973), “Pluta meduzei” (1974), “Setea muntelui de sare” (1974), “Răceala” (1976), “A treia țeapă” (1980) sau “Vărul Shakespeare” (1988).

Marin Sorescu se remarcă prin activitatea sa literară, astfel că în 1968 și 1977 primește premiul Academiei Române, precum și distincții internaționale – medalia de aur pentru poezie “Napoli ospite” (Italia) și distincția “Le Muse”, acordată de către Accademie della Muse, Florența.

Volumele de proză “Trei dinți din față” (1977) și Viziunea vizuinii (1981), eseuri precum “Teoria sferelor de influență” sau “Starea de destin”, alături de interviuri despre poezia cuprinse în “Tratat de inspirație”, cronici literare precum “Ușor cu pianul pe scări” sau lucrări literare pentru copii – “Unde fugim de acasă? ”, toate acestea evidențiază dăruirea față de activitatea literară și talentul marelui Marin Sorescu.

O pasiune mai puțin cunoscută a lui Marin Sorescu este cea pentru pictură – acesta având expoziții personale la Brașov, în 1989, Cluj Napoca, în 1990) sau București, în 1992. În plus, operele acestuia au fost expuse și în Irlanda (1991) și Paris (1992).

Primește, în 1991, Premiul Herder pentru întreaga activitate, acordat de către Universitate din Viena, iar un an mai târziu devine membru titular al Academiei Române. După Revoluție, din cauza faptului că l-a susținut în mod vizibil pe Ion Iliescu, poetul începe să piardă din aprecierea de care s-a bucurat de-a lungul timpului în ceea ce privește activitatea sa literară.

În 1992 și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, urmând ca în perioada 1993-1995 să ocupe funcția de Ministru al Culturii.

La scurt timp, află că suferă de o boală incurabilă, motiv pentru care a publicat o serie de poeme despre iminența morții. La 6 decembrie 1996 acesta s-a stins din viață la Spitalul Elias din București.

Atât în 1983, cât și în 1992, Marin Sorescu a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură de către Academia Română, în 1992 ajung chiar în faza finală a selecției pentru premiul Nobel.

Sursă foto: discogs.com

Asociația culturală Matricea Românească împreună cu trupa de teatru W.A.A. au organizat un spectacolul de teatru cu muzică live „Symposium”.

Mulțumiri partenerilor :

„Îmi dau seama că automobilele mele nu se pot realiza acum. Ce s-ar întâmpla dacă mașinile ar merge cu 0, 5 litri de combustibil la suta de kilometri? S-ar închide fabrici, oamenii ar deveni șomeri și ar ajunge pe stradă. Timpul invențiilor mele nu este acum. Dar va veni…“

Era crezul lui Justin Capră, fost elev al Școlii Superioare de Aviație, unul dintre cei mai prolifici inventatori români, autor a peste 130 de invenții și inovații, dintre care 72 sunt prototipuri de automobile cu un consum redus de combustibil, 7 aparate de zbor și 15 motoare neconvenționale. Despre mașinile zilelor noastre spunea că sunt inutile fie doar pentru faptul că sunt concepute cu o greutate de minimum o tonă pentru a transporta un om de 70-80 de kilograme.

Prima invenție omologată a lui Justin Capră este Virgilius, botezat după celălalt prenume al său, un automobil realizat în 1955, echipat cu un motor de avion de 105CP și care atingea 300 de km la oră. Trei ani mai târziu, a fost chiar arestat pentru această invenție, deoarece folosise pentru realizarea sa materialele unității și se credea că ar fi vrut să fugă din țară – o presupunere complet neadevărată în condițiile în care ulterior a fost ”curtat” de țări precum Germania, Italia sau Anglia, dar, din ”obligația morală de a-și respecta locul, părinții și obiceiurile” a declinat ofertele.

„De meserie, eu sunt român, iar la asta eu nu voi renunța niciodată, chiar dacă cei din jur te privesc ca pe un tataie țicnit“, spunea, ori de câte ori avea ocazia.

 

Tot el este și autorul celei mai mici mașini din lume, Soleta F, cu un consum de doar 0,5 litri de benzina la 100 de kilometri. Justin Capra a creat mai multe prototipuri din seria Soleta, printre care Soleta 150 Ecor sau Soleta I.C. 200.

Prietenos cu mediul, automobilul SARMIS nu folosește volanul și răspunde la comenzi doar apăsând un buton, reușind să atingă o viteză de 60 de kilometri pe oră. Un alt vehicul, hibrid, creat de Justin Capră este Oblio 3C, un scuter-mașină. Vedetă a Salonului Inventika în anul 2008, Oblio 3C poate atinge viteze de 30 de kilometri pe oră și are o autonomie de 100 de kilometri până la următoarea încarcare. Electroscuterul OROLES ES 5 – ce poate fi admirat la Muzeul Tehnic din București, un elicopter miniatural și 13 motorete, aerodina cu decolare și aterizare verticală, triciclul Troty sau”c utia neagra” – un dispozitiv care reduce parțial greutatea corpurilor – se alătură zecilor de prototipuri de mașini pe lista lui Jusin Capră.

La 17 ani a realizat un bob, care aducea noutăți în ce privește suspensia și direcția, iar în 1956, când avea doar 23 de ani, a realizat primul rucsac zburător, care avea să devină cea mai importantă dintre invențiile sale. A căutat sprijin pentru realizare la Ambasada Americii, dar pentru faptul că a îndrăznit să intre și să se adreseze unei ambasade, a fost arestat și anchetat de regimul comunist sub pretextul că ar fi vrut să fugă din țară. Nu și-a brevetat niciodată invenția pentru că spunea că „nu are simțul proprietății“. “Rucsacul zburător” a fost brevetat câțiva ani mai târziu, de către americani, fiind folosit de cosmonauții de la NASA în călătoriile spațiale, pentru deplasările intracapsulare ale cosmonauților.

„Nu este meritul meu, ci al lui Dumnezeu. Eu nu sunt inventator, Dumnezeu este. Rucsacul-zburător a fost invenția cea mai în vogă, pentru că era spectaculos. Zburai fără avion. Dar eu n-am inventat, eu n-am făcut decât să propulsez un om în spațiu folosind niște elemente deja cunoscute. Rareori am avut câte o idee personală pe care am brevetat-o, cum ar fi efectul pelicular. Nici asta nu-mi aparține 100%, pentru că m-am influențat de experiențele lui Magnuss și Bernoulli“, a spus despre rucsacul – zburător, Justin Capră, într-un interviu pentru „Adevărul“.

 

„Am o oarecare mulțumire nu pentru că aș fi rezolvat ceva, ci pentru că nu am stat degeaba. Numai istoria va stabili dacă este important ce am făcut eu“, spunea Justin Capră.

Inginer, profesor, fizician și filosof, de la nașterea sa s-au împlinit zilele acestea 90 de ani. A copilărit la Măgureni, în Prahova,alături de tatăl său, Constantin, învățător cu pregătire teologică, mama sa, Ecaterina și sora sa, Georgeta Viorica.

A urmat Liceul „Dumitru Barbu Știrbei” din Câmpina, apoi patru clase – cursul superior – la Școala Tehnică Petrol, Câmpina, specialitatea Foraj. După obținerea Bacalaureatului, în 1952, s-a înscris la Școala Superioară de Aviație, unde a absolvit ca subinginer în aviație, iar diploma de inginer a obișnuit-o după ce, în 1974, s-a prezentat la Institutul Politehnic din București pentru echivalarea studiilor.

A primit diferite distincții și premii importante precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco, Diploma Eureca Gold Medal sau Diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva, iar în 2008 a fost decorat cu Ordinul Național ”Pentru Merit” în grad de Cavaler.
A murit la 19 ianuarie 2015, la Ploiești.

Sursa foto: marketwatch.ro, sfatulbatranilor.ro, 4tuning.ro, imcdb.org

În perioada 27-28 februarie, 1 martie 2023, Învie Tradiția va organiza, ca în fiecare an, un târg de mărțișor, cu sute de modele de mărțișoare realizate de meșteri populari și artizani de toate vârstele. Modelele și prețurile mărțișoarelor sunt foarte variate, pentru că scopul proiectului este de a susține arta populară, iar adaosurile comerciale practicate sunt minime.

Târgul va avea loc în locația organizatorului din strada Mihai Eminescu, nr. 142, sector 2, București, intre orele 10:00 și 17:00. În spațiul expozițional vor fi întâlnite mărțișoare in zeci de forme și modele, dar și multe alte obiecte de artă populară pentru mame, doamne, soții, iubite, care pot face obiectul unui cadou unic cu ocazia zilei de 8 martie. Cine nu reușește să ajungă fizic, târgul are loc și online, pe site-ul de prezentare al organizatorului, Învie Tradiția – Târg de Mărțișor, unde pot fi cumpărate și expediate prin curier micile cadouri alese.

Învie Tradiția este un proiect social de sprijinire a artei populare, a artizanilor, meșterilor și producătorilor locali din toate zonele României.
Mai multe detalii despre misiunea proiectului poți afla pe Învie Tradiția.

Nimic din ce nu se află sub Pronia lui Dumnezeu nu există în creație, spune Sfântul Vasile cel Mare. Domnul este Creatorul tuturor, a tuturor celor create, dar și întreținătorul și îngrijitorul întregii creații, și a întregii creații gânditoare, a îngerilor și a oamenilor, și a demonilor; aceștia au fost lipsiți de slava lui Dumnezeu, fiindcă s-au îndepărtat de voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu, fiind atotcunoscător, cunoaște totul, dar nu predestinează, nu stabilește dinainte evoluția și sfințenia, sau răutatea oamenilor. El îl lasă liber pe om. „Este de neconceput cunoașterea lui Dumnezeu prin prisma propriei noastre minți”, spune Sfântul Porfirie. „Aceasta este infinită, include toate ființele, văzute și nevăzute, cele ce vor fi și au fost. Toate le cunoaște Dumnezeu cu exactitate, în tot adâncul și măreția lor. Domnul ne cunoaște pe noi chiar înainte de a ne cunoaște noi pe noi înșine. Cunoaște starea noastră de spirit și cel mai mic gând, reflexiile, deciziile noastre, chiar înainte de a le lua. Dar chiar înainte de a noastră concepere, și înainte de sfârșitul lumii, ne cunoștea bine. Pentru aceasta, David se minunează și strigă: „ Doamne, cercetatu-m-ai și m-ai cunoscut […] Tu ai priceput ale mele gânduri de departe”, de departe cunoști gândurile mele, cărarea mea, drumul meu, „ cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat și toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”, cunoști dinainte toate căile și întreaga mea viață dinainte de a o urma și a mi se arăta mie „Tu le-ai cunoscut pe toate cele din urmă și pe cele de demult […] Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta”[1][2].

„Duhul cel Sfânt” zice dreptul, „intră în toate. De aceea, cel ce se îmbracă cu Sfântul Duh are și acesta cunoașterea lui Dumnezeu”[3]. Astfel se interpretează și harisma înainte-vederii și a vederii din urmă a sfinților. Astfel interpretează și Dreptul a sa harismă. Iar când îl întrebau, cum cunoaște el unde există apă, sau cum cunoaște viitorul, zicea că este darul ce i se descoperă. Când omul este în conlucrare cu Duhul Sfânt, are și el cunoașterea Sfântului Duh, cunoașterea lui Dumnezeu. Desigur, el nu va cunoaște pe toate, ca Dumnezeu, ci ceea ce va dori Duhul Sfânt să îi descopere lui.

Dumnezeu cunoaște toate lucrurile, iar Sfântul, după măsura ce îi este dată, „cunoaște trecutul, prezentul, viitorul. Toate i le luminează Duhul Sfânt. Nimic nu este necunoscut lui Dumnezeu din facerile noastre, ci toate se scriu”[4].  Așa și Proorocul Moise  cunoștea trecutul Facerii și a redactat toate câte Dumnezeu i-a descoperit în legătură cu modul în care acestea s-au întâmplat, în cele șase zile ale creației.

Dumnezeu cunoaște totul. „Se scriu și însă nu se scriu”, zice Sfântul. „Se nasc și există, dar nu se nasc. Ceea ce știți voi acum, le-a știut Dumnezeu mai înainte de facerea lumii. Vă amintesc din cele spuse de Sfântul Simeon Noul Teolog în rugăciunea dinainte Dumnezeieștii Împărtășanii: Cele încă nefăcute ale mele le-au cunoscut ochii Tăi; în a Ta carte toate cele întâmplate și scrise s-au făcut”. Adică, înainte de a face vreo acțiune, toate sunt scrise în a Ta carte, iar ceea ce este nefăcut, ceea ce nu a căpătat încă formă înlăuntrul nostru, ceea ce încă nu am decis și nu am făcut, și pe acestea, ochii Tăi, le-au cunoscut.

Aceste cuvinte unii le încurcă și le înțeleg greșit. „Din moment ce Dumnezeu le are pe toate scrise, atunci avem o soartă, avem noroc, avem destin. Așa că, dacă scris a fost și destinat să comiți o crimă, de exemplu, Dumnezeu te-a destinat pentru aceasta”. Vei zice atunci: „Dacă este scris că aveam să te omor, mai sunt eu responsabil sau nu? Întrucât toate faptele cele făcute și scrise, au să se Ți se întâmple”, de ce să fim noi, oamenii, responsabili? Acum zi-mi tu, cel ce spui că Dumnezeu este bun, de ce a scris El acestea și nu m-a împiedicat să le fac?

Aici este Taina. Dumnezeu, în toată Atotputernicia și Cunoașterea Sa, le cunoaște pe toate, și cele ce au să fie, dar nu este El cauza răutății. Dumnezeu cunoaște dinainte, dar nu predestinează”. Nu există o predestinare absolută, așa cum cred ereticii. „Pentru Dumnezeu, nu există trecut, prezent și viitor. Toate sunt goale și  descoperite înaintea Lui”[5]. De aceea, și ceea ce spunem noi că le cunoaște și predetermină, nu are noimă înaintea lui Dumnezeu, fiindcă la Dumnezeu nu există înainte și după, dar nu avem cuvinte să exprimăm necreatul în viața lui Dumnezeu cel necreat.

[1]  Psalmul 138, 1-5.

[2] Viața și Cuvintele , Bătrânul Porfirie Kavsokalivitul, Ed. A II-a, Sf. Man. Izvorul Tămăduirii.

[3] Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[4] Idem.

[5] Idem.

Sursa

Atotcunoașterea lui Dumnezeu nu limitează libertatea noastră. Fragment din viața și cuvintele de învățătură ale Sf. Porfirie, de Arh. Sava Aghioritul – partea a II-a

Ionuț Stancovici a renunțat la o carieră în finanțe pentru a se dedica clubului sportiv pe care l-a înființat din dragoste pentru caiac. Practică din vremurile copilăriei sale sport, deși niciunul nu l-a inspirat atât de tare precum caiacul. Prin ceea ce face, simte că se menține viu și se hrănește sufletește.

Nu vrea să treacă timpul pe lângă el fără să lase urme. I-a fost însămânțat în interiorul familiei că în viață trebuie să țină cont de un set de valori și astfel nu se abate de la acestea. Pe când unii aleargă după onoruri și faimă, el se apleacă asupra copiilor care provin din medii vulnerabile, ori asupra persoanelor cu dizabilități.

Clubul Caiac SMile în 2022-2023 și-a propus să pună 1000 de persoane cu probleme motorii pe schiuri. Echipa formată din monitori cu dizabilități, asistenți medicali și kinetoterapeuți va stabili și asigura un program de inițiere în schi adaptat dinamic, stimulant și competitiv, precum și asistență și suport fizic și moral. Formularul de înscriere încă este deschis, dar până atunci omul din spatele clubului a făcut împărtășiri pentru Matricea Românească.

Să-l cunoaștem!

Ionuț, când te-ai întâlnit prima dată cu sportul și când ți-ai oferit ocazia de a avea un „date oficial” cu el?

Practic sport de mic copil. Nu cred că există activitate sportivă pe care să nu o fi încercat, dar niciunul dintre sporturile practicate nu m-au captivat la fel de tare precum caiacul.

Aveam 20 și ceva de ani când am văzut un grup de băieți care treceau caiace de slalom de cealaltă parte a malului. Am lăsat tot ce am făcut și am alergat spre ei să îi întreb de echipament și de sport. Nu mai văzusem niciodată un caiac până atunci. Am stabilit o întâlnire cu ei. Voiam să mă ducă pe rău cu ei să îmi facă o demonstrație și să mă lase să încerc, să văd dacă îmi place. Le-am spus că dacă mă atrage vreau să cumpăr un caiac de la ei. Și așa am ajuns să am primul contact cu acest sport. Nu știam sa îl controlez foarte bine. După 3 ore în care m-am chinuit și m-am luptat mai mult decât să mă bucur de experiență, în timp ce băieții râdeau de mine, am ieșit din apă și le-am spus: „Vă mulțumesc frumos, vi-l cumpăr” fără să știu, câțiva ani mai târziu, urma să câștig campionate la caiac și să antrenez lotul României de Caiac Slalom și Extrem.

Ce îți dă ție frumos pentru suflet și minte sportul?

Sportul îmi oferă tot. Acum câțiva ani am aflat că sufăr de hernie. În ciuda a ceea ce mi-au zis medicii, am continuat să fac sport și acum simt că nu mai pot să mă opresc, pentru că sportul mă menține tare și nu îmi dă voie să îi cedez acestei condiții. Pentru suflet și minte, mă ajută să mă controlez, să îmi redresez mintea. E singurul mod prin care să mă liniștesc când simt că sunt tulburat și care îmi dă imaginație și mă încarcă atunci când simt că sunt epuizat.

Care este proiectul asociației Caiac SMile și ce se întâmplă sub egida acestuia?

Sub semnătura Caiac SMile au fost și vor fii multe proiecte mari și de impact. Proiectul principal sub care se află toate este acela de a crea sportivi și oameni puternici care știu să se adapteze oricărei situații indiferent cât le permite condiția lor fizică sau psihică, fapt pentru care am început să lucrez cu oameni cu dizabilități.

Cine a fost prima persoană care te-a sprijinit când ai decis să îți deschizi un club sportiv?

Familia și în special sora mea au fost un sprijin imens în momentul în care m-am decis să fac acest pas, și încă sunt.

Ușoară sau grea a fost reorientarea profesională?

Foarte ușoară. Odată ce mi-am dat seama care este scopul și misiunea mea în viață, nimic nu m-a mai putut opri din a merge pe drumul pe care l-am găsit.

Și dacă tot am pomenit de carieră, ce te recomandă diplomele de studii și unde ți-ai lăsat amprenta? În ce domenii de lucru?

În prima parte a vieții mele academice am studiat și am activat în domeniul bancar, aproape 11 ani. După 2018 când mi-am înființat asociația am început să studiez domeniul sportiv mai de aproape și mai serios. Am făcut facultatea de sport într-un final, după alte două facultăți terminate și diverse cursuri de formare și perfecționare în caiac, schi, antrenorat și arbitraj.

Au fost voci pe lângă tine care nu te-au încurajat să părăsești domeniul financiar de lucru pentru un club care, inițial, era doar o idee?

Nu, deoarece nu am avut influențe negative lângă mine. Toți oamenii care mi-au fost alături m-au sprijinit și m-au încurajat. Iar cei care nu au crezut în mine, s-au pierdut pe drum. Puterea mea și credința mea în ceea ce fac au selectat singure persoanele care trebuiau să rămână lângă mine pe noul meu drum.

Te-ai aplecat asupra copiilor care erau crescuți de statul român sau cei care proveneau din medii vulnerabile. Cum de?

Am văzut cât bine fac prin proiectele clubului meu și câtă bucurie le aduc copiilor taberele noastre de schi și caiac în natură. Orice copil are nevoie de terapia asta frumoasă prin care să creeze și să se bucure de apă, nisip sau zăpadă așa că am hotărât să oferim această bucurie și celor mai dezavantajați, care nu își permit sau nu prea sunt scoși din centre.

Dar de la ce întâmplare a plecat și ideea de a lucra și cu cei care poartă dizabilități locomotorii?

Ideea asta mi-a venit în cap într-un mod în care multora le este greu să înțeleagă pentru că eu nu am avut nicio interacțiune fizică sau nici măcar nu îi vedeam pe stradă pe acești oameni. Asta până m-am uitat întâmplător la un film, în care soldații întorși din misiuni, care ajungeau în scaun rulant în urma accidentelor de pe front, au încercat caiacul odată întorși din misiune. Vorbeau atât de frumos despre sportul care îmi era atât de drag mie.

Spuneau că e singurul sport pe care îl practicau și se simțeau din nou normali. Odată ce se puneau în caiac, nu le mai vedea nimeni dizabilitatea pentru că erau băgați în caiac de la brâu în jos. Povestea lor m-a inspirat să fac și eu asta și am început să studiez și să mă interesez cum pot să pun o persoană din scaun rulant în caiac.

Care e diferența din a învăța pe cei care sunt pe două picioare și cei care sunt pe patru picioare?

Nu văd o diferență prea mare între cei cu probleme și cei fără. Eu îi privesc pe ei din perspectiva unui antrenor, îi văd pe toți sportivi. Mă concentrez pe lucrurile pe care ei pot să le facă, nu pe cele pe care nu pot să le facă. Dacă nu poți merge pe picioare, te pun să mergi în mâini. Lucrând cu ei, mi-am dat seama că ei chiar de asta au nevoie, să fie văzuți pentru ce sunt capabili să facă. Mulți dintre sportivii mei în scaun duc viață mai activă decât cei care sunt sănătoși, pentru că totul pornește de la mentalitatea și de la voința de a trece peste orice obstacol pentru a învăța un sport nou.

Îți trebuie curaj ca instructor să lucrezi cu persoanele cu dizabilități sau de ce ingrediente ai nevoie ca să te apleci asupra lor și să-i integrezi în acest sport?

Dacă mă întrebi pe mine, ai nevoie de curaj pentru orice noutate pe care îți dorești să o faci. Curajul e important , dar nu mai important decât răbdarea, compasiunea și nebunia de a crede că orice lucru care nu s-a mai realizat până acum nu este imposibil.

De unde atâta bunătate în tine, Ionuț? 

De unde am și puterea, de la Dumnezeu.

Ai văzut bunătate și la oamenii de lângă prin faptul că ai avut nevoie de sprijin pentru a cumpăra scaune pentru persoanele cu dizabilități? Cum ai simțit tu asta?

Orice ajutor pe care îl primesc din partea oricui este foarte important și mă bucură enorm de mult. De la partenerii care se implică financiar, până la oamenii de pe pârtie care sar să ne ajute dacă văd vreun monoschi căzut. Faptul că alți oameni rezonează cu misiunea mea și au în ei puterea și voința de a face bine celor din jur îmi dă energie pentru a continua să fac ceea ce fac și siguranța că proiectele Caiac SMile vor continua să se multiplice și să se extindă peste tot în țară.

Simți că România este pregătită să sprijine din toate punctele de vedere sportivii cu dizabilități? Sunt sprijiniți cei în această situație? Există accesibilitate?

Eu zic că lucrurile merg spre bine. Nu stau să mă uit spre ceea ce nu se face la noi sau nu e accesibil pentru noi. Eu îmi cresc sportivii să se adapteze oricăror condiții. Dacă nu au lift sau rampă, vreau să fie destul de puternici să coboare sau să urce în cărucior scările. Toți sportivii mari și de succes au început cu ce au avut indiferent de condiții. Cu cât ei devin mai tari și mai vizibili, se autosesizează cei responsabili pentru locațiile în care ei merg. Pentru asta ei trebuie să aibă curajul de a ieși afară. Pentru ca lumea să îi ajute, trebuie mai întâi să îi vadă.

Weekendul acesta a avut loc Deschiderea Oficială a Programului Cultural Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, prin care locuitorii orașului de pe Bega, dar și turiștii prezenți, au avut parte de o gamă diversă de evenimente unicat.

Timișoara s-a transformat într-o imensă galerie de artă, cu numeroase expoziții colective și personale. Au avut loc concerte de muzică, teatru, film, spectacole stradale cu păpuși gigant, dezbateri în comunitate, un festival de cultură digitală, inaugurarea unei instalații cu 5 etaje în Piața Victoriei, cu 1.300 de plante, loc de belvedere și de educație pentru biodiversitate, precum și o lansare de carte pe 19 februarie, ziua de naștere a marelui sculptor Constantin Brâncuși.

Printre cele mai interesante evenimente se numără și vernisajul expoziției artistului român Victor Brauner, aceasta fiind prima retrospectivă organizată în țara sa de origine. Mare parte dintre expoziții rămân deschise după acest prim moment de sărbătoare: Victor Brauner: Invenții și magie (17 Februarie – 28 Mai), Tu ești alt eu – O catedrală a corpului (17 Februarie – 30 Aprilie), Mircea Nicolae – Lucruri mărunte, lucruri prețioase (17 Februarie – 23 Aprilie), Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului (17 Februarie – 2 Aprilie), Ritzi Jacobi & Peter Jacobi. Texturi ale memoriei. Cinci decenii de creație (17 Februarie – 5 Mai), Made up histories have long lives (17 Februarie – 16 Aprilie), Bright Cityscapes: Oglindirea ecosistemului (17 Februarie – 2 Aprilie), Minitremu 10+ (17 Februarie – 4 Decembrie).

Expoziția colectivă centrală Chronic Deșire – Sete Cronică (17 Februarie – 23 Aprilie) a putut fi vizitată în acest weekend în diferite spații din oraș: Bastionul Maria Theresia, Comenduirea Garnizoanei Timișoara, Muzeul de Transport Public ‘Corneliu Miklosi’ și Palatul Ștefănia, peste 10000 de vizitatori trecându-le pragul. Instalația de arhitectură Pepiniera.

Artistul Dan Perjovschi și-a prezentat expoziția pe roți – un tramvai decorat cu desene și mesaje puternic ancorate în viața socială, politică și culturală contemporană. „Este vorba despre o expoziție care nu mai așteaptă ca lumea să vină, ci iese ea la oameni” – a explicat artistul, care spune că ideea i-a venit din dorința de a prezenta lucrări și publicului care nu intră foarte des în muzee. 1306 Plante pentru Timișoara, care va rămâne deschisă pe tot parcursul anului, a atras zilnic mii de oameni care au putut admira Piața Victoriei de la înălțime.

Marele spectacol al Deschiderii a adus împreună pe străzile Timișoarei și mai ales în Piața Unirii, peste 17.000 de oameni. Artiștii care au dat startul acestui weekend, încă de vineri seara, au fost Doctorul Sinteză și Dj K-lu, urmați de formația timișoreana Implant Pentru Refuz, alături de invitații speciali: Adrian Despot, Dan Byron, Ovidiu Takacs, Ovidiu Vinereanu, Dora Gaitanovici și solista ucraineancă Alyona Alyona. În continuarea serii, publicul s-a delectat cu show-ul aerian de senzații, Muare Experience, oferit de compania spaniolă Voala Project, alături de formația Duchamp Pilot. Ritmurile balcanice au fost aduse pe scena din Piața Unirii de instrumentiștii de la Taraf de Călâu, împreună cu trupa Impex, țambalistul Alexei Ciobanu și Filip Simeonov, care au oferit o experiență de neuitat în inima orașului. Seara de Deschidere s-a încheiat pe muzică electronică a DJ-ului german Fritz Kalkbrenner. În a doua zi a manifestărilor inaugurale, artistul suedezo-britanic Jay Jay Johanson a reprezentat figura centrală a serii, interpretând un concert unic pe scena Palatului Culturii din Timișoara, iar finalul Deschiderii Oficiale a fost marcat de sunetele violonistului Lajkó Felix, acompaniat de trupa Volosi. Reflectoarele grandiosului spectacol de trei zile s-au stins aproape de miezul nopții, însă cortina rămâne ridicată, întrucât Timișoara – Capitală Culturală Europeană este abia la început, spun organizatorii.

Timișoara, devenită oficial Capitală Europeană a Culturii în 2023, privește cu încredere spre spectacolul impresionant care va urma până în februarie 2024, a declarat, primarul Dominic Fritz, la finalul manifestărilor inaugurale. Este doar începutul unui an irepetabil, care va scoate în evidență tot ce are mai bun de oferit orașul Timișoara, prin valorile care au contribuit la construirea acestuia: inovare, multiculturalitate, diversitate. Până în februarie 2024, a precizat edilul Timișoarei, “sunt programate peste 1.000 de evenimente, cu un mesaj internațional despre valorile culturale ale orașului, transmis de sutele de diplomați și jurnaliști care i-au fost alături în acest weekend, dar și de cei aproximativ un milion de vizitatori care sunt așteptați în decurs de un an. Am arătat de ce merităm acest titlu: suntem un oraș viu, creativ, primitor și divers. Timișoara are încă multe de arătat și toată lumea este așteptată cu brațele deschise” – a mai spus Dominic Fritz. Prezentă la manifestările inaugurale, comisarul european Adina Vălean a decernat Timișoarei premiul „Melina Mercouri”, în valoare de 1,5 milioane de euro, acordat orașelor capitale culturale europene care și-au îndeplinit angajamentele asumate în program.

Programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii continuă pe tot parcursul anului, încurajându-i pe cei interesați de artă, spectacol, performance, filosofie, arhitectură, design, diversitate culturală, educație, film, poezie, carte și dans, să participe la toate evenimentele care pun Timișoara pe harta capitalelor europene a culturii. Mai multe detalii despre programul cultural se găsesc pe www.timisoara2023.eu.

Îmi amintesc perfect, spune Matei, de momentul în care i-am ținut ușa unei doamne. Doamna ieșea din clădire și eu am alergat, am deschis ușa larg și am așteptat să pășească. Doamna a ieșit ușor, a zâmbit mulțumită și a înclinat capul.

Apoi am întâlnit privirea mamei. Ei bine, mama mea s-a purtat atunci cu mine de parcă tocmai primisem cea mai mare distincție de pe Glob! M-a lăudat, mi-a dăruit prețuire pentru ceea ce eram eu, ca om, mi-a dăruit respect și m-a copleșit cu admirația ei. Aveam 7 ani. Din ziua aceea m-am străduit mereu să fiu grozav ca om. Pentru că asta ar fi făcut-o mândră pe mama mea! Și pentru că asta contează, cu adevărat!

Ziua în care am intervenit pentru prietenul meu și i-am luat apărarea nu o voi uita niciodată! (Și ochii lui Silviu se umezesc). Tatăl meu mi-a spus iar și iar cât de mândru este de mine și cât de mult mă admiră pentru curajul de a vorbit cu putere pentru cel ce îmi era prieten de atât de mult timp. ,,Îți trebuie curaj, fiule, să faci asta. Când revăd gestul tău, ei bine… asta numesc eu copil curajos și prieten pe care te poți baza.” De atunci am rămas mereu cel vine în ajutor și prețuiește pe cel ce ajută în nevoie.

Părinții cresc Oameni

Este responsabilitatea noastră, a părinților să creștem oameni. Cum facem asta? Prin puterea exemplului, desigur și prin găsirea momentelor în care copiii noștri pun în aplicare ceea ce au învățat de la noi.

Să ne vedem copiii prin ceea ce sunt și fac bine, să le vorbim despre gesturile lor, despre ceea ce faptele sculptează în ei și în ceilalți, să ne bucurăm pentru ei și cu ei, să le prețuim înălțările și echilibrul.

Când vom crede în copiii noștri ei se vor ridica și vor răzbate. Succesul în viață, desigur, nu depinde doar de performanța academică. Fără a minimiza ceea ce achizițiile din școală fac pentru fiii și fiicele noastre, este foarte important să conștientizăm că ceea ce dăruim noi, părinții, interiorului celor pe care îi iubim este extrem de important.

Părinții dăruiesc suport

În fiecare zi, prin relația pe care o construim temeinic cu copiii noștri, să oferim suport fără a le inhiba independența și asumarea deciziilor. Să le putem arăta acolo unde greșesc, desigur, în scopul de a-i ajuta să se autoevalueze și să progreseze, să fie încântați de ei atunci când vor ajunge la rezultatele dorite. Să îi pregătim în fiecare zi pentru momentul în care nu vom mai sta alături de ei și pentru momentul în care va fi musai să gestioneze succesul și eșecul pe care viața îl așterne în fața lor.

Cu ce rămânem la sfârșitul zilei?

Cu bucuria de a fi oameni cu O mare, capabili de a dărui bun și bine în jur.

Și noi, și copiii noștri și copiii lor, într-o bună zi. Așa este?

Interviul de azi începe cu premisa că schimbarea în societate pleacă de la cel mai important pilon, omul și că tot ce se face pentru alții și pentru lume rămâne pentru totdeauna. Deși viața ne învață cum să fim și cum să nu fim și vine atât cu calde, cât și cu reci, sunt oameni care pun în față bunătatea și cu ea aleg să pășească înainte.

Alexandra Blănaru crede în puterea exemplului, în puterea cuvântului, în forța bunătății de a înduioșa inimi. Ajută copii, iar dorința cea mai arzătoare a sa este să deschidă un centru pentru copiii cu dizabilități în orașul său natal, după un model văzut în Belgia într-un schimb de experiență. Viața a adus-o acasă, la Vaslui, după ani în care s-a perindat prin România. Mai întâi la studii la Iași, apoi s-a lăsat adoptată de București, ca după popasul de patru ani făcut în capitală, urmați de vreo alți șapte prin Timișoara, să se lase cucerită de-a dreptul de Oradea, acolo unde s-ar întoarce oricând. Totuși, abia întoarsă pe plaiurile natale, simte că are lucruri de construit acasă.

Tânăra vrea să schimbe lucrurile în acest județ, unul blamat, câteodată. Vrea să creeze impact pozitiv prin acțiunile caritabile pe care le face și să se răspândească printre oameni ca niște cercuri pe apă. Contribuția omului este o picătură în ocean, în credința tinerei, dar în egală măsură modalitatea de a face ceva bun, deși mic, se poate răspândi.

Să o cunoaștem!

Cum te găsesc în prezent și unde?

Emoțional sunt bine, mi-am regăsit o parte din liniștea sufletească. Profesional încă mă descopăr și construiesc vise. De câteva luni, m-am reîntors acasă, în județul Vaslui, având dorințe mari în a schimba lucrurile în acest județ.

Cum arată sufletul tău?

Of, o întrebare care pe mine mă vulnerabilizează, deoarece mereu vorbesc despre emoții, despre trăiri și militez în a învăța verbalizarea acestora. În sufletul meu, mulți ani au fost lupte, s-au dus chiar și luptele altor persoane care au făcut parte din viața mea. În acest moment, sufletul meu respiră, a învățat importanța propriei voci și acum trăiește, departe de măștile acestei realități în care trăim. Mereu am spus că al nostru suflet este precum un joc de puzzle cu care oamenii se joacă. Unii au grijă de acele piese de puzzle, alții se joacă superficial, deteriorând sau chiar pierzând din piese. Cu toții știm că atunci când pierdem o piesă, imaginea nu va mai fi completă, nu va mai exprima aceeași frumusețe, însă putem crea oricare din piesele lipsă, poate mult mai colorat decât înainte. Însă în tot acest proces de creație, nu trebuie să renunțăm la speranța și credința noastră.

Ce te aduce pe tine în față, Alexandra? Ce roluri în societate ai ocupat?

Simplitatea cu care privesc viața, asta mă aduce în față. Cât despre rolurile ocupate în societate, niciodată nu le-am dat importanță. Societatea, din păcate, în zilele noastre, oferă rolurile într-un mod superficial, iar rolul meu cel mai important în această viață este cel de om, de a fi om și, din păcat, nu societatea mi-l oferă, ci mai mult credința și crezul meu în simplitate.

Acum, ce rol îmbrățișezi?

Cum am spus și mai devreme, rolul de om. Un om care vrea să protejeze cât mai mult valorile morale. Un om care crede în iubire, crede în miracole, crede în natura omenească, care crede în suflete, care crede în basme.

Ai un CV mare, impresionant, dar defilezi cu altceva în față. Bunătatea să fie, oare, ce ai mai de preț tu?

Într-adevăr, de-a lungul anilor am căutat să învăț mult, să prind experiență, să fur într-un mod benefic meserie, astfel mi-am mărit CV-ul. Dar, în ultimii 2-3 ani, am ales să militez doar pentru un simplu scop, acela de a ajuta într-un mod constant. Da, bunătatea și sufletul meu sunt cele mai de preț daruri pe care le am.

De unde atâta bunătate, Alexandra? Cum s-a născut ideea de a fi mai aproape de semenii tăi?

Am crescut într-o familie modestă, tatăl meu a lucrat în învățământ, iar mama la o fabrică de lactate ca și laborant. Nu pot spune că am dus lipsă de ceva anume, însă mereu am știut să simt oamenii care aveau nevoie de ajutor. Încă de când eram copil, gândeam în sufletul meu că atunci când voi ajunge mare, voi ajuta oamenii, bătrânii și copiii.

Inima și rațiunea sunt cele două coordonate după care te ghidezi în viață, în schimb și bunătatea este un cuvânt în jurul căruia guvernezi. Îți hrănești sufletul prin acțiunile pe care le faci?

Da, îmi hrănesc sufletul prin fiecare interacțiune pe care o am, cu fiecare acțiune pe care o fac pentru cei nevoiași. Îmi hrănesc sufletul cu acel ,,vă mulțumim”.

Și apropo, dacă tot am amintit, cum îi ajuți concret? Cine îți este alături?

Până să vin înapoi acasă, alături îmi erau doar prietenii și oamenii care credeau alături de mine în această dorință de a ajuta. De când am revenit acasă, chiar în pragul sărbătorilor de iarnă, am militat împreună pentru aceeași dorință cu băieții de la un club moto din Bârlad, ”Bikerboyz”, ei având și asociația „Îngeri pe două roți”. Ajutorul pe care l-am oferit mereu a fost în urma cerințelor, a nevoilor. Unele cazuri au nevoie de alimente, de haine, de lucruri pentru casă, de bani, altele de renovări ale locuințelor.

De unde susținere financiară?

Din marketing, mi-am păstrat meseria ultimei facultăți absolvite și anume „Comunicare și relații publice”. Iubesc să creez și să conturez visele oamenilor, astfel am ales această meserie care e una extraordinar de permisivă din punct de vedere al imaginației și a creației.

Te-am „auzit” spunând la TV că vrei să ridici un centru pentru copiii cu dizabilități. Prinde contur? Acasă, în Vaslui, se întâmplă asta? Mărturisește-mi mai multe despre această idee, cu detalii.

Este visul meu cel mai mare. Iubesc copiii din tot sufletul, am investit în educația mea pentru a putea înțelege mult mai bine cum aș putea să îi ajut pe acești copii care au nevoie de o atenție specială. Societatea din România încă nu conștientizează cu adevărat necesitatea acestor centre pentru acești copii, încă persistăm în neacceptarea acestei necesități. Însă pentru acești copii, am o răbdare și o ambiție de fier.

Eram în anii de liceu când am prins un proiect de formare de animatori pentru persoanele cu dizabilități, în cadrul ONG-ului din care făceam parte, Asociația Grupurilor Locale de Tineret(AGLT) care era în colaborare cu un ONG din Belgia. Au urmat 2 ani de pregătire, perioadă în care am făcut și schimb de experiență cu cei din Belgia, unde pentru prima dată am văzut cum TREBUIE să arate un centru pentru acești copii. Fiind din România, automat mi s-au declanșat multe întrebări, frustrări și dorințe. Sunt cel puțin 10 ani de atunci și încă mă lupt în a schimba percepția pentru acest vis. Tot ceea ce pot spune este că aici, în Bârlad, am cunoscut oamenii din ”Bună ziua, copii din România” care militează pentru acești copii și cu care simt că voi face treabă în această călătorie printre acești copiii minunați.

Cum de ai decis să te apleci asupra copiilor cu deficiențe? Ce lecții de viață ai primit din partea lor?

Sunt un om care trăiește pentru iubire și din iubire. Am cunoscut iubirea adevărată datorită acestor copii, am învățat simplitatea vieții cu și de la acești copii. Am conștientizat cum ar trebui să iubesc necondiționat. Am învățat cum să mă bucur de mine și de viață de la acești copii. Acum 3 ani în urmă, am divorțat și a fost o perioadă grea, însă fiind înconjurată de acești copii, m-am reinventat și pot spune că am învățat să zâmbesc cu sufletul de la ei. Acest har, această iubire de a lucra cu acești copii, e de la Dumnezeu. Iar cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la ei, a fost cea de a recunoaște iubirea față de sine și față de semenii mei.

Ușor sau greu ți-a fost drumul până acum în viață? Cum ai putea să îți descrii parcursul profesional?

Nu mi-a fost ușor deloc drumul, mereu am întâmpinat situații dificile, dar am avut tot timpul un ciudat mod de a le depăși. Orice obstacol, l-am depășit zâmbind, chiar dacă ochii spuneau altceva, sufletul simțea altceva, mi-am indus mereu starea de bine, ajutându-mă într-un final. Primul meu job a fost de babysitter, apoi am lucrat în vânzări, în publicitate, în media. După care cel mai important job a fost cel de mamă pentru copiii fostului meu soț, perioadă care m-a maturizat emoțional. Iar acum creez, schițez, scriu și proiectez visele oamenilor.

La ce vârstă te-ai îndepărtat de familie? Ce a stat la baza alegerii tale de a pleca din Vaslui? Poate, dorința de a evolua având în vedere că județul Vaslui nu are „recenzii” tocmai bune?

Am plecat de acasă de la 15 ani, apoi a urmat facultatea, mergând la Iași. Dar nu a fost suficient pentru mine, mutându-mă ulterior la București. După 4 ani de stat în București, am plecat la Arad, unde am locuit 7 ani. Iar ultimii 2 ani, până acum în noiembrie 2022 când m-am reîntors acasă, i-am petrecut la Cluj și Oradea. Județul Vaslui nu are recenzii bune, din cauza faptului că mentalitatea oamenilor este fără speranță, dar din acest motiv m-am întors acasă. Pentru a le redea oamenilor speranța, pentru a le arăta ca orice este posibil dacă crezi și muncești. Nimic nu pică din cer, fără să muncești. Nu este suficient doar să visezi sau să crezi.

Să înțeleg că tot acasă e mai bine, după toată escapada ta? Ce te-a determinat să revii pe plaiurile tale?

Dintre toate orașele prin care eu am trecut, Oradea îmi este la suflet. Sinceră voi fi și voi spune că mâine m-aș întoarce la ea, dar îmi urmez sufletul acum, o perioadă, habar nu am. M-am reîntors acasă pentru copiii din județ, pentru a le oferi o altă perspectivă a vieții. Fiecare vis contează, fiecare dorință este importantă. Cred din tot sufletul în potențialul acestei generații tinere. E o generație extrem de inteligentă emoțional care trebuie susținută prin toate mijloacele posibile.

Cum ai găsit locurile natale după ani de zile  în care ai făcut doar naveta?

De locurile natale mereu mă vor lega amintirile, prietenii copilăriei mele, profesorii mei, însă, din păcate, am simțit multă deznădejde.

Alexandra, devenim ceea ce experimentăm în viață, cum să fim și cum să nu fim. Ce ai înțeles de la viață până la anii tăi?

Suntem ceea ce gândim și ceea ce cultivăm în interiorul nostru. Să fim autentici, să fim încrezători, să fim credincioși și buni, umani și cumpătați. Viața nu este despre a agonisi bani. Mi-aș dori să nu fim lacomi, să nu fim invidioși și răi. Să ne oprim din a mai judeca pe celălalt de lângă noi. Fiecare om are o poveste, fiecare om are cel puțin o durere pe care nu o acceptă. Suntem oameni, suntem creați din iubire și asta ar trebui să răspândim.

Care este lecția cea mai dură primită?

Lecția trădării în iubire. Am fost omul care mereu a pus suflet în tot, iar pe plan personal, am încercat tot timpul să ofer mai mult decât aș fi putut primi. Asta am și făcut, însă am experimentat trădarea, învățând astfel că nu este suficient să îi iubești pe ceilalți, dacă pe tine nu te iubești la fel de mult cum îți iubești credința.

Porți la braț zilnic ambiția, educația și voința, dar porți și frici, regrete sau temeri?

Frici și regrete nu am, nu am avut niciodată. Temeri, da. Îmi este teamă de timpul acesta care trece atât de repede. Uneori am senzația că nu voi avea timp să materializez toate visele pe care le am.

Care este dorința cea mai arzătoare a ta?

Sincer? Vei râde de mine. Îmi doresc o pădure, unde să-mi fac casa la care eu visez de mică. Să-mi plantez flori și pomi fructiferi. Să am grădina plină de legume și de asemenea multe animale. La fel de mult iubesc animalele, precum copiii și oamenii. Iar când toate acestea vor fi gata, cu siguranță atunci va fi și momentul potrivit când voi putea, într-un final, să aduc la viață parte din sufletul meu și anume un copil care să prețuiască simplitatea naturii, simplitatea iubirii, simplitatea Creatorului.

Coincid planurile fetiței Alexandra când era mică cu cele din prezent? Dacă ar fi să te întorci printr-un exercițiu de imaginație în timp, ce îți doreai să devii când erai la vârsta copilăriei?

Toate coincid cu ceea ce își dorea „Blănaru” (așa mi se spunea) când eram mică. Mereu am visat că voi ajuta lumea, asta și fac. Mereu mi-am dorit să fiu un sprijin și să fiu omul care aduce bucurie pentru ceilalți, omul care zâmbește tot timpul și care îi va face pe cei din jurul lui să zâmbească. Ale când era mică se visa ca fiind o salvatoare, niciodată nu mi-am dorit să urmez o meserie anume. Eu mi-am dorit să ajut.

În 19 februarie se împlinesc 147 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, figură-simbol a României. Constantin Brâncuși a schimbat, prin viziunea sa, sculptura contemporană, fiind considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX. Brâncuși a arătat lumii întregi, prin opera sa, modul în care țăranul român vede lumea, tradițiile și miturile românești, acestea fiind și motivele des întâlnite în operele sale.

Pentru a marca momentul, ARCUB organizează duminică, 19 februarie, la Sala Mare, spectacolul de teatru „Brâncuși, dragostea mea”, un one woman show creat și interpretat de Claudia Motea, în regia lui Beatrice Rancea și produs de International Artiscan.

Inspirat de cartea cu același nume a scriitoarei și actriței Claudiei Motea, tradusă și publicată deja în zece limbi, spectacolul aduce în prim plan marile iubiri ale lui Brâncuși, cu femei celebre care i-au fost muze: Margit Pogany, Maria Tănase, Eileen Lane, Peggy Gugenheim, Madame Leonie Ricou, Maria Bonaparte, Cella Delavrancea, Baroneasa Renee Irana Frachon și Milița Petrașcu.

Toate cele nouă personaje feminine sunt interpretate de actrița Claudia Motea, iar prezența lui Brâncuși este construită prin cuvinte din scrisorile artistului rostite de vocea actorului Marius Bodochi, pe muzica live interpretată la vioară de Geanina Meragiu și la pian de Natalia Usenko.

„Actrița Claudia Motea inventează și se reinventează în fiecare personaj, străbătând toată paleta artistică de sentimente: bucurie, tristețe, disperare, extaz pe parcursul unui singur spectacol la fel de rotund și amețitor ca «Sărutul» lui Brâncuși. Extraordinar!” Prof. Dr. Carmen Bobocescu, Uniunea Ziariștilor Profesionişti din România

Spectacolul a fost lansat în februarie 2022, la împlinirea a 146 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși.

Biletele au fost puse în vânzare la prețuri variabile în funcție de categoria de loc și pot fi achiziționate online de pe acub.ro, bilet.ro și de la casa de bilete ARCUB. Un bilet cat. I costă 50 lei, iar unul cat. II 35 lei.

DUMINICĂ 19 FEBRUARIE 2023, ORA 19:00

Brâncuşi, dragostea mea!

De şi cu: Claudia Motea

Regia & light design: Beatrice Rancea

Voce Constantin Brâncuşi: Marius Bodochi

Pian: Natalia Usenko

Vioară: Geanina Meragiu

Durata: 1h 10’

Producător: International Artiscan

Dragii noștri iubitori de artă, de frumos, de subtilitățile peisajului care cer o privire iubitoare, și vouă, celor îndrăgostiți de muzică, vă amintesc de bucuria acestei seri: Vernisajul expoziției de fotografie ACOPERIȘURI – un dialog româno-italian, semnat Rodica Marinescu, împreună cu momentul muzical al tinerei pianiste Clara Cherecheș.

Vernisajul expoziției de fotografie semnată Rodica Marinescu alături de recitalul Clarei Cherecheș au ridicat acoperișul sufletului și ne-au bucurat cu o trăire înaltă, cerească am putea zice, așa cum se întâmplă atunci când muzica și artele vizuale își dau mâna.

Expoziție de Flavius Lucăcel

16 februarie – 5 martie 2023, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 16 februarie 2023, de la ora 18.00, la Sala Tancred Bănățeanu, la vernisajul expoziției pictorului Flavius Lucăcel, Edenul din Silvania. Prezintă: Antonio Calderón de Jesús, critic internațional de arte, membru AICA și Grigore Leșe.

Pe fereastră te poți uita la lume. Din casă. Pe fereastră te poți uita și în casă. Din lume. Proiectul lui Flavius Lucăcel ne propune o fereastră-oglindă. Dar și o fereastră-tablou. O oglindă dramatică, tristă și veselă, a unei lumi care nu mai există decât în casă. O lume care, de fapt, nu prea mai există. Decât în amintirile unor bătrâni, uitați de lume. Nici în Alunișul Sălajului atât de drag pictorului. Pe această fereastră și muzeu sentimental te poți uita și din afara casei, dar parcă artistul ne îmbie să ne uităm din casă. Să ne aducem aminte de lumea modestă dar înălțătoare a satului românesc, de obiectele casnice ori ceremoniale cu care țăranul și-a petrecut trecerea prin lume. Tabloul-fereastră poate fi și „opac”, rod al celebrei autonomii a esteticului, zăgaz între lumi interioare și lumi exterioare, între cosmos și microcosmosuri, între lumină și întuneric. Flavius Lucăcel, cred, susține mai degrabă o „înălțare” a ferestrei, chiar „plină” de rememorări ale unui trecut fizic, o salvare, fie și patetică, a unei lumi care, cum spuneam, nu prea mai există. Nu prea mai există nici fereastra mică dublă, specifică caselor vechi, nu prea mai există nici tradiționalele case vechi, nici țărani. Există, poate, țărani care nu au ajuns orășeni sau orășeni care nu au devenit țărani. Ici, colo, mai găsești case vechi în care mai există o închipuită expoziție cu lădoaie și perini… Țăranul Flavius Lucăcel, până la urmă, ca un găzdăgoi, scoate pe fereastră averea, zestrea satului de odinioară, să o vadă lumea de azi, lume care și-a pierdut și deprinderea de a privi pe fereastră. Să se uite, adică, în oglindă. Să-și rememoreze nemurirea. Și Edenul din Silvania. Un paradis nu doar imaginar… Și pentru acest demers – susținut de Consiliul Județean Sălaj și Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj – Flavius Lucăcel merită felicitat.

Daniel Săuca,

Manager Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Tancred Bănățeanu, până la 5 martie 2023, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea și sărbătorile legale este închis.

Prețul biletului de intrare: adulți – 12 lei; pensionari – 6 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 3 lei

Elena era absolut convinsă de faptul că părinții ocupă un loc special în viața unui copil. Indiferent de ceea ce vedeau copiii ei în jur, indiferent de ce auzeau.

Ea știa așa: chiar dacă fiii sau fiicele noastre sunt în anii copilăriei, sau sunt preadolescenți sau adolescenți, părinții rămân întotdeauna pentru ei sursa supremă de inspirație, încurajare, zonă pozitivă, creativitate și creștere. La urma urmei, chiar din momentul în care copiii își deschid ochii mari și însetați de cunoaștere, părinții sunt cei care devin lumea pentru ei.

Părinții sunt cei ce au un impact major asupra modelării comportamentului, atitudinii și credințelor copiilor.

În fiecare bună zi copiii învață de la noi. Rămânem modelele lor. Indiferent care sunt canalele media pe care le accesează, indiferent ce lucruri se povestesc în grupurile de prieteni. Impactul părinților este bine să fie atât de mare asupra copiilor, încât să rămână mereu punct de reper pentru lucrurile bune pe care vor și simt să le crească.

Cheia este să rămânem pur și simplu atenți la acțiunile și cuvintele noastre. Să fim noi cei care discută despre spectacolele de operă, teatru, despre expoziții de artă, despre muzica de calitate, despre valori, drepturi și obligații, despre stereotipuri și modele false și adevărate din societate.

Ce ar fi de făcut?

Păstrați o atitudine pozitivă

Să păstrăm o atitudine pozitivă, caldă, deschisă. Să fim optimiști și să realizăm că felul în care punem problema în diferite paliere ale vieții se va reflecta asupra copiilor noștri. Copilul nostru va învăța de la noi arta  de a fi pozitiv, de a dărui empatie și compasiune.

Să arătăm mereu bunătate

Actele noastre simple de bunătate, îi pot învăța copiii noștri lecții mari despre îmbrățișarea bunătății și a compasiunii ca un mod de viață. Când părinții înșiși revarsă acte de bunătate, copiii lor au mai multe șanse să absoarbă în mod spontan lecțiile despre morală, etică, valoare, compasiune și empatie. Să profităm de fiecare oportunitate și să o folosim pe deplin pentru a modela.

Includeți copilul în discuțiile de familie

Se întâmplă adesea ca părinții să aleagă să țină copiii departe de discuțiile din familie, pentru a nu lăsa niciun fel de stres să le atingă mintea. Deși astfel de gesturi indică natura grijuliu și iubitoare a părinților față de copiii lor, adevărul este că a nu-i face pe copii să participe la discuțiile de familie de fapt nu ajută. În acest fel, copiii devin prea fragili pentru a face față oricărui tip de stres și sunt afectați negativ chiar dacă o problemă minoră le apare în cale. Prin urmare, există teme clare în discuțiile din familie ce vor fi prezentate copiilor ca lecții clare. Cereți-le sugestiile lor și nu vă îndepărtați de la a pune acele sugestii în acțiune când sunt cu adevărat potrivite.

Elena știe și ne spune și nouă: cu toată dragostea și grija din inima ta pentru copiii tăi, cu siguranță îi vei putea ghida pe calea optimismului, succesului, lucrului bine făcut!