Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Regina Ana, soția Regelui Mihai I, s-a născut ca principesă de Bourbon-Parma, la Paris, în 18 septembrie 1923. A fost fiica Principelui René de Bourbon-Parma și a principesei Margareta a Danemarcei și a avut trei frați – Principii Jacques, Michel și André de Bourbon. S-a căsătorit cu Regele Mihai I în 1948, la Atena, și au avut cinci copii. A venit pentru prima dată în România în 1992, urmând ca, din 2001, să aibă reședința oficială la Palatul Elisabeta alături de Regele Mihai. Regina Ana a României s-a stins din viață în ziua de 1 august 2016. Regina Ana a fost o persoană caldă, despre care s-a afirmat, în mai multe cărți, că a avut întotdeauna ceea ce se cheamă la joie de vivre, bucuria de a trăi, chiar și atunci când nu avea un ban.

 

 

Anne de Bourbon

A copilărit în Franța, împreună cu cei trei frați ai săi. În 1939, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, familia sa și-a căutat refugiul în Spania, Portugalia și SUA. A urmat școala de artă de la New York, unde a studiat pictura timp de trei ani. În jurul vârstei de 19 ani, Regina a lucrat ca vânzătoare de panglici și flori artificiale la magazinul universal Macy’s pentru a-și câștiga existența, experiență ce a învățat-o o lecție prețioasă – în timp ce există persoane care pot fi foarte politicoase cu tine, altele te tratează ca și cum nu ai exista. De atunci, Ana a fost foarte atentă ca întotdeauna să spună mulțumesc și bună ziua vânzătorilor.

În 1943 cere permisiunea mamei sale să meargă pe front în Europa, sub culorile patriei ei, Franța, iar mama sa acceptă. În septembrie 1943, în vârstă de doar nouăsprezece ani, Ana a pornit la război, mergând în diverse țări pentru a lupta, alături de tatăl și frații săi, pentru o Europă liberă și demnă. În război, în cei doi ani și jumătate pe care i-a petrecut pe front, a avut mai întâi gradul de caporal, apoi aspirant, ulterior fiind avansată la gradul de locotenent. La început, Ana a condus o ambulanță, muncă pe care a considerat-o deosebit de dificilă din cauza faptului că vedea foarte multă suferință – tineri răniți, care nu aveau familii, despre care era cert faptul că urmau să moară. După ceva timp, a devenit șoferul personal al comandatului, făcând curierat.

 

 

Regina Ana

Avea 22 de ani când s-a întors din război. În toamna anului 1947 l-a cunoscut, la Londra, pe Regele României, invitat la nunta Principesei Elisabeta a Marii Britarii, viitoarea Regină Elisabeta a II-a. Ana l-a cunoscut pe Rege în cadrul unui dineu la Ambasada Luxemburgului de la Londra, dineu organizat de vărul acesteia, Jean de Luxemburg. Cum nu ieșise de multă vreme din armată, în loc să facă o reverență, Ana a luat poziția de drepți și l-a salutat lovindu-și călcâiele, ca un soldat. S-a simțit stânjenită imediat, astfel că a părăsit rapid conversația.

Ulterior, Ana și Regele Mihai au mers la cinema împreună – moment în care Alteța Sa l-a învățat pe Rege cum se trăiește simplu, nu într-un palat. Acesta nu știa cum se stă la coadă la cinematograf, cum se cumpără un bilet, cum se plătește la un magazin sau o cursă cu un taxi. La doar o săptămână, Regele i-a cerut mâna. În timp ce Ana era catolică, Regele era ortodox. Mama și soacra acesteia, Regina Elena, au mers împreună să ceară acordul Papei Pius XII, mama Anei ajungând chiar să dea cu pumnul în masă pentru a obține acordul Papei. În cele din urmă, după abdicarea forțată a regelui Mihai, regele Paul al Greciei a invitat cuplul să se căsătorească la Atena, eveniment ce a și avut loc, la data de 10 iunie 1948, la Palatul Regal, unde a participat întreaga Casă Regală a Greciei. Părinții Anei nu au putut participa la nuntă, prințul Erik de Danemarca fiind cel care l-a înlocuit pe tatăl Anei. Întrebată în cadrul interviului dacă nu s-a simțit o victimă sau dacă nu a suferit că nimeni din familia sa nu a participat la nuntă, Ana a răspuns simplu nu, explicând faptul că a fost alegerea sa să se căsătorească cu Regele Mihai. În 1966, cuplul regal și-a reînnoit jurămintele la Monaco, în cadrul unei ceremonii religioase catolice.

 

 

Exilul Regelui Mihai I

După nuntă, a început exilul Regelui Mihai și al soției sale. Până la sfârșitul anului 1948, cei doi au locuit în Vila Sparta din Florența. Anul următor s-au mutat în Elveția. În 1950, cuplul regal s-a mutat în Anglia, unde s-a stabilit până în 1956. În acești ani, Ana a lucrat ca tâmplar, într-un atelier improvizat acasă. În perioada 1956-1976, cuplul a locuit în satul Versoix, în Elveția, în Vila Fantasia.

Regele Mihai și Regina Ana au avut împreună cinci copii. În 1949 s-a născut primul copil al cuplului regal, principesa moștenitoare Margareta. În 1950 s-a născut cea de-a doua fiică, principesa Elena. Trei ani mai târziu, în 1953 s-a născut cea de-a treia fiică, Irina, care nu face parte din linia de succesiune la Coroana României. Cel de-al patrulea copil, principesa Sofia, s-a născut în 1957, iar în 1964 s-a născut principesa Maria, cel de-al cincilea copil al cuplului regal.

 

Stabilirea în România

Din iubire pentru țara inimii Regelui Mihai I, România, cuplul regal a încercat să revină în țară încă din 1990, însă nu i s-a permis accesul până în 1992, când au făcut o vizită cu caracter privat la invitația arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților, Pimen. A fost prima dată când Regina Ana a ajuns în România. În ciuda faptului că după această vizită Regele Mihai I nu a mai primit aprobarea de a reveni  în țară pentru câțiva ani, între 1992 și 1997, Regina Ana a vizitat aproape toate marile orașe ale României.

Regele Mihai I și Regina Ana s-au stabilit definitiv în România în 2001, la Palatul Elisabeta în data de 18 mai și la 1 iunie la Castelul Săvârșin. În 2018, familia regală a fost repusă în posesia Castelului Peleș, oficial, însă cuplul regal a declarat că porțile castelului vor rămâne mereu deschise românilor.

Regina Ana s-a stins din viață la data de 1 august 2016, în Elveția. Trupul neînsuflețit al acesteia a fost adus în țară, iar la 13 august au avut loc funeraliile acesteia la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Pe parcursul vieții sale, Regina Ana a oferit un singur interviu unui jurnalist român. Este vorba de interviul acordat Eugeniei Vodă, pentru emisiunea Profesioniștii, difuzată pe TVR. Mai jos, câteva pasaje din ediția de colecție, în care poate fi admirată simplitatea, noblețea și căldura Majestății Sale Regina Ana de România. Interviul integral realizat de Eugenia Vodă cu Regina Ana a României poate fi vizionat aici.

 

 

Declarațiile Reginei Ana a României:

  • „Sunt o femeie normală, care a avut bucuria, fericirea de a se căsători cu un om extraordinar, regele Mihai de România. Sunt fericita să fiu soția Sa, totuși, tot acest protocol și tot /…/ nu îl înțeleg.”
  • „Calitatea pe care o prefer la un bărbat aș spune că este onestitatea. La o femeie – să fie sinceră.”
  • „Îmi plac oamenii sinceri. Trebuie să te porți cum ți-e felul.”
  • „Sunt fericită unde mă aflu. Nu am nevoie să-mi imaginez fericirea, sunt fericită.”
  • „Știți, munca vă conferă libertate. Dacă nu munciți, ce faceți, ieșiți, vă plictisiți. Dacă aveți un serviciu, sunteți fericit. /…/ Munca este ceva important.”
  • „O doamnă adevărată o cunoști imediat pentru că e umilă, modestă.”
  • „Să faci ceva în viață, despre asta este vorba. Ne-au învățat să muncim. Mama și tata au fost niște oameni extraordinari.”
  • „Sunt multe lucruri care nu-mi plac, dar pe primul loc sunt oamenii îngâmfați, cu nasul pe sus. Care-i privesc pe ceilalți de sus.”
  • „Este mai ușor să fii dezordonat decât ordonat. Să fii ordonat, este o disciplină și eu n-am această disciplină. Și atunci prefer să fiu dezordonată.”
  • „Nu neapărat să te distrezi, dar să trăiești fiecare zi. Asta este deviza mea. Nu te gândi la ziua de mâine. Până mâine mai e… Ziua de ieri a trecut, să trăim ziua de azi. Și azi păstrez această deviză. Nu știi niciodată ce o să se întâmple. „O să vedem mâine”, se poate spune. Dar întotdeauna cu un imens semn de întrebare. O să vedem… Oare o să vedem, sau nu? Azi știm, pentru că trăim clipa.”
  • „E foarte greu să pierzi o țară. Gândiți-vă, pierzi totul! Când îi văd astăzi pe bieții refugiați, mi se pare ceva îngrozitor. Azi vezi refugiați peste tot în lume. Să pierzi totul! Nu mai ai rădăcini… Pentru că rădăcinile sunt în țara ta. E foarte greu… Ce bucurie a simțit (Regele Mihai I) când s-a putut întoarce aici, în România, țara inimii lui…”
  • „Era alegerea mea. Dacă iubești pe cineva, e alegerea ta. Alegerea mea era regele Mihai. Deci m-am măritat cu regele Mihai!”
  • „Văd oameni mergând abătuți, cu un aer învins. Ei nu știu să privească viața. Viața poate fi foarte frumoasă. Critic oamenii care nu știu cât de fericiți sunt.”
  • „Eu sunt soția unui rege!”
  • „Ne vorbea despre România, patria lui, în fiecare zi, mie și copiilor. Deci e un om care a fost mereu aici! Și care va rămâne mereu aici! Sunt mândră să-i fiu soție și cred că pot privi acolo sus și pot spune: Doamne, îți mulțumesc!.”

 

Bibliografie: www.casamajestatiisale.ro, www.eugeniavoda.ro

Sursă fotografii: Fundația Regală Margareta a României, Știri TVR

 

 

 

 

 

Cristina Diana Enache pictează de când se știe și se dăruiește artei cu foarte mare dragoste. A îmbrățișat-o din vremea copilăriei, iar talentul descoperit timpuriu de către familie a fost fructificat într-o școală pe domeniul artistic în Focșani. 

Totul a început dintr-o joacă infantilă, și culmea, a ajuns să dea viață poveștilor din cărți. Face ilustrație, deși primii bani i-a câștigat din pictura pe icoane. Asta se întâmpla pe la vârsta când unii dintre noi nici nu știam ce liceu să urmăm și care specializare să o alegem ca să studiem.

Să o cunoaștem!

 

 

Dai viață cărților de povești prin desen. Cât de multă bucurie îți aduce lucrul temeinic făcut de mâna ta?

Pictez de când mă știu. În ultimii ani mi-am dat seama că pictura nu e doar parte din mine, ci și o mare parte din lumea mea. Poate sună a clișeu, dar e terapie, e visare, e călătorie către mine. Mă ajută să nu mă pierd.

E înălțător când vezi cum ceea ce ai creat tu cu mâinile tale din emoțiile și trăirile tale, atinge sufletele privitorilor și naște alte emoții fiecare având filtru sau propriu. E misiunea mea de viața să bucur prin culoare și frumos.

 

Cristina, cine a descoperit talentul tău și ți l-a fructificat în timp?

Ca orice copil, am desenat de mică. Era o joacă. Tata îmi făcea desenele și eu le coloram, cărțile de colorat se terminau repede și erau deja plictisitoare. Și a fost așa o joacă până în clasa a cincea, când mama m-a înscris la liceul de arta Gheorghe Tătărescu din Focșani (liceul era abia înființat) la clasa doamnei Ortansa Mazilu care practic m-a descoperit. Nu cred în talent nativ, cred în zi după zi de exercițiu, zi după zi de căutări de mai bine, fiecare visând să ajungă la o performanță anume.

 

 

A fost de la sine înțeles că vei urma cursurile unei școli cu specific? Ce-mi poți spune?

Lucrurile s-au așezat oarecum firesc. Din clasele primare am început să particip la concursuri la care luam premii, chiar premiul internațional. Am aflat mai târziu că a fost luat de mine prin clasa a 7-a, medalia de argint în India. Am spart practic gheața

A fost firesc pentru mine să continui la liceul de artă unde am avut alți îndrumători, în special doamna Elena Barhalã de la care am prins dragostea pentru icoana bizantină. Eram de-a dreptul fascinată de tot ce însemna pictura bizantină. Am început cu icoanele pe sticlă, ca mai apoi să lucrez pe lemn, unde e mult mai complex și anume prepararea lemnului, aurirea. Dar sentimentul și trăirea pe care o ai când lucrezi la o icoană e de nedescris. Și uite așa am continuat până am ajuns către studiile universitare și drumul meu aici a luat ușor alta direcție, dar nu m-am oprit niciodată din a picta.

Eram într-o perioadă în care simțeam că mi se decide viitorul și cumva nesigură pe ce drum să aleg pe mai departe. E foarte important să ai cumva un îndrumător care să te ajute să descoperi în tine ce vrei cu adevărat la acea vârsta.

 

Ce face arta din om? Cum a lucrat pentru tine?

Pe mine, arta sub toate formele ei, simt că mă ține pe o frecvență mai înaltă, îmi deschide mintea și sufletul, îmi deschide noi orizonturi. Ilustrația a apărut în viața mea întâmplător. Pe vremea aceea locuiam în nordul Italiei la câțiva km Veneția. Îmi aduc aminte că era a doua zi de Crăciun și îmi era dor de casă, de ai mei dragi, de locuri, de rădăcinile mele, și, la impulsul acestor trăiri, m-am pus să ilustrez o zână ,am folosit ca inspirație povestea unei fotografe originară tot din Focșani. Îmi plăcea foarte mult pasiunea ei pentru frumos și căprioare. Am „zânificat-o”, am îmbrăcat-o în straie populare și am postat imaginea pe Facebook. Desenul a devenit oarecum viral și fain mi-a fost sentimentul. Și apoi au început să apară comenzi de zâne, ceva cu totul nou pentru mine.

La scurt timp, am fost contactată de o editura din Făgăraș pentru a ilustra o carte cu prinți și prințese. Am acceptat cu mari emoții proiectul. Practic, acestea au fost aripile mele către ilustrație pentru copii și au un loc aparte în sufletul meu. Sunt convinsă că cineva de sus i-a trimis la momentul potrivit în viața mea. Apoi totul a decurs atât de lin către alte proiecte, fascinant era pentru mine bucuria unei noi cărți dar si faptul că învățam lucruri noi și cunoaștem oameni noi. S-au legat prietenii frumoase cu oamenii cu care am lucrat și mă simt cu adevărat binecuvântata pentru asta.

 

 

Să fii înconjurat de oameni frumoși alături de care să crești e un mare dar. O, e greu! Sunt zile când oricât aș trage de mine nu iese nimic, lucrurile nu merg forțate și deși știu lucrul asta îmi e greu de fiecare data să accept. Sunt genul de om foarte activ care nu poate sta.

Și atunci îmi dau seama că e cazul să iau o pauza, ori grădinăresc dacă e anotimp frumos și îmi permite vremea, ori gătesc ceva, ori fac o plimbare. Călătoriile în natură sunt o sursă bună de inspirație.

În copilărie, visam să devin designer vestimentar ,am avut o perioadă lungă în care desenam tot felul de rochițe și mă pasiona să le pun în practică, ca ii forfecam mamei toate materialele ce găseam prin casă. Sunt singura din familie care pictează.

Alex, fiul cel mare, are o imaginație fantastică și un simț al frumosului aparte, dar nu e pasionat de desen. Pasiunile lui sunt spre știință, iar cel mic care are abia un an și 4 luni și e fascinat de pensule și culori, dar e și normal la vârsta asta, dar vedem.

Îmi doresc ca ei să își urmeze calea lor, nu țin neapărat să mă moștenească.

 

Se câștigă din artă?

O, complicată întrebare! Eu am ajuns în punctul în care pot spune că se câștigă din artă, acum depinde de așteptările fiecăruia. E drum lung până să ajungi să monetizezi munca ta. Eu am o credință și anume dacă faci ceea ce îți place și muncești mult, e imposibil banii să nu apăra. Primii mei bani i-am câștigat prin clasa a 9-a, o icoană pe sticlă mi-a fost cumpărată de profesoara de limba română. Eram foarte încântată că îmi pot câștiga singură banii, căci de la acea icoană au urmat multe altele, în special în perioada sărbătorilor de iarnă erau comenzi multe.

 

 

La ce proiecte lucrezi?

În prezent, lucrez la două cărți de povești și un proiect personal, exersez arta digitală deoarece doar așa pot lucra perioada aceasta cu bebe mic prin casă.

Nu aș renunța niciodată la modul tradițional, dar observ că exercițiul acesta digital îmi îmbogățește abilitățile artistice. Mă învață să lucrez mai cu încredere, dacă ai greșit e foarte ușor să repari.

 

 

Președinte director general al Societății Române de Radiodifuziune în perioada 2005-2010 – prima femeie care a condus radioul public în cei aproape 95 de ani de existență, cel mai tânăr director general, jurnalistă, membru al Consiliului de Administrație al SRR, realizatoare a emisiunii Serviciul de Noapte la Radio România Actualități, mamă. Este portretul Mariei Țoghină, care în octombrie 1990 a descoperit lumea magică a radioului, cucerind-o definitiv. Recent, în noiembrie 2022, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a premiat-o, pentru ediția emisiunii Serviciului de Noapte în care l-a avut invitat pe Dinu Săraru. Despre responsabilitățile oamenilor de presă din prezent, despre emoții și lecții din perioada în care a ocupat funcția de PDG, despre bucuria de a fi mamă și despre rolul lui Dumnezeu în viața sa, am discutat cu Maria.

 

 

Cum este să faci radio în 2022? Care sunt provocările, dar avantajele?

Mult mai dificil, dar și mai plin de provocări ca acum 32 de ani când mi-am început cariera în radio… Pentru a face față provocărilor prezentului trebuie să ai competențe multimedia, trebuie să fii în permanent contact cu ceea ce se întâmplă în lume. Competiția este mult mai mare față de anii mei de început în presă. Radioul public se confruntă cu mai multe provocări: competiția cu mediul digital, schimbarea modului de consum media, concurența cu posturile private, pericolul reprezentat de fake news… toate acestea obligă o modernizare rapidă, la adaptarea la evoluțiile din piața media.

 

 

Cum a început povestea ta cu radioul? Visai când erai mică să lucrezi în radio sau viața te-a purtat, pur și simplu, pe acest drum, pe care l-ai îmbrățișat cu brațele deschise?

Cred că viața m-a purtat pe acest drum! În adolescență ascultam Programul 3 și Radio Europa Liberă, mă uitam la TVR și mai prindeam uneori și postul de televiziune din Bulgaria. În acea perioadă, mai puțină televiziune însemna mai mult timp pentru lectură, pentru spectacole de teatru, concerte și pentru conversații interesante.

Am descoperit radioul în octombrie 1990 participând la un concurs de angajare pe un post din zona tehnică. Lumea radioului era una magică pentru toți cei care am avut șansa să o descoperim în acei ani.

Eu am iubit radioul din prima clipă sau de la primul sunet pentru libertatea oferită, pentru calitatea colegilor, pentru schimbările rapide de ritm. Am simțit că radioul este mai mult decât un simplu loc de muncă.

 

Din punctul tău de vedere, ce calități trebuie să posede un om pentru a fi un bun om de radio?

Trebuie să fie sincer, pasionat de meseria sa, preocupat de temele actualității, să cunoască și să respecte publicul. Dar cel mai important este să înțeleagă că a fi realizator radio este o mare responsabilitate pentru că fiecare cuvânt rostit la microfon generează energii în sufletele oamenilor – se construiește o relație bazată pe încredere și nu ai voie să îi dezamăgești!

 

Care crezi că este principala responsabilitate a unui om de presă?

Aceea de a căuta și de a spune adevărul. Nu este ceva ușor, dar merită!

 

Care este portretul unui realizator de radio? Ce stă în spatele minutelor de care ascultătorii se bucură – ce implică acest job?

Nu există un portret robot al realizatorului radio, sunt necesare câteva calități – în primul rând curiozitatea și dorința de a împărtăși oamenilor ceea ce știi, ceea ce afli, într-un limbaj accesibil. Mai trebuie să cunoască și să respecte limba română. În spatele minutelor sunt ore și zile de documentare, este un job care te solicită 24/7, nu te poți rupe de ceea ce se întâmplă în jurul tău, ești mereu în căutarea știrii sau a subiectului, de aceea și stresul este peste limitele normale. Ești norocos dacă înveți în primii ani cum să gestionezi acest stres.

 

 

Una dintre cele mai apăsătoare probleme cu care ne confruntăm la nivel global este nivelul ridicat de fake news. În acest context, crezi că are putere presa de calitate să combată acest fenomen?

Cred că presa de calitate și educația sunt armele cu care putem câștiga războiul cu știrile false și dezinformarea. Noi la radio încercăm să acoperim ambele planuri: știri, emisiuni de calitate și educative.

 

În 2005 ai fost numită președinte director general al Societății Române de Radiodifuziune, fiind prima și singura femeie care a condus radioul în cei aproape 95 de ani de existență. În plus, ai fost și cel mai tânăr director general ales, aveai 33 de ani. Care a fost primul gând pe care l-ai avut când ai aflat că ai fost numită în această funcție? Pe cine ai anunțat prima dată? Ce sentimente ai trăit? Cum s-au simțit acele emoții?

Mi s-a părut incredibil! Am fost foarte emoționată în acele momente, iar prima persoană cu care am vorbit a fost soțul meu, care mi-a spus că este o șansă extraordinară, că este convins că voi avea succes și că mă va susține necondiționat. Așa a fost și îi mulțumesc pentru că am simțit în fiecare moment acest sprijin!

 

Ai ocupat funcția de președinte director general al SRR până în anul 2010. Care sunt proiectele pe care le-ai implementat în acei ani și cu care te mândrești cel mai tare? Din punctul tău de vedere, care este impactul pe care l-ai produs în îmbunătățirea radioului public?

Cele mai importante proiecte ale mandatului meu în fruntea radioului public au fost inițierea și implementarea proiectului ADAM de digitalizare a Arhivei Radio, prin care a fost salvat patrimoniul național conservat în cadrul Fonotecii de Aur, recondiționarea Orgii și a Sălii de Concerte a Radiodifuziunii, finalizarea proiectului de modernizare a Controlului General Tehnic, emisia continuă a Studiourilor Teritoriale și lansarea online pentru toate posturile de radio din cadrul SRR, inițierea proiectului Radio Romania Chișinău, transformarea postului Antena Satelor în post național prin alocarea unei frecvențe naționale pe unde medii, alături de asumarea identității de serviciu public de radio conform cu valorile europene.

Referitor la partea a doua a întrebării tale, cred că am contribuit la consolidarea radioului public, la recuperarea credibilității și încrederii publicului. Am încurajat libertatea de exprimare și responsabilitatea jurnaliștilor de la radioul public. În acei ani, știrile Radio România concurau cu cele ale BBC România. Dar toate aceste proiecte au fost realizate împreună cu colegii din radio!

 

 

Această funcție ți-a oferit oportunitate de a cunoaște foarte mulți oameni, de a lucra împreună cu aceștia, de a lua decizii pentru aceștia – mă refer, în special, la cei peste 2000 de angajați ai SRR. Știm că este întotdeauna o provocare să coordonezi un număr mare de oameni – fiecare are propriile păreri, propriile așteptări, aspirații. Cum a fost pentru tine? Ce te-au învățat acei ani despre … oameni?

Încă din primele zile ale mandatului de PDG am simțit această responsabilitate față de marea echipă a radioului, o parte dintre colegi m-a susținut, alții au fost mai rezervați… dar pentru mine a fost un mare avantaj faptul că ne cunoșteam și că puteam discuta deschis atât problemele, cât și soluțiile. Cred că oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei organizații, de aceea le-am acordat atenție și încredere! Am încercat ca fiecare decizie pe care am luat-o să fie una corectă. E dificil să îi mulțumești pe toți și imposibil să te iubească toată lumea… am crezut că este mai important să le câștig respectul și cred că am reușit!

Am învățat că fiecare om are nevoie de susținere, are nevoie să fie văzut, apreciat și încurajat pentru că altfel își pierde motivația.

 

Care este cea mai amuzantă amintire pe care o ai? În toată cariera ta ai interacționat cu mii de oameni – cu siguranță ai și amintiri hazlii.

Offf… caut amintiri hazlii și nu prea găsesc… fiica mea îmi reproșează, uneori, că sunt prea serioasă. Foarte amuzante au fost momentele în care am interacționat prima oară cu omologii mei, șefi ai instituțiilor publice de media din întreaga lume, și vedeam reacția lor atunci când le spuneam că sunt președinta radioului public – li se părea incredibil ca o tânără femeie să dețină o funcție atât de importantă.

 

În prezent ești membru în Consiliul de administrație al SRR și realizatoare a emisiunii Serviciul de noapte la Radio România Actualități. De ce Serviciul de noapte? Cum îți alegi temele și invitații? Ce înseamnă Serviciul de noapte pentru tine?

Este un proiect editorial pe care l-am gândit ca fiind în slujba ascultătorilor care au nevoie să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în cotidian, care este impactul anumitor decizii, cum se schimbă lumea în care trăim. Cred că radioul public trebuie să aibă o ofertă editorială prin care microfonul să revină și ascultătorului – aceasta este miza Serviciului de noapte. Pe de altă parte, am vrut să arăt că poți face audiență, poți face știri în exclusivitate și la miezul nopții, dacă ai curaj și ești onest față de public și invitați!

Temele și invitații îi aleg funcție de relevanța acestora pentru ascultătorii Radio România Actualități.

Cred că poveștile mele la radio se scriu cu fiecare ediție a emisiunii Serviciul de noapte, cu fiecare proiect pe care îl lansez și finalizez, unele cunoscute, altele mai puțin vizibile… nimic spectaculos: multă muncă, migală, pasiune neobosită și dorința de a fi mereu mai bună în ceea ce fac, de a contribui la consolidarea ideii de serviciu public aflat în slujba oamenilor!

 

 

Ai avut un mentor, o persoană care te-a inspirat de-a lungul carierei?

Generația matură în anii în care eu abia descopeream radioul, jurnaliștii din acei ani au fost mentorii mei. Au fost generoși cu mine și m-au învățat cum să fac această meserie. Îmi place ceea ce fac, pun pasiune și caut mereu să aduc perspective noi, să inovez.

Imediat după Revoluție a fost o perioadă de dezvoltare, de lansare a unor noi proiecte și de formare a unei noi generații de jurnaliști radio, care iată, acum, a ajuns la maturitate.

 

Ce înseamnă familia pentru tine?

Este cea mai importantă, fără familie nu am nimic! Cu cei dragi îmi place să îmi petrec timpul, cu ei râd și plâng, deopotrivă… trăim bucuriile și îngrijorările împreună. Suntem norocoși pentru că încă îi avem aproape pe părinții noștri și îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce avem.

 

Ai o fiică – cum s-a îmbinat funcția de președinte director general SRR cu job-ul full time de mamă?

Au fost anii cei mai dificili pentru că, atunci când am preluat mandatul de PDG, fiica mea avea doar 7 luni. Multe responsabilități au fost preluate de soțul meu și de bunicii Anei.

Îmi amintesc că încercam să ajung seara acasă la timp pentru a prinde câteva momente de joacă și a o culca… dimineața când plecam spre birou ea dormea. Când a mai crescut, au fost și zile în care am reușit să o iau cu mine la concerte, spectacole sau evenimente și așa timpul petrecut împreună a crescut.

Au fost cinci ani marcați pe de o parte de responsabilitățile funcției deținute, pe de altă parte de dorul permanent de fiica mea. Mi se părea atunci că nu am suficient timp pentru a fi împreună cu ea… am recuperat în anii care au urmat!

 

Care sunt provocările în a fi părintele unui adolescent în 2022 și cum le gestionezi?

Dificilă întrebare! Nu m-aș hazarda să dau sfaturi, dar cea mai mare provocare este aceea de a înțelege că puiul de om a crescut și că are propriile opinii, idei despre viață, și despre ceea ce se întâmplă în jurul lui. Că are nevoie de libertate, în timp ce noi părinții ne dorim să îi știm în siguranță. După ce ai acceptat această realitate, trebuie să găsești calea de mijloc… să știi când trebuie să fii cel mai bun al prieten adolescentului și când “cel mai rău părinte de pe pământ”, pentru că este în fișa postului de părinte să evaluezi pericolele și să te asiguri că este în siguranță. Dacă ai reușit să construiești în anii copilăriei o relație bazată pe încredere, lucrurile sunt mai simple.

 

Crezi în Dumnezeu? Care este relația ta cu Dumnezeu?

Răspunsul scurt este: da! Îmi încep ziua și o închei cu gândul la Dumnezeu, este busola mea!

 

Care îți este cea mai dragă amintire din copilărie?

Sărbătorile de iarnă petrecute, alături de verișoarele mele, la bunici, într-un sat de lângă București – era atât de frumos, eram atât de fericite și trăiam acele zile cu atâta bucurie.

 

Ce te motivează zi de zi? Atât în viața profesională, cât și în cea personală?

Dorința de a face bine, de a-i ajuta pe cei care se află la început de drum… așa cum și alții m-au ajutat pe mine!

 

Care sunt valorile după care te ghidezi în tot ceea ce faci?

Onestitate, compasiune, responsabilitate, respect și echilibru… dar cea mai importantă pentru mine este iubirea față de Dumnezeu și față de oameni!

 

Fiecare persoană are și perioade mai puțin bune. Ce îți spui atunci când lucrurile nu merg chiar așa cum îți dorești? Ce te motivează să mergi mai departe privind cu optimism și având încredere în rezolvare oricărei situații? 

Mă rog la Dumnezeu să îmi arate calea, să mă ajute să iau cea mai bună decizie. Motivația vine din reacțiile pozitive ale ascultătorilor „Serviciului de Noapte”. Experiența de viață îmi spune că orice situație are cel puțin o rezolvare – nu suntem de fiecare dată mulțumiți de soluție, dar de fiecare dată trebuie să avem forța de a merge mai departe!

 

 

 

Astăzi, Taina cea din veac ascunsă și îngerilor neștiuți, oamenilor se descoperă. Dumnezeu cel veșnic Se smerește, din Sfânta Fecioară Se naște și în ieslea Betleemului Se așază. Dumnezeu, Cel ce peste toate stăpânește și tuturor lege a dat, astăzi în brațe este purtat și în scutece înfășat.

Din lumină acestei tainice iconomii dumnezeiești să ne luminăm sufletește și cu cetele cele îngerești să cântăm:

Să se bucure Cerul, să se veselească pământul, că S-a născut pe pământ Dumnezeu cel mai înainte de veci și, în dragostea Sa cea mare, pe toți ne-a îmbrățișat.

 

Minunatele zile ale sărbătorii Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos să vă găsească la ceas de bucurie alături de cei dragi!

 

 

Interpreţi – Alina Bottez, Antonela Barnat, Ștefan Voicu
La pian – Iulia Olteanu, Ieronim Buga
Prezentare – Manuela Mocanu
În program – colinde tradiţionale şi creaţii ale compozitorilor Engelbert Humperdinck, Franz Lachner, Richard Wagner, Pr. Ion Runcu, Jules Massenet, Claude Debussy, Adolphe Adam, Tiberiu Brediceanu, Ottorino Respighi, Valentin Teodorian, Maxim Vasiliu, Johann Strauss-fiul, Tiberiu Brediceanu, Nicolae Lungu, Ioan D. Chirescu, Dumitru Georgescu-Kiriac

 

Credit foto: Daniel-Paul Ciobanu

La 19 ani și-a deschis prima afacere, în IT, ulterior atrăgându-i atenția și alte domenii. Deși inițial nu a avut o pasiune pentru zbor, lucrurile s-au schimbat pe parcurs – rugat să aleagă un singur cuvânt care să descrie ce înseamnă pilotajul acrobatic pentru el în prezent, răspunde simplu: extaz. Împreună cu Ioan Postolache, unul dintre cei mai vechi instructori ai Școlii de la Tuzla, a înființat Vulturașul, prima școala privată de aviație acrobatică din România, din dorința de a-și pune amprenta pe siguranța zborului. Despre emoțiile primului zbor în comandă simplă, despre ritualul de dinainte de zbor, despre riscuri, adrenalină și gestionarea situațiilor neprevăzute în zbor am discutat cu Ionuț Dorel Motoi, manager, aventurier, pilot de avion.

 

 

Când a apărut pasiunea pentru zbor? Ați visat de mic să deveniți pilot? Cine sau ce v-a inspirat să alegeți acest drum? Ați avut un mentor, o persoană care v-a inspirat în tot ceea ce ați făcut până la această vârstă?

Inițial nu am avut o pasiune pentru zbor. Mă întorceam dintr-un concediu împreuna cu viitorul meu fin, Liviu, și în avion spre România mi-a spus că s-a înscris la școala de zbor la Tuzla (eu locuind în Tuzla). Mi s-a părut o idee bună să mă apuc și eu de aviație, mai ales că aveam o companie în IT și asta implica să mă deplasez cam în toată țara cu mașina. Ideea de a mă deplasa cu un avion mic părea cea mai sigură și rapidă la acel moment. Zis și făcut!

 

Vă amintiți primul zbor? Cum a fost, ce sentimente ați experimentat, ce gânduri vă treceau prin minte?

Primul zbor singur, hmm ..  aș putea să vă povestesc despre primul zbor în comandă simplă în școală sau primul zbor după obținerea licenței de pilot privat sau chiar primul zbor dintr-o țară în alta. Toate au generat emoții ce vor rămâne tot timpul în amintirile mele.

 

 

Aleg să vă povestesc primul zbor din școală în comandă simplă, „ieșirea la simplă”, care se face asistat de la sol de instructor și în contact cu el prin radio. Ei bine, condițiile meteo erau foarte bune, aveam deja în jur de 11h zburate cu instructorul, în care am tot repetat decolările și aterizările – în cazul acestor zboruri, instructorul era de fiecare dată lângă mine, inspirându-mi încredere și siguranță că și dacă aș greși, vom fi ok.  Acum însă eram doar eu PIC (pilot în comand DOREL) și vulturul mecanic …. Motor în plin, roțile încep să se învârtă, avionul trepidează în timp ce prinde viteză, arunc o privire în plus către ceasurile din bord și văd că totul este ok, trag ușor de manșă și avionul începe să ridice ușor botul, iar pământul rămâne în urmă… Doar eu, manșa, aparatele și cerul… Îmi trecea prin minte întrebarea – wow, fac asta? Răspunsul era simplu: da. Deodată îmi dau seama că am ajuns la înălțime și pot să fac pașii normali în zbor – tai pompa electronică de combustibil, opresc luminile de aterizare, privesc la viteza și, ȘOC, viteza nu crește. Mă cuprind toți fiorii și mă gândesc – La naiba, primul meu zbor și o să aterizez forțat, e clar o problemă. Am tras aer în piept și mi-am zis – Hai, ia pașii de la început, studiază, totul este ok, găsește problema. În 30 secunde, la o aruncare a ochilor pe geam spre aripi mi-am dat seama că nu am băgat flapsurile la loc și forma aripii frâna avionul. Cu o simplă apăsare pe buton flapsurile au fost retrase și avionul a prins viteză. Am aterizat, am zâmbit și m-am bucurat apoi de botezul aviatorilor – aruncat în lenjerie în resturi vegetale cu țepi.

 

V-ați dorit mereu să deveniți pilot de acrobații aeriere sau ați țintit, inițial, să deveniți pilot de linie?

Inițial doar mi-am dorit să scap de drumurile aglomerate făcute cu mașina și să mă deplasez cu avionul acolo unde aș fi avut treabă. Un avion mic de genul Diamond da 20 costă puțin mai mult ca o mașină, iar consumul este la jumătate față de o mașină pe benzină. Într-o oră poți zbura în jur de 180 km în linie dreaptă cu un consum de 15-18 l de benzină.

Pilotajul acrobatic nu a fost un vis, ci pur și simplu, într-o zi, instructorul meu Ioan Postolache (capul de formație al YAKERILOR ACROBATICI) m-a luat cu avionul YAK52 la un zbor acrobatic. Atunci mi s-a făcut rău, însă straniu, mi-a plăcut la nebunie să fiu acolo sus, să mă bucur de libertate de mișcare, să mă simt jucându-mă în cer. Tot în acea zi am discutat cu domnul Postolache despre achiziția unui avion de acrobație și ulterior am ajuns să deschidem împreună DTO VULTURAȘUL, prima școală de zbor declarată – de acrobație din România. Este o școală de zbor dedicată piloților care vor să zboare mai în siguranță, piloților ce vor să știe clar cum să iasă din orice situație apărută în zbor și să se bucure cu adevărat de cer.

 

 

La ce vă gândiți atunci când pilotați – ce gânduri vă trec prin minte?

Depinde, sincer nu prea îmi trec gânduri, zborul mă relaxează și mă face să dau deoparte orice altă situație de business sau de viață pe care o întâlnesc jos la sol. Acolo sus, în zbor, suntem împreuna eu și avionul, suntem într-un parteneriat vital și ne bazăm unul pe altul – Vulturașul pe mine, că nu îl voi forța peste limite și eu pe el, că o să execute cu mândrie toate comenzile mele.

Iar când zbor cu pasageri ce experimentează un zbor acrobatic sau lin, atunci mă umplu de energie văzând cum ei zâmbesc, admiră peisajul, cum sunt pierduți în adrenalină și cum revin cu zâmbetul luminându-le chipurile.

 

„Acolo sus, în zbor, suntem împreuna eu și avionul, suntem într-un parteneriat vital și ne bazăm unul pe altul”

 

Aveți sute de zbor la activ, ce vă motiveze să continuați? Ce vă oferă pilotajul față de orice altă meserie? Adrenalină, libertate, satisfacția de a gestiona neprevăzutul?

Cred că și la 90 de ani voi fi în aer și îmi voi lua porția de energie, de adrenalină, de zâmbete, de emoții. Iar neprevăzutul? Nu există neprevăzut în aviație – știi clar toate riscurile și trebuie să fii pregătit pentru ele astfel încât ORICE S-AR ÎNTÂMPLA să poți zbura și data viitoare și să te bucuri de viață și aviație.

 

„Iar neprevăzutul? Nu există neprevăzut în aviație”

 

Cât de riscant este ceea ce faceți? S-a întâmplat să aveți și zboruri cu probleme sau situații neprevăzute? Cum le-ați gestionat – în ciuda faptului că piloții sunt extrem de pregătiți pentru a gestiona astfel de situații, se întâmplă să fie nevoie să improvizați? S-a întâmplat vreodată să vă fie teamă atunci când erați la manșă?

Zborul Acrobatic este un sport extrem, însă suntem pregătiți pentru orice situație, avem chiar și parașute de urgență – atât pentru mine, cât și pentru pasager sau copilot. Aviația este un domeniu foarte bine pus la punct, iar avioanele sunt întreținute conform unui manual foarte rigid de mentenanță. Totul este la marele fix și echipa din spate este acolo tot timpul. Așadar, situații neprevăzute nu pot să apară atât timp cât zborul este bine pregătit, inclusiv teama (dacă au pasagerii/piloții/copiloții) – este luată în calcul de jos de la interviu și de la briefingul de dinainte de zbor.

 

 

Alături de Ioan Postolache, unul dintre cei mai vechi instructori ai Școlii de la Tuzla, ați înființat Vulturașul, prima școală privată de aviație acrobatică din România. Cum a luat naștere această idee? Cât de interesați sunt românii de acest sport? Este un sport scump?

Da, mi-a fost instructor, mentor și prieten – ideea a venit după ce am cumpărat avionul. Stând împreună la o cafea, ni s-a părut o idee bună să ne lăsăm amprenta pe siguranța zborului. Piloții sunt interesați, însă situațiile economice din ultima perioadă, ce au afectat bugetele fiecăruia, ne aduc în pragul de a lucra la supraviețuire, fără să discutam de profit. Ne bucurăm însă că reușim să ne întreținem și să continuăm povestea VULTURAȘUL. Ne ajută, totodată, zborurile demonstrative – de exemplu, pot fi achiziționate carduri cadou pentru doritorii de adrenalină direct de pe websiteul nostru, www.vulturasul.ro.

 

Ce fel de capacități/abilități considerați că trebuie să posede o persoană care își dorește să devină pilot? Dar pilot un sportiv? Este necesar să te naști cu aceste capacități sau ele pot fi dobândite în timp?

Ai nevoie de perseverență – în rest, înveți. Putem să învățăm pe oricine dorește să zboare și să stăpânească tainele acrobației de bază, iar apoi poate continua către acrobație avansată, caz în care, într-adevăr, ai nevoie să fii într-o condiție fizică și psihică foarte bună.

 

Pilotajul este, de cele mai multe ori, o meserie asociată cu bărbații. Sunt femeile interesate de pilotaj și pilotaj acrobatic, în general? 

Da, chiar am avut înscrise la noi la școală  2 domnișoare care au devenit ulterior piloți acrobați și suntem mândri de ele. Pot să spun chiar că femeile rezistă mult mai bine la un zbor acrobatic decât bărbații, respectiv doar 2 din 10 femei vor experimenta la primul zbor o senzație de amețeală, în timp ce 4 din 10 bărbați au sigur amețeală în timpul zborului acrobatic.

 

 

Vă antrenați zilnic?

Așa aș vrea, însă depindem de buget. Reușesc, în mare, să mă antrenez zilnic doar în perioada verii, când avem zborurile acrobatice pe litoral – acele zboruri cadou tocmai menționate. În rest, zbor măcar o dată pe săptămână, cu 3 ieșiri într-o zi.

 

Aveți un ritual înainte de a vă urca la manșa avionului?

Da, verific cu sfințenie avionul, îi mângâi boticul și apoi zâmbesc către cer.

 

Care sunt principiile și valorile după care vă ghidați în tot ceea ce faceți?

Legea lui Om în primul rând, mai exact – eu sunt om cu tine, tu ești om cu mine. Cred în integritate și în comunicare, astfel încât să pot aduce oamenii împreună. Valorile mele? Lista este lungă: pasiune, eficiență, mentorat, ambiție, creativitate.

 

„Valorile mele? Lista este lungă: pasiune, eficiență, mentorat, ambiție, creativitate.”

 

Sunteți și antreprenor –  la 19 ani v-ați deschis un business în IT, ulterior v-au atras atenția și alte domenii, iar recent ați lansat o aplicație prin care cei care nu au destul timp liber pot beneficia de serviciile unui valet care să se ocupe de curățarea mașinii. Cum se îmbină antreprenoriatul cu pilotajul acrobatic? Ce v-a învățat pilotajul, care este acel lucru spre care puteți arăta având convingerea că v-a ajutat și influențat în gestionarea tuturor celorlalte aspecte ale vieții dvs.?

Aici este simplu – înainte să devin pilot aveam tendința să întind limitele până când plesneau, apoi puteam face un pas înapoi și să continui. Aviația m-a învățat să fiu ponderat, calculat și să întind limitele atât cât știu că permit cei din jurul meu (fie aparate de zbor, oameni, business-uri sau prieteni).

 

 

Cum privește familia dvs. activitatea de pilotaj acrobatic? Participă la demonstrațiile acrobatice pe care le realizați, au emoții înainte de astfel de momente?

Sunt acolo pentru mine și mă susțin, chiar dacă asta implică să fiu departe de casă de multe ori în week-end.

 

Ce sfat i-ați da unui tânăr care visează să devină pilot?

Nu dau sfaturi în general, aici aș spune atât – urmează-ți visele și nu lasă nimic să îți stea în cale . Ajută și vei fi ajutat, iar oamenii te vor susține într-o fundație solidă către realizare visurilor tale.

 

„Ajută și vei fi ajutat, iar oamenii te vor susține într-o fundație solidă către realizare visurilor tale.”

 

Aflat într-o conversație cu dvs. la vârsta de 18 ani, ce v-ați spune, ce încurajare sau sfat v-ați transmite?

Wow, ce cool ar fi să am acum 18 ani și mintea de acum – nu cred totuși că mi-aș spune ceva, aș zâmbi și aș admira cum trec din nou prin toate greșelile și realizările ce m-au făcut omul de azi.

 

Dacă ar trebui să descrieți într-un cuvânt ce înseamnă pilotajul acrobatic pentru dvs., care ar fi acel cuvânt?

Extaz.

 

 

Pe parcursul primelor veacuri, Crăciunul nu a fost sărbătorit. De la sfârșitul sec. III a început să fie sărbătorit împreună cu sărbătoarea Teofaniei (Boboteaza), pe data de 6 Ianuarie. Începând cu sec. IV, după multe dezbateri și neînțelegeri, s-a hotărât ca sărbătoarea Crăciunului să fie celebrată pe 25 decembrie. Au fost propuse diferite luni, în principal, din cauza faptului că nici în Vechiul Testament, dar nici în Noul Testament, nu se dau detalii cronologice în legătură cu momentul nașterii lui Hristos. Biserica a stabilit ziua de 25 decembrie ca zi de sărbătoare a nașterii lui Hristos, pentru ca aceasta să înlocuiască marea sărbătoare națională a lui Sol Invictus. Data a fost stabilită prima dată în Apus, iar în Răsărit a venit aproape de sfârșitul sec. IV. efinirea acestei sărbători a avut loc în Occident, în timp ce în Orient a venit spre sfârșitul secolului al IV-lea. Știm că Crăciunul a fost sărbătorit pentru prima dată la Constantinopol în 378 și în Antiohia în 386. Pentru Antiohia, cunoaștem data datorită unui discurs al Sf. Ioan Gură de Aur, rostit cu ocazia sărbătorii. Ceea ce este surprinzător este că la Betleem, locul de naștere al lui Hristos, Crăciunul a fost sărbătorit pentru prima dată în anul 433. Consolidarea sărbătorii se datorează Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Grigorie Teologul. Perioada dintre Crăciun și Lumini este numită de bizantini festivalul Kalandi.

Sărbătorile din Bizanț, în general, sunt strâns legate de biserică, și cu atât mai mult atunci când este vorba de sărbătoarea Crăciunului. În dimineața zilei de 25 decembrie se săvârșea în biserică Sfânta Liturghie, și pentru a sărbători nașterea lui Hristos, oamenii se așezau în așa fel încât să dea impresia unei peșteri, iar în centru era așezată un fel de saltea pe care zăcea un copil, reprezentându-L pe Hristos. Această tradiție este mărturisită până în secolul al XII-lea de Theodoros Balsamon.

În ziua de după Crăciun exista obiceiul de a schimba casele între ele, în dar, așa-numita „lohozema”. Lohozema era un fel de supă, în care se amesteca grisul copt și se dădea vacilor pentru a produce mai mult lapte, iar în ziua de după Crăciun și se dădea în dar conform tradiției, în cinstea Fecioarei Maria. Acest obicei a fost criticat de Biserică și desființat prin canonul al 79-lea al Sinodului Trulan. Totuși, Simeon Metafrastul îl menționează în secolul al X-lea, ceea ce arată că, în ciuda eforturilor Bisericii, obiceiul nu a pierit. Se pare, însă, că până în secolul al XII-lea tradiția a fost abandonată, cel puțin la Constantinopol.

În timpul festivalului, oamenii aveau grijă să-și păstreze casele ordonate, își împodobeau ferestrele, curățau drumurile și își împodobeau magazinele. De asemenea, erau împodobite și diverse monumente publice. Decorul consta în principal din rozmarin, ramuri de mirt și flori de sezon.

Bizantinii, pe tot parcursul sărbătorilor, atunci când intrau în casă, cântau colindele întotdeauna în acompaniamentul unor instrumente muzicale. Colinde cântau și copiii, care, însă, adăugau și niște versuri de laudă proprietarilor caselor pentru a primi și o răsplată corespunzătoare.
Pe lângă adulți și copii, colinde erau cântate de membrii orchestrelor, care se plimbau pe străzi mai ales seara, cântând, și nu se opreau decât dacă erau nu erau plătiți, sau tratați.
În cele douăsprezece zile de sărbătoare, bizantinii se deghizau, purtând diverse măști și costume, și, în același timp, colindau de cele mai multe ori cu fețele acoperite, bătând la ușile caselor și deranjând proprietarii.

Împăratul a dat poruncă să se țină curse de cai în zilele de sărbătoare, spectacol foarte drag bizantinilor. Biserica a avut o reacție negativă asupra acestui lucru și a încercat să oprească această practică, dar nu pare a fi reușit, întrucât aceste spectacole au continuat fără încetare.

Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa De Cerimoniis, menționează că în ziua de Crăciun, împăratul intra în Hagia Sofia purtând coroana și hlamidă, însoțit de toți slujitorii curții imperiale. Pe drumul de la palat la biserica cea mare, oamenii îl aplaudau, iar reprezentanții Municipiilor îi adresau urări. Străzile erau îngrijite și împodobite cu crengi de mirt, rozmarin și flori.
Aflându-se în Hagia Sofia, împăratul își dădea jos coroana înaintea porților împărătești, se întâlnea cu Patriarhul și intrau împreună în biserică. Apoi, mergând spre Altar, împăratul se închina, și apoi se retrăgea în tronul împărătesc, până în momentul la care urma să se împărtășească. La întoarcerea sa, poporul îl aplauda iarăși pe împărat, în timp ce se auzeau și salutări în limba latină. Urma apoi o masă magnifică la palat, la care participau membri ai curții imperiale, diplomați străini și doisprezece oameni săraci corespunzători ucenicilor lui Hristos. În acea zi, arestările au fost interzise doar pentru contravenții minore.

Ziua de 1 ianuarie era dincolo de prima zi a lunii și prima zi a anului, lucru care fusese deja stabilit încă din secolul I î.Hr. Această sărbătoare a fost păstrată și de bizantini, care, ca și romanii, obișnuiau să-și împodobească tocurile ușilor cu crengi de dafin, sau coroane de flori. Această zi era sărbătorită cu mare bucurie de către bizantini, iar pe parcursul ei se schimbau daruri bănești. Copiii primeau cadou în urma schimbului de urări, o monedă. Cu toate acestea, în afară de cadourile bănești, oamenii făceau schimb de cadouri, fructe și dulciuri. Exista, de asemenea, impresia că ziua Crăciunului trebuie petrecută în cât mai multă veselie și fericire pentru a avea un an fericit. De aceea, aveau obiceiul de a se distra cu mese și dans, dar și de a se deghiza în diverse animale. Și bizantinii au fost proactivi și aveau grijă ca prima persoană care intra în casa lor la în prima zi de Ianuarie să le aducă și noroc pentru noul an, credință care este valabilă și astăzi.

La Constantinopol, câtă vreme instituția vasalajului era în vigoare, domnitorul împărțea poporului săculeți cu bani. Începând cu perioada lui Iustinian I, s-a dat ordinul de a se distribui doar monede de argint, miliaresioane, dar nu de aur. Pe 3 ianuarie aveau loc curse de cai, urmate de banchete și jocuri de noroc. În palat, împăratul dădea banchete magnifice.

 

Traducere

 

Nu există rețete de succes identice, cum nu putem vorbi nici despre același șablon pentru oamenii care lucrează în același domeniu. Când amintim despre actorie, e normal să ne gândim că fiecare a avut traseul său de bătucit. Pentru unii, a fost bogat în întâmplări frumoase, pentru alții, plin în provocări. În descifrarea invitatului de azi, actorul de teatru și film Cătălin Coșarcă, plecăm de la premisa că a avut șansa să își aleagă singur cariera și să guverneze în jurul dorinței de a prinde vechime pe vechile scânduri ale scenelor de teatru sau în studiourile de filmare.

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, sunt convinsă că alegerile luate în viață l-au influențat în mod decisiv și au avut impact asupra formării sale. Și-a lărgit spectrul artistic studiind actoria la București, la UNATC, fără vreun regret. Ultima performanță în care l-am văzut a fost lungmetrajul Teambuilding, ce este de un real succes.

Talentul s-a îmbinat cu responsabilitatea, seriozitatea și profesionalismul în toți acești ani. În primul an la UNATC, a descoperit improvizația, iar de atunci este activ în lumea aceasta. Peste un deceniu a trecut de când Cătălin, alături de alți colegi, sub egida Backstage Boys, a îmbrățișat această formă de artă și se identifică perfect cu ea. Să-l cunoaștem!

 

 

Cine este Cătălin când nu-l vede nimeni, dincolo de scenă?

Când nu trebuie să lucrez, fie pe scenă sau la filmări, evenimente ori Workshop-uri, sunt un tip destul de retras, nu prea caut să socializez sau să ies în oraș, prefer să îmi petrec timpul liber acasă, în liniște, cu iubita mea sau, când se aliniază planetele, cu unul dintre hobby-urile mele cum ar fi scrisul, desenul/pictura digitală, benzile desenate, filmele ori jocurile video. Nu prea îmi place să merg în vacanțe, însă viața de cuplu necesită compromisuri, așa că, din când în când mai plec cu iubita mea în călătorie, sperând că o să ne și distrăm, dar de cele mai multe ori irosim bani și energie doar ca să ne certăm în altă țară.

 

Ce mulțumiri poartă cu el?

Sunt mulțumit că n-am avut o viață prea grea, în mare am fost sănătos, să vedem cât mă mai ține. Am avut oportunitatea să fac ceea ce mi-am dorit, să îmi aleg singur cariera și să am un relativ succes până acum. Am o familie caldă și iubitoare, care m-a susținut în alegerile pe care le-am făcut, pentru care sunt foarte recunoscător. Am avut plăcerea să cunosc de-a lungul timpului și să lucrez cu mulți oameni talentați, inteligenți și darnici, care îmi sunt dragi și  de la care am învățat multe lucruri. Nu îi voi numi pentru că lista e foarte lungă, însă le sunt recunoscător. Iar un alt motiv de mulțumire zilnică este iubita mea, care a bătut drum lung ca să fie parte din viața mea. Aș continua cu mulțumirile dar le păstrez pentru premiile Oscar.

 

 

Ai și temeri, sau frici, sau tristeți? Ce poți mărturisi cu noi?

Am multe frici și tristeți, dar nu sunt înclinat să le destăinui. Prefer să mă lupt eu cu ele pe cont propriu și când pot și am ocazia să mă folosesc de ele pentru a da adâncime personajelor pe care le creez.

 

De când ești într-o relație cu scena? Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Prima dată când am urcat pe scenă a fost în anul 2006, la Cafe DeKo de la TNB. Era anul în care am venit în București pentru facultate. Deși îmi doream să dau la UNATC, n-am făcut-o din prima pentru că nu mă simțeam pregătit. Nu aveam niciun fel de experiență cu teatrul sau actoria, iar în perioada aceea începuseră să apară primele clipuri video pe YouTube cu stand-up comedy de la DeKo, așa că am decis să urc și eu pe scenă la seara amatorilor. Am făcut asta tot restul anului respectiv. Apoi, în 2007 am intrat la actorie la UNATC și am renunțat la stand-up, dar pe lângă teatrul clasic am descoperit acolo teatrul de improvizație, datorită bunei mele profesoare Mihaela Sîrbu, care avea să îmi definească cariera pe mai departe. În 2010 am înființat trupa de teatru de improvizație Backstage Boys împreună cu alți colegi de an de la actorie, alături de care am avut una dintre cele mai trainice relații profesionale din viața mea, care continuă și azi (anul acesta am avut spectacolul aniversar de 12 ani).

 

Cu filmul când ai făcut cunoștință?

Eram în primul an de facultate, la UNATC, când am colaborat cu un coleg de la regie film care mi-a dat rolul principal masculin în scurtmetrajul său, se numea „8 min. și jumătate”. Era o comedie drăguță despre studenți. Apoi au urmat alte scurtmetraje, multe reclame și scketch-uri, apoi, într-un final, primul lungmetraj – „Teambuilding”.

 

 

Ce simte un actor când aude la finalul unui spectacol tropote de aplauze?

Dacă totul merge bine în timpul spectacolului, ți-ai făcut treaba bine și simți că meriți aplauzele, atunci ești în al nouălea cer și în momentul ăla totul are sens în lume. Însă dacă lucrurile nu au mers cum ai fi vrut sau cum știi că ar fi trebuit să fie, rămâi cu sentimentul că ai încercat să-i păcălești și ei s-au prins dar îți răspund cu aceeași monedă aplaudând tot ca o păcăleală…răsplata unui impostor.

 

Coincid planurile de când erai mic cu cele de acum? Ai știut mereu că vrei să îmbrățișezi meseria aceasta?

Când eram mic nu prea știam ce voiam să fac când o să fiu mare, însă desenam foarte mult. Îmi plăceau poveștile, îmi plăcea să spun povești, iar desenul a fost pentru multă vreme modul meu de a spune o poveste. Însă, pe la final de liceu, mi-am dat seama că acest proces poate fi mult mai direct, iar actoria mi s-a părut o cale mai scurtă către un rezultat similar. Același lucru m-a atras și la teatrul de improvizație.

 

Cât de mult te onorează rolul tău în societate, cel de actor? 

Hmmm… când am intrat la UNATC eram atât de mândru, nu-mi venea să cred, abia așteptam să le spun oamenilor că sunt student la actorie. Încă priveam din exterior. Acum privesc din interior, e o cu totul altă perspectivă.

 

Fiecare rol pe care l-ai „îmbrăcat” poartă signifianță în sufletul tău sau ai unul preferat pe care l-ai juca la nesfârșit?

Poți avea o haină preferată, bineînțeles, pe care ai purta-o mai mult decât pe celelalte, însă cu cât o porți mai mult cu atât devine mai jerpelită. Eu încerc să am o garderobă cât mai variată, chiar dacă uneori pare că aleg doar o nuanță diferită a aceluiași gri, mă străduiesc totuși să nu fiu un boschetar.

 

Pentru actorul Cătălin contează cantitatea sau calitatea distincțiilor?

Mereu aș alege calitatea. Dar de multe ori ai nevoie de cantitate ca să ajungi la calitate.

 

 

Este meseria de actor una cronofagă în accepțiunea ta, precum este și în accepțiunea altora?

Mie nu mi se pare o meserie cronofagă, ba chiar mi se pare mai puțin cronofagă decât multe alte meserii. Însă e relativ, depinde cât timp e dispus fiecare individ să investească pentru a-și atinge scopul…depinde de scop, depinde de context…depinde.

 

Care este dorința cea mai mare a ta? La ce aspiri? Care este punctul în carieră care te-ar mulțumi pe deplin?

Din nou e relativ. Eu am dificultăți cu genul ăsta de noțiuni absolute. Mulțumit pe deplin nu cred că voi fi vreodată. Aspir către mai bine, din toate punctele de vedere. Îmi doresc înțelepciunea de a aprecia ceea ce este și capacitatea de a crea ceea ce ar putea fi.

 

Ce gând vrei să-ți lași, să-l citești și peste ani atunci când vei da peste materialul cu noi doi?

Ești mulțumit acum?…pe deplin? Dacă te-ai amuzat înseamnă că încă ești ok…sau poate abia acum ești ok și nu era nimic amuzant. Timpul va decide.

 

 

-Încă o poveste, încă una! Te rog, tati!

 

Tatăl lui Mihai zâmbește larg. Și el era la fel: o poveste și încă una, mai ales acum, acum când Crăciunul se apropie…

 

– Ei bine, se spune că o dată, într-un sat îndepărtat, oamenii locului aveau un obicei: când fiul sau fiica din fiecare familie împlinea vârsta de 10 ani, se prezenta în fața bunicilor satului. Aceștia spuneau că a venit vremea ca în copil să crească puterea și îi cereau acestuia să se depărteze seara de casă și să aștepte zorii zilei, legat la ochi, în pădurea de lângă sat. Orice s-ar fi petrecut în acea noapte nu putea fi povestit nimănui, niciodată!

-Oooooo! Cum așa? Și copilul nu se temea? Dacă pățea ceva rău? Ochii lui Mihai erau măriți și așteptau continuarea…

-Hmmmm… Să știi că ai dreptate: copilul auzea în acea noapte foșnetul pădurii și cântec de pasăre de noapte, auzea cum trosneau lemne și cum șuieră vântul, să știi că auzea lătrat de câine sălbatic și poate ropot de ploaie. Învăța să fie atent, să se facă una cu copacii, să se ferească, să se acopere, să se apere, să înainteze, să răzbească….

Și apoi zorii zilei veneau. Copilul simțea razele soarelui pe față și putea acum să își dea jos legătura de la ochi și să răsufle ușurat…

 

 

-Ce bine, răsuflă ușurat, la rândul lui, Mihai.

-Hmmmm…Știi însă ce vedea în fața ochilor?

-Ce?

-Îi vedea pe părinții lui. Aceștia stătuseră toată noaptea lângă el și îl păziseră în tăcere.

 

Ochii lui Mihai erau mari și răsuflă adânc, zâmbind.

-Adică părinții lui nu l-au părăsit nicio clipă… L-au lăsat să se descurce singur, l-au lăsat să aibă temeri și strângeri de inimă, l-au lăsat să fie fericit dimineață că a reușit de unul singur. Și în tot acest timp au fost acolo, pentru a fi lângă el sau ea, pentru a păzi, alina, proteja, susține dacă ar fi trebuit, dacă ar fi strigat după ajutor, dacă i-ar fi fost greu….

-Ai înțeles foarte bine, exact așa.

 

Tatăl și fiul s-au îmbrățișat. Fiecare avea nevoie de îmbrățișarea asta.

 

Părinții își vor lăsa copiii, pe drumul vieții, să pornească mereu cu avânt. Îi vor încuraja și le vor transmite că ei știu că pot, că au primit până la momentul desprinderii o grămadă de lucruri, de care să se folosească, în bagajul lor metaforic. Și îi vor lăuda când se descurcă și îi vor prinde când uneori pășesc greșit. Și vor rămâne mereu acolo, oricând este nevoie de un sfat, de un gând, de o mână de ajutor sau pur și simplu de o atingere caldă.

 

Crăciun fericit!

 

 

Unul dintre cei mai iubiți lăutari români, Zavaidoc a cucerit prin voce sa inimile elitelor din perioada interbelică din București până în Paris. Opera Română i-a propus, datorită registrului înalt de invidiat, să devină cântăreț de operă, însă acesta a refuzat, alegând marea sa dragoste, lăutăria. Prin stilul său muzical inconfundabil, Zavaidoc a cucerit publicul cântând romanțe și muzică populară – în anii 30 umplea până la refuz restaurantele bucureștene, același lucru întâmplându-se și în localuri distinse din Paris. Povestea unui lăutar care a rămas în istorie în rândurile ce urmează.

Marin Teodorescu s-a născut la Pitești în 8 martie 1869, fiind cel mai mic dintre cei patru frați. Fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu și al Constanței, Zavaidoc a moștenit talentul de la părinții săi. Deși era cel mai mic dintre cei patru, când avea doar 14-15 ani a devenit responsabil de întreținerea familiei, în urma decesului tatălui său.

 

Cântece lăutărești cu care ridica moralului soldaților alături de George Enescu

În 1916 a plecat în armată, iar doi ani mai târziu s-a oferit voluntar în Primul Război Mondial, făcând parte din Regimentul 44 Infanterie. Ajuns la Iași împreună cu fratele său, Zavaidoc a întâlnit două grupuri de artiști veniți de la București să ridice moralul soldaților: unul de muzicieni, condus de George Enescu și unul de actori, ce îl avea în frunte pe Constantin Tănase. Zavaidoc s-a alăturat grupului de muzicieni, cântând răniților, soldaților și sărmanilor, pe front și în spitalele de campanie. În acea perioadă și-a căpătat porecla – Zavaidoc. Comandatul Traian Moșoiu, al cărui iubire pentru cântecele populare românești era cunoscută, este cel care, atunci când l-a auzit cântând, l-a numit Zavaidoc – inspirat din vechiul cuvânt zavaidoacă care însemna năbădăioasă.

 

 

Micul Paris după război – lăutarii bucureșteni erau cei mai așteptați oaspeți de la toate chefurile

Întors de pe front, Zavaidoc a găsit un București vesel, în care petreceri erau organizate zilnic, în toate grădinile de vară dichisite și cârciumile de mahala. Cât vedeai cu ochii, lăutarii cuceriseră toate scenele, fiind cei mai așteptați oaspeți de la toate chefurile. Revenit din război, Zavaidoc ia în serios, începând să ia lecții de canto cu tenorul Operei Române Dumitru Mihăilescu Toscani și profesorul Dimitrie Cutavas. Astfel, abilitățile artistului au ajuns să fie cunoscute de muzicieni școliți, fiindu-i recomandat să devină tenor. În 1921, când s-a înființat Opera Română de stat, Zavaidoc a primit propunerea de a deveni cântăreț de operă, datorită registrului înalt de invidiat și forței vocii, aspecte cu care acesta s-a evidențiat rapid, ținând cont de faptul că în acea perioadă nu se cânta la amplificatoare și nici nu era cunoscut microfonul pentru a cânta la el în aer liber.

Zavaidoc a ales marea lui dragoste – lăutăria. Alegerea sa a fost influențată de două aspecte importante pentru acesta. În primul rând, l-a atras viața de lăutar, cu toate aspectele acesteia. În al doilea rând, banii au cântărit greu în alegerea făcută – Zavaidoc explicând că banii pe care i-ar fi obținut într-o lună de la Operă îi făcea într-o noapte la o petrecere.

 

Unul dintre cei mai bogați lăutari în perioada interbelică

A fost unul dintre cei mai bogați lăutari din acea perioadă, devenind chiar milionar, conform spuselor soției acestuia. În ciuda a ceea ce oamenii ar tinde să creadă, banii nu proveneau din cântările pe care acesta le făcea în restaurantele pe care le umplea până la refuz, ci din înregistrările pe care le-a realizat cu mai multe case de discuri în perioada 1930-1939.

VIDEO

 

Familia – principala sa bucurie

Deși cunoscut pentru abilitățile sale muzicale, Zavaidoc s-a remarcat și prin șarmul său deosebit. Inimile admiratoarelor erau topite de zâmbetul și privirea acestuia. Deși iubit de multe doamne, Zavaioc s-a căsătorit târziu, la 43 de ani, cu Constanța, mai mică decât el cu 15 ani. Avea o legătură aparte cu acest nume, Constanța – astfel se numea mama sa și astfel a decis să-și numească și primul copil, o fetiță născută în 1940. Ulterior, acesta a mai avut alți doi copii: o fetiță, Niculina, născută în noiembrie 1944, dar care s-a strins din viață două luni mai târziu, în ziua în care a murit tatăl său și un băiat care a murit în 1950 de meningită.

Constanța, primul copil al lui Zavaidoc, a declarat pentru site-ul lautarie.com:

„Am aflat de la mama că venea de mai multe ori pe zi în vizită la maternitate încărcat cu cartoane cu prăjituri pentru tot personalul sanitar şi pentru toată lumea. Le spunea tuturor: Taică, am avut milioane, dar fericirea pe care o am acum, că am copil, nu am avut-o!”

 

Două zile și două nopți de cântec pentru mareșalul Antonescu

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost chemat la unitate și trimis la Tighina și Odesa. Mareșalul Ion Antonescu a auzit despre două melodii devenite hituri pe front – „Soldățelul lui tăticu” și „Aș muri, dar nu acuma”, astfel că, Zavaidoc a fost chemat să cânte pentru acesta și trupele sale, ceea ce se spune că s-a și întâmplat, timp de două zile și două nopți fără oprire. În acea perioadă, deși prin muzica sa alina durerea soldaților români, Zavaidoc a fost ținut departe de familie, și-a pierdut întreaga avere (banca la care își ținea economiile a dat faliment), dar și pe sora sa, aceasta fiind omorâtă în timpul bombardamentelor.

Astfel, după ce s-a întors din război, împreună cu familia și cei cinci copii rămași în grija sa după moarte surorii, Zavaidoc s-a mutat la Caracal, unde a cântat noapte de noapte prin toate localurile, pentru a-și întreține familia. Acest efort i-a afectat major sănătatea, ajungând ca pe 31 decembrie 1944 să fie internat de urgență la Spitalul Filantropica din București. În următoarele săptămâni starea de sănătate a acestuia s-a înrăutăți, ajungând să aibă tensiune 28, ceea ce i-a provocat orbirea. Ulterior, o boală care determina inflamarea rinichilor i-a adus sfârșitul, în 13 ianuarie 1945.

 

Cel mai iubit dintre lăutari

Zavaidoc a fost un star în epoca de aur a muzicii românești autentice, fiind contemporan cu Maria Tănase, Jean Moscopol, Mia Braia sau Cristian Vasile. Cu toate că avea o asemenea concurență, nimeni nu reușea să-l întreacă pe Zavaidoc – toate cârciumile, restaurantele și grădinile de vară se băteau pe acesta dintr-un motiv simplu: când acesta cânta, nimeni nu părăsea locația, atât de captivant era.

Printre cârciumile de suflet ale acestuia se numără cele din zona Cișmigiu – se spune că schimba câte patru cămăși pe noapte și chiuitul său se auzea de la un kilometru depărtare.

Zavaidoc a străbătut toată țara, încântând oamenii cu muzica sa, aducând bucurie și voie bună. În plus, a avut concerte în Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia, cântând chiar și sub Turnul Eiffel – făcând parte din ansamblul lui Grigoraș Dinicu, parte din delegația oficială a României care a participat la Expoziția Universală de la Paris din 1937.

An de an, în Pitești, are loc Festivalul Național de Muzică Lăutărească Veche ZAVAIDOC, cu scopul de a revigora muzica lăutărească autentică și de a descoperi și promova noi talente ale genului. În plus, cu ocazia festivalului se dorește omagierea lui Zavaidoc, prestigiosul lăutar din perioada interbelică.

VIDEO

 

 

Dacă, de la acest Dumnezeu smerit, ne aducem privirea spre a căuta în toată întinderea lumii, în care și pentru care se smerești, această hidoasă smerenie se prezintă prin cu noi aspecte, nu mai puțin surprinzătoare. Aici îmi vine în minte imaginea Cuvântului lui Dumnezeu coborât din cer în pământul Egiptului, cea pe care autorul cărții Înțelepciunii o înfățișează astfel: „Căci, pe când lina tăcere stăpânea peste toate și noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate, Cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înaltul cer și din scaunele împărătești, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ hotărât pieirii” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 14-15). Însă, și la coborârea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu în pământul lui Israel, nu a stăpânit noaptea, căci, în momentul nașterii Sale, „erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2,8)? Nu a fost oare o adâncă liniște pe pământ, din moment ce s-a auzit doar glasul unui păstor, pe care l-au auzit ceilalți păstori, în pustie? Ce surpriză îngrozitoare a Cuvântului răzbunător al lui Dumnezeu, coborând pe tragicul pământ al Egiptului pentru a plăti „pe toate de moarte” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 16), lovind pe toți întâii născuți ai Egiptului! Totuși, această lovitură neașteptată nu a diminuat, ci mai degrabă a mărit slava Dumnezeului răzbunător, care, fără vreun mijloc sesizabil, fără vreun act capturat în simțiri, ci prin simpla putere a unei singure porunci discrete, și chiar, am putea spune, numai prin întreruperea cuvântului său ce dă viață fiecărei făpturi, se împlinește pedeapsa nelegiuirii. Diferit, dar nu mai puțin cutremurător, este bruscătatea cu care Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, prin nașterea Sa cea după trup, vine să viziteze întregul pământ, un pământ putred, pernicios, fiindcă „toți au păcătuit  și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23). Nu mai vine însă ca un temut războinic, amenințând cu moartea orice ființă vie, ci ca un nou-născut, aducând la întreaga împărăție a morții speranța unei vieți renăscute. El vine, însă acest pământ nu merge în întâmpinarea Sa, nu îl înconjoară, nu îi aduce cinstiri, nu îl percepe ca al său Mântuitor, nu aude vorba tăcută a lui Dumnezeu înlăuntrul ieslei. Aproape deșartă toată slava pe care o avea „înaintea Tatălui, mai înainte de a fi lumea,” (Ioan 17,5), îl însoțește prin gura îngerilor, la intrarea Sa în lume, și ajunge cu El – chiar până pe pământ: pe acest pământ pernicios, unde aproape nu există urechi care să nu fie surde de grijile vieții, neputincioase în a-l auzi. Aproape la fel de zadarnică a fost și cea mai de Dumnezeu insuflată și luminată stea care a făcut o călătorie neobișnuită pentru a marca răsăritul, în mijlocul nopții adânci, a Soarelui Adevărului. Și abia s-au găsit doi-trei oameni capabili să înțeleagă acest semn și să îl urmeze, iar aceasta s-a întâmplat, desigur, între popoarele ce stăteau în întuneric și în umbra morții păgânismului, și între cei ce adorau stelele. Iar Iudeea, unde „cunoscut este Dumnezeu” (Ps. 75, 2)? Nici nu bănuie că „Dumnezeu s-a arătat în trup” (1 Timotei 3, 16). Și Ierusalimul, „orașul lui Dumnezeu” (Ps. 86, 3)? Nu se bucură împreună cu Hristos, cel ce vine spre a-l mântui, ci se necăjește împreună cu Irod, cel ce pregătește vărsarea de sânge. Și arhiereii, învățătorii, căci se cuvine mai ales ca ei să fie mai aproape de Dumnezeu și de tainele Sale, prin rugăciune și tâlcuirea legii? Ei răspund minunat la întrebarea filosofică: „Unde este să Se nască Hristos?” (Matei 2,4). Și cu privire la întrebarea aceasta îi mulțumește faptul că nu judecă drept necesară cercetarea posibilității nașterii în plan real.

Astfel, nu numai în întunericul nopții fizice, dar și în întunericul, la fel de adânc, al neștiinței și al uitării, în care trăiesc oamenii, pentru tine și alegerile tale, „Cuvântul cel atotputernic din cer și de pe scaunele împărătești, în mijlocul pământului secătuit” și fără a da importanță faptului că aproape nimeni nu L-a cinstit, nimeni nu Îl recunoștea, nici nu căuta să Îl recunoască, în loc să dezlănțuie a Sa judecată cumplită, tace întru îndelungă-răbdare, întru care cei pierduți își găsesc mântuirea. În acest fel, nu S-a smerit pe Sine  numai fiind după chipul lui Dumnezeu și asemenea cu Acesta, și fiind Dumnezeu, dar a adăugat încă o măsură a smereniei prin ignoranța și nepăsarea celor pentru care a primit să Se smerească!

Să admirăm, (iubiți) creștini, smerenia voluntară pe care a primit-o pentru noi marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru. Și aceasta ar fi puțin lucru. Să îngenunchiem înaintea acestei smerenii, și nici aceasta nu ar fi îndeajuns. „Gândul acesta să fi în voi, care a fost și în Hristos Iisus”, zice Apostolul. Să aveți aceleași simțăminte ca cele pe care le-a avut Hristos, aceeași atitudine către Acela. Ce înseamnă aceasta? Însuși Apostolul ne explică într-un cuvânt anterior celui de mai sus: „nimic din duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuși” (Filipeni 2,3). Este întru totul evident că ne învață aici, după paradigma lui Iisus Hristos, să nu ne ridicăm statura, să nu ne mândrim cu privilegiile noastre, oricare ar fi ele, ci să ne smerim pe noi, atât în noi înșine, cât și înaintea celorlalți.

Cel ce are robi, să își aducă aminte de Cela ce a luat chipul robului, și să nu se mai smerească cei ce au fost smeriți deja de a lor soartă, și după cum Acela a fost înălțat de Dumnezeu deasupra celorlalți, nici acesta să nu caute să se înalțe cu a sa aroganță. Cel ce locuiește într-o casă frumoasă, care doarme pe pene, care este îmbrăcat în mătase, să le compare pe acelea cu ieslea și grajdul și scutecele prost făcute, și să nu mai disprețuiască pe cei ce locuiesc în cabane, care dorm pe paie, care se îmbracă în cârpe, care, probabil, nu numai ca înfățișare exterioară, dar și din punctul de vedere al celei interioare, se aseamănă mai mult cu Hristos decât el însuși. Bogatul să se laude, zice apostolul Iacov, „întru a sa smerenie, pentru că va trece ca floarea ierbii” (Iacov 1, 10).

Cât despre tine care, după cuvântul Apostolului, „care te sprijini pe cuvântul legii și te lauzi cu Dumnezeu, și cunoști voia Lui și știi să încuviințezi cele bine, fiind învățat din lege” (Romani 2, 17-18), tu, „cel ce te lauzi în Domnul să te lauzi” (Corinteni I 1, 31)! Însă, „acela căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12)! Mai presus de toate, să nu condamne pe cei ignoranți, să nu ia în derâdere pe de cei ce cad. Hristos este lumina „cel ce luminează pe tot omul, venind în lume” (Ioan 1,9): poate că cei pe care îi vedeți șezând în întuneric și în umbra morții, repede se vor lumina mult mai repede ca voi, sau, poate, deja strălucesc în interiorul lor, în sufletul lor. Și, poate, și magii răsăritului păgân s-au grăbit mai mult ca voi în căutarea lor de Hristos, și mai repede s-au apropiat de El, ca voi. Poate „vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31).

Dulceața, simplitatea, smerenia, îngăduința sunt asemenea a celui din urmă dintre cei slabi, iar calmul smereniei, o răbdare ce se probează de fiecare insultă, „gândul acesta să fie în voi, care era și în Hristos Iisus”. Amin!

 

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea I

 

Traducere

 

Când dorim să dăm de Iulia Iordan, știm sigur că o găsim în mijlocul copiilor. Nu de puțină vreme, de vreo 19 ani mai exact. Scrie povești și aduce muzeele mai aproape de copii, deși, paradoxal, mama fiindu-i educatoare și profesoară, nu s-a regăsit mai mult de doi ani cu meseria de educator chiar dacă a absolvit un liceu pedagogic. În traseul său profesional, a îmbrățișat altele. Este educator muzeal și scriitoare, iar tot ce întreprinde este combustibil pentru a-și scoate creativitatea la lumină și de a da prin cuvinte frumos așezate tot ce e mai de preț copiilor, și anume voie să viseze la o lume mai bună.

 

Ce rol ocupă Iulia Iordan în societate?

Nu îmi dau prea bine seama. Sunt un om așezat într-o lume în care încearcă să se regăsească, dar reușește de puține ori. În același timp, cred că este un sentiment familiar pentru multe alte persoane cu care împart mica mea lume. Societatea noastră românească este un amalgam de oameni și mentalități tot mai diferite, cu fracturi de toate felurile, incoerentă, gălăgioasă și surdă în același timp. Simt mereu o agresivitate în jur pentru care nu cred că nu există nicio scuză reală, cu toate astea, mă străduiesc, așa cum spuneam mai sus să îmi găsesc locul și să fac ceea ce știu cât mai bine. Până la urmă, poate că dacă fiecare am munci cu mai mare tragere de inimă, și lucrurile ar sta mai bine. Există două cuvinte folosite intens în limbajul cotidian românesc: „scârbici” și „românica”. Nimic nu mi se pare mai trist decât să te raportezi așa la lumea ta, adică la propria identitate și la propria viață, până la urmă.

 

 

Unde și cum te găsim în prezent?

Meseriile mele, cea de educator muzeal și cea de scriitoare, mă determină să mă mișc foarte mult. Sunt de găsit de cele mai multe ori prin muzee, biblioteci, dar și acasă, scriind, așa cum fac acum. Sunt acolo unde mă simt binevenită să lucrez sau să creez rețele profesionale împreună cu alte persoane. Mă bucur și sunt recunoscătoare pentru fiecare colaborare pentru că nimic nu îmi dă mai mult speranță decât atunci când îi văd pe oameni lucrând împreună.

 

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai? Ce resurse te pun zilnic pe picioare?

Familia mea este motorul meu. Funcționează ca un perpetuum mobile, fără combustibil. Nu poluează, doar alimentează permanent mișcarea mea și a lumii mele. Apoi sunt multe alte lucruri: oamenii cu care colaborez, lucrurile pe care reușesc să le creez singură sau alături de ei, feedback-ul celorlalți, consumul de artă în afara muncii, atunci când pot să-i fac timp în programul meu, proiectele pe care le pot continua, scrisul.

 

 

Ce ai învățat de la copii având în vedere că te afli în mijlocul lor de la 19 ani?

Cred că am învățat mai multe decât pot pune în cuvinte. Să mă îndoiesc de axiome, să îmi curăț permanent privirea, să rămân curioasă, să am curajul să pun emoția înaintea rațiunii, să am încredere în intuiție, să privesc de jos, nu de sus, să îmi fac prieteni ușor, să recunosc atunci când nu știu ceva, să întreb, să mă bucur pentru fiecare nimic, să privesc oamenii în ochi (aici mai am un pic de lucru) etc.

 

De ce un liceu pedagogic? Ai „profitat” de diplomă și ai lucrat ca educatoare?

Nu mi-am dorit să urmez liceul pedagogic. Familia m-a convins să urmez acest liceu, mama mea fiind educatoare și profesoară. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că a fost o experiență extraordinară. Petreceam aproape toată ziua la școală, cântam în cor, la chitară, desenam, făceam foarte mult sport etc. Tot mama m-a convins apoi să-mi dau titularizarea și definitivatul ca educatoare. Aveam 19 ani și studiam Filosofia la zi. Evident că nu a durat. După doi ani mi-am dat demisia. Eram o ciudată, mă ascundeam printre copii, îmi era frică de directoare care, pentru a întreține un soi de autoritate, mereu găsea ceva de reproșat fiecăruia în parte, nu doar mie, o atmosferă de lucru pe care încă o găsim prin școli, din păcate. Era și începutul anilor 2000, când grupele de copii erau supraaglomerate. Eu aveam 45 de copii înscriși la grupă în anul în care mi-am dat demisia. Dimineață cântam „Înfloresc grădinile”, făceam colaje după natură la grupa mică, iar după amiază interpretam teoriile lui Parmenide la seminarul de Filosofie Greacă. Nu am făcut față, iar experiența din „sistem” a fost așa de traumatizantă, încât mi-am jurat că nu mă mai întorc niciodată în educație. Dar lucrurile au luat o întorsătură amuzantă în doar câțiva ani.

 

 

Ce ai dorit prin activitățile pe care le-ai întreprins să le insufli la rândul tău copiilor?

Deși am văzut că uneori unele dintre cărțile mele sunt incluse în categoria „cărți educative”, nu îmi propun să transmit musai un mesaj, o morală, o învățătură. Nu vreau să transmit altceva în afara plăcerii de a descoperi alte gânduri, alte minți, alte lumi. La fel și în privința activităților care însoțesc poveștile mele.

În ceea ce privește zona de educație muzeală, se poate vorbi de fiecare dată de alte ținte, în funcție de spațiu, de vizitatori, de moment. Însă, chiar și acolo lucrurile se simplifică atunci când privim în ansamblu: încerc de fapt să le arăt celorlalți prin povești și interactivitate că muzeele sunt despre ei, despre fiecare dintre noi, că nu sunt străine de prezent, că arhivele colective nu se află prea departe de memoria personală.

 

Cum îți poți defini traseul profesional?

Norocos. Aș putea spune că în ciuda faptului că am fost mereu timidă și nesigură tocmai când îmi doream mai mult să vorbesc, a faptului că mi-am  început perioada de adult activ într-un mediu profesional în care nu m-am regăsit sau că am picat la Facultatea de Jurnalism, acolo unde îmi doream cel mai mult să intru, lucrurile s-au schimbat parcă singure pe parcurs. Am ajuns într-un punct unde nu mi-aș fi dorit neapărat să ajung sau unde nu m-aș fi gândit că o voi face. Iar aici am simțit că este locul meu. Este adevărat că eu cea care visa să fie jurnalistă și cea care sunt acum mai semănăm doar un pic. Această împlinire, aceea de a practica două meserii pe care le iubesc și care îmi oferă o grămadă de lucruri de făcut, nu exclude frustrarea și neîmplinirea. Pentru că nu e ca și cum aș trăi într-o țară care să prețuiască educația și cultura. Însă deocamdată simt că are sens fiecare mic lucru pe care reușesc să îl duc la bun sfârșit.

 

 

Care este povestea primei cărți? Cine ți-a dat curaj?

Pe vremea aceea aveam un blog și mult timp liber. Eram în concediu de maternitate cu primul copil, primeam cărți de la câteva edituri și scriam recenzii copilăroase alături de fetița mea, care între timp a devenit cel mai profesionist cititor din familie. Câțiva prieteni buni m-au convins în acea perioadă să le arăt textele mele risipite prin mail-uri editorilor de la Cartea Copiilor care își doreau atunci să publice autori români și lucrurile s-au legat apoi ușor. Dintr-un imbold spontan, le-am spus că admir foarte mult munca unei ilustratoare. Cum o cheamă?, m-au întrebat. Cristiana Radu, le-am răspuns. Nu mi-a venit să cred când au invitat-o la următoarea întâlnire să lucram împreună. Le sunt recunoscătoare și editorilor și Cristianei pentru „Călătorie printre ierburi și lumină”, prima mea carte.

 

Inspirația de unde vine? Când ești cel mai creativă?

Cred că inspirația vine din gânduri care încearcă să fugă de noi, dar noi reușim cumva să le prindem. Ca să ajung să fiu creativă, îmi trebuie timp și liniște. Rar le găsesc, dar și când o fac, se poate spune că trăiesc un soi de mulțumire intelectuală și sufletească pe care nu o mai simt în alte contexte.

 

 

Ce îi învață pe copii, Iulia, poveștile? Tu ce ți-ai luat frumos pentru suflet?

Te pot învăța multe lucruri poveștile, dar nu cred că acesta este sau ar trebui să fie scopul lor explicit. O astfel de scriere programatică fracturează relația copilului cu povestea. Povestea devine brusc text, obligație, ceva de bifat. Cred că literatura este specială pentru că ne face loc în mintea altcuiva și ne face să ne simțim bineveniți acolo. Ne face loc și în lume, măcar aparent, apropo de prima ta întrebare. Iar aceste lucruri sunt mai importante decât orice morală.

 

Ce îți place cel mai mult la meseria pe care ai îmbrățișat-o? Se încălzește sufletul scriind?

În ambele meserii îmi place procesul de creație, oamenii pe care îi strâng laolaltă ideile, ceea ce iese în final, fie că este vorba despre o carte, un atelier, o expoziție și reacția publicului de la final pe care mereu o aștept cu emoții de toate felurile.

 

Ce carte nu ar trebui să lipsească din lectura obligatorie a unui copil?

„Minunea” de R. J. Palacio este o carte pe care o recomand foarte des. Îmi place foarte mult cum autoarea joacă în mod intenționat roluri foarte diferite între ele. Este o poveste spusă pe voci, în urma căreia nu poți rămâne indiferent sau indiferentă.

 

Ce carte ai în acest moment pe noptiera din dormitor? De ce ai recomanda-o?

Am mai multe începute, aștept vacanța ca să mă pot bucura de ele. Una dintre cărțile începute este „Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru pe care mi-am cumpărat-o de la Târgul de Carte Gaudeamus.

 

Cu ce sfat vii către tineri scriitori?

Să scrie atunci când simt că au ceva de spus, să scrie asumat, să nu își cenzureze vocea pentru că oricum o vor face ceilalți, după publicare să se bucure de cartea lor ca de un miracol, dar să caute și moduri în care să o apropie de cititor. În opinia mea, publicarea unui text implică și o anumită doză de responsabilitate, față de cuvântul scris, față de originalitatea creației literare, față de cititor, față de copaci etc.

 

Este meseria de scriitor una frumoasă, dar cronofagă?

Aș putea spune că este cronofagă pentru că eu scriu încet. Însă nu ar fi drept față de scris. Atunci când reușesc să scriu așezat, așa cum îmi place mie, nu contra-cronometru, abia atunci simt că timpul îmi aparține. Scrisul îmi dă așadar timp de fiecare dată. Este singurul care are răbdare cu mine și nu se teme de ceas.

 

 

A fost o dată ca niciodată… Așa încep poveștile din Decembrie. Ce a fost atunci? Ei bine, demult-demult, trei prieteni buni s-au vorbit să pornească la drum ca să primească sfatul unui înțelept ce locuia într-un vârf de munte.

Chiar acolo locuia? Da, chiar în vârful de munte!

Au pornit toți trei la drum, împreună; la un moment dat au ajuns la o răscruce, iar fiecare a decis să aleagă o altă cărare pe care să pășească spre a-și atinge țelul.

Și chiar s-au despărțit? Da. Deși dorința lor era aceeași, au ales să meargă pe alte cărări pentru a o îndeplini.

 

 

Primul prieten a ales o cărare abruptă, ce urca însă drept către vârf. Și-a spus că nu îi pasă de pericole; pur și simplu dorea să ajungă în vârful muntelui pentru a primi sfaturi înțelepte cât mai rapid cu putință.

Al doilea prieten a ales o cărare ce nu era la fel de abruptă ca prima; totuși ea nu era lipsită de greutăți: se aștepta tânărul nostru să străbată o strâmtoare periculoasă, în care vânturile te asurzeau și îți împiedicau cu mereu înaintarea. S-a încumetat și a pornit la drum.

Cel de-al treilea prieten a ales o cărare lungă, care ocolea însă muntele și străbătea ținuturi line.

Și au mers, și au mers….

După trei zile, cel care urcase pe calea cea semeață a ajuns în vârf aproape fără puteri, plin de răni, răsuflând cu greutate. S-a așezat să își aștepte prietenii.

Trei zile mai târziu, ars de vânturile puternice care îl amețiseră, a ajuns al doilea prieten. S-a așezat oftând, obosit, lângă amicul lui. Îl așteptau de acum pe al treilea.

După alte zile, tot în număr de trei, a sosit și prietenul ce alesese drumul lin; fața îi era o lumină, îi bucurase sufletul tot ceea ce văzuse și trăise pe calea pe care pășise până atunci. Era mulțumit și fericit.

Erau cam nemulțumiți cei ce ajunseseră primii: drumul lor fusese greu și au avut apoi destul de așteptat; drumul celui de-al treilea părea că a fost plin de armonie.

Ultima bucată de drum au străbătut-o împreună, la pas; au ajuns la înțelept și fiecare a dorit să știe dacă drumul ales a fost cel potrivit.

Bătrânul înțelept a ascultat cu atenție apoi a întrebat:

– Ce ai aflat tu? l-a întrebat pe primul călător.

– Oh, pe drumul mea am aflat că viața este grea, cu multe pericole și încercări, că deseori am parte de suferință și de lucruri ce îmi pot cauza răni, că e musai ca pentru fiecare pas să mă lupt cu mine și cu ce mă înconjoară… Însă am reușit! Și acum întreb: am ales eu oare calea cea mai bună către tine?

– O, da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? întrebă înțeleptul întorcându-se spre al doilea tovarăș.

– Eu am învățat că sunt multe lucruri în viață ce îmi pot fi potrivnice, care vor încerca să mă abată din cale, că uneori pot rătăci drumul și trebuie să stau nemișcat sub puterea urgiei, că pot afla piedici… Însă dacă nu îmi pierd încrederea, voi reuși! Iată, am ajuns la tine, înțeleptule! Te întreb: am ales eu calea cea mai bună către tine, oare?

 

 

– Da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? îl întrebă pe ultimul.

– Eu am aflat cum mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am răbdare. Am aflat că, după cum privesc lucrurile, viața poate fi o adevărată încântare, ceva care mă bucură și îmi dă putere, dacă am răbdare să văd fiecare lucru, bucată cu bucată. Am mai aflat că lumina îmi poate bucura ființa dacă îi permit să fie acolo. Spune-mi: am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! Ai ales bine, fii sigur…

Prietenii au aflat că toți trei au făcut alegeri bune. Însă fiecare a trăit întâmplările drumului pe care a pășit.

Viața fiecăruia dintre noi este rezultatul alegerilor făcute. Deseori ne aflăm la răspântii, luăm niște decizii, iar apoi viața ni se umple cu consecințele deciziilor luate.

Decembrie vine mereu cu povești. Și poveștile sunt cele care ne dau învățăturile cele bune, nu-i așa?

 

„Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”

Dacă în Proverbele lui Solomon se spune: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” nu este astăzi timpul potrivit să cercetăm cu Sfântul Apostol chenoza dumnezeiască a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din moment ce Îl vedem smerindu-Se pe Sine până la mărimea unui prunc, să se deșerteze până la a ședea în iesle?

Oamenii, atrași de patimile lor spre realizările omenești, sunt adesea nedumeriți de smerenia lui Hristos. Însă, atunci când experiența atâtor veacuri a demonstrat că „Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,9-10), fiindcă din ziua Învierii Sale și a Înălțării Sale, nenumărați martori au văzut puterile cerurilor împlinindu-I fără pregetare orice voință, în timp ce cei ce stau împotrivă, în Numele Său, să fie trimiși întru adâncurile prăpastiei, iar mii de oameni și-au găsit fericirea, închinându-I-se tocmai acestui Nume.

Prin urmare, când vorbim oamenilor adunați să îngenuncheze înaintea numelui lui Hristos, putem fi liberați de grija de a apăra și a justifica smerenia Sa. Nimic nu ne împiedică să evaluăm această smerenia cu aceeași măsură a evlaviei pe care o datorăm măreției Sale.

Cu adevărat, cât de mult S-a smerit Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa! Iar această smerenie ne miră cu atât mai mult cu cât ea este insuflată de un fel de conformare contradictorie cu măreția originară a omului. Într-adevăr, nu fără scop, limbajul cultic folosește, pentru a descrie aceste poziții contradictorii, aceeași unică expresie: chip și asemănare. „Să facem om”, spune Dumnezeu-Creatorul, „după chipul și asemănarea Noastră”. Și Apostolul spune, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca om”.

Un om însemnat pe pământ, oricare ar fi fost acela, nu ar fi trebuit să se smerească prea mult pentru a se asemăna unui rob. Când, însă, marele și puternicul Dumnezeu, care face încă și pe robii Săi oameni importanți, se metamorfozează El Însuși după chipul și asemănarea robului, văzând înălțimea mărimii să sufere o asemenea nemăsurată smerenie și umilință, este cu neputință să nu ne încerce un sentiment de deosebită admirație care să ajungă până la emoție, sau groază. Într-o asemenea măsură s-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu prin a Sa întrupare.

Dar cu cât mai mult S-a smerit prin prisma circumstanțelor nașterii Sale pământești. A trebuit să aleagă un popor din care avea să se nască și a ales cel mai de jos popor al pământului, un popor ce nu a izbutit să aibă propria sa guvernare, care deseori a fost subjugat, sau s-a apropiat foarte mult de aceasta, care oarecând a fost binecuvântat, dar care sunt foarte aproape de a fi respinși. A trebuit să aleagă un oraș, și a ales Vitleemul, atât de mic încât un prooroc, dorind a-l lăuda, nu poate trece cu vederea categoria de care este vrednic,  și nu găsește a exprima această laudă decât prin  numele lui Iisus, a Dumnezeului celui ce S-a smerit, care avea să se nască acolo: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5,1).

A trebuit să aleagă o mamă și să ascundă încă o vreme de cei necredincioși taina întrupării, a trebuit să o alăture pe aceasta prin legături de ordin legal, iar nu trupești, unui pretins tată, și a ales să se nască, e adevărat, din neam împărătesc, pentru a se împlini toate promisiunile și profețiile, un tâmplar și o fecioară sărmană rămasă orfană. Dar toate acestea nu au fost îndeajuns. Dacă Domnul lumii s-ar fi născut într-o casă săracă deținută de Iosif, sau cel puțin închiriată lui. Sau dacă Maria l-ar fi născut într-un pătuț sărac, chipul robului, ce l-a luat, nu ar fi avut, probabil, aceleași caracteristici pe care le-a și avut, fiindcă ar fi putut să se găsească un rob și mai nefericit, inferior lui Iosif, precum și un legănel mai smerit decât cel al Mariei.

Ce a hotărât, așadar, mintea Celui Preamăreț în căutarea unei smerenii nesfârșite? Un decret imperial ce ordona „să se înscrie lumea întreagă” (Luca 2,1), care a mobilizat întreaga populație a Iudeii, astfel încât Iosif să nu poată rămâne în casa din Nazaret, și nici să găsească o casă de închiriat în Betleem, pentru ziua în care avea să se nască adevăratul Împărat al pământului. Astfel, smerit până la mărimea unui prunc, Domnul se smerește încă și mai mult până la punctul de a avea o iesle în loc de leagăn. „Și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”.

 

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea a II-a

 

Traducere

 

Pe 11 Decembrie 2022 Matricea Românească a avut plăcerea de ai asculta pe membrii Coralei Armonia.

E aproape un an de când scriam cu bucurie despre „Marchizul…” lui Brad Florescu și iată-mă acum, în prag de Crăciun, cu al doilea volum din seria Poveștile lumii în brațe – „Ce a uitat călătorul” (Frontiera, 2022) – înconjurat de o certitudine zdravănă și o dilemă plutitoare. Să încep cu certitudinea.

Pentru piticimea din familia subsemnatului, „Marchizul” a fost și rămâne carte de căpătâi. Mai cu seamă Oaia Tași din Tibet, Daivau din Birmania, Cei trei frățiori, și Ce a făcut Marchizul… (ambele italienești) au fost citite, răscitite, povestite și răspovestite atât de mult că nu m-ar mira deloc ca, la cât le-au repetat, să rămână în folclorul familiei pentru mai multe generații. Așadar, noul volum din serie ne bucură tare, dar nu ne ia prin surprindere. Iar ce am scris despre Marchiz rămâne valabil și cu privire la Călător (ale cărei ilustrații dibace și poznașe sunt de astă dată semnate de Ștefan Georgescu) – pe deasupra același haz tonic și aceeași ironie surâzătoare, pe dedesubt același bulgăre incandescent de înțelepciune transculturală, veche de când lumea și mereu proaspătă.

Ceea ce mă aduce mai aproape de dilema sus-pomenită. Cei care îl citesc pe Brad Florescu știu bine că are din preaplin toate cele necesare pentru a-și crea propriile povești: darul stăpânirii frazei & ritmului, un duh imun la convenționalisme și un simț nebun al paradoxului. Iar peste acestea se adaugă un fler ce-l ferește de exagerări și bateri de câmpi și o versatilitate dezarmantă – poate rostogoli pagini în șir care să te țină cu gura căscată sau poate captura dintr-o mișcare o problemă stufoasă în acul unui aforism (se pare că din cauza asta unii îl consideră cam… aforisit). Pe scurt, Florescu îți lasă impresia că ar putea scrie cu aceeași ușurință cam orice se poate scrie sub soare – de la librete de operă la roast-uri, de la epopei la cărți de bucate. Și atunci se pune întrebarea – cum poate un asemenea scriitor iubit de cuvânt să se autolimiteze la o muncă atât de modestă, de „antologator și adaptor”? De ce să rescrii când poți să scrii „din propria inspirație” (ca și cum vreodată pe lumea asta ar exista „inspirație proprie”)? De ce să alegi să fii doar un scenograf discret când poți să fii actorul principal? Sau, pentru că îl știu iubitor de muzică simfonică, de ce – în loc să fii solist ori dirijor – să alegi să fii… acordorul? (admit că această din urmă comparație e cam imprecisă, fiindcă în cazul de față, al poveștilor vechi, nu „orchestra”, ci urechea publicului este dezacordată).

În fine, de ce să te umpli de praful altora când poți să tu să shine bright like a diamond? Și, mai ales, de ce să riști? Oricum, a scrie e riscant, dar măcar riscul de a scrie prost te privește doar pe tine. Dacă însă repovestești prost, greșești și față de tine, și față de operă (iar când zic „operă” mă refer, în acest caz, la ghemul acela de înțelepciune perenă care e pentru toți, dar de care nu te apropii oricum), și – aici e aici! – față de cel care, din cauza ta, nu mai ajunge niciodată la operă. Cumva, munca de repovestire a poveștilor lumii se aseamănă cu restaurarea unei uși scorojite a unei case vechi de tot, cu un lacăt mic, cu balamale ruginite și puțin întredeschisă. Dacă o lași cum e și treci pe lângă, nu vei ști niciodată ce e în spatele ei (lumea de azi oricum știe să se uite numai pe ecrane mari, nu prin gaura cheii – semn că nu mai are simțul lui dincolo). Dacă o iei la periat și șlefuit și o ungi cum se cuvine și la urmă, eventual, îi aplici tratamentul știut cu iarba-fiarelor, ușa se deschide larg și te invită pe tărâmul celălalt, cu răsplată pe măsură. Dar dacă nu ai răbdare și tot ce te duce capul să folosești e ranga, barosul și rotopercutorul, iese sigur prost: ai toate șansele ca, odată cu ușa pe care tocmai ai sfărâmat-o, să se prăbușească și casa peste tot ce e înăuntru – vase de preț, cărți legate în piele și mobilă unicat – și, desigur, peste tine. Și aici nu mai poți da undo, pierderile sunt ireversibile și nu există sancțiuni lumești satisfăcătoare pentru atare neghiobii.

Cu alte cuvinte, există o mie și una de moduri de a da greș cu repovestirile. Să alegi doar în funcție de criteriul comercial, să tai de unde nu trebuie, să renunți la anumite „detalii” pentru a face povestea mai ușor de digerat, mânjind fireștile sensuri originare de dragul updatării. Și să te căznești să le modifici după chipul stâlcit al zeului FUN!, adică să le faci #superatractive #megainteractive #hiperdistractive, întinându-le farmecul ludic. Și, mai ales, pentru a le debarasa de orice nu sună suficient de modern, să le torni într-o limbă săracă, disfuncțională și lipsită de orice mister, în propoziții scurte și stupide, ca nu cumva să nu forțeze cerebelul copiilor digitalizați din fragedă pruncie.

Acum probabil e un pic mai clar că, de fapt, cu Poveștile lumii, Brad Florescu a încercat calea cea mai riscantă și mai migăloasă, pe care o străbați doar dacă, pe lângă un munte de talent, ai discreție și dragoste. Și a reușit: ușa casei celei vechi s-a deschis primitoare. Intrați fără grijă și bucurați-vă de comoară!

 

 

Interviu Maria Țoghină – „Experiența de viață îmi spune că orice situație are cel puțin o rezolvare - nu suntem de fiecare dată mulțumiți de soluție, dar de fiecare dată trebuie să avem forța de a merge mai departe!”

 28 decembrie 2022 | Interviu
Președinte director general al Societății Române de Radiodifuziune în perioada 2005-2010 – prima femeie care a condus radioul public în cei aproape 95 de ani de existență, cel mai tânăr director general, jurnalistă, membru al Consiliului de Administrație...

Matricea Românească vă dorește un Crăciun fericit!

 24 decembrie 2022 | Sărbătoare
Astăzi, Taina cea din veac ascunsă și îngerilor neștiuți, oamenilor se descoperă. Dumnezeu cel veșnic Se smerește, din Sfânta Fecioară Se naște și în ieslea Betleemului Se așază. Dumnezeu, Cel ce peste toate stăpânește și tuturor lege a dat, astăzi...

Concert de Sărbători

 24 decembrie 2022 | Colaborari
Interpreţi - Alina Bottez, Antonela Barnat, Ștefan Voicu La pian - Iulia Olteanu, Ieronim Buga Prezentare - Manuela Mocanu În program - colinde tradiţionale şi creaţii ale compozitorilor Engelbert Humperdinck, Franz Lachner, Richard Wagner, Pr. Ion Runcu,...

Interviu cu pilotul Ionuț Dorel Motoi – „Cred că și la 90 de ani voi fi în aer și îmi voi lua porția de energie, de adrenalină, de zâmbete, de emoții. Iar neprevăzutul? Nu există neprevăzut în aviație.”

 23 decembrie 2022 | Interviu
La 19 ani și-a deschis prima afacere, în IT, ulterior atrăgându-i atenția și alte domenii. Deși inițial nu a avut o pasiune pentru zbor, lucrurile s-au schimbat pe parcurs – rugat să aleagă un singur cuvânt care să descrie ce înseamnă pilotajul...

Sărbătoarea Crăciunului și a Anului Nou în Bizanț

 22 decembrie 2022 | Spiritualitate
Pe parcursul primelor veacuri, Crăciunul nu a fost sărbătorit. De la sfârșitul sec. III a început să fie sărbătorit împreună cu sărbătoarea Teofaniei (Boboteaza), pe data de 6 Ianuarie. Începând cu sec. IV, după multe dezbateri și neînțelegeri, s-a...

O poveste de Crăciun

 20 decembrie 2022 | Cum ne creștem copiii
-Încă o poveste, încă una! Te rog, tati! Tatăl lui Mihai zâmbește larg. Și el era la fel: o poveste și încă una, mai ales acum, acum când Crăciunul se apropie... - Ei bine, se spune că o dată, într-un sat îndepărtat, oamenii...

Zavaidoc – povestea celui mai iubit lăutar din perioada interbelică

 19 decembrie 2022 | Embleme
Unul dintre cei mai iubiți lăutari români, Zavaidoc a cucerit prin voce sa inimile elitelor din perioada interbelică din București până în Paris. Opera Română i-a propus, datorită registrului înalt de invidiat, să devină cântăreț de operă, însă...

Poveste despre cărările vieții

 14 decembrie 2022 | Cum ne creștem copiii
A fost o dată ca niciodată... Așa încep poveștile din Decembrie. Ce a fost atunci? Ei bine, demult-demult, trei prieteni buni s-au vorbit să pornească la drum ca să primească sfatul unui înțelept ce locuia într-un vârf de munte.Chiar acolo locuia? Da,...

Ce a uitat călătorul

 12 decembrie 2022 | Carte
E aproape un an de când scriam cu bucurie despre „Marchizul...” lui Brad Florescu și iată-mă acum, în prag de Crăciun, cu al doilea volum din seria Poveștile lumii în brațe – „Ce a uitat călătorul” (Frontiera, 2022) - înconjurat de o certitudine...
1 … 46 47 48 49 50 … 143
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează