„Să aduci Lumină oriunde ești” – un interviu cu Aura Dobre, jurnalistă, documentaristă și om al culturii vii. Despre rost, memorie și frumusețea lucrurilor făcute cu adevăr.
Sunt oameni care nu aleg o carieră, ci o chemare. Oameni pentru care profesia nu e un titlu, ci o formă de a locui cu rost în lume. Aura este unul dintre acești oameni. Cu o carieră impresionantă în jurnalismul documentar și cu o trecere curajoasă către managementul cultural, parcursul ei profesional se citește ca o pledoarie pentru adevăr, autenticitate și respect față de memorie. De la interviuri cu supraviețuitori ai Holocaustului la transformarea unui muzeu-simbol într-un spațiu viu al comunității, Aura și-a pus amprenta nu doar pe povești, ci și pe oameni. Oameni ale căror chipuri uitate, voci tremurate, suferințe greu de pus în cuvinte, au fost aduse în fața camerei. Și le-a redat demnitatea prin atenție, prin respect, prin tăcerea care însoțește adevărul.
Într-o lume care adesea confundă vizibilitatea cu valoarea, Aura a ales drumul greu – acela al profunzimii, al muncii fără compromis și al unei etici personale de neclintit. Iar ceea ce rămâne în urma sa nu sunt doar reportaje, expoziții sau proiecte culturale, ci o lumină caldă, de om care a știut să asculte, să înțeleagă și să transmită mai departe.
Am vorbit cu Aura despre ce înseamnă să rămâi întreg într-o lume grăbită, despre jurnalism ca formă de empatie, despre cultură ca rezistență și despre cum să nu te pierzi pe tine când lumea îți cere să fii altcineva, despre curajul de a spune povești adevărate, despre ce înseamnă să transformi un muzeu într-o sursă de inspirație și despre ce le-ar spune tinerilor care încă mai cred în frumusețea unei munci făcute cu suflet. Acest interviu este o întâlnire cu un om care crede în adevăr, chiar și atunci când doare. Care nu se teme de întuneric pentru că, așa cum spune chiar ea, lumina vine din oameni.
Cred și trăiesc fiecare gând transpus în vorbele acestui interviu grăitor, și mai mult decât atât în tăria și verticalitatea pe care le-am descoperit la Aura de când am cunoscut-o.
Să începem, așadar.
„Asta vreau să fiu” mi-am zis. „Asta vreau să fac”. Să descopăr oameni, povești, locuri și să le dau mai departe celor care nu pot ajunge direct la ei/ele.”
Cum v-ați dat seama că jurnalismul este mai mult decât o profesie – că este un drum personal?
Jurnalismul a apărut în viața mea pe la 20 de ani. Atunci am văzut cum lucrează un grup de jurnaliști de la BBC. Jurnaliștii au venit de la Londra în România la câteva luni după Revoluția din decembrie 89. I-am văzut pe toți cum lucrau. Erau vreo 8-9 în echipă, dar fiecare știa ce are de făcut. Ce m-a uimit atunci a fost felul în care au venit cu lecțiile învățate. Aveam să aflu mai târziu că doar documentarea pentru emisiunile filmate în România a durat câteva luni. Totul era pus la punct pe hârtie dinainte. Știau cu cine urmează să se întâlnească, la ce oră e cel mai bine să filmeze interviul, când e bine să filmeze ilustrație, peisaje. Nu era nimic improvizat. Știau cum să pună și cui să pună întrebările. Nu erau niște roboței, însă. Erau plini de emoție, de empatie. Erau aproape de oamenii pe care îi intervievau. Reportajele au fost deosebite. Le-am urmărit cu sufletul la gură. „Miroseau” a profesionalism, dar și a drag și respect pentru munca pe care o făceau. Și atunci am știut. „Asta vreau să fiu” mi-am zis. „Asta vreau să fac”. Să descopăr oameni, povești, locuri și să le dau mai departe celor care nu pot ajunge direct la ei/ele. Asta după ce toată copilăria și adolescența mi-am dorit să fiu medic. Pediatru. Am dat examen la Medicină. Era în ’88. Am picat cu… seninătate din cauza chimiei. Medicina și dorința de a fi în preajma copiilor au rămas cu mine, însă. Dar am ales Jurnalismul, considerând că este un alt fel de Medicină!
Am început să lucrez într-o redacție încă din primul an de facultate. Unul dintre profesori ne-a propus să facem practică…sau să mergem în timpul liber în diferite redacții. Era fascinant să-i văd pe cei pe care îi știam doar după semnătura din ziare. Bunicul meu m-a învățat literele citindu-le în ziarul „România Liberă” la care era abonat pe vremuri. Am împărțit câțiva ani clădirile, birourile, redacțiile cu oameni de la care am „furat” meseria de jurnalist. Faptul că i-am putut vedea cum lucrează, a fost o mare șansă pentru mine. Iar viața mea a prins un alt sens. Am plecat de la presa scrisă , am lucrat în radio, în comunicare și în televiziune. Și nu regret că am ales acest drum. Sau poate el m-a ales pe mine.
„eu cred că jurnalismul adevărat înseamnă profunzime și adevăr. Altfel este o scenetă ieftină regizată de cine plătește mai mult. Jurnalismul adevărat nu poate să fie clădit pe compromisuri, de nici un fel.”
„Un supraviețuitor de la Auschwitz, care scria niște poezii extraordinare mi-a spus „Vă aștept de 70 de ani ca să îmi spun povestea”. Sau o doamnă de aproape 90 de ani m-a așteptat două ore în holul hotelului din Tel Aviv „ca să-mi spună ce are pe suflet”. Am filmat interviul în camera în care eram cazată. Peste 6 luni doamna a decedat, nu înainte de a-mi trimite o scrisoare de mulțumire pentru interviu.”
În cei aproape 20 de ani în TVR, ați atins zone sensibile ale memoriei colective – Auschwitz, Transnistria, comunitățile românești istorice. Ce v-a marcat cel mai profund în contactul cu aceste povești?
Din 2015 am început să lucrez, întâmplător la seria de documentare „Amintiri din infern” dedicată supraviețuitorilor Holocaustului, originari din România. Lucram de câțiva ani în Televiziunea Română și mare parte din emisiunile realizate de mine erau dedicate românilor din străinătate, dar seria aceasta de documentare a fost altceva. S-au adunat în total 30 de episoade care au rămas în arhiva TVR. Am filmat în Polonia, în Israel, în România și ar fi trebuit să ajung și în Transnistria – în Ucraina de azi, dar a venit pandemia și apoi războiul și nu am mai ajuns ( dar am colaborat foarte bine cu jurnaliștii talentați de la BucPress TV din Cernăuți care au filmat în locurile în care nu am ajuns noi. Toată seria acesta m-a pus în fața unor oameni care au trăit în cel mai întunecat infern „construit” de alți oameni. Au fost niște întâlniri memorabile. Un supraviețuitor de la Auschwitz, care scria niște poezii extraordinare mi-a spus „Vă aștept de 70 de ani ca să îmi spun povestea”. Sau o doamnă de aproape 90 de ani m-a așteptat două ore în holul hotelului din Tel Aviv „ca să-mi spună ce are pe suflet”. Am filmat interviul în camera în care eram cazată. Peste 6 luni doamna a decedat, nu înainte de a-mi trimite o scrisoare de mulțumire pentru interviu.
Poate într-o zi voi avea timp să aștern pe hârtie poveștile mele trăite lângă oamenii aceștia. Le sunt recunoscătoare tuturor că au avut încredere în mine să îmi povestească cele mai crunte momente din viața lor și a familiilor lor.
Un alt proiect de suflet a fost cel dedicat românilor din comunitățile istorice din jurul României. Acolo, cu ei la un pahar de vorbe, am înțeles cum este să fi cu adevărat român. Să-ți iubești neamul, Țara Mamă, limba, tradițiile și să nu renunți niciodată, în ciuda tuturor constrângerilor. Românii din Maramureșul Istoric de dincolo de Tisa sau cei din sudul Basarabiei istorice îmi sunt și acum aproape, grație rețelelor sociale.
Acestea sunt două dintre cele mai importante proiecte ale mele ca jurnalist și producător de televiziune. Dar pot sa spun acum că toate proiectele jurnalistice în care am lucrat au bucăți din sufletul meu în ele.
„Când am ales să lucrez în TVR pentru un astfel de jurnalism m-am dus. Pentru povești reale spuse firesc, cu emoție, cu lacrimi în colțul sufletului sau care se prelingeau pe obraz în timp ce vizionam filmările sau la montaj. Superficialul și compromisul nu au fost deloc prietenii mei în meseria de jurnalism.”
Într-o lume tot mai rapidă și superficială, cum mai poate jurnalismul documentar să păstreze profunzimea și adevărul? Unde găsim azi „timp” pentru povești reale?
Când am ales să lucrez în TVR pentru un astfel de jurnalism m-am dus. Pentru povești reale spuse firesc, cu emoție, cu lacrimi în colțul sufletului sau care se prelingeau pe obraz în timp ce vizionam filmările sau la montaj. Superficialul și compromisul nu au fost deloc prietenii mei în meseria de jurnalism. Munca în televiziune este una de echipă. Am avut parte de oameni extraordinari alături de care am străbătut țara și câteva părți din Europa care mi-au înțeles felul de a lucra. Uneori filmam până noaptea târziu și uitam să mai mâncăm. Cădeam rupți de oboseală și dimineața o luam de la capăt când eram în deplasare. A fost greu până am ajuns la echipa funcțională, dar a meritat. Apoi au fost profesioniștii alături de care am montat imaginile, care au dat voce textelor scrise de mine în nopțile mele de la Câmpina. Da, toate s-au făcut cu pasiune și cu dăruire din partea tuturor și pentru asta și azi le sunt recunoscătoare.
Și revenind la întrebare, eu cred că jurnalismul adevărat înseamnă profunzime și adevăr. Altfel este o scenetă ieftină regizată de cine plătește mai mult. Jurnalismul adevărat nu poate să fie clădit pe compromisuri, de nici un fel. Iar timp pentru povești reale … se găsește cu condiția să vrei să le găsești și să dai din timpul tău poveștilor nescrise, nespuse, dar care așteaptă la un colt de gând să fie găsite.
După atâția ani de televiziune, cum a fost tranziția către management cultural? Ce a însemnat pentru dvs. să coordonați un spațiu simbolic precum Castelul Iuliei Hașdeu?
Nu m-am gândit niciodată că voi renunța la jurnalism. Nici eu și nici cei din jurul meu. Dar „never say never”. În 2019 m-am înscris, după 22 de ani de la terminarea facultății, la un Master de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor la Facultatea de Litere din cadrul Universității București. A fost o experiență inedită, mai ales că aveam colegi mai mici ca vârstă decât fiul meu! Dar acolo l-am descoperit pe Bogdan Petriceicu Hașdeu. Locuiesc în Câmpina din 2001, și înainte de a ne muta în Câmpina, Castelul și povestea Iuliei Hașdeu nu-mi erau străine pentru mine. Fusesem în vizită o data sau de două ori, iar activitățile care se organizau o data sau de două ori pe an acolo nu mă atrăgeau. Dar fiind la Master am descoperit un alt Hașdeu, despre care mi-ar fi plăcut să fi auzit mai demult. Așa că în momentul în care am putut să lucrez la Muzeul Memorial „B. P. Hașdeu” am renunțat la jobul meu de producător tv și am zis că ar fi momentul să-mi pun în joc priceperea, experiența de viață și profesională ca să transform locul sumbru și aproape mort într-un muzeu viu, deschis tinerilor și copiilor. Trecerea a fost destul de bruscă, dar nu regret că am făcut această alegere.
„Muzeul Memorial „B.P. Hașdeu” este singurul din țară dedicat familiei Hașdeu și mai ales personalității savantului născut în Cristinești, lângă cetatea Hotin din Basarabia de altă data. Rostul unui muzeu memorial este, în primul rând, de a spune și de a păstra vie povestea personalității al cărei nume îl poartă. Și, slavă domnului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost o personalitatea enciclopedică.”
Cum se face cultură vie într-un loc-memorial, adesea perceput ca „al trecutului”? Ce mecanisme ați găsit pentru a aduce acolo public tânăr, viu, implicat?
Cultura este vie dacă ești interesat să promovezi viul din povestea în care îți este dat să lucrezi. Într-un secol în care tehnologia este aproape stăpână pe realitatea noastră, când informațiile sunt la un click distanță, ca să atragi tineri și copii într-un muzeu aproape sumbru și prăfuit îți trebuie curaj și tărie. Să schimbi mentalități precum „dar așa ceva nu s-a mai făcut”, „până acum am făcut altfel și cine voia să vină venea oricum”, „ primim bani puțini de ce să facem mai mult” etc. După mine este o gândire păguboasă, un fel de cancer moral care a evoluat în timp și acum ne confruntăm cu o metastază și orice tratament pare fără efect. Ca să schimbi ceva trebuie să te implicit 100% , să nu asculți ce spune lumea, ce spun babele satului sau atotștiutorii din social media. Ciudat a fost să descopăr că mulți dintre vocalii care contestau toate schimbările nu vizitaseră deloc Muzeul, habar nu aveau ce se întâmplă acolo, că expoziția permanentă era…permanentizată de 30 de ani aproape. Dar partea bună a fost că datorită unor profesori și educatori dedicați am reușit să aduc tineri si copii fascinați de poveștile de viață ale familiei Hașdeu. Am organizat ateliere de creație, expoziții, concursuri, festivaluri și concrete. Artiștii invitați au fost din România și din străinătate. Și așa dintr-un loc sumbru și ocolit Muzeul și grădina lui au devenit locuri de întâlnire pentru oamenii deschiși la minte și la suflet.
Care este rostul unui muzeu în secolul XXI? E doar un loc de vizitat, sau poate deveni un actor în societate?
Muzeul Memorial „B.P. Hașdeu” este singurul din țară dedicat familiei Hașdeu și mai ales personalității savantului născut în Cristinești, lângă cetatea Hotin din Basarabia de altă data. Rostul unui muzeu memorial este, în primul rând, de a spune și de a păstra vie povestea personalității al cărei nume îl poartă. Și, slavă domnului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost o personalitatea enciclopedică. Apoi un muzeu nu este doar un ghișeu unde se vând bilete și ai parte sau nu de un tur ghidat impresionant care se termină repede în 10 minute după care poți să cumperi suveniruri kitsch-oase care să mai aducă un bănuț în cine știe ce punguță! Un muzeu, așa cum este cel de la Câmpina, ar trebui să fie un Centru cultural dedicat comunității în primul rând. Activitățile culturale, evenimentele speciale, expozițiile, târgurile tematice care promovează autenticul local ar trebuie să primeze. Un muzeu folosit cu pricepere este un instrument de promovare pentru întreaga regiune. Dar pentru a transforma un muzeu tern într-un punct de atracție pe harta culturală a țării sau a lumii trebuie să ai oameni dedicați, pricepuți în ceea ce fac și mai ales factori de decizie care să înțeleagă că „profitul” adus de un așezământ cultural nu se cuantifică doar în bani.
„Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem purtători de Lumină, de un Foc care arde sau măcar mocnește. Și depinde de fiecare dintre noi cum întreținem acel foc din noi care ne luminează sufletul și calea.”
Ați spus odată că „lumina vine din oameni”. Ce fel de oameni v-au adus lumină în carieră? Ați avut mentori sau oameni-simbol care v-au schimbat direcția?
Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem purtători de Lumină, de un Foc care arde sau măcar mocnește. Și depinde de fiecare dintre noi cum întreținem acel foc din noi care ne luminează sufletul și calea. Oamenii mei de lumină au fost cei care m-au ales să le transmit mai departe poveștile. Cei pe care nicio suferință nu i-a făcut să renunțe la frumosul din ei, oricât de greu le-a fost. Mă întorc la seria documentarelor „Amintiri din infern” și am și acum în minte chipul unuia dintre oamenii care au trecut prin Auschwitz. Doar el și tatăl său au supraviețuit. S-a întors din iad și si-a continuat studiile la Conservator. A ajuns unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. A scris și, atunci în 2019, când l-am cunoscut, încă mai compunea muzică. L-am întrebat cum, de unde își găsea puterea să compună o muzică atât de liniștitoare pentru suflet, având în vedere infernul trăit în tinerețe. Nu s-a lăsat înfrânt de întuneric, mi-a spus atunci. A venit cu frumosul din el și a luminat răul. Asta am învățat de la oamenii aceștia că niciun rău nu te poate atinge când tu ai o Lumină în tine, când ești autentic și sincer cu tine. Mai devreme sau mai târziu Adevărul și Lumina vor triumfa.
Și am mai spus, chiar tu, Florin, ești unul din oamenii de la care am învățat multe atunci când ne-am întâlnit prima data și am aflat despre implicarea ta în proiectul bibliotecilor de la sat. Dacă tu ai reușit când nu aveai nimic decât o idee, eu ce scuză aș avea să nu pot să duc la capăt ce a ce mi-am propus, oricât de greu ar părea? Și de la tine am învățat că nimic nu este imposibil dacă vrei cu adevărat. Pentru asta îți sunt recunoscătoare!
„A venit cu frumosul din el și a luminat răul. Asta am învățat de la oamenii aceștia că niciun rău nu te poate atinge când tu ai o Lumină în tine, când ești autentic și sincer cu tine. Mai devreme sau mai târziu Adevărul și Lumina vor triumfa.”
Dacă ar fi să alegeți un singur proiect – unul singur – din toată cariera dvs., care ar fi acela și de ce? Ce poveste nu v-a lăsat să dormiți?
„Amintiri din infern” este proiectul care nu m-a lăsat să dorm. Filmarea de la Auschwitz – Birkenau nu o voi uita niciodată. Ce am simțit acolo în lagăr. Am stat câteva ore să filmăm. Am mers în picioarele goale prin iarba aceea crescută peste cenușa care cândva fusese poate un copil, o bunică sau un unchi. Mă durea fiecare pas. A fost greu. Apoi când am ajuns în Ierusalim la Yad Vashem, în ultima sală, Sala Numelor când milioanele de chipuri ale celor pe care naziștii i-au transformat în numere, mă priveau, am înțeles că am un rost și rostul meu este să le spun povestea. Cât pot eu de obiectiv. Și nu am să uit serile târzii când terminam de filmat interviurile zguduitoare în care bunicii fără copilărie din fața mea povesteau ca și când atunci se întâmplau faptele crunte de viețile lor de când aveau 5-6 ani…și mă retrăgeam pe malul mării căutând eu însămi liniștea de care sufletul meu avea nevoie ca a doua zi să o ia de la capăt.
„Amintiri din infern” este proiectul care nu m-a lăsat să dorm. Filmarea de la Auschwitz – Birkenau nu o voi uita niciodată. Ce am simțit acolo în lagăr. Am stat câteva ore să filmăm. Am mers în picioarele goale prin iarba aceea crescută peste cenușa care cândva fusese poate un copil, o bunică sau un unchi. Mă durea fiecare pas. A fost greu.”
Ce înseamnă „profesionalism” pentru dvs.? E o chestiune de rigoare tehnică sau de etică și inimă?
Să fii sincer, autentic în profesia ta. Să nu faci compromisuri în meseria ta. Să nu renunți la nimic din ce te definește doar pentru a fi pe placul mulțimii. Mulțimea se poate transforma oricând în haită gata să te sfâșie sau să te ardă în piața publică. Trebuie să cunoști foarte bine ceea ce faci, să studiezi și să fi la curent cu toate noutățile din domeniul tău. Dar dincolo de toate cel mai important este să nu te minți tu pe tine însuți și să alegi mereu Adevărul chiar dacă asta te va face să pierzi privilegii sau oameni. Important e să nu te pierzi pe tine însăți/însuți. Și să nu te compari cu nimeni. Ai drumul tău și dacă e musai să fii în competiție cu cineva să fii cu tine însuți. Să fii mai bun decât ai fost ieri.
„Să nu faci compromisuri în meseria ta. Să nu renunți la nimic din ce te definește doar pentru a fi pe placul mulțimii. Mulțimea se poate transforma oricând în haită gata să te sfâșie sau să te ardă în piața publică.”
Ce credeți că lipsește cu precădere sectorului cultural din România astăzi? Cum credeți că ar putea fi resuscitat de la nivel micro (local) până la nivel central?
Este nevoie de oameni dedicați, instruiți, deschiși noului și pricepuți în folosirea noilor tehnologii. E nevoie de oameni care să transmită și să nu urmărească profitul imediat. Dar cum în România de azi cultura este subordonată sau depinde de politic e nevoie ca oamenii politici care decid să înțeleagă că profitul din cultură este mai puțin văzut în conturile din bănci și că investiția în cultura adevărată este mai mult decât necesară într-o țară în care reperele morale sunt pe cale de dispariție. Activitatea culturală atârnă de bugetele locale și de obicei consilierii locali, județeni, primarii unor localități mai mari sau mai mici nu prea înțeleg că investiția în cultură este esențială. Și educația prin cultură poate fi o șansă pentru noi ca nație…dar și o șansă pentru o localitate să se dezvolte. Dar pentru asta îți trebuie implicare, viziune, bun simț și respect pentru patrimoniu cultural autentic dar și pentru oameni.
„Activitatea culturală atârnă de bugetele locale și de obicei consilierii locali, județeni, primarii unor localități mai mari sau mai mici nu prea înțeleg că investiția în cultură este esențială. Și educația prin cultură poate fi o șansă pentru noi ca nație…dar și o șansă pentru o localitate să se dezvolte. Dar pentru asta îți trebuie implicare, viziune, bun simț și respect pentru patrimoniu cultural autentic dar și pentru oameni.”
Mulți tineri se simt pierduți între idealism și pragmatism. Ce le-ați spune tinerilor care vor să se apropie de jurnalism sau de cultură? De unde să înceapă?
Nu sunt eu chiar bună de dat sfaturi, când eram tânără nu ascultam de sfaturi, trebuia să experimentez eu pe pielea mea ceva până să mă conving că e bine sau rău pentru mine. Deși au trecut niște ani…în privința asta nu prea m-am schimbat. Dar pot să spun din experiența mea că nu rezistă nimic în viață dacă nu ești sincer cu tine, dacă nu depui efort, dacă nu te instruiești continuu, dacă nu accepți că „gloria” poate să însemne și o strângere de mână nu numai o mașină în garaj, că bucuria înseamnă când vezi că munca ta folosește unor oameni care poate nu te vor cunoaște niciodată. Faima imediată se duce exact cum a venit. Este la modă să te lași modelat de cerințele lumii din jur. Important este să fii, repet, autentic. Când rămâi tu cu tine însuți să nu-ți fie rușine de tine. E greu, dar nu imposibil să fi TU însuți când ceilalți vor să fie altcineva. Și este important să muncești pentru visul tău, oricât de greu ar fi. Cazi, îți oblojești rănile și mergi mai departe. Chiar dacă ești singur pe drumul tău, la un moment dat vei întâlni oameni care gândesc ca tine. Și mai ales învață de la oricine și din la orice situație care îți iese în cale. Și să fii curajos. Și generos. Și recunoscător pentru această călătorie fantastică numită viață!
„gloria” poate să însemne și o strângere de mână nu numai o mașină în garaj, că bucuria însemană când vezi că munca ta folosește unor oameni care poate nu te vor cunoaște niciodată… învață de la oricine și din la orice situație care îți iese în cale. Și să fii curajos. Și generos. Și recunoscător pentru această călătorie fantastică numită viață!”
Dacă ați putea trimite un mesaj – un gând, un principiu – către Aura de 25 de ani, ce i-ați spune? Dar către cititorii de azi care încă mai cred în puterea adevărului și a frumosului?
Aurei de acum 30 de ani (deja!) i-aș spune că e bine ce face. Să meargă pe drumul ei. Nu e presărat cu flori, ba uneori chiar cu ghimpi, dar în cele mai grele momente să fie sigură că nu este singură că în ea este Adevărul și Puterea care o susțin. Să continue să facă ceea ce îi place. I-aș spune să-și facă mai mult timp pentru ea, să călătorească și mai mult și să scrie, să scrie tot ce vede și ce simte și să nu lase pe mai târziu.
Iar pentru cei care se simt derutați într-o lume a compromisului, a profitului cu orice preț, al „fentării” regulilor de dragul unor beneficii efemere le spun așa: fiți voi cei mai buni prieteni ai voștri, fiți fericiți și bucuroși de această călătorie numită viață. Nicio secundă nu îți este promisă, așa că trăiește cu intensitate fiecare clipă. Să nu faci rău. Să aduci Lumină oriunde ești. Am auzit zilele trecute sfatul unui domn mai în vârstă decât mine: trăiește în Lumea asta dezorganizată ca și când nu ai fi din ea, dar când nu mai ești în ea să-ți fie simțită lipa. Să fim fericiți și recunoscători. Senini la suflet și cu soarele în priviri.
„Nicio secundă nu îți este promisă, așa că trăiește cu intensitate fiecare clipă. Să nu faci rău. Să aduci Lumină oriunde ești. Am auzit zilele trecute sfatul unui domn mai în vârstă decât mine: trăiește în Lumea asta dezorganizată ca și când nu ai fi din ea, dar când nu mai ești în ea să-ți fie simțită lipsa.”
