De profesie inginer, Anca și-a petrecut optsprezece ani în forfota multinaționalelor. A fost o perioadă presărată cu multe învățături în care a legat relații și s-a dezvoltat din toate punctele de vedere. Dar cu toate acestea, își dorea cu ardoare să facă pasul către propria afacere. După calcule, planuri și momente de reflecție, și-a dat demisia. Avea 47 de ani și se pregătea să pună pe picioare un business cu covoare tradiționale. În 2014 a înființat firma, apoi a început să-și scrie proiectul pentru a accesa fonduri europene. Cu banii obținuți, a deschis un atelier de țesătorie în comuna Măceșu de Jos, unde femei cu har pun în valoare frumusețea covorului oltenesc. Am stat de vorbă cu doamna Anca Lozan Dumitrescu și am povestit despre puterea de a te reinventa, debutul în business, cum diferențiem autenticul de kitsch, ce este un antreprenor și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Vise capitaliste în comunism: “Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea, dar în viață nu faci mereu ceea ce îți dorești. Fiind acele vremuri, a trebuit să accept pentru o perioadă să fiu angajată (…) M-am gândit foarte bine, am pus totul pe hârtie, am urmărit businessuri, plus că am mai făcut și un studiu de piață. Lucrând într-o firmă care oferea consultanță pentru accesarea fondurilor europene am zis că merită să aplic și eu.”
• Ispita de a pune lacătul pe ușă: “Afacerea asta e ca propriul meu copil și niciodată nu îți poți abandona copilul. Afacerea acesta este hrană pentru sufletul meu. Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul. Am această posibilitate de a crea lucruri frumoase.”
• Profilul antreprenorului prin ochii Ancăi: “Antreprenorul este acea persoană care nu are nici zi, nici noapte, nici weekend și nici concediu. Cât timp am fost angajată am avut weekend-urile libere și mai mulți bani în buzunar decât acum. Dar am satisfacția că am schimbat destinele unor oameni.”

Pentru toate există un timp prielnic

Când era mică, Anca își dorea o casă de modă. Fascinată de țesături, a învățat croitorie la școală și își făcea singură haine. Pe lângă acestea, mama tricota, cosea, iar bunica teșea niște, covoare, adevărate opere de artă. Totul se petrece sub epoca cenușiului cu nuanțe roșiatice de comunism, în care dorințele capitaliste nu-și aveau loc. “Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea, dar în viață nu faci mereu ceea ce îți dorești. Fiind acele vremuri, a trebuit să  accept pentru o perioadă să fiu angajată. După revoluție, am lucrat în multinaționale și a fost cea mai frumoasă perioadă. Acolo am învățat să fiu și antreprenor, am avut posibilitatea să mă dezvolt și să leg relații. Țin minte că la angajare am fost peste 150 de candidați pentru patru posturi. Am lucrat acolo nouă ani de zile, am urmat traininguri, ori pentru anul 1999 asta era ceva de domeniul fantasticului”, povestește Anca Lozan Dumitrescu pentru Matricea Românească.

,,Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea”

După calcule, planuri și momente de reflecție, Anca și-a luat inima în dinți și a demisionat. Avea 47 de ani și se pregătea să pună pe picioare visul de o viață. “M-am gândit foarte bine, am pus totul pe hârtie, am urmărit businessuri, plus că am mai făcut și un studiu de piață. Lucrând într-o firmă care oferea consultanță pentru accesarea fondurilor europene am zis că merită să aplic și eu. În anul 2014 am înființat firma și încet încet mi-am scris proiectul pentru a accesa fonduri. Țin minte că am depus proiectul în prima lună de depunere și am primit o finanțare de 70 de mii de euro.”

Un business și provocările aferente

Cu finanțarea obținută și cu entuziasmul la cote maxime, Anca a deschis un atelier de țesătorie în comuna Măceșu de Jos. Primul hop era trecut, dar urma altul și anume, recrutarea personalului calificat. “Aici a fost foarte greu. Numai un om nebun ca mine se putea angaja la așa ceva. Am știut de la bun început că nu mai sunt oameni care practică țesătoria. Pe lângă asta este și o meserie grea care nu se învață în două zile. Acest meșteșug se învață undeva pe o perioadă de un an, asta numai dacă ai abilități. În prima lună am început să facem cursuri, am achiziționat echipamente, am cumpărat materia primă, tot mobilierul necesar, am recrutat persoane și pe 1 august 2016 am debutat”, rememorează Anca Lozan Dumitrescu.

,,Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul”

Acum la atelierul din Măceșu de Jos sunt trei angajate. Din pricina numărului mare de comenzi și a lucrului migălos ce ține de făurirea unui covor, capacitatea de producție este cu mult depășită. Sunt luni în care Anca refuză să-și mai facă reclamă pentru că nu poate onora toate cererile. Cu toate acestea, covorul oltenesc țesut la Măceșu a ajuns prin SUA, Canada, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, China, Israel și în mai toate țările din Europa. În cele ce urmează, o întreb pe Anca dacă au fost momente în care și-a dorit să pună lacătul. “Da, au fost. Însă afacerea asta e ca propriul meu copil și niciodată nu îți poți abandona copilul. Afacerea acesta este hrană pentru sufletul meu. Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul. Am această posibilitate de a crea lucruri frumoase. Modelele sunt create la noi în atelier și fiecare client în parte vrea un anumit model. Utilizăm motive florale, zoomorfe, numai că noi le dăm o notă aparte. La mine în atelier două țesătoare nu lucrează la fel, pentru că fiecare are propria percepție”, lămurește Anca.

Autentic vs kitsch. Cum le distingem?

Și pentru că tot vorbim de lucruri încărcate de autentic, o întreb pe Anca cum putem distinge un covor lucrat manual de un kitsch chinezesc. “În primul rând să ne uităm la preț. Acesta este dat de durata de lucru. Un produs care este ieftin se face foarte repede și nu este lucrat manual. Un lucru făcut manual nu poate fi produs în cantități mari. Când văd pe stoc cinci bucăți identice, acolo clar e un produs făcut de mașină. Un alt aspect ține de liniile care sunt prea perfecte. Acolo e clar că aveam de-a face cu un produs făcut de mașină. Motivele foarte mici de pe covoare sunt o altă dovadă că aveam de-a face cu un lucru făcut la mașină. Deci, covoarele care sunt ieftine, multe pe stoc și au motive cu linii perfecte, acestea sunt făcute la mașină și nu poartă nicio urmă de autentic”, ne lămurește Anca.

,,Bunăstarea nu stă în mașini luxoase sau în case mari”

În ciuda vicisitudinilor pandemice, activitatea atelierului nu fost sistată. Angajatele au țesut de acasă și chiar dacă numărul comenzilor destinate exportului a scăzut, ei bine, cererea din țară a crescut semnificativ. Tot ce se realizează la Măceșu de Jos este datorită simțului antreprenorial de care Anca dă dovadă. În cele ce urmează vreau să aflu cum vede olteanca noastră profilul antreprenorului de azi. “Antreprenorul este acea persoană care nu are nici zi, nici noapte, nici weekend și nici concediu. Cât timp am fost angajată am avut weekend-urile libere și mai mulți bani în buzunar decât acum. Dar am satisfacția că am schimbat destinele unor oameni, pentru că în acești cinci ani, angajatele care au fost în firmă s-au dezvoltat și au înțeles că se poate trăi mult mai bine dacă ai un serviciu. Bunăstarea nu stă în mașini luxoase sau în case mari, nu. Bunăstarea stă într-o minte armonioasă și o familie echilibrată.”

Am ajuns la finalul dialogului nostru. Nu pun punct acestor rândui până nu aflu care sunt planurile Ancăi pentru viitorul apropiat. “Vrem ca pe viitor să ne dezvoltăm pe mai multe planurile. Am început să mai iau lângă mine persoane din alte județe și aș vrea să amenajez casa bunicilor și să organizăm acolo tabere de creație și șezători.”

Matricea Românească a avut plăcerea de a discuta cu Părintele Arhidiacon Iulian Dumitru despre succesul Coralei Armonia. Cine sunt ei și cum au ajuns astăzi la această performanță ne povestește părintele în videoclipul de mai jos.

Interviu pe scurt:

Cine este Pr. Arhid. Iulian Dumitru?

E greu să vorbești despre sine pentru că mi se pare că devii fără să vrei subiectiv. Sunt un om simplu, un om care iubește frumosul, un om care și-a cultivat întreaga viață în slujba bisericii.

Ați început să studiați teologia? V-ați dorit să deveniți slujitor al Domnului?

Dintotdeauna mi-am dorit să devin slujitor al Domnului, a fost o vocație de mic.

Când v-ați dat seama că o să urmați această cale a muzicii?

Încă din seminarul teologic mi-am cultivat acest gând spre muzică, am făcut parte din corul clasei, din corul școlii și am avut ocazia să dirijez câteva lucrări.

Cum este la repetiții?

Sunt o plăcere reală pentru că acolo învățăm să ne suportăm unii pe alții, să ne cunoaștem mai bine.

Trebuie mai mult talent sau muncă?

Degeaba ai talent dacă talentul nu îl pui în slujba muncii. Munca este cheia succesului.

Un sfat pentru cei care doresc să se apuce de muzică!

Toți oamenii ar trebui să aibă legătură cu muzica, pentru că muzica topește inimi, muzica schimbă suflete, muzica înnobilează viața omului.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Este descendentul unei importante familii nobiliare. Absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității din Cluj, Ilie se va specializa în economie la Viena. Izbucnirea Primului Război Mondial îl chemă la arme de partea armatei austro-ungare, însă dezertează în anul 1918 și va pune umărul la eliberarea orașului Cernăuți. După toate acestea, se întoarce în Maramureș, mai exact la Sighet, unde participă la evenimentele premergătoare Unirii. La cei 23 de ani pe care îi avea atunci, a fost delegat din partea cercului electoral Ocna Șugatag, ca reprezentant la Marea Adunare de la Alba Iulia, fiind astfel cel mai tânăr dintre cei care aveau drept de vot.

Când trecutul te obligă la fapte mărețe

Vede lumina zilei la 12 decembrie 1895, la Giulești, județul Maramureș. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr din Purcăreț, iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Vasile Lazăr, bunicul său, a fost descendentul a șase generații de preoți și protopop al Sighetului. Junele urmează studiile la Liceul Piarist din Sighet, iar din clasa a V-a, este transferat la Liceul din Lugoj. După obținerea bacalaureatului, își îndreptă pașii către Academia de Drept din Sighet. Nu după mult timp, se transferă la Universitatea din Cluj, loc în care obține licența și titlul de doctor în științe juridice. Pe lângă acestea, s-a specializat în economie la Viena.

Momentul izbucnirii primei conflagrații mondiale l-a prins în plină ascensiune. A fost înrolat în armata austro-ungară și trimis cu forța în mijlocul bătăliei. În anul 1918, alături de alți soldați, a dezertat, implicându-se în eliberarea orașului Cernăuți. Obținând izbânda, Ilie a fost cel care a pus tricolorul pe clădirea primăriei din Cernăuți. De aici, o apucă spre Maramureș cu un tren militar. Înnoptează la preotul Mihalcea din localitatea Iacobeni, iar a doua zi pornește pe jos până la Borșa, unde se oprește la Alexandru Anderco Cuza. Ajuns în cele din urmă la Sighet, se implică în organizarea evenimentelor premergătoare Unirii. În urma mai multor discuții, membri cercului electoral Ocna Șugata, îl vor delega ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Puștiul care a votat Unirea

Misiunea ce i se încredințase era una cu greutate la cei 23 de ani pe care îi avea atunci. Era cel mai tânăr dintre delegații cu drept de vot. La un an după evenimentul care reîntregise țara, Ilie Lazăr a fost însărcinat de autoritățile române centrale să se ocupe de organizarea județului Satu Mare. Din anul 1923 se stabilește la București, unde va profesa ca avocat. Nu putea sta departe de febra vieții politice și se înscrie în rândul Partidului Național Român. În data de 10 octombrie 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănist, ieșind la suprafață Partidul Național Țărănesc. Odată cristalizată noua formațiune politică, avocatul Lazăr va candida la alegerile parlamentare fiind ales în trei rânduri deputat din partea circumscripției Maramureș. Implicarea în organizarea mediilor țărănești “Iuliu Maniu” l-au făcut tare îndrăgit de către țărani, în special de cei din Maramureș.

Cariera sa politică a cunoscut un prim moment de turnură când a intervenit în apărarea populației evreiești din Maramureș. Atunci, Ilie Lazăr a condamnat cu vehemență regimurile autoritare ale lui Carol al II-lea și Ion Antonescu. Din pricina atitudinii sale intransigente, autoritățile i-au stabilit domiciliu forțat la Mănăstirea Turnu și mai apoi în lagărul de la Târgu-Jiu.

Eroul din temnițele comuniste

Situația avea să se înrăutățească drastic odată cu instaurarea regimului comunist. Înaintea alegerilor din anul 1946, Ilie Lazăr a primit șapte luni de închisoare corecțională. După un an, Securitatea și-a propus să scape definitiv de foștii lideri politici. Prin urmare, la 14 iulie 1947 comuniștii au pus la cale “Înscenarea de la Tămădău” în urma căreia un număr important de fruntași PNȚ au fost puși sub acuzare pentru ”încercare de fugă într-o țară străină”. În urma evenimentului, Ilie Lazăr a fost judecat alături de Iuliu Maniu și de alți lideri țărăniști, apoi condamnat la 12 ani de închisoare și confiscarea averii. A fost încarcerat la Galați, urmând ca din anul 1951 să fie transferat la Sighet. În anul 1955 este mutat la Râmnicu Sărat. Și-a dus pedeapsa până la capăt, iar în momentul eliberării i s-au fixat încă trei ani de domiciliu obligatoriu la coloniile de muncă de la Culmea și Periprava. Eliberat la 9 mai 1964, slăbit și stors de viață, Ilie Lazăr se stabilește la Cluj. Securitatea nu-i dă pace nici după gratii și-l urmărește până la finalul vieții.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Reprezentând, alături de Sfânta Tradiție, izvorul Revelației supranaturale în cadrul Bisericii Creștine, Sfânta Scriptură sau Biblia, colecția de cărți sfinte scrise sub insuflarea Sfântului Duh într-un răstimp de aproape 1500 de ani este una din formele în care Revelația este păstrată în eficiența ei, atât ca mântuire realizată obiectiv de către Hristos, în urmă cu două milenii, dar și ca mântuire subiectivă, prin lucrarea actuală a lui Hristos  asupra credincioșilor[1]. În felul acesta, noi, credincioșii, nu percepem Sfânta Scriptură ca fiind doar o carte prin care păstrăm în memorie cele făcute de Dumnezeu, prin Întruparea Fiului Său, spre mântuirea noastră, ci și o scriere ce ne arată ce face și ce va face Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat și înviat până la sfârșitul veacurilor pentru a ne conduce și pe noi la Înviere – în viziunea părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Scriptură este „Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni prin ridicarea lor la El, până la Întruparea, Învierea și Înălțarea Lui ca om”.[2] Acest lucru se adeverește în spusele Mântuitorului: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20) și de asemenea prin versetul întâlnit atât în Evanghelia după Matei 25, 55, cât și în cea după Marcu 13, 31 și în cea după Luca 21, 33, conform căruia: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Aceste cuvinte rostite odinioară de Mântuitorul Hristos ni se adresează continuu tuturor, Cuvântul Întrupat rămânând pururea în dialog cu Biserica Sa, până la sfârșitul veacurilor, prin Sfânta Scriptură – făcând din aceasta o carte pururea actuală, ce înnoiește constant viața noastră în Hristos, prin Duhul Sfânt, și ferește Biserica de căderea în varii erori doctrinare. Tot cu mijlocirea Sfântului Duh credincioșii au putința de a întâlni Persoana autentică a lui Hristos, Care se adresează credincioșilor prin Scriptură, în toate locurile și în toate timpurile, ca să-i înalțe la desăvârșire în El Însuși.

Așadar, Scriptura este mijlocul prin care cuvintele rostite odinioară de Mântuitorul sunt cuvinte prin care El se adresează continuu Bisericii, prin Sfântul Duh, ca să o ferească de erori și să o sporească duhovnicește.[3]

Începând de la căderea protopărinților noștri din rai și implicit, întreruperea dialogului lor direct cu Dumnezeu și întunecarea chipului Său în mintea oamenilor, Creatorul Și-a arătat voia Sa prin adresarea directă ori prin inspirarea unor oameni aleși, care au împărtășit-o celorlalți. Întreagă această lege morală a Vechiului Testament are ca scop pregătirea oamenilor și în special a poporului ales pentru venirea Mântuitorului. Pornind de la făgăduința făcută de Dumnezeu în rai, când îi spune diavolului în chip de șarpe: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facerea 3, 15), verset în care Sfinții Părinți văd prima vestire a Mântuitorului, Cel ce va zdrobi capul șarpelui și va fi din sămânța femeii, născându-se din Fecioară dar neavând un tată pământesc și în același timp, o primă poruncă dată oamenilor spre îndreptare, anume de a stârpi de la rădăcină răutatea din sufletele lor, precum ne arată Sfântul Grigorie de Nyssa: „Precum șarpele nu poate fi tras afară de coadă, pentru că solzii de pe gât se opun celor care vor să-l tragă afară, tot așa nu se poate începe de la sfârșit alungarea plăcerii din casa sufletului. Iată de ce învățătorul virtuții ne poruncește să pândim capul șarpelui. Iar cap numește El începutul răutății. Dacă nu primim în suflet acest început, atunci și urmarea rămâne nelucrătoare. Căci cine este cu totul vrăjmaș al plăcerii nu va fi înfrânt nici de momelile parțiale ale patimii; dar dacă cineva a primit în suflet începutul patimii, odată cu aceasta a primit în suflet și sălbăticiunea întreagă.”[4]

Era însă nevoie ca oamenii și cu deosebire poporul ales să aibă un reper moral care să-I ajute a se curăți și a se apropia de Dumnezeu – acesta a fost Decalogul; în același timp, cele 10 porunci au însemnat pentru fiii lui Israel un fel de pecetluire divină, fiind instrumentul prin care aceștia au fost decretați ca aleși ai Domnului dintre toate popoarele.

Această lege care reprezintă temelia întregii moralități, a avut rolul de a trezi în evrei cât mai mult cu putință conștiința păcătoșeniei și dorința de mântuire, fiind „călăuză spre Hristos” (Galateni 3, 24). Cu toate imperfecțiunile ei, Legea nu poate fi însă nicicum suspectată de formalism – așa cum afirmau Kant și discipolii săi, pornind de la premisa că ea s-ar ocupa doar de aspectele exterioare ale vieții omului – deoarece în ea găsim prescripții pozitive și asupra actelor interne. Încă de la început, Dumnezeu a cerut oamenilor, prin patriarhi și profeți, nu numai o supunere externă, ci credință și iubire în împlinirea poruncilor Sale, voința Domnului fiind motivul principal al acțiunilor omenești, iar frica de Dumnezeu și ascultarea de El, ființa moralității acestuia.

Iată că, în ceea ce privește Legea, deși aceasta era lipsită de har, întrucât a arătat drumul spre scopul ultim, căutând să înfrâneze pornirile păcătoase și să mențină trează conștiinta morală a evreilor, ea este considerată „sfântă și dreaptă și bună” (Romani, 7, 12). De o deosebită relevanță în această chestiune sunt cuvintele teologului german K. Furrer: „Cel ce cunoaște istoria tuturor religiilor judecă lucrurile astfel; el trebuie să ajungă la concluzia că în domeniul vieții religioase a popoarelor de dinainte de creștinism, Decalogul era cea mai înaltă operă. Căci în timp ce legiuitorii Antichității tratează lucruri mari și mărunte, înalte și puerile, într-o amestecătură pestriță, la o valoare egală, în Decalog sunt date numai fundamentele vieții religios-morale pentru toate timpurile și pentru toate neamurile. Cele 10 porunci sunt în majoritatea lor elementară o revelație unitară a orânduirii morale veșnice a lumii, prin faptul că accentuează unitatea și spiritualitatea lui Dumnezeu, iar pentru cult și viața noastră spirituală au o valoare deosebită prin faptul că stabilesc anumite cerințe a căror îndreptățire este recunoscută în mod unanim.”[5]

Un alt fapt vrednic de a fi remarcat în ceea ce privește legea morală a Vechiului Testament îl constituie deplina ei unitate – căci deși în Noul Testament întâlnim adesea sintagmele aparent diferite de „lege” și „proroci” (Matei 5, 17; 7, 12), expresia „lege” se referă îndeosebi la legea lui Moise, iar „prorocii” nu arată altceva decât dezvoltarea profetică a acesteia – dezvoltare ce se referă cu precădere la spiritul legii și la modalitatea de îndeplinire a prescripțiilor ei.

Tot prorociile au rolul de a vădi și realitatea fundamentului Legii morale, ca și călăuză a poporului ales până la venirea Mântuitorului, prin numeroasele făgăduințe făcute de Dumnezeu de trimitere a unui Izbăvitor. Astfel, numeroase sunt făgăduințele în Cartea Psalmilor – ungerea ca împărat a lui David este urmată de una: „Făcut-am legământ cu aleșii Mei, juratu-M-am lui David, robul Meu: Până în veac voi întări seminția ta și voi zidi din neam în neam scaunul tău (…) / Acesta Mă va chema: „Tatăl meu ești Tu, Dumnezeul meu și sprijinitorul mântuirii mele. / Și îl voi face pe el întâi-născut, mai înalt decât împărații pământului…” (Psalmul 88, 4-5; 26-27; 29), prin care Dumnezeu îi arată regelui că îi va prelungi neamul, descendența, pentru totdeauna – va face ca tronul și regatul său să fie veșnice – și vestește pe un descendent ce va fi mai înalt decât el, căci împărăția Sa va avea o nouă dimensiune – cea a veșniciei. Acest lucru este confirmat de către Psalmul 44, 8-9: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate, toiagul împărăției Tale. / Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea, pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtașii Tăi.”

De asemenea, caracterul veșnic al împărăției urmașului lui David, a viitorului Rege al lui Israel va fi confirmat de profetul Daniel, care numindu-l „Fiul Omului” va spune despre El: „…Și Lui I S-a dat stăpânirea, slava și împărăția / ca toate popoarele, neamurile și limbile / Lui să-i slujească. / Stăpânirea Lui este veșnică, / stăpânire care nu va trece, / iar împărăția Lui nu se va nimici.” (Daniel 7, 14). Această împărăție este una universală, întinzându-se asupra întregii lumi create: „Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta. Și stăpânirea Ta, marginile pământului.” (Psalmul 2, 8).

Cea mai impresionantă descriere a Celui pe Care Dumnezeu Îl va unge cu Duhul Său pentru a-L face să domnească peste poporul Său este cea făcută de profetul Isaia: „Poporul care locuia în întuneric, va vedea lumină mare; și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi (…) / Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. / Și mare va fi stăpânirea Lui și slava Lui nu  va avea hotar. Va împărăți pe tronul și peste împărăția lui David, ca s-o întărească și s-o întemeieze prin judecată și prin dreptate, de acum și până în veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta.” (Isaia, 9, 1; 5-6) Tot profetul Isaia este cel ce revelează caracterul, semnul esențial al Acestui Prinț al Păcii, a cărui preînchipuire era doar David: „Iată sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoiește sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu și El va propovădui popoarelor legea Mea. / Nu va striga, nici nu va grăi tare, și în piețe nu se va auzi glasul Lui. / Trestia frântă nu o va zdrobi și feștila ce fumegă nu o va stinge. El va propovădui legea Mea cu credincioșie; / El nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, până ce nu va fi așezat legea pe pământ; căci învățătura Lui toate neamurile o așteaptă.” (Isaia 42, 1-4) Așadar, ceea ce constituie realitatea ungerii Sale nu este untdelemnul pe care mâna unui om l-ar vărsa pe capul Său, ci e Duhul Domnului pe Care Dumnezeu Însuși Îl revarsă peste El.[6]

[1] Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 64.

[2] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMO, București, 2010, p. 55.

[3] Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 66.

[4] Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, p. 35, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 35.

[5] †Nicolae Mladin, Pr. Orest Bucevschi, Pr. Constantin Pavel, Pr. Ioan Zăgrean, Teologie Morală Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 125.

[6] Viu este Dumnezeu – Catehismul ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, pp. 75-79.

Rolul Scripturii în cunoașterea voii lui Dumnezeu – partea II-a

Continuând o tradiție a relațiilor de excelență, Festivalul Regal de Operă “Virginia Zeani” devine, începând de anul acesta, partener în România al Filarmonicii de la Chișinău, colaborare care, pe lângă obiectivele artistice, vizează campania de strângere de fonduri pentru reconstrucția centrului cultural basarabean, parțial distrus de un incediu în luna septembrie, 2020.

„Festivalul de Operă Virginia Zeani și-a asumat, prin semnarea unui acord, rolul de partener și mediator în campania de strângere de fonduri pentru reconstruirea Filarmonicii din Chișinău. Suntem alături de autorități, de muzicieni și de publicul basarabean. Au pierdut un centru cu imensă valoare simbolică. Este o dramă care are un impact major asupra tuturor. Pe lângă simpatia pe care i-o datorăm unei comunități care și-a pierdut filarmonica, pentru restaurarea acestui prețios edificiu, ajutorul necesar este acum unul concret. Contăm pe sprijinul tuturor organizațiilor publice și private în acest demers nobil de ajutorare a fraților noștri din Republica Moldova”.

Marian Jurgiu,

Directorul Festivalului Regal

de Operă “Virginia Zeani”

“Casa Filarmonicii, o clădire emblematică a orașului Chișinău și un centru cultural cu prestigiu și tradiție, se află de câteva luni într-un minuțios proces de evaluare și examinare, în timp ce muzicienii, care nu au oprit în niciun moment munca de creație, repetă și cântă în exil, în spații de împrumut. Acestea sunt primitoare și confortabile, însă ne-a rămas dorul de atmosfera de acasă, alături de dorința de a avea un centru dedicat, care să ne dea siguranța și să ne inspire, astfel încât să ne putem asuma pe deplin rolul în sistemul cultural intern și internațional. Dacă vom merge împreună, dacă vom fi toți împreună, într-o zi, în curând, în sala noastră de concerte vor răsuna iar aplauze. Ne-am propus să facem o campanie activă pentru colectarea fondurilor necesare reconstrucției, alături de iubitorii muzicii culte din Republica Moldova și din diaspora și alături de parteneri de încredere la nivel european și internațional. Festivalul Regal de Operă “Virginia Zeani”, prieten cu tradiție, ne este alături în acest demers, urmând să dezvoltăm împreună proiecte în măsură să le vorbească despre importanța instituției noastre celor care au gust pentru frumos și disponibilitatea să ajute. În curând, evaluarea va fi finalizată, va fi întocmit caietul de sarcini și vom putea spune care sunt fondurile totale necesare acestui proiect. Ne unim forțele pentru a salva un centru de excelență, perpetuând, astfel, spiritul nobil și înaltele aspirații despre care vorbește, de altfel, întregul parcurs profesional al dnei Virginia Zeani”.

Svetlana Bivol

Director General al Filarmonicii „Serghei Lunchevici”

Chișinău

VIDEO: Împreună Renaștem – proiect de sprijin al Festivalului Regal de Operă „Virginia Zeani” pentru reconstruirea „Filarmonicii Serghei Lunchevici” din Chișinău

O ediție specială a Festivalului Regal de Operă “Virginia Zeani” va avea loc, în perioada 20-22 august, în spații publice și centre culturale din Târgu Mureș. Organizat de Asociația “Together on Top”, în parteneriat cu Asociația “Hai la sat”, Primăria din Târgu Mureș, Instituția Prefectului – Județul Mureș și Consiliul Județean Mureș, Festivalul Regal de Operă “Virginia Zeani” este o reverență adusă Virginiei Zeani, una dintre marile soprane ale lumii, care s-a născut în Transilvania.

Predoslovie: <<Șotronul este un joc al copilăriei; cine nu a sărit într-un picior de-a lungul căsuțelor numerotate și a sperat să câștige, dovedind precizie și atenție?

Se pare că cei ce au jucat prima data Șotronul au fost soldații romani. Era un antrenament excelent. Evul Mediu l-a ridicat la alt rang: a devenit o metaforă pentru pelerinajul pe calea devenirii interioare. Șotronul a avut epoca lui de glorie, când regulile implicau un parcurs moral și mistic, când fiecare căsuță simboliza o virtute dobândită cu efort pe drumul spre Cer. Se pornea de pe Pământ, așa cum și astăzi o fac copiii în Franța, și se ajungea ,,dans le Ciel”. Toată schema Șotronului este copia ludică a planului unei biserici. Din pronaos (Terre) prin naos, spre absida altarului (Ciel) – o mistagogie accesibilă oricui>> (lector Mario Barangea, spicuiri).

Copiii joacă șotronul. Doar atât?

Ecaterina joacă șotronul. Are 6 ani. Șotronul e doar pentru cei coordonați, și-a dat ea seama. Copiii au primit-o cu greu în grupul lor. A trebuit să dovedească că-și poate ține echilibrul. A trebuit să arate că știe încotro se îndreaptă și cât de repede se poate orienta.

Fetița aruncă piatra. Piatra cade în prima ,,Casă”. Unu, doi, trei, patru. Până la zece numără. A ajuns în ,,Cer”. Se întoarce. O pornește spre ,,Casă”.

Copiii, în șotron, intră inițial fără un plan anume. E farmecul jocului, asta se știe, și e dorința de a finaliza (poate-câștigător), asta iar se știe!

Aruncă o piatră într-un pătrat și o iau la picior. Pe un drum ce îi va iniția. Sar cu ambele picioare, ba sar într-unul, schimbă ritmul și sensul. Le este și greu și le este și ușor. Ei străbat episoade din viață și ajung la răscruce. Se apleacă și culeg scopul de jos. Uneori piatra le cade pe linie. Aproape ratează tura. Și răsuflă ușurați și zâmbesc. Sunt tot acolo, în locul hărăzit de soartă. La căsuța cinci, după patru reușite în lanț, gleznele nu îi ascultă. Se dezechilibrează. Și ideea-piatră, deși bine ancorată, trebuie părăsită. O iau de la capăt; doar că acum o libelulă imensă, de un verde vibrant, fură privirea. Și tura asta se va sta pe bară. Se scutură și se hotărăsc să rămână concentrați. Ce hotărâre bună. Oare va ieși planul?

În jocul de șotron, copiii așteaptă. E bine când îți aștepți rândul. Acum e timpul de împrietenire. Cei ce știu dau sfaturi. Cei sturlubatici îți aduc aminte de nereușite. Cei împinși de dorința de a câștiga fac planuri. Cei mânați de bucuria de a fi împreună, zâmbesc. Copiii observă, copiii învață.

Șotronul. Drum inițiatic.

Și noi jucăm șotronul. Avem 7 ani și 15 ani și 28 ani și 33 ani și 42 ani. Și vom avea 47 și 58, 62 și 79. Vedem copiii din noi sărind prin cadrane, trecând prin încercări, repetând salturi. Suntem în CER și suntem pe PĂMÂNT, în căutări de drumuri, dominând intrările, răvășind căile. Din Colb în Paradis, profan spre inițiat, ne ținem respirația, zâmbim în locuri cu odihnă, ne bucurăm ochii în călătorie.

Jucăm Șotronul. E viața noastră acolo. Și mai cade iar câte o piatră departe de țel și linia ne îngrădește. Ne întoarcem și o luăm de la capăt. Și dintr-o dată totul e lin și noi dobândim putere și înțelepciune și ne înălțăm înlăuntru și sufletul palpită de frumusețea jocului.

Ecaterina joacă șotronul. Are în mână piatra ce o conduce . O ține bine. Și nu o va pierde din ochi nicicând!

S-a îndrăgostit de muzică după ce, întâmplător, audiase Sonata lunii de Beethoven. Din acel moment, Felicia a început să urmeze lecții de pian, însă lucrurile nu au mers așa cum visa. Lipsa de tact pedagogic, a făcut-o să i-a o pauză de la clape. A încercat cu ore de canto, dar sunetul pianului nu-i dădea pace. La vârsta de 13 ani, a decis că trebuie să reia studiul și să urmeze un liceu de muzică. Zis și făcut! A intrat la Liceul “Dinu Lipatti” din București, a continuat să muncească pe rupte, a cântat și încântat pe scene din țară și străinătate bucurând mii de suflete. Este membră a Fundației Culturale “Remember Enescu” din București  și a Academiei de Pian “Neue Sterner” din Germania. În prezent urmează un major în Music Education la VanderCook College of Music din Chicago. V-am făcut curioși? Să trecem la povestit!

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

·       Muzica clasică, o dragoste cu năbădăi

·       Procesul de aplicare la Conservator în SUA

·       Mentalități de concurs

·       Publicul român vs publicul din străinătate

·       Artistul și arta prin ochii Feliciei Vintilă

·       Educația muzicală, un capitol la care suferim

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai stai?

A îmbrățișat viața călugărească de timpuriu, ajungând pe rând frate, monah, arhimandrit și stareț. Odată cu declanșarea Primului Război Mondial, se alătură de bunăvoie Regimentului 21 Infanterie “Ilfov” și pleacă la luptă. Pe front, oferă povețe, ține predici prin care ridică moralul soldaților și oficiază slujbe. Înconjurat de zgomotul armelor, este rănit și cade prizonier. Cu toate acestea a condus cu vitejie Regimentul “Feldioara”, reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Pentru toate acestea, părintele Justin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român, fiind singurul cleric care a primit acest ordin.

Confesor al soldaților români  

Se naște la 26 octombrie 1867, în comuna Obilești Noi, județul Ilfov. Crescut în duhul dragostei față de cele sfinte, junele prinde drag de biserică, iar la vârsta cuvenită intră ca frate la Mănăstirea Cernica. După o bună bucată de vreme este tuns în monahism, fiind avansat până la treapta de stareț. În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din anul 1913, părintele Șerbănescu va îndeplini funcția de confesor onorific în cadrul Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. Drept răsplată pentru devotamentul și curajul de care a dat dovadă, va fi decorat cu medaliile “Răsplata muncii pentru Biserică” şi “Avântul Ţării”.

Din momentul intrării României în focurile primei conflagrații mondiale la 14/27 august 1916, părintele Justin Șerbănescu s-a alăturat Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. În calitate de confesor, a participat la luptele din Transilvania oferind povețe și îmbărbătând pe soldați. Curajul l-a costat scump, iar în ziua de 17/30 septembrie 1916, părintele este rănit.

Călugărul din linia întâi

După câteva zile petrecute la infirmerie, pe 16/29 octombrie revine în mijlocul ostașilor din Brigada 8 Infanterie care lupta pe Valea Azugăi. Când trupele inamice ocupaseră Predealul, părintele se alătură ostașilor din Regimentul “Feldioara”, lupta finală dându-se la Clăbucet. A curs mult sânge, comandantul și ofițerii erau grav răniți, iar regimentul era în totală dezordine. Văzând cele întâmplate, părintele Șerbănescu a luat frâiele în mână și a început să comande. Mai întâi a mobilizat gorniștii să vestească înaintarea, după care a dirijat contraatacul reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Trupele române au luptat până la epuizare. La 16/29 noiembrie 1916, soldații nu au mai putut rezista și au căzut în mâinile inamicului. Părintele Șebrănescu a fost luat prizonier, dar a reușit să evadeze în iulie 1917. A rătăcit prin munți, iar al sfârștitul lunii februarie 1918, a ajuns la Galați, loc în care se afla Regimentul 21 Infanterie “Ilfov”.

Vitejia clericului ajunsese până la urechile conducătorilor. În urma acțiunilor sale, autoritățile au decis să-i ofere Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român. “Pentru vitejia, destoinicia şi iubirea de Patrie, ce a arătat pe câmpul de onoare, în 1916. Pe lângă că şi-a îndeplinit cu un mare devotament îndatoririle ce avea ca confesor al regimentului, a mai luat parte la toate luptele, mergând cu Sfânta Cruce în mână, în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 21 octombrie 1916, văzând că Regimentul „Feldioara” a pierdut în lupte aproape pe toţi ofiţerii şi că comandantul căzuse rănit pe Muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp şi luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până pe Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispersaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica în timpul unui atac al Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii regimentului”, se motiva prin Înaltul Decret.

Dar șirul distincțiilor nu s-a oprit aici. Prin Înaltul Decret nr. 1264 din 15 iunie 1917, locotenentul preot Justin Șerbănescu a fost avansat la gradul de căpitan. Pe 15 august 1918, va primi din partea atașatului militar al ambasadei Franței din România “Crucea de război cu lauri.”

Ultimele campanii

Ajuns la 51 de ani, părintele nu s-a dat în lături de la noi provocări. Odată cu reintrarea României în război la 10/23 noiembrie 1918 cere să fie mobilizat și îndeplinește funcția de confesor militar la Divizia 2 Vânători. Le va fi alături militarilor la marile lupte din Transilvania și Ungaria, urmând ca la 4 august 1919, să figureze printre militarii care intră în Budapesta. A fost ultima campanie majoră la care participase. În urma vârstei înaintate și a condițiilor de pe front, o lasă mai moale. Vreme de un an de zile va sluji la Spitalul Militar “Regina Elisabeta”, unde avea funcția de confesor. După această perioadă va reveni la Mănăstirea Cernica în calitate de arhimandrit. Chiar dacă nu mai participa la lupte, conducerea Armatei Române a decis să-l avanseze la gradul de maior în baza Înaltului Decret nr. 1951 din 1 octombrie 1927. Între 1932 și 1940, este uns confesor de divizie în Garnizoana București, grad din care va cunoaște retragerea.

Surse:  Drd. Gabriel-George Pătrașcu, Protosinghelul Justin Șerbănescu-Singurul preot militar cavaler al ordinului militar de razboi ,,Mihai Viteazul”, în Misiunea, 2014.

Prima manifestare a voinței lui Dumnezeu în Vechiul Testament se regăsește, bineînțeles, în ce dintâi verset al cărții Facerea, unde este relatat începutul creației lumii văzute: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1). Legat de această întâi manifestare a voinței divine în istorie, Sfântul Ambrozie al Milanului oferă următoarea tâlcuire: „N-au fost necesare nici apelul la îndemânare ori la forță pentru Cel care a putut săvârși, prin voința Sa, într-o clipă, o lucrare atât de importantă, încât ceea ce nu existase să fie adus la viață atât de repede, așa încât nici creația n-a premers actului voinței și nici acesta n-a premers creației”[1]. Legat de verbul folosit în acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „Dumnezeu este Cel Ce face și preface pe toate și le rânduiește pe toate după voința Lui”[2].

Așadar Dumnezeu, văzut ca și Creator al tuturor legilor acestei lumi, are o independență absolută față de orice limită ori înlănțuire temporală, El fiind prezent în toate momentele timpului, fără întrerupere sau succesiune, și fiind singurul Care nu se supune nimănui. Timpul se supune lui Dumnezeu deoarece el însuși este creatura Sa, făcut anume pentru a da măsura a tot ce ființează[3].

Fiind existență absolută, numai Dumnezeu există din veșnicie și este izvorul a toată existența, tot ce ființează existând mulțumită voii Sale. De aceea, ne învață dogmatica, putem spune că, în sensul propriu al cuvântului, numai Dumnezeu există, pentru că numai El există de la Sine, în Sine și prin Sine, după cum afirmă Sfântul Ioan Damaschinul: „Însușirea de a fi nezidit, fără de început, nemuritor, infinit, veșnic, imaterial, bun, creator, drept, luminător, neschimbător, impasibil, necircumscris, necuprins, indefinit, nemărginit, nevăzut, imcomprehensibil, perfect, stăpân absolut, liber, atoateconducător, dătător de viață, atotputernic, infinit de puternic, sfințitor, împărtășitor, cuprinzător și conservator al universului, proniatorul tuturor, toate aceste însușiri și altele ca acestea le are Dumnezeirea prin fire, nu le-a luat din altă parte…”[4]. Pe temeiul Revelației, învățătura creștină susține că lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic. Ea, asemenea omului, are un început, dar va avea și un sfârșit. Cuvintele de început ale cărții Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. (Facerea 1,1) arată că lumea materială, ca și cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp[5]. În afara omului, pe care l-a creat printr-o lucrare deosebită, Dumnezeu a creat lumea din nimic (ex nihilo) cu puterea cuvântului Său, potrivit planului Său din veșnicie: „În adevăr, le-a văzut pe toate înainte de facerea lor, avându-le în minte din veșnicie; și fiecare se face la vremea hotărâtă de mai înainte, potrivit rațiunilor Lui eterne, care se numesc: predestinare, icoană și exemplu”[6]. Explicația mai concisă a actului creației, ca plan veșnic al voii divine, este oferită de către Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată că: „Atunci când Dumnezeu poruncește, toate se pleacă, toate se supun voinței Lui”[7].

De aceea, psalmistul zice: „El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit”. (Psalmul 148, 6). Aceasta nu înseamnă însă că lumea văzută a apărut dintr-odată așa cum arăta ea la crearea omului. Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu în mod progresiv, într-o ordine deplină, în așa fel încât să existe o strânsă legătură între toate creaturile din ea, cele superioare presupunând existența celor inferioare[8]; timpul își începe curgerea sa deodată cu începutul creației, el fiind, ca și aceasta, opera lui Dumnezeu. Creația fiind astfel începută deodată cu timpul, aceasta înseamnă, șa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, că „trebuie neapărat ca cele ce au început în timp să se sfârșească tot în timp”[9].

Scopul creației este arătat extrem de plastic de către Sfântul Ioan Hrisostom, într-o scriere a sa: „[…] prin spectacolul creației, Dumnezeu ne-a luat de mână pentru a ne conduce la cunoașterea Sa. Când v-am apucat nu de mână, ci cu gândul, pentru a vă preumbla prin toată creația, arătându-vă cerul, pământul, marea, mlaștinile, izvoarele, fluviile, oceanele întinse, pajiștile, grădinile, câmpurile pline de grâu stufos, copacii plini de fructe, vârfurile munților acoperite de păduri, când v-am vorbit îndelung despre semințe, ierburi, flori, plante care au sau nu fructe, despre animalele lipsite de rațiune – domestice sau sălbatice, din ape, de pe uscat sau de pe ambele tărâmuri -, despre cele care străbat aerul, despre cele care se târăsc, despre elementele din care sunt făcute toate, de fiecare dată, din moment ce gândirea noastră slăbea în fața infinitului acestei bogății și nu era capabilă să o perceapă în totalitatea ei, strigam cu toții împreună: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!”[10].

În afara oricăror îndoieli „la originea Creației nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine cu mult superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm, ordinea supremă la scara totului, care reglează constantele fizice, condițiile inițiale, comportamentul atomilor și viața stelelor. Puternică, liberă, existentă în infinit, tainică și necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului dar prezentă în fiecare particulă”[11], în spatele apariției universului există un principiu organizator (o forță organizatoare) transcendentă materiei, care pare să fi calculat totul, să fi elaborat totul cu o minuțiozitate inimaginabilă. Fiindcă universul nu conține nimic întâmplător, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia. Această stare de perfecțiune pusă la originile universului aparține negreșit lui Dumnezeu.

Cauzalitatea lumii create este arătată lămurit de teologia patristică, așa cum putem observa, spre exemplu, în scrierea Omilii la Hexaemeron a Sfântului Vasile cel Mare, unde autorul întreprinde o întoarcere ipotetică până la începutul timpului: „Îți este cu putință să afli din ce timp a început alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcându-te cu gândul din timpul de acum, te vei sili să găsești cea dintâi zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mișcare în timp; apoi vei vedea că au fost puse mai întâi, ca niște temelii și fundamente, cerul și pământul; apoi vei vedea că o rațiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd, așa cum îl arată sensul cuvântului „început”; apoi că lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deșert, ci pentru un scop folositor și pentru marea trebuință pe care o aduce celor ce există pe pământ…”[12].

Sub aspect teologic, voia lui Dumnezeu este reprezentată de împlinirea planului veșnic al Creatorului privind întreaga zidire, întemeiată pe preștiința și dragostea Sa față de lucrul mâinilor Sale. Bineînțeles că această voie în ansamblul ei este inaccesibilă cunoașterii umane, însă ea este împărtășită parțial oamenilor prin intermediul Revelației, al cărei receptor de primă importanță este Sfânta Scriptură. Biblia este ea însăși o manifestare a voii divine, dat fiind că autorii biblici au scris inspirați fiind de Duhul Sfânt.

Privind cronologic, voia lui Dumnezeu se manifestă din prima clipă a creației, prin cele dintâi cuvinte rostite în cadrul Sfintei Scripturi: „Să fie lumină!” (Facerea 1, 3). De altfel, zămislirea lumii din nimic reprezintă o dovadă clară a puterii voinței divine, ce se manifestă aici drept izvor a toată existența. Scopul creației, în ceea ce îl privește pe om, stă în rolul acesteia de depozitar al Revelației naturale, anume acela de a-l conduce pe om la cunoștința lui Dumnezeu.

Pe lângă zidirea văzută, și lumea spirituală se supune întru totul voii lui Dumnezeu. Astfel, îngerii acționează ca agenți ai voii divine, împărtășind poruncile Creatorului oamenilor, acționând ca sprijin ori pedepsitori la porunca Sa, ceea ce i-a împins pe unii cercetători să afirme chiar că, în Vechiul Testament, îngerii nu erau socotiți ființe independente, ci manifestări ale voinței divine. Chiar și diavolii se prezintă uneori ca împlinitori ai voii divine, prin pedepsirea unor păcătoși; ideea centrală privitor la diavol în Sfânta Scriptură este aceea că, deși este cauzator al răului prin propria-i voință, din cauza statutului de creatură, el este de asemenea supus voinței Creatorului său, neputându-se atinge de nimic fără îngăduința acestuia, așa cum o arată, într-o manieră extrem de expresivă, cartea Iov.

În privința omului, voia lui Dumnezeu se exprimă din momentul creării acestuia „după chipul și asemănarea Sa”, ceea ce înseamnă că acesta este chemat a fi cununa întregii creații, să fie păstorul ei pământean, după cum Dumnezeu este Pantocratorul lumii. Scopul creării omului după chipul lui Dumnezeu este acela ca, și după căderea în păcat, acesta să caute asemănarea cu Dumnezeu, prin practicarea virtuților, căderea însăși făcând parte din planul divin, pentru ca omul să-și câștige și prin propria strădanie mântuirea.

În ceea ce privește poruncile date oamenilor de-a lungul istoriei, începând cu prima, privind oprirea de la gustarea din roadele pomului cunoștinței binelui și răului, acestea sunt date de Dumnezeu, în viziunea Sfântului Grigorie Teologul, pentru a procura materie voinței libere a omului, prin exercitarea ei spre bine.

Voința reprezintă de altfel un punct central al antropologiei creștine, deoarece prin intermediul ei sunt săvârșite păcatele, începând de la cel al protopărinților, și tot prin intermediul ei se petrece și ridicarea omului din starea de păcătoșenie.

[1] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron (cele șase zile ale creației), trad. Pr. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga, Maria Hetco, col. PSB, vol. 52, ed. IBMBOR, București, 2007, pp. 32-33.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21, ed. IBMBOR, București, 1987, p. 41.

[3] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 89.

[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005, p. 49.

[5] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 152.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 39.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol. I, p. 42.

[8] Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, ed. Sofia, București, 2006.

[9] Cf. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, ed. Sofia, București, 2006, p. 63.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, De Anna I, 2, PG 54, 634, cf. Laurence Brottier, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003, p. 56.

[11] †Ioannis Zizioulas, Creația ca Euharistie (trad. Caliopie Papacioc), Ed. Bizantină, București, 1999, p. 12.

[12] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XVII, ed. IBMBOR, București, 1986, pp. 76-77.

Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” în parteneriat cu Asociația SUONARTE a organizat, în perioada 27-29 iulie, a V-a Ediție a Concursului de Dirijat „IONEL PERLEA”, dedicată marelui muzician ialomițean, marcând 51 de ani de la trecerea acestuia în eternitate.

Concursul Național de Dirijat „Ionel Perlea” din Slobozia, a făcut parte din cea de-a XXX-a Ediție a Festivalului Ionel Perlea, o serie de manifestări culturale de înaltă ținută, care au debutat în luna mai prin Concursul Internațional de Canto “Ionel Perlea”, Masterclass-ul Internațional de Operă susținut de marea soprană Nelly Miricioiu și au continuat cu Masteclass-ul de Dirijat Operă susținut de maestrul Dumitru Goia.

La cea de-a V-a Ediție, Concursul de Dirijat “Ionel Perlea” a devenit Internațional, bucurându-se de participarea a 31 de dirijori, din 17 țări.

De asemenea, și componența juriului a fost internațională:

• Andriy Yurkevych : Președintele juriului – Ucraina – Dirijor de renume internațional și Director artistic al Teatrului Național de Operă și Balet “Maria Bieșu” din Republica Moldova
• Sabin Păutza : Președinte onorific al juriului – România – Dirijor, compozitor și critic muzical
• Claudio Maria Micheli – Italia – Dirijor și profesor de dirijat la Academia Internațională de Muzică din Roma
• Irina Hasnaș – România – Compozitor și critic muzical
• Cătălin Toropoc – România – Președintele Asociației SUONARTE și Bariton al Operei Naționale din București

În marea finală a Concursului, intitulată “Opera & Symphonic Gala” s-au calificat 6 concurenți din 6 țări ale lumii. Publicul prezent în sala Europa a Centrului Cultural UNESCO “Ionel Perlea” din Slobozia s-a bucurat de compoziții nemuritoare de Mozart, Schubert, Verdi și Ceaikovski în interpretarea soliștilor: Vasile Chișiu, Ana Cebotari, Bianca Poenaru, Andrei Petre, Paul Celmare, Andrei Cocîrlea, alături de Orchestra “Ionel Perlea” – Concertmaestru Cristian Balaș. Conceptul regizoral al Galei este a fost realizat de Laura Maria Vlădoiu.

Premiile acordate de juriu în sunt:

Premiul I: Bui David – Germania (2500 euro)

Premiul II: Kuwahara Z Shizuo – S.U.A/Japonia (1200 euro)

Premiul III :  Choi Andrew Joon – S.U.A (700 euro)

Premiul IV: Pădurariu Mircea – România (300 euro)

Premiu Special oferit de Orchestra “Ionel Perlea” – Pădurariu Mircea – România (500 euro)

Premiile Speciale oferite de Filarmonica de Stat Sibiu: Bui David și Kuwahara Z Shizuo

Premiu Special oferit de Filarmonica Banatul, Timișoara: Pădurariu Mircea

Premiu Special oferit de Opera Brașov: Kuwahara Z Shizuo

Premiile în bani sunt în valoare totală de peste 5.000 de euro, la care se adaugă semnarea unor contracte de colaborare oferite de Partenerii evenimentului – Filarmonica de Stat Sibiu, Filarmonica de Stat Banatul și Opera Brașov în Stagiunea Artistică 2021- 2022.

www.suonarte.ro

Facebook: https://www.facebook.com/ASOCIATIASUONARTE

Instagram: https://www.instagram.com/suonarte/

Twitter: https://twitter.com/suonarte

5 august – 5 septembrie 2021, Sala Irina Nicolau

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 5 august 2021, de la ora 18.00, la vernisajul expoziției personale de pictură Gheorghe I. Anghel, care va avea loc la Sala Irina Nicolau.

Expoziția de față propune o incursiune în lumea lui Anghel, o interpretare a mitologiei, explorată dintotdeauna de pictor, reprezentând refugiul său într-o perioadă în care arta era aspru cenzurată. De altfel cunoscutul artist, cu vechi preocupări în domeniul arheologiei dobrogene, a lucrat împreună cu istorici de renume (Radu Florescu, Alexandru Suceveanu, Valeriu Georgescu), fapt care explică folosirea experienței de șantier nu doar în alegerea subiectelor, dar și în maniera sa de a prezenta aluziv fapte doar bănuite, învăluite în mister. Astfel caracteristica lucrărilor este dată de atmosfera aparte oferită doar de un șantier arheologic, cu surpriza descoperirilor și icertitudinea istoriilor cercetate. Gh. I Anghel se încadrează în postmodernism prin aspectul incitant și proaspăt al lucrărilor (care de altfel sunt îndelung elaborate) prin utilizarea unor citate, prin suprapunerea diferitelor mesaje și prin invitația pe care o face publicului de a imagina mai departe istorii ambigue, doar vag sugerate de artist. Tehnica de lucru îl apropie pe Anghel de expresionismul gestural şi de arta brută prin tușele nervoase, învăluite însă în acorduri cromatice subtile. În ultima perioadă, artistul și-a extins cercetarea și în zona obiectuală realizând lucrări în diverse tehnici (ceramică, lemn, metal).

În ultimii ani, Gheorghe I. Anghel a expus în câteva galerii franceze şi a primit Premiul „Breauté” al Academiei Franceze pentru cel mai bun artist străin din Franța, medalia de argint a Salonului internațional de pictură de la Grand Palais din Paris, Premiul „Edouard Marcel Sandoz” și Premiul „René Carré” al Fundației Taylor.

Am dori ca lucrările sale recente să fie expuse alături de câteva scurte filme (Pe urmele poetului alexandrin Kavafis, Artistul și galeristul și Scurte interviuri), care înlesnesc descifrarea artistului și a operei sale.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Irina Nicolau, până la 5 septembrie 2021, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea este închis.

Prețul biletului de intrare: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei

Muzica a fost o prezență constantă în viața lui Adrian. Într-o zi, capul familiei, un împătimit al muzicii de calitate, și-a luat odrasla și au mers la București, unde concerta Phil Collins. Luminile, coregrafia dansatorilor, vocea artistului și vibe-ul de acolo i-au marcat destinul. Odată cu trecerea timpului, tânărul a început să lucreze ore în șir creionându-și o cultură muzicală de invidiat. Petrecea șase ore la liceu, iar restul de șapte le dedica exercițiului. Cu ambiție, talent și muncă, a fost admis la patru facultăți din Londra. Și de parcă nu era de ajuns, a venit o întrebare: Pierzi ceva dacă aplici și la Berklee College of Music din Statele Unite? Și pune-te pe treabă! Au urmat audiții, drumuri, emoții, iar într-un final a fost declarat admis. Astăzi, Rian Cult, după numele de scenă, este licențiat în Contemporary Writing & Production, și unul dintre tinerii artiști care au un cuvânt de spus în industria muzicală. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Acum să trecem la povestit!

Interviul pe scurt:

• Riscă! Și totul va fi bine: ”Am zis că merg în Londra. M-am apucat de studiu, am aplicat la patru facultăți și ce să vezi, am intrat la toate. La un moment dat mi se spune: «Pierzi ceva dacă aplici și la Berklee College of Music din Statele Unite?»”
• Lucrurile durabile se fac cu pași mici: “M-am dus, am plătit cinci dolari ca să cânt două piese în fața a șase oameni dintre care trei erau beți, într-un bar aproape gol. Ok! Pornim dintr-un loc, ajungem în altul și mergem mai departe. Important este cât de mult îți dorești să cânți în fața oamenilor.“
• Mesaj către tineri: “Toate lucrurile bune din viața ta se întâmplă în afara zonei de confort. Trebuie să începi cu lucruri mărunte. Ai încredere în tine și în ceea ce ești, pentru că nu va avea nimeni altcineva. Muncește de zece ori mai mult decât cea mai muncitoare persoană pe care o știi. Nu există nu pot atunci când vorbim de lucrurile pe care ți le dorești”

Curajul de a experimenta

Rian s-a născut și a copilărit în Constanța. A crescut în ambianța muzicii rock și nu numai, urmând ca în anul 2005 să meargă la concertul lui Phil Collins de la București. Pentru un copil, evenimentul era de domeniul fantasticului. Luminile, coregrafia dansatorilor și vocea artistului, au trezit ceva în sufletul său. “Cu toate acestea nu am făcut un liceu de muzică și asta nu din pricina faptului că nu voiam să învăț teorie muzicală, ci pentru că lucram în particular pe tot ce nu se făcea în România. De mic am avut mentalitatea asta. Dacă toată lumea face muzică clasică, eu o să fac altceva. Și nu dintr-o răzvrătire, ci din faptul că îmi doresc să găsesc noi modalități, să găsesc acel altceva. Am învățat teorie muzicală singur, am învățat să scriu note, să citesc partituri, etc. Mi-a fost foarte greu, dar am învățat în ritmul și în stilul meu. Mă duceam la liceu șase ore, după care restul de șapte cântam la tobe, repetam, ascultam muzică” povestește Rian Cult pentru Matricea Românească.

“Dar nu mă gândisem deloc la America. Am zis că merg în Londra”

Și zilele se scurgeau în bătaia tobelor și armonia notelor. Când părinții au văzut că lucrurile devin serioase și că nu-i doar un moft adolescentin, s-au pus la masă. “Era prin clasa a X-a. Ei vedeau treaba cu muzica mai mult ca pe o pasiune, nu ca pe un viitor job. Însă partea amuzantă din toată treaba asta este că noi muncim mai multe decât alți oameni. Sunt muzicieni, dansatori, pictori, care muncesc ore întregi pentru a-și perfecționa arta și nu sunt luați în serios. Părinții m-au susținut în decizia de a pleca la studii. Nu m-am gândit să merg la o facultate în România dat fiind și industria pe care o avem. Am crescut cu un anumit gen de muzică și mi-am dorit să scriu muzică în engleză. Dar nu mă gândisem deloc la America. Am zis că merg în Londra. M-am apucat de studiu, am aplicat la patru facultăți și ce să vezi, am intrat la toate. La un moment dat mi se spune: «Pierzi ceva dacă aplici și la Berklee College of Music din Statele Unite?» Și după ce m-am gândit mai bine, am zis că nu am nimic de pierdut. Nu aplicasem din prima acolo pentru că o vedeam ca pe o facultate mult prea mare și mă poziționam pe un nivel foarte jos”, spune Rian.

Admiterea la Berklee și nesiguranța unui nou început

Relaxat și plin de încredere, Rian s-a pus pe treabă. În cele ce urmează, l-am rugat să ne spună în ce a constat procesul de aplicare la Berklee College of Music. “Ai o aplicație online unde plătești o taxă, după care trebuie să dai o audiție care diferă de la instrument la instrument. Trebuie să pregătești niște materiale pe care ți le oferă pentru audiție. Am învățat pentru audiție de tei ori mai mult decât aveam nevoie și asta e o mentalitate care m-a ajutat foarte mult. Dacă vrei să ai succes în ceva trebuie să fii de zece ori mai muncitor decât cea mai muncitoare persoană pe care o cunoști. Pe lângă treaba asta, trebuie să te pregătești pe partea de teorie muzicală, teorie aplicată, solo la instrument, să recunoști acorduri, intervale, etc.”

“În primele două luni am avut de luat o decizie: ori mă las și plec acasă, ori ajung la același nivel cu ei”

Momentul în care și-a văzut numele printre cei admiși a fost indescriptibil. A spus pas celor patru facultăți din Londra și a luat calea Americii. Acolo, a petrecut momente unice, a trăit stări complexe și a atins noi culmi artistice. “Când am ajuns acolo toată lumea era mai bună decât mine. Cred că până și oamenii care ștergeau geamurile auziseră mai multă muzică decât mine. Era incredibil ce făceau oamenii de acolo la aceeași vârstă cu a mea, dar asta pentru că veneau dintr-un alt mediu. În primele două luni am avut de luat o decizie: ori mă las și plec acasă, ori ajung la același nivel cu ei, fur meserie, termin facultatea și ajung mai bun ca ei. E o luptă pe care o dai tu cu tine ca să crești. A fost foarte greu să mă împac cu ideea că sunt oameni mai buni decât mine la aceeași vârstă”, mărturisește Rian Cult.

Prima ieșire în fața americanilor, un fiasco!

Iar Rian a ales să lupte. Reîntâlnirea cu un vechi amic din Valencia care intrase și el la Berklee, a fost o gură de oxigen. Ce a urmat după este de-a dreptul fantastic! “Este o vorbă care spune așa: Uneori ca să ajungi mai sus, trebuie să mergi mai jos. Când am ajuns în America, am început să scriu piese și prima mea cântare a fost la un open mick session. Eram foarte emoționat. M-am dus, am plătit cinci dolari ca să cânt două piese în fața a șase oameni dintre care trei erau beți, într-un bar aproape gol. Ok! Pornim dintr-un loc, ajungem în altul și mergem mai departe. Important este cât de mult îți dorești să cânți în fața oamenilor. Și încet încet am fost și la alte open mick-uri. Apoi am cântat la concursuri, ba am cântat și la metrou. Cea mai bună modalitate este să te faci văzut de oameni, să fii nonstop în fața lor”, afirmă Rian.

“Important este cât de mult îți dorești să cânți în fața oamenilor”

Pe lângă toate acestea, America este o țară scumpă, iar pentru un student acest fapt poate fi de-a dreptul copleșitor. Îl întreb pe Rian cum a gestionat partea financiară și ce resurse a găsit pentru a nu duce lipsă de nimic.“Părinții mei și-au permis să mă țină acolo, dar voiam să muncesc și eu. Am intrat fără bursă, dar am aplicat în primul semestru și țin minte că am tras ca un câine pentru ea. Făceam muzică, mergeam la cursuri, scriam și munceam în cadrul facultății. Așa am primit o bursă care îmi acoperea cam un sfert din costurile semestriale. Sigur nu era mult, dar pentru mine care mă consideram inferior, când am văzut că am luat bursă era ceva fantastic.”

În lumea lui Rian Cult

Acum Rian este un artist în plină evoluție. Universul din spatele melodiilor sale, emoția care îți inundă sufletul și vibe-ul muzicii pe care o produce, certifică acest lucru. În continuare vreau să intru în bucătăria artistică a lui Rian Cult și să aflu care este procesul prin care o piesă iese la lumină și ce mesaj își propune să transmită. “Cu fiecare piesă învăț ceva nou. Am scos un EP care are un mesaj universal și se cheamă Exhibition of a heartbreak. Este într-o idee de muzeu în care îmi expun etapele prin care trec ca om. E foarte greu să scriu aceleași lucruri. Exhibition of a heartbreak este un conglomerat de cinci piese care sunt scrise în diferite părți ale vieții mele. Prima piesă este scrisă mai recent decât ultima, dar toate au un demers. ABCD, este prima și vorbește despre realizare. A doua piesă este despre insecuritățile pe care le realizezi, după care a treia piesă este despre sefl love. A patra este cum ieși din carapace și faci ceea ce nu ai mai făcut, după care a cincea piesă este despre morning after, acel moment când în sfârșit totul e ok. Acum, inspirația există mereu, dar trebuie să te găsească muncind. Sculptura este cea mai ușoară formă de a produce artă. De ce? Pentru că e acolo în blocul acela de piatră. Trebuie să înlături doar părțile care nu îți folosesc. Orice piesă este un bloc de piatră. Trebuie să-l vezi în funcție de ceea ce vrei să creezi și să dai la o parte părțile inutile.”

“Toate lucrurile bune din viața ta se întâmplă în afara zonei de confort”

Crede cu tărie că artistul este acel om care, pe lângă scris, cântat și dansat, reușește să-și respecte fanii. Dialogul nostru se apropie de ultimele acorduri și-mi doresc să-l port pe Rian într-o situație inedită: dacă s-ar întâlni cu un tânăr, care din felurite motive nu și-a putut urma visul, ce i-ar spune? “Toate lucrurile bune din viața ta se întâmplă în afara zonei de confort. Trebuie să începi cu lucruri mărunte. Ai încredere în tine și în ceea ce ești, pentru că nu va avea nimeni altcineva. Muncește de zece ori mai mult decât cea mai muncitoare persoană pe care o știi. Nu există nu pot atunci când vorbim de lucrurile pe care ți le dorești. Poate nu poți ajunge în America din cauza părții financiare, dar asta nu înseamnă că nu o să poți niciodată. O să închei cu o vorbă pe care am auzit-o de la un profesor în primul semestru: «E foarte puțin trafic pe drumul cu un kilometru în plus.» Nu mulți aleg să lucreze un pic mai mult. Nu e atât de multă lume pe acel extra mile road, pentru că toată lumea stă în zona de confort. Orice ar fi, capul sus, pași mărunți și drept înainte.”

Fiecare dintre noi a fost nevoit la un moment dat să iasă în față și să vorbească. Fie că a fost vorba de o poezie spusă la o serbare școlară, o expunere la facultate sau la job, cu toții am simțit acei ochi ațintiți spre noi, palmele care transpiră, vocea tremurândă și gura uscată. Vorbitul în public ne sperie. Ne e teamă că vom fi luați în râs, că vom fi judecați, că ne vom încurca, deci indiferent ce am face, ceva rău trebuie să se întâmple. Ei bine, nu e așa! În podcastul de azi, Gabriel și Cristina sparg toate miturile despre public speaking și îți arată ce înseamnă să fii speaker, cum să livrezi corect mesajul, care trebuie să fie structura unui discurs și multe altele. Te-am făcut curios?

Iată o sinteză a subiectelor discutate în acest episod:

• De ce le e frică oamenilor să vorbească în public?
• Calitățile necesare pentru a deveni speaker
• Scopul discursului. Să mă dau mare sau să schimb ceva în mintea oamenilor?
• Cum întrebuințăm umorul într-un speech
• Vocea și postura într-o apariție publică
• Gestionarea situațiilor neprevăzute
• Ce speakeri sunt de urmărit?

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” în parteneriat cu Asociația SUONARTE organizează la Slobozia, Joi, 29 iulie 2021, în Sala Europa, Gala Finală a Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” – Ediția a V-a.

Concursul, realizat într-un format nou, Internațional, fără limită de vârstă, s-a bucurat de un real succes, în cadrul competiției înscriindu-se 31 de participanți din 17 țări. Repertoriul abordat de concurenți, în primele două etape eliminatorii a fost atât simfonic, cât și de opera, aceștia având posibilitatea să dirijeze Orchestra “Ionel Perlea” a Centrului Cultural ce îi poartă numele și o serie de soliști vocali invitați, într-o competiție cu Premii în valoare de peste 5000 de euro.

În urma desfășurării primelor două etape eliminatorii, juriul a ales finaliștii competiției:

Bui David –Germania

Choi Andrew Joon – S.U.A

Pădurăriu Mircea – România

Shizuo Z Kuwahara – Japonia

Perlman Mark – S.U.A

Stefaniak Monika – Polonia

Juriul competiției, a fost format din personalități marcante ale vieții culturale din România și Europa:

Andriy Yurkevych – Președintele Juriului – Dirijor și Director muzical al Teatrului Național de Operă și Balet Maria Bieșu – Republica Moldova.

Sabin Păutza – Președinte onorific al Juriului – Dirijor, compozitor, muzicolog – România

Claudio Maria Micheli – Dirijor – Italia

Irina Hasnaș – Compozitor și muzicolog – România

Cătălin Toropoc – Președintele Asociației Suonarte, Bariton – România

Așadar, astăzi, 29 iulie, de la Ora 19:00, în deschiderea Galei Finale a Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” va răsuna “Deșteaptă-te române!”, marcând astfel Ziua Națională a Imnului de Stat a României, în interpretarea Orchestrei “Ionel Perlea”, sub bagheta maestrului Sabin Păutza, concertmaestru fiind Cristian Balaș. În continuarea programului, publicul se va bucura de compoziții nemuritoare de Mozart, Beethoven, Schubert, Verdi și Ceaikovski în interpretarea aceleiași orchestre conduse de dirijorii din competiție, alături de soliștii: Vasile Chișiu, Ana Cebotari, Bianca Poenaru, Andrei Petre, Paul Celmare, Andrei Cocîrlea.  Conceptul regizoral al Galei este realizat de Laura Maria Vlădoiu.

Evenimentul va fi organizat cu respectarea tuturor normelor de protecție pentru public.

Biletele se găsesc la Centrul Cultural Ionel Perlea Ialomița la prețul de 40 lei.
Elevii, studenții și pensionarii beneficiază de o reducere de 50%!
Numărul locurilor este limitat.

Concursul Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” – Ediția a V-a face parte din Festivalul Ionel Perlea care are o tradiție de 30 de Ediții și este realizat în scopul promovării personalității marelui dirijor născut în Ialomița și în vederea realizării  unei investiții în valorile artei și culturii naționale și universale.

www.suonarte.ro

Facebook: https://www.facebook.com/ASOCIATIASUONARTE

Instagram: https://www.instagram.com/suonarte/

Twitter: https://twitter.com/suonarte

Iconoclasmul sau iconomahia, adică lupta împotriva sfintelor icoane reprezintă cea din urmă dispută apărută în sânul Bisericii ca o consecință a ereziei monofizite. Acest curent s-a manifestat timp de un secol, între veacurile al VIII-lea și al IX-lea, fiind produsul mai multor cauze.

În primul rând, la originea iconoclasmului stă erezia monofizită, care susținea existența unei singure firi, cea divină, în persoana Mântuitorului Hristos. Urmând acestei concepții, unii teologi respingeau cultul icoanelor, motivând că Dumnezeu nu poate fi reprezentat prin cele materiale și ignorând astfel realitatea Întrupării Fiului, Care luase chip de om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”.  Acest curent era deosebit de puternic în rândurile populației din răsăritul Imperiului Bizantin, fiind întărit și de influența islamului, care respingea ferm orice reprezentare a divinității[1].

Coexistența deplină în persoana Mântuitorului Hristos a firii umane cu cea dumnezeiască a constituit un permanent subiect de controversă între teologi și nu numai, în cadrul perioadei patristice mai ales școala antiohiană făcând o deosebire adesea prea abruptă între omul Hristos și Fiul lui Dumnezeu. Concepția aceasta nu era însă una originală, ea fiind întâlnită și la autorii mai vechi, precum Eusebiu de Cezareea care, în scrisoarea sa către Constantina, sora Sfântului Împărat Constantin cel Mare, arăta următoarele: „Ce imagine a lui Hristos cauți tu? Să fie oare cea adevărată și imuabilă, cea care posedă de la natură caracterele sale proprii, sau cea pe care Hristos Și-a asumat-o pentru noi, când a îmbrăcat chipul formei de sclav? … Fiindcă El posedă cele două forme, dar nu mă pot gândi că tu ceri o imagine a formei divine; într-adevăr, Hristos Însuși ne-a învățat că nimeni nu-l cunoaște pe Tată, în afara Fiului, și că nimeni nu a fost demn să-l cunoască pe Fiu, în afara Tatălui Care L-a zămislit; trebuie deci să consider că ceri imaginea formei de sclav și a cărnii pe care a îmbrăcat-o pentru noi. Ori, am aflat despre aceasta că a fost amestecată cu gloria divinității și că ceea ce e muritor a fost înghițit de viață”[2]. Această mărturie patristică, impregnată de arianism, a constituit un argument des invocat ulterior de către iconoclaști[3].

De asemenea, și la nivel eclesiastic, unele tendințe iconoclaste s-au făcut resimțite de timpuriu, așa cum este cazul Sinodului de la Elvira, Spania, din secolul al IV-lea, care hotăra, printre altele, în canonul 36[4], că: „nu trebuie să fie picturi în biserică, zidurile nu trebuie să poarte icoane a ceea ce este venerat și adorat (ne quod colitur et adoratur in parietibus depingatur)”[5].

Această distincție radicală dintre trupul asumat de către Mântuitorul Hristos și firea Sa dumnezeiască a fost ulterior accentuată de către  școala antiohiană, în special de către unul dintre cei mai cunoscuți ereziarhi care au ieșit din rândurile acesteia, Nestorie. Acesta refuză, împreună cu toți teologii antiohieni, ideea că în Hristos, „însușirile trupului urcă la esența dumnezeirii … pentru că cel care pătimește supunându-se suferințelor trupești, nu face cele omenești nici prin voința sufletului, nici prin rațiune, ci prin știința și puterea lui Dumnezeu”[6]. Așadar, este tratată cu maximă seriozitate umanitatea Cuvântului întrupat, consubstanțială nouă și deplină, care atrage după sine, în viziunea lui Nestorie, ca și a altor antiohieni, supunerea de care dă dovadă cel de-al doilea Adam, biruința acestuia asupra diavolului spălând nesupunerea celui dintâi. Firea umană a Mântuitorului este astfel văzută ca fiind activă, și însușită în persoana divină a Cuvântului.

Conform tradiției antiohiene, Nestorie interpretează Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul ca locuirea Sa în templul trupului Său (cf. Ioan 2, 19: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica.”) sau în maniera asumării chipului de rob (cf Filipeni 2, 7: „Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om.”) – așadar un om asemenea nouă. Însă, folosirea termenului de devenire, legat de ființa Cuvântului, atrăgea după sine inconstanța și caracterul creat al Fiului, două erezii condamnate încă de la Sinodul I ecumenic de la Niceea. De asemenea, Nestorie folosește și imaginea teologică antiohiană a veșmântului, potrivit unei tradiții siriace venerabile, folosite de către Sfântul Efrem Sirul, și care se regăsește și în vechea variantă a Crezului niceean, sub termenul de sarkwqenta, însemnând a îmbrăca trup[7].

Condamnând vocabularul acesta și metaforele lui Nestorie, pe care însă le folosise și el, preluându-le de la înaintașul său, Sfântul Atanasie cel Mare, până la anul 428, Sfântul Chiril, potrivit teologului francez Andre de Halleux, „a sărăcit patrimoniul hristologic al Bisericii universale”[8]. Astfel, în ciuda măreției sale, hristologia alexandrină nu reprezintă decât o abordare parțială a tainei Întrupării. Trebuie evitată confuzia între aceasta și tradiția apostolică, de la care unele aspecte sunt conservate mai bine de către teologia antiohiană, în ciuda unor insuficiențe evidente.

Întemeindu-se pe Revelație, Biserica a învățat dintotdeauna despre realitatea celor două firi ale Mântuitorului. Faptul e evident în Simbolul Credinței, definițiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice și scrierile Sfinților Părinți. Din scrierile Părinților pot fi extrase argumente raționale bazate pe Scriptură pentru necesitatea existenței celor două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului: ca mijlocitor între Dumnezeu si oameni, Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu adevărat și om adevărat. Altfel, El nu ar putea sta în legătura reală, intimă și firească atât cu Dumnezeu cât și cu oamenii, iar împăcarea și restabilirea legăturii harice între Dumnezeu și oameni n-ar fi reale.  Ca învățător desăvârșit, binevestitor (Luca 4, 18) și lumină a luminii (Ioan 8, 12), Mântuitorul trebuia să fie Dumnezeu-Om. Numai prin Dumnezeu-Cuvântul întrupat, oamenii Îl pot cunoaște pe Dumnezeu pe cât este omenește posibil. Judecățile nepătrunse ale Tatălui (Romani 11, 33) ne pot fi revelate doar de Cuvântul ipostatic. Pe de altă parte, numai de la un semen de-al său poate omul învăța. De aceea, slujirea învățătorească a Mântuitorului reclamă umanitatea Sa[9].

În societatea bizantină, cultul icoanelor a avut atât susținători, cât și opozanți, cu multă vreme înainte ca iconoclasmul să devină o problemă teologică majoră. Astfel, un canon al Sinodului Quinisext, ținut între anii 691 și 692, stipula ca Mântuitorul să fie reprezentat ca om, accentuându-se prin aceasta importanța Întrupării Sale pentru mântuirea neamului omenesc. În plus, icoanele aveau și un rol pedagogic în cadrul cultului, ele înfățișând istoria mântuirii acelora care nu știau să citească Sfânta Scriptură, așa cum arată Sfântul Grigorie Dialogul: „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce știu să citească, aceasta este pictura pentru cei neînvățați, pentru că și cei orbi și cei neștiutori văd ce trebuie să-i unească, în ea, citesc cei ce nu cunosc literele. De aceea, mai ales pentru păgâni, pictura ține loc citirii”. (Epistolarum liber, epistola 13, Migne, P.G., tom LXVII, col. 1128C)[10].

Cu toate acestea, au existat și anumite exagerări în ceea ce privește venerarea icoanelor, ceea ce i-a determinat pe mulți să considere adorarea acestora ca o revenire a păgânismului, a idolatriei. Pentru iconoclaști, care își întemeiau afirmațiile pe cea de-a doua poruncă a Decalogului, singurele icoane vrednice de cinstire sunt acelea identice cu prototipul, atât ca aspect, cât și ca substanță, fiind așadar imposibil ca Mântuitorul ori sfinții să fie reprezentați prin picturi[11].

Din punct de vedere istoric, erezia iconoclastă cunoaște două perioade de afirmare, mai întâi în timpul împăraților isaurieni, de-a lungul secolului al VIII-lea, și apoi sub cei din dinastia de Amorion, în prima jumătate a secolului IX (centrale fiind figurile împăraților Leon al V-lea Armeanul și Teofil). Inițiatorul iconoclasmului ca politică a statului bizantin este împăratul Leon al III-lea Isaurul, care vine pe tronul Constantinopolului la anul 717. Impresionat de o explozie vulcanică ce a avut loc la anul 726, eveniment în care el vedea un semn ale mâniei lui Dumnezeu, acesta hotărăște înlăturarea icoanelor din cultul creștin. Acțiunile sale nu au rămas fără consecințe, reacția populară manifestându-se aproape imediat, printr-o revoltă a Greciei continentale și a flotei din Marea Egee, la anul 727. Răsculații au proclamat un iconodul ca împărat și au pornit asupra Constantinopolului pentru a-l înscăuna, fiind însă învinși de către flota imperială odată ce intraseră în Marea de Marmara[12].

Politica religioasă inaugurată de Leon și manifestată mai întâi prin înlocuirea chipului Mântuitorului de la intrarea în Palatul imperial cu Sfânta Cruce este oficializată prin adunarea convocată la 17 ianuarie anul 730 de către împărat, într-o sală a palatului Daphne, fără participarea membrilor Bisericii. Hotărârile acestei adunări au fost condamnate atât de către patriarhul Gherman I al Constantinopolului, care la scurt timp s-a și retras din funcție, cât și de papa Grigorie al II-lea, care i-a arătat împăratului într-o scrisoare că problemele teologice nu erau de competența sa. Opoziția Romei față de iconoclasm a fost menținută și în timpul următorului pontif, Grigorie al III-lea, drept pentru care Leon al III-lea a scos de sub jurisdicția papală provinciile din sudul Italiei și Illyricul Oriental, subordonându-le patriarhului de Constantinopol. De asemenea, el a trimis o expediție navală pentru a-l aduce pe ierarh la ascultare, care însă a naufragiat pe coastele Calabriei[13].

Leon nu și-a schimbat hotărârile până la sfârșitul domniei, iar campania împotriva icoanelor a continuat și sub fiul său, împăratul Constantin al V-lea Copronimul, în timpul căruia persecuția atinge apogeul. Tot acesta este și cel care a sistematizat erezia iconoclastă, oferindu-i caracterul de religie oficială a statului bizantin prin sinodul reunit la anul 754, în palatul Hieria, situat pe țărmul asiatic al Bosforului, la care au participat 338 de episcopi. Dogma sintetizată de către episcopii ce au luat parte la sinodul de la Hieria a fost făcută publică la 27 august, anul 754, interzicându-se astfel în întreg Imperiul confecționarea, deținerea și bineînțeles, venerarea icoanelor. Chintesența hotărârilor sinodului iconoclast de la Hieria (754), așa cum a fost ea consemnată în procesele verbale ale celui de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea (787) este următoarea: „…Urmând Sfintei Scripturi și Părinților, declarăm în mod unanim, în numele Sfintei Treimi, că noi condamnăm, respingem și îndepărtăm, din toate puterile, din Biserica creștină, toate imaginile, de orice fel, săvârșite prin meșteșugul necurat al picturii. Pe viitor, oricine va îndrăzni să facă o astfel de imagine, sau să o cinstească, sau să o pună într-o biserică sau într-o casă particulară, sau să dețină într-un relicvariu una dintre aceste imagini, va trebui, dacă este episcop, preot sau diacon, să fie caterisit, iar dacă este călugăr sau laic, să fie dat anatemei; el va cădea, de asemenea, sub incidența legilor civile, ca dușman al lui Dumnezeu și al dogmelor ce ne-au fost învățate de către Părinți…”[14].

Împotriva deciziilor luate la acest sinod, unde nu participaseră niciunul dintre conducătorii Bisericii, s-au ridicat mai mulți teologi, ale căror argumente se sprijineau mai ales pe scrierile polemice ale Sfântului Ioan Damaschinul, unul dintre cei mai de seamă Părinți ai Bisericii, care a redefinit cu claritate maniera de cinstire adusă icoanelor, arătând că: „Eu mă închin icoanei lui Hristos și nu firii lemnului sau culorilor […] După cum Iacov, primind de la frații lui Iosif haina cea amestecată cu sânge a copilului iubit, negreșit că a sărutat cu lacrimi haina dar nu a jelit haina, ci, socotind că prin ea sărută pe Iosif, tot așa și noi creștinii, când sărutăm trupește icoana lui Hristos, socotim că sărutăm cu sufletul pe Însuși Hristos”[15].

Situația s-a schimbat odată cu venirea pe tron a împărătesei Irina Ateniana, iconodulă convinsă. Sprijinită și de către patriarhul Tarasie al Constantinopolului, împărăteasa a convocat la 24 septembrie anul 787 cel de-al VII-lea Sinod ecumenic în orașul Niceea. Părinții ce au luat parte la acesta au anulat hotărârile sinodului iconoclast de la Hieria, arătând că prin venerarea icoanelor nu se cinstește materia din care acestea sunt făcute, ci prototipul reprezentat în ele, fie al Mântuitorului Hristos, fie al sfinților[16].

Sinodul VII ecumenic a hotărât împotriva iconoclaștilor următoarele: „Urmând dumnezeieștile învățături ale Sfinților Părinților noștri și ale Tradiției bisericești universale, rânduim ca chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele și veșmintele cele sfințite, pe pereți și pe scânduri, în case și la drum; așa și cinstitele și sfintele icoane, zugrăvite în culori și din pietre scumpe și din altă materie potrivit făcute, precum icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum și ale sfinților îngeri și ale tuturor sfinților și preacuvioșilor bărbați. Căci de câte ori ei ni se fac văzuți prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească și să-i iubească pe cei închipuiți pe dânsele și să-i cinstească cu sărutare și cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevărată închinăciune dumnezeiască (latría), care se cuvine numai Unicei Ființe dumnezeiești, ci cu cinstire după acel mod, după care se dă ea cinstitei cruci și prin tămâiere și prin aprindere de lumânări, precum era pioasa datină veche. Căci cinstirea care se dă chipului trece la prototip, și cel ce se închină icoanei, se închină ființei celei închipuite pe ea. Astfel se întărește învățătura Sfinților Părinților noștri; aceasta este Tradiția Bisericii universale care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului”[17].

Cea de-a doua perioadă iconoclastă a început la anul 814, odată cu venirea pe tron a împăratului Leon al V-lea Armeanul. Acesta a fost la rându-i impresionat de o serie de dezastre petrecute în imperiu, pe care le-a interpretat ca semne ale mâniei divine, relansând prigoana împotriva icoanelor. Aceasta a fost oficializată printr-un sinod ținut la anul 815 în catedrala Sfânta Sofia, unde au fost reinstituite hotărârile din timpul lui Constantin al V-lea. De asemenea, persecuția iconodulilor a continuat și sub primii doi împărați din dinastia de Amorion, Mihail al II-lea Bâlbâitul și Teofil.

Și de data aceasta icoanele și-au aflat apărători printre teologi, cel mai important susținător al lor fiind Sfântul Teodor Studitul, care a accentuat la rându-i diferența dintre închinarea adusă icoanelor și cea acordată odinioară idolilor, arătând că: „Icoana este marginea adevărului, pe când idolul este asemănarea minciunii și a erorii”. (Viața Sfântului Teodor Studitul, Migne, P.G., tom. XCIX, col. 1808)[18].

Erezia iconoclastă va fi în cele din urmă înlăturată definitiv prin sinodul convocat de către împărăteasa Teodora la Constantinopol, în anul 843, această victorie a dreptei credințe fiind sărbătorită anual, în cea dintâi duminică a Postului Mare, numită a Ortodoxiei

Însă manifestările iconoclasmului nu au luat sfârșit o dată cu condamnarea definitivă a acestei erezii, tendințele aniconice rămânând latente și răbufnind, de-a lungul istoriei, în forme dintre cele mai variate.

Una dintre manifestările cele mai recente ale efectelor iconoclasmului, sau cel puțin o cauză indirectă a acestora, este reprezentată de atacurile produse în data de 7 ianuarie 2015 la Paris, unde mai mulți membri ai redacției hebdomadarului Charlie Hebdo, polițiști și angajați au fost uciși de către doi tineri musulmani de origine algeriană, care doreau să răzbune astfel ceea ce ei considerau a fi ofense aduse religiei islamice prin caricaturile publicate de respectiva revistă, au provocat o vie reacție din partea lumii occidentale.

Acest fapt reprobabil reprezintă, pe de o parte, o manifestare a caracterului profund aniconic al Islamului, ce respinge în mod absolut reprezentarea oricărei imagini cu context religios, dar și o consecință a secularizării Occidentului – cu iconoclasmul drept corolar al acesteia – manifestată constant în decursul ultimelor două secole.

Astfel, Revoluția franceză din anul 1789 reprezintă una dintre etapele decisive în procesul de secularizare a Occidentului, ea fiind moștenitoarea Renașterii, care a reactualizat moștenirea păgână a Europei, și a Reformei protestante, ce a contestat autoritatea Bisericii Romano-Catolice și a ierarhiei ecleziastice, la nivel continental, cât și a umanismului, jansenismului și altor curente protestante manifestate pe teritoriul regatului Franței[19].

Multă vreme după momentul 1789, fenomenul revoluționar secularizant a continuat să se manifeste, cu reculurile de rigoare: astfel s-a ajuns ca, în anul 1901, o lege franceză ce instaura un regim cât se poate de liberal pentru asociații cuprindea dispoziții absolut draconice cu privire la congregațiile religioase, iar o lege din anul 1904 interzicea călugărilor dreptul de a preda, pe motivul apartenenței la sus-numitele congregații religioase[20].

Însă dispariția autorității religioase ecleziastice, instituționale, prin separarea Bisericii de Stat, nu înseamnă automat dispariția reperelor religioase din viața oricărui om. Dacă mâine, de exemplu, un comunicat oficial din partea Organizației Mondiale a Sănătății ar stipula dispariția cancerului, acest fapt nu ar însemna că din acel moment oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi, ci doar că nu ar mai exista tratament ori măcar îngrijiri paleative pentru această boală. Dat fiind faptul că fenomenul religios implică în mod necesar o dimensiune colectivă și expresii sociale, având indirect consecințe asupra vieții în societate și relațiilor cu semenii, rezultă că ignorarea credinței cetățenilor de către o guvernare este o măsură complet inoportună[21].

Această abatere a Occidentului de la fundamentele sale structurale, date de creștinism, a fost sancționată ca atare de către suveranul pontif Pius al XII-lea, care a arătat că spiritul occidental a căutat „natura fără har, rațiunea fără credință, libertatea fără autoritate și, din când în când, autoritatea fără libertate”, ceea ce a dus la „încercarea de a zidi edificiul lumii pe fundații pe care nu ezităm a le indica drept principalele cauze responsabile pentru amenințarea care apasă asupra omenirii: economie fără Dumnezeu, lege fără Dumnezeu, politică fără Dumnezeu”[22].

Această imagine poate fi foarte bine transpusă Franței, începând de la Revoluția din anul 1789 și continuând, cu intermitențe, până în zilele noastre: dezinteresarea față de orientarea religioasă a cetățenilor săi – și în principiu față de tot ceea ce îi diferențiază pe aceștia[23] – și lezarea convingerilor religioase ale unora dintre aceștia, în mod gratuit[24] – confundându-se comportamentul unor oameni ce susțin apartenența la o religie cu religia însăși – poate duce, așa cum s-a întâmplat deja, la evenimente deosebit de grave. Acest fapt îndreptățește pe deplin afirmația lui Huntington, potrivit căruia „din ce în ce mai mult, musulmanii atacă Occidentul nu pentru că aderă la o religie imperfectă, eronată, care nu este o «religie a cărții», ci pentru că nu aderă la nicio religie”[25].

[1] André Grabar, Iconoclasmul bizantin, trad. Daniel Barbu, ed. Meridiane, București, 1991, p. 78.

[2] Eusebiu de Cezareea, apud Christoph von Schönborn, L’Icône du Christ, Ed. Universitaires, Fribourg, 1976, p. 56.

[3] Alain Besançon, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996, p. 129.

[4] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, trad. fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910, p. 608.

[5] J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, II, 11 (Consilium Liberitanum, XXXVI), apud  A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, ed. Polirom, Iași, 2010, p. 266, n. 70.

[6]Friedrich Loofs, Nestoriana: Die Fragmente des Nestorius, Max Niemeyer, Halle, 1905, p. 183 (sursa: https://archive.org/details/nestorianadiefra00nest, accesat 27. 04. 2017).

[7] Friedrich Loofs, Nestoriana… , p. 187.

[8]André de Halleux, „Nestorius-Histoire et Doctrine”, în: Irenikon I-II, tom LXVI (1993), nr. 1, p. 167.

[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 164.

[10] Cf. Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, ed. Anastasia, București, 2009, p. 67.

[11] Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, p. 81.

[12] Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Meronia, București, 2007, p. 118.

[13] A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 185.

[14] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, p. 701; A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 272.

[15] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 56.

[16] Leonid Uspensky, Teologia icoanei, p. 91.

[17] Arhid. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 281.

[18] Cf. Sebastian Nazâru, Sfântul Teodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, editura Omonia, București, 2008, p. 83.

[19] Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, trad. Eugenia Adams-Mureșanu, ed. Tradiție, București, 1995, p. 31.

[20] René Rémond, Religie și societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX. 1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iași, 2003, p. 208.

[21] René Rémond, Religie și societate în Europa, p. 209.

[22] Plinio Corrêa de Oliveira, Revoluție și Contrarevoluție, p. 28.

[23] René Rémond, Religie și societate în Europa, p. 214.

[24]France, Islam, terrorism and the challenges of integration: Research roundup (http://journalistsresource.org/studies/international/conflicts/france-muslims-terrorism-and-challenges-of-integration-research-roundup#, accesat 29. 04. 2017).

[25] Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, trad. Radu Carp, ed. Antet, București, 1998, p. 314.

Bibliografie:

1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
2. Besançon, Alain, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996.
3. Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Meronia, București, 2007.
4. Floca, Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005.
5. Grabar, André, Iconoclasmul bizantin, trad. Daniel Barbu, ed. Meridiane, București, 1991.
6. Halleux, André de, „Nestorius-Histoire et Doctrine”, în: Irenikon I-II, tom LXVI (1993), nr. 1.
7. Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles, fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910.
8. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor, trad. Radu Carp, ed. Antet, București, 1998.
9. Loofs, Friedrich, Nestoriana: Die Fragmente des Nestorius, Max Niemeyer, Halle, 1905, p. 183 (sursa: https://archive.org/details/nestorianadiefra00nest, accesat 27. 04. 2017).
10. Nazâru, Sebastian, Sfântul Teodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi, editura Omonia, București, 2008.
11. Oliveira, Plinio Corrêa de, Revoluție și Contrarevoluție, trad. Eugenia Adams-Mureșanu, ed. Tradiție, București, 1995.
12. Rémond, René, Religie și societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX. 1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iași, 2003.
13. Schönborn, Christoph von, L’Icône du Christ, Ed. Universitaires, Fribourg, 1976.
14. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
15. Uspensky, Leonid, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, ed. Anastasia, București, 2009.

Traian stă tolănit pe canapea, cu tableta în mână. Curățenia din cameră, pe care și-a asumat-o, nici măcar nu a fost începută. Se amuză copios ,,pe grup”. Tocmai se povestesc întâmplări din excursia pe care a ratat-o.

-Traian, cum ești? -întreabă mama deschizând ușa. Îți aduc aspiratorul?

Traian pare că nici nu o aude, râde înfundat.

Deja mama este iritată. Au discutat. Traian a promis.

-Crezi că te poți apuca în 10 minute?

-Cred…cred că aș vrea să nu mă mai ,,toci”!

-Nici eu nu vreau ,,să te toc”. Și nu aș spune nimic, nu-i așa, dacă ai face ce ți-ai asumat!

-Nu înțelegi nimic! spune Traian furios.

-Nici tu nu înțelegi…

Trosc! Ușa se trântește cu putere. ,,Iar nu am găsit calea de comunicare”, suspină mama. ,,Iar nu înțelege nimic”, icnește Traian.

Unde găsesc adolescenții repere?

Traian nu mai este deloc maleabil. Are 13 ani, curând, și pare că găsește mai mult confort în afara casei decât în sânul familiei.

Părinții îl iubesc, desigur și îl apreciază pentru tot ce are bun. Undeva legătura se pierde, undeva lucrurile nu se mai leagă. Traian este mai mereu stresat și agitat, pare că se liniștește atunci când socializează cu grupul de prieteni. Acasă sau cu adulții se simte sub lupă, disecat, analizat, etichetat.

Ce se întâmplă în societate?

În momentul de față, cadrul social alterează cumva atașamentul pe care copilul îl dezvoltă față de familie.

Un copil puternic atașat va fi deschis să primească îndrumare, exemplu, povești, povețe, învățături, model, ghidaj, va reveni spre stâlpul de lumină ce îl reprezintă familia.

Ce se întâmplă însă când atașamentul este slab?

Preadolescenții și adolescenții apelează la segmentul lor de vârstă, se raportează pe orizontală și ajung să primească un ghidaj nematurizat, fără experiență.

Este ca și cum ar avea o busolă în mână, însă nu ar ști să o citească, nu i-ar înțelege foloasele și nici nu ar pricepe rolul instrumentului în sine.

Copiii au avut, au și vor avea nevoie de o sursă de autoritate. De o autoritate iubită. Fermă. Deschizătoare clară de drumuri. Călăuze ce au fost pe acele drumuri de multe ori, cu experiență; au nevoie de cei ce știu să citească semnele din văzduh și din glod, simt de unde bate vântul și sunt gată să împărtășească. Au nevoie de putere în hotărâri, au nevoie de repere, de DA cu toată inima și de NU atotștiutor.

Bineînțeles, este minunat ca toți copiii să aibă prieteni buni! Se vor juca (și vor învăța prin joacă), vor relaționa, se vor bucura, își vor oferi susținere. Valorile, ideile călăuzitoare este bine să rămână însă cele ale generației adulte și mature. Cu ancore sigure, cu un atașament validat, copiii se transformă și se formează fără a pierde principiile solide.

Părinții lui Traian nu renunță. Sunt lângă el pas cu pas. Îi fixează, în discuții lungi și pline de răbdare, adevărate repere de urmat și susțin cu fermitate țeluri după care ei înșiși s-au ghidat. Traian știe că are în părinții lui tovarăși experimentați de drum și știe că se poate baza pe ei chiar și atunci când felinarele de pe drum pâlpâie vag, aducând umbre și nesiguranță. Pășește pe urmele lor: ei sigur au mai fost acolo, știu calea și stau înrădăcinați în direcția cea bună.