Muzica a fost o prezență permanentă în viața lui George. Cânta peste tot, fără oprire și fără pic de epuizare. Când au văzut că lucrurile devin serioase, părinții au decis să-l susțină, și l-au înscris într-un ansamblu muzical. Dar întâlnirea cu muzica clasică a stat sub auspiciul destinului. Era clasa a IX-a, iar locurile la clasa de canto muzică ușoară fuseseră epuizate, motiv pentru care a fost repartizat la secția canto clasic a Liceului de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galați. Ulterior, tânărul a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București, a susținut recitaluri în Franța, Germania, Belgia, Rusia, China, a fost angajatul Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian” și al Operei Naționale București, iar acum lucrează la Bayerische Staatsoper în München.

Interviul pe scurt:

• Când te molipsești de muzică, nu-i cale de vindecare: “Văzând că pasiunea pentru muzică nu se stinge, părinții mei au decis, la inițiativa învățătoarei mele, să mă înscrie într-un ansamblu, unde să-mi dezvolt acest simț muzical. Așa am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri.”
• Emoția, cheia către inima spectatorului: “Întotdeauna am urmărit să transmit prin muzica mea adevărul, doza aceea de sentiment pe care o are fiecare cuvânt pe care îl cânt. Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă.”
• Profilul artistului prin ochii lui George: ”Pentru mine, un artist nu este acela care a studiat la un moment dat o artă, fie ea muzică, pictură, dans, teatru etc. Un artist este acela care practică acea artă, este pe scenă, are un feedback constant de la cei cărora el livrează arta sa și are în permanență dorința de a evolua.”

Viața ca o simfonie

S-a născut în satul Garvăn, din județul Tulcea, într-o familie în care veleitățile muzicale nu erau la ordinea zilei. Cu toate acestea, George nu-și amintește vreo clipă în care muzica să nu-i fi animat copilăria, motiv pentru care vecinii și colegii audiau vrând nevrând concertele sale. “Văzând că pasiunea pentru muzică nu se stinge, părinții mei au decis, la inițiativa învățătoarei mele, să mă înscrie într-un ansamblu, unde să-mi dezvolt acest simț muzical. Așa am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri”, povestește George Ionuț Vîrban pentru Matricea Românească.

,,Am început să cânt muzică ușoară pentru copii și să particip la diferite concursuri”

Întâlnirea cu muzica clasică a stat sub auspiciul destinului. Era clasa a IX-a, iar locurile pentru canto muzică ușoară fuseseră epuizate, motiv pentru care a fost repartizat la secția canto clasic a Liceului de Arte ”Dimitrie Cuclin” din Galați. “Din acel moment, spectrul meu muzical a căpătat o nouă formă. Nu o să intru în termeni tehnici, dar cu alte cuvinte, a trebuit să o iau de la zero cu fiecare sunet, fiecare notă sau partitură”, afirmă George.

Debutul pe scenă și mentalități de concurs

Orele îndelungi de repetiție, dublate de ambiție și talent, au făcut ca în anul 2011, să debuteze pe scena Teatrului Muzical din Galați. “Eram încă licean, iar teatrul organiza periodic așa-zise gale ale tinerilor artiști. A fost primul contact cu o orchestră și un dirijor. La prima repetiție am fost fascinat cum zeci de oameni pot suna împreuna ca un întreg. Să fiu acompaniat de o orchestră era cu adevărat ceva inedit pentru mine. Contactul cu scena a fost magic, deși mai cântasem înainte muzică ușoară prin diferite festivaluri, dar acum era cu totul special fiindcă opera se cântă fără microfon și negativ, era totul live, fiecare sunet trăia odată cu mine”, își amintește George Ionuț Vîrban.

,,Contactul cu scena a fost magic, deși mai cântasem înainte muzică ușoară prin diferite festivaluri, dar acum era cu totul special”

După absolvirea liceului, tânărul a luat calea Bucureștiului și a început să studieze la Universitatea Națională de Muzică. Rememorează cu bucurie tablouri din viața de student și în special concursurile la care a participat. Îl întreb pe tenorul George Ionuț Vîrban, cum se pregătea pentru ieșirea în luminile rampei, ce ambiții îl motivau și dacă vâna cu ardoare un loc pe podium. “Consideram concursurile ca un prilej bun de a mă testa. La acel moment era singura oportunitate de afirmare, de evoluție sau de autodepășire. Am învățat prin asta cum să-mi stăpânesc emoțiile, cum să abordez un repertoriu de concurs sau cum să gestionez o situație emoțională specială. Nu mergeam niciodată cu gândul de a câștiga, asta nu ai de unde să știi, depinde de ziua în care ești sau ce alți factori te mai influențează, însă mergeam mereu pregătit, de asta sunt sigur”, lămurește George.

Recitaluri peste hotare

Tânjește mereu după depășirea propriilor limite, și asta se vede în sclipirea pe care o are în glas ori de câte ori urcă pe scenă. Până în prezent, George a cântat, și încântat, publicul din Franța, Germania, Belgia, Rusia, Belarus, China, și bineînțeles România. Cu o așa experiență în spate, vreau să aflu ce părere are despre publicul din străinătate și despre cel din țară. “În România publicul e special, e acasă, mereu am emoții de parcă aș cunoaște fiecare persoană din sală. Aici în Germania îmi dau seama că publicul are parte de o diversitate foarte mare în ceea ce privește muzica clasică, și asta îl face mult mai prezent, mai critic, mai “avizat” și poate mult mai obiectiv”, este de părere George Ionuț Vîrban.

,,Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă”

De cele mai multe ori, între artist și public se înfiripă un dialog tainic, de la inimă la inimă, și de la cortex la cortex. Îl rog pe George să-mi spună ce urmărește să transmită publicului atunci când urcă pe scenă. “Întotdeauna am urmărit să transmit prin muzica mea adevărul, doza aceea de sentiment pe care o are fiecare cuvânt pe care îl cânt. Indiferent în ce limbă aș cânta, muzica are un limbaj universal, oamenii te simt când ești sincer pe scenă. La început eram preocupat de sunet, de elemente tehnice, dar mai târziu am înțeles că sinceritatea vine din interiorul meu, și dacă eu cred în mine când interpretez ceva, atunci și publicul mă va crede.”

De la operetă la opera nu-i decât un pas

Geroge a avut oportunitatea de a trece prim mai multe medii culturale, și de a aborda un repertoriu vast. A lucrat la Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian”, și a colaborat în același timp cu Opera Națională Română. Oare cum se producea trecerea de la operetă la operă?  “La Operetă, majoritatea spectacolelor în care jucam erau în limba română. Asta era un plus pentru mine deoarece reușeam să aduc fiecare personaj la vârsta și trăirile mele mult mai ușor. La Operă încercam să aplic tot ceea ce m-au învățat profesorii mei, dar era și un simț interior pe care nu-l pot explica. Din punct de vedere vocal, nu era atât de diferit, am încercat să-mi păstrez acel echilibru vocal, fără a oscila între emisii sau a aplica diferite subterfugii vocale. Am încercat să-mi păstrez naturalețea glasului și poate de multe ori prin asta am câștigat și inimile spectatorilor”, susține George Ionuț Vîrban.

,,Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu personalități remarcabile ale operei”

Experiențele artistice la care a luat parte, l-au pus în contact cu o serie de personalități din lumea operei.  Am vrut să aflu cine au fost artizanii care l-au modelat și ce rol au avut aceste întâlniri pentru profesionistul de azi. “Am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu personalități remarcabile ale operei, mă refer aici la nume precum Vasile Moldoveanu, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Ana Tomowa Sintow, Marcello Giordani, Brigitte Fassbender. De la fiecare am învățat enorm, în primul rând din experiențele lor ca artiști, de la comportamentul într-un teatru, apoi într-un colectiv artistic, până la tehnica vocală sau mici secrete cu care să abordezi o partitură. Întâlnirea cu ei nu cred că a fost întâmplătoare, pentru că mi-au sădit în memorie informații foarte prețioase”, afirmă George.

Artistul și arta lui în lumea online-ului

Discuția cu George curge lin, într-un tempo moderat, motiv pentru care nu ezit să aduc în prim plan două subiect delicate: definiția artistului și arta în contextul pandemiei. “Pentru mine, un artist nu este acela care a studiat la un moment dat o artă, fie ea muzică, pictură, dans, teatru etc. Un artist este acela care practică acea artă, este pe scenă, are un feedback constant de la cei cărora livrează arta sa și are în permanență dorința de a  evolua. Plafonarea este cel mai mare dezastru care se poate întâmpla unui artist. Autosuficiența este tot o formă de mândrie, iar când ai ajuns în acest punct mai bine te lași. În altă ordine de idei, actul artistic nu poate exista în mediul on-line, pentru că acolo nu exista emoție, iar emoția este esențială în comunicarea artist-public. Militez pentru revenirea cât mai rapidă în sălile de spectacol. Nu sunt de acord nici măcar cu învățământul online. Cel puțin nu la Conservator, acolo unde îți trebuie interacțiune directă cu profesorul de canto sau instrument. Sunetul este distorsionat prin mijloacele acestea tehnice și nu poți ajunge la o formă de artă prin așa ceva.”

,,Actul artistic nu poate exista în mediul on-line, pentru că acolo nu exista emoție”

În prezent Geroge este în Germania, și lucrează la Opera de Stat din Bavaria. “Am ajuns aici printr-o audiție în vara lui 2019. Sunt membru al programului Opera Studio al Operei de Stat din München, un program intensiv de training vocal, scenic și interpretativ, fiind distribuit în mai multe producții de operă, atât clasice cât și moderne. Mă bucur de îndrumarea unor foarte buni vocal-coach și asimilez experiențe de lucru, cântând sub bagheta celor mai buni dirijori sau alături de vedete de top ale operei la acest moment. Este o ocazie unică pe care am bucuria sa o trăiesc acum la vârsta când încă învăț și îmi croiesc o carieră.“

Dialogul cu George a fost o încântare, dar nu închei înainte de a afla care sunt planurile în viitorul apropiat. “Planurile sunt multe, îmi place să îmi fac o proiecție mai pe larg a viitorului meu, să-mi pun targhete și să muncesc pentru ele. Până la finalul acestei stagiuni sunt aici la München, în producții precum Manon Lescaut, Vecerniile Siciliene, Sigularity (premieră mondială) și câteva recitaluri. Urmează câteva debuturi pentru stagiunea viitoare și sper că vom putea juca cât de curând în fața unui public“, conchide optimist tenorul Geroge Ionuț Vîrban.

Descendent al unei familie nobiliare, Ilie vede lumina zilei în 1883, la Lipău. După absolvirea liceului, se îndreptă către studiul științelor juridice și se înscrie la  Facultatea de Drept din Budapesta. Face stagiul în cancelariile marilor avocați din Arad, apoi se implică în acțiunile premergătoare Marii Uniri. La propunerea membrilor ce alcătuiau Consiliului Național Român, este delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pe lângă toate acestea,  Consiliul Dirigent al Transilvaniei îl va numi subprefect al județului Satu Mare, apoi va conduce delegația românilor sătmăreni  care urma să-l întâmpine pe generalul H.M. Berthelot. Odată cu semnarea Arbitrajului de la Viena și instaurarea administrației maghiare, se refugiază alături de familie în orașul Arad, unde va deveni proprietarul unei fabrici de vopsele. Pleacă din această lume pe 6 februarie 1946, în urma unui infarct.

La început de drum

Se naște într-o zi de vară, pe 31 iulie 1883, în localitatea Lipău, județul Satu Mare. Tatăl, Augustin, provenea dintr-o familie înnobilată în anul 1680 de către Mihail Apafi. Mama, Vilhemina Kolbusewski, era fiica unui colonel refugiul în Polonia secolului al XIX-lea. Cei doi soți aveau să aducă pe lume nu mai puțin de douăsprezece suflete, însă nu toți au gustat plenitudinea vieții. După efectuarea studiilor gimnaziale, Ilie își continuă traseul la Liceul Piarist din Carei. În ultimul an de studii se transferă la Liceul de Stat din Baia Mare, unde obține diploma de bacalaureat. Stă bine pe gânduri, iar în cele din urmă decide să pășească pe cărările științelor juridice, la Facultatea de Drept din Budapesta. Perioada studenției a fost marcată de activitățile derulate în cadrul Societății de lectură “Petru Maior”, avându-i colegi pe Ioan Sălăjean, Ioan Tibil, Alexandru Rakoczi Filip, etc. Ulterior, absolvă ciclul licențial în 1907, și face o parte din stagiatură în cancelariile din Arad.

Participant la Marea Unire

De numele său se leagă inițierea acțiunilor organizatorice în vederea constituirii noilor organe ale administrației românești din Satu Mare, cât și pregătirile aferente participării românilor din zonă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În așteptarea trupelor române care se îndreptau spre Satu Mare, avocatul Ilie Carol Barbul, este silit să-și părăsească locuința și să se ascundă la sora sa Maria. Revenit din surghiun participă la ședința din 6 noiembrie 1918, a Comitetului comitantes al Partidului Național, în care se decide înființarea Consiliului Național Român comitantes. Tot acum, se hotărăște înființarea consiliilor și a gărzilor la nivelul tuturor localităților. Peste șapte zile are loc adunarea națională din cercul electoral Satu Mare, în care se alege conducerea locală. Ilie este numit președintele Consiliului Național Român  din circumscripție, și este desemnat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Participă alături de Gheorghe Racoți și Dr. Ioan Tibil la consfătuirea din 30 noiembrie 1918, apoi este admis în Marele Sfat Național Român.

Când un avocat se implică în viața cetății

Odată înfăptuită Marea Unire, se implică în organizarea manifestărilor culturale din Satu Mare. Evenimentele debutează în sala centrului de recrutare, unde susține o conferință, urmând ca la pupitru să urce scriitorul Camil Petrescu și tenorul Traina Cavassi. Ca o încununare a eforturilor sale, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, îl va numi în funcția de subprefect al județului Satu Mare, iar ulterior în trei rânduri prefect.

În calitate de prefect, Ilie Carol Barbul a condus delegația fruntașilor români sătmăreni care urma să-l întâmpine pe generalul H.M. Berthelot, aflat într-o călătorie ce avea drept scop evaluarea situației și doleanțelor populației românești din orașele de la granița de vest a României Mari. Pe lângă acestea, Ilie se arată un iubitor al condeiului, motiv pentru care pune umărul la fondarea primului periodic laic românesc din urbea de pe Someș, denumit Satu Mare (1919).   

Familia și ultimii ani din viață

Asemeni marilor personalități interbelice, Ilie gustă din viața politică, și este ales senator pe listele Partidului Poporului. În perioada aprilie 1926- mai 1927, va reveni pe fotoliul de subprefect al județului, urmând ca după 1935, să activeze în Partidul Național Creștin. În plan personal, lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Se căsătorește cu Valeria Lazin, iar mariajul este binecuvântat cu doi copii, un băiat și o fată. Valeria își câștigă popularitatea prin activitățile social-culturale pe care le organizează, ea fiind tot odată și președinta Asociației Româncelor Sătmărene.

După semnarea Arbitrajului de la Viena și instaurarea administrației maghiare, Ilie și familia sunt siliții să caute un loc de refugiu. Se opresc în orașul Arad, iar la scurtă vreme Ilie este numit director al fabricii de vopsele Policrom. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial hotărăște să rămână definitiv pe meleagurile arădene, unde își va da ultima suflare pe 6 februarie 1946, în urma unui infarct. Avocatul Ilie Carol Barbul, își doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea, alături de alți reprezentanți de seamă ai Unirii, precum Vasile Goldiș sau Ștefan Cicio-Pop.

Surse: 1) Informația de Duminică, din7 februarie 2016; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Despre o după-amiază grea:

Anca avusese o după-amiază foarte grea: nimic nu se legase peste zi, proiectul îi fusese amânat, iar coada în intersecție se întindea pe un kilometru. Era musai să ajungă la timp acasă pentru că azi copiii aveau examenul de centură la karate.

Cu chiu cu vai a ajuns doar cu câteva minute întârziere; kimonourile nu erau însă călcate, copiii repetau kata fără să își fi pregătit sacul cu tot echipamentul, pisica se cocoțase pe dulap și mieuna sfâșietor de acolo. În plus, în inbox intraseră două mailuri ce aveau nevoie urgentă de răspuns. Toate lucrurile trebuiau rezolvate și copiii mobilizați.

Într-un final, cu toate rânduite de toți, cu ultimele forțe, Anca strigă:

-Acum se urcă toată lumea în mașină. Întârziem!

În mașină a urmat o teorie lungă și cuprinzătoare susținută de mama despre responsabilitate, lucruri ,,din fișa postului tău”, punctualitate, asumare și grijă față de ceilalți. Anca își ținea tonul în frâu. Și totuși iritarea înconjoară multe cuvinte rostite.

-Vă iubesc tare mult, însă tot ce am spus acum despre voi și pentru voi este adevărat!

-Mamă dragă, ai dreptate și ne pare rău, însă știi, tot ce ai spus este pentru noi toți, nu doar pentru noi-copiii… Nimeni nu a fost cu adevărat gata la timp. Poate că data viitoare ne vom fixa rolurile din timp și poate că vom măsura timpul mai bine și poate vom îndeplini toți ce ne-am asumat din timp…

Anca ascultă tonul cald și înțelegător al fiului ei. Își amintește brusc că le promisese că va călca ea kimonourile pentru ca acestea să fie ,,la linie” și își amintește câtă nevoie au copiii de concentrare înaintea unui examen important.

Puse semnal de dreapta, se opri și, întoarsă, uitându-se în ochii copiiilor ei, spuse:

-Îmi pare rău!

Pentru că îi părea rău cu adevărat

Le spusese că îi iubește și după aceea le reproșase lucruri care ar fi putut fi rezolvate altfel. Îi părea rău că și ea întârziase, îi părea rău că starea ei rea influențase trăirile copiilor, îi părea rău că uitase ce promisese. Îi părea rău pentru presiune și pentru că preferase să arunce vina pe copii. Fusese mai ușor așa, în acea zi grea.

Copiii s-au relaxat. Și au zâmbit și s-au îmbrățișat toți trei stângaci, prinși în centuri și apoi chiar au găsit drumul cel mai scurt și mai neaglomerat și au ajuns la timp și s-au concentrat și au trecut examenul.

Uneori mai buni, uneori mai puțin buni

În viața noastră de părinți, uneori suntem mai buni și uneori suntem mai puțin buni. Important este să nu lăsăm mândria de adult atotcunoscător și atotputernic să dirijeze tot. E important să facem loc smereniei: și noi greșim, și noi putem fi ,,pe lângă” potecă. Și noi spunem ,,îmi pare rău” cu putere și sinceritate.

Despre ce este ,,îmi pare rău”?

,,Îmi pare rău” este despre respectul pe care îl purtăm copiilor noștri; ,,îmi pare rău” este despre smerenie și este despre modestie; ,,îmi pare rău” arată copiilor că pot avea încredere în părinții lor, că aceștia pot ține balanța dreaptă; ,,îmi pare rău” este semn de putere și nu de slăbiciune.

Spunem mai mereu copiilor ,,te iubesc”. ,,Te iubesc” împreună cu ,,îmi pare rău” sunt o pereche ce arată clar că nu e musai să fii perfect ca să fii iubit.

Cuvintele grele ce ni s-au aruncat în copilărie sunt purtate ca niște pietre de moară de memoria noastră; cuvintele grele neușurate de ,,îmi pare rău” (sincer și puternic) și de o explicație clară, ne urmăresc și ne lovesc atunci când coborâm panta amintirilor.

Să dăruim, noi, părinții, ,,îmi pare rău” atunci când e vremea de dăruit: să ne aplecăm, să ne smerim, să uităm de orgoliu și de poziția de atotștiutor și fără pată. Ca urmare, vom avea copii cu conștiință și cu un bagaj moral ce va schimba lumea. Eu chiar simt asta!

Cununia este Taina care sfințește unirea liberă dintre bărbat și femeie, harul divin transformând legătura dintre ei în una asemănătoare celei dintre Hristos și Biserica Sa. Amândoi devin una în Hristos iar elementul de temelie al unității lor este Biserica prin Harul Divin care pecetluiește legătura lor, cei doi primind astfel prin Taina Cununiei, harul necesar noului fel de viață în care pășesc.[1]

Taina Nunții, cea mai veche dintre Taine, care urcă până la starea paradisiacă ține mai întâi de însăși de Taina creației. Ea reflectă dintru început ceva din comuniunea interpersonală a Preasfintei Treimi, îmbinând unitatea de ființe cu diversitatea persoanelor. Ea descoperă că omul a fost zidit de Dumnezeu ca o unitate duală sau ca o dualitate personală, fapt exprimat de Sfântul Chiril al Alexandriei prin cuvintele: ,,Dumnezeu a creat coexistența”. Acest mod de viață comunitar, voit și sădit de Dumnezeu în oameni, nu este fără legătură cu însuși chipul divin inserat la creație. Așa se explică de ce întunecarea ,,chipului” după cădere are consecințe și în planul relațiilor dintre bărbat și femeie. ,,Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită și desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătușat și dezvoltat de ea. Prin aceasta ea a pierdut harul legat de starea primordială. Totuși, ea n-a fost desființată în esență căci nici natura umană nu a fost distrusă”.[2]

Familia este cea mai veche instituție socială, fiind întemeiată de Dumnezeu în rai prin cuvintele: ,,Nu este bine să fie omul singur pe Pământ, să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere II.1). În Noul Testament, participând la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul sfințind această legătură naturală, a ridicat-o din ordinea naturală în ordinea harică. Fericitul Augustin zice: ,,Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit Dumnezeu în rai”. Iar Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă: ,,Dumnezeu a creat coexistența”.[3]

Implicațiile morale ale acestei Taine asupra familiei creștine reies din asemănarea legăturii dintre bărbat și femeie cu aceea dintre Hristos și Biserica Sa.

O primă implicație ar fi ,,sfințenia pe care i-o conferă Harul divin dăruit prin Iisus Hristos” (Romani XV.15).[4] Sfântul Apostol Pavel, arătându-ne sfințenia mare a cununiei zice: ”Cinstită este nunta întru toate și patul nespurcat și de aceea chiar și în timpul oficierii Tainei, dar și după aceea, în tot restul vieții, nu se cade să fie vreo necuviință sau neorânduială”. Cinstită este nunta întru toate nu numai într-o vreme, ci în toată vremea și locul căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind aceasta: ,,Deci întru toate nu numai la bătrânețe, iar în tinerețe nu, ci în toate și în tot chipul și în toată vremea. Nu numai în întristare, iar în tihnă nu. Nu numai în acest loc să fie cinstită, iar în altul nu, ci în toate desăvârșit cinstită. Să nu necinstim nunta cu pompe diavolești; ci să o facem ca cei de la Nunta din Cana Galileii, adică să avem pe Hristos în mijlocul nostru”.[5] Nunta are în sine dumnezeiescul Dar precum îl au și celelalte Taine; și pentru aceasta dezleagă pe bărbat și pe femeie, de păcatul curviei, după cum Pocăința și Maslul dezleagă pe om de păcat, pentru că zice Sfântul Apostol Pavel: ,,iar pentru curvie fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare să-și aibă bărbatul său” (I Corinteni VII.2). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că unul din scopurile căsătoriei este ,,evitarea desfrâului și deci înfrânarea”.[6] ,,Dintru început a stăpânit fecioria, dar când a intrat prin trândăvie neascultarea și și-a făcut intrare păcatul, fecioria a zburat, pentru că cei dintâi oameni s-au făcut nevrednici de măreția unui atât de mare bun și a intrat deci, în lume, legea unirii trupești”.[7] Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre familie ca existând de la crearea omului, dar starea ei caracteristică era fecioria. Din păcate ea apare ca pogorământ al lui Dumnezeu față de slăbiciunea firii umane și ca o ,,mângâiere”.[8] Dar viața de familie trebuie să fie ca o școală a deprinderii virtuții, o viață de post, milostenie, rugăciune, toate însă spre slava lui Dumnezeu (I Corinteni X.31).[9]

Taina Cununiei aduce familia creștină ca pe o treaptă de sfințenie care face ca ea, familia, să poată fi văzută ca o imagine miniaturală a Bisericii. Așa se explică faptul că, de câteva ori în Noul Testament descoperim ca sinonim pentru familia creștină cuvântul Biserică (Romani XVI.5; I Corinteni XVI.19).[10] Sfântul Ioan Gură de Aur o numește chiar ”Biserica cea mică” și aceasta înseamnă că spațiul din cadrul familiei este spațiul comuniunii omului cu Dumnezeu, al vieții în Hristos. Mântuitorul este prezent în Biserica Sa iar cei ce au cunoștința prezenței lui Dumnezeu în familia lor nu mai privesc relația dintre ei ca pe ceva temporar ci în perspectiva împlinirii în Împărăția cerurilor. În acest sens avem un exemplu concret în Sfânta Scriptuă: ,,Iar când au rămas numai amândoi în cameră, Tobie s-a sculat din pat și a zis: <<Scoală, soro, să ne rugăm ca să ne miluiască Domnul!>> Și a început Tobie a zice: <<Binecuvântat ești Tu, Dumnezeul părinților noștri, și binecuvântat este numele Tău cel sfânt și slăvit întru toți vecii! Să Te binecuvânteze pe Tine cerurile și toate făpturile Tale!>> Tu ai făcut pe Adam și Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor și sprijin, și din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: <<Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui>> <<Și acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoiește deci a avea milă de ea și de mine și a ne duce împreună până la bătrânețe!>> și a zis și ea cu el: <<Amin!>> Apoi au dormit amândoi liniștiți în noaptea aceea” (Tobit VIII.4).

,,Hristos este Domn al casei în care sălășluiește. Ori de câte ori devine călăuzitor în familie, totul se împlinește potrivit rațiunii dragostei și îndreptării Sale sfinte. Domnul va fi întotdeauna invitatul de cinste la masă, ascultătorul tăcut al fiecărei conversații, divinul Mântuitor al fiecărui suflet”.[11] De aceea familia creștină prin împlinirea voii divine, este chemată să fie spațiu al descoperirii sclaviei lui Dumnezeu prin exemplul de viață evanghelică.

,,Hristos și-a dobândit Biserica, ca Mireasă prin dăruirea de Sine și S-a unit cu ea prin Duhul Sfânt”.[12] Dragostea jertfelnică stă la baza căsătoriei și nu dragostea pătimașă. Dragostea din familie este expresia dragostei jertfelnice a lui Hristos față de Biserica Sa: ,,Voiești ca femeia să te asculte?” întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. ,,Îngrijește-te și tu de dânsa după cum și Hristos s-a îngrijit de Biserică. Chiar dacă ar trebui să-ți dai sufletul tău pentru dânsa, chiar de a-i pătimi mii de rele, în sfârșit de a-i suferi orice, tu nu te da în lături, căci de a-i pătimi orice, totuși nimic nu ai făcut în raport cu ce a făcut Hristos pentru Biserică”. Frumusețea Sarei, chiar la bătrânețe atâta strălucea (Facere XX) că se lua la întrecere cu virtuțile bărbatului ei. Strălucea și prin frumusețe sufletească cât și prin frumusețe trupească. ,,Buna lor înțelegere făcea să se îngrijească unul de mântuirea celuilalt, ca și cum ar fi fost un singur trup”.[13] De aceea, luând ca exemplu de înțelegere între bărbat și femeie, uniți prin dragoste, căsnicia lui Avraam și a Sarrei, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă femeile să-și iubească bărbații să nu pună nimic mai presus de mântuirea lor, iar bărbații să-și iubească femeile atât de mult încât să facă totul ca și cum ar fi amândoi un singur trup și un singur suflet.

[1] Mitr. Ardealului, Dr.Nicolae Mladin, op.cit., p.461

[2] Preot Şetfan Buchiu, op.cit., p.195

[3] Pr. Lector George Remete, op.cit., p.325

[4] Pr. Lector Mihai Vizitiu, Familia și învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, în ”Teologii şi viaţă” revistă de gândire şi spiritualitate în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, anul IV (1994), nr.5-7, p.35

[5] Protos. Nicodim Măndiţă, Pacea părinților cu copiii lor, Agapia, p.188

[6] Pr. Drd. Asistent Vasile Răducă, Căsătoria-taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în ”Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLIV (1992), nr.3-4, p.135

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol, I, Omilia 18.IV, p.434

[8] Pr. Asistent Ioan Cristinel Teşu, Sensul familiei în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.5- 7, p.44

[9] Idem, p.52

[10] Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt Pastoral cu ocazia Zilei familiei, în ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.5-7, p.5

[11] P.S. Episcop Moussa, Tineretul și viaţa de familie o perspectivă ortodoxă coptă, în ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.5-7, p.5

[12] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii, p.314

[13] Pr. Asist. Ioan Cristinel Teşu, art.cit., p.314

Bibliografie

1. Pr. Lector Mihai Vizitiu, Familia și învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, în ”Teologii și viață” revistă de gândire și spiritualitate în Mitropolia Moldovei și Bucovinei, anul IV (1994)
2. Protos. Nicodim Măndiță, Pacea părinților cu copiii lor, Agapia
3. Pr. Drd. Asistent Vasile Răducă, Căsătoria-taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în ”Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLIV (1992)
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol, I, Omilia 18.IV
5. Pr. Asistent Ioan Cristinel Teșu, Sensul familiei în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în ”Teologie și viață”, anul IV (1994)
6. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt Pastoral cu ocazia Zilei familiei, în ”Teologie și viață”, anul IV (1994)
7. P.S. Episcop Moussa, Tineretul și viața de familie o perspectivă ortodoxă coptă, în ”Teologie și viață”, anul IV (1994)
8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii

Sfânta Taină a cununiei ca binecuvântare a lui Dumnezeu asupra familiei creștine – partea a II-a

Sfântul Maslu este una din cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii în care, prin rugăciunile preoților și ungerea cu untdelemn sfințit, se împărtășește credincioșilor harul vindecării trupești și sufletești, precum și iertarea păcatelor.

Denumirea este de origine slavă (maslo = untdelemn), grecii o numesc eleoungere (eucelaion = rugăciunea untdelemnului), iar slavii o denumesc Sviatîi Elea, adică Untdelemn sfânt.

În Biserica romano-catolică se utiliza în vechime denumirea de extrema unctio (ungerea cea mai de pe urmă), pentru că se administra  numai muribunzilor, însă după Conciliul II Vatican ( 1962-1965) s-au apropiat de concepția și de practica ortodoxă și folosesc denumirea de ungerea bolnavilor; în Biserica reformată nu există această Taină.

Deși nu avem în Sfânta Scriptură mărturii directe pentru instituirea Tainei de către Mântuitorul Hristos, avem dovezi clare că Sfinții Apostoli practicau această Taină: „Și ieșind ei (Apostolii) au propovăduit tuturor să se pocăiască. Și scoteau afară demoni mulți și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau.” (Marcu 6, 12-13), așa cum Mântuitorul, la alegerea și trimiterea lor: „le-a dat putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință…Și mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați.” (Matei 10, 1 și 7-8). Din Sfintele Scripturi aflăm că Mântuitorul Iisus Hristos vindeca pe cei bolnavi care cereau aceasta cu credință, atât ei cât și rudele sau însoțitorii lor. Iată câteva exemple de vindecări:

– Cel bolnav de lepră se ruga lui Dumnezeu, zicând: „ Doamne dacă voiești, poți să mă curățești. Iar Mântuitorul i-a răspuns: Voiesc, curățește-te! Și îndată s-a curățit de lepra sa.”(Matei 8, 23).

– Doi orbi strigau și cereau vindecare, iar Mântuitorul i-a întrebat: „Credeți că pot să fac eu aceasta? Da, Doamne!, au răspuns ei. După credința voastră fie vouă, le-a zis Domnul”(Matei 9, 28-29) și s-au vindecat ochii lor.

– Tatăl unui copil demonizat cerea la început cu îndoială vindecarea fiului său. Iar Domnul i-a spus: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. După ce tatăl a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”, atunci Hristos a izgonit demonul din copil. (Marcu 9, 22-24)

Deci condiția oricărei vindecări minunate în Biserica lui Hristos este credința tare și statornică în harul și mila lui Dumnezeu. Fără acestea, Sfântul Maslu nu vindecă deplin.

Observăm de asemenea, că Mântuitorul a întrebat pe cel ce și-a adus copilul bolnav ca să fie vindecat: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Și tatăl a răspuns: Din pruncie”(Marcu 9, 21). Adică mai întâi Domnul l-a „mărturisit” pe cel bolnav și apoi l-a vindecat, știind că o boală veche, sufletească sau trupească, mai greu se vindecă. De aceea și Biserica a rânduit ca mai întâi cel căruia i se face Sfântul Maslu să fie spovedit.

Unde se face slujba Sfântului Maslu?

În biserică (pentru mai mulți) sau în casa bolnavului pentru care se face Maslul, capelă de spital, locul de zăcere, etc., loc unde se pot pregăti cele necesare pentru Sf. Maslu.

Cine poate săvârși slujba Sfântului Maslu?

După predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfântului Maslu trebuie șapte preoți, închipuind și cele șapte daruri ale Duhului, numărate de proorocul Isaia (11, 2-3). Numărul acesta simbolic amintește și unele fapte din Sfânta Scriptură a Legii Vechi, din care se vede mila și îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de șapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, șapte au fost preoții care au sunat din trâmbițe și de șapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, când a fost cucerită de israeliți, la intrarea lor în pământul Făgăduinței (Iosua 6, 13-16). Și iarăși de șapte ori s-a rugat Sf. Prooroc Ilie pe muntele Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de secetă (III Regi 18, 42-45); și tot de șapte ori s-a cufundat în Iordan Neeman Sirianul, când s-a curățit de lepră la îndemnul Sf. Prooroc Elisei ( IV Regi 5, 14).

De cele mai multe ori slujesc Sfântul Maslu trei preoți sau  cel puțin doi. În tot cazul, numai un singur preot nu poate săvârși Sfântul Maslu, căci Sfântul Apostol ne spune să chemăm „preoții Bisericii…”(Iacov 5, 14), iar nu un singur preot. Slujba fiind lungă, îi va fi destul de greu singur ( numai în cazuri de mare nevoie, cu binecuvântare).

În unele cazuri se mai pot citi și alte rugăciuni de sănătate pe capul bolnavilor. Iar celor posedați de duhuri rele, adică celor demonizați și epileptici, li se pot citi după Sfântul Maslu și Molitfele Sf. Vasile cel Mare sau ale Sf. Ioan Gură de Aur, pentru izgonirea diavolilor și a farmecelor din oameni. Se obișnuiește ca aceste rugăciuni să fie citite de preoți, care se pregătesc pentru acest lucru, cu multă credință și post. De asemenea, atât bolnavii (și chiar rudele lor), trebuie să fie spovediți, să se roage cu mare evlavie și să postească după putere, pentru a fi miluiți și vindecați de Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Doctorul sufletelor și al trupurilor.  Fără aceste condiții obligatorii  – credința dreaptă, spovedanie generală, rugăciune multă cu  lacrimi și post, împăcare cu toți și părăsirea definitivă măcar a păcatelor mari (de moarte), din partea celor bolnavi (și chiar a rudelor lor) – Sfântul Maslu și rugăciunile de vindecare și de izgonire a duhurilor rele nu-și ating pe deplin scopul, iar bolnavii se întorc acasă doar ușurați. Nu vom uita că și participarea efectivă cu deplină convingere a preoților (nu doar a bolnavului și a celor ce sunt de față) că cel bolnav poate fi tămăduit are mare valoare: „Mărturisiți-vă  unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că  mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).

Când se poate face maslu?

Nu sunt zile sau un timp anume pentru săvârșirea Sfântului Maslu. Se face oricând e nevoie. În popor se obișnuiește  a se face mai ales în zilele de post, atât în cele patru posturi, cât și miercurea și vinerea. În aceste zile, creștinii care participă la Sfântul Maslu trebuie să postească până seara, să se roage mai mult și să-și mărturisească păcatele la duhovnic. În cazuri grele de boală și primejdie de moarte, Sfântul Maslu se poate săvârși în orice zi, ori de câte ori este nevoie, chiar dimineața, în casele celor suferinzi, după ce mai întâi bolnavii sunt spovediți bine, (din copilărie de ex.) și împăcați cu toți, spre a lor alinare și iertare. La urmă, cei gravi bolnavi trebuie împărtășiți cu Trupul și Sângele Domnului, ca să fie pe deplin pregătiți pentru marea călătorie spre cer. Aceasta este cea mai bună și cea mai completă pregătire pentru moarte, pe care o oferă Biserica Ortodoxă fiilor ei pe pământ, adică Spovedania, Sfântul Maslu și Sfânta Împărtășanie.

În săptămâna Patimilor se obișnuiește Miercuri, Joi și Vineri, dar mai ales în Sfânta și Marea Miercuri, înaintea Ceasurilor, în amintirea ungerii Mântuitorului cu mir de către femeia cea păcătoasă (Luca 7, 37-38). Atunci se face în Biserici Sfântul Maslu de obște, adică pentru mai mulți bolnavi, cu sobor de mulți preoți. Bolnavul pentru care se face Sfântul Maslu trebuie mai întâi să se spovedească, pentru ca să i se dea, prin Sfântul Maslu, curățire sufletească, adică iertarea păcatelor, dar și tămăduirea trupului de boală (cf. Molitfelnic, Povățuiri de la începutul Sf. Maslu).

În miercurea săptămânii Sfintelor pătimiri, se face Sf. Maslu solemn și în Biserica Sfântului Mormânt, cu șapte mitropoliți, în frunte cu Patriarhul Ierusalimului, în prezența a zeci de mii de pelerini din toată lumea.

Se poate face Sfântul Maslu pentru cei sănătoși?

Întrucât prin Taina Sfântului Maslu se dobândește nu numai tămăduire de bolile trupului ci și iertarea păcatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci și pentru cei sănătoși și nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Sfântul Simeon al Tesalonicului îndeamnă pe fiecare creștin să se nevoiască a-și face Sfântul Maslu. Deci taina Sf. Maslu vindecă atât trupul de boli, cât și sufletul de păcate, prin ungerea cu untdelemn sfințit. Alte efecte harice ale Sfântului Maslu sunt și acestea: întărește credința în Dumnezeu și nădejdea mântuirii, aduce pace  și smerenie în inimă, pregătește sufletul pentru primirea Sfintei Împărtășanii și marea călătorie spre cer și alungă frica de moarte, unește și împacă pe credincioși prin Harul Duhului Sfânt și ne învrednicește pe toți de sfârșit creștinesc. De aceea Sfântul Maslu se poate săvârși mai ales pentru cei bolnavi, în zilele de post. Iar dacă cel bolnav moare după Sfântul Maslu sau chiar în timpul  slujbei, avem nădejdea că el este întru totul ușurat, scăpat de suferință și iertat de Dumnezeu.

Ce lucruri trebuie la săvârșirea Sfântului Maslu?

Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce,  lumânări (de regulă șapte), un vas cu grâu sau cu făină și unul cu untdelemn (materia Maslului), la care se adaugă șapte bețișoare de busuioc înfășurate cu vată, cu care preoții vor unge pe cel bolnav. Ar fi bine să folosim untdelemn de măsline, precum în antichitate, fără să uităm efectele sale benefice, terapeutice, chiar în viața de zi cu zi, mai ales că acum se poate procura mai ușor.

Care sunt părțile cele mai de seamă ale slujbei Sfântului Maslu?

Întâi rugăciunea pentru sfințirea untdelemnului, pe care o rostesc preoții pe rând până se plinește de șapte ori ( toți preoții binecuvintează de fiecare dată împreună). Al doilea, cele șapte Apostole și Evanghelii, urmate fiecare de ectenia întreită și de câte o rugăciune pentru sfințirea untdelemnului și tămăduirea bolnavului. Al treilea, ungerea de șapte ori a celui  bolnav cu untdelemn sfințit, rostindu-se de fiecare dată rugăciunea: „Părinte sfinte, Doctorul sufletelor și al trupurilor… tămăduiește pe robul tău acesta (numele) de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins… (cf. Molitfelnic,  ca formulă a tainei, ca o epicleză, rostită în total de șapte ori).

Ce trebuie să știm despre untdelemnul de la Sfântul Maslu?

Fiind binecuvântat de preoți cu chemarea lui Dumnezeu, cu invocarea Harului sfințitor, acest untdelemn este sfințit și plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca și apa Botezului. El are puterea de a sfinți sufletul și de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a curăța întinăciunea păcatului și a împărtăși mila și îndurarea lui Dumnezeu.

De aceea untdelemnul rămas de la Sfântul Maslu, ca și făina binecuvântată atunci, trebuie păstrate cu cinste într-un loc ales. El poate fi folosit numai în scopuri curate și evlavioase. Se obișnuiește ca din făina și untdelemnul de la Sfântul Maslu să se facă o turtișoară, din care se dă bolnavului să mănânce. În unele părți, din această făină se fac prescuri pentru Liturghie. Untdelemnul se poate pune în candelă, fie în casă, fie la biserică, folosit în scopuri binecuvântate de tămăduire, etc. ( bețișoarele se pot păstra sau arde).

Părintele Cleopa spunea într-o predică faptul că se fac multe vindecări minunate ale credinței și rugăciunii creștinilor (în comun) prin taina Sfântului Maslu. Aceasta este cea mai puternică  rugăciune și slujbă a Bisericii Ortodoxe pentru bolnavi. De aceea creștinii sunt datori să ceară această taină de la preoți ori de câte ori au bolnavi în familie și să participe la Sfântul Maslu  cât mai mulți dintre ei, pentru că, „rugăciunea credinței va tămădui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate,  se vor ierta lui.”(Iacov 5, 15). Mulți dintre dumneavoastră cred că ați văzut bolnavi vindecați, sau în parte ușurați, prin Taina Sfântului Maslu și prin ungerea cu untdelemn sfințit. Alții ați mers, poate, pe la sfintele moaște și pe la icoanele făcătoare de minuni din țară  și ați văzut și ați auzit de bolnavi vindecați acolo în chip miraculos prin rugăciunea celor din jur. Iar pentru cei demonizați, părintele Cleopa recomanda nu citirea molitfelor, ci rugăciunea întregii obști creștine, Sf. Maslu și chiar Spovedania  celor în cauză (după caz împărtășirea lor).

Sfântul Maslu se face spre întărire în credință, spre sănătate, iar nu spre moartea cuiva cum  consideră unii în mod eronat. Dumnezeu spune: „Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33, 11).  Sfintele Taine sunt slujbe spre folosul și ajutorul celor vii. ( cf. Iacov 5, 13-15). Sfântul Maslu este slujbă de vindecare dar și pentru iertarea păcatelor celor cărora se săvârșește. Slujbe al căror efect să fie moartea celor cărora li se fac, nu există în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Această concepție este eronată, după marii sfinți și teologi ai Bisericii noastre (extrema unctio, de exemplu, la romano-catolici).

Așadar cele mai multe vindecări le-a făcut Însuși Mântuitorul Iisus Hristos cât a stat pe pământ, despre care se scrie pe larg în Sfintele Evanghelii. După Înălțarea Sa la cer și după Pogorârea Duhului Sfânt, a dat această putere de vindecare a bolilor și de izgonire a diavolilor din oameni, Sfinților Apostoli și, prin ei, episcopilor, preoților și tuturor bărbaților sfinți, dintre care unii tămăduiau în chip minunat, harismatic.

Cum îi vindeca Hristos pe cei bolnavi?

În cele mai multe cazuri îi vindeca prin atingerea cu mâna de trupul și de rănile celor ce veneau la El cu credință. Așa a vindecat Domnul pe soacra lui Petru. Numai s-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile și s-a sculat și Îi slujea Lui (Matei 8, 14-15). Iar când veneau la El bolnavi mulți, Iisus Hristos, punându-Și mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoși (Luca 4, 40). Prin atingerea cu mâna de ochii celui orb din naștere și prin ungerea cu tină și spalare, l-a vindecat de întunericul orbirii (Ioan 9, 2-7). Prin atingerea cu mâna de veșmintele Domnului, s-a vindecat de curgerea sângelui femeia bolnavă de 12 ani (Luca 8, 43-46).

Aceeași putere a Duhului Sfânt iese din Mântuitorul Hristos și o primim când ne atingem cu credință de El și ne hrănim în chip tainic prin Sfânta Împărtășanie, când ne atingem de Sfintele Icoane, de Sfintele Moaște, de Sfânta Evanghelie, de untdelemnul sfințit de la Sfântul Maslu, de Sfântul Potir și de mâinile și de veșmintele preoților care săvârșesc cele sfinte în Biserica lui Dumnezeu. De aceea credincioșii se ating cu evlavie de toate cele sfinte și le sărută, căci poartă în ele har sfințitor și tămăduitor.

Iată pentru ce părinții își duc copiii la Sfintele Slujbe sau cei sănătoși își duc bolnavii la Sfântul Maslu, ca, prin atingerea de Evanghelie, de Cruce, de aghiasmă și de mâinile și de veșmintele preoților să-și vindece bolile sufletești și trupești, să se izbăvească de patimi, de diavoli, de vrăjitorie, de toată răutatea și să se întoarcă sănătoși și mângâiați la  casele lor. Iar când nu pot fi de față – deși taina prevede prezența primitorului, nu se poate săvârși în lipsa lui – sunt aduse măcar hainele lor, unele lucruri cu cinste și evlavie la Sfântul Maslu să dobândească și aceștia ușurare și tămăduire prin credință, atât a lor cât și a celor ce vin rugându-se pentru ei. Deci simpla aducere de haine, prosoape, batiste, fotografii, etc. nu înseamnă că cei în cauză au participat integral la Sf. Maslu. Și vom fi cu luare aminte ca nu cumva deschizând Sf. Evanghelie deasupra capului celui bolnav (mai ales la sfârșit), să transformăm totul în „ghicitorie”, să compromitem slujirea și valoarea Tainei Sf. Maslu sau a Preoției. De aceea Tipicul Bisericesc și Manualul de „Liturgică specială” (Pr. Prof. Ene Braniște) prevede faptul că Sf. Evanghelie, la sfârșit, să fie deschisă de preotul-protos, nu de cel bolnav (a nu ne folosi de culoarea vinietelor, nici a interpreta ceva, nici a profita de încrederea credincioșilor).

Citind Evanghelia cu vindecarea slăbănogului de 38 de ani, vedem că el era bolnav din cauza păcatelor sale din tinerețe. De aceea, când zăcea bolnav, Domnul l-a întrebat: „Voiești să te faci sănătos? Iar el a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. (Ioan 5, 6-7) Scăldătoarea bolnavilor este Sfânta Spovedanie, numită și „al doilea botez”. Iar omul care poate spăla sufletul în această baie este preotul. El este dator, ca duhovnic,  să spovedească pe cei ce așteaptă vindecarea și, numai după mărturisirea lor, să săvârșească slujba Sfântului Maslu, cu multă credință, evlavie și post, apoi împărtășindu-i, după rânduială.

După vindecare l-a întâlnit Hristos în Biserică pe cel ce fusese slăbănog și i-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ceva mai rău!”(Ioan 5, 14) Prin aceste cuvinte, Mântuitorul face atenți pe toți credincioșii care iau parte la Sfântul Maslu să părăsească definitiv păcatele făcute până atunci, ca să nu se îmbolnăvească mai greu după vindecare sau să le fie „mai rău”, adică să moară în păcatele lor, fără pocăință.

Înainte de toate, noi trebuie să cunoaștem limpede un lucru: Dumnezeu nu ne-a creat pentru a pătimi, ci pentru a ne bucura. În care loc anume îl vedem pe om? În rai! După mărturia Sfintei Scripturi, mai cu seamă a Noului Testament, omul a fost hărăzit pentru a moșteni Raiul, nu iadul. Faptul că o mulțime de oameni pier, aceasta nu înseamnă că scopurile lui Dumnezeu față de om au suferit vreo schimbare. Nu, Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8). El nu voiește moartea păcătosului (Iezechiel 33, 11), ci dimpotrivă – voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2, 4). Plină de învățăminte este următoarea împrejurare când, la Înfricoșătoarea Judecată, Domnul va spune celor drepți: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă  de la întemeierea lumii!”, iar celor păcătoși le va spune: „Duceți-vă de la Mine blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor  și îngerilor lui”(Matei 25; 34, 41). De aici se vede limpede că după planul cel bun al lui Dumnezeu, Raiul a fost pregătit pentru oameni, iar iadul pentru demoni.

Încercările sunt îngăduite de Dumnezeu chiar și pentru cei credincioși, dar mai ales ca o „pedeapsă” ce cade asupra fiilor celor păcătoși. Suferința urmează păcatului, căci ordinea morală fiind distrusă, trebuie restabilită. Așadar, dacă dorim să fim fii ai lui Dumnezeu, să nu ne așteptăm să fim scutiți de suferință, căci zice Însuși Dumnezeu: Eu pe câți îi iubesc îi mustru și îi pedepsesc; sârguiește dar și te pocăiește (Apoc. 3, 19).  

Dumnezeu l-a așezat pe Adam în Rai. În acest loc minunat al desfătărilor, primul om a fost privilegiat nespus, căci se afla în preajma lui Dumnezeu. Fericirea ne este dată de Dumnezeu. În afară de El sau departe de El nu există bucurie adevărată și trainică. În Împărăția cerurilor, în care Însuși Dumnezeu va domni, nu va fi nicio durere. Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor ( Apoc. 7, 17). Fericirea lui Adam a durat atâta timp, cât el s-a aflat legat lăuntric de Dumnezeu prin har. De unde a început însă pătimirea lui? Din păcat, prin voința liberă cu care a fost înzestrat la creație spre desăvârșire. Îndată ce Adam a păcătuit, a început să pătimească, cu toate că se afla încă în Rai. Păcatul poartă întru sine și pedeapsa.

Diavolul îi pierde  pe cei care îi devin prieteni, împlinindu-i voia. Conștiința îl mustră pe acela care merge împotriva ei și încalcă poruncile lui Dumnezeu.  Înainte ca Dumnezeu să-l izgonească pe Adam din Rai, Adam însuși, înlăuntrul său, îl părăsise, încălcând legea Lui și pierzând harul. El a început să pătimească încă din momentul căderii sale. Prin  urmare, nu Dumnezeu este vinovat de suferința lui Adam, ci însuși Adam. Dumnezeu l-a creat pe om pentru bucurie, pentru fericire, însă el, de bună voie, a ales pătimirea.

Dar în ochii lui Hristos, fiecare om prețuiește cât o lume întreagă. Cu toate acestea ne putem întreba: Care om nu a cunoscut boala? Cine spune că viața l-a ținut departe de orice suferință trupească? De aceea una din cele mai arzătoare întrebări pe care și-o pune omul este cea a rostului pătimirilor, suferințelor. Mulți își spun: de ce ne-a creat Dumnezeu? Ca să suferim în această lume de felurite boli, scârbe, necazuri, neizbânzi, să suferim din pricina semenilor noștri, a zavistiei celor din jur din cauza răutății vrăjmașilor, etc.?

Pentru cei care nu cred în Dumnezeu, această lume este o vale a plângerii, a petrecerii în felurite necazuri; viața pentru ei este asemănătoare unei simfonii triste, plină de jeluire fără seamăn. Sunt unii care în deznădejdea lor, își spun că n-ar mai exista un alt iad după viața de acum, că iadul ar fi aici, pe pământ. Dacă pentru necredincioși, boala este lipsită de sens, fiind o piedică în năvala lor de a se bucura de desfătările trupești, pentru creștini, boala este un prilej de curățire sufletească, de apropiere de Dumnezeu, de  Izvorul Bunătăților.

Prin urmare, pătimirile pământești, neașezate în lumina nădejdii descoperirii dumnezeiești, conduc către o deznădejde totală. Sfântul Ioan Gură de Aurzicea: Regula pe care trebuie să o urmăm este să suferim cu mulțumire fiecare lovitură a bolii, pentru că acestea ne sunt trimise pentru păcatele noastre. Iar Sfântul Tihon de Zadonsk spunea că: în suferință putem afla dacă credința noastră este vie sau teoretică.   Ca o dovadă amintim că Sf. Serafim de Sarov, către sfârșitul vieții sale, suferea ulcerații deschise la picioare. Cu toate acestea la înfățișare era totdeauna vesel, luminos și zicea: Cum voi răsplăti Domnului pentru că mi-a trimis o boală, pe lângă toate celelalte binecuvântări ale Lui?

Deci oricât de mult s-ar strădui omul să scape de suferință nu va reuși decât dacă transformă suferința într-o perlă a mântuirii sufletului.            

Din păcate noi trăim mitul progresului permanent, mitul tehnologic care ne promite  să ne rezolve totul în chip miraculos. Poate că este un proces tehnologic util, dar noi avem nevoie de afecțiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie.

 Însă izvorul iubirii este Iisus Hristos și dacă nu-L avem, dacă nu ajungem la izvor, la sursă, atunci nu avem nici dragoste. Și atunci căutăm alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, desfătări, plăcere, din dorința de a simți că trăim plenar. Și nu putem trăi plenar decât în Iisus Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare sensul vieții sale, caută izvorul iubirii, dar nu găsește decât surogate și atunci rătăcește tot mai mult.

Pentru a ajunge din „robia egipteană” în „Țara Făgăduinței”, trebuie traversat un deșert. Tot astfel, fiecare om trebuie să treacă prin deșertul momentelor de necazuri, boli și suferințe. Aceasta este crucea de purtat. Și nu există nicio altă cale spre cer (Țara Făgăduinței) în afara crucii.

Și mai vedem că Dumnezeu nu pedepsește păcatul imediat după săvârșirea lui, căci oamenii ar face binele din frică, și atunci mântuirea ar fi cu de-a sila, iar Dumnezeu ar părea că se teme de rău și își apără stăpânirea. Îngăduind păcatului să-și facă de cap, ne arată atotputernicia ( Părintele Arsenie Boca).

Dar Dumnezeu nu se grăbește să pedepsească răul, așa cum fac oamenii, căci la oameni unitatea de măsură pentru timp este secunda. La Dumnezeu unitatea de măsură pentru timp este mia de ani ( Traian Dorz). Dumnezeu va cere socoteală pentru atâția ani în care ne-a așteptat și nu ne-am pocăit ( Visarion Iugulescu).

 Distinsul profesor-teolog, Teodor M. Popescu, în lucrarea sa Meditații teologice spunea: „Omul smerit este într-adevăr modest și sfios, nu-și iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenții și fără ambiție, blând, pașnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat și drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici laudele altora. Se mulțumește cu puțin, nu cere și nu primește ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor, și chiar nedreptățit și păgubit, îndură supărările, bolile și necazurile fără a se plânge și a se răzvrăti…” Frumos, dar greu de îndeplinit cuvânt!

Tot creștinul ortodox trebuie să mai știe că această cruce nevăzută a suferințelor este de mai multe feluri. Un om este orb și rabdă toată viața cu mulțumire această suferință. Altul este surd, altul este mut, iar altul este șchiop și lipsit de putința de a merge. Alții duc cu răbdare crucea căsătoriei, care nu este ușoară, deoarece multe și mari datorii au creștinii căsătoriți. Grea este și crucea celor săraci și necăjiți care trăiesc în lipsuri și se luptă cu multele nevoi ale vieții pământești, mai ales în vremurile pe care le trăim.

Există o concepție greșită privitoare la suferință, potrivit căreia timpul vindecă totul. Singur timpul nu poate face decât să transforme un păcătos tânăr într-un păcătos bătrân. Un cot dislocat care nu a fost tratat la vreme, nu se va vindeca numai prin trecerea timpului. Mai degrabă, brațul întreg va deveni neputincios. Cu alte cuvinte, timpul poate vindeca doar durerea, dacă acesta este petrecut în credință, post, rugăciune, participare în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, spovedanie, împărtășanie, iar toate acestea să fie însoțite  de milostenie și fapte bune. Suferința, ori de câte ori este îndurată cu mulțumire  către Dumnezeu, dovedește că Răstignirea și Jertfa lui Hristos nu au fost inutile, ci roditoare.

Un distins cuvios al vremurilor noastre spunea: Oamenii senini, care nu au pe conștiință păcate mari și grele, care nu sunt datori nimănui, nu se grăbesc niciodată, se opresc și vorbesc cu fiecare, cu vecini, cu frate, cu mamă. Aceștia au timp și pentru un bolnav și pentru un sărman și pentru un semen care are nevoie de un sfat, de ajutor. Pe când cei care au ceva pe suflet, care sunt cuprinși de patima de a aduna continuu averi, fără măsură, cu lăcomie feroce și sfidare de semeni, aceia sunt bolnavii adevărați ai vremurilor noastre. Cu ei nu poți vorbi normal, ei nu se coboară din rangul lor, nu știu ce este lipsa, nevoia, durerea, ci „petrec în chip strălucit în porfiră și vison”, la mese și desfătări alese, dar ei au ceva pe suflet, îi apasă,  ei evaluează continuu, dar nu după măsura lui Dumnezeu, ci după măsura oamenilor.

Însă omul are toate răspunsurile în sine însuși: despre naștere, despre viață și despre sensul mântuirii sale. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări fără sens, va fi un nefericit. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări care țin de credința sa, de profesia sa, de rostul său ca om, va găsi lesne fericirea. Iată cât de mângâietoare pentru suflet sunt aceste versuri: Ceas cu ceas și dor cu dor,/ Slavă urc, slavă cobor, / Prea sunt vreme, prea mi-s trup, / Prea mă frâng și prea mă rup /  Și mi-i teamă c-am să pier, /  Pe drumeagul către cer, / Că-i prea-i, bat-o, lungă cale, / Pân’ la raiurile Tale, / Și-a-nceput în mine Doamne, / Să se-nsere, să se-ntoamne…

Nenorocirea este că mulți oameni nu simt existența văzduhului până ce nu începe să bată vântul. Alții nu se gândesc la lumină până ce nu se lasă întunericul. Așa și mulți creștini, nici nu simt existența lui Dumnezeu, până ce nu se ridică asupra lor viforul bolilor și al suferințelor. Dar:

În grădina largă-a vieții                                    Dar rămâne amintirea

Omul seamănă  cu-o floare,                                Celor buni, care-și iau drumul,

Vine toamna, cade bruma                                   Cum din floarea îmbătătoare

Biruită floarea moare,                                          Ne rămâne scump parfumul!

Pentru cele menționate s-a folosit ca bibliografie (notată prescurtat):

1. Aghiasmatar, București, Ediția 2002;
2. Învățătura de credință creștin-ortodoxă, București 2000;
3. Tipicul Bisericesc, București, 1976;
4. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene,  Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic cunoștințe religiose, Caransebeș, 2002;
5. Idem, Liturgica specială, București, 1980;
6. Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Taina Sfântului Maslu, în M. A., nr. 9-10, 1964;
7. Cleopa, Arhim. Ilie, Urcuș spre Înviere, Iași, 1998;
8. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Foame și sete după Dumnezeu –înțelesul și folosul postului, Ed. Basilica, Buc., 2008;
9. Manolache, Anca, Sfintele Taine în viața Bisericii, Cluj-Napoca, 2004;
10. Mihălcescu, Pr. Ioan (Mitropolitul Irineu), Dogmatica iubirii, București, 1988;
11. Meyendorf, Paul, Taina Sfântului Maslu, Cluj-Napoca, 2011;
12. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I(Galați – 1996) și vol. II(Galați – 2001);
13. Popa, Pr. Mihăiță, Îndrumar pentru restabilirea sănătății, București, 2009;
14. Silvestru, Ep. de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. V, Ed. „Credința strămoșească”, 2001.

Desenul a fost o prezență constantă în viața Otiliei. Aproape că nu-și amintește vreun moment în care să nu fi lucrat la un tablou, portret sau orice altceva legat de lumea vizuală. Munca, exercițiul permanent și ghidajul unor pictori ieșeni, au fost pietrele de temelie pe care s-a ridicat artistul de azi. De-a lungul timpului, tablourile sale au putut fi admirate de către publicul din Iași, Toronto și New York. Pe lângă acestea, este autoarea cărții ”Din dragoste de artă”, studiază pictura la Nuova Accademia di Belle Arti din Milano, și reprezintă cu mândrie generația din care face parte.

Interviul pe scurt:

• Sămânța care a încolțit: “Nu a fost un lucru legat de școală, dovadă că am terminat matematică informatică la liceu, însă consider că a fost mai mult un lucru determinat de familie. Cu toate că am fost încurajată spre latura artistică, părinții nu acceptaseră ideea de a mă focusa strict pe acest domeniu, ei ziceau să fac și ceva teoretic.”
• Expoziții la Toronto și New York: “Am ajuns să colaborez în două rânduri cu o galerie din Toronto, unde am avut două expoziții, și cu una din New York, unde am expus doar o singură dată, pentru că ei nu acceptă același pictor de două ori, e politica lor. Au fost două experiențe total diferite.”
• Pictura, un limbaj universal: “Eu cred că pictura este pentru oricine. Într-adevăr odată cu trecerea timpului interesul oamenilor pentru pictură a mai scăzut. E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic din ce se întâmplă acolo. Da, poate că prima dată nu ai înțeles, dar dacă o să te duci și a doua oară, și a treia, atunci s-ar putea să fie altfel.”

Viața ca un tablou

Născută și crescută în Iași, Otilia nu-și amintește vreun moment în care desenul să nu-i fi ocupat timpul. Bunicul și tatăl, și-au dorit să devină pictori, însă nu au reușit. “Cred că ei au văzut talentul meu și m-au ghidat către zona artelor vizuale. Nu a fost un lucru legat de școală, dovadă că am terminat matematică informatică la liceu, însă consider că a fost mai mult un lucru determinat de familie. Cu toate că am fost încurajată spre latura artistică, părinții nu acceptaseră ideea de a mă focusa strict pe acest domeniu, ei ziceau să fac și ceva teoretic pentru că nu se știe niciodată cum evoluează lucrurile”, povestește Otilia Iliescu pentru Matricea Românească.

,,Cred că ei au văzut talentul meu și m-au ghidat către zona artelor vizuale”

Evoluția artistică s-a cristalizat după ore în șir de muncă, exercițiu, informare, la care s-au adăugat și o serie de pictori din Iași, care o ajutau cu explicații și sfaturi. Cu un asemenea program, au început să apară și roadele, mai exact prima expoziție cu public. “Țin minte că eram clasa a IX-a. Am realizat această expoziție în cadrul Centrului Creștin La Răscruce, din Iași. Pur și simplu l-am rugat pe domnul care se ocupa de centru să ne dea sala pentru o săptămână, și a fost de acord.”

Experiențe artistice în New York și Toronto  

Evenimentul a stârnit curiozitatea publicului ieșean, dar Otilia nu avea de gând să se oprească aici. “Găsisem niște galerii din străinătate care mi-au plăcut foarte mult, și cu care îmi doream să colaborez. Le-am trimis câteva email-uri, le-am explicat situația, după care mi-au zis să le trimit un portofoliu și un CV. Au analizat tablourile și au făcut o selecție, așa am ajuns să colaborez în două rânduri cu o galerie din Toronto, unde am avut două expoziții, și cu una din New York, unde am expus doar o singură dată, pentru că ei nu acceptă același pictor de mai multe ori, e politica lor. Au fost două experiențe total diferite. Închipuiți-vă că în New York a fost foarte exuberant. Acolo, tablourile au fost expuse pe niște tapete foarte mari, lumea venise cu tot felul de costume, cu picioroange, a fost o diversitate artistică. În schimb, la Toronto, oamenii erau mult mai calmi. Cei de acolo au curat exemplar, au fost foarte organizați, ba mai mult, în Canada, expoziția a fost încununată prin apariția unei reviste, articol sau filmuleț”, își amintește Otilia Iliescu.  

,,Din păcate, în România numărul oamenilor care cumpără tablouri este limitat”

Reacțiile publicului american și canadian certifică încă odată că arta stârnește în privitor tot felul de stări. Am fost curios să aflu cum vede Otilia Iliescu diferența dintre publicul de peste hotare și cel din România. “Americanii sunt genul de oameni care cumpără orice, nu au o limită, un filtru. În Canada, publicul este mult mai cumpătat, sunt mult mai interesați de artist, de originile lui, de ce lucrări a mai făcut, după care se uită la tablou, iar în final dacă le convine îl cumpără. Din păcate, în România numărul oamenilor care cumpără tablouri este limitat. La noi, tablourile nu sunt o necesitate. Economic vorbind, nu funcționează, pentru că majoritatea românilor se orientează către lucrurile uzuale”, lămurește Otilia.

Arta sub diferite forme

De la a picta un tablou la comandă și a crea unul din nimic, este cale lungă. Otilia spune că o comandă în care știi dintru început ce ai de făcut, ține mai degrabă de lucrul mecanic, pe când o lucrare făurită din nimic, ține de inspirația artistică. “Tablourile din ultima categorie, pornesc de la un concept care nu-i bazat pe cum ar trebui să arate lucrarea, cum este în cazul tablourilor la comandă, ci țin mai degrabă de ideea din spate. Trebuie să gândești și să te oprești asupra unei idei, să vezi cărui gen de public vrei să-i dedici tabloul tău. Cred că este un proces în care munca este mai mare decât inspirația”, mărturisește Otilia Iliescu.

,,Nu poți exprima fericirea dacă tu plângi în sinea ta”

Ieșirile artistice ale Otiliei nu se limitează numai la pictură. Când nu este în fața chevaletului, pune mâna pe condei. Așa a văzut lumina tiparului cartea “Din dragoste de artă”. “Foarte multă lume are impresia că oamenii care studiază arta, sau care fac artă în viața de zi cu zi, duc o viață boemă, aproape ruptă de cotidian. Ei bine, scopul cărții a fost de a explica pe înțelesul tuturor acest proces prin care trebuie să-ți lucrezi emoțiile, pentru că nu poți exprima fericirea dacă tu plângi în sinea ta, dar și faptul că trebuie să lucrezi mai mult cu tine. În definitiv cartea este un fel de a spune că artiștii sunt oameni simpli, care lucrează ca majoritatea după un program și că nu-i atâta boemie pe cât pare.”

Arta și artistul în ochii oamenilor

Și pentru că tot am dus discuția în acest punct, o întreb pe Otilia ce elemente îți aduc statutul de artist în ochii publicului: cantitatea sau calitatea operei? “De-a lungul timpului au fost artiști care au pictat sute de tablouri și au ajuns foarte cunoscuți, dar au fost și artiști care au cunoscut celebritatea pentru un singur tablou. Dacă pictezi o sută de tablouri, măcar unul o să fie bun, pe de altă parte, poți picta zece și toate să fie socotite fantastice. Deci este o chestie care ține de calitatea operei.” La o primă vedere, baletul, sculptura, opera, și alte forme de artă, par a fi destinate unei anumite categorii sociale. Pornesc de al acest gând și o provoc pe Otilia să-mi spună dacă pictura este rezervată anumitor oameni, sau este pentru orice privitor. “Eu cred că pictura este pentru oricine. Într-adevăr odată cu trecerea timpului interesul oamenilor pentru pictură a mai scăzut. E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic din ce se întâmplă acolo. Da, poate că prima dată nu ai înțeles, dar dacă o să te duci și a doua oară, și a treia, atunci s-ar putea să fie altfel”, spune Otilia Iliescu.

,,E important ca oamenii care merg la operă, sau la o expoziție, să nu vină cu gândul că oricum nu vor înțelege nimic”

Acum studiază în Milano la Nuova Accademia di Belle Arti. Înainte de a pune punct dialogului nostru, o întreb pe tânăra ieșeancă, ce planuri are pentru viitor, și unde se vede profesând. “Din păcate în România sunt foarte puține oportunități. Îmi este foarte dor de țară, în schimb sunt convinsă că întoarcerea ar fi o decizie cam riscantă pentru viitorul meu în lumea artei. Cred că o să fac un master în Spania și un doctorat în Franța, iar după aceea să mă orientez către un post de profesor universitar. Cu toate acestea mi-ar plăcea ca tablourile mele să rămână legate de România, pentru că avem foarte multe valori și un potențial care nu exploatat la adevărata lui valoare”, conchide Otilia Iliescu.

 Am lăsat în urmă un an, și ce an a fost! În mod normal, trecerile sunt momente prielnice de a evalua ce a mers bine și ce nu, ce am câștigat și ce am pierdut, cât, și cum ne-am schimbat în anul care a trecut. După tumultul lui 2020, nu ai cum să nu rămâi cu ceva. Poare că unii s-au convins de fragilitatea vieții atunci când au pierdut pe cineva drag, poate că alții au învățat că timpul trebuie mai bine drămuit, că bucuriile mici merită mai multă atenție, ori că sănătatea e mai de preț decât toate bogățiile de pe pământ. A trecut un an în care am căzut și ne-am ridicat, am plâns, apoi ne-am bucurat, am luptat cu sinele în strădania de a lăsa  ceva în urma noastră.    

Acum, în fața fiecăruia se deschide un drum pavat cu dorințe și ambiții de tot felul. Să pășim cu nădejde pe cărările noului an, și să nu uităm că lucrurile bune, lucrurile frumoase, își vor găsi loc în viețile noastre.

Vă dorim un An Nou cu sănătate, tihnă și putere. Să aveți un 2021 cu, și de folos!

Învață meserie în biroul avocatului Camil Velican, după care pornește pe cont propriu. Pledează, ia parte la viața bisericească și culturală a cetății, remarcându-se ca membru al despărțământului Astra. După ce gustă din experiența frontului, se dedică acțiunilor menite să pregătească Marea Unire. La cererea membrilor Consiliului Dirigent, Ioan este numit primul prefect român al județului Alba, reușind strămutarea prefecturii județului de la Aiud la Alba Iulia. În ciuda acestei reușite, demisionează și se ocupă mai îndeaproape de avocatură. Peste numai o lună de zile, este anunțat printr-un Decret Regal, că îi este încredințată funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Interne. În noaptea de 5/6 mai 1950, autoritățile comuniste decid arestarea lui. Rezistă eroic trei ani în temnițele de la Sighet, unde a fost coleg cu Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Constantin I. C. Brătianu și mulți alți demnitari.

Ucenicia pe lângă elitele vremii

Vede lumina zilei pe 1 februarie 1880, în satul Bucerdea-Vinoasă, din comuna Ighiu, județul Alba. Între 1892-1897, figurează ca elev al Liceului reformat calvin maghiar “Bethlen Gabor” din Aiud, loc în care va obține și diploma de bacalaureat. Este atras de universul științelor juridice, motiv pentru care va studia la Facultatea de Drept din Cluj, unde se dovedește un student eminent. În 1901, absolvă fără mari bătăi de cap, iar peste patru ani devine doctor în filosofie. Perioada stagiaturii se consumă în biroul avocatului Camil Velican, cel care avea să devină după Marea Unire, primul primar român din Alba Iulia. După ce învățase cam tot ce se putea, Ioan se înscrie la examenul de censură organizat la Tabla Regească din Târgu Mureș.

Ajuns avocat cu acte în regulă, pledează fără cusur, se implică în viața societății românești din comitatul Alba, devenind un susținător al bisericii și al activităților culturale desfășurate sub egida despărțământului local al Astrei. Tot acum începe să cocheteze cu viața politică și să devină un simpatizant al activismului, motiv pentru care se împrietenește cu avocatul Aurel Lazăr și Iuliu Maniu.  

Un cumul de funcții neașteptate

Focurile primei conflagrații mondiale îl găsesc în plină ascensiune, dar asta nu-l împiedică să ia o pauză de la avocatură și să lupte în tranșee. Revine cu bine prin toamna lui 1918 și pune umărul la organizarea comitatului Alba Inferioară. Nu se menaja deloc când venea vorba de interesele naționale, motiv pentru care este promovat în funcția de președinte al cercului electoral Ighiu, și este trimis la adunarea națională a poporului român din Ardeal și Ungaria. Profesionalismul, seriozitatea și curajul de care dădea dovadă, i-au adus aprecierile marilor personalități ale vremii. Cu toate acestea, ziua de 11 februarie 1919, avea să fie încununarea eforturilor sale. La cererea Consiliului Dirigent, avocatul Ioan Pop este numit primul prefect român al județului Alba. Dar, șirul demnităților nu se oprește aici. Pe parcursul guvernării Partidului Național Român, este numit inspector general administrativ, asigurând totodată și președinția comitetului de organizare a Serbărilor Unirii din anul 1929.

Intră în vizorul comuniștilor și este închis la Sighet

Cu toate că reușise să miște în bine lucrurile, Ioan demisionează din funcția de inspector general administrativ la 9 mai 1930. Este decis să se ocupe mai mult de cariera de avocat, dar peste o lună de zile, primește un Decret Regal, care îi aduce la cunoștință faptul că este numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Suplinește această funcție atât în guvernul lui Iuliu Maniu, cât și în cel al lui Alexandru Vaida-Voevod. În data de 15 decembrie 1938, alături de camaradul Maniu și alți 48 de fruntași ai PNȚ, semnează Memorandumul românilor din Transilvania, prin care se cerea o schimbare radicală de regim, cât și respectarea principiilor democratice conform hotărârilor promulgate la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918.

Dacă pe plan profesional repudia un succes de invidiat, nu putem spune același lucru despre situația familială. Un moment de cumpănă prin care aveau să treacă cei doi soți a fost moartea prematură a fiului lor. Pentru a nu fi dat uitării, Ioan înființează ”Fundațiunea Dr. Ioan Pop”, o înstărește cu un capital inițial de 200.000 lei, toate cu scopul de a ajuta copiii săraci care nu aveau posibilitatea să meargă la școală. Activitatea de dinainte de 1918, dar și cea din timpul României Mari, i-au adus numeroase distincții: Coroana României în grad de Mare Ofițer; Ordinul Ferdinand I în grad de Comandor; Ordinul Steaua României în grad de Comandor; Vulturul României în grad de Mare Ofițer și medalia Centenarul Carol I.

Faptul că își dedicase o bună parte din viață luptei pentru drepturile românilor nu i-au impresionat pe reprezentanții regimului comunist. Ioan Pop, ca majoritatea elitelor vremii, trebuiau șterși din peisajul cotidian și din memoria colectivă. Prin urmare, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, cunoscută ca ”noaptea demnitarilor”, și închis la Sighet, alături de Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Constantin I.C. Brătianu, Daniel Ciugureanu, etc. Supus unor tratamente inumane, înfometat și împovărat de vârsta înaintată, Ioan își dă ultima suflare în anul 1953.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Ne-am continuat drumul prin Moldova și am avut plăcerea să ajungem la Mănăstirea ,,Alexandru Vlahuță’’ și să-l cunoaștem pe părintele protosinghel Zaharia Curteanu, care ne-a povestit cu ce bucurie sărbătoresc Nașterea Domnului în zona aceea și în special în mănăstirea unde viețuiește.

,,Sfinții părinți întotdeauna au accentuat ideea că Sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos este, alături de Învierea Sa, cea mai importantă sărbătoarea din anul bisericesc și este mama celorlalte sărbători. Fără Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos nu ar fi fost nici Învierea Domnului, nici sărbătorea Cincizecimii. Este o mare taină modul în care Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să Îl aducă în lume de Domnul Iisus Hristos și lucrul acesta cu greu poate fi înțeles de mintea umană, anume cum un om poată să-L nască pe Dumnezeu.”

,,Eu sunt puțin dezamăgit de modul în care creștinii înțeleg astăzi această sărbătoare, deoarece se poate observa modul extrem de superficial în care noi creștinii înțelegem să trăim sărbătoarea; aceasta nu mai este trăită în adevărata atmosfera duhovnicească, ci pur și simplu este doar o zi importantă în care mulți se gândesc la un eveniment religios, nu se implica sufletește, și nu trăiesc acel moment ca pe unul foarte important pentru ei la nivel personal. Din păcate, a ajuns creștinul de azi să fie pregătit de mass media pentru întâmpinarea unui anumit eveniment religios și nu de calendarul bisericesc sau de trăirea lui personală. Consider ca un Crăciun nu se poate trăi fără copii, simțim lipsa lor care amintește de evenimentul acesta și nu putem vorbi despre Nașterea Domnului fără să ne gândim la atmosferă în care mulți dintre noi am trăit sau poate ni s-a povestit de catre bunicii noștri. Toate tradițiile au scăzut astăzi fiind înlocuite de către noi, creștinii, cu niște obiceiuri mai mult sau mai puțin duhovnicești. Mă refer și la prezența la slujbă, a devenit una de rutină, înainte oamenii se pregăteau zile întregi, așa se petrec și la alte mari sărbători. Crăciunul din nefericire este înțeles că o perioadă în care noi primim cadouri și atât și dacă se poate să fim prezenți la slujba doar ca la un eveniment din viața noastră, dar nu este acel impact al prezenței lui Dumnezeu în inimile noastre”, ne spune părintele.

Mai sunt zone unde tradițiile încă sunt puternice, deoarece sunt susținute de preoți, se implică și au un impact foarte pozitiv asupra comunității. Fie se fac mici concerte de colinde, fie se dau mici cadouri pentru copii. ,,La noi aici vin în fiecare an colindători, avem în sat un profesor de muzică ce are un grup de colindători de 20-30 de copii care cânta la mandolina, având premii internaționale. Ceea ce am putut observa că de la an la an a mai scăzut numărul de copii, nu mai este acest interes pentru datini si sărbători. Lipsa tradițiilor se observă în zilele noastre, ar trebui să ne implicăm mai mult în aceste tradiții.”

,,Trebuie să avem o lucrare mai pronunțată în privința întâlnirii euharistice cu Hristos, nu sunt obișnuiți oamenii pentru astfel de zile atât de importante. Trebuie o pregătire din timp, în zilele de astăzi toți lăsăm pe ultima sută de metri, bineînțeles din diferite motive lumești. Noi clericii trebuie să fim un exemplu pentru ei și să îi îndrumăm.”

,,Călugări fiind, oameni rămânem în esență”

,,Aici în sat avem niște familii care ne sună în fiecare an să venim să îi colindăm, ceea mă bucura și îmi dă speranță că acest spirit al Nașterii Domnului nu s-a terminat in sufletele oamenilor. Acest colind le da o bucurie sufletească și îi propulsează în spiritul Crăciunului.”

Bucuria colindului

,,Bucuria Nașterii Domnului fără un colind autentic nu poate fi deplina. Se promovează la televizor colindele fără Hristos, trebuie accentuat, cine este Hristos, rolul Lui în istoria mântuirii întregului neam.”

,,Vine secularizarea dar trebuie să stăm cât putem cu umărul împotriva ei, că altfel toate sărbătorile vor deveni pur și simplu un eveniment. La evenimente mergi fără să te pregătești sufletește, mergi pentru că trebuie, da bine să fii acolo, dar sărbătoarea religioasă este momentul când și tu te implicat, ești acolo cu sufletul.”

Crăciunul de anul acesta

,,Este trist pentru noi care ne bucurăm de prezența oamenilor, nu știm cum vor decurge lucrurile, dar nu mă aștept la bucuria de altă dată. Omul neimplicându-se fizic, nefiind prezent fizic va există o obișnuită, poate să fie prezent și virtual (online). Pe viitor sigur va fi un impact asupra acestui lucru, se vor obișnui să asculte la televizor sau pe telefon un colind, nu o să mai fie acea trăire sufletească și apropiere duhovnicească. Se va da deoparte prezența fizică, factorul uman. Omul nu se mai implica personal în actul evenimentului religios, acesta va fi pe termen lung o consecință. Oamenii aceia se vedeau după un anumit timp, oamenii se bucurau împreună. Era un moment în care se împăcau între ei dar și în fața lui Dumnezeu. Fără o participare fizică nu putem vorbi de o bucurie și de o trăire deplină. O sărbătoare fără bucurie.”

Sărbătorirea Crăciunului sau sărbătoarea Nașterii Domnului

,,De câțiva ani se pune accentul pe Crăciun, Crăciunul care nu amintește de momentul Nașterii Domnului. Crăciunul este un cuvânt care a luat o altă semnificație. Omul înțelege Crăciunul că momentul în care primește cadouri, deși cadoul acesta îl regăsim în eveniment, este darul pe care Dumnezeu l-a făcut omului, nașterea Pruncului și noi dăruim celorlalți prin ceea ce am primit noi de la Dumnezeu, dar dincolo de dar trebuie să îl vedem pe Dăruitor. Da, bineînțeles se pierde puțin semnificația biblică.”

Cum sărbătoriți Nașterea Domnului la Mănăstirea ,,Alexandru Vlahuță”?

,,Începe cu 2-3 zile înainte, pregătim bucatele, dar liturgic vorbind bucuria începe în momentul în care se dă binecuvântarea pavecerniței care se face atunci seara. După priveghere ne adunăm și cântăm colinde cu toții, pentru mine este important să îl colindăm noi pe Dumnezeu în biserică și după slujba privegherii mergem pe la câteva familii cu colindul. A doua zi majoritatea se împărtășesc și ne bucurăm de prezența creștinilor la slujbă. Eu provin dintr-o familie cu 5 copii și am o nostalgie în privința copiilor și de aceea îi chemăm în ziua Nașterii Domnului să le dăruim câte o mică atenție din partea noastră, urmând bineînțeles o masă festivă în comuniune, unde stăm de vorbă, dăm fiecăruia un mic cadou. Pe toți ne încearcă un sentiment de nostalgie când primim ceva, nu cred că nu ne ducem cu gândul la copilărie, Crăciun fără copilărie nu este Crăciun, fără bucuria aceea de a fi puri. Pentru mine Crăciunul înseamnă sărbătoarea copilăriei, sărbătoarea purității, sărbătoarea întâlnirii cu Hristos.”

Interviu realizat de Andrei Ispas

Povestea începe așa:

A fost o dată, ca niciodată, un mic băiețel ce mergea mereu, în vacanța de Crăciun, cu trenul, la bunici. Îi plăcea tare mult călătoria -care era scurtă- și îi plăceau foarte mult peisajele și locul lui de la geam (mereu stătea la geam!). Anul acesta se simțea mare și important; le-a cerut părinților săi să îl lase să meargă singur cu trenul la bunici. Ei îl vor conduc pe peron și bunicii îl vor lua din gara de sosire. Ce mare lucru? A crescut acum și se descurcă.

Zis și făcut! În dimineața plecării, băiețelul, cu căciulița, fularul și mănușile noi, a fost condus în gara cea mare și aglomerată de părinții săi. Avea totul pregătit: biletul și apa și gustarea și ciocolățica. Mama îi repeta cu căldură ce are de făcut. ,,Da, da, spunea băiatul sigur pe el, nu știi că știu? Mi-ai mai spus de 1000 de ori totul!”

Când mai erau câteva momente și trenul s-ar fi pus în mișcare, tatăl i-a strecurat fiului ceva în buzunarul de sus de la geacă și i-a spus: ,,Dacă îți este greu pe drum, folosește-te de ce ți-am dat!”

Fluierul s-a auzit, roțile au scrâșnit și trenul s-a pus în mișcare.

Eiiii, de acum, băiatul nostru stătea la geam. Singur. Lumea forfotea în jur, priviri ciudate și cercetătoare păreau că îl împung. Cineva începea o ceartă la mica distanță de el iar șeful de tren a comentat ceva ce nu i-a plăcut când i-a vizat biletul. Nu se putea concentra spre peisaje. Sufletul i se strânsese și colțurile gurii i-au coborât. A strâns ochii și două lacrimi mari i s-au rostogolit pe obraji.

Deodată și-a adus aminte de vorbele tatălui: parcă îi pusese ceva în buzunar. Parcă. Cu degete tremurânde a scos o hârtiuță mica. A despăturit-o și a citit cu privirea împăienjenită: ,,Sunt în ultimul vagon”.

Îmi place povestea aceasta. Am auzit-o acum ceva timp și i-am simțit importanța.

Părinții își vor lăsa copiii să își desfacă larg aripile, să zboare atunci când ei o cer. Le vor transmite că au toată încrederea în ei și în decizia lor. Le vor valida avântul și dorința de a fi ,,pe picioarele lor”.

Vor fi totuși în ,,ultimul vagon”, ori de câte ori trebuie, pregătiți să deschidă brațele, să cuprindă frici, temeri, îndoieli, lacrimi. Vor fi ,,acolo”, la ,,bază”, la locul în care poți să te umpli de sevă, să îți reîncarci bateriile, să te reevaluezi, să te scuturi, să te luminezi.

Crăciun Fericit!

După absolvirea Universității Naționale de Arte București, traseul profesional al Mariei s-a întâlnit într-o bună zi cu idealurile îndrăznețe ale doamnei profesoare Monica Șerbănescu. Pasiunea pentru artele vizuale s-a îmbinat armonios cu viziunea educațională propusă de Grădinițele „Arc-en-Ciel” și Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. În cele ce urmează, ne lăsăm călăuziți de doamna Șebănescu, și descoperim chipul unui artist care a îndrumat generații întregi de elevi pe cărările frumosului.   

Primii pași pe cărările pedagogiei

Întâlnirea mea cu Roxana (aveam să aflu mai târziu că o cheamă și Maria, numele său de artist plastic fiind MARIA CIOATĂ) – de fapt „Roxi”, cum o strigă din 1991 generații și generații de copii care o așteaptă cu sufletul la gură să vină și să-i „vrăjească”. Așadar, întâlnirea cu „Roxi” stă sub semnul miracolului, fiindcă pornisem proiectul grădiniței și al școlii (1990) și îmi doream alături de mine un plastician, iar ea, aflată în primul său an de studenție la Academia de Arte (devenită ulterior Universitatea Națională de Arte București), s-a arătat persoana potrivită, așa cum timpul avea, cu prisosință, să o dovedească.

Școala a crescut odată cu Roxana, sau ea a crescut odată cu elevii săi? Fiindcă și ea a pornit de la Grădinițele „Arc-en-Ciel”, pentru care a realizat sigla, devenită un adevărat brand, așa cum imaginase și sigla Fundației Preasfânta Fecioară Maria, inițiatoarea unității de învățământ; apoi a crescut împreună cu copiii, a intrat în clasele primare și, apoi, gimnaziale, la înființarea cărora tot ea a creat imaginea care să ne reprezinte. Orele de Arte Plastice cuprindeau de la bun început desenul, pictura, colajul, modelajul în lut, precum și tot felul de proiecte care îi duceau pe copii în timpul și spațiul artistic care să le potențeze interesul și, de ce nu, talentul.

,,Clubul coordonat de Roxana s-a recomandat ca fiind locul din școală unde părinții sunt invitați să lucreze alături de copiii lor”

Îmi amintesc de o primă emisiune la un post de televiziune, undeva, prin 1996, când explicam cât de important este limbajul acesta pentru copii și exemplificam cu orele Mariei Roxana Cioată, care descoperea necontenit „tehnici” fermecate și fermecătoare. Zilele trecute îmi mărturisea că s-a întâlnit cu o fostă elevă (astăzi, studentă la Universitatea de Arte), care a întrebat-o dacă mai are bagheta magică, cea care „vrăjea” creioanele, acuarelele si blocurile de desen. Și da, o mai are și este la fel de eficientă! Dar, fără preget, Roxi s-a angajat de fiecare dată în proiecte uriașe: a realizat designul interior pentru toate participările noastre la târguri ale școlilor și grădinițelor, din 1996, până prin 2010. A gândit și realizat, în bună parte cu mâna ei, costumele primului nostru spectacol după piesa de teatru Vicleim de Mircea Vulcănescu, jucată în anul 1997 în spațiul Auditorium de la Sala Palatului Regal, pe cele pentru spectacolul din 2007, dar și costumele din spectacolul prin care am sărbătorit 20 de ani de la premiera absolută, din decembrie 2017. A pictat clasele și a amenajat interior sediile noastre, încă din anul 1991, până acum, oferind fiecărui nivel de vârstă o viziune potrivită, o poveste frumoasă, muncind cu generozitate și organizând echipe cu colegii și cu copiii pe care îi coordonează și îi inspiră; în anul 2005, a dat un nume Clubului de Arte Plastice pe care îl organizase de ceva timp: „Ușor, ușor, pășim în lumea Artelor”. Activitatea acestuia s-a adăugat celei pe care școala o susține de ceva vreme, mai exact, deschiderea spre artă a copiilor. Merită subliniat faptul că, „avant la lettre”, Clubul coordonat de Roxana s-a recomandat ca fiind locul din școală unde părinții sunt invitați să lucreze alături de copiii lor. Cei mici pot veni chiar cu animalele de companie (de la căței și pisici, la pești și papagali), iar „necuvântătoarele” au devenit subiectul mai multor proiecte succesive.

Când colaborările nasc proiecte frumoase

La orele cu Roxi, copiii cu dificultăți de învățare se transformă, devin atenți și lucrează cu plăcere, nu îi deranjează pe ceilalți. De aceea, în cadrul lecțiilor de Club vin și mulți copii din afara școlii, pentru care orele de Arte sunt o adevărată terapie; pregătită din 2004 și debutând în 2005, a avut loc prima ediție a Concursului de Arte Plastice și Decorative pe care îl girează an de an de atunci colega mea, care reușește să implice personalități în domeniul Artelor, dar și sponsori, care să asigure premiile copiilor.

Consecventă cu viziunea care a insuflat proiectul, a fost creată de la început și există până astăzi, secțiunea Art-café, dedicată părinților, care pot intra în concurs și sunt, de asemenea, premiați. În același an, școala noastră, respectiv o echipă coordonată de Dna Prof. Maria Roxana Olteanu Cioată, a participat la o competiție organizată de UNESCO (noi fiind o școală afiliată, din anul 2000), cu tema „Măști în jurul lumii”, care ne-a adus locul I și o excursie la sediul UNESCO de la Paris, unde a participat și Mara Ivan, eleva noastră de atunci, care, ulterior, a urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, apoi, Universitatea Națională de Arte din București. Implicați în Anul Francofoniei, 2006, am avut bucuria de a fi fost selectați pentru un parteneriat cu două școli canadiene, materializat într-un album ”L’École sans frontière – J’aime le français”, a cărui concepție grafică se datorează de asemenea colegei mele, Roxana; în tot acest timp, începând din anul 1997, an de an, ea a organizat cel puțin două expoziții de icoane pe sticlă, dar și cu mici obiecte din ceramică, lemn, ori piatră, intrate în tradiția școlii fiind expozițiile dedicate Bunei Vestiri – în preajma datei de 25 Martie – și Sărbătorii Nașterii Domnului – în preajma Crăciunului.

,,Începând din anul 1997, an de an, Roxana a organizat cel puțin două expoziții de icoane pe sticlă”

Anii 2007 și 2008 reprezintă debutul seriei de proiecte „Pe urmele artiștilor”, care a început cu Brâncuși, cercetat de copiii călăuziți de Roxi din Hobița, la Târgu Jiu, apoi la Paris, în Atelierul artistului și la Cimitirul Montparnasse, unde mica trupă de căutători a descoperit mormântul marelui sculptor.

În anul 2009, materialul strâns, de la lucrările copiilor, la tabere, excursii de documentare și proiecte, a făcut subiectul unui Album inedit, reprezentativ pentru toată activitatea școlii, urmărită din perspectiva activităților care cultivă Artele Plastice în manieră multi și transdisciplinară. Doi ani mai târziu, apare albumul „O icoană, un copil”, cuprinzând reproduceri ale icoanelor lucrate de copii, însoțite de mici poezii create de ei în română, franceză și engleză. Albumul a primit Înalta Binecuvântare a Părintelui Patriarh Daniel și a însoțit un grup de copii care au expus icoane la Biserica Românească din Nürnberg, la invitația Î.P.S Serafim,  mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Acest nou proiect al Mariei Cioată a oferit copiilor prilejul de a practica limba germană, pe care o studiază la școală, de a cunoaște copiii din comunitatea românească, de a descoperi modelul german de societate, despre care li se vorbise doar, de a vedea cum trăiesc românii din afara țării și cât de mult prețuiesc credința și tradițiile.

Și lucrurile frumoase au continuat

Au urmat alte și alte întâlniri cu arta la ea acasă în Italia, Spania, dar și în localități din țară – Sighișoara, Sibiu, Constanța, zona Horezu, conduse cu dăruire de prof. Maria Roxana Olteanu Cioată, pentru care vacanțele se împart între Școala de Vară din București și călătoriile cu copiii. Proiectul „Art(h)é – Galeria copiilor”, derulat constant după cele două ediții finanțate de Administrația Fondului Cultural Național, în 2011 și 2012, i-a pus pe copii în contact cu meșteșuguri și meșteșugari, fiind un proiect trans-regional, care a implicat multe ore dăruite de „Roxi” pregătirii elevilor. Ediția a II-a s-a finalizat cu un album care imortalizează etape de lucru și momente de implicare a copiilor organizați, adesea, în echipe. Proiectul este construit pe un vis – acela de a oferi copiilor un spațiu permanent în care ei să se poată întâlni și să se cunoască, intrând în contact cu artele, de la cele vizuale, la muzică, artă dramatică, literatură etc. Este „Educația prin Cultură”, pe care dorim să o oferim elevilor noștri.

Proiectul nostru de școală a presupus de la început, ca, încă din anii de grădiniță, copiii să lucreze cu profesori de specialitate, astfel încât cei mici să beneficieze de o îndrumare atentă și competentă și în domeniul artelor plastice. Din nou, pe calea amintirii, revăd o domnișoară care acum și-a finalizat studiile de medicină, fiind, la doi ani neîmpliniți, ajutorul lui „Roxi”, care aranja sala pentru ora de pictură. Cea mică așeza cu grijă pensulele în dreptul fiecărui scăunel. Ca atare, aș afirma că aici este vorba nu numai despre talentul de artist, nu numai de talent pedagogic, ci de o anume generozitate interioară care îi dă Dnei Prof. Maria Roxana Olteanu Cioată posibilitatea de a intra direct și simplu în legătură cu orice copil, adesea, spre uimirea părinților și bunicilor acestora.

,,Maria a avut propriile expoziții, care, pe măsura maturizării sale au devenit tot mai originale și consistente”

Urmărind această lucrare temeinică în școală, oricine poate să creadă că „Roxi”, profesoara, nu i-a mai dat timp Mariei Cioată, artist vizual ceramist, să își dezvolte propria carieră. Nimic mai neadevărat. La intervale corecte, Maria a avut propriile expoziții, care, pe măsura maturizării sale au devenit tot mai originale și consistente, culminând cu cele din ultimii ani – „Zbor spre înălțare” (2016), „Măiastra” (2016), „Căile sufletului” (ianuarie 2017), „Cald/Rece”, împreună cu tatăl său, pictorul Lucian Cioată (decembrie 2017) – dar, mai ales, cu Premiul I Lorenzo Magnificul, obținut la Bienala Internațională de Artă Contemporană de la Florența, obținut în octombrie 2017.

Indiferent de ce vitregii i se ivesc în cale, misiunea pedagogului nu se oprește

Îmbinând dragostea de oameni cu dragostea de muncă, Maria Roxana Olteanu Cioată are o familie minunată, cu artiști pe care i-am numi atipici, pentru că și soțul său, David Olteanu, și fiica ei, Sarah Maria Olteanu, au o modestie perfect armonizată cu a lui „Roxi” și, ceea ce nu poate fi trecut cu vederea, îi sunt alături la toate întâlnirile elevilor cu Arta, o susțin permanent, sunt modele pentru copii chiar prin felul lor de a fi.

Chiar și în acest an 2020, dificil pentru toată lumea, dar, cu deosebire, pentru zonele legate de educație și cultură, grație perseverenței, determinării și dragostei fără rest a profesoarei pentru copii, elevii săi, îi va fi dedicată Sărbătorii Nașterii Domnului o expoziție de icoane pe sticlă, vernisată, conform tradiției, la Biserica Popa Nan, în ultima decadă a lunii decembrie.

Mai mult, după ce anul școlar a debutat cu două expoziții ale unor artiști consacrați, invitați ai Mariei Cioată, Galeria Copiilor „Nicolae Tonitza” din incinta liceului nostru găzduiește, prin grija profesoarei noastre, o altă expoziție inedită, care cuprinde lucrările unor mici artiști debutanți, doi elevi ai Școlii Gimnaziale Vânătorii Mici, Isvorul – Județul Giurgiu.

Profesoara și artistul vizual Maria Roxana Olteanu Cioată are atâtea proiecte, cât să mai crească generațiile anilor ce vin la fel de creative și de responsabile ca cele care au făcut numele și renumele Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” și, de asemenea, proiecte personale, care merg dincolo de zidurile școlii, către oamenii dornici de Bine, de Frumos și de Adevăr.

Pornește în viață cu gânduri îndrăznețe, iar după ce dovedește două facultăți, se mută la Bistrița, unde începe să pledeze. Cordialitatea, delicatețea și inteligența, i-au netezit drumul către o carieră diplomatică, și i-au adus nenumărate responsabilități. Luptă pe front, participă la Marea Unire de la Alba Iulia, dar cea mai mare pasiune a fost catedra, locul din care a format generații de avocați. Uns cu toate demnitățile didactice, Petre Poruțiu și-a dedicat  mai bine de douăzeci și opt de ani catedrei de Drept Comercial, din cadrul Universității Regele Ferdinand I. Odată ajunși la putere, tovarășii au dat ordin ca Petre să fie alungat din învățământ și pus sub urmărire.

Când istoria te condamnă la fapte mari

Vine pe lume într-o zi toridă de august, în familia lui Valeriu Poruțiu. De-a lungul veacurilor, din mijlocul acestei spițe s-au ridicat dascăli și preoți, care au lăsat urme în istorie. Ne aducem aminte de preotul Ștefan Poruțiu și de fratele său, Samoilă, cel din urmă fiind consilier guvernamental, participant activ la revoluția din 1848, și apropiat al lui Avram Iancu. De asemenea, Petre era văr primar cu Valentin Poruțiu, primul prefect român al Clujului de după Marea Unire, dar să revenim. După ce se dezmeticește, urmează școala primară și liceul la Budapesta. În 1902, obține diploma de bacalaureat, însă la liceul german din Bistrița. Pășește pe cărările studenției și se înscrie la Facultatea de Drept de la Budapesta, loc în care va obține mai târziu, titlul de doctor în științe juridice. Însetat de cunoaștere, Petre urmează și cursurile Academiei din Innsbruck, unde va aprofunda studiile comerciale.

Ulterior, se stabilește la Bistrița, iar din 1911 începe să pledeze, și nu o face deloc rău, motiv pentru care în 1914, este ales diplomat al Academiei Austro-Ungare. Activitatea îi este întreruptă brusc de izbucnirea Primului Război Mondial, când a fost mobilizat în armata imperială cu gradul de sublocotenent. Revenit cu bine din focurile conflagrației, se implică în evenimentele premergătoare Marii Uniri. Reprezentanții cercului electoral Bistrița, l-au delegat în ziua de 26 noiembrie 1918, alături de alți intelectuali, ca reprezentant  la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În calitate de membru al Consiliului Național Român, la nivelul Comitatului Bistrița-Năsăud, a coordonat înființarea gărzii naționale și a comisiilor române comunale. Alături de un alt coleg de breaslă, avocatul Victor Onișor, ia legătura cu comandamentul armatei române în scopul trecerii munților și implicit, intrarea în Transilvania.  

Un avocat la catedră

La puțină vreme după înfăptuirea Unirii, avocatul Petre Poruțiu este ales șef al secțiunii de reformă agrară în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu misiunea de a realiza recensământul proprietăților agricole și codificarea legilor de reformă. Între 1919-1920, figurează în șirul elitei care întregea delegația României la Conferința de Pace de la Paris și Londra. Ca membru al Consiliului Legislativ și al Comisiei de Unificare Legislativă, a pus umărul la redactarea Noului Cod Comercial Român.

Dar în ciuda acestui cumul de funcții, ziua de 22 septembrie 1919, a reprezentat un momentul crucial pentru întreaga activitate. La propunerea Regelui Ferdinand I, Petre a fost numit profesor titular la Catedra de Drept Comercial din cadrul Universității Daciei Superioare din Cluj, devenită mai târziu Universitatea Regele Ferdinand I. Îmbină armonios munca de birou cu orele petrecute în compania studenților, ajungând în cele din urmă, suplinitor al catedrei de Drept bisericesc, din cadrul aceleași universități. Între 1924-1925, s-a consumat primul său mandat în calitate de decan al  Facultății de Drept, iar între 1930-1931, cel de-a doilea. Activitatea didactică a fost completată de publicarea unor studii în domeniul juridic și economic, dintre care amintim: Dreptul de opțiune al acționarilor, Cluj, 1929;  Regimul bancar român, Cluj, 1928; Legiuirile noastre comerciale în trecut și prezent, Cluj, 1933; Curs de Drept Comercial comparat, Cluj, 1938, cu reeditări în 1938 și 1940 etc. Pe 30 august 1940, odată cu emiterea Dictatului de la Viena, sediul Universității Regele Ferdinand I, este stabilit la Sibiu, iar Petre se strămută în noua urbe. Abia dacă trecuse un an de schimbare, că este ales  vicepreședinte al Asociației ”Prietenii Universității din Cluj”, unde îi va avea alături  pe V. Bologa, D. V. Ionescu și Lucian Blaga.

Alungat de la catedră de comuniști

Prin acțiunile sale, profesorul Petre Poruțiu a devenit un etalon al luptei pentru susținerea libertăților și drepturilor democratice. Acest fapt i-a atras antipatia serviciilor secrete, atât sub regimul antonescian, cât și în timpul regimului comunist. După 23 august 1944, odată cu reîntregirea Nordului Transilvaniei la România, a făcut parte din comisia mandatată să se ocupe de revenirea Universității Regale Ferdinand I la Cluj. Pentru meritele deosebite, a fost decorat cu ordinele Steaua României în grad de comandor; Coroana României în mare grad de ofițer; Ordinul Ferdinand I în grad de mare ofițer și Medalia Răsplata muncii pentru învățământ cl. I.

Instaurarea regimului comunist a însemnat debutul unei perioade presărate cu multă umilință și nedreptate. La ordinul tovarășilor, Petre este printre primii profesori epurați din universitate, fiind pus “în retragere din oficiu” la 1 septembrie 1947, după ce servise învățământul superior mai bine de douăzeci și opt de ani. Finalul vieții îl găsește la Cluj, unde își va da ultima suflate pe 20 ianuarie 1951. 

Surse: 1)  Biblioteca Digitală BCU Cluj  2) iclod.ro

O deosebită atenție este acordată de către Sfinții Părinților manifestărilor onirice ce au loc în mintea omului, acestea fiind adesea o oglindire a adevăratei sale stări morale, care le influențează. Astfel, în tratatul său despre crearea omului, Sfântul Grigorie de Nyssa arată felurimea viselor, determinată de felurimea trăirilor, trăsăturilor și patimilor omenești: „…visele obișnuite…fac parte din fantasmele cele mai variate și mai curioase. Ele fie că se nasc în porțiunea de creier rezervat memoriei ca niște ecouri ale preocupărilor zilnice, fie – ceea ce se întâmplă mai des – ele sunt concretizarea unor stări afective ale corpului. Așa se explică de ce omul însetat are senzația că se află lângă izvor, pe când cel dornic de hrană vede în față un ospăț cu bucate multe, iar tânărul aproape sugrumat de plăcerile trupești e pradă și el unor vise asemănătoare…în majoritatea lor, visele păstrează o pecete specifică. Alt conținut au visele persoanelor energice și altul la cei mai puțin energici, altele sunt visele celor celor nestăpâniți și altele ale celor moderați, pe unele tărâmuri se desfășoară imaginația celor cu suflet deschis și cu totul altele, cea a celor nesătui. În vise, nu puterea de gândire este cea care plăsmuiește în suflet reprezentările ci mai curând instinctul sau forța nerațională din om, care reproduce în vis imagini din cele ce, prin ocupația zilnică, devin obișnuință, când sufletul este treaz”[1].

Un scriitor bisericesc care a acordat de asemenea o mare atenție viselor este Evagrie Ponticul, care, în tratatul său intitulat Praktikos, adresat monahilor din Pont, leagă sănătatea sufletului de imaginile onirice: „Dacă mișcările firești ale trupului nu sunt însoțite în timpul domnului de plăsmuiri, înseamnă că sufletul este într-o stare de sănătate îndeajuns de bună; dar dacă apar plăsmuiri, e semn de sănătate șubredă…Semnele stării de nepătimire le vom recunoaște astfel: ziua, după gânduri, iar noaptea, după vise”[2]. Tot în privința imaginilor din somn ridică o serie de avertismente Sfântul Ioan Scărarul, care leagă la rându-i sănătatea morală a omului de manifestările onirice: „Când ne așezăm în așternut trebuie să fim cu multă grijă pentru că în timpul somnului mintea singură, fără de trup, se luptă cu demonii, prin gândurile ce-au străbătut-o înainte de a adormi, iar dacă gândurile ce ne-au preocupat au fost îndreptate spre plăcerile trupești, mintea va fi o trădătoare a cauzei înseși și a trupului…Cei care ne trezim din somn buni și pașnici credem că întru ascuns am primit ajutor de la sfinții îngeri și mai ales atunci când se întâmplă să ne culcăm după multe rugăciuni și înfrânări. Uneori însă ne trezim tulburați, iar aceasta o pătimim din pricina visurilor celor rele…Acesta este semnul curăției adevărate: a rămâne nemișcat în nălucirile din vremea somnului”[3].

Așadar, Sfinții Părinți arată că este nevoie de o permanentă supraveghere a mișcărilor minții, calitate numită de majoritatea dintre ei trezvie[4]. Aceasta este definită în maniera următoare la Cuviosul Isihie Sinaitul: „Trezvia e o metodă duhovnicească durabilă, urmărită cu râvnă, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbăvește pe om cu totul de gânduri și cuvinte pătimașe și de fapte rele; urmărită astfel, ea îi dăruiește apoi cunoștința sigură a lui Dumnezeu cel necuprins, atât cât e cu putință, și dezlegarea tainelor dumnezeiești și ascunse. Ea împlinește toată porunca lui Dumnezeu din Vechiul și Noul Testament și aduce tot binele veacului ce va să fie”[5].

În concluzie, scopul tuturor acestor sfaturi ale Sfinților Părinți în vederea dobândirii și exersării virtuților îl reprezintă desăvârșirea omului, revenirea sa în starea dinainte de căderea în păcat, prin unirea cu Hristos și îndumnezeirea sa, stare ce este descrisă pe larg de către Sfântul Atanasie cel Mare, raportată la Sfântul Antonie: „Antonie a ieșit ca dintr-un altar în care se afla cufundat în taine și purtat de Dumnezeu. Atunci ( n. r. după 20 de ani ) s-a arătat întâia oară din clădire celor ce veneau la el. Iar aceia, privindu-l, s-au minunat privindu-l, s-au minunat văzând trupul lui având aceeași înfățișare, nici îngrășat de nemișcare, nici subțiat de posturi și de lupta cu demonii. Era la fel cum îl știau și înainte de retragere. Iar sufletul arăta aceeași curăție în purtări. Nici închis în sine din cauza înfrânării, nici din cauza plăcerii de a vedea oameni, nici stăpânit de râs, nici copleșit de tristețe ; nu s-a veselit văzându-se primit cu bucurie de atâta lume. Ci era întreg, egal cu sine, ca unul ce era călăuzit de dreapta judecată îi statornicit în ceea ce e propriu firii […] . (Sfântul Antonie ) pe toți îi chema să nu pună nimic în lume înaintea iubirii lui Hristos”[6].

[1] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului (trad. Teodor Bodogae), în: Scrieri. Partea a doua”, pp. 43-44.

[2] Evagrie Ponticul, Tratatul practic sau monahul, în: „Scrieri alese” (trad. Radu Duma), Ed. Herald, București, s.a., p. 47.

[3] Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, pp. 177, 179-180.

[4] În limba greacă nhyij.

[5] Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute. Suta întâi, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. IV (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. IBMO, București, 2010, pp. 54-55.

[6] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 328.

BIBLIOGRAFIE

SURSE:

1. Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, col. Scrieri și traduceri de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Ed, IBMO, București, 2010.
2. Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere (trad. Teodor Bodogae), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol XXX, Ed. IBMBOR, București, 1998.
3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
4. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004.
5. Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cuvinte către singuratici” Partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008.
7. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 33 (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cateheze. Scrieri II”, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
8. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mici (trad. Iorgu D. Ivan), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol. XVIII, Ed. IBMBOR, București, 1989.
9. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988.
10. Evagrie Ponticul, Tratatul practic sau monahul, în: „Scrieri alese” (trad. Radu Duma), Ed. Herald, București, s.a.
11. Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute. Suta întâi, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. IV (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. IBMO, București, 2010.

LUCRĂRI GENERALE:

1. Mantzaridis, Georgios, Morala creștină (trad. Cornel Constantin Coman), Ed. Bizantină, București, 2006.
2. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003.
3. Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978.

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea I

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea II-a

Tina și Miruna supraveghează jocul copiilor. Au venit cu copiii în parc pentru că a nins puțin. Le este frig, însă copiilor nu le este și asta e tot ce contează. Totuși, parcă unul dintre copii îl aleargă pe fiul Tinei cam mult:

-Vă rog să schimbați rolurile! Acum poți să îl alergi și tu, Mihăiță, pe prietenul tău. Mihăiță se oprește nedumerit. Totuși, încearcă și el să își fugărească tovarășul. Cam fără chef.

-Te rog să nu mai arunci cu zăpadă în fata mea!- țipă Miruna. Hai, jucați-vă frumos! Fă tu mai bine singură un om mic de zăpadă.

-Nu vă cățărați!

-Nu vă dați toți pe gheață!

-Mai bine vă țineți de mâini!

-Nu trișa!

-Mai bine stați unul în spatele celuilalt!

-Eu cred că e mai bine să vă ascundeți aici!

-Cred că el ,,a mușcat din cașcaval”!

-Eu zic…

-Eu zic…

Dacă domnul Jean Piaget ar trece exact acum pe lângă Tina și Miruna, ar înlemni. O parte din viață, marele psiholog a dedicat-o studiului jocului copiilor. A spus extrem de clar că ei își învață lecțiile de viață, lecțiile despre moralitate, despre roluri, despre ascensiune, despre limite, în jocul pe care îl dezvoltă, în jocul cu reguli (reguli pe care încearcă să le încalce ca să vadă ce se poate întâmpla), în jocul cu roluri.

Părinții nu suportă conflictul

Noi, adulții, ne străduim parcă să intervenim mai mereu, în ultimii ani, cât de repede se poate: rezolvăm dispute ce nici nu se încheagă, care doar plutesc în aer. Explicăm regulile iar și iar pentru că nu putem suportăm conflictul. Supervizăm totul și îi ținem într-un cadru perfect și artificial.

Conflictul ,,bun”

Conflictul ar putea fi însă cel mai important lucru din joc. Chintesența. Cadrul ce îi ajută să înflorească, să ajusteze, să înțeleagă, să vadă limita, să vadă că se poate, că e bine să îndrăznească.

Evident, nu toate conflictele sunt bune. Doar unele. Nu vei învăța nimic dintr-un conflict în care ai fost abuzat și terorizat.

Totuși, conflictele bune ar putea fi la tot pasul.

În prezent, în marea majoritate a timpului, adulții se asigură că zona este ,,liberă de conflicte”: asigură perimetrul, supraveghează regulile, supraveghează jocul, îl coordonează, îl închid și îl deschid.

Ce ar fi de zis?

Dacă nu ne putem abține și decidem să fim prezenți, poate ar fi bine să ne limităm la a spune: ,,…dacă aveți nevoie de mine, să știți că sunt aici” sau ,,sunt absolut sigur că vă descurcați, însă mă puteți chema dacă intervine ceva”, ,,vă ascult pe amândoi”, ,,eu pot doar să vă pun întrebări, însă răspunsurile sunt la voi…”, ,,se petrece ceva aici?”.

Să îi lăsăm să se testeze, să testeze regulile, reacția grupului, să învețe despre moralitate și să își satisfacă dorințe doar visate prin intermediul jocului, să le permitem să exploreze prin joacă tot ce e dincolo de confort și siguranță și lucruri aranjate perfect, în ordine.

Azi a nins. Tina și Miruna și-au condus copiii în parc. Le arată banca pe care vor sta: chiar acolo, lângă chioșcul cu ceai fierbinte. Și asta doar pentru cazul în care simt că au nevoie de ele. Apoi le urează joacă plăcută și îi lasă într-un loc din care îi vor lua mult mai învățați decât sunt acum. Pentru că ele știu că joaca e o școală cu Ș mare.

Comuniunea cu Hristos

Mântuitorul Hristos întrupându-se din Fecioara Maria ridică natura umană la comuniunea cu Sfânta Treime prin unirea ipostatică a firii divine cu firea umană în mod neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat, neschimbat. Înălțându-se cu trupul la cer, Domnul Iisus Hristos a creat posibilitatea ca fiecare dintre noi să se poată împărtăși de comuniunea personală pe care o săvârșește Duhul Sfânt în Biserică. Credinciosul este chemat în Biserică să personalizeze comuniunea realizată de Mântuitorul. Apocalipsa ne spune: „Iată Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (3, 20). “Credinciosul este chemat în Hristos să fie împreună-lucrător cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9) și moștenitor și cetățean împreună cu sfinții lui Dumnezeu (Rom. 5, 7; Gal. 2, 19)”.^[1]

Modelul după care noi trebuie să realizăm comuniunea personală cu Dumnezeu și între noi este dat prin cuvintele Domnului: „Fiul lucrează după cum Tatăl lucrează” (Ioan 5, 17) „precum Mi-a poruncit Tatăl, așa fac” (Ioan 14, 31); „mâncarea Mea este să fac voia Tatălui celui ce M-a trimis” (Ioan 4, 34); „iar Mângâietorul, duhul adevărului care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 27), „pe care-l va trimite Tatăl în numele Meu” (Ioan 14, 26) „nu va vorbi de la sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu va lua și va vesti; pentru că toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16, 13-15).

Întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana Domnului Iisus Hristos în care natură divină și natura umană sunt unite ipostatic este temelia comuniunii, comuniune care se prezintă sub două aspecte organic legate între ele, aspectul văzut, instituțional și aspectul nevăzut duhovnicesc. Expresia ortodoxă „Biserica-trupul tainic” subliniază tocmai relația strânsă între cele două aspecte. “Trupul este constituit din Mântuitorul Hristos, piatra cea din capul unghiului, din apostoli, episcopii și toți credincioșii, iar cuvântul „tainic” subliniază manifestarea prezenței tainice a Duhului Sfânt prin care se face prezent Mântuitorul în Biserică”.^[2]        

Sfânta Scriptură vorbește clar despre aspectul văzut al comuniunii bisericești: comuniunea nu o dă și nu o primește oricine, ci numai Fiul lui Dumnezeu care trimite pe apostoli precum Tatăl L-a trimis pe El (Ioan 17, 18). Sfinții apostoli sunt trimiși să boteze și să propovăduiască Evanghelia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28, 19). “Biserica întemeiată pe piatra din capul unghiului Hristos (Psalmul 117, 22; Matei 21, 42; Efes. 2, 20) se zidește de către apostoli și prooroci, temelia ei (Efes. 2, 20), de martiri și mucenici și de toți credincioșii după cum spune Sfântul Irineu”.^[3]

Sfântul Apostol Pavel accentuează realitatea văzută și instituită a comuniunii ca fiind voită de Dumnezeu-Tatăl, întemeiată de Dumnezeu Fiul întrupat, mort, înviat și înălțat la cer și desăvârșit de Duhul Sfânt pogorât în ziua Rusaliilor.^[4] Sfântul Apostol Pavel spune că înainte de a predica Evanghelia a urcat la Ierusalim unde apostolii Petru, Iacov și Ioan i-au întins mâinile în semn de comuniune, recunoscând că Pavel e adevărat apostol (Gal. 2, 9). Când Apostolul Pavel trimite la slujire pe diaconi își pune mâna peste ei dându-le comuniunea harului și a slujirii (II Cor. 7, 4).“Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune că a scris cuvintele Domnului pentru ca și noi să avem comuniune cu el și prin el cu Tatăl și cu Fiul său întrupat (I Ioan 1, 4)”.^[5]

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că “intrarea în Biserică înseamnă botezul prin care credincioșii sunt plantați la un loc cu Hristos, adică devin părtași morții și învierii Domnului care pe de o parte este cap al Bisericii pe care a întemeiat-o cu sângele său, iar pe de altă parte lucrează prin Duhul Sfânt împărtășind mădularelor din abundență harul de sus”.^[6] Sfântul Grigorie de Nyssa spune că “precum la toate creaturile inițiativa vine de la cap, tot astfel trebuie să ne mișcăm în Biserică în conformitate cu capul cel adevărat, către orice impulsiune și lucrare”.^[7]

Sfinții părinți accentuează statornic legătura ontologică între aspectul văzut și cel nevăzut al comuniunii ce se realizează în Biserică precizând că este o unitate ontologică între manifestarea Fiului și a Duhului în Biserică. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Duhul purcede de la Tatăl prin Fiul. Explicând această expresie, patriarhul Grigore Cipriotul zice: „Sfântul Ioan Damaschinul nu vrea să spună că Tatăl dă viață Duhului prin Fiul, ci să înfățișeze arătarea Duhului prin Fiul, adică aspectul văzut (credincioșii și sfintele taine în partea lor văzută și aspectul nevăzut) manifestarea Duhului Sfânt prin care se face prezent în sfintele taine Domnul Hristos. Sfântul Ioan Damaschinul nu ar fi indicat altfel în același capitol numai pe Dumnezeu-Tatăl cauzator în Treime și nici nu ar fi zis: pe Duhul Sfânt îl numim Duh al Fiului, dar nu spunem din Fiul”.^[8]

Sfântul Vasile cel Mare spune: „nouă ni se dă viață de către Tatăl prin Hristos Fiul întrupat în Duhul Sfânt”.^[9]

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel spune: „ceea ce ne face uniți într-un singur trup și ceea ce ne reînnoiește pe noi este un singur Duh”^[10], pentru că după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul: „într-un singur Duh, toți am fost botezați într-un singur trup” (I Cor. 12, 13), “căci nu s-a botezat unul într-un Duh, iar altul în alt Duh; atât cel care ne-a botezat este unul, Duhul, cât și cel în care ne-am botezat este unul, Hristos”.^[11]

Păstorul lui Herma adâncește ideea comuniunii în Hristos prin Duhul deși nu folosește expresia koinonia. “Biserică văzută și nevăzută este un turn, un alter turn Babel restaurat în Hristos, zidit pe ape adică pe taina botezului la a cărui clădire participă Hristos, piatra cea din capul unghiului, apostolii, temelia zidului, și proorocii, martirii, creștinii, vii și morți”.^[12]

Zidirea comuniunii începută prin taina botezului se desăvârșește în comuniunea cu trupul și sângele Domnului dată în pâinea și vinul prefăcute în sfânta euharistie prin pogorârea Duhului Sfânt. Epicleza euharistică este centrul oricărei comuniuni cu Hristos, cu Tatăl prin Duhul, pentru că, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare, “creatura nu posedă niciun dar care să nu vină de la Duhul Sfânt ce ne unește cu Dumnezeu”.^[13] Biserica mulțumește Tatălui cauză a Treimii ce dă lumii pe Fiul Său Unul-Născut și trimite pe Duhul Sfânt că Rusalie continuă, și-L face prezent pe Dumnezeu-Fiul în jertfa cea fără de sânge de pe altar. Astfel “Sfânta Treime se revelează în acțiunea de apropiere ipostatică a fiecărei persoane”.^[14]

“Comuniunea deplină se realizează în sfânta liturghie, locul și momentul prin excelență în care persoanele Sfintei Treimi manifestă unitatea ființei lui Dumnezeu în comuniunea persoanelor”.^[15] Ritualul proscomidiei înfățișează văzut comuniunea mădularelor trupului Domnului. Pe sfântul disc alături de agnețul care înainte de prefacere este doar pâine, iar după prefacere este trupul Domnului, sunt așezate părticelele ce reprezintă pe Maica Domnului, pe sfinții apostoli, proorocii, mucenicii, îngerii și creștinii vii și morți. Marea rugăciune sobornicească a Sfântului Vasile cel Mare din liturghia ce-i poartă numele cere de la Dumnezeu har și milă pentru comuniunea tuturor mădularelor Bisericii. Spiritualitatea liturgică ortodoxă este esențial sobornicească; nu un individ, ci Biserica se unește cu Dumnezeu, după cum nu o părticică, ci întreg trupul Domnului se jertfește și se dă credincioșilor prin sfânta euharistie, în care se realizează treapta supremă a comuniunii personale cu Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că împărtășirea cu sfânta euharistie, prin care ne împărtășim cu trupul lui Hristos mort și înviat, ne ridică deasupra îngerilor; “așa intrăm cu adevărat în comuniune cu dumnezeiasca fire, după cum spune Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 3)”.^[16] Nicolae Cabasila, marele tâlcuitor al sfintei liturghii spune că “mâncând trupul Domnului și bând sângele Său noi ne împărtășim personal de trupul uman îndumnezeit prin unirea ipostatică”.^[17]

Cuvântul Sfântului Apostol Pavel care ne spune că cine mănâncă cu nevrednicie trupul Domnului și bea sângele Său cu nevrednicie se judecă singur (I Cor. 11) a fost transmis cu sfințenie de Sfinții Părinți în Biserica Ortodoxă așa încât orice încălcare a dogmelor și canoanelor Bisericii era pedepsită cu excomunicarea.

În acest sens înțelegem poziția statornică a Bisericii Ortodoxe care nu admite niciun compromis în privința comuniunii sacramentale și instituționale între credincioșii ortodocși și credincioșii celorlalte confesiuni creștine. După cum spune o rugăciune din canonul sfintei împărtășanii: „părticica sfintei cuminecături este scânteie divină și foc din cer”. Prin urmare nu poate fi vorba de niciun compromis în materie de credință înaintea comuniunii euharistice. După cum spunea un patriarh ortodox, “Sfinții Părinți ne-au transmis că dogmă sfântă comuniunea membrelor între ele și au socotit că temelie a comuniunii, comuniunea credinței iar pe unitatea mărturisirii întemeiau unitatea Bisericii”.^[18]

Sensul adânc al acestor cuvinte ne învață că responsabilitatea mântuirii noastre și a semenilor este criteriul vieții sobornicești; că nu poate exista niciun compromis în privința comuniunii de credință fără pericolul primejduirii mântuirii noastre și a semenilor noștri. În acest sens se exprimă Alexei Homiacov, teologul sobornicității: „dacă cineva cade, cade singur; dar dacă cineva se mântuiește, nu se mântuiește singur. Cine crede este în comuniunea credinței; cine iubește este în comuniunea iubirii; cine slujește este în comuniunea slujirii; cine nădăjduiește este în comuniunea nădejdii…”^[19].

În comuniune cu alții, în cuget și în inimă, fiecare persoană își găsește măsura proprie și deplină. Zicând „Tatăl nostru”, fiecare găsește ce este al său și cunoaște ce este al altuia, căci Domnul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl a zis: „Tatăl Meu și Tatăl vostru” (Ioan 20, 17).

^[1] Ibidem

^[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în rev. S.T., nr. 5-6, 1970, p. 345

^[3] Irineu Pop, op. cit., p. 57

^[4] Pr. Prof. Grigorie Marcu, Unitatea Bisericii după Sfântul Apostol Pavel, în rev. Ortodoxia, nr. 5-6, 1965, p. 276

^[5] Drd. Gh. Ghişcă, op. cit., p. 408

^[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942, pp. 214-215

^[7] Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998, p. 103

^[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1964, p. 507

^[9] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. P.S.B., nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 396

^[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere deP. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana,Bucureşti, 2005, p. 86

^[11] Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005, pp. 189-190

^[12] ***, Păstorul lui Herma, în col. P.S.B., nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 315

^[13] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., nr. 5-6, 1964, p. 280

^[14] Drd. N. Streza, op. cit., p. 469

^[15] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, p. 343

^[16] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003, pp. 293-320

^[17] Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 143

^[18] Patriarhul Fotie al Constantinopolului apud. Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Unitatea oglindită în scrisorile irenice, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961, p. 81

^[19] Prof. Nicolae Chiţescu, Opera teologică a lui Alexei Homiakov, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961, p. 51

Bibliografie

1. Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998.
2. Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011.
3. Păstorul lui Herma, în col. P.S.B., nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979.
4. Patriarhul Fotie al Constantinopolului apud. Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Unitatea oglindită în scrisorile irenice, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1964.
6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în rev. S.T., nr. 5-6, 1970.
7. Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
8. Pr. Prof. Grigorie Marcu, Unitatea Bisericii după Sfântul Apostol Pavel, în rev. Ortodoxia, nr. 5-6, 1965.
9. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955.
10. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., nr. 5-6, 1964.
11. Prof. Nicolae Chiţescu, Opera teologică a lui Alexei Homiakov, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
12. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003.
13. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.
14. Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998.
15. Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005.
16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942.
17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005.
18. Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983.
19. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992.
20. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. P.S.B., nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988.
21. Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.

Etimologia cuvântului COMUNIUNE – partea I

S-a născut în orașul Șimleu Silvaniei aflat la poalele Măgurii, în județul Sălaj. A descoperit pasiunea pentru muzica populară la șapte ani, când a trecut pragul cercului de folclor din cadrul Clubului Copiilor. Era un bun prilej de a-și petrece timpul liber și nimic mai mult. Dar odată cu trecerea timpului, Crina și-a asumat dragostea pentru tradiție și cântec, punând-o în slujba semenilor. Din 2016, a început să se remarce la diferite concursuri, unde a câștigat nenumărate premii. Este studentă la  Facultatea de Automatică și Calculatoare din Cluj-Napoca și îmbină armonios științele exacte cu notele muzicale. Astăzi o descoperim pe Crina Pop și povestim despre pasiunea pentru folclor, percepția tradițiilor și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Semnificația costumului popular:“Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc, ceea ce ne deosebește de alte popoare și ne face speciali. Sunt cele mai mândre haine pe care le poate îmbrăca un om și ar trebui să ne determine să apreciem mai mult ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri, pentru că oamenii munceau mult până să ajungă să îmbrace aceste straie.”
• A fi, sau a nu fi artist?:“Un artist are un mare dar de la Dumnezeu, pentru că el poate crea lucruri noi, indiferent de domeniul în care excelează. De aceea cred că pentru un om care pretinde a fi artist este foarte importantă calitatea operei și nu cantitatea.”
• Cum se împacă programarea cu muzica:“Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune, întrucât muzica este cea care mă împlinește ca om și îmi dă posibilitatea de a vedea lumea cu alți ochi. Un artist are libertatea de a se exprima și de a observa tot ce este în jurul lui, în timp ce un programator poate fi prins de multe ori în problemele pe care le are de rezolvat și nu se mai poate bucura de frumusețea lumii, fiind închis într-o lume virtuală.“

La început de drum

Crina are douăzeci de ani și provine dintr-o familie în care tatăl este preot. Primele tangențe cu muzica au apărut la vârsta de șapte ani, când a trecut pragul cercului de folclor al Clubului de Copii din Șimleul Silvaniei. “Ulterior, am ajuns să fac parte din Ansamblul “Barcăul” care promovează tradițiile și specificul zonei. După atâția ani, mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a scos în cale omul și dascălul care a reușit să mă formeze mai bine decât ar fi putut să o facă oricine altcineva, doamna Cornelia Neaga. Dânsa mi-a insuflat această dragoste de tot ce este frumos și autentic”, povestește Crina pentru Matricea Românească.

,,După atâția ani, mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a scos în cale omul și dascălul care a reușit să mă formeze”

Inițial, Crina nu se gândea la o carieră în muzică. Era doar un mod frumos de a-și petrece timpul liber, și nimic mai mult. “Îmi plăcea foarte mult să țin concerte prin casă, să mă privesc în oglindă cântând. Însă, gândul că aș putea să îmbrățișez o carieră muzicală a venit cu timpul, pe măsură ce am crescut. M-am maturizat și mi-am dat seama că îmi doresc să exprim dragostea de tradiție prin cântec”, a mărturisit Crina Pop.

Bucuria de a dărui emoție prin cântec

Își amintește cu mare bucurie de primii pași pe scenă, când a avut ocazia de a cânta în duet cu sora mai mare. Dincolo de cele văzute, între cele două se desfășura un dialog tainic bazat pe voce, privire și simțire. Pe lângă toate acestea, un rol însemnat în evoluția artistică l-a avut familia care a fost liantul de sprijin, dar și cel mai aspru critic atunci când trebuia. “Contează foarte mult să ai sprijin din partea familiei și să simți că ceea ce faci este un lucru bun. Dacă nu erau părinții care să mă îndrume spre acest domeniu, nu știu ce altceva aș fi putut să fac, pentru că acum nu îmi pot imagina un alt drum pe care să-l fi urmat. Dintr-o activitate în timpul liber, dar și din dorința părinților mei, muzica a ajuns să facă parte din viața mea”, spune Crina.

,,Atunci când cânt încerc să mă transpun în mica poveste a fiecărui cântec”

Concursurile reprezintă o etapă frumoasă din viața Crinei. Acolo a interacționat cu un public divers, a cunoscut oameni și a legat prietenii care vor rămâne peste ani. De fapt, asta e cel mai important. Nu diplomele sau medaliile, ci experiența pe care o acumulezi. “Din 2016, am participat la numeroase concursuri prin țară și am reușit să câștig premii, însă niciodată nu am mers cu gândul că trebuie să vin acasă câștigătoare. Normal, ca oricare dintre concurenți îmi doream mult să reușesc să trec de preselecție, să pot cânta în seara de concurs. Dacă juriul considera că merit un premiu, era o mare bucurie. Însă scopul pentru care participam la un concurs era să câștig experiență, să vadă lumea ceea ce pot și să cunosc oameni noi. Cred că acesta este cel mai mare câștig. Atunci când cânt încerc să mă transpun în mica poveste a fiecărui cântec, pentru a putea să-i transmit mesajul. Cel mai mult îmi doresc să ajungă la oameni emoția pe care o simt eu de fiecare dată când urc pe scenă și cânt”, menționează tânăra.  

Artistul și actul artistic

Și pentru că tot suntem la capitolul apariție scenică, nu am putut trece cu vederea frumusețea costumelor pe care le îmbracă la fiecare spectacol. Am fost curios să aflu care este semnificația portului popular pentru Crina Pop. “Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc, ceea ce ne deosebește de alte popoare și ne face speciali. Sunt cele mai mândre haine pe care le poate îmbrăca un om și ar trebui să ne determine să apreciem mai mult ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri, pentru că oamenii munceau mult până să ajungă să îmbrace aceste straie. Mi-ar plăcea mult să îmi pot face o colecție de costume, atât din zona mea, cât și din alte zone și să pot afla cât mai multe despre specificul fiecărui colț de țară, întrucât fiecare are ceva aparte”, destăinuie Crina.

,,Pentru mine, costumul popular reprezintă identitatea neamului nostru românesc”

Fie că este vorba de un festival sau o emisiune televizată, Crina are în vedere ca totul să iasă impecabil. Este o perfecționistă, și nu se mulțumește cu jumătăți de măsură. O întreb pe tânăra ardeleancă cum vede portretul artistului, ce calități trebuie să aibă, și ce criterii îi conferă acest statut. “Din punctul meu de vedere, un om devine artist atunci când reușește să-și exprime trăirile în așa fel încât ceilalți să poată să se regăsească în opera sa. Să aducă puțină culoare în cenușiul vieții cotidiene și să transforme în frumos tot ceea ce este rău în lume. Un artist are un mare dar de la Dumnezeu, pentru că el poate crea lucruri noi, indiferent de domeniul în care excelează. De aceea cred că pentru un om care pretinde a fi artist este foarte importantă calitatea operei și nu cantitatea”, lămurește Crina Pop.

Muzica între calculatoare și programare

Ascultând-o cu câtă dragoste povestește despre tradiții și muzica populară, mă duc cu gândul la următoarea întrebare: Cum de se înstrăinează majoritatea tinerilor de tradiții? “Cred că nu mai sunt educați astfel încât să observe lucrurile care îi înconjoară. Mulți dintre ei sunt superficiali și se mulțumesc să știe că odată ce au existat acele tradiții, ele nu mai trebuie înțelese la adevărata lor valoare. Este trist să vezi câtă nepăsare găsești în rândul multora dintre tineri și cel mai trist este faptul că multe dintre obiceiurile noastre se vor pierde cu timpul dacă nu vor mai exista persoane care să le ducă mai departe”, atenționează Crina.

,,Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune”

Acum, este studentă la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Cluj-Napoca, și îmbină programarea cu notele muzicale. Am fost curios să aflu cum se împacă cele două domenii, și dacă în viitor se vede un IT-ist cu ieșiri artistice. “În ceea ce privește legătura dintre cele două sfere, nu am reușit încă să stabilesc un echilibru. Facultatea îmi ocupă foarte mult timp, dar în ciuda acestui aspect încerc să îmi găsesc timp și pentru studiu muzical. Îmi doresc să fiu un artist care va programa din pasiune, întrucât muzica este cea care mă împlinește ca om și îmi dă posibilitatea de a vedea lumea cu alți ochi. Un artist are libertatea de a se exprima și de a observa tot ce este în jurul lui, în timp ce un programator poate fi prins de multe ori în problemele pe care le are de rezolvat și nu se mai poate bucura de frumusețea lumii, fiind închis într-o lume virtuală”, lămurește Crina Pop.

Exilul culturii în online

Timpul capătă altă curgere în compania unor oameni precum Crina. Finalul dialogului bate la ușă, dar îl mai amân puțin pentru că vreau să mai deschid un subiect: tinerii artiști și închiderea instituțiilor de cultură. “Omul ar trebui să poată participa activ în viața culturală a țării. Să deprindă cunoștințe noi care să-l ajute să se dezvolte, să se bucure de toate activitățile în care poate să socializeze, să analizeze și să se exprime. În mediul online aceste lucruri nu sunt posibile, de aceea oamenii vor avea mult de suferit pentru că nu mai au posibilitatea să evadeze în spațiile în care își găseau liniștea.” Vom mai auzi cu siguranță de Crina, iar înainte de a pune punct, vreau să aflu ce planuri are în viitor.”Lucrez la primul meu album de muzică populară și sper ca în următorii doi sau trei ani să reușesc să îl lansez. În plus, mă gândesc să filmez câteva videoclipuri unor cântece dragi mie pentru a le da spre ascultare celor care mă urmăresc, mă apreciează și mă susțin”, conchide Crina Pop.