A absolvit Facultatea de Drept, însă destinul a purtat-o într-un loc nebănuit, tocmai în țara samurailor. Aterizează pe tărâm japonez în 1999, dar nu se gândea să petreacă prea mult timp acolo. În 2003-2004, șansa îi surâde, și se mută în Japonia alături de fratele ei. Avea un job bun, câștigase încrederea oamenilor, dar cu toate acestea simțea că lipsește ceva. Într-o bună zi, Andra și-a luat inima în dinți, și-a înaintat demisia, și a pus pe picioare un business cu specific românesc. Situat în orașul Gifu, restaurantul Yashibe este locul în care gastronomia și cultura românească câștigă inimile japonezilor. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Andra Grosu, și povestim despre antreprenoriat, gastronomie și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Japonia, un nou început: “Am plecat din România prin 1999, dar nu aveam de gând să mă stabilesc definitiv. Am venit, apoi am plecat, după am revenit iar, nu mă puteam depărta nici de România, nici de Japonia. În 2003-2004, am avut posibilitatea de a rămâne definitiv în Japonia, așa că am făcut acest pas alături de fratele meu.”
• Yashibe, o vatră culinară și culturală: “Fiecare eveniment pe care îl organizez, fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre, le arăt fotografii. Am foarte multe cărți despre România scrise în limba japoneză și am avut deosebita plăcerea să întâlnesc japonezi care au mâncat la mine și care au zis că vor să ne viziteze țara.”
• O privire obiectivă asupra antreprenoriatului : ”Cred că un antreprenor trebuie să știe să le facă pe toate, să poată înlocui orice angajat. El trebuie să dea tonul într-o companie, să fie un exemplu. Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi, nu așa merg afacerile.”

Nebănuitele cărări ale destinului

O ieșeancă get-beget care îmbină armonios dragostea de țară cu bucătăria moldovenească, așa poate fi caracterizată Andra Grosu. A pășit pe calea științelor juridice cu gândul de a profesa în domeniu, însă de cele mai multe ori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. “Uneori cred că destinul alege ce e bine pentru noi, și trebuie să ne adaptăm la ce ne oferă. Am plecat din România prin 1999, dar nu aveam de gând să mă stabilesc definitiv. Am venit, apoi am plecat, după am revenit iar, nu mă puteam depărta nici de România, nici de Japonia. În 2003-2004, am avut posibilitatea de a rămâne definitiv în Japonia, așa că am făcut acest pas alături de fratele meu. A fost o ușurare să am pe cineva din familie cu mine”, povestește Andra Grosu pentru Matricea Românească.

,,Devenisem un fel de roboțel, nu eram mulțumită cu mine”

Anda s-a adaptat rapid noilor condiții sociale, și crede că în general românii au un instinct de supraviețuire extraordinar. Era angajata unei clinici dentare, avea un salariu foarte bun, conducea un departament, și cu toate acestea ceva nu era în regulă. “Devenisem un fel de roboțel, nu eram mulțumită cu mine, trebuia să fac ceva. Eu găteam foarte mult acasă, iar colegii de la muncă erau foarte interesați de mâncărurile pe care le preparam și le aduceam la muncă. Când mai aveam pauze picam pe gânduri și ziceam: Cum ar fi să îmi fac un restaurant românesc? Oare ar merge?  Înainte să împlinesc 40 de ani, la serviciu s-a creat o conjunctură, au plecat foarte mulți colegi, era o vreme a schimbărilor și am zis că acum este momentul. Avem câteva economii puse de-o parte, așa că hai să încerc. În Japonia există un proverb care sună așa: Și pe o piatră trebuie să stai trei ani ca să înțelegi ce spune. M-am apucat de restaurant și dacă în trei ani nu rămâne pe picioare atunci fac altceva, dar măcar am încercat, și uite așa s-a născut Yashibe.”

O fărâmă de Românie pe cealaltă parte a globului

Yashibe este o picătură de Românie în orașul Gifu, o poveste în toată regula, de la nume până la atmosferă. “Înainte să deschid făcusem o listă cu nume românești, Mioara, Carafa, Butelcuța, îmi trecuseră o grămadă prin minte. Credem că pot fi scrise ușor în katakana, unul din sistemele de scriere fonetică în japoneză, apoi puneam mai mulți oameni să le citească. În cel din urmă m-am oprit la Doina, era ușor de scris și nu zgâria pe urechi la pronunție. La un moment dat vorbeam cu Alina, o prietenă din București, și îi tot povesteam cum mă chinui să găsesc un nume. Înainte de restaurant, aici a fost o cafenea care se numea  Ashibe. Alina a văzut o asemănare cu moldovenescul ia și be!, atunci am schimbat caracterul de kanji din A în Ya, și am pus numele Yashibe.”

Deschiderea oficială a fost în 2018, iar în primele trei luni mama Andrei a luat calea Japoniei pentru a da o mână de ajutor. Este un spațiu generos, aranjat cu gust, de care s-a ocupat alături de fratele ei. Meniul poartă semnătura moldovencei noastre care a scormonit prin rețetele japonezilor și a venit cu arome noi. “Japonezii nu sunt atât de receptivi, îi câștigi destul de greu. Când văd că se deschide ceva nou vin și pleacă în grup. Dacă s-a deschis un restaurant undeva, îl frecventează primele șase luni, după care se mută în altă parte. Eu am preferat să merg pe reclama din gură în gură.”, afirmă Andra Grosu.

,,Fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre”

Yashibe este mai multe decât un business, este dorința acerbă de a duce mai departe moștenirea națională. Nu ratează nicio ocazie de a vorbi japonezilor despre cultura și tradițiile noastre. “Fiecare eveniment pe care îl organizez, fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre, le arăt fotografii. Am foarte multe cărți despre România scrise în limba japoneză și am avut deosebita plăcerea să întâlnesc japonezi care au mâncat la mine și care au zis că vor să ne viziteze țara. Eu am obiceiul ca la plecare să le ofer un dar, fie o carte sau orice altceva. Aș vrea să simtă căldura asta pe care nu o mai au. Cred că fericirea noastră trebuie să stea în faptul de a-i bucura pe ceilalți.”

Despre antreprenoriat în secolul XXI

Antreprenoriatul în țara samurailor reprezintă o provocare, iar supraviețuirea pe o piață străină necesită mult curaj și pregătire. Curios, o întreb pe Andra cum vede antreprenorul din zilele noastre. “Cred că un antreprenor trebuie să știe să le facă pe toate, să poată înlocui orice angajat. El trebuie să dea tonul într-o companie, să fie un exemplu. Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi, nu așa merg afacerile.”

,,Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi”

Fără doar și poate, Andra este un ambasador culinar și cultural, încă neîncoronat. În compania poveștilor sale, timpul a căpătat altă curgere, și iată-ne ajunși la final de dialog. Însă nu închei fără a descoperi ce așteptări are pentru viitor. “Mi-aș dori ca Yashibe să fie pe buzele și în burțile cât mai multor japonezi. Mi-aș dori să colaborez cu vinarii din Iași, japonezii sunt extrem de receptivi la vinurile românești, să aduc produse din zona moldovei, și să lucrez cu producătorii locali din România.”

Frumusețea artelor vizuale și bucuria cântului și-au dat întâlnire zilele acestea în cadrul proiectului ,,Educația prin cultură”, inițiat de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. În seara zilei de joi, 11 februarie, publicul a putut admira vernisajul expoziției ,,Atelier 2021” semnată de Virgiliu Parghel.

Comuniunea prin artă și duh

În deschidere, doamna profesoară Monica Șerbănescu, directorul Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” din București, a subliniat importanța organizării acestor evenimente pentru  dezvoltarea armonioasă a elevilor: ,,Derulăm acest proiect de mulți ani și considerăm că este important pentru copii să trăiască într-un mediu frumos, cultural, în care esteticul domină. În felul acesta își pot forma un nou orizont în care se pot aduna și în duh.”

Având numeroase expoziții atât în țară cât și în străinătate, Virgiliu Parghel aduce în fața publicului lucrări făurite în diferite etape ale vieții, de la perioada liceului până în prezent. Expoziția surprinde traseul artistic al pictorului și invită la o cunoaștere profundă a omului din spatele picturilor.

Evenimentul s-a încheiat cu un minirecital de muzică tradițională susținut de artista Doina Lavric-Parghel.

Se naște pe 9 decembrie 1878, în comuna Tritiul de Sus, comitatul Turda. Elev emerit, ia calea științelor juridice și devine student la Facultatea de Drept din Cluj. Era tânăr, dar asta nu-l împiedică să se implice în febra vieții politice. În urma Dictatului de la Vinea, sare ca ars și ia atitudine. Nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân, motiv pentru care duce o luptă acerbă pentru drepturile românilor. Critică prin slove la ziarul Tribuna Ardealului, apoi propune organizarea rezistenței armate. Acum intră în acțiune trupele Gestapo, care îl arestează. Își ia mâna de pe politică, însă nu pentru mult timp. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, peisajul politic suferă mari schimbări. Este arestat la Sibiu, judecat, condamnat la trei ani de temniță și încarcerat la Penitenciarul Sighet.

Emil, un june de toată isprava

Vine pe lume în familia preotului greco-catolic Ioan Hațiegan de pe Valea Someșului. Pe lângă Emil, Aurelia, mai adusese pe lume alți patru copii, printre care și renumitul medic internist Iuliu Hațiegan, cercetător în domeniul tuberculozei, profesor universitar și rector al Universității din Cluj. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic: i-au luat cărți, l-au dat la cele mai bune școli, iar când a venit momentul studenției, junele a luat calea științelor juridice. Se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj pe care o va absolvi în 1901. Datorită rezultatelor bune la învățătură, va beneficia de mai multe burse de studiu acordate de Fundațiile “Alexandru Șterca Șuluțiu”, “Simion Ramonțai” și “Transilvania”. Prin 1908, obține doctoratul, iar de acum lucrurile încep să se lege.

După ce iese de pe băncile facultății, Emil este numit judecător la Huedin și la tribunalul din Cluj. Intră de timpuriu în politică și devine membru în Partidul Național Român din Transilvania, apoi se dedică trup și suflet politicii de emancipare națională a românilor ardeleni. Toamna lui 1918, îl găsește la Cluj, unde ia parte la organizarea evenimentelor care au precedat Marea Unire. Tactul, diplomația și viziunea de care dădea dovadă, l-au urcat până în fruntea Consiliului Național Român, urmând ca pe 1 decembrie să fie prezent la Marea Adunare de al Alba Iulia.

Un avocat cu sclipiri de pedagog

Odată înfăptuită Unirea, Emil Hațieganu este uns membru în Consiliul Dirigent și primește pe mână resortul de Codificare. Cu ocazia primelor alegeri, prinde un mandat de deputat în Primul Parlament al României Mari, intrând în componența guvernului condus de Alexandru Vaida-Voevod. În 1919, cu ocazia preluării Universității din Cluj de către administrația românească, Emil este numit profesor în cadrul Facultății de Drept. Se dedică trup și suflet catedrei, motiv pentru care în anul universitar 1921-1922, este pus decan, iar în 1929, rector al Universității din Cluj. Pe lângă activitatea didactică și de cercetare, se dovedește un iubitor al condeiului. În acest scop pune pe picioare revista Glasul libertății. Pe parcursul perioadei interbelice, Emil Hațiegan înregistrează o ascensiune politică de invidiat. Adună trei mandate de deputat, devine vicepreședinte al Camerei Deputaților, subsecretar de stat la Ministerul Justiției, la Ministerul Sănătății, la Ministru de Stat pentru Transilvania, etc.

Ia atitudine împotriva cedării Transilvaniei și este arestat

Pe 30 august 1940, în conformitate cu prevederile Dictatului de al Viena, România este silită să cedeze jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Privind la cele întâmplate, Emil nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân. Pentru început ia în mână condeiul și biciuiește prin scris la ziarul Tribuna Ardealului. Văzând că lucrurile nu merg într-o direcție bună, trece la alt nivel și propune organizarea rezistenței armate. Trupele Gestapo află imediat de intențiile sale și-l arestează pe loc în toamna lui 1944. După cele întâmplate, își ia mâna de pe politică, cel puțin pentru o vreme. În 1945, după conferința de la Moscova, este desemnat ministru fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc în guvernul Petru Groza. Tovarășii nu-l văd prea bine și pun la cale un atentat împotriva lui, însă din fericire încercarea se soldează cu un eșec. Tot în acel an, Academia Română omagiază faptele sale eroice și activitatea științifică prin acordare titlului de membru de onoare.

După anul 1948, când bolșevicii au luat frâiele țării în mână, are loc arestarea avocatului Hațieganu, pentru activitate în P.N.Ț. I se retrage titlul de academician, este judecat, condamnat la trei ani de temniță pentru sabotaj și încarcerat la Penitenciarul Sighet pentru 36 de luni. Ulterior, pedeapsa îi este majorată cu 60 de luni. Suferă frigul, bătăile, lipsa hranei, și asta doar pentru că a pus umărul la înfăptuirea unei Românii demne. Pe 15 iulie 1955, autoritățile comuniste îi eliberează. Vizibil slăbit, având o vârstă înaintată, mai apucă patru ani de “libertate”, după care se stinge la Cluj.

Sursă:  Biblioteca Digitală BCU Cluj.   

Sfânta Taină a Mirungerii este după Botez a doua mână de ajutor pe care ne-o întinde Mântuitorul celor ce ne-am încorporat în Trupul Său tainic. Cu această Taină facem un nou pas de încorporare în Hristos. Ea este pecetea darurilor Duhului Sfânt prin care sunt întăriți în harul pe care l-am primit la Botez, așa cum arată și Nicolae Cabasila când zice că ”cel care trezește la viață puterile și lucrările lăuntrice dăruite la Botez este Sfântul Mir”.[1]

Mirungerea este Taina prin care noul botezat ce se unge cu Sfântul Mir se împărtășește cu cele șapte daruri ale Sfântului Duh, pentru creșterea duhovnicească. Deși creștinul primește deja Sfântul Duh prin botez, totuși Taina Sfântului Mir este deosebită, pentru că dacă Botezul îl înnoiește pe om la o viață în împărăția Duhului, Mirungerea îl crește de la măsura copilului la măsura bărbatului desăvârșit care este Hristos. A fost întemeiată de Mântuitorul prin cuvintele: ”și iată Eu trimit făgăduința Tatălui Meu peste voi să ședeți în Cetatea Ierusalimului până vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca XXVI.40).[2]

Pogorârea Duhului Sfânt la Botezul Mântuitorului preînchipuia ungerea pe care o vom primi noi de sus, la intrarea în Biserică, ungere despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel: ”iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (II Corinteni I.21-22). Această Taină este acea ”Cincizecime personală”, acea confirmare de sus, prin Duhul Sfânt, a primirii și încorporării în Biserică ca trup tainic al lui Hristos. ”Cei ce se zidesc în aceasta prin Taina Botezului nu au în ei, sălășluit sacramental, pe Hristos numai născut din Fecioară, ci și ca și uns de Duhul Sfânt, ca răstignit, înviat și înălțat, fiind și ei nu numai născuți de sus, ci și unși cu darurile Duhului Sfânt”.[3] Pentru a ne uni deplin cu Hristos trebuie să ”trecem prin toate câte a trecut El, să răbdăm și să suferim și noi toate câte a răbdat și suferit El” [4] și aceasta se întâmplă virtual în Sfintele Taine și actual și deplin prin efortul nostru de zi cu zi de a ne uni cu Hristos, ajutați de darurile și de puterile date de El în și prin Sfintele Taine.

,,Ungerea cu Sfântul Mir aduce aceleași roade în cei botezați ca și punerea mâinilor Apostolilor pe cei botezați de dânșii, căci prin punerea mâinilor Apostolilor, spune Sfânta Scriptură (Fapte VIII.38; X.47-48) Duhul Sfânt se cobora peste cei botezați. Tot așa coboară și azi Mângâietorul peste cei ce se ung cu Sfântul Mir,[5] iar acesta, adică Duhul Sfânt, este însăși mulțimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor ce s-au împăcat cu El”.[6]

Prin Botez ne-am născut la viața cea nouă, suntem fii ai lui Dumnezeu, suntem prunci ai lui Dumnezeu. Dar precum în viața fizică, pentru a putea face față săgeților din exterior, suntem vaccinați și întăriți și apoi hrăniți pentru a crește așa și în viața spirituală avem nevoie de întăritoare pe care ni le trimite Mântuitorul prin Duhul Sfânt în Taina Sfântului Mir. Darurile Sfântului Duh pe care le primim acum sunt armele cu care vom lupta pentru a ajunge la biruință spirituală asupra răului, la mântuire și la desăvârșire. Fără ele nu putem crește și de aceea, precum vaccinurile, ne sunt date imediat după Botez, imediat ce ne naștem la viața cea nouă. Și numai astfel întărit pruncul lui Dumnezeu se apropie de hrana duhovnicească, de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului pentru a crește cu Hristos, în Hristos. Astfel, creștinul este înarmat cu toate ”armele Duhului” pentru a duce cu succes lupta mântuirii.

Dacă Botezul este Taina nașterii în Hristos, Mirungerea este Taina creșterii în viața spirituală, este progresul pe calea formării și desăvârșirii ”creaturii celei noi”, care dobândește prin ea noi forțe morale. După pilda lui Hristos, ieșit din apele Iordanului, având asupra Lui și ca om pe Duhul Sfânt, și noi ieșim din apele Botezului având pe Hristos în noi dar încă nearătat la suprafața noastră, și drept urmare, Duhul lui Hristos se propagă și iradiază din Hristos în noi ca să ne arate și pe noi fii ai lui Dumnezeu iar noi confirmăm această realitate prin viața și activitatea noastră de după aceea.[7]

Mirungerea este deci strâns legată de Botez, prin ea începând Epifania lui Hristos în comportarea celui botezat sau a luminii Duhului lui Hristos arătându-l ca locaș al Lui întrucât îl ajută să actualizeze chipul lui reimprimat la Botez.[8] Deci Taina Sfântului Mir ca și Taina Botezului implică imperativ moral al folosirii darurilor primite. ”Din conștiința întăririi primită la Mirungere trebuie să izvorască bărbăția creștină”,[9] virtute atât de necesară în urcușul nostru duhovnicesc, în lupta noastră cu ispitele după asemănarea lui Hristos, a Sfinților Apostoli și a tuturor sfinților în special a mucenicilor. Ei s-au arătat maturi în viața duhovnicească, ”bărbați desăvârșiți”. Conștienți că sunt îmbrăcați cu putere de sus și îndemnați de cuvintele Mântuitorului ”îndrăzniți, Eu am biruit lumea păcatului primind cununa biruinței”. Pe urmele Lui cu gândul mereu sus trebuie să pășească toți creștinii fiind convinși că putere au să facă aceasta, putere dată de Hristos în toate Sfintele Taine și în mod excepțional în Taina Sfântului Mir. Aceasta este adevărata cale a mântuirii arătată de Biserica Ortodoxă, dată de sinergismul dintre divin și uman, dată de colaborarea dintre Har, Credință și fapte bune căci cele două lucruri care rodesc împăcarea noastră cu Dumnezeu și în care stă mântuirea oamenilor sunt împărtășirea cu Sfintele Taine și săvârșirea faptelor bune, acestea din urmă reprezentând strădania personală a sufletului de a păstra binefacerile primite pentru că nu stă în puterea Sfintelor Taine de a păstra aceste binefaceri.[10]

Și dacă fiecare Taină își are roadele sale apoi împărtășirea Duhului Sfânt și a darurilor lui sunt un rod al Tainei Sfântului Mir și chiar dacă aceste daruri nu se arată a fi roditoare încă din clipa primirii, ci mult mai târziu, nu trebuie să uităm începătura și puterea acestor daruri și dacă nu toți simt aceste daruri aceasta este pentru că nici nu se grăbesc să tragă folos din comoara primită și aceasta fie din pricina că fiind nevârstnici n-au încă puterea de a judeca fie că atunci când primesc Taina nu dovedesc toată pregătirea și dragostea pentru a le primi.[11]

Prin Taina Mirungerii peste cel botezat ”se va odihni Duhul lui Dumnezeu, Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, Duhul sfatului și al tăriei, Duhul cunoștinței și Duhul bunei credințe. Și-l va umple pe el Duhul temerii lui Dumnezeu” (Isaia XI.2-3). Acestea sunt darurile primite de fiecare, dar în fiecare se actualizează în alt fel și cu altă putere după cum este de folos pentru mântuirea lui și a semenilor. Căci dacă unii sunt înzestrați cu duhul proorociei, alții cu al vindecării, alții cu al vorbirii în limbi și altele, asta vădește că acestea erau necesare pentru a slăvi Dumnezeu prin ei. Dar în toți și în orice vreme darurile cele atât de folositoare sufletului sunt: darul evlaviei și al rugăciunii, al dragostei și al înțelepciunii precum și altele.[12] Însă toate darurile primite de credincioși se actualizează în măsura în care aceștia le folosesc în viață. ”Ele se întăresc prin fiecare biruință pe care o câștigăm prin efortul nostru în lupta cu ispitele. Revărsarea harului este o continuă dăruire a puterilor Dumnezeiești către noi. Dar ea este provocată și de o continuă luptă a noastră de dobândire a ei”.[13]

Darurile Duhului Sfânt lucrează în mod acoperit prin fiecare virtute dar nu ajungem să fim conștienți de ele, în mod deplin, până nu ne purificăm de patimi. Patimile sunt ca un zis opac ce ni le acoperă și pe măsură ce le înlăturăm, desigur prin luptă, începem să le simțim și să le vedem, la început slab și apoi tot mai puternic pentru a ajunge ca, pe culmile nepătimirii, să strălucească deplin în noi. Și dacă lupta de purificare este condusă în primul rând de Harul Botezului și al Pocăinței apoi în starea de neprihănire apare pe prim plan lucrarea darurilor Sfântului Duh. Și dacă pe drumul purificării le simțim mai mult puterea ajunși la iluminare, unul din punctele fortificate ale urcușului duhovnicesc, le vedem lumina lor.[14]

,,Dacă Botezul este strâns legat, în ceea ce privește lucrarea și semnificația sa, de Cruce și Învierea lui Hristos, Mirungerea este legată de întruparea Cuvântului și îndumnezeirea firii umane asumată de Cuvântul lui Dumnezeu prin care ni se împărtășește Duhul adică Harul și Darurile Sfântului Duh”.[15] Și dacă abia pe culmile neprihănirii simțim darurile primite la Mirungere nu trebuie să uităm că ele ne-au fost date încă de la începutul vieții noastre duhovnicești când preabunul Dumnezeu ne-a recunoscut ca fii ai săi rămânând ca apoi prin grija și efortul personal să ne păstrăm această calitate de ”temple ale Duhului Sfânt”.

Importanța acestei Sfinte Taine pentru unitatea Bisericii rezultă și din rolul special pe care Biserica Ortodoxă îl acordă episcopatului în sfințirea Marelui Mir. Acest rol evidențiază faptul că ”Duhul Sfânt ce se comunică fiecărui credincios este Duhul Bisericii pogorât prin invocarea întregului episcopat; deci în fiecare dintre credincioși coboară Duhul întregii Biserici și fiecare credincios este introdus în Biserica întreagă pentru ca prin darul lui special să îmbogățească și să ajute Biserica în totalitate, așa cum Biserica susține și promovează darul special”.[16]

Taina Mirungerii este, după Biserica Ortodoxă, semnul chemării noastre la slujirea preoției universale de care vorbește Sfântul Apostol Petru în I Petru II.9 prin ea suntem unși preoți ai Dumnezeului celui viu, suntem chemați să împlinim în viața noastră viața lui Hristos, să aducem lui Dumnezeu jertfe duhovnicești, de credință și fapte bune participând astfel la viața în Hristos, a noastră și a semenilor. În aceasta se vede caracterul ecleziologic al Tainei Sfântului Mir.

[1] Emanuel Banu, Importanţa Sfintelor Taine în creșterea în Hristos, în ”Studii Teologice”, anul XXVIII (1976), nr.7-10, p 687

[2] Pr. Lector George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, 1997, p 309

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, p.540

[4] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii şi Despre viața în Hristos, traducere Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1992, p 187

[5] Idem, p.185

[6] Idem, p.158

[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, vol. III, p.70

[8] Idem, vol.I., p.67

[9] Mitr. Ardealului, Dr. Nicolae Mladin, Valoarea Morală a Sfintelor Taine, Morala Creştină Ortodoxă, Bucureşti, p.453

[10] Nicolae Cabasila, op.cit., p.191

[11] Idem, p.190-191

[12] Idem, p.188

[13] Drd. Emanuel Banu, Importanța Sfintelor Taine, p.689

[14] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetică și Mistică Ortodoxă, Alba Iulia, 1993, vol. II, p. 1-7

[15] Pr .Prof. Dr. Dumitru Radu Tainele inițierii în mistica sacramentală a lui Nicolae Cabasila, p.8

[16] Preot Ştefan Buchiu, Întrupare și unitate, Bucureşti, 1997, p 182

Închide ochii. Ce reacție ai avea dacă atunci când i-ai deschide, te-ai trezi într-un apartament din anii ’80? Ce-ai zice dacă nările tale ar fi inundate de mirosul copilăriei sau dacă degetele ar începe să pipăie obiecte știute doar din poveștile bunicilor? Ei bine, acest lucru nu este imposibil. Prin eforturile Ralucăi, oamenii pot da timpul înapoi pentru a vedea cum era viața unei familii în România comunistă. Este mamă, antreprenor, cu o experiență de peste zece ani în domeniul comunicării, co-fondator Ferestroika și Epicvisits, prima platformă de servicii care adună laolaltă locuri de cazare deosebite și experiențe autentice. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Raluca Jianu, și povestim despre familie, locuri inedite și strategii de business.

Interviul pe scurt:

• Ferestroika, o capsulă a timpului: “Inițial, am căutat un spațiu mai central care să fie ușor accesibil. Într-o zi, când am revenit în casa bunicilor, am avut o revelație și am zis: Cum ar fi dacă am spune povestea unei familii care a trăit în acea perioadă și să facem un fel de capsulă a timpului! De aici a început aventura.”
• Epicvisits, un business cu parfum de vacanță: “Odată cu dezvoltarea zonei de turism experiențial, apare nevoia unor nișe, apare nevoia de a găsi locuri autentice unde calitatea primează în detrimentul cantității. Oamenii au început să fugă de turismul de masă, și ne-am gândit la o soluție sustenabilă și scalabilă, așa s-a născut Epicvisits.”
• Sfaturile unui antreprenor de succes: “Dacă ai o idee trebuie să începi cu testarea ei, fără un buget prea mare. Testează și vezi ce se întâmplă. În momentul în care simți că acolo există un teritoriu care merită exploatat, dacă simți că există interes, sapă cât mai adânc până când construiești. Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic.”

O poveste de viață devenită muzeu

A copilărit în ambianța bunicilor într-un apartament din cartierul Militari. Bunicul, Mihai  Papanicoglu, provenea dintr-o familie de intelectuali, iar după moartea părinților a luat calea medicinei. Tovarășii nu-l priveau cu ochi buni, motiv pentru care l-au dat afară din facultate afirmând că ar avea origini sociale nesănătoase. În aceste condiții, junele s-a orientat către o carieră militară ajungând până la gradul de colonel. De cealaltă pare, bunica trecuse și ea printr-o copilărie presărată cu multe greutăți. Rămasă fără tată, a luptat pe cont propriu cu valurile vieții. A terminat liceul la Galați, apoi cursurile Institutului de farmacie și a îmbrățișat cariera de farmacist. S-au văzut, s-au plăcut, iar în cele din urmă s-au luat. Din iubirea lor avea să vină pe lume un singur copil. În anii ’80, după finalizarea blocului, familia s-a mutat într-un apartament cu trei camere, situat la etajul doi. După ce am ascultat istoria familiei Papanicoglu, am întrebat-o pe Raluca cum i-a venit ideea unui muzeu. “E interesant că atunci când am pornit la drum, nu aveam un plan concret. Alături de Bogdan, soțul meu, ne doream să organizăm o experiență autentic comunistă, mai exact, cina într-un apartament comunist. După cum știți comunismul este un subiect exotic pentru vizitatorii străini, și nu există multe experiențe care merg în zona aceasta de autenticitate. Inițial, am căutat un spațiu mai central care să fie ușor accesibil. Într-o zi, când am revenit în casa bunicilor, am avut o revelație și am zis: Cum ar fi dacă am spune povestea unei familii care a trăit în acea perioadă și să facem un fel de capsulă a timpului! De aici a început aventura”, povestește Raluca Jianu pentru Matricea Românească.

“Când am revenit în casa bunicilor am avut o revelație”

Și pune-te pe treabă. Întreg procesul de amenajare a durat cam opt luni, iar alături le-au fost istorici, un scenograf și diverși colaboratori. “Aveam niște poze vechi de familie, o parte din mobilier, unele piese au fost recondiționate, am primit donații de la prieteni, și pas cu pas am început să recompunem fiecare cameră. Muzeul a fost terminat la sfârșitul anului 2018, însă deschiderea oficială a fost în ianuarie 2019.”

Ferestroika, o felie de istorie socială

Primii care au trecut pragul muzeului au fost prietenii, care s-au arătat încântați de ce ieșise. Cu timpul, la Ferestroika au pășit vizitatori din toate colțurile lumii, și asta datorită unei strategii gândite în cele mai mici detalii. “După deschidere am început să ne promovăm pe platformele accesate de străini. Sigur nu eram vizibili pentru că există o serie de algoritmi, trebuie să ai review-uri, așa că am regândit strategia. Am început să ne promovăm în rândul prietenilor noștri din străinătate, așa am ajuns ca în luna august 2019, să avem solicitări pe care să nu le putem onora din pricina spațiului prea mic.”

,,Cred că este foarte important să explicăm istoria într-un mod atractiv”

Cunoașterea trecutului rămâne un exercițiu vital pentru orice popor. Așa zisa stare de bine din epoca lui Ceașcă, după care mulți jinduiesc, nu a fost altceva decât un reflex necontrolat,  cauzat de realitatea cenușie servită în pas de defilare. Comunismul rămâne un subiect sensibil, neîntors pe toate părțile, de a cărui moștenire ne ciocnim involuntar. La Ferestroika înveți un alt soi de istorie, care nu există în manualele școlare și anume istoria socială a comunismului. Pe lângă nume, ani și locuri, vizitatorul este purtat înapoi în timp și gustă frânturi din viața unei familii în comunism. “Noi suntem foarte departe de a fi un muzeul de care are nevoie România, dar am reușit pentru o parte din vizitatorii noștri să oferim un context și să prezentăm istoria altfel. Cred că este foarte important să explicăm istoria într-un mod atractiv, mai ales pentru generațiile tinere.”

În jurul muzeului s-au țesut o serie de proiecte culturale, unele de-a dreptul îndrăznețe. “În momentul în care prietena mea Oana Răsuceanu a venit la Ferestroika, am început să vorbim și ne-am întrebat cum ar fi dacă am reproduce o seară de revelion din perioada comunistă. Pornind de la această idee, Iulia și Oana, au reușit să creeze povestea familiei Ionașcu, care petrece ultimul revelion comunist, așa a apărut piesa 88/89, cu Nicoleta Lefter și Șerban Pavlu. Piesa se joacă în apartament, iar vizitatorii ies din postura obișnuită și devin parte din poveste. A fost un mare succes, iar de când a venit pandemia ne-am gândit cum am putea găsi o formulă sustenabilă pentru a duce spectacolul mai departe, și am apelat la realitatea virtuală. Practic spectatorul intră în sufragerie, are parte de același decor, își pune ochelarii speciali, iar din acel moment începe povestea.”

Epicvisits, o nouă provocare

După succesul repudiat cu Ferestroika, Raluca a decis că trebuie să treacă la o nouă etapă. Interacțiunea cu turiștii străini care treceau pragul muzeului, a dus la nașterea unui nou business, Epicvisits. “Odată cu dezvoltarea zonei de turism experiențial, apare nevoia unor nișe, apare nevoia de a găsi locuri autentice unde calitatea primează în detrimentul cantității. Oamenii au început să fugă de turismul de masă, și ne-am gândit la o soluție sustenabilă și scalabilă, așa s-a născut Epicvisits, prima platformă care unește cazări deosebite cu experiențe relevante. Toate locurile de cazare de pe platformă sunt curatoriate de echipa noastră astfel încât să ne asigurăm că sunt respectate anumite standarde de calitate, apoi încercăm să facem cele mai bune variante de pachet”, menționează Raluca.

,,Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic “

Programele de tip Start-up i-au făcut pe mulți tineri să ia calea antreprenoriatului. În cele ce urmează, o provoc pe Raluca la un exercițiu de imaginație: un tânăr care are o idee de business îi bate la ușă și îi cere un sfat. Care ar fi acela? “Trebuie să se pregătească pentru a înnota într-o mare de incertitudini și să fie pregătit să facă față eșecului. Din succes nu înveți nimic, eșecul te aduce mai aproape de succes. Ca viitor antreprenor trebuie să fii dispus să testezi și să-ți validezi ideile. Dacă ai o idee trebuie să începi cu testarea ei, fără un buget prea mare. Testează și vezi ce se întâmplă. În momentul în care simți că acolo există un teritoriu care merită exploatat, dacă simți că există interes, sapă cât mai adânc până când construiești. Antreprenoriatul este un drum anevoios și trebuie să fii pregătit psihic.”

Viitorul sună bine

Timpul s-a scurs fără să fi băgat de seamă și iată-ne ajunși la finalul dialogului. Nu pun punct conversației înainte de a întreba care sunt direcțiile de dezvoltare pentru anul 2021. “Ne vom concentra pe partea tehnică, mai exact pe dezvoltarea unei modalități de rezervare și să automatizăm procesele de sistări, pentru că am identificat câteva teritorii pe care le putem valorifica. În a doua parte a anului vom încerca să intrăm pe o piață nouă, cel mai probabil din Europa, pentru a testa și verifica multe din ipotezele pe care le-am creat”, conchide optimistă Raluca Jianu.

Vine pe lume la 20 martie 1893, ca descendent al familiei nobiliare Mocioni. Rămas orfan de tată, este crescut de unchiul său, Alexandru, care se va îngriji de educația mezinului. Ajuns la vârsta studenției, apucă pe cărările nebănuite ale avocaturii. Declanșarea primei conflagrații mondiale l-a aruncat în corpul regimentului I de husari, luptând pe frontul din Bucovina și Galiția. După război, se implică în viața cetății și participă la felurite acțiuni politice. În 1920, este uns membru în corpul diplomatic al țării cu gradul de secretar de legație, și detașat la Ministerul Afacerilor Străine. Problemele de familie îl fac să renunțe la noua demnitate, și revine urgent la Căpâlna. Nu poate sta departe de tumultul cetății, iar peste puțin timp este numit în funcția de prefect al județului Severin. Petrece în această slujbă numai doi ani, pentru că în 1930, moartea avea să-și încheie brusc socotelile cu el.

Frânturi din istoria familiei Mocioni

Povestea familiei Mucioni sau Mocsony, în limba maghiară, se întinde pe o perioadă de cel puțin două secole. Pe la 1747,  preotul Constantin Motsony, părăsește locurile natale și poposește în Ungaria. Aici aveau să i se nască cinci copii, dintre care ne sunt cunoscuți doar trei: Andrei, înobilat; Mihai, care pe lângă numele de Motsony, îl mai purta și pe cel de Popovits, și Petru, necăsătorit, care a lăsat prin testament fratelui Andrei toate bunurile sale. În capitala Ungariei, fiii preotului Constantin au început să practice negoțul, iar prin iscusința și hărnicie, au strâns avere multă ajungând printre fruntașii breslei. Ulterior, Mihai și Andrei, vor pune bazele celor două ramuri nobiliare la sfârșit de secol XVIII:  ramura Mocioni de Foen, înnobilată de Împăratul Iosif al II-lea, care le oferă moșia de la Foen din Banat, și ramura armalistă de Mocioni, înnobilată la 1 iunie 1798 de Împăratul Francisc I, însă fără a primi proprietăți.

Cele două spițe se unesc prin căsătoria Ecaterinei Mocioni de Foen cu Mihai Mocioni, vărul ei. Noua familie se mută în Banat și construiește un castel similar cu Micul Trianon de la Versailles. Cuplul va aduce pe lume șase copii,  însă doar ultimii doi, Alexandru și Eugen, vor moșteni castelul. Primul se căsătorește cu Elena Mocioni de Foen, o rubedenie rămasă văduvă, apoi se mută la castelul Birchiș din județul Arad.  Eugen rămâne la castel, și se căsătorește cu Therezia Horváth de Zalaber, care îi va dărui cinci copii: Ecaterina; Eugenia; Petru; Alexandru junior și Ionel.

Mezinul care a întrecut toate așteptările

La vârsta de 57 de ani, capul familiei pleacă la cer, iar Thereza se trezește dintr-o dată singură cu cinci copii de crescut. Îi va sări în ajutor fratele defunctului, Alexandru Mocioni, care se va ocupa îndeaproape de educația și viitorul celor mici. Ionel, mezinul familiei, vine pe lume la 20 martie 1893, la Căpâlnaș. Începe studiile primare la școala confesională din Lugoj, iar pe cel secundare la Brașov, apoi la Budapesta. Elev emerit, își ia bacalaureatul fără probleme și urmează cursurile Facultății de Drept. Tulburările politice care au dus la declanșarea Primului Război Mondial, l-au aruncat în corpul regimentului I de husari, îndeplinindu-și serviciul militar pe frontul din Bucovina și Galiția.

Revine acasă în toamna lui 1918, la vârsta de douăzeci și cinci de ani.  Avea tot dreptul să-și ia o pauză, însă nu o face, și se implică în acțiunile de susținere a cauzei naționale. Mai întâi, se prezintă în fața Consiliului Național din Arad, unde participă la consfătuirile care au precedat tratativele româno-maghiare, apoi depune un memoriu alături de V.V. Tilea, la Conferința de Pace de la Paris. Tactul cu care trata problemele, diplomația și inteligența nativă, i-au făcut pe membrii Consiliului Dirigent din Sibiu să-l numească în comisia condusă de Alexandru Vaida Voievod, mandatată să reprezinte Ardealul, Banatul și Crișana, la Conferința de Pace.

Implicarea în viața cetății

După înfăptuirea Marii Uniri, Ionel devine secretarul avocatului Gheorghe Dobrin, primul prefect român al judeţului Caraş-Severin. Gustă din plin dulceața vieții politice, și prinde un loc de deputat în Primul Parlament al României Întregite. După dizolvarea acestuia, va fi uns prin Decretul Regal din 27 august 1920, membru în corpul diplomatic al țării, cu gradul de secretar de legație. Este detașat la Ministerul Afacerilor Străine, unde va activa pentru o perioadă foarte scurtă, deoarece problemele ivite în sânul familiei îl obligă să se reîntoarcă la moșia de la Căpâlnaș. Fidel crezului promovat de Partidul Național Țărănist, care din 1928 traversa o perioadă ascendentă, Ionel Mocioni este numit în funcția de prefect al județului Severin, cu sediul la Lugoj . A petrecut în această demnitate doar doi ani, însă a fost suficient ca să schimbe în bine lucrurile. De numele său se leagă ctitorirea mai multor spitale județene, orfelinate, instituții de cultură, la ridicarea cărora a contribuit cu bani din propriul buzunar. Mai mult de atât, și-a donat o parte din salariu pentru ajutorarea tinerilor școlari și a bisericilor. În numai doi ani de zile, județul Severin cunoscuse o adevărată înflorire, iar realizările în domeniul administrației puteau continua dacă moartea nu și-ar fi încheiat brusc socotelile cu el, în anul 1930.

Surse: Botiş, Teodor, Monografia familiei Mocioni, Bucureşti 1939.

Sfântul Botez este prima Taină prin care ne împărtășim de Harul Divin, intrăm în Biserică, acest Rai duhovnicesc despre care vorbesc Sfinții Părinți ”înscriindu-ne pe orbita în centrul căreia stă Hristos a cărui forță centripetă se manifestă în toate Sfintele Taine”.[1] Botezul dăruiește darurile învierii și nemuririi dând viață sufletului, întărind și sporind credința, nădejdea și dragostea.[2] El este începutul și temelia vieții în Hristos, este acea ”naștere din nou” despre care vorbea Mântuitorul cu Nicodim fără de care nimeni nu poate intra în împărăția cerurilor.

Botezul are un rol fundamental în inițierea și realizarea unirii credincioșilor cu Hristos, prin sălășluirea Lui tainică dar reală în ei. ”Ca primă Taină a încorporării noastre în Hristos, Botezul reprezintă Taina prin care Hristos se extinde prin Duhul în oameni ca să-i încorporeze în Sine și în Biserică”.[3]

Botezul este prima din cele 7 Sfinte Taine instituite de Mântuitorul Iisus Hristos, prin care omul este primit în creștinism, poartă de intrare în creștinism. Prin această Sfântă Taină se iartă păcatul strămoșesc cât și cele personale (dacă este vorba de adult), se primește harul Duhului Sfânt în chip nevăzut prin lucrarea văzută a tainei: rugăciuni, cântări, imne bisericești, lecturi, acte liturgice, mărturisirea de credință (Crezul) precum și formula sacramentală în numele Sfintei Treimi, prin întreită afundare, după cum poruncea Mântuitorul Hristos: ,,Și apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei XXVIII. 18-20). Harul Duhului Sfânt este necesar pentru mântuire. Afirmația confesiunilor neoprotestante și a altor confesiuni creștine că Botezul creștin ar fi instituit de Mântuitorul prin botezarea Sa în Iordan sau la convorbirea cu Nicodim este total neîntemeiată. Botezul cu care s-a botezat Mântuitorul la 30 de ani a fost botezul lui Ioan și nu Botezul creștin, întemeiat de Mântuitorul după Înviere. Botezul lui Ioan aparține Vechiului Testament iar Botezul creștin aparține Noului Testament. Între cele două botezuri există următoarele deosebiri:

1. Sfântul Ioan Botezătorul însuși a recunoscut: ”Eu vă botez cu apă […] iar Cel ce vine după mine vă va boteza în Duh Sfânt și cu foc” (Matei III.11);
2. Mântuitorul a afirmat același lucru: ”Ioan a botezat cu apă, iar voi vă veți boteza cu Duhul Sfânt” (Fapte I.5);
3. Sfinții Apostoli au arătat practic că nu consideră valabil botezul lui Ioan și au botezat încă o dată pe cei botezați de Ioan (Fapte XIX.6).[4]

Prin Botez, ca ”baia nașterii din nou” (Tit III.5) devenim creaturi noi, Botezul fiind considerat de Sfinții Părinți ca fiind a doua creație. Acum devenim mădulare ale lui Hristos și deci mădulare ale Bisericii. Vedem prin aceasta că Botezul are nu numai caracter hristocentric ci și caracter ecleziologic. Unirea cu Hristos și starea de mădular al Bisericii sunt realități inseparabile. Prin Botez devenim mlădițe ale aceluiași butuc. Unitatea noastră o constituie Hristos iar Harul Divin circulă în toți purificându-ne, înnoindu-ne și dându-ne putere de rodire. Fiecare membru primește în sine din creșterea întregului Trup și de aceea el trebuie să se desăvârșească în locul în care este pus după capacitatea sa, ca astfel să contribuie la zidirea fraților lui și la creșterea și desăvârșirea Bisericii.[5]

La Botez prin zestrea pe care o vom fructifica de-a lungul vieții pământești deoarece atunci ne însușim roadele răscumpărării pământești, ne eliberăm de stricăciunea păcatului strămoșesc precum și a eventualelor păcate personale făcându-ne părtași morții și învierii lui Hristos. În botez noi suntem în mod real, deși, în chip tainic, împreună răstigniți cu Hristos, împreună îngropați cu El, împreună înviați cu El, împreună înălțați cu El (Galateni II.19-20; Romani VI.3-8; Coloseni II.12-13; Efeseni II.5-6). Prin cufundarea de trei ori în apă închipuim moartea lui Hristos și șederea Sa în mormânt trei zile (Matei XII.40; Efeseni IV.22-24) murind astfel păcatului. Omul cel vechi, omul păcatului, rămâne în apele baptismale pentru a ieși de acolo omul cel nou, omul duhovnicesc care a primit pe Hristos și care-L va însoți pe tot drumul vieții pământești. În Botez noi ne îmbrăcăm în Hristos așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: ”câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Galateni III.27) pentru că omul cel vechi a murit împreună cu toate păcatele și noi devenim fii ai lui Dumnezeu după har (Ioan I.12-13). Locul păcatului l-a luat sfințenia, locul întunericului, lumina, locul morții, viața. Haina pe care o primim la botez nu este una exterioară ci este puterea care ne pătrunde interior toată ființa și ne plăsmuiește după chipul lui Hristos.[6]

Cei botezați sunt asemănați cu mireasa din Cântarea Cântărilor când zice: ”neagră sunt și frumoasă fiică a Ierusalimului” (Matei I.4-5). Neagră prin șubrezenia firii omenești, frumoasă prin har. Privind fiicele Ierusalimului la haina Botezului, haina lui Hristos se minunează și zic: ”Cine este aceasta care se urcă albită” (Matei VII.5). Aceasta era neagră, cum s-a făcut dintr-o dată albă și strălucitoare?[7] Negru era păcatul care a rămas în apele Botezului iar omul a ieșit în haina lui Hristos, în lumina Harului care-l va călăuzi în viața cea nouă căci murim păcatului și înviem pentru Hristos dobândind starea de nevinovăție și curăție îngerească. Cristelnița și apa botezului sunt pentru noi mormânt și maică duhovnicească născându-se pentru Hristos și luând locul pântecului celui curat al Fecioarei din care s-a născut Hristos.[8] Botezul este o moarte dar nu una adevărată a trupului, ci în asemănare, spune Sfântul Ambrozie. Căci atunci când te scufunzi în apa Botezului iei asupra ta asemănarea morții și îngropării lui Hristos să te țină pe tine când slăbiciunea firii omenești te cheamă înapoi.[9] Comuniunea cu Hristos este atât de reală încât este concepută ca împreună viețuirea în Hristos și cu Hristos toate ale Lui devenind ale noastre în măsura în care conlucrăm cu ele, urcând pe treptele urcușului duhovnicesc până la unirea noastră cu Hristos, dar nu în sens panteist de identificare și confundare ci de comuniune personală specifică ortodoxiei. Hristos se naște în noi la Botez, dar odată cu El ne naștem și noi.[10]

Credința te aduce în pragul Bisericii dar numai Botezul te poate trece dincolo de prag. Sfântul Vasile cel Mare, arătând care este raportul dintre credință și Botez, zice: ”dacă credința primește din Botez desăvârșirea sa, Botezul se fondează pe credință; și unul și celălalt prin același nume se desăvârșesc; cum se crede în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, la fel se botează în numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt; mărturisirea credinței care duce la mântuire vine mai întâi dar Botezul, pecetea sentimentului nostru, urmează îndeaproape”.[11]

Acțiunea harului dat prin Taina Botezului este ilustrată de Sfântul Diadoh al Foticeei când zice: ”Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne naștem, diavolul este scos afară, iar harul intră înlăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului așa, după Botez stăpânește adevărul. Lucrează desigur satana și după aceea asupra sufletului, ca și mai înainte, ba de mai multe ori chiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul, ci învăluind prin mustul trupului; mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale.”[12] Deci Botezul dă puterea necesară creștinului pentru a trăi o viață de sfințenie, ca mlădiță a vieții (Ioan XV.15), dar aceasta nu înseamnă că va fi lipsit de ispite. Botezul nimicește jugul păcatului și al morții, purifică natura umană punând-o în comuniune cu Dumnezeu dar roadele acestei comuniuni se văd în viața practică prin împreună lucrarea noastră cu puterea dăruită. Harul trebuie actualizat în chip voluntar prin împlinirea poruncilor, așa cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul începând cu nașterea în Duh pentru a continua prin eforturi personale întrebuințarea morții lui Hristos spre osânda păcatului care-l trece în viața veșnică prin păstrarea neprihănită a hainei Botezului.[13]

Dându-se puterea se crează astfel imperativul moral al viețuirii corespunzător cu ajutorul primit. Dacă ne-am răstignit și îngropat împreună cu Hristos (Romani VI.6) am murit deci păcatului și n-ar mai trebui să slujim lui, iar dacă o facem, o facem întrebuințând prost libertatea dăruită de Hristos prin Botez. Iar dacă am înviat și ne-am înălțat împreună cu Hristos trebuie să și umblăm întru ”înnoirea vieții” și să slujim cu toată ființa noastră lui Dumnezeu ca niște fii adevărați ai Lui (Romani VI.10-11) prin participarea noastră reală la viața lui Hristos noi devenim din fii ai lui Adam fii ai lui Dumnezeu, din fii ai mâniei fii ai iubirii.[14]

Sfințenia primită la Botez trebuie să se manifeste în sfințirea vieții dar aceste roade nu vin de la sine ci presupune colaborarea voinței noastre cu harul care duce la demascarea păcatului și la înfrângerea lui. Locul păcatului va fi luat de virtute, care înflorind va aduce roade. Prin Botez sufletul nu mai este mort ci viu pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos; trupul însuși are în sine arvuna vieții și a învierii și chiar dacă va muri, pentru că poartă urmele păcatului, moartea lui nu mai are caracter de pedeapsă, ci de putrezire necesară ca bobul de grâu sub glie, spre a încolții din ele trupul cel duhovnicesc, a cărui arvună o are încă din viața aceasta. Dacă Botezul este participarea noastră la moartea și învierea lui Hristos, apoi viața noastră poartă această pecete și trebuie să fie o permanentizare a acestora prin moartea dinspre păcat și învierea de către virtute, cu adevărat o viață în Hristos și cu Hristos care nu se mai desparte de noi iar noi trebuie să conștientizăm aceasta. Botezul se prelungește în viața noastră dar aceasta presupune voință, efort și luptă cu puterile întunericului. Stăpânirea păcatului a fost înfrântă iar noi am fost luați sub stăpânirea lui Hristos. Totuși în noi persistă înclinarea spre rău datorită efectelor existente în noi și depinde de noi ca ele să rămână în limita normalului sau să alunece pe făgașul păcatului și al patimii. ”Omul, păcatului a fost răstignit în Botez” (Galateni V.25), dar trebuie crucificat în permanență în fața păcatului pentru a nu ajunge din fii ai vieții fii ai morții.[15]

Viața creștină este deci nu numai renunțare, mortificare asupra păcatului, ci și nevoință pozitivă, deprindere în virtute care este haina lui Hristos. Noi murim ca să viem și această luptă între moarte și viață, între păcat și virtute, este însuși drumul nostru spre viața veșnică, drum pe care îl străbatem nu singuri ci cu Hristos ”în Hristos” (Galateni III.27; Romani VIII.10; Galateni I.20; I Corinteni V.17; Romani XIII.14; Efeseni IV.24; Coloseni III.10; Efeseni III.17) făcând ”experiență” prezența lui Hristos, descoperindu-L în noi pe măsură ce omul nou, omul virtuții crește. Această ”experiență” pregătită de efortul moral este însă un dar a lui Hristos.[16] Hristos este în noi dar și în afara noastră ca un model de imitat, nu ca o copiere, ci ca o identificare spirituală cu El. Imitând din ce în ce mai mult modelul vom simți din ce în ce mai plenar, mai copleșitor, prezența în noi. Când ieșim din apele Botezului suntem ”prunci în Hristos”                 (I Corinteni III.1; Efeseni IV.14) pentru ca apoi, înaintând pe drumul sfințeniei prin colaborarea noastră cu Hristos, ajutați de toate celelalte Sfinte Taine, să ajungem la ”starea bărbatului desăvârșit la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni IV.13-15). Harul se află de la Botez în noi în chip ascuns, spune Sfântul Marcu Ascetul. El nu ni se face văzut decât după ce am străbătut drumul poruncilor.[17] Am primit deci puterea lucrării, iar nefăcând lucrul nesocotim poruncile și, prin ele, pe Dumnezeu și astfel singuri ne facem robi ai păcatului, nesocotind libertatea cu care am fost înzestrați prin Botez.[18] ”Drept aceea, o, omule, că ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea și te pregătește ca să primești arătarea celui ce locuiește în tine […] și atunci vei înțelege ceea ce s-a spus că <<împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru>>” (Luca XVII.21).[19]

Desăvârșirea este infinită ca și Hristos. A fi desăvârșit în această viață, este a alerga ca să ajungi pe Hristos, fiind conștient din ce în ce mai mult de nedesăvârșirea ta și a te aprinde de râvna asemănării cu El ”uitând de cele dinapoi și tinzând spre cele dinainte” (Filipeni III.12-15).

Botezul este începătura vieții întru Hristos, cu El începem viața noastră autentic spirituală care până la Hristos era imposibilă pentru că ”natura divină și natura umană erau separate și iubirea ipostatică nu fusese realizată, însă exista un contact între aceste două naturi, dar nu și comuniunea”.[20]

Botezul, unind pe creștini cu Hristos și cu Biserica și transformându-l într-o făptură nouă, atrage după sine obligația unei vieți morale corespunzătoare prin care creștinul să ajungă nu numai la desăvârșirea proprie, adică la asemănarea cu Hristos, ci să contribuie la viața Bisericii spre starea unei desăvârșiri finale.

Botezul este deci prima treaptă necesară prin care omul se naște în Hristos, intră în comuniune cu El și cu Biserica pentru a crește duhovnicește până la asemănarea cu Hristos. Este prima chemare către viața în Hristos și primul ajutor în urcușul duhovnicesc.

Este ceea ce ajută pe om să treacă peste neputințele firii, cum spune Nicolae Cabasila, și în acest sens ne aduce ca mărturie tăria mucenicilor care au răbdat torturile nu cu ajutorul firii care este neputincioasă, ci cu ajutorul harului Duhului Sfânt primit la Botez.[21]

[1] Drd. Emanuel Banu, Importanța Sfintelor Taine în creșterea în Hristos, în ”Studii Teologice”, anul XXVIII (1976), nr.7-10, p.686

[2] Hristu Andrutsos, Simbolica, Craiova, 1955, p.260

[3] Preot Ștefan Buchiu, Întrupare și unitate, București, 1997, p.179

[4] Pr. Lector George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, 1997, p.305-306

[5] Mitr. Ardealului, Dr. Nicolae Mladin, Sfânta Taină a Botezului și viața morală creştină, în ”Studii de Teologie Morală”, Sibiu, 1969, p.298-299

[6] Mitr .Ardealului, Dr. Nicolae Mladin, Valoarea morală a Sfintelor Taine, în Morala Creştină Ortodoxă, vol. 1, Bucureşti, p.45I

[7] Drd. Schiopu A. Iulian, Botezul şi Mirungerea în operele Sf. Ambrozie și Teodor de Mopsuetia, în ”Studii Teologice”, seria a II-a, anul XX (1968), nr.7-8, p.550

[8] Mitr. Ardealului, Dr. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p.331

[9] Drd. Şchiopu A. Iulian, art.cit., p.549

[10] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Tainele iniţierii în mistica sacramentală a lui Nicolae Cabasila, în ”Ortodoxia”, anul 1989, nr.3, p.6

[11] Drd. Emanuel Banu, art.cit., p.687

[12] Sf. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete în ”Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, note, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1993, p.452

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în ”Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, Sibiu, 1948, vol III, p.341

[14] Idem, p.293-294

[15] Idem, p.293-294

[16] Idem, p.296

[17] Sf. Marcel Ascetul, Despre Botez, în ”Filocalia sfintelor nevointe ale desăvârşirii”, vol. 1, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1993, p.353

[18] Idem.p.361

[19] Idem.p.362

[20] Drd. Emanuel Banu, art.cit., p.687

[21] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii şi Despre viața în Hristos, traducere Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1992, p.185

Cristina și Cătălin ieșiseră la o scurtă plimbare în ochiul de soare ivit în luna lui Făurar. Se bucurau de raze plăpânde și de cer senin când, pe lângă ei, a trecut un tată ce ținea ferm mâna mică a fiului. Băiețelul plângea.

-Să știi că dacă nu te oprești acum din plâns mama ta va afla tot despre asta când ajungem acasă. Și atunci o să vezi tu…

Cristina a înghițit un nod -imaginar- și nu a spus nimic. A pășit mai departe alături de fiul ei.
Câteva minute mai târziu, Cătălin a întrebat:

-Mama, de ce tatăl acela i-a cerut băiatului său să se oprească din plâns? Nu știe că trebuie să îți plângi toate lacrimile? Nu te poți opri din plâns când chiar ai un motiv adevărat să plângi. De ce i-a cerut tatăl fiului său să se oprească din plâns ca și cum plânsul ar fi un lucru rău sau rușinos?
Cristina a oftat.

Copiii noștri sunt foarte înțelepți

Când părinții transmit copiilor că nu trebuie să îți fie frică sau rușine de lacrimile tale, cei mici vor putea să facă față valului de lacrimi, suspine și amărăciuni ce uneori îi năpădesc. Tristețea, furia, frustrarea sunt emoții ce dacă vor fi cunoscute și acceptate din pruncie, nu vor mai cauza frustrări și răni necicatrizate.

Și cum să explicăm asta copiilor noștri? Și cum să îi percepem mai corect?

Niciodată un val nu este o mare. Și niciodată copiii noștri nu sunt emoțiile lor! Emoțiile trec și noi trebuie să îi învățăm pe copii să se așeze mereu pe plăci metaforice de surf ca să poată călări valul, să ajungă mereu cu picioare la mal. Rolul nostru este să rămânem pe acel mal, să le facem cu mâna, să îi încurajăm să-și țină echilibrul, să le dăm de înțeles că mereu este cineva care îi așteaptă acolo, cu un prosop cald, cu un cuvânt de încurajare, cu înțelegere în ochi, cu un umăr ce sprijină.

Cei mai mulți dintre noi, părinți de acum, am fost învățați că emoțiile sunt un lucru rău, ce trebuie azvârlit în temnița interioară și ferecat acolo cu 7 lacăte. Dacă lucrul acesta ar ieși afară ne-ar arăta vulnerabilitatea, durerea, slăbiciunea și tare nu ar fi bine. Așa că rămânem speriați de ce e în temniță și nu ne uităm deloc la ce-i acolo și nici nu încercăm să cunoaștem și nici nu vorbim despre. Așa că repetăm procesul prin care am trecut noi, fără să clipim măcar, fără să ne punem întrebări, fără să ne gândim la ce ar fi fost bine pentru noi sau ce ar fi potrivit acum pentru fiii și fiicele noastre.

Interzicem emoții și lacrimi

Interzicem emoții și lacrimi cu un gest sau un cuvânt sau abatem atenția de la emoții și lacrimi pentru că devine prea dureros pentru noi care nu știm ce e de făcut cu adevărat. A ne lăsa copiii să stea față în față cu emoțiile înseamnă a lăsa lacătele din noi să cadă, nu-i așa? Și nu știm (încă) să facem asta.

Când ne vom lăsa fiii și fiicele să se întâlnească față în față cu emoțiile lor, să se uite în ochii lor cu forță, să le domine și să reușească, vom vedea cât de repede își revin, cât de puternici se înalță.

Uneori noi, părinții, chiar noi dăm dovadă de curaj așezați lângă un copil ce suspină, validându-i sentimentele în timp ce ne privim chiar în noi frici zăvorâte de ani buni.
Să îi învățăm că nu sunt singuri și că se vor înălța spre soare susținuți de noi, de cei dragi, de cei ce le pasă.

Și cu gândul acesta să îi luăm de mână și să pășim prin lumina lui Făurar.

Părinte și copil, căutând mereu ochiul de Soare.

Este elevă la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din București, și o reprezentantă de seamă a tinerei generații. Pe când avea doar tei ani și opt luni, s-a îndrăgostit de balet datorită unui desen animat. Vrăjită de mișcările personajelor, Bianca nu a stat prea mult pe gânduri și a cerut să fie înscrisă la cursuri. Timpul a dovedit că nu a fost un moft de moment. Tânăra a crescut frumos, a dobândit noi aptitudini, și s-a dedicat total acestei forme de artă. Deși are doar 14 ani, Bianca se poate lăuda cu sute de premii obținute la competițiile din lumea întreagă. În 2018, a participat la Youth America Grand Prix, cea mai mare competiție de balet din lume, unde s-a clasat pe locul 2 din peste 180 de participanți, devenind prima româncă care a urcat pe podium la acest concurs.

Interviul pe scurt:

• Programul unei campioane: “ O zi de acest gen este foarte încărcată, mai ales dacă este o zi în care am și școală. Mă trezesc la șase dimineața, la opt intru la cursuri, iar pe la ora patru sau opt seara, depinde când termin, merg la Casa de Balet și mă antrenez intens.”
• Roadele unei munci susținute: “În America a fost un moment foarte greu pentru că în același timp trebuia să mă pregătesc pentru finala de la Românii au Talent, și eram destul de stresată. M-am antrenat destul de intens, și când am ajuns acolo eram puțin speriată pentru că eram cea mai mică, iar celelalte fete erau extrem de bune la balet și dans contemporan. Cu toate acestea, am reușit să obțin titlul de vicecampioană mondială și să devin prima româncă care a urcat pe podium la acest concurs.“
•  Lupta cu partea financiară: “ Părinții mei s-au împrumutat de multe ori ca să facă față costurilor. Toate costumele, coronițele, costă extrem de mult. Spre exemplu, la finala de la New York, am avut nevoie de un costum de lebădă neagră. Am căutat pe internet o coroniță care era în jur de 500 de euro, sumă pe care nu ne-o permiteam.”

Când destinul te invită la dans

Povestea Biancăi începe într-o zi obișnuită, pe când viziona un desen animat. Nimic ieșit din comun pentru un copil de trei ani și opt luni, numai că ceea ce s-a întâmplat după i-a luat prin surprindere pe părinții micuței. “Imediat după aceea le-am spus că vreau să merg la balet. În desenul respectiv era vorba despre o șoricioaică balerină și prietenele ei care făceau același lucru. În cele din urmă, părinții m-au dus la un curs de dans. Reținusem câteva mișcări din desene și le-am spus că ăsta nu-i balet. Atunci și-au dat seama că pot face diferența și au început să mă ducă la cursuri adevărate de balet”, povestește Bianca Badea pentru Matricea Românească.

,,Părinții au jucat un rol important în evoluția mea”

Inițial, baletul era o activitate prielnică de a-și petrece timpul și nimic mai mult. Îi plăcea să exerseze tot felul de coregrafii, să încalțe poantele, să repete în fața oglinzii, dar într-o bună zi, Bianca a simțit că asta vrea să facă în viitor. “Părinții au jucat un rol important în evoluția mea, au fost mereu alături de mine, mai ales tata care se ocupă de absolut orice, de la costumele mele de scenă, până la orele de studiu”, afirmă Bianca.

Triumf românesc pe tărâm american

Bianca este o fire muncitoare, și nu se lasă doborâtă cu una cu două. Știe că talentul nu-ți pune totul pe tavă, și că munca, alături de orele petrecute la sala de repetiție sunt extrem de importante. Curios, o întreb cum arată o zi de antrenament. “O zi de acest gen este foarte încărcată, mai ales dacă este o zi în care am și școală. Mă trezesc la șase dimineața, la opt intru la cursuri, iar pe la ora patru sau opt seara, depinde când termin, merg la Casa de Balet și mă antrenez intens.“ Cu o asemenea asceză artistică în spate mă întreb când a mai avut timp să fie și copil. “Mi-am sacrificat copilăria pentru că îmi doresc foarte tare să fac balet. Chiar îmi aduc aminte de un moment pe când aveam opt ani, iar tata m-a pus la încercare. Îmi cumpărase o bicicletă și mi-a spus că dacă vreau să fac balet, ar cam trebui să renunț la ea și să o vindem. Dorindu-mi foarte mult să fac balet am renunțat rapid la ea. Au fost multe episoade de genul, și în prezent nu prea ies cu colegii de școală pentru că trebuie să mă antrenez, dar niciodată nu am resimțit acest lucru ca pe o povară. Am renunțat la ele voluntar pentru că îmi place foarte mult baletul”, lămurește Bianca.

,,Mi-am sacrificat copilăria pentru că îmi doresc foarte tare să fac balet”

Timpul pus în slujba baletului, dublat de ghidajul profesorilor și efortul părinților, au dat roade. În prezent, Bianca se poate lăuda cu sute de premii obținute la competițiile din lumea întreagă. Memorabilă rămâne participarea la Youth America Grand Prix, cea mai mare competiție de balet din lume, unde s-a clasat pe locul doi din peste 180 de participanți la categoria ei. “La competiții mă gândesc că trebuie să mă autodepășesc și să fiu mulțumită de ce am făcut pe scenă. Sinceră să fiu, nici nu mă uit în stânga și-n dreapta să văd cum dansează ceilalți concurenți, pentru că eu concurez în primul rând cu mine. În America a fost un moment foarte greu pentru că în același timp trebuia să mă pregătesc pentru finala de la Românii au Talent, și eram destul de stresată. M-am antrenat destul de intens, și când am ajuns acolo eram puțin speriată pentru că eram cea mai mică, iar celelalte fete erau extrem de bune la balet și dans contemporan. Cu toate acestea, am reușit să obțin titlul de vicecampioană mondială și să devin prima româncă, care a urcat pe podium la acest concurs”, spune Bianca Badea.

Lupta cu partea financiară

Baletul este o formă de artă care necesită multe sacrificii, iar pentru familia Biancăi, cel mai mare sacrificiu este cel financiar. “Provin dintr-o familie modestă, așa că ne-a fost destul de greu să ne descurcăm. Părinții mei s-au împrumutat de multe ori ca să facă față costurilor. Toate costumele, coronițele, costă extrem de mult. Spre exemplu, la finala de la New York am avut nevoie de un costum de lebădă neagră. Am căutat pe internet o coroniță care era în jur de 500 de euro, sumă pe care nu ne-o permiteam, așa că tata a încercat să creeze el una.”

,,Părinții mei s-au împrumutat de multe ori ca să facă față costurilor”

Dificultățile financiare aveau să-i dea bătăi de cap și în ceea ce privește oportunitatea de a studia peste hotare. Tânăra a obținut burse la cele mai mari școli de balet din lume: Royal Ballet School, American Ballet Theatre School, Academia Princess Grace Monaco, Royal Danish Ballet School, Ballettschule Theater Basel, Tanzakademie Zürich, etc. “Fiindcă nu puteam acoperi costurile legate de cazare, mâncare, și alte lucruri de acest gen, nu le-am putut onora pe toate.” Crede că locul artei nu este în online, motiv pentru care a refuzat să participe la concursuri pe internet deoarece nu o pun în valoare. Pe final de interviu, o rog pe Bianca Badea să-mi spună ce planuri are pentru viitor. “Îmi doresc să plec în străinătate și să ajung la compania mea de vis, Royal Ballet School. Iar după ce voi pune poantele în cui, pentru că viața unei balerine nu este lungă, mi-aș dori să fiu profesoară, și de ce nu, să-mi deschid propria mea școală de balet”, conchide Bianca Badea.

Absolvent al Facultății de Drept din Cluj, Augustin își începe ucenicia în birourile marilor avocați din Șimleu Silvaniei. Prin ianuarie 1912, decide să pornească singur la drum, motiv pentru care își deschide propriul birou la Crasna. Chemat la arme în Primul Război Mondial servește cu demnitate și curaj. Când focurile se potolesc, lucrează de zor alături de elita politică sălăjeană pentru înfăptuirea Marii Uniri.  Pe 17 octombrie 1944, este uns prefect al județului Sălaj, pe care îl pune pe picioare într-un timp foarte scurt. Cu toate acestea, este înlăturat din funcție de Frontul Național Democrat, căzând în dizgrația autorităților comuniste care încep să-l șicaneze. I se taie pensia, este urmărit de Securitate și nevoit să lucreze în locuri mult sub pregătirea profesională. În vara anului 1958, Augustin și soția sa, se reîntorc definitiv la Zalău. Aici și-a dat ultima suflare pe 27 mai 1959.

Studiile și anii de ucenicie

Se naște pe 14 decembrie 1885, în localitatea Cozla, ca fiu al preotului Simion Pintea și al Ecaterinei. Părinții i-au oferit o educați aleasă, care a debutat la școala primară de stat din Baia Mare, apoi patru clase la liceul minorităților din Șimleu Silvaniei. Perioada liceului s-a consumat la Beiuș, unde a fost coleg cu viitorul avocat Nicolae Bolcaș, cu judecătorul Leonida I. Pop, notarul Valer Vicaș, și alte personalități care aveau să pună umărul la înfăptuirea Marii Uniri. După liceu, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, iar la 2 mai 1907, devine doctor în drept. Tot acum debutează și perioada de stagiatură la Șimleu Silvaniei. Trece prim cabinetele mai multor avocați, începând cu Dr. Victor Deleu, Dr. Roth Hugo din Zalău și Dr. Gheorghe Duleșiu din Hunedoara. Pe 3 octombrie 1911, susține examenul de liberă practică pe lângă curtea de Apel din Budapesta, pe care îl promovează cu brio. Pe lângă acestea, Augustin se implică în viața cetății încă din perioada stagiaturii. Asistă la sfințirea școlii din Giurtelec, se alătură elitei politice din Șimleu care protesta împotriva legii electorale alcătuite de Andrassy, îl suplinește pe Victor Deleu, secretarul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, dând citire raportului de activitate etc.

Participarea la Marea Unire

Din ianuarie 1912, devine avocat cu titlul definitiv și își deschide propriul birou la Crasna. Când lucrurile începeau să meargă din ce în ce mai bine, izbucnește prima conflagrație mondială și este mobilizat de urgență. Avocatul Augustin Pintea a fost repartizat în cadrul Regimentului de honvezi și la Parchetul honvezesc din Cluj, ajungând până la gradul de sergent. Sfârșitul războiului îl găsește la Tribunalul Militar din Oradea, de unde va pleca la Cluj pentru a lua legătura cu intelectualii din Zalău, Șimleu și Crasna. S-a ocupat îndeaproape de organizarea adunărilor menite să-i aleagă pe viitorii reprezentanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După lungi discuții, despărțământul Crasna l-a desemnat pe Ioan Pereni, despărțământul Șimleu Silvaniei pe Nicolae Munthiu și Iuliu P. Mureșian, iar cercul electoral Zalău i-a ales pe Traian Trufașiu, Eugen Boroș, Remus Roșca, Cornel Oțiel și Augustin Pintea. Iată ce spunea despre această cinste cel din urmă:

“Investit cu mandatul de răspundere istorică, am luat parte la adunarea ținută în Casina militară din cetatea Albei Iulii, la 1 decembrie 1918, unde, votând pentru unirea Transilvaniei cu România, am îndeplinit voința celor care m-au ales. În cursul acelei zile de neuitat, am primit o nouă însărcinare, fiind ales între cei 200 de membri ai Marelui Sfat Național, primul parlament al Transilvaniei unite cu Patria-Mama”

Implicarea în viața politică

Revine la Zalău în august 1919, unde este uns juristconsulat al Primăriei, demnitate pe care o va exercita până 1936. În 1932, decanul Baroului Zalău, Gheorghe Pop, a primit un nou mandat de prefect al județului Sălaj, iar în locul său a fost numit Augustin, care a fost decan până la semnarea Dictatului de la Viena și cedarea Ardealului. Între timp, se înscrie ca membru în organizația Partidului Național Liberal, și intră în cercul elitei politice sălăjene. Se implică în activitatea propagandistică a partidului, ține mai multe conferințe și discursuri politice, menite să atragă cât mai mulți simpatizanți. Zelul și fidelitatea politică de care dădea dovadă, l-au urcat în ierarhia partidului până la funcția de președinte al organizației din Zalău. După cedarea Ardealului, o bună parte din românii sălăjeni au apucat-o care încotro, dar Augustin a decis să rămână și să sufere în tăcere. Mai întâi, autoritățile maghiare l-au epurat din barou, apoi la 24 august 1944, când România a ieșit din alianța cu Germania, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu până la eliberarea orașului. Izbăvirea avea să vină pe 17 octombrie 1944, prin Decretul Regal nr. 1925, prin care era numit în funcția de prefect al județului Sălaj. Pentru început, i-a strâns pe oamenii care nu părăsiseră urbea, și a pus pe picioare Prefectura, Tribunalul, Parchetul, Administrația financiară, Serviciul agricol, zootehnic, medical, aprovizionare, Inspectoratul învățământului primar, etc.

Augustin Pintea în vizorul Securității

Realizările în plan administrativ nu au fost suficient de convingătoare. La 10 martie 1945, Frontul Național Democrat decide înlăturarea prefecților numiți în toamna lui 1944. Hotărârea era motivată de anumiți factori politici, printre care cel mai important era procesul de sovietizare a României. Iată ce le spunea Augustin Pintea colaboratorilor săi la final de mandat:

“Ne îndepărtăm cu conștiința împăcată, că am făcut totul, ce un om cinstit poate face, nici când pe nimeni nu am refuzat în îndeplinirea cererei juste, ușa serviciului a fost pentru toți deschisă și tot omul a fost ascultat”

Alungat pe nedrept, se reîntoarce la prima dragoste, avocatura. Îndeplinește funcția de jurist consult al județului Sălaj, cu gradul de avocat consilier, iar la 1 ianuarie 1946, se pensionează. Munca depusă pentru înfăptuirea Unirii și trecutul liberal, atrag antipatia comuniștilor care îi pun gând rău. În anul 1948, i s-a suspendat pensia, proprietățile i-au fost naționalizate, iar pământul de la Panic este trecut în administrația Gospodăriei Agricole de Stat. Rămas fără niciun venit, Augustin pleacă la Turda unde se angajează administrator la cantina Școlii Zootehnice. Peste doi ani, se transferă la școala profesională de tractoriști din Huedin, pe un post de secretar. A decis să lupte împotriva nedreptăților și a dat în judecată statul comunist, susținând că nu există niciun motiv pentru oprirea pensiei din moment ce autoritățile au pus mâna pe proprietățile sale. După lungi bătălii în instanță, în vara lui 1956, tribunalul îi dă câștig de cauză, iar prin intermediului Colectivului avocaților din Huedin, este remunerate cu o pensie mizerabilă în valoare de 450 de lei. Este urmărit cu ardoare de Securitate, pentru stabilirea legăturilor cu foștii conducători și membri P.N.L. din alte localități sau din străinătate. În ciuda episoadelor de spionaj, a cercetărilor și interogatoriilor, comuniștii nu-i găsesc cusur, și decid clasarea dosarului. În vara anului 1958, Augustin și soția sa, se reîntorc definitiv la Zalău. Aici și-a dat ultima suflare pe 27 mai 1959, ostoit de atâta alergătură.

Surse: Marin Pop, “Augustin Pintea (1885-1959)- Personalitate sălăjeană marcantă din generația Marii Uniri“,  în Acta Mvsei Porolossensis, Ed. Porolissum a Muzeului Județean, Zalău, 2018.

În concepția Sfântului Teofan Zăvorâtul sunt trei trepte ale întoarcerii păcătosului spre Dumnezeu, anume: trezirea din somnul păcatului; luarea hotărârii de a lepăda păcatul; înveșmântarea cu putere de sus[1]. În prima treaptă, omul își vede propria păcătoșenie, harul divin, ce pătrunde „până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă” (Evrei 4, 12), spunându-i acum doar să vegheze la cele pentru mântuirea sa și să caute să descopere ori să redescopere viața duhovnicească în întreaga ei strălucire, existând o deosebire între cei care au fost deja treziți și aceia care văd lumina harului pentru prima dată, cei dintâi trebuind să depună efort personal pentru a-l reprimi. De asemenea, omul care primește harul și nu se schimbă se asemănă „țarinei care absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei, dar aduce spini și ciulini” (Evrei 6, 7-8)[2].

Această trezire a păcătosului este caracterizată de vederea urâciunii propriilor fapte în raport cu cele dumnezeiești, însoțit de un sentiment de copleșire și de teamă, însă această conștiință a căii dumnezeiești reprezintă într-adevăr începutul drumului către mântuire. De multe ori, pentru deșteptarea celor aflați în păcat, Dumnezeu îngăduie ca acestora să li se înfățișeze persoane sfinte de pe lumea cealaltă, altfel spus: „lumea de dincolo și mai ales ierarhiile ei se înfățișează minții necunoscătoare în vreun chip izbitor”[3]. Aceste lucrări dumnezeiești săvârșite prin intermediul minunilor duc la o convertire imediată a celor ce sunt vizați, care, fiind copleșiți de cele văzute, se rup deîndată din legăturile păcatului.

Pe lângă această acțiune nemijlocită a harului dumnezeiesc asupra omului, mai există și acțiunea indirectă a acestuia, caracterizată printr-o stare de nemulțumire și de întristare, de lipsire de satisfacție a omului din partea celor materiale și de o căutare a celor duhovnicești, nemulțumire ce se ivește fie în partea rațională a sufletului, fie în partea volițională ori cea sentimentală. Însă, așa cum concluzionează Sfântul  Teofan, „harul rămâne însă nevăzut, cuprinde nemijlocit sufletul și îl scoate din legăturile care îl chinuie la lumina cea dumnezeiască, pe tărâmul vieții celei dumnezeiești”[4].

În ceea ce privește cauzele care lucrează la menținerea omului în păcat, acestea sunt trei principale, în viziunea Sfântului Teofan, anume: mila de sine, lumea și diavolul. Mila de sine cuprinde întreaga ființă a omului dedat în totalitate spre exercitarea unor lucruri omenești, întemeindu-se pe numeroase temeiuri pentru a spori egoismul omului și în cele din urmă a-l face să se scârbească și să se usuce tocmai din lucrul ce îi făcea plăcere. Însă necazurile pe care un om le suferă din cauza patimii sale nu sunt neapărat rele, deoarece, așa cum arată Sfântul Teofan: „există vreo altă cale de a trezi pe cei ținuți în legăturile nepăsării de fericirea cea din afară altfel decât prin necazuri și durere?”[5]. Cea de-a doua influență ce contribuie la menținerea omului în păcat este cea a lumii, ale cărei convenienţe, desigur psihologice și imaginare, apasă asupra tuturor celor aflați în ea, și a cărei influență poate fi cel mai ușor combătută prin contemplarea celor două lumi dumnezeiești, anume lumea zidită și Biserica, ori prin înfățișarea păcătosului a unui fel de viață opus celui în care s-a obișnuit până atunci, prin lucrare a unei puteri duhovnicești din afara lumii acesteia, acestea fiind convertirile prin pilda vieții. De asemenea, adesea Dumnezeu face ca rânduielile lumii să se schimbe pentru a o rușina în fața celor ce se arată robiți de ea, iar alteori lumea însăși se vădește oamenilor în întreaga ei deșertăciune, făcându-i să se îndrepte către o viață mai curată.

Desigur, cele mai grele legături ce îl mențin pe om în viața păcătoasă sunt cele ale diavolului, ce se suprapun adesea peste legăturile milei de sine și ale lumii, la care se adaugă un sentiment satanic de teamă în fața oricărei schimbări spre bine ori felurite lingușeli duhovnicești, ce sunt inspirate cel mai ușor de către diavol atunci când acesta stă ascuns, pentru a putea lucra mai bine asupra sufletulu celor păcătoșui. Însă, așa cum arată Sfântul Teofan: „dumnezeiescul har, care îl face pe om să își vină în fire, deseori îi smulge pe păcătoși din gura iadului batjocoririi satanicești”[6].

[1] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 103.

[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 106.

[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 111.

[4] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 125.

[5] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 131.

[6] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 185.

Bibliografie:

Izvoare:

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985.

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, trad. Florentina Cristea, Ed. Egumenița, Galați, 2013.

Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981.

Lucrări generale:

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Articole:

Radu, Pr. Dumitru, „Taina Mărturisirii”, în: Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986.

Stăniloae, Pr. Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

Pocăința în viziunea Sfântului Teofan Zăvorâtul – partea I

-Nu, chiar nu mai pot cu tot ce se întâmplă zi de zi acasă cu fiul meu! E mai mult decât pot duce! În fiecare zi îmi vine să mă întreb: ce-o mai fi azi? Ce mă mai așteaptă? Pare că fiecare oră stă să explodeze! Când văd numărul dirigintei pe ecranul telefonului mă înfior toată. Și, mai grav, mi se pare că nu mai pot avea încredere în el. Oare mă ascultă? Oare mă aude, măcar?

Maria este foarte îngrijorată. Și tristă. Ar fi vrut să aibă câteva rețete pentru anii aceștia de adolescență ai fiului ei. Cineva să o pregătească. Să existe cursuri susținute cu exemple de probleme și soluții pentru rezolvarea lor. Nu a fost să fie așa. (Și nici nu e. Niciodată, pentru nimeni).

Stresant. Și imprevizibil

Viața lângă cei mai mulți adolescenți băieți este stresantă. Și imprevizibilă. Stările lor de spirit se schimbă în funcție de schimbările hormonale și în funcție de ceea ce experimentează în viața de zi cu zi. În plus, majoritatea băieților adolescenți nu vorbesc, nu își expun trăirile, așa că părinții lor nu știu ce se petrece și nu au indicii despre ce anume le-ar putea provoca o stare sau alta.

E bine să știm că toți părinții de copii adolescenți au o sarcină grea. Așa că ar fi bine să nu uite să aibă grijă și de ei înșiși: să nu uite să se odihnească, să nu uite să stabilească mereu limite clare, să facă des lucruri ce le aduc bucurie și să nu uite să împărtășească frământările cu parteneri de ascultare potriviți sau cu grupuri de suport.

Băieții noștri adolescenți se vor înșela, vor călca pe lângă potecă, vor minți sau vor încerca să ascundă adevărul. Vor lua note proaste sau vor fi în prag de corijență, nu-și vor deschide camera pentru orele on-line sau vor adormi la ora de istorie cu capul pe bancă. Este bine să ne reamintim mereu că băieții, în special, învață prin încercări și învață văzând rezultatele erorilor. Apoi vor ști cum se face corect un lucru. După multe frământări. În ei și în tine.

Dar știi ceva?

Și noi ne vom înșela: uneori vom exagera ceva minuscul și uneori vom bagateliza ceva important. Vom spune lucruri pe care le vom regreta. Așa că îl vom lua pe ,,îmi pare rău” cu noi de mână și vom reveni la masa albă a negocierii. Băieții noștri au toleranță mare; poate vom primi o îmbrățișare la momentul împăcării. Poate nu. Însă vom ști cu siguranță că știu ce au de făcut când greșesc.

Lipsa de control

Toți vom fi speriați de lipsa de control pe care o avem asupra adolescenților. Când erau mici, pur și simplu îi luam pe sus și îi puneam în mașină, acolo îi linișteam mai devreme sau mai târziu și apoi ajungeam unde ne propusesem cu toată opunerea lor de moment. Însă acum? Cam cum poți domina un tânăr de 1,80 și 79 kg? Nu prea poți. Și nu știi ce să faci nici cu negativismul, nici cu încremenirea lui și nici cu felul gol/distrat/obraznic cu care te privește.

Este exact momentul în care ar fi bine să ai încredere în anii de muncă în care ai lucrat la rădăcina acestui copac înalt, bătut acum de vânt din toate direcțiile; dacă ai lucrat bine, și știu că ai făcut-o, lucrurile își vor găsi un făgaș. Pe la 17-18 ani, crengile devin brusc mult mai solide și cu roade care rămân și încep frumos să se coacă în soarele binefăcător.

Foame de dragoste

Tuturor adolescenților le este foame mai mereu. Și în special le este foame de dragoste!

Când îi vedem navigând, de multe ori în direcție greșită sau cu frâna de mână trasă, speriați și în defensivă, să ne reamintim câtă nevoie au de grijă și căldură. Și ei văd că lucrurile nu le ies bine. Și nu au încotro, oricât s-ar strădui. Cunosc consecințe, cunosc repere, își amintesc sfaturi și cu toate astea se mai lovesc încă o dată și încă o dată cu capul de pragul de sus. Se prăbușesc și se reclădesc în aceeași zi. Cât efort, câtă neputință, câtă dedicație! Toate la un loc.

Au nevoie de sprijin când iau decizii și când se auto-testează. Anii aceștia sunt niște ani de antrenament. Este o încercare de desprindere acum de familia de apartenență, o testare de puteri și de resurse. Cel mai bun lucru este să te ții tare și să încercă să nu trăiești viața fiului tău. Va învăța poate pe calea cea grea ce înseamnă să întârzii, să nu îți îndeplinești sarcinile, să ascunzi adevărul, să nu respecți regulile. Însă vor învăța. Este o metodă sigură de a-i pregăti pentru anii de ,,tânăr adult” ce se ivesc deja de după colț.

Noi am fost în papucii Mariei. Suntem sau vom fi. Așa că în anii aceștia în care nu va fi ușor nu ne rămâne decât să îi iubim pentru ceea ce știm că stă ascuns în interiorul lor, pentru bulgărele de aur ce suntem convinși că este acolo și să îi ajutăm să sape după el prin noroi, zăpadă murdară, bazalt neclintit sau prundiș alunecos.

O să merite. Știu asta!

Motto: „- Ce (mai) faci?

                                                      –  Finalizez ghidul STEM.”

Doamna profesoară Sanda Ghioaldă este absolventă de Liceu Pedagogic și licențiată a Universității din București, specialitatea limba română – limba franceză. După finalizarea studiilor universitare, a preluat și funcția de director al unei școli din Giurgiu, zona sa natală.

Această experiență managerială, alături de expertiza de la catedră au venit să îmbogățească, în anul 2009, buchetul de realizări ale cadrelor didactice din Școala – pe atunci – și Liceul, Pedagogic, acum, „Anastasia Popescu”.

Preocupările Doamnei Sanda Ghioaldă depășesc cu mult predarea disciplinei căreia i s-a consacrat – limba și literatura română – fiindcă este mereu însetată de a cunoaște, nu s-a oprit nicio clipă din învățat și a construit, împreună cu echipa managerială și cu ce didactică, proiecte care au adus copiilor noi orizonturi în parcursul  școlar, cu ecouri pentru formarea lor ulterioară ca adulți „de succes”.

Interviul pe scurt:

• Un debut deloc simplu, dar încununat de succes – cariera de dascăl, de la liceul pedagogic, la funcția de director de școală.
• Proiecte, proiecte și iar proiecte ! –  interesul timpuriu pentru proiecte europene.
• O reîntâlnire sub semnul Providenței – Prietenia – scânteia și motorul unui nou început.
• Rigoare și creativitate – Omul potrivit la locul potrivit.
• Ce facem când ia sfârșit un proiect? – Activitate mereu înnoită și înnoitoare.
• Viitorul școlii va fie el oare online? – Nimic nu va înlocui legătura caldă, emoțională, dintre dascăl și discipol.

Un debut deloc simplu, dar încununat de succes

Ca învățătoare, după absolvirea liceului pedagogic, Sanda Ghioaldă a predat în comunități unde copiii aveau mare nevoie de sprijinul unei învățătoare dedicate și cărora influența sa benefică le-a adus un plus de bine, nu doar pentru copii, ci și pentru familiile pe care le „păstorea”. Cu tenacitate și fără preget, a frecventat în paralel,  și cursurile Universității din București, unde era nevoită să facă o navetă delor ușoară. Examenele luate cu brio, o licență lăudată de Academicianul Eugen Simion, care i-a fost îndrumător al lucrării, totul a concurat pentru preluarea unei catedre de limba română și, apoi, instalarea Sandei Ghioaldă ca director al unei școli gimnaziale din municipiul Giurgiu.

Proiecte, proiecte și iar proiecte !

De îndată ce învățământul românesc s-a deschis către orizonturi europene, Sanda Ghioaldă a fost printre cei dintâi profesori și directori care au depus proiecte pentru a putea cunoaște alte sisteme de învățământ și a lua contact cu tot ce însemna civilizație europeană, devenind astfel un ambasador „avant la lettre” – cu mult înainte de aderarea României –  al simbolului cultural reprezentat de Uniunea Europeană.

Cu întâlniri memorabile, cu aventuri specifice necunoscătorului care bate la porțile Cetății Occidentale, doar cu idealuri în minte și cu apriga dorință de a învăța, anii aceia au fost ziditori pentru managerul care a construit comunitățile de învățare, pornind de la aceste lecții însușite, unde a adăugat talent, creativitate, perseverență, pentru a transforma școala într-o unitate modernă, cu sclipiri europene.

O reîntâlnire sub semnul Providenței

O întrebare se impune de la sine  și, evident, i-am adresat-o Doamnei Sanda Ghioaldă: cum   s-a despărțit de locurile natale, ce a atras-o către zarva și aglomerația bucureșteană? Răspunsul vine senin, fără ezitare: „Cauza este prietenia”!

Cerem lămuriri și aflăm marea poveste a strămutării. Cum bănuiți, la mijloc este tot un proiect, mai bine zis, două. Și anume, unul dedicat celor cinci simțuri, derulat la Giurgiu și unul, adresat comunității deficienților de auz, de la București. Cum se poate lesne ghici, primul era coordonat de Dna Sanda Ghioaldă, iar celălalt, de dna Monica Șerbănescu, nici mai mult nici mai puțin decât fosta profesoară a Sandei, din vremea când se pregătea pentru admiterea la Universitatea bucureșteană. Fiecare cu treburile și grijile aduse de școlile unde trudeau, se auziseră rar în vremea aceea, astfel încât Sanda a descoperit proiectul lucrat de Monica Șerbănescu în paginile revistei Avantaje. A fost o scânteie care a declanșat nu doar finalizarea în câteva acțiuni comune a celor două proiecte dedicate persoanelor cu deficiențe, ci și decizia Doamnei Profesoare Sanda  Ghioaldă de a se alătura echipei Școlii „Anastasia Popescu” din București.

Rigoare și creativitate

„Structural, sunt o persoană foarte organizată – mărturisește Dna Director Sanda Ghioaldă – iar în școala fondată de prietena mea, Mona Șerbănescu, accentul se punea pe creativitatea copiilor, pe relațiile extrem de calde între aceștia și dascăli, pe echipa care să lucreze mereu împreună. Chiar dacă la început mi s-a părut un pic ciudat că aici fiecare era îndemnat să își asume propriile proiecte, să vină cu propuneri și inițiative, ceea ce în școala publică nu era întotdeauna posibil, m-am bucurat de acest nou mediu, în care puteai munci și 20 de ore pe zi, fiindcă îți era drag ce făceai. Rigoarea care mă caracterizează a completat formula de succes a școlii și așa am pus pe picioare, împreună cu prietena mea, Mona Șerbănescu, și cu o întreagă echipă de profesori și elevi un proiect școlar european Comenius, cu tema „Le monde par le theâtre”, care a fost desemnat Star project după finalizarea sa.”

Neastâmpărul unui colectiv dornic să aducă în clase mereu lucruri interesante, care să le ofere copiilor motive de bucurie și împlinire, a fost dovedit, an după an, prin inițiative care se traduc prin obținerea titlului de Școală europeană, apoi prin încă două proiecte Erasmus +, unul, constând în mobilități ale profesorilor în diverse școli și centre educaționale europene, celălalt, adresat elevilor, reprezentat prin activități la clasă după formula STEM (Science, technology, engineering, and mathematics), atât de ofertantă în noul peisaj al școlii secolului XXI.

 Neobosită, Doamna profesoară Sanda Ghioaldă a participat personal la mobilitățile presupuse de proiecte, dar a și lucrat la clasă, cu elevii săi cărora le-a deschis de fiecare dată, calea către succes la examenele de Evaluare Națională, unde notele de 10 au umplut de bucurie și pe copii și pe părinți, așezând școala într-un top permanent al școlilor cu cele mai mari medii la aceste examene.

Ce facem când ia sfârșit un proiect?

Dacă cineva se întreabă ce urmează după finalizarea unui proiect, răspunsul Doamnei Sanda Ghioaldă va fi „un nou proiect!”. Fie că este vorba de un Ghid de activități STEM în limbile franceză și română, fie că se inițiază o serie nouă a Revistei Liceului, ori se pregătește un vernisaj, efervescența rămâne trăsătura majoră a unui mediu de învățare care pune accentul în mod egal pe studiul academic, dar și pe dezvoltarea competențelor copiilor care să poată căpăta autonomie într-o lume viitoare, nu întotdeauna previzibilă.

„Mănușa pe care a aruncat-o școlii răstimpul acesta caracterizat prin trecerea multor activități școlare în mediul online a adus o nouă perspectivă de învățare continuă căreia profesorii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”, de la nivelul preșcolar la clasa a XII-a, i-au răspuns cu entuziasm, fiindcă au reușit să își dezvolte, alături de elevi, capacitatea de a lucra și de a crea lecții care să îi atragă pe copii, încă de la cele mai mici vârste.” – ne relatează  Doamna Directoare Sanda Ghioaldă, care a fost mereu un model pentru fiecare, dar, mai cu seamă, un sprijin, atunci când, în noul context s-au desfășurat online vizite de evaluare la nivelul școlii, inspecții de grad la clase, cercuri pedagogice ș.a.m.d.

„Din această perspectivă, soluțiile găsite și implementate s-au dovedit foarte bune, astfel încât predarea a avut succes. De asemenea, începând din luna martie a anului trecut, și întrunirile cadrelor didactice, au devenit mai frecvente, grație tehnologiei”, adaugă domnia sa.

Viitorul școlii va fie el oare online?

Dacă avantajele există, și ele par evidente din cele de mai sus, i-am adresat Doamnei Director Sanda Ghioaldă întrebarea firească: „Va fi viitorul școlii în formula online?”

„Cu siguranță, câștigul din aceste luni trebuie păstrat și îmbogățit, fiindcă și copiii, și dascălii, chiar și părinții, acolo unde au existat soluții suficient de performante pentru a derula cursuri online, au avut de câștigat în anumite direcții. Poate tipul de învățare standard, care domina școala înainte a pierdut teren, însă dascălii s-au înnoit ca viziune și abordare a temelor din programă. Copiii au înțeles că tehnologia nu înseamnă doar joacă și că, de fapt, și joaca poate presupune învățare, că tocmai, învățarea poate fi de mai multe feluri și se poate face diferit, aducând, de fiecare dată, bucuria unei victorii.

Dar nimic nu va înlocui legătura caldă, emoțională, dintre dascăl și discipol, dintre copil și mediul școlar, dintre colegii unei comunități de profesori, oricâte teleconferințe și webinarii s-ar organiza! Sigur, ne-am îmbrățișat virtual, am băut ceaiul fiecare la el acasă, mimând că îl savurăm împreună, ne-am îmbărbătat unii pe alții cu celebrul va fi bine, dar trebuie să mărturisim că de-abia așteptăm să revenim în clase, să auzim zumzetul vocilor copiilor, să îi putem mângâia, când au nevoie de sprijin, nu doar cu privirea, să dezbatem în cancelaria reală, nu în cea virtuală. Viitorul școlii va include, desigur, tehnologia și toate achizițiile de ultimă oră, dar va păstra comoara emoției născute la întâlnirea dintre dascăl și copilul care preia întâi un model, pentru ca, mai apoi, grație acestuia, să absoarbă și învățătura; până la vârste destul de mari, actul predării-învățării se desăvârșește tot prin participare emoțională.”

Vine pe lume într-o familie modestă din localitatea Viișoara. Rezultatele bune la învățătură, seriozitatea și ambiția, i-au călăuzit pașii pe calea științelor juridice. După absolvirea facultății intră direct în pâine, și își deschide propriul birou avocațial. În timpul primei conflagrații mondiale luptă pe frontul din Galiția, iar în cele din urmă cade prizonier la ruși. În 1918, Consiliul Dirigent îi încredințează funcția de prefect al județului Mureș-Turda, apoi prinde un mandat de senator în primul parlament al României Mari. Avocatul Ioan Vescan a fost un apropia al bisericii sprijinind constituirea Marii Adunări Generale laice a Mitropoliei Ardealului, și ctitorind o biserică în satul natal. Eforul susținut și vârsta înaintată, au început să se răsfrângă asupra sănătății. Trece pragul mai mult medici și urmează o serie de tratamente care îi prelungesc viața până la 30 martie 1946, când inima îi stă în loc.

Un avocat în viața cetății

Zarvă mare într-o familie de agricultori din localitatea Viișoara. La 22 august 1877, Ioan și Anica așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a lui Ioan, vlăstarul mult dorit. Pruncul crește frumos, și urmează primele clase la școala din localitatea natală. Absolvă liceul la Blaj, iar calificativele bune îl fac beneficiarul unei burse de merit acordate de Fundația Gojdu. Devenit student la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, Ioan se remarcă atât prin dragostea de carte, cât și prin participarea la viața tinerimii române. După finalizarea anilor de licență, urmează studiile școlii doctorale, iar la 10 decembrie 1903, devine doctor în științe juridice.

Ajuns avocat cu acte în regulă, Ioan Vescan se stabilește în localitatea Teaca, și deschide propriul birou în 1905. Tot acum devine membru al societății ASTRA, fiind fondatorul despărțământului Teaca, și susținând numeroase conferințe în diferite locuri. Se dovedește un membru activ al societății, implicându-se în numeroase opere de binefacere, sprijinind ctitoria de Biserici Ortodoxe, stabilind totodată diverse relații cu elita românească din zona de nord a Transilvaniei.

Luptă pe front și cade prizonier la ruși

Ascensiune profesională și socială de care se bucura avea să fie suprimată de un eveniment nefericit: declanșarea Primului Război Mondial. Ioan a fost mobilizat pe frontul din Galiția, unde a participat la luptele împotriva Armatei țariste. Curajul și jertfa de care a dat dovadă, i-au adus la finalul anului 1914, gradul de locotenent. Perioada petrecută pe front, a fost presărată cu de toate, dar poate că cel mai dificil moment a fost când a picat prizonier al Armatei Ruse, și trimis alături de alți soldați transilvănenei și bucovineni, îl lagărul de la Darnița. Acolo, în colaborare cu alți ofițeri români, i-a organizat pe deținuții români, ca voluntari naționali, urmând ca la 9 decembrie 1916, să pună bazele Comitetului Executiv mandatat să mobilizeze voluntarii români. În primăvara anului 1917, Ioan și voluntarii au fost primiți ca rezerviști în cadrul Armatei Române, iar peste câteva luni, voluntarii din Darnița ajung la Iași, unde se pun în slujba armatei. Primirea de care au avut parte a fost una fastuoasă, la buza peronului aflându-se ministrul de război, Vintilă Brătianu, și generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Stat Major.

Avocatul Ioan Vescan nu s-a dat în lături atunci când a fost chemat la arme pentru a-și apăra țara. În august 1917, participă la Bătălia de la Mărășești, în calitate de comandat al unei companii din cadrul Corpului V Armată. Peste un an de zile, avea să fie avansat la gradul de căpitan și trimis într-o nouă misiune, de această dată în Basarabia, unde avea ca scop păstrarea ordinii publice, tulburate de revoluția bolșevică. Pentru întreaga activitate desfășurată pe câmpul de luptă, Regele Ferdinand îi va acorda Ordinul Steaua României, în grad de cavaler.

Om politic și fiu credincios al bisericii

După încheierea războiului și înfăptuirea Marii Uniri, Consiliul Dirigent al Transilvaniei îl va numi în funcția de prefect al județului Mureș-Turda, devenind primul român care deține această demnitate. Adună trei mandate ca prefect, iar printre meritele sale se număra reorganizarea administrației județene pe baze românești, dezvoltare învățământului românesc, etc. Cum nu putea sta departe de febra vieții politice, Ioan candidează la alegerile din 1922, pentru un loc de senator din partea Partidului Național Român în circumscripția electorală Hida, din județul Cojocna. Obține fără probleme mandatul, iar între 1922-1926, participă la evenimentele care au marcat viața politică a României Mari. Ulterior, va candida și la alegerile din 1927, însă acum schimbase tabăra și trecuse de partea Partidului Național Țărănesc, vizând un loc de deputat și unul de senator. Deznodământul electoral nu este deloc fericit, Ioan ratează ambele obiective, prin urmare revine la Târgu-Mureș în calitate de consilier județean.

Chiar dacă a îndeplinit multe funcții, avocatura a rămas cea mai apropiată inimii sale. A figurat ca membru în cadrul Uniunii Avocaților din România, și în Baroul Mureș, pledând exemplar. În ianuarie 1933, avocatul Ioan Vescan, se regăsește printre cei care au aderat la constituirea Marii Adunări Generale laice a Mitropoliei Ardealului. Acțiunile în ogorul Bisericii Ortodoxe, au continuat printr-o donație de 300.000 lei pentru ridicarea unui locaș de piatră la Viișoara, făgăduind că va cumpăra și un clopot. La 11 octombrie 1936, Biserica a fost sfințită de Episcopul Clujului Nicolae Colan, în prezența ctitorului, a prefectului de Turda-Arieș, și altor personalități. Biserica primise un clopot din partea ctitorului, donat în memoria voluntarilor români din Primul Război Mondial, al doilea fusese cumpărat din strădania sătenilor la care mai contribuise și Ioan, iar Iuliu Maniu donase al treilea clopot, ca semn al prețuirii pe care i-o purta ctitorului.

Fragilitatea vârstei la care ajunsese, munca peste program și diferitele îndatoriri,  s-au răsfrânt asupra stării de sănătate. Boala îl ajunge din urmă și este nevoit să o lase mai moale. Urmează diferite tratamente în orașul Poděbrady din Boemia Centrală, în urma cărora se mai înzdrăvenește. Cu toate acestea, la 30 martie 1946, inima îi stă în loc. Slujba de prohodirea a fost oficiată de episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Nicolae Colan, la biserica din satul natal.

Surse: 1) Răzvan Mihai Neagu, “Personalități ale Marii Uniri: Avocatul Ioan Vescan, primul prefect român al județului Mureș-Turda (1877-1946)”;  2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

În viziunea Sfântului Teofan Zăvorâtul, Taina Sfintei Pocăințe ori a Spovedaniei constituie în prezent singura sursă a harului divin pentru om, deoarece toți oamenii își întinează în decursul vieții harul primit prin Taina Sfântului Botez, având nevoie să zidească înăuntrul său „inimă nouă și duh nou” (Iezechiel 36, 26). De asemenea, el arată că această taină este exercitată în mod diferit pentru fiecare om, unii trebuind doar să fie curățiți pentru ca harul pe care l-au primit deja să lumineze din nou, în timp ce inimile altora trebuie desțelenite de la bun început. Însă manifestările acesteia sunt în principiu universale, după cum urmează: „Un om care se pocăiește trăiește durerile unei femei care naște și, în simțurile inimii lui întâlnește, așa zicând, chinurile iadului”[1]. În această privință, Sfântul Teofan aduce în sprijin două versete, unul veterotestamentar, de la Ieremia 1, 10: „…să dărâmi și să zidești și să sădești…”, iar altul noutestamentar, de la Evrei 4, 12: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii”.

De asemenea, și efectele pocăinței sunt similare în cazul tuturor credincioșilor, ordinea acestora fiind, potrivit Sfântului Teofan, următoarea: „teama, alinarea nădejdii, întristarea și mângâierea”, parcurse în ritm diferit de fiecare dintre cei ce se pocăiesc și însoțite, bineînțeles, de urârea păcatului prin simțirea și conștientizarea răului ce sălășluiește în el, cel aflat în păcat trebuind să fie conștient de faptul că adâncirea în păcat conduce al contopirea cu acesta[2]. De asemenea, este de neapărată necesitate ca acela ce se pocăiește să-și dorească aceasta, numai astfel putând primi harul lui Dumnezeu, indispensabil pentru curățirea sa, după cum o arată cuvintele Scripturii: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis” (Ioan 6, 44).

În ceea ce privește caracteristicile vieții omului păcătos, Sfântul Teofan atrage atenția asupra următoarelor aspecte: păcătosul se aseamănă unui om cufundat într-un somn adânc, ce trebuie trezit de altcineva pentru a  deveni conștient de primejdia ce îl paște, în cazul său nepăsarea față de propria mântuire. De asemenea, fiind întors de la fața lui Dumnezeu, păcătosul caută să-și umple golul lăsat de prezența Ziditorului său prin lucrări personale, în care pune întreaga sa ființă și pentru care se trudește întreaga viață, aceasta fiind o altă trăsătură a vieții sale, ilustrată cel mai bine de un pasaj biblic, anume „grija de multe” (Luca 10, 41). Aceasta poate cunoaște felurite manifestări, precum: pustiirea minții, ce duce la grija și silința pentru multa învățătură, ori a voinței, ce are drept efect dorirea a numeroase lucruri, din care rezultă egoismul, ori a inimii, ce duce la goana neîncetată după plăceri[3]. Aceste manifestări ale vieții păcătoase devin mai intense atunci când păcătosul se află în apropierea semenilor săi, și ele de vin treptat atât de grele, încât omul nu mai poate să facă nici cel mai mic pas către mântuire și nu se mai lasă mișcat decât de cele lumești – „toți o duc așa, forfotind neîncetat prin șanțurile în care au căzut”[4].

Desigur că legăturile ce îl țin pe om legat de viața păcătoasă sunt adesea țesute sau întărite de către diavol, numit de către Sfântul Teofan „prințul acestei lumi”, și despre care acesta arată că poate pătrunde în sufletul omului prin trup și în genere prin materialitatea în care omul se scufundă prin cădere. Diavolul însuși este slujit de o hoardă de demoni, ce cutreieră neîncetat pământul și veghează la răspândirea păcatului, copleșindu-i pe toți cei care dau semne de îndreptare. Stăpânirea demonilor cunoaște o organizare riguroasă, asemenea unui regat pământesc, iar principala lucrare a Satanei este aceea de a-l face pe om să se ocupe cu orice în afară de Dumnezeu[5].            

În ceea ce privește felul lăuntric de a fi al păcătoșilor, Sfântul Teofan observă că aceștia pot fi adesea oameni cultivați, însă care se dovedesc a fi cu desăvârșire ignoranți în ceea ce privește propria lor mântuire și lucrurile dumnezeiești în general, asemănându-i în că o dată unor oameni adormiți și arătând că lor li se adresează îndemnul: „Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14). Trezirea păcătosului este sugestiv ilustrată de către Sfântul Teofan printr-o paralelă la parabola fiului risipitor: astfel, cuvintele „venindu-și în sine” se referă la venirea în fire a păcătosului; „sculându-mă, mă voi duce” arată hotărârea de a înceta vechiul mod de viață, „am greșit” este pocăința sinceră, iar îmbrăcarea sa de către tată reprezintă iertarea și dezlegarea de păcate, ospățul ce i se pregătește prefigurând Sfânta Împărtășanie.

[1] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, trad. Florentina Cristea, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 92.

[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 93.

[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 97

[4] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 99.

[5] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, p. 101.

Bibliografie:

Izvoare:

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Fericitul Augustin, Confessiones – Mărturisiri, trad. Nicolae Barbu, col. PSB, vol. 64: „Fericitul Augustin. Scrieri alese, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1985.

Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, trad. Pr. Ene Braniște, în: col. PSB, vol. 53: „Sfântul Ambrozie. Scrieri, partea a doua”, ed. IBMBOR, București, 1994.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41: „Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri, partea a patra”, ed. IBMBOR, București, 2000.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 21: „Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia”, ed. IBMBOR, București, 1987.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, trad. Florentina Cristea, Ed. Egumenița, Galați, 2013.

Tertulian, Despre pocăință, trad. N. Chițescu și David Popescu, în: col. PSB, vol. 3: „Apologeți de limbă latină”, ed. IBMBOR, București, 1981.

Lucrări generale:

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Articole:

Radu, Pr. Dumitru, „Taina Mărturisirii”, în: Pr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, ed. IBMBOR, București, 1986.

Stăniloae, Pr. Dumitru, „Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

Pocăința în viziunea Sfântului Teofan Zăvorâtul – partea II-a

Sorina căutase tot timpul să fie o mamă foarte informată, să se dezbare de metehne ale trecutului din familia ei, să fie părinte calm, cald, ferm, echilibrat, puternic și vulnerabil, să fie tot ce e bun, pe măsura puterilor ei. Se străduia să facă tot ce îi stătea în fire să formeze și să dezvolte personalitatea copiilor ei. De la o vreme, în discuțiile cu Alec, soțul ei, apărea totuși întrebarea: oare de noi doi, părinții, depinde tot? Iar răspunsul a prins la un moment dat forma: ,,depinde foarte mult totul și de cum se influențează copiii noștri, ei pe ei, ca frați, unii pe alții”.

Cea mai lungă relație din viața cuiva!

Atașamentul este cel care patronează relația dintre frați, poate cea mai lungă relație din viața cuiva, până la urmă!

Frații mai mari rămân figura către care se revarsă atașamentul fraților mai mici, nu-i așa? Ei sunt capsula de siguranță din care cei mici încep să caute și să se ridice, ei sunt cei ce mângâie, cei ce dau exemplu, cei ce dăruiesc confort dar și cei ce arată limite sociale pentru prima dată, poate. Când frații sunt singuri, au prilejul să experimenteze roluri de protectori sau rol de cel ce solicită protecția de la cineva pe care se poate baza! Câtă încredere și câtă validare se poate obține atunci!

Frații împărtășesc experiențe de viață cu totul speciale, experiențe (bune sau discutabile) care le vor întări legătura și o vor cimenta unic.

Complex cu C MARE

Dacă ar fi să întrebăm toți părinții ce au mai mult de un copil, cred că ar răspunde cu toții într-un glas (fără să aștepte o confirmare din partea specialiștilor): relațiile dintre copiii lor sunt deosebit de complexe, un iureș emoțional ce te ia pe sus când nu te aștepți și te coboară într-o poiată pașnică cu soare și fâlfâit de aripi de flutur tot când nu te aștepți.

Când totul pare că o ia razna, rivalitatea pare că devine regina neîncoronată a furtunii despre care vorbeam mai sus; ,,…nu știu ce să mai fac; se ceartă într-una! Cine e mai mare, cine mănăncă mai repede, câte minute au petrecut cu mine la lecții; țin cont de cine a stat în față în mașină ultima dată, țin cont de cine a primit felie de tort cu un milimatru mai mare, țin cont de cine trebuie să apese pe buton în lift! În competiție de dimineață până seara! E stresant și obositor!”

Chiar este.

Să fii părinte și să asiști la astfel de dispute de dimineață până seara e cu adevărat istovitor.

Și chiar când spui că nu mai poți, îi vezi susținându-se unul pe altul, îi vezi oblojindu-și rănile, îi vezi apărându-se, îi vezi întorcându-se senini spre tine și întrebându-te candid: ,,despre ce ceartă, ciupitură, îmbrâncitură, răutate vorbești?” Și chiar când crezi că nu mai poți, îi vezi dansând pe ei, frate și soră, un vals-vals legănat în dragoste și grijă, îi vezi citindu-și povești, îi vezi ținându-se de mână când traversează strada spre parc.

Ce spuneam mai devreme? Ciclonul de speriat din filmul de groază te aduce într-o clipită în luminișul din rai.

Între frați poți descoperi o grămadă de interacțiuni polarizate pozitiv și o grămadă polarizate negativ. Proporția dintre experiențe nu este egală; unii frați vor experimenta mai multe întâmplări bune, alții mai multe mai puțin bune. Acestea nu rămân la fel pe parcursul vieții. Se pot modifica în funcție de întâmplări ce întăresc frații și îi unesc sau îi determină să răcească relații. e

Un lucru este cert, ne arată istoria lumii: sângele apă nu se face! Indiferent cât de tensionată poate deveni uneori o relație frățească, frații și surorile apar mereu în poveștile oricui evocă un dram de copilărie, cu mult drag și nostalgie.

Ce putem face pentru relația dintre fiii și fiicele noastre?

Modul în care se interacționează în familie, atenția, grija împărțită de părinte, regulile casei, felul în care ne susținem credințele și valorile în fața copiilor noștri lasă o pecete pe ceea ce devin aceștia și pe relația ce va evolua o dată cu înălțarea lor: în ani, în centimetri, în experiență. Surorile vor păstra mai mereu secrete, frații vor fi mai mereu în competiție, diferențele mari de vârstă vor veni la pachet cu comportament protector/ cerere de protectorat, diferențele mici de vârstă vor dărui intimitate și tovărășie.

,,Dar nimeni n-are soră ca a mea și nimeni n-are frate ca al meu!”

Frații și surorile sunt un dar. Vin să ne completeze, să ne susțină, să ne pună pastă de dinți pe față (când dormim), vin să ne învețe să ne păzim spatele și vin să ne iubească.

Sorina și Alec fac tot ce știu ei că e bine să facă. Sunt conștienți că nu pot da totul copiilor lor.

Și se bazează chiar pe acești copii să fie sprijin unul altuia, profesori și repere și stâlpi și țărm.

Mulțumiri speciale se îndreaptă spre talentatul tânăr David-Ioan Bulboacă, 8 ani, pentru desenele reprezentative ce însoțesc acest text.