A crescut în acompaniamentul liedurilor. În 2004, cu un bagaj de vise în mână, tânăra japoneză ajunge în inima Ardealului, unde a urmat Academia de Muzică Gheorghe Dima. Talentul nativ, dublat de o muncă titanică, o fac să strălucească pe scena Operei Naționale din Cluj-Napoca, unde este colaborator permanent. Din țara samurailor și a cireșilor înfloriți, soprana Ato Sumi Kawara, a stat de vorbă cu noi despre debut, operă și dorul după România.

Articolul pe scurt:

• Imnul național cântat de o japoneză: “În fiecare an cânt imnul României și al Japoniei la recepția dată de Ambasada Japoniei la București. Acolo, am fost remarcată de domnul Ion Caramitru care m-a invitat pe scena naționalului, unde am cântat în fața publicului din care nu a lipsit domnul ambasador“

• Japonia-România, un drum inițiatic: “Tata cunoștea un misionar japonez care era stabilit în România. El mi-a povestit că românii sunt talentați la canto, au un conservator bun, iar taxa de studii este mult mai mică în comparație cu Japonia“

• Către cititori, cu prețuire: “Sunt convinsă că cititorii Matricei Românești sunt oameni care iubesc cultura. După ce lumea își va recâștiga liniștea, vă rog să mergeți la operă, la teatru, la muzee și alte evenimente culturale (…) Mi-e dor de România!“

Puterea de a merge până la capăt

Ato s-a întâlnit cu muzica încă din primele clipe de viață. Face parte din cercul restrâns de creștini din Japonia, iar duminicile o prindeau de fiecare dată la biserică unde cânta. Pe lângă acestea, tatăl este un mare amator de operă. “Am crescut în compania muzicii clasice pe care o punea tatăl meu. Îmi e greu să spun când a fost prima întâlnire cu muzica. Poate de când m-am născut“, mărturisește Ato Sumi pentru Matricea Românească.

Cu toate că lucram în paralel cu facultatea, situația mea economică nu mi-a permis să-mi continui studiile

 

Datorită dificultăților financiare, familia Sumi avea mari bătăi de cap. Cu toate acestea, dragostea pentru muzică a fost mai puternică, iar Ato devine studentă la un conservator privat din Tokyo. “Am studiat un an de zile acolo. Cu toate că lucram în paralel cu facultatea, situația mea economică nu mi-a permis să-mi continui studiile. Nu am avut ce face și m-am oprit. Tata cunoștea un misionar japonez care era stabilit în România. El mi-a povestit că românii sunt talentați la canto, au un conservator bun, iar taxa de studii este mult mai mică în comparație cu Japonia“, povestește soprana Ato Sumi.

Când o inimă de român bate într-un trup japonez

Decizia de a veni în România, a fost luată împreună cu familia. În 2004, japoneza Ato Sumi Kawara, face primii pași pe pământ românesc, mai exact la Cluj-Napoca. Ajunge la conservator unde are parte de o primă surpriză. “Taxa de studii nu era cea prevăzută. Studenții străini aveau un o taxă specială care era destul de mare. M-am gândit din nou la situația mea economică, dar am decis să merg mai departe. Am făcut un an pregătitor unde am studiat limba română. A fost foarte greu să mă adaptez la o cultură și o limbă nouă, însă pasiunea pentru muzică a fost mare“, a spus Ato.

Deși nu știam cum este în România, am decis să studiez la Cluj-Napoca

O bucurie de nedescris guverna în inima tinerei. Rezultatele din timpul facultății au făcut-o bursieră. Absolvă cu brio cursurile de licență, apoi pe cele de master. Prima apariție pe o scenă românească a venit timpuriu. “Era în anul întâi de conservator. Țin minte că am cântat lieduri românești și am fost extrem de emoționată. Nu era ușor să cânți în românește în fața românilor, dar profesorii m-au lăudat și au spus: Deși nu vorbești limba română așa cum trebuie, cânți foarte bine!“, își amintește emoționată Ato Sumi.

Deșteaptă-te române, nu a sunat niciodată mai bine

Iubește cântul românesc, iar asta s-a văzut când a participat la concursul de romanțe Poveste de toamnă, organizat la Baia Mare. A interpretat Ciobănaș cu 300 de oi. Jurații au fost de-a dreptul vrăjiți și nu au avut încotro, premiul întâi merge la japoneza noastră. Ca și cum nu ar fi deajuns, isprava a continuat, dar la alt nivel. “În fiecare an cânt imnul României și al Japoniei la recepția dată de Ambasada Japoniei la București. Acolo, am fost remarcată de domnul Ion Caramitru care m-a invitat pe scena naționalului, unde am cântat în fața publicului din care nu a lipsit domnul ambasador. În ceea ce privește ritmul de lucru, cei de la TNB sunt total diferiți în comparație cu cei din opera clujeană. M-am simțit ca o ardeleancă!“, surâde Ato.

Cred că românii ar trebui să aibă mai multă încredere în ei. Aveți tradiții vechi care în alte țări nu mai există, aveți de ce să fiți mândri!

Când nu este pe scenă, Ato predă limba și cultura japoneză la Centrul Cultural Japonez din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Încearcă să fie un intermediar între România și Japonia. Acum, este în țara natală pentru că nu a reușit să își prelungească permisul de ședere datorită pandemiei. La fel ca la noi și în Japonia instituțiile de cultură stau cu lacătul pe ușă.

Mesaj de suflet din partea sopranei Ato Sumi Kawara pentru cititorii Matricei Românești

“Așa cum au făcut strămoșii noștri de-a lungul secolelor și noi trebuie să depunem tot efortul pentru a păstra cultura. Sunt convinsă că cititorii Matricei Românești sunt oameni care iubesc cultura.  După ce lumea își va recâștiga liniștea, vă rog să mergeți la operă, la teatru, la muzee și alte evenimente culturale. Aștept cu nerăbdare să revin în România, unde vă dau întâlnire la Opera Națională din Cluj-Napoca. Mi-e dor de România!“

În 1936, la etajul zece al palatului Bar Association din New York, se găsea un petic de Românie. La baza clădirii de pe 5th Avenue trona o plachetă pe care scria: “Birourile Asociației Prietenii României“. Patronajul era asigurat de celebrul avocat William Nelson Cromwell. Asociația a fost vreme îndelungată un promotor veritabil al culturii românești în rândul poporului american.

Un american bogat, admirator al Coroanei României

În 1920, rănile primului Război Mondial începeau să se cicatrizeze. Clădirile bombardate se reclădeau, oamenii își regăseau rudele dispărute, iar amintirea eroilor care s-au jertfit pe câmpul de luptă era mai vie ca niciodată. În acea vreme, principele coroanei, Carol al II-lea, pleacă împreună cu alaiul regal într-o călătorie în jurul lumii. Una din opriri a fost la New York, unde se bucură de o primire călduroasă. Ușile marilor personalități i se deschid larg, printre care și cea a lui William Nelson Cromwell. După dineul dat în cinstea principelui, se încing reprize de discuții care mai de care. Rodul acestora a fost de-a dreptul spectaculos, iar Cromwell decide să pună bazele asociației Prietenii României.

William Cromwell era un avocat american de mare succes și foarte influent

Comesenii au ridicat paharele în cinstea acestei inițiative și s-au declarat entuziasmați. Frenezia nu a durat mult, ceea ce dovedea că mulțimea paharelor de șampanie prilejuise promisiuni necugetate. Încet dar sigur, în perioada care a urmat societatea a început să fie părăsită de membri. Un singur om a rămas fidel, William Cromwell. Îndrăgostit iremediabil de România, acesta a devenit președintele asociației și a început să investească sume considerabile pentru promovarea ei. Numai pentru tipărirea revistei Roumania ce apărea la New York în limba engleză, cheltuia 30 de milioane de lei. Suma îi era accesibilă, dacă avem în vedere că, dintr-un singur proces în care a reprezentat guvernul american, Cromwell primise un onorariu fabulos, 200 milioane de lei. Dacă socotim în banii de azi, ar fi cam vreo 60 de milioane de dolari.

Roumania, revista care s-a vândut ca pâinea caldă în America

William Cromwell a hotărât ca sediul asociației să fie pe al zecelea palier din palatului Bar Association aflat în New York. Acolo, a creat o adevărată oază de românitate, cu o bibliotecă românească, ziare și reviste românești, tablouri ale pictorilor români și multe alte obiecte de artă. Societatea a organizat o serie de prelegeri despre țara noastă, în care au vorbit profesorul Leon Feraru de la Universitatea Columbia și Șerban Durzu, vice-consulul României la New York. Prevederile statutare ale asociației erau “cunoașterea și aprecierea reciprocă în ceea ce privește istoria, literatura, arta, limba, condițiile și realizările poporului American și ale Regatului României.“

Coperta și cuprinsul unuia dintre numerele revistei ”Roumania”

La acea vreme, Cromwell era șeful uneia dintre cele mai mari firme de avocatură din New York. Cu toate că avea un program extrem de încărcat, își făcea timp pentru supravegherea revistei. Era un cititor fervent, nu îi scăpa niciun articol și se ocupa personal de tipărire. A investit în calitate, Roumania apărea în condiții de top. Hârtia era cea mai bună, se folosea cel mai scump tipar, iar colaboratorii erau personalități renumite. Să nu uităm un lucru, revista era color, cu fotografii reproduse pe o hârtie specială, lipirea lor era manuală și costa enorm. Puține publicații se bucurau de asemenea condiții. Numerele speciale dedicate Reginei Maria și Regelui Carol al II-lea s-au vândut ca pâinea caldă. Tirajul a fost de ordinul zecilor de mii, dar americanii le-au epuizat în primele zile.

Cea mai mare recepție organizată vreodată în New York

Succesul editorial ajunge la urechile Reginei Maria. Între 18 octombrie și 24 noiembrie 1926, suverana se află pe continentul american. Printre autografe, urale și poze, are programată o întâlnire cu William Cromwell. Prieten drag al dinastiei române, acesta a dat o recepție la cel mai luxos hotel din New York, Ritz-Carlton. Au participat cinci mii de persoane, iar acea seară a intrat în istorie ca cea mai mare recepție care s-a dat vreodată în metropola lumii noi. 

Instantaneu de la răsunătoarea recepție dată în cinstea României și a Reginei Maria la New York

Magnatul american nu s-a oprit aici. A înființat la București William Nelson Cromwell Society, prin care sprijină distribuirea literaturii Braille în România. Societatea își propunea să înființeze școli și biblioteci speciale pentru persoanele nevăzătoare. Președinția era asigurată de soția conservatorului Alexandru N. Lahovary, Simona, ajutată de numeroase personalități printre care și Maria Brătianu-Pillat, fiica celebrului I.C. Brătianu.

Românii au simțit nevoia să răspundă filantropului american. Pe 16 ianuarie 1926, s-a constituit Societatea Prietenilor din Statelor Unite ale Americii, unde William Cromwell devine președinte onorific. Carol al II-lea îi oferă numeroase distincții, iar ca o încununare a eforturilor de promovare a culturii românești peste ocean, Biblioteca Populară devine Biblioteca William Nelson Cromwell. Simpla rostire a numelui Cromwell stârnea afirmații de genul: “unul dintre cei mai mari și mai folositori prieteni ai României!“ 

În ciuda acestui trecut plin de evenimente memorabile, după Al Doilea Război Mondial, comunismul de inspirație stalinistă a făcut tot posibilul pentru a-l șterge din memoria poporului pe americanul cu inimă de român.

Surse: Ion Munteanu, “Realitatea Ilustrată“, nr. 512 din 11 noiembrie 1936.

Oana Gheorghiu este de peste 10 ani medic pneumolog în Franța. Lucrează la Spitalul Simone Veil din Eaubonne, regiunea pariziană. În ultimele trei luni a tratat aproape exclusiv bolnavi COVID-19 și a fost ea însăși infectată cu virusul. Dr. Gheorghiu a acordat un interviu Matricei Românești, în care vorbește despre cât de mortal este virusul COVID-19 și povestește despre situația dramatică pe care a traversat-o alături de bolnavii pe care i-a tratat. Citiți sinteza de mai jos și vizionați interviul integral în format video.

Cum v-ați îmbolnăvit și cum s-a manifestat boala în familia dumneavoastră?

În familia noastră, copiii au fost primii infectați, de la școală. Apoi s-a propagat virusul și acasă, am fost toți patru COVID pozitiv. Copiii au avut simptomatologie mult mai mică decât noi adulții, fără complicații. Soțul meu a avut cefalee puternică și a fost foarte obosit, iar eu am făcut o miocardită drept complicație. Fără să avem alte comorbidități, fără alte boli cum ar fi diabetul, obezitatea sau hipertensiunea.

În toată perioada aceasta am avut un program foarte dens, am fost la spital de dimineață la 8.30, până seara la ora 8-9. La spital știau că sunt infectată cu virusul, dar pentru că nu am avut o simptomatologie respiratorie, ci doar cardiacă, deci pentru că nu tușeam, și pe fondul lipsei de personal, a trebuit să lucrez. Spitalele erau pline, pline de oameni grav bolnavi, și nu avea cine să-i trateze. A venit personal medical și din sudul Franței, unde nu au fost atât de afectați, dar au fost mai mult infirmieri, nu medici, de asta a trebuit să lucrăm intens.

Au fost mulți bolnavi internați în spitalul în care lucrați?

Secția de pneumologie din spitalul Eaubonne are 30 de paturi. Toate au fost rezervate bolnavilor COVID, pentru că toți bolnavii de COVID care ajung în secția de pneumologie sunt bolnavi grav. Ei au deja insuficiență respiratorie, necesită oxigenoterapie și un tratament adecvat. Plus că tot spitalul s-a mobilizat, cele 50 de paturi de la Chirurgie au fost și ele lăsate cele mai multe pentru COVID, deci chirurgia nu a mai lucrat decât cazurile acute. Am avut în total cel puțin 100 de paturi COVID în spitalul nostru, la care s-a lucrat zi de zi. Am avut foarte mulți pacienți gravi care au plecat în Reanimare. 

Ce rată a mortalității estimați că a fost la pacienții pe care i-ați avut în tratament? 

De exemplu, eu am tratat cam 200 de pacienți, dintre care 30 au murit în decurs de două luni. O astfel de rată a deceselor este ceva înfricoșător pentru mine ca medic! Unora dintre cei din jurul nostru li se pare că nu trebuie să ne îngrijorăm, că este ca o gripă. Da, poate avea simptomatologie de gripă, dar se poate complica cu o pneumonie  virală, care duce la detresă respiratorie, care îl duce pe pacient în Reanimare, iar din Reanimare mulți se vindecă, dar am avut mulți care au murit. Au murit deci și în sectorul nostru, și în Reanimare. Boala duce nu doar la detresă respiratorie, ci și la o maladie inflamatorie vasculară. Duce la embolii pulmonare masive și pot fi și alte complicații mai grave, renale, hepatice, intestinale. Deci este o maladie foarte vastă, din care poți să mori. Am avut pacienți fără comorbidități, care erau tineri, cu vârsta de 40 de ani, și care au murit.

Cel mai dramatic lucru pe care l-ați trăit?

Nu am avut cum să-i tratăm, asta a fost cel mai înspăimântător pentru noi, medicii, să n-avem un tratament eficient, să știm că administrăm acest tratament și boala va fi tratată. Sunt foarte multe studii clinice, pe foarte multe medicamente, dar nu există acum niciun medicament miraculos și nu avem niciun vaccin. Virusul acesta este un virus ucigaș. Poate să se manifeste ca o gripă, depinde de sistemul imunitar al fiecăruia, dar pentru mulți este mortal.

Ce urmează, ce ne recomandați?

Nu știu cum înțeleg oamenii în România situația, dar eu am spus familiei mele din țară că trebuie să ne protejăm. Să ne protejăm pe noi însine, ca să protejăm pe celălalt de lângă noi. Atât timp cât aplici prevenția, nu are de ce să-ți fie frică. Trebuie mereu să porți mască, să speli mâinile. În general noi, românii, nu credem până nu ne îmbolnăvim, până nu murim. Dumnezeu te ajută, dar nu-ți bagă în traistă. Trebuie să fii foarte atent, să te protejezi, pentru că virusul nu ocolește pe nimeni.

Cunoașteți și contextul francez, și pe cel românesc. De ce credeți că sunt mult mai multe cazuri în Franța decât în România?

În România s-au luat măsuri foarte repede. În Franța suntem foarte multe nații. Cel puțin în zona pariziană suntem foarte multe naționalități. Franța a păstrat granițele deschise la început și bineînțeles că toți ne-am infectat, unul de la celălalt. În schimb, în România s-au închis granițele, iar izolarea s-a făcut foarte bine de la început. Dacă Franța lua măsuri măcar cu două săptămâni mai devreme, probabil nu se ajungea la situația pe care am trăit-o.

Ce e de făcut acum?

Precauția este singurul lucru care ne poate ajuta să depășim pandemia. Noi de acum înainte trebuie să trăim cu acest virus. Este un stil de viață. Pentru nu știu cât timp, poate pentru câteva luni, poate mai mult.

Cum a traversat această perioadă comunitatea de români din care faceți parte?

Soțul meu, care este preot, după infectare nu a mai mers la biserică. În perioada de dinaintea Paștelui ne-a fost greu, oamenii nu se mai puteau spovedi, nu mai puteau participa la slujbe, dar am fost bucuroși pentru că nu a murit nimeni din comunitate. Soțul meu a slujit Liturghia acasă în toată această perioadă și a transmis-o direct pe Zoom. Așa că am fost cu toții conectați. Și parcă am fost mai aproape de Dumnezeu în aceste zile. Iar Fraternitatea Medicilor Ortodocși a susținut foarte mult moral comunitatea de români din Franța.

– Nu are chef să facă nimic, nu ne ajută cu nimic, tot timpul spune că e obosit sau își dă ochii peste cap și zice că vrea să fie ajutat, sau că nu știe să facă sau că NU vrea să facă. Sau întreabă candid „de ce eu?”.

Dan e trist. Știe că e bine să își mobilizeze fiul să se implice în treburile casnice însă eșuează mereu. Nu îi iese capitolul „motivație”. Se supără pe prichindel și ar vrea să nu mai folosească nici recompensa nici amenințarea. Ar vrea ca lucrurile să vină din copil, inițiativa să fie a acestuia!

Cum se planifică lucrurile și cum se repartizează rolurile

Asumarea rolurilor în fiecare familie cere răbdare. Planificările se fac cu toți membri de față. Ce faci tu, ce fac eu, ce facem noi? Când copiii participă la astfel de discuții în ei cresc mai multe lucruri: în primul rând strălucește sentimentul de apartenență. „Eu chiar sunt băgat în seamă, chiar sunt luat în considerație, eu chiar contez, chiar se pune bază în mine”. Vine totul la pachet cu un sentiment de unitate și un sentiment de putere. „NOI putem face asta, noi cei trei, patru, cinci membri ai familiei. Doar eu pot face asta, eu pot, altfel nu aș fi obținut rolul acesta!” Un zâmbet larg înflorește înlăuntrul copilului.

Nu vom uita niciodată că un copil face multe lucruri din grila de lucruri specifică vârstei! Vom cere copiilor de 3 ani să pună cartea din care s-a citit povestea la locul ei în raft și să pună cotorul de la măr în coșul de gunoi; vom cere copilului de 4-5 ani să își pună jucăriile la loc, să pună mâncare în bolul pisicii, să ude plăntuțele; copilul de 6-7 ani va pune rolele de hârtie igienică la locul lor, va împerechea șosetele și va curăța legumele; copilul de 8-9 ani va mătura terasa, va împături rufele, va schimba becurile. Și tot așa, copiii vor face activități pe care le pot duce și care îi fac fericiți, care le reușesc, pentru care sunt bine văzuți, lăudați și care le aduc lor, în suflet, satisfacții.

De câte ori să-i spunem?

Rolurile pot fi mereu aceleași, pentru o perioadă de timp, sau se pot schimba când rutina s-a așternut; copiii pot fi căpitani în rezolvarea sarcinii sau secunzi („ești mâna mea dreaptă”).

Sfătuiesc toți adulții să nu uite să reamintească mereu așteptările. „Păi…. i-am spus de prima dată!!!”- nu funcționează cu toți copiii. Poate că tu crezi că ai vorbit clar din start însă o reamintire a așteptărilor este benefică mereu: elimină frustrările și de o parte și de alta! Și da, copiii pot avea așteptări de la părinți și este bine să îi încurajăm să le enunțe.

Cum tratăm lipsa de chef

Vor exista derapaje și dorință de sustragere și plictiseală și lipsă de chef în fiii și fiicele noastre.

Ceea ce rămâne ar fi bine să se cristalizeze așa și să fie pronunțat de adult: „…suntem o familie, mereu împreună la bine și la greu; de felul în care alegem să ne comportăm depinde binele nostru. Desigur, putem înțelege că ție, copilului nu îți place că ai de făcut asta sau pur și simplu nu ai chef. E dreptul tău să simți asta. Totuși, e bine să știi că nu primești „scutire” de la îndeplinirea sarcinilor doar pentru că simți așa. Și noi, ca adulți, putem vocifera și spune în gura mare că nu avem chef să facem x lucru acum. Ne ridicăm însă, ne mobilizăm și ducem lucrul la bun sfârșit”.

Toate discuțiile despre proiectele din casă includ toți membrii familiei; Dan se asigură că fiul lui și-a înțeles rolul și că îi face plăcere activitatea pe care și-o propun. Fără amenințări și fără recompense lucrurile merg din ce în ce mai bine.

Și, de fapt, există o recompense imensă pentru toți: lucrul bine făcut într-un timp petrecut împreună!

Primul concurs a fost la 12 ani. A încins pistele circuitelor naționale și internaționale, de unde a venit cu medalii. În 2017, a fost încoronată sportiva anului. Daria Gănescu este elevă în ultimul an la Liceul Ion Neculce din Capitală și de ceva vreme face senzație în motorsport. Oprită la boxe, Daria a stat de vorbă cu noi despre debut, educație și mentalități sportive.

Articolul pe scurt:

• Pandemia, obstacol în calea unui sportiv: “Off, aveam atâtea competiții. Urma să plec în Italia, Spania, apoi Campionatul European, Campionatul Balcanic, Campionatul Național, plus un campionat privat în țară. Primul antrenament adevărat l-am făcut prin martie, fix înainte să se suspende totul. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, sezonul s-a cam terminat“

•  Pe motor la doar cinci ani: ”Nici nu știam ce se întâmplă, eram la grădiniță. Atunci aveam o motocicletă cu roți ajutătoare, iar din greșeală m-am atins cu piciorul de tobă și m-am ars. Am avut câteva luni de terapie după. Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta”

• Povești de pe circuit : ”Era ploaie, totul mergea conform planului, iar la un moment dat am căzut. Deși am luat locul patru, am primit o cupă în care țin și acum piatra pe care atunci insistam că o nimerisem la roată”

Și-am încălecat pe-o șa

Întâlnirea Dariei cu motocicleta s-a produs prin mijlocirea tatălui. Conducător al unei echipe de motorsport, acesta a sperat că și fiica lui îi va călca pe urme. “La început, nu s-a lipit nimic de mine. Îmi era frică, în afară de părinți, nimeni nu mă încuraja. Ceilalți aveau ideea că dacă ești fată nu poți să faci niciodată acest sport. Atunci făceam dansuri sportive și echitație, dar după câțiva ani am realizat că nu poți face nimic cu echitația în România“, a spus Daria Gănescu.

Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta!

Prima încălecare pe motor a fost de neuitat, se întâmpla la cinci ani! “Nici nu știam ce se întâmplă, eram la grădiniță. Atunci aveam o motocicletă cu roți ajutătoare, iar din greșeală m-am atins cu piciorul de tobă și m-am ars. Am avut câteva luni de terapie după. Când eram mică nu îmi plăcea absolut deloc sportul acesta! Credeam că e doar un moft de-al tatei“, povestește Daria.

Cu viteză înainte spre podium

Cu un șoc la activ, Daria părea să nu aibă deloc viitor în motorsport. Dar s-a întâmplat ceva. Fetița sfioasă ce altădată nu făcea nici doi metri pe motocicletă, își ia inima în dinți și produce surpriza: câștigă primul său trofeu! “Începusem să concurez de la 12 ani, iar în 2016 am câștigat prima cursă. E greu să nu te îndrăgostești de acest sport îndată ce simți toată adrenalina. Pe motocicletă te simți liber “, zice Daria Gănescu.

Începusem să concurez de la 12 ani, iar în 2016 am câștigat prima cursă. E greu să nu te îndrăgostești de acest sport îndată ce simți toată adrenalina

Au urmat concursuri naționale și internaționale, încununate cu medalii: argint la Campionatul Balcanic, bronz în Lituania, iar la vecinii bulgari, argint și bronz. Sigur, nu au fost numai victorii pe linie, au fost și înfrângeri. Am rugat-o pe Daria să-mi povestească o întâmplare marcantă din timpul unei curse. “Nu am să uit niciodată prima căzătură. Era ploaie, totul mergea conform planului, iar la un moment dat am căzut. Deși am luat locul patru, am primit o cupă în care țin și acum piatra pe care atunci insistam că o nimerisem la roată“, mărturisește cu zâmbetul pe buze Daria Gănescu. 

Pilotul dincolo de circuit 

Aflată până acum sub ghidaj patern, Daria lucrează de ceva timp cu un antrenor profesionist. Cu toate că excelează, iar porțile succesul încep să i se deschidă, tânăra spune răspicat: “Prioritară pentru mine este școala, după vine sportul!“. Este olimpică la religie, pictează icoane, vrea să devină medic și să lucreze în cercetare. Am fost curios să aflu cum se desfășoară viața de elev în contextul pandemiei. “E foarte greu! Se pare că profesorii au intrat într-o criză acută. Lucrăm prin intermediul platformelor, trebuie să fii atent ca documentele pe care le trimiți să fie în regulă. Pentru unii colegi ai mei e chiar foarte dificil, pentru că nu au calculator, și nici măcar telefon“, precizează Daria Gănescu.

Prioritară pentru mine este școala, după vine sportul!

Dar sportiv? “Off, aveam atâtea competiții. Urma să plec în Italia, Spania, apoi Campionatul European, Campionatul Balcanic, Campionatul Național, plus un campionat privat în țară. Primul antrenament adevărat l-am făcut prin martie, fix înainte să se suspende totul. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, sezonul s-a cam terminat. Sigur, multe s-au reprogramat în toamnă, dar și atunci este o loterie pentru că nu știm cu evoluează situația“.

George Stan și Florin Manolescu au fondat acum patru ani Academia Testării. Au părăsit corporațiile în care lucrau și s-au apucat să scrie și să predea cursuri. Mai exact, cursuri de testare software.

Ce fac ei este să preia persoane cu un background profesional cât se poate de divers și să-i învețe să verifice calitatea unui program sau a unei aplicații. Asta le deschide cursanților calea către o carieră nouă, respectiv le deschide ușa către industria software fără ca ei să știe neapărat să scrie cod.

Florin și George și-au crescut afacerea și sunt mândri de ea. Ei spun acum că, dacă ar fi puși din nou în situația de acum patru ani, când erau angajați în corporație, ar porni din nou în aventura creării acestui business. Deși simplu n-a fost, a fost suficient de bine încât să nu regrete vremea când viața curgea pentru ei în ritmul corporatist.

Subiecte discutate:

• Ce este testarea software și cât de mult loc este pentru testeri în piața muncii;
• De ce au nevoie de testeri producătorii de software;
• De cât timp ai nevoie ca să construiești un business personal solid;
• Dacă ați fi acum în situația de a renunța la serviciul în corporație și de a înființa un business educațional, ați face-o, chiar dacă e vreme de criză economică?
• În ce fel criza coronavirus poate deveni o oportunitate? Cine poate profita de ea?

A fost părintele unei rețele negustorești în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Catastifele firmei sale însumau peste 200 de negustori, iar comercianții din Europa de Est tânjeau după rețeta afacerii. Geniul lui Hagi Tudorache, un țăran din mahalaua Curții de Argeș, atinge apogeul odată cu inventarea primelor magazine ambulante din Țara Românească. Pornim pe urmele jupânului Tudorache și aflăm povestea unui succes devenit legendar.

Ucenicul model din lipscăneria lui jupân Tudorache

Hagi Tudorache vine pe lume la 1768, în mijlocul unei familii de țărani înstăriți. Tatăl său, om umblat, decide că, la vremea potrivită, feciorul trebuie să învețe tainele unui meșteșug. Fără să stea la discuții, îl trimite ca băiat de prăvălie la jupân Tudorache Hagiu. Acesta avea o lipscănerie în Hanul Sfântul Gheorghe, situată în vecinătatea bisericii cu același nume.

În acele vremuri, formarea viitorului comerciant începea pe la 12 ani, iar ucenicia se întindea pe o perioadă de minim trei ani. O adevărată școală de business a vremii, dacă e să ne luăm după datele istorice. Ucenicul primea o masă caldă, un acoperiș de asupra capului și cel mult 140 lei pe an. Se fura meserie ca-n codru, iar remunerația anuală venea numai după dovedirea maturizării antreprenoriale. De cele mai mult ori, “absolvenții“ foloseau banii pentru a-și deschide propriile prăvălii, sau în tovărășie.

Învățăcelul Tudorache prindea repede. Era ager la mite, bun de gură, mereu acolo unde trebuie, ce mai, un om pe care te puteai bizui oricând. Jupânul își freca mâinile de bucurie când vedea cum îi sporește avuția de la an la an.

Dar jupân Tudorache simte la un moment dat că nu mai are mult de trăit. Ultimul gest pe care l-a făcut în viață i-a schimbat complet destinul ucenicului său: cu ultimele sale puteri, îl chemă pe ucenicul destoinic și îi dădu de veste că l-a ales drept moștenitor. Mai exact, prăvălia și tot ce agonisise în viață vor fi ale tânărului ucenic. Toate acestea cu o singură condiție: să îi poarte numele mai departe. Ucenicul a acceptat pe loc.

Cum a inventat primele magazine ambulante

Tânărul nu a stat prea mult pe gânduri și a demarat un plan de extindere. Cumpără noi prăvălii și terenuri în tot Bucureștiul. Nu o fi fost plimbat pe la școli, dar avea minte de afacerist pur sânge. Cu timpul, pune bazele unui lanț negustoresc ce se extindea pe distanța dintre București și Leipzig, plus Balcanii. Avea în catastifele firmei 200 de negustori – și cu toate astea nu era mulțumit.

Tudorache era măcinat de problema accesibilizării produselor. Nu mulți din locuitorii de la sate își permiteau să îi treacă pragul prăvăliei. Piața nu era pe de-a întregul acoperită. Așa că a inventat o soluție: a construit niște căruțe acoperite cu coviltir, iar înăuntru a făcut rafturi unde așezase marfa, exact ca în prăvălie. Căruțele trase de cai, erau trimise la sate, iar țăranii aveau acces la produse pe care în mod normal nu aveau cum să le obțină. Se vindeau de la ace, nasturi și panglici, până la dantelărie de Flandra.

Familia Tudorache, în fața conacului lor din Grădiștea

Spița Tudorache la apogeu: imobiliare, bănci și prăvălii

În 1805, se însoară cu Elena, fiica logofătului Fierea, cu care are nouă copii, dintre care doi vor muri de mici. Cei rămași, trei fete și patru băieți, nu au fost deloc menajați. Capul familiei decide să-i pună ucenici în prăvălia sa și să muncească cot la cot cu restul angajaților. Era o formă de maturizare, ce avea ca scop inițierea în afaceri. Și nu le-a prins deloc rău, ba chiar dimpotrivă. Dintre odrasle ne atrage atenția Costache Hagi Tudorache. Toată ziua se purta la costum “evropenesc”, iar studiile și le făcuse în Apus. Nimic nu părea să-l abată din drumul către succes. Trece rapid peste pagubele cauzate de incendiul din 1847 și pornește o nouă afacere, avându-l ca asociat pe Leon Manolache.

Vremurile tulburi prin care trecea Valahia nu se resimt în conturile lui Costache. Între 1849 și 1852 își sporește capitalul cu 120%! Familia Tudorache a investit și în domeniul imobiliar, iar chiriile încasate contribuiau considerabil la sporirea averii sale. Totul a continuat până în pragul primului Război Mondial. Apogeul antreprenorial a fost marcat prin deschiderea unei instituții de credit, Banca Hagi Tudorache, situată pe strada Lipscani.

Avea palat, dar a murit într-o mahala

Ctitorul dinastiei Tudorache a respins fastul. Dovadă o stă micul palat de pe Șoseaua Kiseleff, care a fost mai mult gol. Hagi Tudorache prefera mai degrabă casele din mahalaua Oțețari. Acolo avea să-l găsească ceasul morții, în 1848. Trupul său a fost înmormântat în curtea Bisericii Oțețari, existentă până în zilele noastre. Mai târziu, mormântul familiei a fost transferat într-un cavou la Cimitirul Bellu.

Destinul Andreei este de-a dreptul hollywoodian. Și-a petrecut copilăria între spitale, analize și școală. Tratamente peste tratamente, păreri care mai de care, iar la 16 ani boala o silește să ia loc în scaunul cu rotile. Ceea ce pentru mulți părea de neînchipuit, pentru Andreea Nechita a devenit realitate. Absolvă cu brio Facultatea de Medicină din Iaşi, iar în prezent este printre puținii medici rezidenți în scaun cu rotile din România.

Articolul pe scurt:

• Sfaturi de la medicul Andreea Nechita, pe timp de pandemie: “În perioada pandemiei și nu numai, se recomandă spălarea mâinilor minim 20 de secunde, cu apă și săpun. Pentru a evita apariția unor eczeme produse de agenții de curățare și dezinfectare, se recomandă utilizarea frecventă a produselor de emoliere pentru refacerea funcției de barieră“

• Dorința de a ajuta din postura de medic: “Drumurile prin spitale nu m-au făcut să mă îndepărtez de sfera medicinei, ba din contră. După șocul de la 16 ani când am rămas în scaunul cu rotile, mi-am zis că voi da la medicină“

• Când viața pune un diagnostic crunt: “În vacanțele de primăvară, vară, iarnă, eram prin spitale. Că era la București sau Târgu Mureș, de fiecare dată alte analize, alte păreri, alte diagnostice“

O copilărie printre analize, ace și păreri

Abia ce începuse să guste din savoarea copilăriei, că viața îi scoate în cale un prim hop. “Inițial nu sesizasem că aș avea vreo problemă, dar la un moment dat am început să merg din ce în ce mai greu. Mă împiedicam, urcatul scărilor era dificil, iar aceste lucruri mă diferențiau de ceilalți copii. Nu aveam altă simptomatologie, dar acest legănat era vizibil. În vacanțele de primăvară, vară, iarnă, eram prin spitale. Că era la București sau Târgu Mureș, de fiecare dată alte analize, alte păreri, alte diagnostice“, povestește Andreea Nechita pentru Matricea Românească.

Dacă nu se întâmpla să ajung într-un scaun cu rotile, nu știu dacă aș mai fi ales medicina

A continuat să meargă în aceste condiții până la vârsta de 16 ani. Cu un an mai devreme, Andreea mersese până în China, unde a efectuat un transplant cu celule stem. Se așteptau rezultate semnificative. “Din păcate, operația nu a avut rezultatul pe care mi l-aș fi imaginat la vârsta aceea. Când faci efortul de a merge până în China, e normal să aștepți mari îmbunătățiri. La un an după, am avut o operație în urma căreia am suferit complicații. A fost cel mai dificil moment, iar atunci traseul meu s-a schimbat. Cred că dacă nu se întâmpla să ajung într-un scaun cu rotile, nu știu dacă aș mai fi ales medicina.“, spune Andreea.

Când pacientul hotărăște să devină medic

Pe lângă părinți, un resort de putere a fost școala. Andreea nu a vrut în ruptul capului să abandoneze cursurile. “Totul până la școală!“, spune pe un ton cât se poate de serios. “Drumurile prin spitale nu m-au făcut să mă îndepărtez de sfera medicinei, ba din contră. După șocul de la 16 ani când am rămas în scaunul cu rotile, mi-am zis că voi da la medicină. Așa că m-am pus pe învățat suplimentar pentru că trebuia să-i ajung din urmă pe cei care erau mult mai pregătiți“, mărturisește Andreea Nechita.

Atâta timp cât îți dorești ceva cu adevărat, vei reuși. A fost cheia destinului, dacă nu îmi era locul la medicină, cu siguranță nu ajungeam

Cu ambiția până la cer și cu un program susținut de muncă, Andreea a intrat la Facultatea de Medicină, specialitatea dermato-venerologie. Am întrebat-o cum a fost viața de student în condițiile date și ce a contat în alegerea specializării. “Ușor nu a fost. Am trăit șase ani plini, în care nu am știut că sunt sărbători. Am avut sprijinul părinților, apoi colegii cu care m-am înțeles foarte bine. Cu profesorii nu am avut probleme, am avut o relație foarte bună. Am vrut ori endocrinologie, ori dermatologie, pentru că în situația mea nu aveam cum să aleg o specialitate care să implice gărzi și o doză mare de efort fizic“, ne spune medicul rezident Andreea Nechita.

Sfatul medicului Andreea Nechita în vreme de pandemie

Anii studenției s-au scurs cu repeziciune, iar azi este medic rezident în anul III, la Spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi. Am rugat-o pe Andreea să ne povestească cum a fost reîntoarcerea în spital, de această dată din postura de medic. “A fost cu totul diferit. Nu îmi cunoșteam colegele nici măcar din vedere, era ceva cu totul nou. Mi-a luat o perioadă bună ca să mă integrez, să înțeleg care îmi sunt responsabilitățile, care îmi sunt limitele, cum trebuie să mă comport față de un pacient“, mărturisește emoționată Andreea.

Spălarea mâinilor să se facă cu apă și săpun. Nu e suficient doar o clătire cu apă rece și atât

Și pentru că stau de vorbă cu un medic, nu am putut să nu aduc în discuție problema pandemiei. I-am cerut medicului rezident Andreea Nechita câteva sfaturi dermatologice în lupta cu COVID-19. “Voi începe prin a recomanda oamenilor să stea acasă, de aici pornește totul. Dacă trebuie să plece afară, să fie echipați cu mască și mănuși, apoi când revin acasă, ele trebuiesc aruncate. În perioada pandemiei și nu numai, se recomandă spălarea mâinilor minim 20 de secunde, cu apă și săpun. Pentru a evita apariția unor eczeme produse de agenții de curățare și dezinfectare, se recomandă utilizarea frecventă a produselor de emoliere pentru refacerea funcției de barieră“

– Azi vom învăța trei cuvinte noi! spune tatăl.

– Doar trei? – râde Bianca cu gura până la urechi. Pot să învăț și zece!

– Știu, știu, dar acestea au ceva anume: sunt trei porți ferecate. Dacă găsești și păstrezi cheia, grădinile fermecate din spatele lor vor fi toată viața ale tale!

– Pffff… să le auzim!

Claudiu s-a hotărât să îi dăruiască fiicei sale de 13 ani niște comori. Comori de care el nu a avut parte decât târziu, după anii de tinerețe.

– În viața de zi cu zi, în orice moment, eu îmi ghidez acțiunile având mereu clare, în fața ochilor, trei „puteri” importante. Iată-le.

ASERTIVITATEA

– Vezi tu, comunicarea asertivă este aceea prin care spui tot ce vrei să spui direct, sincer, spontan și ferm, fără a-l leza pe cel căruia i te adresezi, păstrându-ți demnitatea și verticalitatea.
De notat este că asertivitatea nu este un comportament natural, noi nu ne naștem cu el. Îl dobândim familiarizându-ne cu el, educându-l. În mod normal comunicăm fie supus, fie agresiv. Comportamentul asertiv nu se află la mijlocul distanței dintre cele două, ci se apropie de cel agresiv pentru că exprimă ferm ceea ce simți, dar se deosebește esențial de acesta pentru că nu încalcă drepturile sau libertățile celuilalt.

– Adică îi pot spune colegei mele de bancă cum nu îmi place când își întinde toate ustensilele de geometrie peste manualele și caietele mele? Folosind un ton, așa, politicos dar mai rece care să îi arate că sunt deranjată și cotropită? Și folosesc cuvinte frumoase și nu îmi dau ochii peste cap…

– Exact așa!

EMPATIA

– Empatia…

– Am mai vorbit despre empatie!

– Așa este: ea reprezintă capacitatea de a te putea identifica plenar cu alți oameni și cu trăirile lor și, ulterior, de a te putea detașa de această identificare tocmai pentru a-l putea înțelege și ajuta pe cel aflat în nevoie.

Există trei tipuri de empatie:

1. Empatia cognitivă, care ne ajută să înțelegem cum gândesc ceilalți și ne permite să le înțelegem punctul de vedere.
2. Empatia emoțională, care ne permite să simțim noi înșine sentimentele celorlalți. Simțim împreună cu cealaltă persoană însă nu e obligatoriu să arătăm compasiune.
3. Interesul empatic este al treilea tip de empatie și cel care generează compasiune. Dovedim interes empatic atunci când în noi se naște dorința de a-l ajuta pe celălalt, dacă simțim că acesta necesită acest lucru.

– Îmi place foarte mult ceea ce îmi spui! Eu simt să fac asta deja pentru prietenii mei!

ASCULTAREA ACTIVĂ

– Știi, „a auzi” nu înseamna „a asculta”. Orice comunicare eficientă implică procesul de ascultare. Oricât de simplu ar părea, capacitatea de a asculta, plenar și activ, există în foarte puțini dintre noi.

Tindem să auzim ce spun cei din jur sau partenerul de discuție. Acest lucru presupune doar a percepe (proces psihic elementar) sunete, zgomote, tonalități, cu ajutorul auzului, uneori fragmentat, în treacăt.

A asculta cu adevărat presupune să îți concentrezi întreaga atenție spre spusele celuilalt, să îți dorești să îl înțelegi și să îți faci o imagine corectă a perspectivei acestuia în discuție.
A asculta plenar înseamnă a țese empatie și a trata discuțiile asertiv.

– Asta a fost o lecție grea și foarte folositoare!

– Este bine să începi devreme să lucrezi cu aceste instrumente fabuloase! Cheile de la toate intrările vor fi în mâinile tale, vei vedea!

Viața industriașului Dumitru Mociorniță este demnă de o mare ecranizare. Copilul care nu avea ce încălța, urma să devină “regele pantofilor“ din perioada interbelică. Un drum presărat cu determinare, muncă și viziune antreprenorială, așa poate fi descrisă lupta de o viață a marelui întreprinzător care a încălțat o bună parte din populația României.

Industriașul Dumitru Mociorniță, un produs al lui I.C. Brătianu

În familia sa săracă, ce se îndeletnicea cu munca pământului, Dumitru Mociorniță era unul din feciorii sortiți să ducă mai departe traiul alor săi. Se născuse în data de 5 august 1885, în localitatea prahoveană Țintea. Asemeni copiilor din sat, Dumitru merge la școală, unde viața îi predă prima lecție: nu avea încălțăminte, iar lumea spune că învățătorul l-a exilat în ultima bancă. Cu toate acestea, puștiul termină primele patru clase și decide să nu se oprească aici. Se mută la Ploiești pentru clasele V-VIII, apoi vine în București unde se înscrie la Liceul Economic Kretzulescu.

Pe durata studiilor din Capitală oferă meditații la franceză și germană. Bacalaureatul, o simplă formalitate, promovează cu brio. Mustind de talent și inteligență, tânărul este remarcat de I.C. Brătianu care îi oferă o bursă la Școala Superioară de Comerț. Absolvă Magna Cum Laudae, iar creditul din partea liberalului continuă cu o nouă bursă, de data aceasta la prestigioasa instituție École Supérieure de Commerce et d’Industrie de Paris.

O idee născută în plin război

Dobândește o vastă experiență din sesiunile de practică în fabricile de textile din Franța și în industria chimică din Germania. Nici pe meleaguri străine nu scapă neremarcat și primește un post de reprezentant comercial al unei firme de produse chimice în portul Hamburg. De prisos să mai spunem că de cealaltă parte americanii trăgeau de el, dar refuză ambele oferte.

Cu bagajul de cunoștințe, o viziune occidentală și experiența de pe piața străină, Dumitru decide că e timpul să se întoarcă în România. Revenit aici, se angajează la tăbăcăria industriașului Nicola Prodanof, unde îl va cunoaște pe viitorul său socru, Grigore Alexandrescu.

La doar 24 de ani era unul din stâlpii companiei, însă vine nenorocirea: Primul Război Mondial. Este încorporat în armată și luptă cu vitejie pe frontul moldovenesc și pe cel basarabean. În mocirla tranșeelor acompaniată de bubuitul tunurilor, Dumitru gândește în cheie antreprenorială și identifică nevoia trupelor militare. Pe loc, îi vine ideea de a confecționa bocanci, șei pentru cai, cizme pentru comandanți și alte accesorii de piele. Împrumută 30 de milioane de lei și cu ajutorul socrului său, cumpără două hectare de teren la marginea Bucureștiului. Acolo, avea să se înalțe o fabrică dotată cu mașinării luate în leasing din Germania și Marea Britanie.

Tovarășii sapă la temelia imperiului

Cu trei magazine de desfacere în Capitală și în marile orașe, 370 de milioane lei capital și 1.000 de angajați, brandul Mociorniță pune stăpânire pe piața autohtonă. Nici debutul celui de-al Doilea Război Mondial nu a putut opri elanul dezvoltării, ba din contră, fabrica devine furnizorul principal de echipamente pentru Armata Română. Totul a fost gândit ca un business de familie, astfel, în 1942 înregistrează societate pe acțiuni, apoi împarte funcții și procente către frații și fiii săi. Mediul de lucru pe care îl crease pentru angajații săi concurează cu cel din marile corporații de azi: se oferea asigurare medicală, cantină, unii primeau chiar și locuință, iar copiii conștiincioși ai muncitorilor primeau burse de studiu.

Imperiul care rezistase unui război mondial nu a mai avut ce face în fața tăvălugului comunist. În 1945, sovieticii preiau frâiele fabricii care ajunsese la un capital de aproape un miliard de lei! Doi ani mai târziu, averea familiei începe să fie confiscată. Fiul industriașului, Ioan Mociorniță, este aresta în 1948, iar Dumitru cade la pat într-o sărăcie lucie. Își petrece ultimele clipe îngrijit de una din cele două fiice ale sale. Comuniștii sperau că se va însănătoși pentru a-l putea încarcera, dar pe 17 septembrie 1953, pierde lupta cu boala.

Milionarul care a rămas om până la capăt

Dumitru Mociorniță a știut să nu devină robul banilor. Își putea permite orice extravaganță, dar a optat pentru un trai în cheia bunului simț. Exemplu stă episodul achiziționării unei case în Capitală. A avut de ales între Casa cu Lei, situată pe Calea Victoriei și cea de pe strada Paris, mult mai modestă, pe care a și ales-o. Explicația era simplă: “Cum pot eu, băiat de ţăran, de la Băicoi, să stau într-o casă cu lei la uşă şi atâta somptuozitate? Sunt bogat doar prin prisma generaţiei şi ar fi ruşinos să afişez atâta opulenţă“.

În 1937, a investit în cel mai performant dispensar din București și a donat sume considerabile pentru ridicarea Maternităţii Bucur. Un rol important la jucat investiția în educație. Dumitru a fost unul din finanțatorii fideli ai Liceului Gheorghe Șincai.

Îndrăgostită de teatru din copilărie, Ana-Maria Rusu nu s-ar fi gândit că peste ani va ajunge la catedră. După absolvirea Universității ”George Enescu” din Iași, specializarea pedagogie muzicală, Ana-Maria a petrecut primii 11 ani din cariera de profesor în Bârlad. Acolo, lipsa materialului didactic a făcut-o să inoveze și a transformat o banală oră de muzică într-o simfonie de instrumente neconvenționale.

Articolul pe scurt:

• Ce face un profesor de muzică pe timp de pandemie?: “Mă întâlnesc cu elevii pe platforme, mai vorbim, cei de liceu cântă și îmi trimit filmările. În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri“
• Lipsurile te fac să evoluezi: “La Bârlad nu avem un raft să pun o foaie. Prima dată am cântat cu hârtie de copt pe care o cumpărasem eu, apoi cu creioane, am cântat cu corpul“
• Ora de muzică, mână în mână cu matematica și geografia: “Colegii mei de la Focșani încearcă să mă implice în orele lor. O lecție de geografie sau formulele la matematică se învață cel mai ușor pe ritmuri de rap“

Nu tu alegi catedra, ea te alege pe tine

Ana-Maria este un produs al județului Vaslui. Cei trei frați și-au petrecut copilăria în cheie muzicală, acompaniați de discurile puse la pickup. “În orașul Bârlad era o școală de muzică foarte bună, iar pentru că era singura școală vocațională din oraș, mama a decis să mă înscrie. Ulterior m-am orientat către liceul de artă, apoi Conservatorul la Iași“, a spus Ana-Maria Rusu pentru Matricea Românească.

Când a venit ziua de vineri și am conștientizat că nu o să mai intru la clasă, s-a produs scânteia

Cum fiecare poveste de viață are la un moment dat o cotitură, în cazul Anei-Maria aceasta a venit în timpul facultății. “Aveam posibilitatea de a face modulul pedagogic, nu doream să fiu profesor, dar am zis că tot e gratis… M-am gândit că dacă lucrurile nu merg cum trebuie mă duc profesor, era o variantă de rezervă. Când eram în anul cinci de conservator, doamna la care noi eram repartizați cu modulul s-a îmbolnăvit și a rugat pe unul din noi să-i țină orele timp de o săptămână. M-am oferit, apoi am fost la o școală de cartier. Emoțiile erau mari, elevii percepeau muzica altfel, dar nu știau să se bucure de ea ca artă. Mă simțeam ca un zeu printre ei, iar când a venit ziua de vineri și am conștientizat că nu o să mai intru la clasă s-a produs scânteia“, zice entuziasmată Ana-Maria.

Atunci când nu ai de niciunele, inovezi

Energia și setea copiilor după cunoaștere, au făcut-o să se întoarcă în urbea natală și să susțină examenul de titularizare. În anul 2005, Ana-Maria a început să predea la o școală din orașul Bârlad. Acolo, lipsurile erau majore, nici măcar un raft unde să pui o foaie nu exista. În astfel de condiții aveai două căi: ori abandonai, ori inovai. “Prima dată am cântat cu hârtie de copt pe care o cumpărasem eu, apoi cu creioane, am cântat cu corpul. Am început să filmez secvențe din clasă și să le postez pe internet. Nu credeam că fac ceva special, socoteam că toți profesorii procedează similar. La început predam clasic, după manual, dar mi-am dat seama că e depășit, așa că am început să adaug joculețe. Asta s-a întâmplat pe parcursul anilor petrecuți la școala din Bârlad“, a spus Ana-Maria Rusu.

Soclul pe care mă ridică lumea azi este clădit din umerii miilor de elevi pe care i-am avut

Sora Anei-Maria, absolventă și ea de conservator și profesoară în Iași avea o pagină de Facebook denumită Mai Multă Educație Muzicală în Școli, pe scurt MEMIS. “Inițial a fost o pagină simplă unde puneam citate. În momentul în care am început să postez fragmente din lecții, mi-am dat seama că ceea ce era acolo reprezenta mai mult decât un exemplu, era o metodă de învățare. Vedeam dacă merge la clasă, aplicam, dacă nu ieșea adaptam și postam din nou pe pagină“, povestește profesoara.

Muzica în familie, antidot împotriva pandemiei

Acum este profesor de Educație muzicală la Școala Gimnazială Anghel Saligny și Colegiul Național Unirea, ambele din Focșani. Chiar dacă a schimbat orașul, percepția copiilor despre muzică era tot aceeași. “La vârstele mici cred că este muzică de mort, așa zic despre muzica clasică, dar majoritatea joculețelor mele sunt pe muzică clasică. Este o audiție muzicală activă, ascultăm piese de la cele mai cunoscute după care îi conduc către genuri mai complicate“, a zis Ana-Maria Rusu.

În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri

Pandemia nu a făcut decât să schimbe regulilor jocului. Chiar dacă îi e greu, Ana-Maria a găsit soluția: muzică în familie, dar cu linguri. “Mă întâlnesc cu elevii pe platforme, mai vorbim, cei de liceu cântă și îmi trimit filmările. În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri. Am o campanie cu copiii de liceu, se numește Cele mai bune lucruri se întâmplă înăuntru, pe melodia Let It Be. Apoi, pe social media am filmulețe cu familia mea care cântă la linguri, iar ulterior vrem să introducem și alte obiecte de bucătărie. Muzica unește și vindecă!”.

Pe marginea unui peron din Gara de Nord, maestrul așteaptă trenul pentru a pleca în provincie. Urma o serie de concerte care aștepta de ceva vreme. În mâna dreaptă un geamantan, iar în cealaltă o vioară Stradivarius. Cohen, impresarul lui Enescu, îi face semn să urce, urmează un drum lung. Ne aducem aminte de maestru și de călătoriile lui prin țară astăzi, când se împlinesc 65 de ani de la plecarea sa dintre noi.

Pregătiri înainte de turneu

După cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea artistică a lui George Enescu se împarte între două țări: Franța și România. În 1936, Enescu se găsea în Capitală, mai exact într-o cameră de clasa a doua din incinta Hotelului Bratu, aflat în proximitatea Gării de Nord. La cei 55 de ani, Jurjac, după numele de alint, era un tip robust, cu o podoabă capilară bogată, de culoare închisă, ce-i aluneca pe frunte, și cu o voce timidă. Stă la clasa a doua nu pentru că nu și-ar permite să închirieze un apartament de lux, ci pentru că “e aproape de gară și trenurile pleacă la noi de dimineață“, lămurește maestrul.

Urmează un turneu lung prin provincie, iar Enescu își pregătește meticulos bagajul: un geamantan cu cele trebuincioase și cel mai important obiect, vioara. Era un Stradivarius pe care dăduse 15.000 de mărci. Jumătate din preț a fost acoperit de ajutorul bănesc primit de la Spiru Haret, care a făcut o colectă în urma căreia 90.000 de elevi din școlile primare au donat pentru achiziționarea viorii. Poate că așa se explică episodul în care Enescu, aflat în Oltenia face o repetiție generală înaintea unui concert la care asistă o sală plină ochi cu elevi ce nu treceau de șaptesprezece ani. Dar să revenim.

Prima urbe de pe traseu

În timpul călătoriei cu trenul este însoțit de impresarul său, Cohen, care se îngrijea de agenda maestrului. După un drum lung, scârțâitul frânelor pe roțile de fier anunță prima destinație. Peronul este ticsit cu fel de fel de oameni care fierb: strigăte, agitație, aglomerație! Mirați, călătorii scot capetele pe geam și nu înțeleg ce-i cu această mulțime electrizată. Din compartimentul de clasa a doua apare sfios, George Enescu. Mulțimea ia foc și un potop de urale se dezlănțuie: “Trăiască maestrul Enescu!“.

La coborâre, un tânăr cu un buchet de flori în mână îi urează bun venit în mijlocul urbei. După micul speech, cei de pe peron îl saltă pe renumitul violonist și-l așează într-o trăsură ca vai de ea și îl conduc până la hotel. Pe la orele prânzului, servește masa la restaurant. Într-o ținută exemplară, încearcă să facă abstracție de personalul care își dă coate și șușotește pe sub mustăți. Ospătarul vine și întreabă dacă poate lua comanda. Enescu ridică privirea și comandă: “două ochiuri, un șnițel și un compot“. După masă, clar odihnă, iar diseară concertul.

Enescu, încoronat neoficial ca bulibașă

Recitalul, un succes! După fiecare bucată muzicală, publicul cere insistent repetarea ei, maestrul se conformează. La final, scena este asaltată de admiratori care solicită autografe. Prima destinație era bifată, așa că urmează alta. Maestrul și impresarul se trezesc cu noaptea în cap pentru a prinde trenul. Nici acum nu scapă de presingul fanilor care îi solicită autografe. De această dată are de-a face cu un grup de domnișoare melomane înarmate cu stilouri și hârtie. Nu-i cale de scăpare, iar Enescu semnează fără oprire. La plecare, zeci de batiste flutură în vânt, se aud suspine, urări de drum bun, nu-i exclus să fi curs și lacrimi.

Sunt multe întâmplările care însoțesc turneele marelui Enescu. Muzica lui avea puterea de a înălța și de a topi inimile reci. Rămâne celebru episodul de la Craiova când la final de concert, membrii unui taraf cad înlăcrimați la picioarele lui și îi spun: “După ce te-am ascultat pe tine, noi ne lăsăm de meserie. Nu ești mata bulibașa al nostru?“

Surse: Ioan Massoff, “Realitatea Ilustrată” nr. 479 din 25 martie 1936 și nr. 514 din 25 noiembrie 1936.

Ce crezi că se va întâmpla cu familia după această perioadă? Noi tot vorbim de „împreună”. Totuși „împreună” mereu poate să irite, să enerveze, să exaspereze, nu? Poate că uneori distanța era cea care mai apropia soții. Paradoxal, nu?

Care poate fi unul dintre secretele lui împreună, laolaltă?

Pe ce se bazează cuplurile longevive

Cuplurile longevive, adică acelea ce chiar sunt fericite ani și ani, unul după altul, au câteva cutume clare scrise cu majuscule pe peretele interior al inimii.

În primul și în primul rând caută să vadă mai mereu ce face bine partenerul. Apoi îl validează pe acesta, doar cu motivul vădit de a-l oglindi în cadre potrivite creșterii stimei de sine. Partenerii din cuplurile de cursă lungă spun mulțumesc și pentru lucruri mărunte în așa fel încât transmit: văd ce faci azi pentru mine: văd că nu ai uitat să iei șampon deși eu nu l-am trecut pe lista cu necesități, văd că ai aranjat masa așa cum știi că iubesc eu deși ție îți ia mai mult timp, văd că ai dat drumul la centrală deși ție nu îți e frig dar simți că mie îmi e.

Oamenii din aceste cupluri caută unul în celălalt frumosul și nu se sfiesc să-l admire în gura mare pe celălalt. Îl folosesc pe „întotdeauna” și „niciodată” cu băgare de seamă și aproape niciodată în sens negativ.

Formulează lucrurile astfel încât se înțelege clar de ce anume ar avea nevoie și nu ce îi deranjează. Își clădesc discursurile din discuții construite pe teren solid făcut din lucrurile bune ale celui ce îi stă alături. Minimizează critica și tonul „de sus”, plin de superioritate și apostrofare. Nu se etichetează, nu își dau ochii peste cap, nu râd de celălalt.

„Poți măsura fericire unei căsnicii după numărul cicatricilor pe care le poartă pe limbă fiecare partener, câștigate de-a lungul anilor în care și-au mușcat limba, reprimându-și cuvintele furioase”.  Citatul face parte din cartea „Și am spus da”, scrisă de E. Gilbert.

Partenerii adevărați recunosc că au nevoie de celălalt

„Am nevoie de tine pentru că doar tu îmi dai și doar tu știi să îmi dai așa cum eu am nevoie, așa cum îmi face bine”. Se lasă pe umărul celuilalt pentru că astfel îi arată cât de importantă îi este susținerea aceasta.

În ani, ajung să găsească mijlocul, calea benefică de comunicare, fără a își leza valorile lăuntrice puternice și fără a renunța la idealuri ce le călăuzesc pașii. Partenerii longevivi se ating și își arată prin gesturi mici afecțiunea.

Și, ce este cel mai important, creează întregul, susținerea, reazămul.

Nu. Nu suntem perfecți. Nu există soția perfectă și nici soțul perfect și nici părintele perfect și nici copiii perfecți. Însă avem lucruri minunate, aproape perfecte în noi, și clipe cu adevărat perfecte deseori care ne sunt motor și măsură și combustibil pentru a merge mai departe.

La bine și la rău suntem mereu împreună, în corăbii mai mari sau mai mici. Nu știm niciodată de unde va bate vântul și rareori suntem anunțați de furtuna din viitor. Suntem în siguranță dacă suntem conectați și dacă avem sprijin și fire nevăzute ce ne leagă. De felul în care decidem să fim o echipă depinde dacă ajungem sau nu în viitorul port.

Voi ați întins bine velele?

Pentru bucureșteanul de odinioară, a face baie era un adevărat ritual. Înarmat cu răbdare și cu o doză bună de “murdalic“, omul de rând aștepta acea zi din săptămână când putea evada sub jetul curățitor al dușului public. Momentul căpătase caracter sărbătoresc, dar apariția acestor așezăminte igienice a fost prilej de răzmeriță.

Vrei să faci baie? Descurcă-te!

Până în 1825, în Capitală nu exista nicio baie în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii care tânjeau după senzația de curățenie fizică trebuiau să dea dovadă de inventivitate. În consemnările despre Bucureștiul de altă dată, George Costescu pomenește în ce fel de condiții avea loc îmbăierea: “fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcută prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei“.

Cu timpul, pe strada Șerban Vodă răsărise o baie turcească cu aburi la care lucrau “frecători băieși și două babe care făceau aceeași meserie pentru cocoane“. Stabilimentul era patronat de Kir Stanciu.

Grigore Ghica al IV-lea era domnitorul Țării Românești atunci când s-a deschis prima baie publică în București

Apă caldă sau rece, prin șuruburi

Ceva nu mirosea bine, iar asta a stimulat pofta de business. Lagarde, un întreprinzător francez s-a gândit să investească într-un stabiliment de băi la București. Pentru asta avea nevoie de o aprobare din partea divanului Țării Românești. În martie 1825, cererea ajunge în fața domnitorului Grigore Ghica care socoti lucru zăbavnic să o semneze. Nu era sigur dacă o asemenea construcție e necesară, așa că cere consimțământul unei comisii de doctori care urma să spună “de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii“.

După o lună, doctorii dau verdictul: băile sunt necesare! Fără să mai șovăie, domnitorul îi dă aprobarea lui Lagarde, dar cu următoarele condiții:

1) Stabilimentul să aibă 10 camere dotate cu uși și fereste bune, cu pat de scânduri pentru odihnă, mescioară cu oglindă, și două jgheaburi care trebuie păstrate curate, iar la trebuință să fie schimbate.

2) Cei care doresc să facă baie să afle la discreție “apă caldă sau rece, prin șuruburi“.

Reclamă în ziar pentru Băile Grivița, spre finalul secolului XX

O revoluție pe fond antreprenorial

Zis și făcut! Semnarea hrisovului aduse cu sine debutul răscoalei. Kir Stanciu își simțea afacerea în mare pericol, așa că se mobilizează împreună cu angajații și protestează. Grupul nemulțumiților este întregit de haimanalele de pe uliță, iar forfota devine starea generală. Ghica îl invită la tratative pe Kir care se aruncă disperat la picioarele vlădicăi și le sărută. Concurența francezului pricinuise cele mai negre scenarii în mintea lui Kir care nu putea concepe cum “un păgân franțuz a căpătat voie să facă băi ca la Viena“. De teamă că va da faliment, acesta începe să-și facă reclamă în fața domnitorului: “Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiașele mele, ori săpunul mai puțin bun decât ăl franțuzesc, făcut din seu de câne?“

Vodă Ghica picase în mijlocul unui război care nu era al lui. Pe de-o parte avea de onorat înțelegerea cu Lagarde, iar pe de altă parte știa că dacă nu-l va ajuta pe Kir, oamenii vor declanșa o răzmeriță de mari dimensiuni. După câteva momente de calcul politic, domnitorul scrie cu mâna lui: “să nu se pricinuiască nicio zăticnire la celelate băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalic, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi“.

Cu mâinile curate, Grigore Ghica nu avea ce să-i mai facă lui Kir. Când pornești pe drumul afacerilor trebuie să îți asumi că la un moment dat concurența te va duce pe fundul oceanului. Kir Stanciu nu a înțeles asta, lumea a început să prefere luxul băilor lui Lagarde, iar pe la baia cu aburi turcești nu mai călcau decât mitocanii care se spălau rarisim.

Sursa: 1) “Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul “Realitatea Ilustrată – nr. din 3 martie 1937; 2) “Bucureștii vechiului regat”, George Costescu, 1944.

Zâmbetul unui copil este neprețuit. Dar ce te faci când afli că în comunitățile rurale cabinetele stomatologice sunt o floare rară? Alina Țiplea și Daniela Staicu sunt zânele care fac minuni pentru copiii de la sate. Cu o echipă de medici voluntari, tinerele readuc surâsul pe chipurile puștilor și le insuflă obiceiuri sănătoase. Matricea Românească le-a provocat pe cele două la un dialog despre începuturi, provocări și proiecte cu miros de fapte bune.

Articolul pe scurt:

• Alături de medicii din linia întâi: “Prima cutie cu combinezoane și măști a plecat către Galați, iar din pricina cererii mari își propun ca imediat după Paști să mai facă minim 200 de bucăți pentru a fi distribuite“
• Cabinetul care aduce zâmbete la sate: “Am făcut programul Zâna Merciluță care inițial a fost un proiect pilot în mediul rural. Atunci nu aveam cabinet mobil, consultațiile se făceau în școli. După am ajuns la varianta cabinetului pe roți“
• Sfaturi pentru deschiderea unui ONG: “Să vezi dacă ideea este deja implementată de un alt ONG. Gândește-te dacă poți avea un impact cu asociația ta, pentru că dacă ai deschis o asociație, dar nu ai impact, atunci nu aduci niciun beneficiu“

Când întâlnirile nasc fapte bune

Ideea unei asociații nu a venit spontan, o vreme a stat la dospit asemeni aluatului de bună calitate. “Am făcut câteva evenimente caritabile în care am strâns tot felul de donații de la prieteni. Cu banii respectivi am încercat să susțin o cauză, dar obiectivul principal era să valorificăm lucruri pe care nu le mai folosim, să le dăm un sens“, spune Alina despre începuturi.

Organizam evenimente, mici concerte, expoziții, totul cu scopul de a valorifica produse și a strânge bani pentru diverse cauze

La puțin timp, cărările Danielei s-au intersectat cu cele ale Alinei. Daniela auzise de acest loc de la o prietenă, așa că nu a stat prea mult pe gânduri și a mers să facă voluntariat după job. Astfel, în 2012 a luat naștere Merci Charity Boutiqe, o ceainărie cu funcționalitate filantropică. “Acolo am cunoscut-o pe Alina. Organizam evenimente, mici concerte, expoziții, totul cu scopul de a valorifica produse și a strânge bani pentru diverse cauze, în principal pentru copiii internați la Institutul Oncologic“, povestește Daniela.

Zânele care readuc zâmbetul pe chipul puștilor

Problemele și lipsurile nu se rezolvă cu una cu două. La institut, fetele au descoperit altceva: copiii aveau nevoie de tratament stomatologic. Nu au stat mult pe gânduri și au făcut un proiect care includea și zona rurală. “Noi mai fusesem în zone rurale cu programul Merci la sat prin care oferim burse copiilor din zonele rurale, ulterior am reușit să renovăm câteva școli. Apoi am făcut programul Zâna Merciluță care inițial a fost un proiect pilot în mediul rural. Atunci nu aveam cabinet mobil, consultațiile se făceau în școli. După am ajuns la varianta cabinetului pe roți“, spune Alina Țiplea.

Până acum am reușit să ajungem în 12 județe din partea estică a țării

Ca orice proiect de anvergură finanțarea a fost o provocare. Costurile reale le-au depășit pe cele de pe hârtie, dar cu ajutorul Fundației Vodafone o parte din ele au fost acoperite. O altă componentă esențială erau medicii care trebuiau să fie dispuși să lucreze în regim de voluntariat. Cu unii colaborau înainte de a exista varianta mobilă a cabinetului, iar pe parcurs cererile de voluntariat cu început să curgă. “Până acum am reușit să ajungem în 12 județe din partea estică a țării. Am acoperit cât s-a putut pentru că în România sunt 12 mii de sate și oricare dintre acestea sunt potențiale comunități în care să mergem“, lămurește Daniela Staicu.

Atelierul social Merci din strada Matei Voievod

Pe timp de pandemie să ne molipsim doar de bine

Majoritatea nu mai văzuseră un medic stomatolog, iar de periuță de dinți nici nu putea fi vorba. Programul gândit de Alina și Daniela nu vine doar să rezolve o problemă de moment. Vor să formeze obiceiuri sănătoase pe viitor astfel, înainte de fiecare tratament medicii le explică puștilor importanța igienei orale, iar la final toți primesc pastă și periuță. Ce mai urmează? “Am dori să construim o rețea de cabinete mobile. Acum avem două și vrem să facem opt. Suntem permanent în căutarea sponsorilor care își pot permite să doneze o mașină care va fi folosită în deplasările de la sate“, a zis Daniela.

Pe viitor am dori să construim o rețea de cabinete mobile. Acum avem două și vrem să facem opt

Pandemia în care se găsește acum lumea nu le-a lăsat indiferente pe ambasadoarele faptelor bune. La atelierul social Merci din strada Matei Voievod nr. 15, se croiesc combinezoane pentru medicii din linia întâi. Prima cutie cu combinezoane și măști a plecat către Galați, iar din pricina cererii mari își propun ca imediat după Paști să mai facă minim 200 de bucăți pentru a fi distribuite. Acum au strâns donații pentru 47 de combinezoane, iar cine dorește să croiască împreună cu ele o poate face printr-o donație în conturile asociației.

Pe fiecare dintre noi această criză macină, irită, ține în gardă. Din păcate nici copiii noștri nu sunt scutiți de acest proces coroziv. Ne-ar prinde bine un manual pe care să îl deschidem la Capitolul 7: „Copiii în timp de criză și/sau pandemie. Ce e de făcut.”

Tot nu există un manual pentru asta (așa cum nu există pentru un milion de alte lucruri). Așa că asistăm la frământările copiilor noștri, frământări mai mult sau mai puțin verbalizate, ușor de observat însă în stări de anxietate, izbucniri, stări de nervozitate sau de retragere în sine. Ca și adulții, copiii simt plenar că pierd ceva, că le lipsește ceva, că sunt privați de nevoi elementare prin distanțarea socială.

La ce ne așteptăm?

Regres

Cu toții vom regresa. Puțin sau mult. O vom face. Copiii au tendința de a regresa mai mult decât adulții. Cei mici, aflați până acum 2 luni într-un „boom” al dezvoltării vor stagna sau se vor întoarce la pași din trecut. Copiii pot avea nevoie din nou de scutec, pot cere din nou biberonul sau suzeta, pot avea nevoie de o jucărie care să ofere confort. Este bine de știut că regresia este normală în perioade pline de stres și incertitudine.

Schimbări ale apetitului și probleme ale somnului

Felul în care mănâncă și felul în care doarme este un indicator clar ce spune că lucrurile sunt sau nu sunt în regulă pentru micuțul nostru. Fie copilul va mânca mai mult, hulpav, fie va renunța la porția obișnuită de mâncare; fie va dormi mult și lung, căutând refugiul în somn, fie va avea somnul „porționat”, scurtat de treziri „cu sudori reci” sau vise neplăcute. Aceste lucruri le putem descoperi deopotrivă la copilul mic dar și la adolescent.

Tulburările de somn sunt des întâlnite în perioade dificile. Insomnia, coșmarul, plimbările în stare de semitrezire pot apărea și trebuie privite cu atenție și înțelegere de adult.

Schimbări de stare

Copiii anxioși vor fi și mai anxioși. Copiii cu tendințe agresive, nu își vor putea ține lesne agresivitatea în frâu. Vor exista discuții repetitive, cu nevoie de asigurare și reasigurare că totul va fi bine. Părinții vor observa și experimenta conversații pe aceeși temă, zile în șir. Anxietatea îi va determina pe copiii noștri să caute validare pentru aproape orice, să simtă frici de intensități ridicate la culcare și să refuze să rămână singuri în cameră. Calmul părinților va echilibra starea și vulcanul emoțiilor copiilor. Iritabilitatea va domni peste camere mai multe zile.

Lipiți de părinți

Experimentăm în această perioadă și senzația de „lipsă de spațiu”. Copiii „se țin scai” de adult, nu îl slăbesc deloc, nici pe balcon, nici în bucătărie, nici la baie și evident, nici seara, în dormitor. Par că refuză separarea. Unii copii preferă doar un părinte/ adult și îl refuză pe celălalt. Mai mult ca oricând copiii cer atenție și dragoste. Au nevoie de reasigurare în planul afectelor.

Adulții verifică dacă cei apropiați sunt ok. Aceasta este o formă prin care își arată lor înșile că ei sunt ok. Copiii fac același lucru, în încercarea de a se stabiliza.

Departe de părinți

La polul opus comportamentului descris anterior stă decizia unor copii de a se depărta de membrii familiei. Își creează un cocon propriu de izolare: de vești, de sentimente, de trăiri, de emoții ce la fac rău. Evadează într-o lume (virtuală) în care simt protecție sau amuzament.

Somatizări

În contextual în care micuții aud discutându-se despre simptomele virozei COVID-19, pot dezvolta aceste stări pe care „le-au văzut cu ochii minții”: dureri de cap, dureri musculare, dureri de burtă sau stare de greață. Este important să îi încurajăm și să îi ajutăm să vadă situația reală: nu sunt bolnavi, vor alunga cu calm și liniștire simptome fantomatice.

Procrastinare

Adolescenții ar trebui să fie fericiți: li s-a dăruit timp! Și ei mereu se plâng de timp, nu e așa? Totuși, îi vom vedea acum procrastinând. Vor realiza mai puține proiecte și teme decât atunci când nu aveau timp. Vor „începe de mâine” sau „de luni” orice. Nu au forță, nu se pot mobiliza, nu își pot concentra deloc atenția, nu vor putea învăța. Există cazuri în care le spunem să facă un lucru și peste un minut se vor întoarce pentru că nu își pot aminti ceea ce le-am cerut. Izolarea și depărtarea pot face aceste lucruri în adolescenții noștri.

Căutăm să oglindim comportamentul copiilor noștri: venim lângă ei, îi ascultăm, îi liniștim. Comportamentul adultului e plin de bune intenții. Copilul are nevoie să vadă siguranță în ochii părintelui, în limbajul său non-verbal, în postura sa, în felul în care își poartă capul, umerii, spatele. Copilul simte energia părintelui și înțelege vorbe „goale” sau vorbe în care părintele crede. Copilul are nevoie să înțeleagă că vom ieși din furtuna ce afectează sănătatea, finanțele, viața de zi cu zi.

Vă îndrum să arătați disponibilitate emoțională față de trăirile copiilor și să traduceți corect sintagma în sine: părintele este stâlpul de încredere, vibrația pozitivă ce îmbrățișează, repară, pune plasturi peste răni mai mult sau mai puțin metaforice. Părintele rămâne far puternic și nicidecum o pastă moale modelată de izbucniri ale copilului.

Părinții au azi cel mai important rol: după ce se vor liniști pe ei înșiși vor putea apoi să își liniștească fiii și fiicele.

Noua stare de normalitate ne vrea adaptați pentru a intra din nou într-un trend ascendent.