Îndrăgostită de teatru din copilărie, Ana-Maria Rusu nu s-ar fi gândit că peste ani va ajunge la catedră. După absolvirea Universității ”George Enescu” din Iași, specializarea pedagogie muzicală, Ana-Maria a petrecut primii 11 ani din cariera de profesor în Bârlad. Acolo, lipsa materialului didactic a făcut-o să inoveze și a transformat o banală oră de muzică într-o simfonie de instrumente neconvenționale.

Articolul pe scurt:

• Ce face un profesor de muzică pe timp de pandemie?: “Mă întâlnesc cu elevii pe platforme, mai vorbim, cei de liceu cântă și îmi trimit filmările. În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri“
• Lipsurile te fac să evoluezi: “La Bârlad nu avem un raft să pun o foaie. Prima dată am cântat cu hârtie de copt pe care o cumpărasem eu, apoi cu creioane, am cântat cu corpul“
• Ora de muzică, mână în mână cu matematica și geografia: “Colegii mei de la Focșani încearcă să mă implice în orele lor. O lecție de geografie sau formulele la matematică se învață cel mai ușor pe ritmuri de rap“

Nu tu alegi catedra, ea te alege pe tine

Ana-Maria este un produs al județului Vaslui. Cei trei frați și-au petrecut copilăria în cheie muzicală, acompaniați de discurile puse la pickup. “În orașul Bârlad era o școală de muzică foarte bună, iar pentru că era singura școală vocațională din oraș, mama a decis să mă înscrie. Ulterior m-am orientat către liceul de artă, apoi Conservatorul la Iași“, a spus Ana-Maria Rusu pentru Matricea Românească.

Când a venit ziua de vineri și am conștientizat că nu o să mai intru la clasă, s-a produs scânteia

Cum fiecare poveste de viață are la un moment dat o cotitură, în cazul Anei-Maria aceasta a venit în timpul facultății. “Aveam posibilitatea de a face modulul pedagogic, nu doream să fiu profesor, dar am zis că tot e gratis… M-am gândit că dacă lucrurile nu merg cum trebuie mă duc profesor, era o variantă de rezervă. Când eram în anul cinci de conservator, doamna la care noi eram repartizați cu modulul s-a îmbolnăvit și a rugat pe unul din noi să-i țină orele timp de o săptămână. M-am oferit, apoi am fost la o școală de cartier. Emoțiile erau mari, elevii percepeau muzica altfel, dar nu știau să se bucure de ea ca artă. Mă simțeam ca un zeu printre ei, iar când a venit ziua de vineri și am conștientizat că nu o să mai intru la clasă s-a produs scânteia“, zice entuziasmată Ana-Maria.

Atunci când nu ai de niciunele, inovezi

Energia și setea copiilor după cunoaștere, au făcut-o să se întoarcă în urbea natală și să susțină examenul de titularizare. În anul 2005, Ana-Maria a început să predea la o școală din orașul Bârlad. Acolo, lipsurile erau majore, nici măcar un raft unde să pui o foaie nu exista. În astfel de condiții aveai două căi: ori abandonai, ori inovai. “Prima dată am cântat cu hârtie de copt pe care o cumpărasem eu, apoi cu creioane, am cântat cu corpul. Am început să filmez secvențe din clasă și să le postez pe internet. Nu credeam că fac ceva special, socoteam că toți profesorii procedează similar. La început predam clasic, după manual, dar mi-am dat seama că e depășit, așa că am început să adaug joculețe. Asta s-a întâmplat pe parcursul anilor petrecuți la școala din Bârlad“, a spus Ana-Maria Rusu.

Soclul pe care mă ridică lumea azi este clădit din umerii miilor de elevi pe care i-am avut

Sora Anei-Maria, absolventă și ea de conservator și profesoară în Iași avea o pagină de Facebook denumită Mai Multă Educație Muzicală în Școli, pe scurt MEMIS. “Inițial a fost o pagină simplă unde puneam citate. În momentul în care am început să postez fragmente din lecții, mi-am dat seama că ceea ce era acolo reprezenta mai mult decât un exemplu, era o metodă de învățare. Vedeam dacă merge la clasă, aplicam, dacă nu ieșea adaptam și postam din nou pe pagină“, povestește profesoara.

Muzica în familie, antidot împotriva pandemiei

Acum este profesor de Educație muzicală la Școala Gimnazială Anghel Saligny și Colegiul Național Unirea, ambele din Focșani. Chiar dacă a schimbat orașul, percepția copiilor despre muzică era tot aceeași. “La vârstele mici cred că este muzică de mort, așa zic despre muzica clasică, dar majoritatea joculețelor mele sunt pe muzică clasică. Este o audiție muzicală activă, ascultăm piese de la cele mai cunoscute după care îi conduc către genuri mai complicate“, a zis Ana-Maria Rusu.

În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri

Pandemia nu a făcut decât să schimbe regulilor jocului. Chiar dacă îi e greu, Ana-Maria a găsit soluția: muzică în familie, dar cu linguri. “Mă întâlnesc cu elevii pe platforme, mai vorbim, cei de liceu cântă și îmi trimit filmările. În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri. Am o campanie cu copiii de liceu, se numește Cele mai bune lucruri se întâmplă înăuntru, pe melodia Let It Be. Apoi, pe social media am filmulețe cu familia mea care cântă la linguri, iar ulterior vrem să introducem și alte obiecte de bucătărie. Muzica unește și vindecă!”.

Pe marginea unui peron din Gara de Nord, maestrul așteaptă trenul pentru a pleca în provincie. Urma o serie de concerte care aștepta de ceva vreme. În mâna dreaptă un geamantan, iar în cealaltă o vioară Stradivarius. Cohen, impresarul lui Enescu, îi face semn să urce, urmează un drum lung. Ne aducem aminte de maestru și de călătoriile lui prin țară astăzi, când se împlinesc 65 de ani de la plecarea sa dintre noi.

Pregătiri înainte de turneu

După cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea artistică a lui George Enescu se împarte între două țări: Franța și România. În 1936, Enescu se găsea în Capitală, mai exact într-o cameră de clasa a doua din incinta Hotelului Bratu, aflat în proximitatea Gării de Nord. La cei 55 de ani, Jurjac, după numele de alint, era un tip robust, cu o podoabă capilară bogată, de culoare închisă, ce-i aluneca pe frunte, și cu o voce timidă. Stă la clasa a doua nu pentru că nu și-ar permite să închirieze un apartament de lux, ci pentru că “e aproape de gară și trenurile pleacă la noi de dimineață“, lămurește maestrul.

Urmează un turneu lung prin provincie, iar Enescu își pregătește meticulos bagajul: un geamantan cu cele trebuincioase și cel mai important obiect, vioara. Era un Stradivarius pe care dăduse 15.000 de mărci. Jumătate din preț a fost acoperit de ajutorul bănesc primit de la Spiru Haret, care a făcut o colectă în urma căreia 90.000 de elevi din școlile primare au donat pentru achiziționarea viorii. Poate că așa se explică episodul în care Enescu, aflat în Oltenia face o repetiție generală înaintea unui concert la care asistă o sală plină ochi cu elevi ce nu treceau de șaptesprezece ani. Dar să revenim.

Prima urbe de pe traseu

În timpul călătoriei cu trenul este însoțit de impresarul său, Cohen, care se îngrijea de agenda maestrului. După un drum lung, scârțâitul frânelor pe roțile de fier anunță prima destinație. Peronul este ticsit cu fel de fel de oameni care fierb: strigăte, agitație, aglomerație! Mirați, călătorii scot capetele pe geam și nu înțeleg ce-i cu această mulțime electrizată. Din compartimentul de clasa a doua apare sfios, George Enescu. Mulțimea ia foc și un potop de urale se dezlănțuie: “Trăiască maestrul Enescu!“.

La coborâre, un tânăr cu un buchet de flori în mână îi urează bun venit în mijlocul urbei. După micul speech, cei de pe peron îl saltă pe renumitul violonist și-l așează într-o trăsură ca vai de ea și îl conduc până la hotel. Pe la orele prânzului, servește masa la restaurant. Într-o ținută exemplară, încearcă să facă abstracție de personalul care își dă coate și șușotește pe sub mustăți. Ospătarul vine și întreabă dacă poate lua comanda. Enescu ridică privirea și comandă: “două ochiuri, un șnițel și un compot“. După masă, clar odihnă, iar diseară concertul.

Enescu, încoronat neoficial ca bulibașă

Recitalul, un succes! După fiecare bucată muzicală, publicul cere insistent repetarea ei, maestrul se conformează. La final, scena este asaltată de admiratori care solicită autografe. Prima destinație era bifată, așa că urmează alta. Maestrul și impresarul se trezesc cu noaptea în cap pentru a prinde trenul. Nici acum nu scapă de presingul fanilor care îi solicită autografe. De această dată are de-a face cu un grup de domnișoare melomane înarmate cu stilouri și hârtie. Nu-i cale de scăpare, iar Enescu semnează fără oprire. La plecare, zeci de batiste flutură în vânt, se aud suspine, urări de drum bun, nu-i exclus să fi curs și lacrimi.

Sunt multe întâmplările care însoțesc turneele marelui Enescu. Muzica lui avea puterea de a înălța și de a topi inimile reci. Rămâne celebru episodul de la Craiova când la final de concert, membrii unui taraf cad înlăcrimați la picioarele lui și îi spun: “După ce te-am ascultat pe tine, noi ne lăsăm de meserie. Nu ești mata bulibașa al nostru?“

Surse: Ioan Massoff, “Realitatea Ilustrată” nr. 479 din 25 martie 1936 și nr. 514 din 25 noiembrie 1936.

Ce crezi că se va întâmpla cu familia după această perioadă? Noi tot vorbim de „împreună”. Totuși „împreună” mereu poate să irite, să enerveze, să exaspereze, nu? Poate că uneori distanța era cea care mai apropia soții. Paradoxal, nu?

Care poate fi unul dintre secretele lui împreună, laolaltă?

Pe ce se bazează cuplurile longevive

Cuplurile longevive, adică acelea ce chiar sunt fericite ani și ani, unul după altul, au câteva cutume clare scrise cu majuscule pe peretele interior al inimii.

În primul și în primul rând caută să vadă mai mereu ce face bine partenerul. Apoi îl validează pe acesta, doar cu motivul vădit de a-l oglindi în cadre potrivite creșterii stimei de sine. Partenerii din cuplurile de cursă lungă spun mulțumesc și pentru lucruri mărunte în așa fel încât transmit: văd ce faci azi pentru mine: văd că nu ai uitat să iei șampon deși eu nu l-am trecut pe lista cu necesități, văd că ai aranjat masa așa cum știi că iubesc eu deși ție îți ia mai mult timp, văd că ai dat drumul la centrală deși ție nu îți e frig dar simți că mie îmi e.

Oamenii din aceste cupluri caută unul în celălalt frumosul și nu se sfiesc să-l admire în gura mare pe celălalt. Îl folosesc pe „întotdeauna” și „niciodată” cu băgare de seamă și aproape niciodată în sens negativ.

Formulează lucrurile astfel încât se înțelege clar de ce anume ar avea nevoie și nu ce îi deranjează. Își clădesc discursurile din discuții construite pe teren solid făcut din lucrurile bune ale celui ce îi stă alături. Minimizează critica și tonul „de sus”, plin de superioritate și apostrofare. Nu se etichetează, nu își dau ochii peste cap, nu râd de celălalt.

„Poți măsura fericire unei căsnicii după numărul cicatricilor pe care le poartă pe limbă fiecare partener, câștigate de-a lungul anilor în care și-au mușcat limba, reprimându-și cuvintele furioase”.  Citatul face parte din cartea „Și am spus da”, scrisă de E. Gilbert.

Partenerii adevărați recunosc că au nevoie de celălalt

„Am nevoie de tine pentru că doar tu îmi dai și doar tu știi să îmi dai așa cum eu am nevoie, așa cum îmi face bine”. Se lasă pe umărul celuilalt pentru că astfel îi arată cât de importantă îi este susținerea aceasta.

În ani, ajung să găsească mijlocul, calea benefică de comunicare, fără a își leza valorile lăuntrice puternice și fără a renunța la idealuri ce le călăuzesc pașii. Partenerii longevivi se ating și își arată prin gesturi mici afecțiunea.

Și, ce este cel mai important, creează întregul, susținerea, reazămul.

Nu. Nu suntem perfecți. Nu există soția perfectă și nici soțul perfect și nici părintele perfect și nici copiii perfecți. Însă avem lucruri minunate, aproape perfecte în noi, și clipe cu adevărat perfecte deseori care ne sunt motor și măsură și combustibil pentru a merge mai departe.

La bine și la rău suntem mereu împreună, în corăbii mai mari sau mai mici. Nu știm niciodată de unde va bate vântul și rareori suntem anunțați de furtuna din viitor. Suntem în siguranță dacă suntem conectați și dacă avem sprijin și fire nevăzute ce ne leagă. De felul în care decidem să fim o echipă depinde dacă ajungem sau nu în viitorul port.

Voi ați întins bine velele?

Pentru bucureșteanul de odinioară, a face baie era un adevărat ritual. Înarmat cu răbdare și cu o doză bună de “murdalic“, omul de rând aștepta acea zi din săptămână când putea evada sub jetul curățitor al dușului public. Momentul căpătase caracter sărbătoresc, dar apariția acestor așezăminte igienice a fost prilej de răzmeriță.

Vrei să faci baie? Descurcă-te!

Până în 1825, în Capitală nu exista nicio baie în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii care tânjeau după senzația de curățenie fizică trebuiau să dea dovadă de inventivitate. În consemnările despre Bucureștiul de altă dată, George Costescu pomenește în ce fel de condiții avea loc îmbăierea: “fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcută prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei“.

Cu timpul, pe strada Șerban Vodă răsărise o baie turcească cu aburi la care lucrau “frecători băieși și două babe care făceau aceeași meserie pentru cocoane“. Stabilimentul era patronat de Kir Stanciu.

Grigore Ghica al IV-lea era domnitorul Țării Românești atunci când s-a deschis prima baie publică în București

Apă caldă sau rece, prin șuruburi

Ceva nu mirosea bine, iar asta a stimulat pofta de business. Lagarde, un întreprinzător francez s-a gândit să investească într-un stabiliment de băi la București. Pentru asta avea nevoie de o aprobare din partea divanului Țării Românești. În martie 1825, cererea ajunge în fața domnitorului Grigore Ghica care socoti lucru zăbavnic să o semneze. Nu era sigur dacă o asemenea construcție e necesară, așa că cere consimțământul unei comisii de doctori care urma să spună “de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii“.

După o lună, doctorii dau verdictul: băile sunt necesare! Fără să mai șovăie, domnitorul îi dă aprobarea lui Lagarde, dar cu următoarele condiții:

1) Stabilimentul să aibă 10 camere dotate cu uși și fereste bune, cu pat de scânduri pentru odihnă, mescioară cu oglindă, și două jgheaburi care trebuie păstrate curate, iar la trebuință să fie schimbate.

2) Cei care doresc să facă baie să afle la discreție “apă caldă sau rece, prin șuruburi“.

Reclamă în ziar pentru Băile Grivița, spre finalul secolului XX

O revoluție pe fond antreprenorial

Zis și făcut! Semnarea hrisovului aduse cu sine debutul răscoalei. Kir Stanciu își simțea afacerea în mare pericol, așa că se mobilizează împreună cu angajații și protestează. Grupul nemulțumiților este întregit de haimanalele de pe uliță, iar forfota devine starea generală. Ghica îl invită la tratative pe Kir care se aruncă disperat la picioarele vlădicăi și le sărută. Concurența francezului pricinuise cele mai negre scenarii în mintea lui Kir care nu putea concepe cum “un păgân franțuz a căpătat voie să facă băi ca la Viena“. De teamă că va da faliment, acesta începe să-și facă reclamă în fața domnitorului: “Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiașele mele, ori săpunul mai puțin bun decât ăl franțuzesc, făcut din seu de câne?“

Vodă Ghica picase în mijlocul unui război care nu era al lui. Pe de-o parte avea de onorat înțelegerea cu Lagarde, iar pe de altă parte știa că dacă nu-l va ajuta pe Kir, oamenii vor declanșa o răzmeriță de mari dimensiuni. După câteva momente de calcul politic, domnitorul scrie cu mâna lui: “să nu se pricinuiască nicio zăticnire la celelate băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalic, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi“.

Cu mâinile curate, Grigore Ghica nu avea ce să-i mai facă lui Kir. Când pornești pe drumul afacerilor trebuie să îți asumi că la un moment dat concurența te va duce pe fundul oceanului. Kir Stanciu nu a înțeles asta, lumea a început să prefere luxul băilor lui Lagarde, iar pe la baia cu aburi turcești nu mai călcau decât mitocanii care se spălau rarisim.

Sursa: 1) “Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul “Realitatea Ilustrată – nr. din 3 martie 1937; 2) “Bucureștii vechiului regat”, George Costescu, 1944.

Zâmbetul unui copil este neprețuit. Dar ce te faci când afli că în comunitățile rurale cabinetele stomatologice sunt o floare rară? Alina Țiplea și Daniela Staicu sunt zânele care fac minuni pentru copiii de la sate. Cu o echipă de medici voluntari, tinerele readuc surâsul pe chipurile puștilor și le insuflă obiceiuri sănătoase. Matricea Românească le-a provocat pe cele două la un dialog despre începuturi, provocări și proiecte cu miros de fapte bune.

Articolul pe scurt:

• Alături de medicii din linia întâi: “Prima cutie cu combinezoane și măști a plecat către Galați, iar din pricina cererii mari își propun ca imediat după Paști să mai facă minim 200 de bucăți pentru a fi distribuite“
• Cabinetul care aduce zâmbete la sate: “Am făcut programul Zâna Merciluță care inițial a fost un proiect pilot în mediul rural. Atunci nu aveam cabinet mobil, consultațiile se făceau în școli. După am ajuns la varianta cabinetului pe roți“
• Sfaturi pentru deschiderea unui ONG: “Să vezi dacă ideea este deja implementată de un alt ONG. Gândește-te dacă poți avea un impact cu asociația ta, pentru că dacă ai deschis o asociație, dar nu ai impact, atunci nu aduci niciun beneficiu“

Când întâlnirile nasc fapte bune

Ideea unei asociații nu a venit spontan, o vreme a stat la dospit asemeni aluatului de bună calitate. “Am făcut câteva evenimente caritabile în care am strâns tot felul de donații de la prieteni. Cu banii respectivi am încercat să susțin o cauză, dar obiectivul principal era să valorificăm lucruri pe care nu le mai folosim, să le dăm un sens“, spune Alina despre începuturi.

Organizam evenimente, mici concerte, expoziții, totul cu scopul de a valorifica produse și a strânge bani pentru diverse cauze

La puțin timp, cărările Danielei s-au intersectat cu cele ale Alinei. Daniela auzise de acest loc de la o prietenă, așa că nu a stat prea mult pe gânduri și a mers să facă voluntariat după job. Astfel, în 2012 a luat naștere Merci Charity Boutiqe, o ceainărie cu funcționalitate filantropică. “Acolo am cunoscut-o pe Alina. Organizam evenimente, mici concerte, expoziții, totul cu scopul de a valorifica produse și a strânge bani pentru diverse cauze, în principal pentru copiii internați la Institutul Oncologic“, povestește Daniela.

Zânele care readuc zâmbetul pe chipul puștilor

Problemele și lipsurile nu se rezolvă cu una cu două. La institut, fetele au descoperit altceva: copiii aveau nevoie de tratament stomatologic. Nu au stat mult pe gânduri și au făcut un proiect care includea și zona rurală. “Noi mai fusesem în zone rurale cu programul Merci la sat prin care oferim burse copiilor din zonele rurale, ulterior am reușit să renovăm câteva școli. Apoi am făcut programul Zâna Merciluță care inițial a fost un proiect pilot în mediul rural. Atunci nu aveam cabinet mobil, consultațiile se făceau în școli. După am ajuns la varianta cabinetului pe roți“, spune Alina Țiplea.

Până acum am reușit să ajungem în 12 județe din partea estică a țării

Ca orice proiect de anvergură finanțarea a fost o provocare. Costurile reale le-au depășit pe cele de pe hârtie, dar cu ajutorul Fundației Vodafone o parte din ele au fost acoperite. O altă componentă esențială erau medicii care trebuiau să fie dispuși să lucreze în regim de voluntariat. Cu unii colaborau înainte de a exista varianta mobilă a cabinetului, iar pe parcurs cererile de voluntariat cu început să curgă. “Până acum am reușit să ajungem în 12 județe din partea estică a țării. Am acoperit cât s-a putut pentru că în România sunt 12 mii de sate și oricare dintre acestea sunt potențiale comunități în care să mergem“, lămurește Daniela Staicu.

Atelierul social Merci din strada Matei Voievod

Pe timp de pandemie să ne molipsim doar de bine

Majoritatea nu mai văzuseră un medic stomatolog, iar de periuță de dinți nici nu putea fi vorba. Programul gândit de Alina și Daniela nu vine doar să rezolve o problemă de moment. Vor să formeze obiceiuri sănătoase pe viitor astfel, înainte de fiecare tratament medicii le explică puștilor importanța igienei orale, iar la final toți primesc pastă și periuță. Ce mai urmează? “Am dori să construim o rețea de cabinete mobile. Acum avem două și vrem să facem opt. Suntem permanent în căutarea sponsorilor care își pot permite să doneze o mașină care va fi folosită în deplasările de la sate“, a zis Daniela.

Pe viitor am dori să construim o rețea de cabinete mobile. Acum avem două și vrem să facem opt

Pandemia în care se găsește acum lumea nu le-a lăsat indiferente pe ambasadoarele faptelor bune. La atelierul social Merci din strada Matei Voievod nr. 15, se croiesc combinezoane pentru medicii din linia întâi. Prima cutie cu combinezoane și măști a plecat către Galați, iar din pricina cererii mari își propun ca imediat după Paști să mai facă minim 200 de bucăți pentru a fi distribuite. Acum au strâns donații pentru 47 de combinezoane, iar cine dorește să croiască împreună cu ele o poate face printr-o donație în conturile asociației.

Pe fiecare dintre noi această criză macină, irită, ține în gardă. Din păcate nici copiii noștri nu sunt scutiți de acest proces coroziv. Ne-ar prinde bine un manual pe care să îl deschidem la Capitolul 7: „Copiii în timp de criză și/sau pandemie. Ce e de făcut.”

Tot nu există un manual pentru asta (așa cum nu există pentru un milion de alte lucruri). Așa că asistăm la frământările copiilor noștri, frământări mai mult sau mai puțin verbalizate, ușor de observat însă în stări de anxietate, izbucniri, stări de nervozitate sau de retragere în sine. Ca și adulții, copiii simt plenar că pierd ceva, că le lipsește ceva, că sunt privați de nevoi elementare prin distanțarea socială.

La ce ne așteptăm?

Regres

Cu toții vom regresa. Puțin sau mult. O vom face. Copiii au tendința de a regresa mai mult decât adulții. Cei mici, aflați până acum 2 luni într-un „boom” al dezvoltării vor stagna sau se vor întoarce la pași din trecut. Copiii pot avea nevoie din nou de scutec, pot cere din nou biberonul sau suzeta, pot avea nevoie de o jucărie care să ofere confort. Este bine de știut că regresia este normală în perioade pline de stres și incertitudine.

Schimbări ale apetitului și probleme ale somnului

Felul în care mănâncă și felul în care doarme este un indicator clar ce spune că lucrurile sunt sau nu sunt în regulă pentru micuțul nostru. Fie copilul va mânca mai mult, hulpav, fie va renunța la porția obișnuită de mâncare; fie va dormi mult și lung, căutând refugiul în somn, fie va avea somnul „porționat”, scurtat de treziri „cu sudori reci” sau vise neplăcute. Aceste lucruri le putem descoperi deopotrivă la copilul mic dar și la adolescent.

Tulburările de somn sunt des întâlnite în perioade dificile. Insomnia, coșmarul, plimbările în stare de semitrezire pot apărea și trebuie privite cu atenție și înțelegere de adult.

Schimbări de stare

Copiii anxioși vor fi și mai anxioși. Copiii cu tendințe agresive, nu își vor putea ține lesne agresivitatea în frâu. Vor exista discuții repetitive, cu nevoie de asigurare și reasigurare că totul va fi bine. Părinții vor observa și experimenta conversații pe aceeși temă, zile în șir. Anxietatea îi va determina pe copiii noștri să caute validare pentru aproape orice, să simtă frici de intensități ridicate la culcare și să refuze să rămână singuri în cameră. Calmul părinților va echilibra starea și vulcanul emoțiilor copiilor. Iritabilitatea va domni peste camere mai multe zile.

Lipiți de părinți

Experimentăm în această perioadă și senzația de „lipsă de spațiu”. Copiii „se țin scai” de adult, nu îl slăbesc deloc, nici pe balcon, nici în bucătărie, nici la baie și evident, nici seara, în dormitor. Par că refuză separarea. Unii copii preferă doar un părinte/ adult și îl refuză pe celălalt. Mai mult ca oricând copiii cer atenție și dragoste. Au nevoie de reasigurare în planul afectelor.

Adulții verifică dacă cei apropiați sunt ok. Aceasta este o formă prin care își arată lor înșile că ei sunt ok. Copiii fac același lucru, în încercarea de a se stabiliza.

Departe de părinți

La polul opus comportamentului descris anterior stă decizia unor copii de a se depărta de membrii familiei. Își creează un cocon propriu de izolare: de vești, de sentimente, de trăiri, de emoții ce la fac rău. Evadează într-o lume (virtuală) în care simt protecție sau amuzament.

Somatizări

În contextual în care micuții aud discutându-se despre simptomele virozei COVID-19, pot dezvolta aceste stări pe care „le-au văzut cu ochii minții”: dureri de cap, dureri musculare, dureri de burtă sau stare de greață. Este important să îi încurajăm și să îi ajutăm să vadă situația reală: nu sunt bolnavi, vor alunga cu calm și liniștire simptome fantomatice.

Procrastinare

Adolescenții ar trebui să fie fericiți: li s-a dăruit timp! Și ei mereu se plâng de timp, nu e așa? Totuși, îi vom vedea acum procrastinând. Vor realiza mai puține proiecte și teme decât atunci când nu aveau timp. Vor „începe de mâine” sau „de luni” orice. Nu au forță, nu se pot mobiliza, nu își pot concentra deloc atenția, nu vor putea învăța. Există cazuri în care le spunem să facă un lucru și peste un minut se vor întoarce pentru că nu își pot aminti ceea ce le-am cerut. Izolarea și depărtarea pot face aceste lucruri în adolescenții noștri.

Căutăm să oglindim comportamentul copiilor noștri: venim lângă ei, îi ascultăm, îi liniștim. Comportamentul adultului e plin de bune intenții. Copilul are nevoie să vadă siguranță în ochii părintelui, în limbajul său non-verbal, în postura sa, în felul în care își poartă capul, umerii, spatele. Copilul simte energia părintelui și înțelege vorbe „goale” sau vorbe în care părintele crede. Copilul are nevoie să înțeleagă că vom ieși din furtuna ce afectează sănătatea, finanțele, viața de zi cu zi.

Vă îndrum să arătați disponibilitate emoțională față de trăirile copiilor și să traduceți corect sintagma în sine: părintele este stâlpul de încredere, vibrația pozitivă ce îmbrățișează, repară, pune plasturi peste răni mai mult sau mai puțin metaforice. Părintele rămâne far puternic și nicidecum o pastă moale modelată de izbucniri ale copilului.

Părinții au azi cel mai important rol: după ce se vor liniști pe ei înșiși vor putea apoi să își liniștească fiii și fiicele.

Noua stare de normalitate ne vrea adaptați pentru a intra din nou într-un trend ascendent.

Copilăria Laviniei începe sub cheia tăcerii. Semnele sunt cele care au luat locul cuvintelor deoarece părinții sunt persoane surde. Nimeni nu spune că a fost ușor, dar a înțeles că nimic nu e întâmplător și că are un rol în universul silențios. A petrecut perioade bune lângă oamenii surzi, a învățat să-i simtă, să-i accepte, și să-i ajute. Astăzi, Lavinia Chițu este singura interpretă de muzică în limbajul semnelor, și punte între două lumi: cea a persoanelor auzitoare și a celor neauzitoare.

Articolul pe scurt:

• Nevoia de informare pe timp de pandemie:“Transpune în mod voluntar comunicatele autorităților privind măsurile din timpul stării de urgență, aduce lămuriri acolo unde survin neînțelegeri, iar în final ne spune clar și răspicat: “Stați acasă!“

• Un auzitor pe tărâmul surzilor: “Am petrecut ceva vreme la Asociația Națională a Persoanelor Surde, filiala Pitești, acolo am înțeles nevoia de informare pe care aceștia o resimțeau. Dar nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi“

• Lucrurile frumoase încep jucându-te:”De Paști eram la țară și urmăream muzică transpusă în limbajul semnelor de interpreți calificați. Atunci am zis să fac și eu un filmuleț similar, dar nu am crezut că voi ajunge să fac asta pe viitor“

Primul cuvânt a fost un semn

Lavinia și-a intrat în rol încă de mică. Pe la doi ani a început să învețe cuvintele de bază din limbajul semnelor pentru a putea comunica cu părinții. “Când m-am născut nu conștientizam că ai mei nu aud. După ce am crescut am priceput că singurul mod prin care pot comunica cu ei era prin limbajul semnelor. Îi ajutam după putință cu tot felul de lucruri precum tradusul știrilor de la televizor. Ulterior am petrecut ceva vreme la Asociația Națională a Persoanelor Surde, filiala Pitești, acolo am înțeles nevoia de informare pe care aceștia o resimțeau. Dar nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi doream să devin cântăreață“, povestește Lavinia Chițu pentru Matricea Românească.

Nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi doream să devin cântăreață

Pașii au purtat-o de la podiumul unde făcea prezentări de modă până la funcția de agent vânzări, iar limbanjul semnelor rămăsese doar în familie. Însă la 24 de ani lucrurile au luat cu totul altă direcție. “De Paști eram la țară și urmăream muzică transpusă în limbajul semnelor de interpreți calificați. Atunci am zis să fac și eu un filmuleț similar, dar nu am crezut că voi ajunge să fac asta pe viitor. Reacțiile celor care au văzut produsul final au fost fantastice și mulți își doreau muzică în limbajul semnelor. Când am început nici nu aveam echipamentul necesar, dar după ce am câștigat o sponsorizare am investit în calitatea videoclipurilor“, a spus Lavinia.

La intersecția dintre două lumi

Dacă totul începuse ca o joacă, de acum încolo lucurile devin serioase. Case de producții precum Roton sau Global Records o invită să transpună în limbajul semnelor piese ale artiștilor români. Toate în paralel cu sesiuni de public speaking la TEDx Brașov unde a vorbit despre muzica în lumea surzilor.”Orice instrument, orice melodie trebuie accesibilizată pentru ei. Am întâlnit interpreți care deși traduceau corect, nu transmiteau emoție, nu aveau trăire, iar asta presupune să simți muzica“, lămurește Lavina Chițu.

Arta te schimbă, te duce către o lume mai bună, și te scoate din zona lucrurilor mărunte

Gradul mare de accesări a determinat-o ca în 2018 să-și deschidă propriul site unde încarcă videoclipuri muzicale, vloguri, materiale educative, toate în limbajul semnelor. Când nu filmează este în școli normale unde luptă împotriva discriminării. “Doream să organizez o excursie pe propria cheltuială. Aspectul important pe care îl urmăream era să iau 2-3 copii surzi și să-i includ printre cei auzitori, dar din pricina situației actuale am amânat“, își spune oful Lavinia.

Și în vremuri grele Lavinia tace și face

Până să izbucnească pandemia, Lavinia dăduse drumul unei linii vestimentare dedicate atât persoanelor surde cât și celor auzitoare. “L-am denumit Capricornist, iar momentan suntem trei persoane implicate. Producem tricorui, jachete, și bluze inscripționate cu mesaje pentru ambele categorii. Interesul a fost unul neașteptat de ridicat, acum situația de față ne îngreunează activitatea. Cu toate acestea reușim să onorăm comenzile, iar produsele ajung la clienți prin firma de curierat“, lămurește Lavinia Chițu.

Producem tricorui, jachete, și bluze inscripționate cu mesaje pentru ambele categorii

Criza actuală îi pune în mari dificultăți pe freelancerii din România. Aflați în imposibilitatea de a profesa, unii aleg să se reprofileze, iar alții așteaptă momentul când vor putea reintra în pâine. Chiar dacă se descurcă mai greu acum, Lavina nu stă cu mâinile în sân și în mod voluntar a ales să ajute. Cum? Transpune în mod voluntar comunicatele autorităților privind măsurile din timpul stării de urgență, aduce lămuriri acolo unde survin neînțelegeri, iar în final ne spune clar și răspicat: “Stați acasă!“. Restul e tăcere.

Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz și Mărășești, Fotin Enescu, ministrul de finanțe al României, Prințul Erik al Suediei și Norvegiei, sunt doar câteva răsunătoare nume din șirul elitelor răpuse de gripa spaniolă. Pomelnicul putea fi întregit de Regina Maria a României: suverana a fost țintuită la pat, dar în cazul ei firul vieții a fost mai robust.

Un război se încheie, iar altul abia începe

Pe 11 noiembrie 1918, armele erau date la o parte, supraviețuitorii ieșeau de sub dărâmături și eroilor naționali li se promitea recunoaștere veșnică. Într-o astfel de cheie se sfârșea prima deflagrație mondială care a retezat 20 de milioane de vieți. Mediul insalubru generat de război a înlesnit apariția multor tipuri de virusuri, purtătorii erau soldații din tranșee. Reîntoarcerea în sânul familiei fără un consult în prealabil a fost primul pas către pandemie.

România, încheie războiul cu un bagaj de victorii tactice, dar insuficiente. Tabloul era de-a dreptul dezolant: clădiri distruse, copii rămași orfani, cadavre neidentificate, un dezastru! Poate doar momentul Marii Uniri să mai fi dat un strop de speranță, căci în rest situația nu era prea bună: virusul gripei spaniole decretase stare de asalt asupra omenirii. Bogați, săraci, tineri ori bătrâni, toți mureau pe capete.

Regina Maria a României

Agonia unei regine în carantină 

Ediția din decembrie 1918 a Monitorului Bucovinei se deschide cu următoarea știre:

“În seara de Miercuri în 11 Decemvrie M. S. Regele Ferdinand, încunjurat de comandanții trupelor franceze și române, a luat masa de seară împreună cu soldații francezi și români ai trupelor din capitală, cari au fost răniți pe front și decorați pentru acte de bravură. M. S. Regina, bolnavă fiind de gripă, nu a putut lua parte la această masă“.

Infectată, regina stă în carantină zile bune și nu vede pe nimeni din cei dragi. În izolare nu face altceva decât să se odihnească, boala nu ține cont dacă ești rege sau bufon. Când stările de greață dispar, iar arșița febrei se domolește, Maria ia pana, o înmoaie în călimară și scrie:

”Am fost bolnavă, foarte bolnavă, lovită brusc și pe neașteptate, pe la spate, cum s-ar spune, și am fost țintuită la pat – tocmai când lumea voia să se bucure alături de mine. Boala m-a luat de sâmbătă, m-am trezit cu capul greu și dureros, am îndurat cu greu câteva audiențe… Dar am fost bolnavă – o boală oribilă, dureroasă, cum n-am avut în viața mea. Zile întregi de febră chinuitoare și greață, slăbiciune, halucinații crunte și insomnia neîntreruptă, până am crezut că voi înnebuni. Deci aceasta e celebra gripă spaniolă – ei bine, de acum știu că nu e de glumă cu ea”- 26 decembrie 1918

După trei săptămâni de la debutul bolii, starea de sănătate a reginei se îmbunătățește semnificativ.

”Mă târăsc de colo-colo, dar în fiecare zi sunt tot mai puternică. Nu îmi accept invaliditatea, detest din tot sufletul viața aceasta în care sunt obligată să-mi menajez sănătatea și nu pot face un pas fără să se agite în spatele meu cineva după un șal, o fereastră deschisă sau altceva”, nota Maria de parcă ar fi fost o leoaică în cușcă.

Pe 4 ianuarie 1919, organismul reginei iese biruitor în lupta cu virusul gripei spaniole, exact la timp pentru a fi prezentă la aniversarea celor zece anișori ai principesei Ileana.

Spital pentru tratarea gripei spaniole. Credit foto: Wikipedia

Cuvântul reginei către poporul român

Suverana nu avea cum să rămână indiferentă față de tragedia în care poporul se scălda. Ar fi vrut să facă ceva, dar neputința era cheia dominantă. Gripa a mărșăluit după bunul plac până prin luna decembrie 1920. Statisticile erau sumbre și incerte: între 50 și 100 de milioane de morți. Cei mai afectați au fost tinerii. Maria hotărăște ca peste câteva luni să adreseze un mesaj de încurajare întregii națiuni. Direcțiune gazetei Cultura Poporului anunța pe prima pagină: “M.S Regina Maria în dragostea sa pentru poporul Românesc (…) a binevoit să scrie un articol special ”.

Oamenii așteptau cu sufletul la gură mesajul regal apărut în mai 1921. Iată aici doar câteva fraze din amplul discurs de încurajare către poporul greu încercat:

“Trăim în grele vremuri, în vremuri de primeneală, în vremuri de luptă și de prefaceri. Întreaga lume civilizată pare a sta cu ochii țintuiți în viitor și cu puternice bătăi de inimă este în așteptarea unei mari fericiri, care într-o zi va sosi negreșit. Dar fericirea nu vine deodată ca nenorocirea (…) Țara noastră a tecut prin foc și pârjol, dar s-a oțelit prin flacăra jertfei și acum este gata să-i aștepte pe cei care vor lega rănile, a tuturor celor care vor întări trupul ei, care o vor ajuta să aibă o viață mai lungă, mai bună, mai strălucitoare (…) În război am fost cu toții frați, n-am putea oare să fim frați și în vreme de pace? După sfârșitul luptei sângeroase, n-am putea să punem umăr la umăr, precum am făcut atunci, pentru a clădi, în loc de a dărâma? Ce muncă minunată s-ar  face pe această lume dacă omul ar iubi, în loc de a urî, dacă ar ajuta în loc de a pune piedici, dacă ar binecuvânta, în loc de a blestema, dacă, în loc de îndoială, el ar fi stăpânit de sfânta credință!”

Surse: 1) Jurnal de Razboi 1917 – 1918 Vol II – Maria, Regina României; 2) Gazeta Societății “Cultura Poporului”, Nr. 2, anul 1921. 

În copilărie dorea să devină actriță, dar pasiunea pentru profesia de dascăl a învins. Îi place să comunice cu oamenii, iar una din devizele ei este „comunic, deci exist”. Ioana Revnic crede în puterea poveștilor și a pus bazele unui proiect online prin care le citește copiilor aflați în izolare. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Ioana Revnic despre școala în vreme de izolare, rolul poveștilor în aceste zile și alte proiecte de suflet.

Articolul pe scurt:

• Despre predare online: „Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu s-a mutat online din prima zi de când s-a hotărât închiderea școlilor. Momentul organizatoric a fost cel mai solicitant pentru că e o situație nouă“
• Profesoara care spune povești în plină pandemie: „O verișoară plecată în Italia m-a rugat să îi recomand câteva activități pentru copii. Am întrebat-o dacă nu mă lasă să le spun o poveste pe săptămână și a fost de acord. Mi-am adus aminte că mai am câteva cunoștințe plecate în Spania și am dat vestea mai departe. Ulterior ne-am extins pe Facebook și am fost surprinsă să vad câți doritori sunt așa s-a născut o comunitate“
• Bunătate.ro, locul în care elitele primează: „Am zis să fac un site și să pun acolo exemple de povești, de oameni aparte, locuri inedite, cărți bune, informații despre proiecte caritabile și altele“

Întâlniri pe o distanță de cinci mii de kilometri 

Despre autoarea Ioana Revnic sunt multe de spus. Nu poți trece cu vederea traseul inițiatic pe care l-a parcurs pentru redactarea cărții Dresură de lei. Era la Facultatea de Litere din Oradea, Ioana făcea un doctorat și avea drept sarcină redactarea unei lucrări de specialitate. „În cercul nostru, al doctoranzilor care voiau să publice în revista „Familia” din Oradea, s-a ivit ideea realizării unui interviu cu Alex Ștefănescu, care își lansase „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000.” Am fost trimisă să fac acel interviu. Ulterior am stat de vorbă cu cineva din redacție și am început să fac diverse interviuri. Cred că au fost mai bine de cinci mii de kilometri parcurși pentru realizarea lor, cel mai departe am fost la Chișinău“, a spus Ioana Revnic pentru Matricea Românească.

Cred că au fost mai bine de cinci mii de kilometri parcurși pentru realizarea lor, cel mai departe am fost la Chișinău

În urma unor căutări a descoperit că în școlile din America există o materie intitulată „bunătate” (Kindness) prin care copiii sunt învățați să fie oameni buni. La noi nu exista așa ceva, iar Ioana a zis că trebuie să facă ceva în această direcție. „Am făcut un site care să se numească bunatate.ro. Adun acolo povești despre oameni, locuri și idei aparte. Despre proiecte caritabile. Povești care îți arată că binele este o alegere care poate să fie MEREU făcută“, povestește Ioana.

Poveștile ca antidot pe timp de pandemie

De când este în București, Ioana predă la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“. Acolo a avut un opțional de povești dedicat copiilor. „După mai multe întâlniri, o fetiță mi-a dat o diplomă unde eram numită profesoară de povești. În parteneriat cu Asociația Dăruiește Viață am făcut voluntariat și spuneam povești copiilor bolnavi de cancer de la Spitalul Marie Curie. Proiectul Spune-mi o poveste pentru suflet s-a născut pe 1 decembrie 2018 când am fost la așezământul de copii Sfântul Leontie de la Rădăuți. Apoi am spus povești la o școală de hipoacuzici din Suceava, la gimanziul românesc din Ucraina și în parohii din București, Zalău, Belgia“, mărturisește Ioana Revnic.

În parteneriat cu Asociația Dăruiește Viață am făcut voluntariat și spuneam povești copiilor bolnavi de cancer de la Spitalul „Marie Curie”

Extinderea proiectului în zona online a venit odată cu starea de pandemie. „O verișoară plecată în Italia m-a rugat să îi recomand câteva activități pentru copii. Am întrebat-o dacă nu mă lasă să le spun o poveste pe săptămână și a fost de acord. Mi-am adus aminte că am rude plecate și în Spania și am dat vestea mai departe. Ulterior proiectul „Spune-mi o poveste pentru suflet!” s-a extins și am format o comunitate pe Facebook, adică un grup cu acest nume. Am fost surprinsă să vad câți oameni doresc să spună sau să asculte povești“, spune încântată Ioana.

Cursuri online la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”

Mutarea cursurilor în sfera online a fost o provocare. Fire dinamică, Ioana a reușit să se adapteze rapid situației. „Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu s-a mutat online din prima zi de când s-a hotărât închiderea școlilor. Momentul organizatoric a fost cel mai solicitant pentru că e o situație nouă. Comunicarea actuală nu este una completă, dar în situații de criză trebuie să fim creativi, să ne reconfigurăm resursele și să le folosim cum știm mai bine“, a spus Ioana Revnic.

Porțelan, bijuterii, tablouri, toate fac parte din universul Wagner. Creatoarele acestuia sunt două surori, Irina și Ana Wagner care nu au renunțat să creadă în emoții și povești. Irina este absolventă de Marketing, al unui MBA la Open University, iar în prezent se ocupă de management și de PR. De cealaltă parte, Ana a absolvit Academia de Arte Frumoase, iar din mâinile ei se nasc adevărate opere de artă.

Articolul pe scurt:

• Copilăria în casa de porțelan: “Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele. Atmosfera de la bunici era una de pace și bucurie. Bucurie pentru lucrurile mărunte, atenția pentru tradiție și lucrurile frumoase “
• La răscruce de drumuri, inovezi: “Pentru a depăși criza din 2008-2010 ne-am poziționat ca marcă up-market. Cu mari sacrificii am făcut un salt calitativ al obiectelor și mărcii, care pe termen lung a fost în favoarea noastră“
• Surorilor Wagner și un meșteșug dus la rang de artă: “Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România. Valorile care stau la baza brandului sunt: meșteșugul dus la rang de artă, originalitatea în design, familia și civilizația transilvană“

O copilărie de porțelan în Transilvania

Surorile Wagner au copilărit la casa bunicilor din Transilvania unde porțelanurile erau la loc de cinste. Supranumit aurul alb, materialul ceramic ce nu lipsea de pe mesele aristocraților își făcea loc în rutina meselor de familie. “Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele. Atmosfera de la bunici era una de pace și bucurie. Bucurie pentru lucrurile mărunte, atenția pentru tradiție și lucrurile frumoase. Ni se povesteau adesea amintiri din familia germană și maghiară din care provenim, ni se subliniau calitățile umane pentru viață“, povestește Irina Wagner pentru Matricea Românească.

Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele

Din universul transilvan, potecile vieții s-au bifurcat. Irina a lucrat cinci ani în Clubul BNR, mai exact în splendidul parc cu platani din Cotroceni. Totul era cum nu se putea mai bine, însă a intervenit ceva. “Spre finalul contractului am lucrat în departamentul financiar și am primit propunerea de a mă alătura Direcției Financiare BNR ca economist. Perspectiva mă descuraja deoarece era vorba de o muncă de rutină. Eu sunt un om extrem de creativ și mă îndrept mereu către zone în care pot valorifica acest lucru“, a zis Irina Wagner.

Universul Wagner prinde contur

Faptul că Irina activa în domeniul bancar, iar Ana în cel artistic nu a fost un impediment. Încă din timpul facultății, Irina i-a fost aproape surorii sale și îi organiza expoziții și vernisaje. Cele două se simt și se completează perfect, iar asta se vede din brandul pe care l-au creat în 2005. “Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România. Am avut sprijinul familiei și al prietenilor. Valorile care stau la baza brandului sunt: meșteșugul dus la rang de artă, originalitatea în design, familia și civilizația transilvană“, spune Irina.

Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România

Obiectele făurite la Wagner Arte Frumoase sunt povești înscrise pe porțelan. În realizarea lor se folosește pictura manuală peste glazură, o tehnică ce își are originea în China Antică ajunsă în Europa prin secolul XVIII. Irina și Ana nu s-au rezumat doar la face business, ci și-au asumat misiunea de a educa publicul. ”Ne dorim să aducem arta și artistul în locul cuvenit. La cursurile noastre le explicăm copiilor și adulților meșteșugul acesta al picturii manuale pe porțelan“, detaliază Irina Wagner.

Arta, triumful vieții asupra urâtului

Chiar dacă starea de pandemie nu mai permite organizarea cursurilor, iar ritmul de producție s-a schimbat, povestea merge mai departe. Am provocat-o pe Irina Wagner la un exercițiu de imaginație: o lume fără frumosul din artă. “Eu văd artă în orice. Chiar și o conversație banală poate avea valențe artistice. Privesc ce mă înconjoară cu mult umor și ochi de artist, așadar pentru mine lumea e un loc și mai frumos. Nu-mi pot imagina lumea fără artele frumoase. Arta este triumful vieții asupra urâtului, exprimarea artistică e triumful libertății supreme“, spune plină de optimism Irina Wagner.

Priviți icoana Învierii. 

Mai ales atunci când puterea speranței descrește, priviți icoana Învierii.

De ce? Pentru că, din icoană, Iisus ne ia prin surprindere din nou: deși e Învierea Lui, El nu privește în sus, nu-și contemplă atotputernicia. El privește în jos, spre Adam, pe care-l ridică încetișor din lumea morții, făcându-l prim beneficiar al Învierii. 

Ridicarea lui Iisus din morți este învierea lui Adam cel mort de o eternitate. Iar asta ne duce la o singură concluzie: Iisus moare și înviază doar pentru ca să aibă ocazia să-l trezească la viață pe om. În privirea divină caldă și preocupată se ilustrează grija Tatălui față de Adam, fiul care trebuie salvat. Un fiu neascultător, cam năzbâtios, mereu rătăcitor și adesea risipitor. Dar fiu.

Cât adânc de bunătate este în El! În clipa gloriei Sale, El are grijă să nu-l uite în iad pe omul care-L așteptase acolo încă de la începutul istoriei.

Aceasta este puterea Lui: bunătatea infinită. Aceasta este puterea care omoară moartea.

Trăim zile dense, zile însingurate, zile încețoșate în care nu întrevedem viitorul, zile îngrijorate. În acest nisip mișcător care este viața noastră din timpul crizei coronavirusului, există o ancoră. Ea este de natură spirituală: este credința. 

Iar credința înseamnă încredere. Încredere în binele ultim, încredere în binele de fiecare zi.

Urmărește aici mesajul lui Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Asociației Matricea Românească.

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte.

Exact asta fac și Victor și mama lui. Vorbesc despre o anumită seară de mai. În acea seară se rostise cu fermitate negația NU. Fusese un NU din sfera interdicțiior. Azi, Victor, adolescent, pare fericit că a primit o interdicție. Ce este asta? Cum ar putea un adolescent să fie mulțumit cu o astfel de situație?

Să tragem puțin cu urechea la această povestire:

Ziua lui NU

– Nu mai merg în viața mea la antrenament! S-a sfârșit! Să arunci echipamentul!

Victor e furios. Adriana, mama lui, nu l-a văzut niciodată așa. Azi a ratat două coșuri și antrenorul l-a trecut pe bancă.

– Gata! Înțelegi? Ga-ta!!!

Adriana și-a susținut fiul toată copilăria și adolescența în orice. L-a lăsat să încerce și „dacă nu i-a plăcut” la tobe, la șah, la curs de rumba și la cățărări l-a lăsat să se retragă.

Azi însă este vorba de altceva. De 6 ani de antrenamente ce se vor puse în colțul cu „aruncați aici”. De frustrare și epuizare emoțională, de lipsă de echilibru, invidie, răzmeriță.

Adriana îl privește pe Victor în ochi și îi spune cu glas jos și ferm:

-NU. Nu sunt de acord. Când te vei calma, vom discuta despre asta. Sunt aici.

Victor tună și fulgeră și nu poate crede că mama lui a spus NU. Un NU foarte ferm.

Ce fac copiii în fața succeselor și insucceselor

Copiii au tendința de a fugi de greu, de furtuni emoționale, de confruntări. Sunt fericiți când sunt aplaudați de antrenori și mentori și profesori și familie și sunt revoltați când lucrurile nu se întâmplă exat așa cum vor. Nu înțeleg mereu raționamente, strategii, trasee.

Datoria părintelui în momentul de revoltă nechibzuită este să fie acolo și să spună: „Nu. Ne mai gândim. Vom analiza când ne calmăm. Mâine e o altă zi”. Rolul nostru, uneori, e să ne uităm clar în altă parte.

Să ne impunem părerea sau nu?

Instinctul funcționează și este cel ce ne arată când durerile sunt îndreptățite să ceară și când doar ambiția, spiritual de competiție exacerbat, frustrarea, epuizarea emoțională e de vină pentru decizii pripite.

Încurajez mereu dialogul, înțelegerea, empatia, ascultarea.

Și spun uneori, la fel de încurajator: „e timpul să îți spui hotărârea de părinte și să închei subiectul”.

Când lucrurile se calmează, când totul e de înțeles, când resentimentele pur și simplu pleacă pe câmpii, în copil izbucnește din nou plăcerea de a fi, de a face, de a performa, de a împărtăși, bune și rele. Va străluci, el, copilul, mânat de pasiune, de puterea de a înfăptui, de a câștiga, de a atinge cote noi.

Sfârșitul fericit al poveștii

Reporterul pronunță cuvintele precipitat:

– Stăm de vorbă cu Victor Simion, căpitanul echipei ce în această seară a devenit Campioană Națională! La ce te gândești acum, Victor?

– Mă gândesc la o seară de mai, la un NU puternic spus de mama mea și vreau să îi mulțumesc pentru că nu m-a lăsat să renunț și îi mulțumesc pentru că a fost puternică pentru mine și vreau să mulțumesc și echipei mele și….

„Da, da, spune mama, îmi amintesc că ochii mei au dat să se umple de lacrimi când te-am auzit, însă zâmbetul de bucurie a alergat mai repede. Știam că am ales bine însă m-am bucurat când tu ai înțeles asta”.

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte. Și să recunoaștem tot binele din viața noastră de copii și de părinți.

Bucureșteancă get beget, Raluca a părăsit pământul natal la 22 de ani pentru a studia opt ani la Paris și unul la Torino. A predat la universități prestigioase precum Sorbona, Evry sau Creteil, însă misiunea ei era alta. Peregrinările printre străini i-au întărit credința și au reaprins dragostea pentru valorile satului românesc. În 2018, Raluca și-a luat inima în dinți și a început să lupte pentru salvarea Bisericii Sfântul Arhanghel Mihail din Vința.

Articolul pe scurt:

• Tradiții Pascale de pe Valea Arieșului: “Se alegeau câțiva feciori care mergeau în Joia Mare la pădure și alegeau un lemn din care se făcea o toacă. De vineri seara până la Înviere se bătea toaca întruna pentru că atunci Hristos era în mormânt, iar duhurile rele bântuiau pământul și trebuiau alungate“
• Biserica din garaj și francezii care se roagă în română: “Se slujea într-un garaj pentru că nu-și permiteau să închirieze o biserică. Am fost profund impresionată când toată comunitatea care era formată din francezi a început să recite Tatăl nostru în limba română“
• Vința pe calea Învierii: “Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară. După lungi negocieri cu diferite instituții a urmat un șantier de șase luni“

Lacul de steril înghite totul

Paris, un voiaj către rădăcini

Primul contact cu lumea satului a fost la doi ani și jumătate, când și-a vizitat străbunicii materni din comuna Sibiciul de Jos, în munții Buzăului. “Era o mare bucurie să descopăr tot ceea ce era legat de natură, animale, gospodărie. Nu am mai avut niciun raport cu lumea satului până pe la 13 ani. Atunci profesoara noastră de matematică ne-a dus în Obcinile Bucovinei și am descoperit frumuseți de care nici nu știam“, povestește Raluca Prelipceanu pentru Matricea Românească.

Acolo ne strângeam și ne spuneam ofurile, era o comunitate foarte vie

A urmat plecarea la Paris și un drum inițiatic printre străini. Acolo a văzut mulți români plecați din țară care și-au redescoperit identitatea, dar și cazuri în care au lepădat-o deoarece o vedeau ca pe un balast. Printre străini, Raluca și-a redescoperit credința. ”Am fost pentru prima dată la parohia Saint Sulpice din Paris, o criptă în care atmosfera este similară cu cea din creștinismul primar. Acolo ne strângeam și ne spuneam ofurile, era o comunitate foarte vie. La un moment dat am fost la o parohie de limbă franceză unde slujea părintele Marc-Antonie Costa de Beauregard. Se slujea într-un garaj pentru că nu-și permiteau să închirieze o biserică. Am fost profund impresionată când toată comunitatea care era formată din francezi a început să recite Tatăl nostru în limba română”, a spus Raluca.

Pictura a fost extrasă de pe pereții bisericii

Învierea bisericii din Vința

Reîntoarcerea în țară a adus o întâlnire ce avea să-i schimbe viața. Raluca a însoțit o prietenă restaurator care lucra la refacerea unei biserici pe Valea Arieșului. Mulți specialiști spunea că pictura bisericească din acele locuri este naivă, fără valoare teologică. “Am pus un rămășag: să demonstrez că în acele zone a existat o școală de iconografie. În momentul în care mergeam pe teren găseam greu unde să poposesc. Cineva mi-a recomandat o bătrână văduvă. Soțul dumneaei fusese epitrop la o biserică din apropierea Vinței, așa am descoperit locul“, spune Raluca Prelipceanu.

Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară

Exploatarea de cupru de la Roșia Poieni a contribuit la formarea unor cantități mari de reziduuri care erau depozitate în iazuri de decantare. Peisajul era sfâșietor: grandoarea bisericii de secol XVIII urma să dispară sub amenințarea lacului de steril care era la câțiva metri. “În noaptea de Înviere m-am gândit că ar trebui să-l apelez pe preotul din Vința. Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară. După lungi negocieri cu diferite instituții a urmat un șantier de trei luni. Au fost implicate trei echipe: una de extragere a picturii frescă, apoi o echipă de extragere a picturii pe lemn și o echipă de constructori care a preluat elementele de lemn și zidărie“, a precizat Raluca Prelipceanu.

În timpul lucrărilor de demontare a bisericii din Vința

Tradiții Pascale pe cale de dispariție

Acum biserica e pe mâini bune și urmează să fie remontată în incinta muzeului ASTRA din Sibiu. Grija față de locașul din Vința m-a făcut să o întreb pe Raluca Prelipceanu ce rol avea biserica în satul de odinioară. “În trecut biserica era constucția principală. Satele concurau între ele care are biserica cea mai frumoasă. Activitățile țăranului erau organizate după sărbătorile anului bisericesc, iar în funcție de relația cu Dumnezeu se țesea și relația cu ceilalți săteni“, lămurește Raluca.

Activitățile țăranului erau organizate după sărbătorile anului bisericesc

Când aduc în discuție soarta satului românesc, inevitabil apare un oftat. Raluca a luat la pas multe cătune și a constatat cu amărăciune că odată cu moartea bătrânilor dispar și tradițiile. “Pe Valea Arieșului era un obicei în preajma Paștelui legat de bătutul toacei. Se alegeau câțiva feciori care mergeau în Joia Mare la pădure și alegeau un lemn din care se făcea o toacă. De vineri seara până la Înviere se bătea toaca întruna pentru că atunci Hristos era în mormânt, iar duhurile rele bântuiau pământul și trebuiau alungate“, amintește Raluca.

La începutul lunii februarie m-am întors în campusul de la Jacobs University Bremen și totul era perfect pregătit pentru un semestru și mai plin și mai fructuos. O săptămână întreagă am fost încontinuu întâmpinat de către colegi, prieteni și profesori, cu veselie, cu povești, întrebări și noi planuri.

Încerc să mă gândesc când am avut câteva ore libere în luna februarie, însă ar fi foarte greu să le găsesc!

În toată vria din jurul meu, în care lumea se grăbea și se străduia să cunoască, să organizeze, să creeze și să ofere, eu m-am găsit în fiecare zi aprofundând, discutând și lucrând.

În câte zile se poate schimba lumea

Am plecat în excursii de studiu sociologic (având călătoriile lui Dimitrie Gusti în gând) pentru a înțelege mai bine comunitățile internaționale așezate în Germania în ultimii 30 de ani, am participat la conferințe pe teme socio-politice (ne)actuale (fiind sigur că lumea are un curs greu de modificat!) și am întâlnit foști studenți JU care erau gata să împărtășească din experiențele lor. În continuu ceva nou îmi dădea energie. Viața avea mișcare și culmi de urcat.

Începutul lunii martie m-a purtat departe de campus pentru 3 zile.

Când m-am întors, LUMEA se schimbase deja.

Schimbarea e febrilă

Holurile și aleile nu mai erau pline de studenți, contactul cu profesorii noștri părea încremenit sau rece și mie îmi era mult mai greu să găsesc oameni. Studenții americani părăseau campusul, discuțiile pe rețelele de socializare erau febrile: rămâi sau pleci, îți faci provizii, te temi sau nu, care e cea mai mare frică, care e diferența dintre virusuri și bacterii, ce înseamnă vârstă critica și comorbiditate. Începutul schimbării ne acoperise.

Mie îmi răsună mereu în urechi remarca unui coleg ce sublinia într-un curs rolul evenimentelor marcante în formarea prezentului: “Crizele nu încep ca într-un film, cu toții trebuie să realizăm foarte devreme cât de sensibilă este de fapt balanța vieții. Cauzele există deja, ca și cum criza zace ascunsă în pământ, așteptând momentul să sară.” Experiența sa personală ne-a ajutat în oră să vedem altfel istoria, însă acum mă ajuta să înțeleg gândurile și emoțiile mele.

Bremen în timp de pandemie. Sursa foto: www.gew-hb.de/

Viața în universitate în timp de pandemie

Universitatea JU a știut că trebuie să-și îndeplinească obiectivul principal, acela de a ne pregăti pentru a îmbunătăți lumea, așadar am comutat toată munca în cursuri online, iar învățătura și-a văzut bine de drum. Cursurile au rămas (mai mult sau mai puțin) interactive, iar topicul PANDEMIE ne-a dat subiecte foarte interesante de discuție la orele de sociologie și istorie, economie, statistică și programare. Cu toții am trecut printr-o perioadă de adaptare, însă pentru că orele și întâlnirile se pot face cu ușurință din camera noastră, am realizat că avem mult mai mult timp pentru studiu, analogii și reflecție.

Încep să discut cu colegii mei. O primă schimbare pe care o văd este modul în care încep să se refere la lumea din jurul lor: acum, cu toții și-au lărgit perspectiva. Îmi amintesc ce spusese un student la ora de filosofie semestrul trecut reflectând la evenimentele care au schimbat cursul istoric al țării lui: oamenii își dau seama natural despre lucrurile care ar trebui să-i preocupe atunci când sunt loviți de o perioadă de criză.

Care e întrebarea principală

Deși informațiile și sursele noastre diferă, interesele tuturor se focalizează într-o singură zonă, indiferent de pregătire sau cunoștințe: cum de a reușit să lovească atât de puternic acest nou (vechi) virus/eveniment/proces și cum ne va afecta.

Cu toții știm ce e de făcut pentru a sta în siguranță și toți, de la studenți și asistenți până la profesori și boardul de conducere lucrăm în felul nostru pentru a preveni și a limita pericolul.

Suntem atenți la informația pe care o consumăm și nu mai citim și vorbim doar de dragul de a o face.

Din fericire pentru noi, cei din campus, statul în care ne aflăm (landul Bremen) a fost foarte puțin afectat de epidemie, iar Facultatea nu are până astăzi niciun suspect de a fi contactat virusul. Poate că acest lucru ne dă speranță și posibilitatea de a privi și înțelege situația așa cum o facem de pe această punte de observare.

Cum te pregătești de ceva imprevizibil?

A fost foarte interesant pentru mine să îi întreb pe oamenii cu experiență pe care îi cunosc dacă au mai trăit vreodată așa ceva; toți mi-au spus că modul în care s-a aranjat lumea este complet nou. Așadar, individual, probabil că nimeni nu are un răspuns corect din experiență la ceea ce se întâmplă.

Pe 2 Ianuarie citeam despre începutul acestui fenomen pe când trecea neobservat și furișat de restul lumii și îmi dau seama că nu i-am acordat mai multă importanță ca altor știri despre care aflam. O schimbare majoră se poate întâmpla oricând și poate porni din orice; ține de noi toți să fim pregătiți pentru aceasta. Totodată, consider acum mai mult ca oricând, că este moral și necesar să fim smeriți și să ne bucurăm de binele pe care îl trăim, azi, ieri sau mâine.

Îmi este frică?

Indiferent cum sunt, o frică e mereu pe lângă mine. Mi-a fost frică să nu fiu furat din propria casă bine baricadată. Apoi mi-a fost frică să nu fiu uitat, iar apoi să fie sfârșit de săptămână, iar eu tot în casă să fiu. Azi mi-e frică pentru semeni, pentru viitor, pentru ce și cum trăiesc această primăvară.

Aș vrea să ne străduim să nu rămânem fără frici! Frica are puterea de a ne ține înfipți în realitate, în lumea creată de noi pentru noi, ne ține dornici de cunoaștere și înțelegere, de soluții și de ordine. Când nu știm de unde să o luăm din loc, poate ar trebui să fixăm linia de START lângă fricile noastre.

Sunt încrezător ca să pot trece peste lucrul de care mă tem cel mai tare și rămân prudent astfel încât să nu cred orbește în primul meu zvâcnet atunci când lucrurile se conturează imperfecte.

De veghe…

Acum, oriunde suntem, cel mai bine este să respectăm indicațiile oferite de cei abilitați și cu multă atenție și răbdare să lucrăm cu noi spre a învăța cum să funcționăm mai bine în noua variantă a lumii noastre. Trebuie să ascultăm cu atenție pământul, să ne lipim urechea de el, să rămânem de acum vigilenți, de veghe în lanul de secară ce se întinde în fața generației noastre și a generațiilor care ne urmează.

Anii sunt așa de lungi, iar orele sunt atât de scurte. O secundă și încă una. Lumea se schimbă. Și eu.

E 00:01. Am 20 de ani.

Spre deosebire de foarte multe alte popoare, evreii din antichitate aplicau o serie de norme necesare curățirii sufletești și trupești. Moise în calitate de autor al Pentateuhului le pune pe hârtie și le răspândește în popor. Se pune accent pe igiena personală, se dau sfaturi pentru autoizolare și apare prima rețetă pentru fabricarea săpunului.

Articolul pe scurt:

• Autoizolarea, un concept biblic: Legile referitoare la autoizolarea leproșilor sunt modul prin care evreii luptau cu transmiterea bolii. Reglementările rabinice prevedeau că o persoană trebuia să stea la o distanță de cel puțin doi metri de un lepros, iar dacă bătea vântul, la 45 de metri
• Biblia și prima rețetă de săpun: Rețeta biblică pentru săpun este similară cu leșia pregătită de bunici și folosită la spălarea rufelor. Ingredientul în plus este isopul, deoarece frunzele acestuia conțin ulei antiviral și antiseptic
• Poporul ales a fost învățat să se spele în mod meticulos: “O asemenea mână (nespălată) orbește ochiul, surzește urechea și produce un polip. Mâinile rămân în această stare periculoasă până ce au fost spălate în trei rânduri“

Cu mâinile și vasele curate

Preocupările unei comunități aflate în plin exod sunt diferite decât cele ale unei populații stabile. Devine mult mai important ce vei mânca sau unde vei dormi decât igiena zilnică. Atenția divină vede acest lucru și prescrie prin Moise o spălare meticuloasă a mâinilor, urmată de schimbarea hainelor după contactul cu diferite focare infecțioase. Preoții și poporul trebuiau să se supună unei spălări ori de câte ori terminau treburile de peste zi.

“Să-și spele preotul hainele sale, să-și spele trupul cu apă, apoi să intre în tabără (…) Cel ce a ars-o (junica) de asemenea să-și spele hainele sale, să-și spele trupul cu apă” (Numeri 17,7-8)

Obiceiul spălării a fost păstrat și după dărâmarea templului din Ierusalim. Prevederile din Pentateuh au fost reluate și comentate în literatura talmudică. Acolo spălarea mâinilor înainte de masă este foarte importantă. “O asemenea mână (nespălată) orbește ochiul, surzește urechea și produce un polip. Mâinile rămân în această stare periculoasă până ce au fost spălate în trei rânduri“. Scrierile rabinice vorbesc de o igienizare a vaselor destinate mâncării. “Clătiți paharul înainte de a bea și după ce ați băut. Omul nu trebuie să bea dintr-un pahar și să-l întindă altuia, căci aceasta este primejdie de moarte“.

Rețeta biblică pentru săpun

Mulți cercetători sunt de părere că Biblia conține una din primele rețete pentru fabricarea săpunului. Acesta se obținea din cenușa de cedru sau de animal amestecată cu apă și isop.

“Pentru cel necurat să se ia din cenușa jertfei arse pentru curățire și să se toarne peste ea într-un vas apă de izvor. Apoi un om curat să ia isop, să-l înmoaie în apa aceea și să stropească din ea casa, lucrurile și oamenii câți sunt acolo“ (Numeri 19,17)

Rețeta biblică pentru săpun este similară cu leșia pregătită de bunici și folosită la spălarea rufelor. Ingredientul în plus este isopul deoarece frunzele acestuia conțin ulei antiviral, antiseptic și bactericid. În literatura biblică, isopul este corelat cu purificarea: “Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi“ (Psalmul 50,8).

Distanțarea socială prescrisă de Biblie

Una din maladiile cel mai des pomenite în Biblie este lepra. Un om lepros înceta să mai existe pentru comunitate. Era alungat din sânul familiei, trebuia să poarte însemne distinctive pentru ca oamenii să evite contaminarea. Infectatul trebuia să se autoizoleze pentru binele comunității.

“Leprosul, cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, şi să strige mereu: Necurat! Necurat! Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; şi să trăiască singuratic şi afară din tabără să fie locuinţa lui“ (Levitic 13, 45-46)

Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:”Porunceşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii (…) De la bărbat până la femeie să-i scoateţi şi să-i trimiteţi afară din tabără, ca să nu pângărească taberele lor (Numeri 5,1-4)

Legile referitoare la autoizolarea celor infectați reprezintă modul prin care evreii luptau cu transmiterea bolii. Reglementările rabinice prevedeau că o persoană trebuia să stea la o distanță de cel puțin doi metri de un lepros, iar dacă bătea vântul, la 45 de metri. În cazul unei persoane vindecate miraculos, integrarea în comunitate se făcea tot în urma unei perioade de autoizolare care dura șapte zile. Așa a fost în cazul lui Miram, sora lui Moise care fusese vindecată miraculos, la mijlocirea fratelui său (Numeri 12, 10-15).