Termenul de „înțelepciune” (din grecescul Σοφία, provenit din rădăcina sap, însemnând „a cunoaște”) poate fi definit ca „viziunea directă, practică a înțelesului și scopului tuturor lucrurilor dobândită de mințile agere, cu utere de observare și înțelegere, din propria experiență de viață și din interacțiunile lor zilnice”[1]. Altfel spus, prin contrast cu filosofia, înțelepciunea este un rezultat al intuiției native, caracteristică nu numai elitelor, ci tuturor celor interesați de aspectele vieții. Ea reprezintă cunoașterea vieții dobândită intuitiv, dar totodată și sursa tuturor sistemelor filosofice.

Începuturile literaturii sapiențiale se regăsesc în genul literar al proverbelor, de o răspândire universală. Între acestea se evidențiază însă proverbele arabe, consemnate de către învățatul Al-Maidani (†1124). Acestea variază de la simple comparații la epigrame despre viață, ce se remarcă prin grație literară și o percepția morală pătrunzătoare. Majoritatea acestor scrieri aparțin înțelepciunii practice, dar unele dintre ele preamăresc și virtuți precum mulțumirea, veselia, adevărul, respectul de sine, moderația în cuvânt și faptă, perseverența, bunătatea, prietenia, ospitalitatea ori dragostea de cămin și de țară[2].

Una dintre primele civilizații care a dezvoltat o literatură sapiențială este cea a Egiptului antic, sub forma cărților de precepte morale și sfaturi cunoscut cu denumirea de seb’oyet. Acest gen literar a cunoscut o dezvoltare fără precedent în Egipt, datorată condițiilor sociale, economice și politice absolut specifice statului faraonilor, cât și izolării sale geografice. Caracterizat de un regim de opresiune politică, economică și religioasă, statul egiptean i-a determinat pe scribi, intelectualii din acea vreme, să redacteze tratate care să-l instruiască pe om despre cum să supraviețuiască în cadrul unei societăți ostile. Indirect, astfel, aceste scrieri au consolidat stăpânirea faraonilor, cultivând tiparul unui om supus, care trebuia să asculte fără împotrivire de poruncile conducătorilor, dar constituie totodată și dovada deselor răzvrătiri ale egiptenilor[3].

Astfel, potrivit istoricului Daniel Constantin, înțelepciunea egipteană constă dintr-un „corpus de doctrine morale, dar și o antropologie, o cosmologie și o teologie, ele constituind desigur o prefilosofie din care va descinde filosofia greacă a materialiștilor ionieni și a idealiștilor ca Pitagora”[4].

Prima scriere de acest gen, ce ne este din păcate cunoscută astăzi numai prin citările din lucrările ulterioare, este Înțelepciunea lui Imhotep, arhitectul-șef al faraonului Zoser, fondatorul dinastiei a III-a egiptene, și proiectantul piramidei în trepte de la Sakarra. Alături de aceasta se numără și Sfaturile lui Ka-Gemini, datând din timpul dinastiei a IV-a, constituind o laudă adusă omului smerit[5].

Alte scrieri sapiențiale apărute în timpul dinastiilor a III-a și a V-a sunt Înțelepciunea lui Kegemne și Înțelepciunea lui Ptah-hotep, amândouă păstrate în manuscrise datând din perioada Regatului Mijlociu. Aceasta din urmă e constituie în cel mai complet îndreptar de viață scris în Valea Nilului. Același stil literar poate fi observat și în cazul unei scrieri ulterioare, Maximele lui Ani, datând din perioada dinastiei a XXI-a și constituind un tratat despre arta de a trăi în societate[6].

O primă scriere în care se observă latura cinică a înțelepciunii este Înțelepciunea lui Amenehmet I, faraonul fondator al dinastiei a XII-a, scrisă în jurul anului 1980 î. Hr., în cadrul căreia acesta prezintă răscoala supușilor săi și îl sfătuiește pe fiul său, Sesostris, să nu se încreadă în cei din jurul său, arătând că oamenii pot fi influențați doar de teroare[7]. Aceași tendință se observă și în cadrul scrierii Poruncile către vizirul Rekh-mi-ra, unde se regăsește îndemnul: „Fie ca oamenii să se înfricoșeze de tine”[8]. Un caracter asemănător au și scrierile Plângerile lui Khekheperre-Sambu, preot din orașul Heliopolis, scrisă în timpul domniei faraonului Sesostris al II-lea (1906-1887 î. Hr.), ori Dialogul unui mizantrop cu sufletul său. O altă ramură a acestui gen literar sunt manualele de sfaturi pentru conducători, precum Mustrarea lui Ipuncer, în cadrul căreia este schițat portretul conducătorului drept și se enumeră o serie de tipuri antropologice caracterizate fiecare prin patima sa stăpânitoare[9], ori Învățăturile lui Duauf către fiul său, Pepi. De asemenea, o tendință preepicureană se regăsește în cadrul scrierii Cântarea Harpistului[10].

O altă scriere importantă sunt Învățăturile lui Amen-em-ope, redactate în prima jumătate a mileniului I î. Hr., în cadrul căreia tinerii de la curtea faraonului sunt învățați despre cum să se poarte la curte, ideea centrală fiind aceea potrivit căreia cel plăcut faraonului va fi mântuit în lumea de apoi[11].

O a doua civilizație ce a dezvoltat o literatură sapiențială este cea a Babilonului antic. Un prim exemplu îl constituie o tăbliță cuneiformă bilingvă, în limbile sumeriană și asiriană, conținând ghicitori, proverbe și maxime gnomice, folosite pentru pregătirea gramaticală a învățaților în construirea frazelor scurte, fiind totodată o dovadă că în Babilon înțelepciunea proverbială constituia baza unei reflexii conștiente asupra vieții și conduitei[12].

Unele dintre tendințele preepicureene observate în cazul scrierii egiptene Cântarea Harpistului se regăsesc și în cadrul unui fragment din Epopeea lui Ghilgameș, în timp de gândirea religioasă și etică specifică Înțelepciunii lui Ptah-hotep și Maximelor lui Ani se regăsește în Tăblița Înțelepciunii, descifrată de către savantul britanic K.D. Macmillan.

Similitudini cu literatura sapiențială egipteană cu caracter pesimist pot fi observate în cadrul scrierii Plângerea lui Tâbi-niul-ellil, un rege al Babilonului ajuns la o vârstă înaintată, în cadrul căreia acesta își deplânge propriile nefericiri și răutatea generală din lume, căutând în nume personal să cinstească numele lui Dumnezeu și să urmeze calea Sa. Această scriere amintește de conținutul cărții biblice Iov, cu diferența că spre deosebire de deznodământul din opera veterotestamentară, eroul acesteia nu află ajutor în zei, ale căror căi sunt de nepătruns pentru oameni, singura speranță fiind n mila îngerului păzitor, spiritul ancestral al familiei[13].

„Înțelepciunea este știința vieții.” (Seneca, Epistole 95, 7)

 

Dacă aceste două civilizații semitice au dezvoltat scrieri orientate spre înțelepciunea practică, în schimb civilizația Indiei antice a produs o literatură sapiențială mult mai intelectuală, Vedele, termen provenit din cuvântul veda, ce înseamnă cunoaștere ori cunoaștere sacră[14], reprezintă în fapt vaste antologii (mai corect este termenul de colecție, samhita[15]) de texte sacre, datând încă din cel de-al III-lea mileniu î. Hr. și până în jurul anului 1000 î. Hr.[16], redactate în limba sanscrită și grupate în patru colecții: Rig Veda, sau Veda imnelor de laudă, cea mai veche dintre scrieri, cuprinzând 1028 de imnuri redactate în zece cărți[17] (cunoscute sub numele de mandalas[18]),  Sama Veda sau Veda melodiilor[19], cuprinzând imnuri cântate de preoți în cadrul actelor de cult, Atharva Veda, adică Veda formulelor magice, formată din 731 de imnuri cu caracter magic, în care rezidă începuturile gândirii speculative indiene[20], și Yajur Veda sau Veda formulelor sacrificiale[21], cu două părți distincte: shukla veda – veda albă și krishna veda – veda neagră[22].

La aceste opere se adugă unele texte ulterioare, precum Brahmana, redactate între anii 1000 și 800 î. Hr., unde sunt explicate actele sacrificiale[23], Aranyakas sau textele silvane[24], care redau meditațiile pustnicilor indieni despre Dumnezeu, lume și om[25], și Upanișadele sau învățăturile secrete, consacrate mai ales misticii speculative[26].

O altă origine a gândirii speculative se întrezărește în Rig Veda, unde este dezbătătuă, printre altele, evoluția lui sat – existența, din asat – nonexistența. Tot aici sunt regăsite o serie de cunoștine empirice, privitoare la demnitatea vieții umane ori la slăbiciunile omenești, organizate în zicale sentențioase. În ceea ce privește caracterul literar al acestor scrieri, unele se evidențiază prin caracterul lor umoristic, așa cum este cântul despre căutarea avuției, altele printr-o tonalitate patetică, precum Plângerea Cartoforului, ori printr-o orientare cinică, așa cum sunt sentințele despre femei și obiceiurile lor[27].

Pe de altă parte, gnosticismul poemelor vedice atinge apogeul în epopeea Upanișadelor, potrivit căreia summum bonum este unirea cu Brahman, obținută prin jnana-marga, calea cunoașterii. Potrivit acesteia, mântuirea se obține prin vidya, sau jnana ori prajna, cunoașterea realității, cât și prin badhi – iluminare, pusă în antiteză cu avidya – ignoranța. Cu toate acestea, această cale este inaccesibilă omului obișnuit, căruia i se oferă însă o alternativă, prin karma-marga, calea muncilor, caracterizată de sacrificii și conduită morală.

Această cale își află expunerea completă în epopeile mai târzii ale literaturii sapiențiale indiene antice, Ramayana și Mahabharata, ce inaugurează propriu-zis genul literaturii sapiențiale – niti – având numeroase corespondențe cu literatura gnomică greacă. Astfel, un vers din epopeea Mahabharata arată următoarele: „Înțeleptul nu se mânie, nu se repede, nu-și pierde curajul, nu se înveselește, nu se întristează, nici când se află la mare strâmtorare sau nenorocire; el își păstrează caracterul înnăscut, neclintit ca Himalaya”[28].

Alte expresii ale genului niti sunt manualele de învățătură pentru conducători, precum Panchatantra ori Hitopadesa, cât și cele scrise pentru oamenii de rând, precum unele fragmente ale Bhagavad Gita ori catenele din colecția de aforisme budiste Dhammapada – Calea Virtuții[29]. Astfel, potrivit scrierii Panchatantra: „Înțelepții nu deplâng ceea ce s-a pierdut, ceea ce a murit și ceea ce a trecut, căci aceasta este deosebirea dintre înțelepți și proști”[30], în timp ce Hitopadesa consideră că: „Cel înțelept să se gândească la știință și la util, ca și cum ar fi fără bătrânețe și fără moarte; să săvârșească fapte bune, chiar dacă moartea l-ar apuca de păr”[31].

Cealaltă mare civilizație antică a Extremului Orient, China, a dezvoltat la rându-i o vastă literatură sapiențială, grupată în jurul principalelor două religii ce s-au dezvoltat aici, confucianismul și taoismul. Reprezentând cea de-a doua religie a Chinei, după confucianism, Taoismul este un sistem de gândire având în centrul vieții și al gândirii principiul Tao, în traducere literală Calea[32] (în limba chineză înțelesul acesteia este plurisemantic, însemnând totodată adevăr, călăuză și, într-un sens mai complex, calea universului), supremul scop al adepților acestei religii fiind obținerea unității cu acesta[33]. În privința raporturilor cu celelalte două religii majoritare ale Chinei, confucianismul și budismul[34], taoismul manifestă asemănări cu aceasta din urmă, mai ales în privința ascetismului și a nonviolenței. Totodată, asemenea budismului, și taoismul a evoluat în timp spre politeism, pentru a fi mai accesibil maselor[35]. Diferența fundamentală dintre confucianism și taoism este rezumată astfel de către istoricul de secol I, Sima Qian, cu referire la cei doi fondatori ai acestor sisteme filosofice: „Lao Tzu practica Dao și De; conform învățăturii sale, omul trebuie să se deprindă să trăiască ascuns și anonim”. Ori, așa cum adaugă istoricul religiilor, Mircea Eliade, „a trăi departe de viața publică și a disprețui onorurile era exact contrariul idealului <omului superior> preconizat de Confucius[36].

Despre înțelepciune în viziunea filosofilor antici – partea II-a

Bibliografie

[1] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, vol. XII, editura T.&T. Clarck, Edinburgh, 1921, p. 742.

[2] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 742.

[3] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, editura Cartea românească, București, 1985, pp. 112-114.

[4] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 114.

[5] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 114.

[6] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 115.

[7] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[8] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[9] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[10] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[11] Daniel Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 116.

[12] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[13] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 743.

[14] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, editura Tehnopress, Iași, 2005, p. 20.

[15] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, editura Institututlui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 214.

[16] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, editura Cugetarea, București, 1946, p. 153.

[17] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 20.

[18] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[19] Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[20] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[21] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[22] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[23] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[24] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor, p. 215.

[25] †Irineu Mihălcescu, Istoria Religiunilor Lumii, p. 153.

[26] Pr. Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, p. 21.

[27] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, pp. 743-744.

[28] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, editura Junimea, Iași, 1979, p. 457.

[29] James Hastings (ed.), Encyclopaedia of Religion and Ethics, p. 744.

[30] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 457.

[31] Theodor Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, p. 462.

[32] Pr. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor,  p. 268.

[33] Geoffrey Parrinder, Asian Religions, Sheldon Press, Londra, 1975, p. 96.

[34] Salomon Reynach, Orpheus. Histoire générale des religions, Librairie d’Education Nationale, Paris, 1933, p. 217.

[35] †Irineu Mihălcescu, Istoria religiunilor lumii, p. 105.

[36] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editura Științifică, București, 1991, p. 27.

În vremea în care Transilvania era sub jugul austro-ungar, locuitorii comunei Rășinari solicită împăratului austriac acordul pentru a zidi o biserică mai mare. Credința cu care au pornit pe acest drum, spiritul de jertfă și implicarea oamenilor, au făcut ca în 1814, să răsară “Biserica mare” cu hramul Sfânta Treime. În decursul celor paisprezece ani, cât a durat zidirea, rășinărenii au cunoscut  foametea, deznădejdea, și au strigat neîncetat după ajutor. Frumusețea și simplitatea locului, au făcut din Rășinari un spațiu de rugăciune și odihnă pentru Mitropolitul Andrei Șaguna. De cele mai multe ori, vlădica poposea în mica așezare rugându-se alături de săteni și binecuvântându-i.          

Când credința e prea mare, iar biserica prea mică

Vreme de 53 de ani, locuitorii comunei Rășinari, din județul Sibiu, au purtat un război aprig cu autoritățile austro-ungare pentru a-și putea mărturisi credința moștenită de la înaintași. Lupta nu a fost în zadar, iar în 1789, împăratul Iosif al II-lea declară așezarea “liberă regească”. În urma acestei hotărâri, biserica cu hramul Sfânta Parascheva, zidită între 1725-1758, este redată ortodocșilor, care de la o duminică la alta veneau într-un număr impresionant. În ciuda acestui aflux de credincioși, problemele nu au încetat să apară. Din pricina spațiului mic din biserică, oamenii nu mai frecventau slujbele pentru că nu aveau loc. Alții își susțineau absenteismul și invocau drumul prea mare pe care îl aveau de făcut până la biserică. Într-o zi, creștinii fruntași ai comunei cad pe gânduri, se sfătuiesc, fac planuri și în cele din urmă hotărăsc că e nevoie de o biserică mai mare. Problema era că la începutul veacului al XIX-lea, zidirea unui lăcaș ortodox era un lucru imposibil de realizat datorită celor 11 puncte din “Patenta” anului 1762. Pe lângă acestea, stăpânitorii vremii care urmăreau răspândirea catolicismului, nu ar fi îngăduit un proiect atât de îndrăzneț. Cu o credință capabilă să mute munții din loc, rășinărenii au redactat în cele din urmă o scrisoare către curtea de la Vinea, în care solicită aprobarea pentru zidirea unei biserici.

Lucrările la noul lăcaș și problema banilor

Cererea sibienilor prilejui îndelungi consfătuiri la curte, care în cele din urmă s-au soldat cu un răspuns pozitiv. Sigur, nu era atât de simplu pe cum pare, autoritățile au permis zidirea bisericii, doar din donații, era interzisă orice altă formă de finanțare. Lucrările la “Biserica cea mare” cu hramul Sfânta Treime, au început pe la 1800, din banii creștinilor Bungărzan și Cojocariu. Inițial, lăcașul trebuia construit în apropierea râului Ștezii, dar într-o noapte, Ioan Bungărzan avusese un vis în care se făcea că biserica era gata, iar apele învolburate ale râului o înghițeau. În urma acestui coșmar, au hotărât să o zidească în alt loc, mai exact pe Dealul lui Cojocariu. Construcția mergea cum nu se putea mai bine, într-un timp destul de scurt se ajunsese până la ferestre. Dar, când se așteptau mai puțin apăru prima încercare: omul de bine nu mai avea bani. Lucrările au fost întrerupte vreme de trei ani, Bungărzan, creștin bun cu inimă largă, a făcut tot posibilul pentru a face rost de bani, dar în zadar. Planul bisericii era prea mare pentru posibilitățile sale.  Atunci, Ioan alături de alți doi chivernisitori și vornicul satului, au cerut sprijinul lui Grigorie Brâncoveanu, strănepotul marelui voievod Constantin. Apelul din 1802, ajunsese în mâinile lui Grigorie prin legăturile pe care le avea cu marii negustori din Rășinari.

Bungărzan prigonit de sătenii înfometați

Între 1813-1814, populația din Transilvania este lovită de febra scumpirilor. Fedrele de grâu ajunseseră la 16 zloți, cele de cucuruz la 14, așa că oamenii își astâmpărau foamea cu tărâță, coji și bostani. Alții nici din aceasta nu aveau. Ioan Bungărzan își afierosise întreaga avere pentru ridicarea noii biserici, dar acest lucru nu-l scăpă de furia sătenilor. Turbați din pricina lipsei de hrană, aceștia l-au scos vinovat pentru necazurile și lipsurile comunității. Bătrânii satului l-au prins pe făcătorul de bine, l-au legat de un stâlp înaintea bisericii, unde au început să-l batjocorească astfel: “Om de nimica numai tu ne-ai pricinuit această mare cheltuială.”

Actuala catapeteasmă din Biserica Sfântra Treime

Cu timpul, rășinăreanii au ieșit la liman, iar rănile greutăților și lipsurilor începeau să se cicatrizeze. Abandonarea bisericii ar fi reprezentat izbânda împăratului, astfel, sătenii au făcut tot posibilul pentru a duce construcția la bun sfârșit. Biserica în formă de cruce, a fost gata în 1814. Inițial, altarul fusese de zid, iar acest lucru făcea ca preoții să nu poată fi auziți. Pentru aceasta, s-a decis ca zidul să fie înlocuit cu o tâmplă sculptată în lemn. Sarcina refacerii altarului, cât și împodobirea pereților cu pictură, a picat pe umerii lui Petru Ștefan, tocmit cu 2.900 de florini. În anul 1823, prin strădania lui Bucur și Petru Albu, în jurul bisericii a răsărit a doua școală din comună, prima aflându-se în apropierea vechii biserici. Acum, copiii de pe lângă râul Ștezii aveau și ei posibilitatea de a învăța carte. Primii profesori au fost popa Vasile și popa Daniel, iar direcțiunea încăpuse pe mâna lui Moise Fulea.

Locul de suflet al Mitropolitului Andrei Șaguna

Izbânda locuitorilor din Rășinari stârnise prețuirea Mitropolitului Andrei Șaguna. La unele sărbători, vlădica prefera să se refugieze în mijlocul comunității și să slujească în biserica cea mare. Era o bucurie de nedescris pentru locuitorii comunei, care îl invitau adesea pe Șaguna pentru a liturghisi și cuvânta. Rășinariul devenise locul de suflet al mitropolitului, acolo regăsea liniștea, acolo se putea ruga și lucra în tihnă. La 1 august 1871, Andrei Șaguna și-a alcătuit testamentul. La punctul VII citim: “Las bisericii noastre cei mari din opidul Rășinari, patru mii de florini în obligațiuni de stat pentru a facerea și conservarea criptei mele, care legat și la acel caz să-l capete, când a-și zidi eu în viață cripta mea.”

Mitropolitul Andrei Șaguna

În 1873, cu o zi înaintea înmormântării, cortegiul a fost întâmpinat de școlari, învățători, preoțime, și membrii comunei, Șaguna ajunsese acasă și nu mai pleca. S-a făcut priveghere de toată noaptea în biserica cea mare, iar a doua zi, într-o joi, a avut loc înmormântarea. Parastasele închinate arhiereului au fost săvârșite în același locaș, iar la cel din anul 1923, au participat și Regele Ferdinand alături de Regina Maria.

Surse: Revista Teologică, nr. 3-4, din martie-aprilie 1942

Ioan, fecior de preot, a început să studieze dreptul la Budapesta, a continuat la Viena, obținându-și în cele din urmă diploma la Universitatea din Cluj. În perioada studenției, s-a dedicat activităților cu caracter național. Ajuns lider al studențimii, îl provocă la duel pe redactorul șef al ziarului Ujsa, deoarece într-un articol studenții români fuseseră numiți “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. După absolvire, tânărul începe stagiatura în biroul avocatului Liviu Lemeny din Sibiu, și continuă în cel condus de avocatul Aurel Isac din Cluj. A pledat în procese răsunătoare ale României Mari, iar parteneri i-au fost marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului ”Glasul libertății” și a revistei sociale “Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

Liderul studenților este gata de duel

Ioan se naște pe 24 martie 1877, ca fiu al preotului Nicolae Giurgiu din Chiteni, și nepot al protopopului greco-catolic Vasile Podoabă. Traseul său educațional a fost unul fluctuant. Pentru început debutează ca elev al școlii primare din Dej, după aceea, își începe studiile liceale la Liceul Piarist din Cluj. Nu stă mult timp și se transferă la Bistrița, ca în cele din urmă să devină absolvent al Liceul român greco-catolic din Blaj. Nici în privința studiilor universitare lucrurile nu diferă prea mulă. În 1897, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Budapesta, după un semestru, se transferă la Universitatea din Viena, unde va sta până în anul doi. În cele din urmă se oprește la Universitatea din Cluj, pe care o absolvă cu brio. Pe 18 aprilie 1903, Ioan devine doctor în științe juridice, dar în timp ce lucra la teză începe să frecventeze cursurile Facultății de Filosofie, Limbi și Istorie. Rezultatele bune la învățătură îl fac beneficiarul unei burse de studiu oferite de Societatea Transilvania, cu ajutorul căreia va efectua un stagiu de doi ani în capitala Franței.

Ioan Giurgiu s-a dovedit a fi un lider încă din perioada studenției. Devine membru al societăților ”Petru Maior” și ”România Jună”, apoi participă la serbările organizate cu ocazia dezvelirii monumentului lui G. Candrea, și la jubileul de 300 de ani de la Unirea lui Mihai Viteazul. Era ca un adevărat leu. Ajuns lider al studențimii, nu înghite calomniile la adresa studenților români numiți în presa maghiară “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. Se aprinde de-a binelea și îl provocă la duel pe redactorul ziarului cu pricina.

Apărătorul românilor în fața autorităților maghiare

Odată isprăvită studenția, își începe stagiatura la biroul de avocatură al lui Liviu Lemeny din Sibiu. Rămâne un deschizător de drumuri gata oricând să facă diferența. Dovadă stă implicarea sa activă în organizarea fastuoasei serbări prilejuite de adunarea generală a Astrei. Ultimii trei ani de stagiatură, se consumă în biroul avocatului Aurel Isac din Cluj. În 1908  susține examenul pentru obținerea certificatului de liberă practică, iar odată promovat, nu ezită să-și deschidă propriul cabinet de avocatură. Se înscrie în baroul din Cluj, dar peste un an se mută în comuna Iara, unde a devenit un real sprijin pentru moții ce se luptau cu nedreptățile autorităților maghiare.

Debutul Primul Război Mondial, a generat o seamă de înrolări din mai toate tagmele. Mulți practicanți ai avocaturii au fost trimiși pe front, iar de pe urma acesta vor profita cei care scăpaseră de înrolare. Scăpat de o parte din concurența acerbă, Ioan revine cu biroul la Cluj. Traversează o pantă ascendentă și devine apărătorul românilor trimiși în fața Curții Marțiale. Printre procesele în care a fost implicat figurează cel al protopopului greco-catolic Elie Dăianu, dar și al celor 15 români acuzați de spionaj în favoarea României. Autoritățile maghiare sunt vizibil stânjenite de zelul cu care Ioan Giurgiu luptă pentru cauza națiunii sale, și speră să scape de el odată cu trimiterea forțată pe front.

Ascensiunea fulminantă de după război

Războiul se termină, armele sunt puse în teacă, iar supraviețuitorii își jelesc morții. Nu e și cazul eroului nostru, care se întoarce teafăr acasă. Anii petrecuți între tunuri și gloanțe nu i-au știrbit zelul. Alături de trei tineri organizează apărarea noilor organisme de conducere și reprezentare ale românilor din comitatul Cluj. Pe lângă asta, circumscripția Cluj II, îl trimite ca reprezentat la Marea Adunare Națională, alături de președintele Senatului Național Român, dr. Amos Frâncu.

În perioada de după  Marea Unire a cunoscut din nou ascensiunea profesională. Administrația clujeană îl numește în funcția de consilier al primăriei orașului Cluj cu probleme edilitare. Tot acum redeschide biroul de avocatură bucurându-se de un număr însemnat de clienți. Numele său figurează în procesele importante din România Mare, avându-i drept colegi pe marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului “Glasul libertății” și a revistei sociale ”Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

În viața politică nu a cunoscut același succes ca în avocatură. A baletat între Partidul Național Român, care i-a adus un mandat de deputat, apoi în 1922 trece de partea liberalilor. Cochetează pentru un răstimp cu Garda de Fier, iar pe final vizitează tabăra Partidului Țărănesc. Ulterior devine susținător al Partidul Renașterea Națională aflat sub conducerea lui Ioan G. Stoian. După o viață închinată celor mai înalte idealuri, avocatul Ioan Giurgiu se stinge în pace la date de 12 ianuarie 1941.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

O întâmplare dintr-un decembrie

În decembrie 2012,  alergătorul kenyan Abel Mutai, se afla într-o competiție, în Spania. Atunci când mai avea doar câțiva metri până la linia de sosire, a confundat semnele și s-a oprit, fiind convins că și-a terminat cursa și a ieșit victorios. În spatele său se afla alergătorul spaniol Ivan Fernandez. Acesta se străduise din răsputeri să îl ajungă pe atletul kenyan dar nu putuse. A realizat ce se întâmplă și a strigat către Abel Mutai să nu se oprească. Pentru că acesta din urmă nu înțelegea spaniola, Ivan l-a împins pur și simplu peste linia de sosire și competitorul kenyan a câștigat cursa.

Un reporter l-a întrebat pe Ivan: ,,De ce ai făcut asta?” Ivan a răspuns: ,,Visul meu este să ajungem să ne ajutăm și să ne susținem toți în situații ca acestea”. Reporterul a insistat: ,,Dar de ce l-ai lăsat pe kenyan să câștige?” ,,Nu l-am lăsat să câștige, el avea să câștige. Cursa a fost a lui”.  ,,Și totuși – a replicat reporterul- ai fi putut câștiga!” Ivan s-a uitat la el lung și a rostit: ,,Dar care ar fi fost atunci meritul victoriei mele? Care ar fi onoarea acestei medalii? Ce ar crede mama mea despre asta?”

Gândurile lui Ivan Fenandez au plecat spre mama sa, spre cea care îl învățase să fie om, spre cea care îi sădise valorile adevărate în suflet.

Valori sădite cu înțelepciune

Afirm cu tărie că valorile sunt transmise din generație în generație. Sunt sădite cu înțelepciune. Cu ce valori alegem să îi înălțăm pe copiii noștri? Cum le fixăm în timp? Care este puterea exemplului nostru? Ne putem aminti mereu că fiii și fiicele noastre fac ceea ce văd că fac părinții lor și nu ceea ce le spun aceștia să facă?

Respect, smerenie, altruism, compasiune, recunoștință, respect, toleranță, sinceritate, susținere, onestitate… Cât de lungă este lista noastră?

Valori și vârste

Valorile pot fi dăruite copiilor de la vârste fragede. Ei învață să fie generoși când ne văd dăruind sau împărțind și când le este apreciat gestul atunci când repetă totul din proprie inițiativă.

Valorile sunt simțite, recunoscute și respectate. Valorile sunt numite și apreciate. Valorile te ridică în ochii tăi, atunci când ești conștient de ele.

Modele pline de sevă

Valorile au fost și rămân forme de bază ce ghidează gândirea, fapta, comportamentul.

Atunci când o valoare va obține o poziție de căpătâi printre oameni, ea va căpăta înfățișarea unei norme sociale. Se vor ivi apoi valori proprii indivizilor, valori în care vor crede și vor investi, valori pe care le vor dărui și pentru care vor insista.

Părinții sunt primii care familiarizează copilul cu valoare socială. Îi arată cum  o respectă, cum o susțin, cum o rotunjesc și o împlinesc. Copiii ajung să reproducă inconștient de–a lungul vieții modele pline de sevă, ajung să așeze alte și alte valori peste fundația puternică.

Da! Încercând să-și imagineze viitorul copiilor lor, părinții ar trebui să conștientizeze cât de important este în prezent rolul lor.

Într-o bună zi, într-un colț de lume, într-o situație aparte, într-o lumină neclară, într-un spațiu fără contur, copilul, tânărul, adultul va avea o alegere. Se va ghida după o valoare primită în pruncie. Va zâmbi și va rosti ferm: ,,Ce ar spune mama de asta?”

Povestea echipei AutoVortex începe în anul 2011 printr-o întâmplare neașteptată. Într-o zi, telefonul lui Ionuț începe să sune. La celălalt capăt, directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Voluntari, care îl invită să preia o echipă de robotică. Până în acel moment, Ionuț nu construise niciodată un robot, dar în final a acceptat să-i cunoască pe elevi. Calendarul le era potrivnic, deoarece aveau la dispoziție două săptămâni să pună pe picioare un robot competitiv. Și-au trasat drept obiectiv o prezență decentă la concurs, dar ce să vezi, novicii produc surpriza și obțin locul I. De atunci, AutoVortex a câștigat medalii pe bandă rulantă și a participat la concursuri în America, Asia, Australia, Canada, Rusia, iar lista poate continua.

Interviul pe scurt:

• Cum privesc românii robotica: “Din păcate este privită foarte prost. În România progresul și lucrurile se întâmplă doar dacă sunt forțate sau doar dacă trebuie făcute. România are un potențial imens“
• Emoțiile primului concurs: “Noi nici nu știam că trebuie să avem un slogan, un logo, un echipament, eram îmbrăcați ca de pe stradă. Atunci am decis să ne spunem AutoVortex. Concursul a fost transparent, cine era bun era răsplătit, și am reușit să câștigăm locul I“
• Echipa care dă fiori străinilor: ”În Olanda au început să nu ne mai primească invocau tot felul de motive, sau făceau concursuri între ei și nu ne anunțau. În Franța au zis că nu ne mai primesc pentru că suntem țigani, aveam senzația că nu eram doriți. Clar nu suportau să fie bătuți de români, pentru că îi băteam și al scoruri mari”

Telefonul care a pus în mișcare lucrurile  

O întâmplare neprevăzută a dus la formarea primei generații AutoVortex. În anul 2011, Ionuț Panea, un simplu asistent universitar la ASE, a primit un telefon de la directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Voluntari. ”Atunci, Școala Americană din Pipera hotărâse să organizeze un campionat de robotică în România. Cum nu erau atât de multe echipe care s-au înscris, organizatorii s-au gândit să introducă în program și doua școli de stat. S-a nimerit ca liceul din Voluntari să aibă profil tehnic și să fie invitat. Directorul, bun prieten cu mine, îmi spune de concurs primiseră un ghid cu care nu știau ce să facă, iar în final mi-a propus să mă ocup de copii”, povestește Ionuț Panea pentru Matricea Românească.

“La început era un sentiment de reticență, de ce să ne înscriem, ne gândeam să abandonăm”

Problema era că Ionuț nu plămădise până atunci niciun robot, dar în cele din urmă a spus că îi va cunoaște pe copii, cinci la număr. “Erau mai speriați ca mine. Împreună ne-am hotărât să ne apucăm de robot. Aveam doua săptămâni la dispoziție. Am făcut designul robotului, iar antrenamentele aveau loc la Școala Americană. La început era un sentiment de reticență, de ce să ne înscriem, ne gândeam să abandonăm, dar când am văzut atmosfera de la Școala Americană, energia de acolo, efectiv ne-a făcut să tragem tare în cele două săptămâni. Vine ziua concursului și un arbitru american ne întreabă care este numele echipei. Nici nu știam că trebuie să avem un nume, un slogan, un logo, un echipament, eram îmbrăcați ca de pe stradă. Atunci am decis să ne spunem AutoVortex. Concursul a fost transparent, cine era bun era răsplătit, și am reușit să câștigăm locul I. Eram foarte bucuroși. Nebunia cea mare o aflasem după, echipa câștigătoare reprezenta România la campionatul mondial din SUA“, mărturisește Ionuț.

Ionuț Panea coordonatorul echipei AutoVortex

Când drumul se bifurcă și trebuie să alegi

Pe tărâm american, echipa AutoVortex a ocupat un loc la mijlocul clasamentului. Odată repatriați aveau în față două variante: ori se mulțumeau că au văzut America și gata, ori mergeau mai departe cu robotica. Au ales-o pe cea din urmă, și  au început să ducă robotul la un alt nivel. L-am întrebat pe Ionuț dacă are vreun criteriu de selecție, și dacă da, în ce constă acesta.“La început nu puneam niciun fel de criteriu, pentru că efectiv aveam nevoie de resurse umane. Am fost pe principiul că dacă eu, un economist, am reușit să coordonez o echipă și să pun la punct un robot, cu pricepere și ambiție poți dezvolta multe lucruri. Ideea era să dăm o șansă tuturor copiilor. Chiar dacă acum vin copii din foarte multe licee din București, nu-i întreb la ce profil sunt, le dau un test bazat mai mult pe sistemul de joc al concursurilor, uneori le mai dau și întrebări bonus, mă interesează să văd cum gândesc“, a spus Ionuț.

“Ne avem ca o familie, ne ajutăm, ne iertăm când mai greșesc unii”

Hub-ul din curtea Politehnicii freamătă până la ore târzii. Lipsa rigidității specifică mediilor academice, cordialitatea și colaborarea, sunt doar câteva din ingredientele care te fac să-ți dorești să mai revii. “Poate de aceea le place, nu e un formalism, ne avem ca o familie, ne ajutăm, ne iertăm când mai greșesc unii. Copiii nu mai pierd timpul pe internet sau pe jocuri, mulți părinți se miră ce la fac. De fiecare dată ne facem un buget prin care să acoperim o parte din piese, și în același timp să găsim finanțe pentru deplasări. Trebuie să luam și copii mai mici pentru a se acomoda cu concursurile, numai așa se va realiza transferul de generații“, a zis Ionuț Panea.

Locul 1 și medalii de aur la Campionatul Internațional de Robotics FIRST Russia Championship Krasnoyarsk Siberia 2020

AutoVortex, coșmarul echipelor de peste hotare

Cu o asemenea rețetă nu ne mai miră performanțele obținute. AutoVortex a reprezentat țara la concursuri din Rusia, Asia, Spania, Hong Kong, Africa de Sud, Australia, Canada, Israel, și de cele mai multe ori nu se întorceau cu mâna goală. După toată această înșiruire de țări, am fost curios să aflu unde le-a fost cel mai greu. “Cele mai mari probleme le-am avut în Europa. Ne-am confruntat cu situații de-a dreptul bizare. Fiind o echipă foarte competitivă și impulsivă, ne doream să mergem la concursuri, iar asta deranja. În Olanda au început să nu ne mai primească invocau tot felul de motive, sau făceau concursuri între ei și nu ne anunțau. În Franța au zis că nu ne mai primesc pentru că suntem țigani, aveam senzația că  nu eram doriți. Clar nu suportau să fie bătuți de români, pentru că îi băteam și al scoruri mari. Aveam o echipă atipică, nu eram o armată de copii tocilari și necomunicativi, ba din contră“, povestește Ionuț.

“Fiind o echipă foarte competitivă și impulsivă, ne doream să mergem la concursuri, iar asta deranja”

Perioada pandemiei le-a cam încurcat planurile. Calendarul competițional a fost dat peste cap, însă, și în aceste condiții au decis să pună umărul la treabă, de această dată cu scop medical. “Am zis să construim un robot medical care să ajute la păstrarea distanței dintre medic și pacient. Aveam câțiva roboți de concurs, am stricat doi dintre ei, am extras piesele și am construit primul robot medical, Sorana. Acesta este gândit să care diverse lucruri de la doctor, sau de la asistentă, către pacient. Am anunțat autoritățile despre invenție, dar nu am primit nici un semn“, a spus pe final Ionuț Panea.

Așa cum reiese din corespondența purtată cu numeroși credincioși și credincioase din țară care, în cadrul seminarului iertării inițiat de maică, i-au trimis acesteia scrisori adresate părinților lor, în care își dezvăluie temerile și frustrările acumulate în perioada copilăriei și care, împreună cu răspunsurile maicii, au fost editate în cadrul volumului Scrisori către părinți.

Una dintre probleme de prim plan abordate în cartea de față este cea a copiilor care nu au primit afecțiune din partea părinților, mai ales din partea mamelor: „Te-am iertat pentru lipsa ta de iubire din unele momente sau, poate m-am exprimat greșit, pentru felul în care nu ai știut niciodată să arăți că mă iubești”. Desigur, această lipsă de afecțiune resimțită în copilărie s-a repercutat asupra atitudinii viitorului adult, așa cum reiese din unele mărturii: „…nu știu cum să fac să dăruiesc iubire dacă eu însumi nu am primit când eram copil”.

De asemenea, problemele legate de afecțiunea neprimită de copil se transpun și în vârsta adultă prin instalarea unei răceli generale între copil și părinți, provocată de amintirile neplăcute acumulate în perioada copilăriei și a adolescenței: „…totul se izbește de un zid invizibil de sticlă, prin care putem vedea, dar nu ne putem atinge”.

În ceea ce privește persoana taților, principala problemă legată de aceștia este absența lor din viața copiilor, lipsa sprijinului patern în dezvoltarea acestora și răceala ce o manifestă față de copiii în rarele momente când se află împreună, ceea e conducă la mărturisiri precum aceasta: „Nu știu dacă te iubesc, nu știu cum să te iubesc și ce înseamnă iubirea față de tată”. De asemenea, o altă problemă majoră a relațiilor părinți-copiii, dar raportată mai ales la persoana tatălui, o reprezintă violența în familie, obiceiul de a „educa” copilul prin lovituri și brutalizări, ceea ce conduce, împreună cu lipsa de afecțiune, la încetarea oricărei legături ori comuniuni afective între acesta și părinte: „Aș fi vrut să mă fi ținut mai mult în brațe și să mă bați mai puțin”.

La aceste probleme de relaționare se adaugă cele personale ale fiecărui părinte; iarăși manifestat majoritar în cazul taților, unul dintre sindromurile cele mai des întâlnite este cel al alcoolismului, ce produce în primul rând comportament violent nejustificat față de copii apoi degradează literalmente imaginea părintelui, apărut în ipostaze compromițătoare, în ochii acestuia: „Accept cu durere că tatăl meu a fost robit alcoolului și umbla nespălat și nu m-a îmbrățișat niciodată…accept că mama mea vorbea mult cu oricine, că o uram deseori pentru asta și că am preluat/învățat necontrolul limbii de la ea”. Profunzimea acestor resentimente se poate observa în situații limită, precum moartea unuia dintre părinți, când unii copii au amintiri de felul următor: „atunci când ai murit, m-am bucurat că am scăpat de bătaie și de scandaluri când veneai acasă beat”. În privința mamelor, cele mai nocive sunt învățăturile și percepțiile greșite despre viață pe care le transmit copiilor, fie din cauza frustrărilor acumulate de-a lungul timpului, fie din cauza unor concepții greșite despre viață: „afirmația mamei mele, că nu-s în stare să iubesc pe nimeni și, în consecință, o să fiu singură toată viața”.

O altă traumă tratată în paginile cărţii este cea a copiilor născuţi fără ca părinţii lor să-i fi dorit, şi care au resimţit aceasta în atitudinea ulterioară a părinţilor, în faptul că aceştia și-au manifestat ulterior deschis dezaprobarea față de toate acțiunile ulterioare ale copilului, ceea ce conduce la următoarea concluzie: „Nașterea mea a fost mai degrabă tolerată din lipsă de soluții acceptabile”. Această atitudine a părinților provoacă o depresie și un gol adânc în sufletul copilului, care nu se consideră vrednic a primi afecțiune ori alte bunuri din partea nimănui, care are tendința să se desconsidere în raport cu ceilalți, indiferent de meritele lui.

Nu numai părinții constituie sursă a traumelor viitorilor adulți, ci și cei responsabili cu formarea educațională a acestora, în speță învățătorii. Metodele coercitive folosite de aceștia, reacțiile adesea necontrolate au lăsat de multe ori în mintea copiilor imagini de neșters și traume permanente: „am în minte imaginea dumneavoastră amenințătoare din care parcă ieșea fum”. De asemenea, atitudinea dascălilor a pus adesea o presiune inutilă asupra existenței copiilor, i-a supus pe aceștia unui stres nefiresc vârstei lor, ducând la carențe mult mai grave odată cu înaintarea în vârstă: „Îmi era groază să mă culc seara știind că va trebui să mă trezesc odată și să merg la școală”. Totdeauna, presiunea impusă de învățători asupra elevilor cu privire la rezultatele obținute la învățătură, insistându-se asupra notei obținute și nu asupra formării personale a acestora, asupra modului în care își însușesc anumite cunoștințe, îi determină pe copii să mintă, să ascundă un eventual rezultat slab, pe care îl vor considera automat rușinos, iar nu cu rol formator: „să știți că nu am luat locul 2, ci locul 32. Dar cum era să vă zic adevărul dacă m-ați certat și pentru locul 2 de câte ori v-ați adus aminte? Atunci m-am ascuns de toată lumea, de dumneavoastră mințindu-vă, de părinții mei cărora nu le-am spus că v-am mințit, de mine; mă simțeam vinovată că vă mint, și ca să scap cumva de sentimentul de vină, mă păcăleam că de fapt spun adevărul: în gândul meu ziceam treizeci, iar cu voce tare doi”.

Cerințele extrem de mari impuse copilului îl împiedică pe acesta să se dezvolte uniform, îl încorsetează și îl obligă să se miște în cadrul unor reguli extrem de înguste, nenaturale, care îi ucid treptat inocența și candoarea specifice vârstei și conduc la acumularea de frustrări și la o căutare disperată a atenției: „asta era singura mea bucurie, să fiu admirată, dar aș fi dat bucuria asta în schimbul libertății și al lipsei fricii. Însă nu aveam cum, nu știam cum să fac…Eram mereu în alertă și asta mă obosea”.

Totalitatea frustrărilor, a lipsei de afecțiune și de sprijin, a comportamentelor greșite din partea părinților și a dascălilor produc grave tulburări comportamentale în sufletul viitorilor adulți, care răsfrâng aceste tare la rându-le asupra celor din jur, a apropiaților, a soților și, desigur, a copiilor: „reconsumând durerea o adunam și o răsfrângeam în defectele mele de azi: critica, grija exagerată pentru cel de lângă mine, dorința de a schimba pe altul în bine pentru a mă simți eu bine în fond”.

Principal pentru cursanți este mai ales nevoia de a-și controla aceste frustrări, de a se stăpâni pe sine și de a nu reacționa așa cum au fost obișnuiți, așa cum au văzut la proprii părinți, în raport cu ceilalți și mai ales cu proprii copii. Pentru aceasta este nevoie întâi de toate ca ei să realizeze că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: „orice am încercat să fac fără Dumnezeu până acum, îmi dau seama că nu am făcut bine, am făcut rău, chiar dacă teoretic era bine”, să înțeleagă necesitatea rugăciunii în viața oricăruia dintre noi și importanța acesteia în gestionarea propriilor emoții: „aproape de fiecare dată când îmi vine un gând rău, imediat zic în gând „Doamne, miluiește”, „Doamne iartă-mă”, „Doamne, ajută-mă să nu cad!”.

Necesitatea de a se împăca cu trecutul și de a ierta faptele greșite ale părinților este permanent subliniată atât de către Maica Siluana, cât și de unii dintre corespondenți, care au ajuns într-o fază mai avansată a seminariilor. Astfel, ei ajung să pătrundă și traumele propriilor părinți, necazurile și abuzurile suferite la rândul lor de aceștia în perioada copilăriei sau ulterior, manifestând astfel un sentiment de compasiune față de ei: „Mă rog în fiecare zi pentru tine, pentru omulețul acela chinuit dinlăuntrul tău, pentru inima ta abuzată de toți și de tine însăți”.

Corespondenții ajung astfel să înțeleagă faptul că adesea iubirea părinților lor nu a lipsit, ci aceștia nu au știut, mai mult sau mai puțin din vina lor, cum să o manifeste – ori, așa cum se arată în parabola semănătorului, au lăsat grijile cotidiene să-i acopere. Față de toate aceste lipsuri ori scăderi ale părinților corespondenții sunt îndemnați să manifeste înțelegere și iertare, să-L roage pe Dumnezeu să le fie ajutor propriilor părinți, care nu știut la rându-le să ceară acest ajutor:  „Binecuvântează-l pe omul acesta chinuit care m-a iubit în felul lui, care poartă pe umeri blestemele și traumele unui trecut de mult îngropat”.

În fine, Maica Siluana oferă anumite sfaturi pe baza scrisorilor ce i-au fost trimise, ca aducere-aminte pentru părinții care într-un fel sau altul și-au neglijat copiii și ca învățătură pentru cei care au ori urmează a avea copii. Unul dintre cele mai importante îndemnuri este legat de manifestarea afecțiunii și maniera în care aceasta poate fi receptată cel mai eficient de către copil: „Oamenii, mai ales copiii, au nevoie de dovezi de dragoste prin ochii și mâinile noastre”.

Însă cea mai importantă învățătură este credința nestrămutată în puterea și dreptatea lui Dumnezeu, în efectivitatea ajutorului divin și promptitudinea, uneori neînțeleasă de către oameni, a manifestării acestuia: „Numai și numai Duhul Adevărului ne aduce Harul și numai El ne face liberi de orice legătură și din toate apucăturile care ne înrobeau sufletul și întunecau mintea…Nicio regulă sau instrucțiune sau terapie nu ne poate vindeca de puterea lor, ci numai și numai puterea necreată alui Dumnezeu, harul!”.

Recenzie: Monahia Siluana Vlad, Scrisori către părinți, ed. Doxologia, Iași, 2012.

S-a născut în România, dar a gustat celebritatea în America, țara tuturor posibilităților. După o reprezentație cu piesa “Le Rackets” pe Broadway, a primit propunerea de a interpreta rolul unui gangster într-un lung metraj. Acceptă pe loc și face un personaj de senzație în urma căruia marile companii de la Hollywood se luptă pentru semnătura lui. În decursul celor 50 de ani de carieră, a jucat în 30 de piese de teatru și în  peste 100 de filme, iar în 1973, jurații i-au acordat un Oscar onorific pentru întreaga activitate. Institutul de Film American l-a inclus pe lista celor mai mari vedete ale cinematografiei clasice americane. Azi aflăm povestea lui Edward G. Robinson, părintele celebrelor filme cu gangsteri americani.

Copilul născut să joace gangsteri

Povestea starului de la Hollywood începe pe strada Cantemir din București. Pe atunci era doar Edy Goldenberg, un puști dintr-o familie de condiție medie, care adora să joace hoții și vardiștii. Părinții visau să-l facă avocat sau comerciant, dar ițele destinului aveau să-l tragă către scenă. Din pricina vremurilor tulburi care amenințau România, familia Goldenberg părăsește țara și se stabilește în America, Edy avea doar zece ani. La 21 februarie 1904 ajunge la New York, unde urmează Liceul Townsend Harris, apoi City College. Printr-un concurs fericit de împrejurări, tânărul obține o bursă de studiu la Academia Americană de Artă Dramatică, unde aprofundează tainele actoriei.

Edward G. Robinson, Humphrey Bogart and George E. Stone în filmul Bullets or Ballots (1936)

Debutul în teatru vine imediat după terminarea războiului, într-o piesă cu tematică patriotică unde juca trei roluri. Se recomandă marelui public ca Edward. G. Robinson, și continuă să facă teatru. Ajuns cu piesa “The Racket” pe Broadway repudiază un succes fulminant, apoi plecă într-un lung turneu prin American. După încă o reprezentație reușită, de această dată la Los Angeles, Robinson este oprit după spectacol și i se propune un rol de gangster într-un film. Acceptă fără să mai stea pe gânduri. Într-un interviu acordat revistei Realitatea Ilustrată, acesta spunea: “Filmele acestea mi-au făcut o oarecare popularitate în lumea adevăraților gangsteri. Am primit numeroase scrisori de la celebrii gangsteri, scrisori de felicitare însă și de amenințare ca să nu exagerez dând-mi oarecari lămuri asupra mentalității lor.“

Vedetă la Hollywood și câștigător de Oscar

Odată ce și-a făcut debutul pe marele ecran, ofertele au început să curgă. În 1931, regizorul Mervyn LeRoy îi oferă rolul principal în filmul „Little Caesar”, unde intră în pielea gangsterului Caesar Enrico Bandello. După acest rol de zile mari, Robinson a semnat un contract pe termen lung cu cei de la Warner Bros. A petrecut o perioadă bună în lumina reflectoarelor în care a filmat pe bandă rulantă avându-i ca parteneri pe James Cagnney, Fred MacMurray, Charlton Heston, Glenda Farrell, și lista poate continua la nesfârșit. Robinson avea capacitatea de a aborda o paletă largă de roluri, dar cu toate acestea, nu a fost niciodată nominalizat la premiile Oscar. În 1973, jurații au hotărât să-i acorde un Oscar onorific, de care însă nu s-a mai putut bucura, pentru că a murit cu două luni înainte de ceremonie.  Statueta a fost ridicată de văduva Jane Robinson, care vizibil emoționată, a citit în fața publicului câteva frânturi din discursul de mulțumirea alcătuit de marele actor.

Interpretându-l pe Caesar Enrico Bandello în Little Caesar (1931)

Omul din spatele măștii

Avea o capacitate fantastică de a-ți face pielea de găină când îl vedeai pe marele ecran, numai că în spatele camerelor de luat vederi, Edward G. Robinson era de o sensibilitate și de o cultură cum rar se mai putea întâlni. Vorbea fluent șapte limbi și era un veritabil colecționar de artă, printre piesele cele mai valoroase erau tablouri semnate de Renoir sau Corot. S-a căsătorit în 1927 cu actrița Gladys Lloyd, însă mariajul nu a rezistat și s-a încheiat în 1956. Idila l-a costat scump, pentru a-și plăti acordul de divorț, a fost nevoit să-și vândă toate obiectele de artă din colecție. Asemeni marilor vedete de la Hollywood, Robinson era un bărbat șarmant, așa se face că după doi ani de la divorț avea să-și refacă viața alături de Jane Bodenheimer.

Robinson și câteva tablouri din colecția sa

Sensibilitatea de care pomeneam, nu a putut rămâne indiferentă în fața marilor orori ale istoriei. În 1930, Robinson a devenit un critic fervent al fascismului și al nazismului. Discursul politic a fost dublat de un gest altruist. Între 1939-1949, a donat peste 250 de mii de dolari unor organizații caritabile de război. Odată ce focurile au încetat, actorul a devenit portavocea grupurilor discriminate și a solicitat aceleași drepturi pentru toți americanii. Pe lângă discursul eminamente democratic, a organizat și o campanie pentru drepturile civile ale afro-americanilor, în urma căreia a câștigat aprecierea liderilor de culoare.

În urma unor probleme de sănătate, Robinson a fost internat de urgență la spitalul Mount Sinai din Los Angeles. Pe 26 ianuarie 1973, inima a încetat să mai bată, spectacolul vieții a luat sfârșit. Colegi, prieteni sau simpli admiratori, l-au condus pe ultimul drum la cimitirul Beth-El din Brooklyn.

Surse: 1) Wikipedia; 2) Realitatea Ilustrată, nr. 517, din 16 decembrie 1936.

Crescut într-o familie de intelectuali și beneficiar al unei burse ”Gojdu”, Aurel Cosma a studiat dreptul, inițial la Debrețin, apoi la Budapesta. După o perioadă de ucenicie în birourile avocaților Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu, tânărul obține dreptul de a profesa avocatura independent. Fără să stea mult pe gânduri, își deschide propriul cabinet avocațial în Timișoara. Ulterior intră pe scena politică de partea Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în 1902. În timpul Primului Război Mondial, este mobilizat și plimbat prin mai multe unități. Pentru întreaga activitate, Aurel Cosma a fost distins cu numeroase ordine și medalii, atât din partea statului român, cât și din partea unor state străine.

Când ucenicul își urmează maeștrii

Născut în satul Beregsăul Mare din județul Timiș, Aurel a cunoscut de mic ce înseamnă atmosfera academică. Tatăl, Cosma Damaschin era învățător, iar mama, Maria Panaiot era aromâncă. Își începe educația la Topolovățul Mare, odată cu transferul tatălui său la școala primară din sat. După aceea, se înscrie la Liceul Piarist din Timișoara, unde își ia bacalaureatul în 1888. Rezultatele bune la învățătură, îl fac beneficiarul unei burse acordate de Fundația “Emanoil Gojdu“, și reușește să plece la studii peste hotare. Inițial se înscrie la Facultatea de Drept din Debrețin, dar după o vreme se transferă la Budapesta. Trece cu bine peste ciclul licențial, iar în 1894, își obține doctoratul cu lucrarea “Pedeapsa cu moartea”.

După ce bifase și acest obiectiv, Aurel intră ca ucenic la birourile avocaților timișoreni Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu. În anul 1896, odată cu obținerea dreptului de a profesa independent, își ia inima în dinți și deschide un cabinet avocațial la Timișoara. Dacă așa stau lucrurile, Cosma decide că e timpul să mai facă un pas important și intră în politică. Zelul și pregătirea de care dă dovadă, îl fac un membru de referință al Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în anul 1902. A reușit să împletească armonios politica cu gazetăria, publicând diverse articole în ziarul Dreptatea, Tribuna, și multe altele.

Luptă pe front și participă la Marea Unire

Ascensiunea continuă, iar în 1914, este ales în consiliul baroului. La o privire de ansamblu, nimic nu părea să zdruncine soclul pe care urcase. Însă vremurile se schimbă brusc, armele sunt gata de tragere, marile puteri își pun la punct strategiile, și iată-ne în plin Război Mondial. Cosma este mobilizat și mutat prin mai multe unități militare. În toamna lui 1918 prezidează adunarea națională a românilor din Timișoara, ca mai pe urmă, să fie proclamat președinte semnificativ în constituirea Consiliilor Naționale și a Gărzilor Naționale Române.

Când sosi momentul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, Aurel Cosma participă ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic. Odată ajuns la locul cu pricina, mai exact pe 30 noiembrie 1918, ia inițiativa și organizează întrunirea tuturor delegaților bănățeni pentru susținerea Unirii. În timpul ședințelor, avocatul aduce în centrul discuțiilor problema românilor din zona Timocului, și solicită integrarea lor în Banat. Delegatul Partidului Social Democrat, I.D. Suciu, și-a manifestat tot sprijinul pentru domnul Cosma, dar opoziția formată din Iulia Maniu și Ioan Mihuțiu, a fost mai puternică.

Ministru în guvernul Brătianu și Decan al Baroului Timiș

Odată cu realizarea Unirii, Consiliul Dirigent îl numește în funcția de prefect al județului Timiș-Torontal. Între timp devine Decanul Baroului Timiș, și renunță la funcția de prefect în 1920, pentru a gospodări filiala din Banat a Partidul Național Liberal. Între 1922-1923 ocupă postul de ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de Ione I.C. Brătianu, ca peste opt ani să fie ales senator. De-a lungul carierei a primit o seamă de distincții și medalii din partea statului român, dar și din partea celor străine. Aurel Cosma se putea mândri cu ordinul Regele Ferdinand în rang de comandor, Coroana României în rang de Mare Cruce, Ordinul Sf. Sava al Serbiei  în rang de Mare Cruce, Ordinul Phoenix al Greciei  în rang de Mare Cruce, etc.

Imagine de la înmormântarea lui Aurel Cosma

Vlăstarul Banatului se stinge la 31 iulie 1931 și este prohodit pe 2 august. Mari personalități, dar și oameni de rând, au trecut prin fața catafalcului pentru a-i aduce un ultim omagiu. Soborul de preoți condus de părintele Patriciu Ticura, a oficiat slujba înmormântării, iar la final s-au rostit mai multe necrologuri. Ajuns la Cimitirul Buziașului, sicriul a fost coborât în groapă, acompaniat de aplauzele și suspinele mulțimii.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) banatulistorievie.ro

Iubește nespus poveștile frumoase scăldate în mireasma cafelei proaspăt măcinate. Destinul o poartă în Elveția, unde studiază Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. Între biblioteci, cafenele și săli de lectură, se bucură de întâlniri providențiale, care au clădit omul și scriitorul de azi.  În 2008, după un proces de documentare susținut, Annie aduce în fața cititorilor o primă biografie dedicată omului de televiziune Tudor Vornicu. Isprava a fost cu repetiție, iar cu timpul a publicat mai multe biografii dedicate marilor personalități din diferite domenii. Ultima carte îl are în centru pe regretatul Sebastian Papaiani, actorul care a bucurat sufletele românilor prin devotamentul cu care a slujit scena și filmul. Azi, Bică, cum îl alintau cei dragi, ar fi împlinit 84 de ani. Emoția guvernează întâlnirea cu scriitoarea Annie Muscă, și asta, nu e rău. Am povestit despre debut, despre cum se făurește o biografie, ce presupune această specie literară, și inevitabil, despre anii petrecuți în compania marelui actor. Nu am fost singuri, de acolo de sus, Sebastian ne zâmbea.

 Interviul pe scurt:

• Biografiile marilor români, piese rare în peisajul autohton: ”Cred că biografiile sunt rare în peisajul literar pentru că necesită ani de muncă, de documentare, de interviuri nesfârșite cu tot felul de oameni, cu personajul care poate fi mai mult sau mai puțin capricios (…) Biografia nu este nici pe departe o carte de interviuri, chiar dacă o parte din ea se bazează pe conversații. Biografiile pot fi rare și prin faptul că acestea trebuie să respecte anumite criterii; nu o poți face oricum; nu poți interveni în viața personajului tău, așa cum o poți face într-un roman, de pildă.”
• O viață între două coperți: “Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu.”
• Papaiani ne-a făcut să zâmbim din nou: ”În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața.”

Alături de regizorul Pantelie Tuțuleasa

O vrânceancă prin bibliotecile elvețiene

S-a născută în Odobești, dar originile o duc în Arva, un sat aflat pe malul stâng al Milcovului. Nu visa că într-o bună zi va făuri biografiile unor mari personalități. Poate asta a fost cheia, să iei viața pas cu pas. Destinul a purtat-o pe Annie prin diferite locuri și i-a scos în cale oameni frumoși. Ajunsă în Elveția, a studiat la Facultatea de Litere din cadrul Universității Miséricorde. “Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi. Și aici mă refer la biblioteci, la sălile de lectură și, mai ales, la “saloanele” unde puteai citi presa de peste zi, așezat comod într-un fotoliu. Aș aminti aici una dintre întâlnirile mele binecuvântate din punct de vedere literar și uman, cu profesorul de literatură franceză, înzestrat cu darul scrierii, Raymond Delley“, își amintește Annie Muscă.

“Întreaga atmosferă din universitate a contribuit într-o oarecare măsură la ceea ce fac astăzi”

În România anilor 2000, biografiile erau flori rare în peisajul literar, însă peste hotare situația era total diferită.”M-am apucat de scris la câțiva ani buni după revenirea mea din Elveția, deși totul se conturase cumva acolo. Încă din primele mele sejururi la Fribourg, o dată pe săptămână, mai precis duminica după-amiaza, renunțam la o cafea ca să-mi cumpăr de la chioșc o revistă. La început a fost vestita Paris Match, apoi LIRE sau L’Hebdo. De la un timp, nu plecam fără Gala, pe care o cumpăram pentru glamourul ei ce spărgea cu succes monotonia remarcabilă și atrăgătoare a târgului fribourghez. În aceste reviste, căutam reportaje și portrete de oameni de litere, de actori, de capete încoronate“, a spus Annie pentru Matricea Românească.

Alături de regizorul Dan Puican

Din tainele unui biograf iscusit

Lucrurile s-au legat frumos, iar în 2008, după lungi sesiuni de cercetare și documentare, cititorii au avut în față biografia omului de televiziune Tudor Vornicu.  Ulterior, Dan Mihăescu, Dumitru-Dorin Prunariu, Dan Puican și mulți alții, au devenit eroii lui Annie. Am decis să intru în chestiuni ce țin de bucătăria unui scriitor, așa că am întrebat care sunt ingredientele unei biografii de calitate. “În primul rând, o biografie de calitate înseamnă din start de la un an de muncă în sus. Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale. Poate că acesta ar trebui să fie ceva mai “tehnic”, mai rece, dar atunci n-ar mai face literatură și nici n-ar mai avea puterea să-l interpreteze pe omul din fața lui, care nicidecum nu poate fi încadrat în anumite tipare. Personajul vine cu bune și rele, cu emoție”, precizează Annie.

“Biograful renunță la el, deși conștient sau nu, lasă fără îndoială pe alocuri amprenta personală asupra scrierii sale”

Visuri, dorințe, tristeți, bucurii, toate cuprinse între două coperți. Pare de neimaginat să poți  înmagazina o viață de om, de aceea am întrebat-o pe Annie cum e să fii în rolul celui care prezintă generațiilor viitoare chipul unei personalități ilustre. “În primul rând te încearcă sentimentul de responsabilitate față de viața omului din fața ta. Toate vorbesc: conștiința, respectul, discreția, înțelegerea, răbdarea. Nu-mi propun să scot un om mai frumos decât este, dar știu că pot scoate lumina din el, fără a mă abate de la firul realității existente. Uneori îl las pe cititor să tragă singur concluziile sau să-și imagineze un anume scenariu“, clarifică scriitoarea Annie Muscă.

Cu actorul Sebastian Papaiani

Când cerul ți-l scoate în cale pe Sebastian Papaiani

Dialogul curge frumos, interlocutorul, de un rafinament excepțional. Fără să băgăm de seamă ajungem în punctul culminant și discutăm despre ultima biografie apărută anul trecut la editura Terra din Focșani. Intitulată ”Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit“, cartea este o invitație de a evada din agitația cotidiană și de a petrece timp de calitate cu Bică. Este o carte de suflet și pentru suflet, cu o documentare extrem de serioasă la care s-a muncit cinci ani de zile. Primii doi, au constat în dialoguri savuroase cu Papaiani, dar după ce a plecat la cer în 2016, Annie a muncit și mai mult, conștientă că are o misiune de dus la capăt. “Sebastian Papaiani ajunsese la vârsta la care dorul de cei plecați îl întorcea adesea în urmă, tocmai acolo, în inima poveștilor trăite odinioară. Nu făcea parte din categoria celor care și-ar fi dorit “cu ardoare” să devină erou de carte, însă, nu o dată mi-a mărturisit cât de mult își dorea ca povestea vieții strămoșilor săi să fie spusă într-o carte. Mi-a vorbit ore în șir, ceasuri din noapte despre părinții săi, mai ales despre tată, motiv pentru care am dedicat tatălui un capitol special. Îl lăsam să-și ducă șirul amintirilor, așa cum îi dicta inima și nu cum îmi arăta lista mea de întrebări, pe care am abandonat-o cu desăvârșire după prima noastră întâlnire“, mărturisește Annie.

“Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire”

Bică rămâne în memoria publicului prin rolurile cu care ne-a descrețit frunțile. Păcală, plutonierul de miliție Căpșună din seria B.D, Ieremia din Toate Pânzele sus, ori Gogu din Nea Mărin miliardar, sunt doar câteva frânturi din geniul actoricesc de care a dat dovadă puștiul născut în mahalaua cosmopolită a Piteștilor. Annie a avut binecuvântarea să petreacă clipe de calitate alături de Papaiani, iar munca la carte i-a dat posibilitatea să afle câte ceva despre omul din spatele personajelor.“În timpul întrevederilor noastre, Papaiani era de o naturalețe cuceritoare. Uneori foarte vorbăreț, alteori foarte îngândurat. Dar niciodată părăsit de emoție, de vivacitate, de împăcarea cu sine, de simțul realității. Iubea oamenii, iubea viața. Adunai din ochii lui sclipiri de viață care te însoțeau până la următoarea întâlnire. E curios cum “un ins care se pregătea să devină octogenar îți furniza optimismul clipelor. Da, ai putea spune că era mai ușor pentru el să privească viața cu neajunsurile ei. Trecuse prin niște etape sumbre “ale vieții care îl căliseră“, destăinuie în final Annie Muscă.

Se poate greşi, de asemenea, prin nepăsarea preotului duhovnic, neimplicarea sa, lipsa de înţelegere sau superficialitatea care sunt incompatibile cu calitatea de părinte duhovnicesc.

Duhovnicul să nu uite că penitentul este „fiul” său duhovnicesc şi, dacă un părinte trupesc îşi iubeşte fiul chiar aşa păcătos, îndărătnic sau neascultător şi-i doreşte nespus îndreptarea, cu atât mai mult se cuvine a o face părintele sufletesc, cel care stă în scaunul de spovedanie, în numele lui Hristos, Care este Iubirea desăvârşită şi Care este de faţă cu noi, în chip nevăzut. Iar dacă duhovnicul nu poate simţi  relaţia de filiaţie cu penitentul şi nu poate revărsa asupra lui iubire părintească, măcar să se vadă în locul celui care se mărturiseşte şi să se poarte cu el aşa cum ar dori să se poarte duhovnicul său cu el însuşi.

Aplicarea canoanelor cu multă iconomie de asemenea poate constitui greşeala unei prea mari îngăduinţe, ceea ce ar duce la încurajarea repetării păcatului. Trăirea în păcate şi repetarea lor reprezintă o mare capcană pentru fiecare, anume obişnuinţa cu păcatul, care devine a doua natură. Aşa ni se pare că faptele rele pe care le facem, le repetăm, sunt lucuri normale. Nu ne mai ruşinăm de ele: minciuna, înşelăciunea (furtul), destrăbălarea (desfrănarea), nedreptatea, etc., ni se par lucruri normale. Rămânem uimiţi când vedem cu câtă ,,naturaleţe” se minte prin mişloacele de informare în masă: televizorul, radioul şi presa.

Noi insă, ,,ceea ce trebuie să urmărim prin epitimie este îndreptarea păcătosului şi călăuzirea lui pe calea virtuţii.”[1] Lipsa unei epitimii, alături de dezlegarea rapidă şi împărtăşirea celor cu păcate mari, îl poate încuraja pe penitent în repetarea păcatelor cugetând că n-ar fi aşa de grave, ceea ce  duce la  pierderea sufletească a creştinului. Părintele Profesor Ioan Floca, în lucrarea „Canoanele Bisericii Ortodoxe”, 1991, p. 243, aminteşte cu câtă claritate se exprimă canonul 43 al Sinodului local de la Cartagina (419): „Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata episcopilor, după deosebirea păcatelor.” Când numărul credincioşilor a crescut, alături de arhierei s-a hotărât să fie aleşi şi preoţi pentru spovedanie, pentru a fi duhovnici, dar, în  Îndreptarea Legii (Pravila lui Matei Basarab, 1652) aflăm drept condiţie pentru primirea hirotesiei în duhovnic vârsta de 40 de ani, duhovnicia ( îndreptăţirea, împuternicirea, dreptul de a o săvârşi cf. can. 6 Cartagena),  primind-o cei cu viaţă deosebită, care se bucurau de autoritate spirituală şi sporiţi în înţelepciune, în virtuţi, cu multă smerenie.

O altă abatere gravă ar fi săvârşirea în grup a spovedaniei. Ea se bazează, cel mai probabil, pe ideea spovedaniei publice care avea loc în timpul Bisericii primare, ceea de era cu totul altceva. Învăţătura de credinţă a Bisericii ne spune însă, lămurit, că spovedania este „Sfânta Taină prin care credinciosul primeşte de la Însuşi Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite duhovnicului, cu zdobire de inimă.”[2] Căci „de aceea s-au rânduit canoanele, de aceea slujba mărturisirii e scrisă la singular, de aceea se prescrie punerea mâinilor şi rugăciunea de dezlegare pe capul penitentului, dezlegare pe care o dă Însuşi Duhul Sfânt şi numai aşa duhovnicul poate fi martor, păstor, pedagog şi mai ales doctor – tămăduitor de suflete. Cine nu face aşa, nu săvârşeşte Taina.”[3]

Dacă spovedania s-ar săvârşi la mai mulţi credincioşi deodată, duhovnicul nu poate să-şi dea seama de starea de pocăinţă  a fiecăruia, nici nu aude păcatele lui şi nu-i poate recomanda epitimia, tratamentul necesar păcatelor, bolilor sale sufleteşti, nu poate rosti dezlegarea fiecărui creştin şi nici nu-i poate pune mâna pe cap fiecaruia, deşi această lucrare face parte din Taina Spovedaniei. În felul acesta s-ar putea împărtăşi toţi creştinii prezenţi la Liturghie, chiar dacă unii ar avea „păcate de moarte” sau sunt opriţi de alţi duhovnici de la Sfânta Împărtăşanie, iar duhovnicul care practică acest mod de spovedanie nu-l foloseşte cu nimic pe creştin, chiar îl păgubeşte împărtăşindu-l cu nevrednicie, şi chiar îşi poate lua şi el osândă (I Cor. 11, 28-29).

,,Ceea ce trebuie să urmărim prin epitimie este îndreptarea păcătosului şi călăuzirea lui pe calea virtuţii” – Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula

Să nu uităm că Molitfelnicul indică în cazul păcatelor grele, o anumită formulă: „Fiule, atâţia ani îţi poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiasmă mare. […]”[4] Nedezlegarea imediată a păcatelor grave îşi  are rostul ei: omul trebuie făcut conştient de gravitatea păcatelor săvârşite, iar acordul său de a împlini canonul cu lacrimi până la primirea Sfintei Împărtăşanii este de natură să întărească hotărârea lui de a dezrădăcina păcatul, ferindu-l totodată de a cădea prea uşor, iarăşi, în ispita păcătuirii în acelaşi fel, doar pentru că va fi prea lesne iertat şi dezlegat. „Împărtăşirea cu Sfânta Euharistie este, deci, şi o răsplată a sforţărilor noastre concrete de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne uni cu El, după ce am fost restabiliţi în har prin taina pocăinţei”[5], care ne împacă şi uneşte din nou cu Biserica, cu Mântuitorul Hristos.

Înclinarea spre acordarea de epitimii de natură materialistă, posibil interesată, poate constitui de asemenea o abatere ce se poate face în practica spovedaniei.

Duhovnicul trebuind să pună accentul pe rugăciune, post, milostenie, participare  la slujbe şi vieţuire curată, convingând pe penitent de gravitatea păcatului care întunecă sufletul, desparte pe om de Dumnezeu şi-l îndepărtează de cele sfinte.

Sfântul Simeon al Tesalonicului îl îndemna pe preot ca,  atunci când dă canon de  milostenie materială, „să nu ia el milostenia… ca să dea la săraci, ci să trimită pe cei săraci la cel canonisit ca să le dea bani sau materiale, ferindu-se, astfel, de orice bănuială”.[6] De aceea e necesar ca duhovnicul să ştie cum să îl convingă pe ucenic pentru împlinirea canonului şi limpezirea minţii, să primească în suflet harul dumnezeiesc, căci „a păstori înseamnă a supraveghea suflete. Şi supravegherea sufletelor nu este independentă de terapia sufletelor. Dar preotul trebuie să exercite această lucrare în mod liber, adică să-i păstorească cu consimţământul lor”[7].

Tratarea diferenţiată, subiectivă a fiilor duhovniceşti în raport cu eventuale avantaje materiale primite de la aceştia sau cu gândul la rangurile lor, este de neacceptat, căci o mai mare îngăduinţă în aplicarea epitimiilor, mai mult timp acordat acestor „fii duhovniceşti” în detrimentul altor ucenici, mai multă atenţie şi bunăvoinţă urmare ajutorului concret pe care aceştia îl pot acorda bisericii ori preotului în cauză nu îşi au locul în duhovnicie. Tentaţia poate fi mare, însă un duhovnic este un părinte pentru fiecare dintre fiii săi duhovniceşti, iar în sufletul lui de părinte să îşi facă loc decât iubirea pentru fiecare şi – chiar dacă penitentul este un om cu posibilităţi materiale şi influenţă în societate, sau ocupă o funcţie înaltă în instituţiile ţării – dacă nu este vrednic, preotul este sfătuit să nu-l împărtăşească degrabă, fără roadele pocăinţei, ci să-i aplice canonul vindecător. Sfântul Ioan Gură de Aur le spunea duhovnicilor:

„Nu mică muncă zace asupra voastră, dacă, ştiind la cineva vreo patimă sau răutate, îl veţi îngădui să se împărtăşească de Masa aceasta! Sângele lui din mâinile voastre se va cere! Chiar vreun voievod de va fi, chiar eparh, sau  încununat cu coroană, dar cu nevrednicie se apropie, opreşte-l, mai mare stăpânire ai decât acela!”[8]

De asemenea duhovnicul poate greşi dacă solicită plată la spovedanie, dând penitentului iluzia că iertarea păcatelor sale se poate cumpăra cu bani, că orice nelegiuire ar săvârşi, dacă plăteşte, va fi iertat. Iar dacă un preot ar îndrăzni să refuze spovedania unui sărman al cărui aspect indică o stare materială precară, cu gândul că mare lucru nu câştigă de la el, cade sub osânda canonului 52 Apostolic care spune: „Dacă vreun episcop sau prezbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl leapădă, să fie scos din preoţie căci mâhneşte pe Mântuitorul Hristos, Cel ce a zis: Bucurie se face în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte. (Luca XV, 7)”[9]

Un altă gravă abatere  este nerespectarea secretului spovedaniei, care atrage după sine pedepsirea duhovnicului conform canoanelor. Ispita poate fi foarte fină: „Cu atât mai mult trebuie să fie atent duhovnicul ca nu cumva, printr-o expresie, aluzie sau atitudine să lase să se înţeleagă de alţii păcatele aflate la mărturisire şi nici să dea vreo indicaţie cu privire la dispoziţia sufletească a vreunui penitent ori despre epitimia prescirsă cuiva.”[10] Pravila Bisericească ne atenţionează că „Duhovnicul, de va spune altora păcatele celor care se spovedesc la el, acela să aibă canon cu oprirea de la preoţia lui trei ani. Iar învăţătorii Bisericii zic şi poruncesc să-i fie luat darul de tot, şi darul preoţiei, şi darul duhovniciei”[11], iar în vechime, „cetăţeneasca lege zicea: să i se scoată limba pe la ceafă şi să i-o tragă până va muri.”[12] Astăzi, „prin regulamentul de procedută al instanţelor dişciplinare şi de judecată ale Bisericii noastre Ortodoxe, violarea secretului mărturisirii e considerată ca delict (vezi art. 3, alin. d) şi se pedepseşte cu depunerea (art. 28).”[13]

Dar şi noi, preoţii suntem datori a ne spovedi cât mai des, după îndemnul sfântului Simeon al Tesalonicului şi „Povăţuirile din Liturghier”; cu atît mai mult, spre a nu ni se spune: doctore, vindecă-te pe tine însuţi!  Evitarea mărturisirii complete dintr-un sentiment de ruşine sau de frică, neputinţa de a face o mărturisire directă, îmbrăcarea păcatelor în detalii justificative ori cuvinte special alese pentru a le diminua gravitatea, acestea şi multe altele asemenea constituie semnale că nu avem destulă putere în a ne aşeza sufletul în faţa unui bun duhovnic şi că ne îndepărtăm astfel de împlinirea îndemnului Sf. Apostol Iacob „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele”(Iac. V, 16).

Cât despre spovedania online, subiect asupra căruia mass media s-a oprit adesea în ultimii ani, s-a creat uneori confuzii grave în rândul creştinilor (în special al tinerior) într-o lume extrem de secularizată. Biserica noastră se străduieşte să îi recâştige spre mântuire.

Din moment ce putem comunica online, putem vinde şi cumpăra sau putem încheia alte tranzacţii electronic, unii care se pretind „liberali” în gândire sugerează că ar fi bine să ne putem şi spovedi pe internet, scutind astfel timp şi efort şi aducând iertarea păcatelor la un „click” de noi. Deja există nenumăraţi „specialişti” în probleme sufleteşti, psihologi şi terapeuţi, gata să ofere soluţii oricăror situaţii mai delicate, creştinilor noştri rămânându-le doar să apeleze la ei. Va trebui să evidenţiem clar faptul că doar preotul duhovnic, în Biserică, este cel care are puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor prin rugăciune şi punerea mâinior, deci prezent săvârşitorul ( duhovnicul ), de faţă primitorul, dezlegarea directă,  şi că pe Adevăratul Hristos – Dumnezeu Îl putem găsi doar în Biserică, şi nicidecum nu primim iertarea păcatelor pe internet.

 „Orice preot poate deveni un mare conducător de suflete” – Părintele Stăniloaie

Unii creştini caută duhovnici dătători de canoane mari,care se rezumă la opriri de la împărtăşire pe perioade lungi, considu-i de excepţie, dar distinşi pot fi aceia  care se apleacă asupra fiilor duhovniceşti care au căzut şi care reuşesc să-i readucă pe calea mântuirii prin roade vrednice de pocăinţă; tăria sau autoritatea duhovnicului nu vine direct din cultura lui deosebită, deşi îi este şi aceasta de mare folos, nici din anii de vechime, ci din trăirea duhovnicească la care suntem chemaţi, după cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Pentru mine a vieţui este Hristos!(Filipeni I, 21).

Cât despre asprimea, despre aplicarea canoanelor cu acrivie, Sf. Părinţi de la Sinodul Trulan (692), prin canonul 102 ne îndemnau să avem ca regulă normativă următoarele: „ Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega, trebuie să ţină seama de natura păcatului şi înclinarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea bolii tratament potrivit, ca nu cumva aplicândul-l pe acesta fără măsură, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav”[14], iar Sf. Ioan Gură de Aur (+ 407), care în tratatul său „Despre Preoţie”, arăta că nici îngerilor nu s-a dat o asemenea putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor precum duhovnicilor, îndrumându-i pe aceştia spunea: „Eu nu caut la mulţimea timpului, ci la îndreptarea sufletului. Dacă cel păcătos s-a umilit, dacă s-a pocăit, atunci s-a făcut totul; dacă nu este aceasta, apoi timpul cel îndelungat nu foloseşte la nimic. Căci noi nu căutăm dacă rana a fost legată un timp mai îndelungat, ci dacă legătura a folosit la ceva. Dacă a folosit şi într-un timp mai scurt să n-o mai pui…aceasta să-ţi slujească de hotar pentru dezlegarea rănii: dobândirea şi vindecarea celui legat de păcate”[15].

În acelaşi fel şi Sf. Ioan Postitorul (+ 595), cugetînd la îndreptarea penitentului, la faptul că Dumnezeu „nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu” menţiona în can. 3 „Noi am socotit că în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi strunesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă”.[16]

Părintele Stăniloaie spunea: „Orice preot poate deveni un mare conducător de suflete. Nu se cere decât un singur lucru: perseverenţă necurmată în preocuparea de misiunea lui, cu gândul la Hristos, Stăpânul şi Împăratul nostru.”[17]

Spovedania reaşează pe credincios în starea de har şi-l reîncorporează acelora care se împărtăşesc la Sfânta Liturghie. De aceea „în spiritualitatea ortodoxă, pentru creştinul bun, dezlegarea pentru a primii Sfânta Împărtăşanie este prilej de mare bucurie”[18], ştiind că prin pocăinţă primeşte iertarea păcatelor, împăcarea sa cu Dumnezeu, scăparea de chinurile cele veşnice ale iadului, nădejdea mântuirii şi a fericirii veşnice, iar prin Euharistie trăirea cu Hristos, gustând din dulceaţa bunătăţilor celor de sus încă din lumea aceasta.

Aşadar, prin Taina Spovedaniei, putem oferi o înnoire a vieţii creştine duhovniceşti, că, de fapt, tot ceea ce facem, facem pentru Dumnezeu, Părintele Iubitor al fiecărui om din lumea aceasta. Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu, ca duhovnici, să ne dăruiască înţelepciune şi putere să împlinim tot ceea ce omeneşte este posibil pentru a-i curăţa de patimi, tămădui şi întări duhovniceşte pe creştinii din Biserica noastră străbună şi a-i purta pe toţi, cu smerenie şi după rânduială, pe calea pocăinţei, a mântuirii, către Împărăţia cerurilor, unde ne aşteaptă dreptul Judecător, dar şi iubitorul de oamnei Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Abateri de la normele liturgice şi canonice privind Taina Spovedaniei – partea I

Bibliografie:

[1] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire … , vol. 1, p. 176

[2] Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, Ed. Doxologia, 2009, p. 152

[3] Preotul Profesor Petre Vintilescu, Extrase dintr-o scrisoare misionară în: Despre spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine (Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu), Constanţa, Ed. Elena, 2014, p. 167

[4] Molitfelnic, p. 75

[5] Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, ed Reîntregirea, 1995, p. 258

[6] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1999, p. 63

[7] Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Spovedania şi vindecarea sufletului, Iaşi, Ed. Doxologia, 2011

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărtăşirea de grâu, Bacău, Ed. Buna Vestire, 1995, p. 497

[9] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1996, p. 186

[10] Pr. P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p 291

[11] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1996, p. 74

[12] Ibidem.

[13] Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială,…, p.390

[14] Apud Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept Canonic Ortodox, Vol. II,…, p. 46

[15] Apud Pr. Dr. Stănică Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală, Ed. „Sf. Mina”, Iaşi, 2002, p. 168

[16] A se vedea cele menţionate în  Îndrumarul duhovnicului, lucrare alcătuită de Pr. Eugen Drăgoi, Consilier Cultural, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 14

[17] Pr. Stăniloaie, Cultură şi duhovnicie, p. 705

[18] Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii…, p. 10

Maria pronunță cuvintele interzise:

-Dar dacă nu îmi place nimic de pe masă, eu ce voi mânca?

Rudele Adinei au rămas blocate: cum de se pronunță o asemenea impolitețe? Și Adina, mama, nu își învățase fiica nimic? Oh, semn de rea-creștere!

Cuvintele, evident, nu erau rostite, însă pluteau peste tot în aer.

Munca mătușilor pentru masa îmbelșugată nu era răsplătită! Copilului de 9 ani i se permite să spună orice, nu e disciplină în casa aceea! Un dezastru! Oare unde vor ajunge cu fata în ritmul acesta?

Și Adina nu îi spune nimic? Nu îi face măcar observație??? Pfffff…

Adina știa ce se așteaptă de la ea: în primul rând, familia aștepta ca ea să intervină și să își pună fiica la punct, să îi pună în plen pe piept o bulină mare și neagră și să o determine să guste din ceea ce s-a pregătit. Și să o oblige să își ceară public iertare pentru ceea ce pronunțase.

Maria, pe de altă parte, aștepta o variantă de alimente ,,comestibile” pentru că îi era cu adevărat foame însă limbă cu maioneză nu ar fi pus în gură pentru nimic în lume.

O datorie?

Ne simțim datori, ca adulți-părinți, să răspundem așteptărilor prietenilor sau familiei. Ei așteaptă să ne ,,disciplinăm” copiii în direct, să le arătăm cine este șeful, să îi dominăm, să îi convingem de lucrurile împământenite ,,bune”. Așteaptă să îi rușinăm public pentru că doar așa învață și ,,se învață minte”.

Ce simte atunci copilul? În primul rând simte trădare. Simte că e bagatelizat, mic, pus la colț, pus în rândul din spate. Are ochii tuturor ațintiți asupra lui și singurul lui sprijin real din comunitatea ce uneori îi e doar vag familiară, îl arată cu degetul.

Rușinea are voci puternice 

Rușinea este ceva ce îl învăluie pe copil și ceva ce are să rămână, probabil, lipit de el. Rușinea îi va susura vorbe în urechi în timp: ,,ești puțin, nu ești în stare, ei toți te văd mic, puțin, slab, neîndemânatic, nepriceput. Nu îndrăzni, nu îți propune. Visul tău nu poate fi scop, nu ai puteri, nu știi?”

Vocile celor ce ne pun în inferioritate când suntem mici, se transformă în voci proprii, în sabotori lăuntrici. Și asta este rău.

Minimizarea în public venită de la cel considerat stâlp trezește furie și durere în sufletul copilului.

Să lăsăm lucrurile să treacă, să ne facem că nu le-am auzit sau văzut?

Exclus.

Este foarte important însă unde, când și cum oferim feedback, sfat, recomandare.

Cum arătăm ce este de reparat și de îmbunătățit? 

,,Observația” nu va veni în fața tuturor. Scopul este să învățăm copilul, nu să oferim satisfacție adulților.

Putem chema copilul în altă camera și îi putem spune în cuvinte clare ce s-a petrecut: ,,mătușa ta s-a pregătit mult ca să ne facă bineveniți. Știi, tocmai i-ai transmis că de fapt nu s-a pregătit destul. Cred că este mâhnită. Sigur poți repara lucrurile spunând că îți pare rău și găsind o felie de pâine și brânză de care să te bucuri. Tu știi să îi faci pe toți să se simtă bine. Sigur îți iese și acum!”

Putem discuta mai amplu ,,după vizită” incidentul reamintindu-i copilului 5 lucruri pozitive ce îl definesc și punctând apoi comportamentul ,,de îmbunătățit” sau ,,de schimbat”

Putem discuta despre așteptările noastre din timp: ,,Dacă lucrurile se vor întâmpla așa, tu la ce soluții de gândești?”

Ca părinți, este important să ne asigurăm că întâmplările din viața copilului nostru devin lecții și nu acuze sau poveri.

Adina a găsit curând un moment în care i-a vorbit Mariei despre delicatețea momentului creat. Maria a dorit imediat să își repare greșeala și, întoarsă la masă, a prins prilejul de a lăuda brânza și de a menționa că se înșelase: masa era aranjată absolut minunat!

Toată lumea s-a liniștit: Adina făcea totuși o treabă bună iar Maria, ,,ai văzut?- e o drăgălășenie!”

Mamă și fiică învățaseră o lecție cu mai multe capitole, toate bazate pe susținere, atenție și respect.

Caius vine pe lume ca al doilea prunc al familiei Brediceanu. La insistențele tatălui său, avocatul Coriolan Brediceanu, tânărul se pune cu burta pe carte și învață mai multe limbi străine. În toamna lui 1896, urmează cursurile Facultății de Medicină la Viena, dar după un răstimp simte că locul lui nu este acolo și abandonează. Nu se depărtează de atmosfera academică și hotărăște să se înscrie la Facultatea de Drept. Izbucnirea primei conflagrații mondiale îl va trimite pe front, unde se va ocupa de organizarea Gărzii Naționale a României de la Pola. Participă la Marea Adunare de la Alba Iulia, iar după 1921 intră în corpul diplomatic al României. În această calitate îndeplinește funcția de ministru plenipotențiar în Argentina, Brazilia și Chile. Ultimii ani din viață îl găsesc la Sibiu, confruntându-se cu mari greutăți financiare și cu o boală necruțătoare. Comuniștii au naționalizat toate proprietățile Bredicenilor, iar lui Caius i-a fost suprimat dreptul la pensie.

Așchia nu sare departe de trunchi  

Pe 25 aprilie 1879, familia avocatului Coriolan Brediceanu primește un nou membru. Puștiul Caius, intrat de mic sub ghidaj patern, are parte de o educație aleasă. Începe studiile în orașul de baștină, apoi se transferă la Gimnaziul German din Sebeș și la Liceul German din Sibiu. Ultimele două clase liceale, se desfășoară la Liceul Sf. Sava din Capitală și la Liceul-internat din Iași. În toată această perioadă, tatăl său insistă ca tânărul să învețe mai multe limbi străine, care îi vor folosi pe viitor. Perioada studiilor superioare se consumă la Viena. Mai întâi, se înscrie la Facultatea de Medicină, însă nu se învârte prea mult printre halate albe și capitulează. Noua destinație va fi Facultatea de Drept, pe care o duce la bun sfârșit. În 1902, obține doctoratul în drept internațional și științe politice, iar în paralel frecventează cursurile de filosofie la Paris.

În calitate de diplomat   Credit foto: colecția MNB

Odată reîntors pe meleagurile bănățene, Caius se implică în organizarea campaniei electorale a tatălui său. Nu se descurcă rău, iar Coriolan ajunge deputat în circumscripțiile Oravița și Bocșa. Entuziasmat de succesul patern, juniorul, se avântă și el în politică. Era primăvara lui 1910, Caius ia startul în campania electorală și candidează din partea circumscripției Moravița. Rezultatul însă nu a fost cel așteptat. Numele Brediceanu nu se regăsea pe lista celor care obținuseră un mandatul de deputat.

Un bănățean la Conferința de Pace de la Paris

Înfrânt în lupta electorală, Caius mai primește o lovitură odată cu mobilizarea la bateria sedentară din Lugoj. Și cum lucrurile păreau că nu pot merge mai rău de atât, în februarie 1918, este trimis pe front. Nu se sperie cu una cu două. Luptă cu arma în mână, doarme în tranșee, iar în toamna aceluiași an pune osul la organizarea Gărzii Naționale Române din localitatea Pola. Vitejia de care a dat dovadă stârnește aprecierile camarazilor, și totodată îi aduce medalia Signum Laudis.

Caius Brediceanu (al treilea din dreapta) participând la dineul dat în cinstea celor 10 ani de existență a României reîntregite  Credit foto: colecția MNB

În noiembrie 1918, Caius revine la Lugoj, prilej cu care participă  ca delegat al județului Caraș-Severin la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde a fost ales notarul ședinței. Odată înfăptuită mult așteptata Unire, Caius Brediceanu este ales membru în Marele Sfat Național. Pe 3 decembrie, este însărcinat cu pregătirea locațiilor unde urma să se instaleze Consiliul Dirigent. În perioada 1919-1920, a reprezentat interesele Banatului în calitate de membru al delegației române la Conferința de la Pace de la Paris. Acolo, s-a reîntâlnit cu un vechi camarad din perioada liceului, inventatorul Traian Vuia. Caius avea mare încredere în sclipirea lui Vuia, așa că l-a numit în funcția de consilier tehnic al delegației. Înainte de a ajunge la Paris, pionierul aviației mondiale lucrase vreme de doi ani la biroul de avocatură al lui Coriolan Brediceanu. Caius se descurcă magistral, motiv pentru care este numit subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine.

În misiune diplomatică la Rio de Janeiro, Vatican și Helsinki

Revenit în țară, Brediceanu se dă de partea guvernului conservator condus de ilustrul Take Ionescu. Devine rapid ministru și marchează o premieră: primul bănățean din România reîntregită care ocupă o asemenea funcție. În iarna anului 1927, la cererea prietenului Nicolae Titulescu, Brediceanu intră în corpul diplomatic al României ca ministru plenipotențiar în Argentina, Brazilia și Chile. Pe 25 aprilie 1928 ateriza la Rio de Janeiro, sediul central al misiunii diplomatice. Clima și problemele de sănătate din trecut nu-i dau pace, astfel, în iunie 1929 se transferă la Vatican, unde timp de șase ani, a îndeplinit funcția de ministru plenipotențiar al României. De aici, va pleca în ultima misiune diplomatică la Helsinki, de unde s-a întors pe 1 mai 1939.

Imagine din Rio de Janeiro   Credit foto: colecția MNB

Umilit până în clipa morții

Cel de-al Doilea Război Mondial îl găsește în casa familiei de la Sibiu. Finalul conflagrației aduce cu sine o perioadă neagră în viața familiei. Odată ajunși la putere, bolșevicii au naționalizat toate proprietățile Bredicenilor și i-au anulat lui Caius dreptul la pensie. Ultimii ani din viață au fost presărați cu mari dificultăți financiare și cu o boală greu de dus. În ziua de 19 iunie 1953, trupul fragil al lui Caius nu mai poate continua lupta, iar sufletul său ia calea cerului. Cu mult efort, autoritățile vremii s-au îngrijit ca numele său să fie dat uitării și au șters orice urmă care amintea de neamul Bredicenilor.

Surse: Nicoleta Demian, “Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger“, în Banatica, Ed. Mega, 2019.      

Tatăl, Simion Pop, preot greco-catolic. Mama, descendentă din vestita familie Bariț. Dragostea lor aduce rod pe 15 iunie 1875, când apare micul Iustin. Are parte de o educație solidă, iar din clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români. Mai marii vremii îl descoperă și fac presiuni pentru a scăpa de el. Își continuă studiile la Gimnaziul Superior din Blaj, unde se remarcă prin talentul oratoric și literar. În studenție, Iustin adună mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură “Iulia“. În 1900 devine doctor în drept și începe practica de avocat la cabinetul lui Francisc Hossu-Longin. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel. A publicat articole în care lua partea românilor, a susținut conferințe și a organizat evenimente culturale. În 1919, cu ocazia sfințirii unei școli, îndeamnă oamenii să intoneze imnul național, fapt pentru care este dat în judecată.

Iustin Pop, un tânăr cu inițiativă

În toiul unei veri toride, mai exact, pe 15 iunie 1875, preotul greco-catolic Simion Pop, își ține feciorul în brațe. Timpul trece fără să bagi de seamă, iar Iustin își ocupă locul în băncile școlii primare, ca pe urmă, să urmeze cursurile Liceului Piarist din Cluj. Se dovedește un elev silitor, dovadă stau rezultatele bune din anii III și IV, care îl scutesc de plata taxelor de școlarizare. Pe când era în clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români, o mare responsabilitate. Direcțiunea îl descoperă și face presiuni pentru a părăsi liceul. În cele din urmă, se transferă la Gimnaziul Superior din Blaj, unde a beneficiat de o bursă a Fundației “Gojdu”. După o perioadă de acomodare, Iustin devine un orator de clasă și un iscusit mânuitor al condeiului. Este ales președinte al Societății de lectură a junimii studioase, implicându-se în mai multe activități din sfera mișcării naționale și a Memorandumului.

În 1894, își începe viața de student la Facultatea de Drept a Universității ”Francz József” din Cluj. Aici, Iustin devine un adevărat lider. Pe când era în anul I mobilizează mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură ”Iulia”,  ce fusese desființată  în 1884. În anul II de facultate, este membru în comitetul de conducere al tinerimii, iar mai târziu ajunge președintele acesteia. În ciuda eforturilor susținute, studențimea ardeleană a fost împiedicată să realizeze ce și-a propus. Cu toată ostilitatea, studenții au reușit să organizeze o serie de activități cultural-politice.

În biroul său de avocatură, românismul era acasă

Absolvă ciclul licențial fără mari bătăi de cap, iar pe 16 mai 1900, își ia doctoratul în drept. Tot acum debutează ca ucenic la cabinetul de avocatură deținut de Francisc Hossu-Longin, aprig susținător al românilor văduviți de drepturi. Pop iubea forte mult tinerii, și credea în suflul pe care îl pot imprima activismului. După câteva sesiuni de căutare prin zona Hunedoarei dă peste mai mulți voinici alături de care va pune bazele gazetei Libertatea. În 1903, la un an după înființare, publicația joacă un rol semnificativ în campania electorală care l-a propulsat pe avocatul Aurel Vlad în funcția de deputat în Dieta maghiară. Maghiarizarea firmelor de avocatură, l-a făcut pe Iustin Pop să desfășoare în 1905, un amplu protest. Tot atunci a devenit membru al Congregației Comitantese, funcție din care a luptat pentru drepturile românilor.

Strămutarea la Deva a însemnat un nou capitol în viața avocatului Iustin Pop. Biroul de avocatură nou înființat, ajunsese pe buzele tuturor. Clienții năpăstuiți îngroșau coada, iar după o vreme, biroul devine un veritabil centru de organizare a vieții românești din oraș și împrejurimi. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel.

Sprijinitor al culturii și avocat de primă mână

Când nu era ocupat cu procese, se îndeletnicea cu mânuirea condeiului. Publică numeroase articole în comitatul Hunedoarei și la Budapesta, prin care promova ideile activiste și drepturile românilor. În calitate de membru activ al asociației ASTRA din Deva, Iustin a susținut conferințe și s-a implicat în organizarea de evenimente cu caracter cultural. La 1918, alături de alți hunedoreni, avocatul Iustin Pop, se află în șirul oamenilor care participă la Marea Adunare de la Alba Iulia.

După izbânda Marii Uniri, a ocupat funcția de consilier juridic al Departamentului de Justiție al Consiliului Dirigent din Cluj. Încununarea carierei de avocat avea să vină în 1923, când a devenit primul decan al Baroului Deva. În ciuda funcțiilor deținute, Iustin nu a fost un vânător de onoruri, ele au venit firesc, ca rod al muncii și devotamentului cu care și-a tratat profesia. Nu de puține ori a fost în situația de a refuza posturi importante, cum a fost cel de profesor la catedra de Drept Penal, sau cel de consilier al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu nouă zile înainte de a împlini 68 de ani, mai exact pe 6 iunie 1943, avocatul Iustin pop se stinge în orașul Deva.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj

Ţara Românească în timpul domniei Sfântului Martir Con­stan­tin Brâncoveanu: centru diplomatic, cultural şi politic european. De la voievozii răz­boi­nici la voievozii diplomaţi.

La vârsta de douăzeci de ani intra în viaţa politică în timpul domnitorului Gheorghe Duca, care fusese sprijinit puternic de familia influentă a Cantacuzinilor. Din 1674 primeşte însărcinări dificile, demnitari si dregătorii mai înalte, pline de răspundere şi influenţe. Erau vremuri tulburi, perfide şi zbuciumate, cu multe conflicte, interese politice şi teritoriale, dar şi multe şi pustietoare războaie.  În ţară conflictele aprinse între familiile boiereşti Cantacuzino şi Băleanu şi Leurdeanu care se implicau activ în alegerea domnitorilor sau în îndepartarea definitivă a lor declanşau o tensiune în interiorul reşedinţei domneşti, şi în aceste momente vine logofătul Constantin Brâncoveanu, pe scaunul Ţării Româneşti după moartea neaşteptată a domnitorului Şerban Cantacuzino la 29 octombrie 1688. Instalarea lui Constantin Brancoveanu pe tronul Ţării Româneşti este considerată de mulţi specialişti soluţia optimă dar şi rodul unui scenariu ce s-a dovedit un viabil, act istoric.

Constantin Brancoveanu a fost un strălucit diplomat reuşind să-şi asigure o domnie îndelungată , să afirme statutul de demnitate politică a Ţării Româneşti şi mai ales să determine Poarta otomană să respecte prevederile „vechilor tratate” şi marile puteri creştine care se aflau în conflict cu turcii, să realizeze că dorinţa de a scăpa de presiunea turcească, nu va însemna acceptarea nerespectării drepturilor suverane ale ţării de către o altă forţă politică.

Cu o „isteţime politică”, domnitorul român reuşeşte să menţină ţara liberă, declarându-se câştigător într-un război în care nu a fost nevoit să scoată sabia din teacă. Prima decizie de politică externă a lui Constantin Brâncoveanu a fost asumarea angajamentului pus la cale de Şerban Cantacuzino, cu Austria. Emisarii trimişi la Curtea de la Viena aveau misiunea de a asigura protecţia Sfântului Imperiu Roman asupra Ţării Româneşti.

Când ginerele lui Şerban Cantacuzino şi al Doamnei Maria, Constantin Bălăceanu a primit vestea domniei lui Constantin Brâncoveanu a fost dezamăgit şi venind de la Viena, a rămas în Transilvania, la Sibiu.

Secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro descrie cum: „văduva lui Şerban Vodă ceruse atunci în grabă ajutor de la Constantin Bălăceanu, ginerele ei, care se afla în Transilvania şi care făcuse parte din prima solie a celor patru boieri. Îl informă prin emisari de pericolul în care se găsesc, atât ei, cât şi bogăţiile lor, dacă vor cădea în mâna turcilor cari considerau pe Şerban ca rebel faţă de Poartă”. În urma acestei veşti, Bălăceanu „a reuşit să-i convingă pe nemţi să trimită în Valahia opt regimente sub comanda generalului Heisler, eliberând pe Principesa văduvă cu fiii ei, ridicând avuţiile care nu erau de dispreţuit şi-i conduse până la Braşov”.

„Isteţimea politică” a lui Constantin Brâncoveanu, a fost „recunoscută de turci şi de nemţi”, după mărturia lui Anton Maria del Chiaro, pentru că domnul român a transmis Porţii că îi este imposibil să plătească tributul atâta vreme cât ungurii ruinează ţara prin jaf. Turcii au răspuns că: „Cine, sub pretext de refugiu prietinesc, se poartă ostil în ţara voastră, merită să fie tratat ca inamic. Aveţi autoritatea şi aplicaţi-o după nevoie”.  Constantin Brâncoveanu a continuat o politică externă abilă, cu turcii era împăcat, iar cu austriecii rămăsese în relaţii bune, eliberându-l pe generalul Heissler. Relaţia cu Sfântul Imperiu Roman, a devenit prosperă întreţinând o vastă corespondenţă şi primind o serie de privilegii.

Constantin Brâncoveanu era un tânăr înstărit, cu multă avere şi pământurile pe care le moştenise din propria lui familie, dar şi zestrea soţiei şi moşiile strămoşeşti, redobândite prin judecăţi. În anii domniei deşi era prins cu treburile politice, el continua să acapareze multe moşii, iar această goană după averi şi moşii întinse îl va stăpâni pe Brâncoveanu toată viaţa, şi se pare că pentru toate acestea l-a costat mai târziu viaţa.

Pentru ca să-şi întărească puterea şi de a o transmite ereditar, a reuşit să atragă reacţia unor personaje din clasa stăpânitoare dar şi din familia domnitoare, care a apelat la stăpânitorul străin, grăbindu-i sfârşitul. Voievodul prins între Imperiul habsburgic care era prins într-o dinamică politică de expansiune şi Poarta otomană, a trebuit să desfăşoare o politică prudentă care l-a aruncat sub sabia călăului de la Istanbul.

A.D. Xenopol relatează performanţa de care a dat dovadă voievodul privind „talentul politic considerat cel mai deplin acrobat politic ce au stătut vreodată în capul popoarelor”.[1]

În volumul editat de Constantin Giurescu şi Nicolae Dobrescu se găsesc informaţii valorase privind raporturile voievodului român cu imperialii între anii 1688-1714, dar şi documente privind relaţiile descendenţilor voievodului român cu imperialii în perioada 1714-1768. Autorul este de părere că acesta nu s-a alăturat pe faţă puterilor creştine din două motive bine întemeiate, privind poziţia geostrategică a Ţării Româneşti care era „situată între turci, tătari şi germani, fiind deschisă şi fără apărare, neavând altă apărare decât munţii şi pădurile”, iar forţa militară era neînsemnată şi convingerea că desprinderea de Poartă ar fi dus la un şir de tentative nereuşite ca şi în cazul lui Mihnea al III-lea şi Ştefan Petriceic.^[2]

Privind politica externă a voievodului, observăm că pe primul plan în anii ’50 se aflau relaţiile cu Rusia care demonstrau lupta de emancipare sub suzeranitatea Porţii otomane. Virgil Cândea a descris o evaluare a politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu într-o sinteză de istorie a diplomaţiei româneşti dar şi în bibliografia stolnicului Constantin Cantacuzino.[3]

Pentru o cunoaştere mai aprofundată a politicii externe brancoveneşti, Paul Cernovodeanu, a publicat scrisori inedite din corespondenţa diplomatică a voievodului român, care sunt păstrate în arhivele din România, Polonia şi Ungaria. Acestea reflectă procupările voievodului, dar mai ales cunoaşterea perfectă a realităţilor politice din ţările vecine, şi grija permanentă de a asigura poziţia de neutralitate şi pace a principatului muntean în vâltoarea conflictelor, ce opuneau pe otomani adversarilor lor sau pe imperiali supuşilor lor oropsiţi”.[4]

Citind Cronicile Ţării Româneşti, constata istoricul Răzvan Theodorescu, ai fi tentat să crezi că însuşi actul de chemare la domnie al lui Constantin Brâncoveanu acum 300 de ani privind din interior, împrejurare ce poate da un anume inţeles politicii şi ideologiei romaneşti în aceste ultime decenii prefanariote, va fi o uriaşă punere în scenă demnă de teatrul timpului.

Răzvan Theodorescu a dus cercetarea într-o direcţie nouă privind studiul epocii brâncoveneşti, asociind fenomenul economic, social, politic şi cultural şi căutând în fenomenul artistic, reflexele vieţii, ale societăţii.

Creaţia prin excelenţă a acestei domnii aşezată cronologic între toamna 1688 şi primăvara 1714, se numeşte stilul brâncovenesc, a fost un stil de artă şi un stil de viaţă, unul al ceremonialului şi al reculegerii, al culorii şi al organicului, al călătoriei şi al zăbavei. Scenografia putea fi cea a arhitecturilor, al pridvoarelor de locaşuri deschise spre peisaj, înfrăţind cultura edificiului construit cu natura înconjurătoare. Epoca brâncovenească este o epoca hotărâtoare care se îndreaptă spre evul modern, fără cenzuri, în mod lent dar sigur, spre o sincronizare cu restul culturii europene.[5]

Nicolae Iorga  a considerat că: „spaţiul românesc a fost marcat de două influenţe puternice, în ce priveşte Constantinopolul care dădea un exemplu de fast aulic şi Franţa lui Ludovic al XIV-lea cu frumoasa curte impunătoare, reunind ce avea ţara mai important, cât şi aportul de prestigiu al Orientului întreg, cu patriarhii, arhiepiscopii, predicatorii, dascălii şi cărturarii săi.”

Constantin Brâncoveanu devenind astfel „ cel mai strălucit tip al acestei societăţi noi, paşnică şi supusă, dominată de o prudenţă excesivă când era vorba de a lua o hotărâre, tărăgănând, negociind, revenind asupra hotărârilor până în cel din urmă moment, gata de a se felicita că a întârziat şi de a se căi că a grăbit pasul, şi totuşi, setoasă de influenţa, de prestigiu, de dominaţie, visând, dacă nu coroana bizantină , care ademenise pe Vasile şi pe Şerban, cel puţin o aureolă care ar putea să fie vazută de toţi creştinii din Orient, este  cel, a cărui domnie de un sfert de veac lasă să se vădească toate feţele personalităţii lui superbe şi toate năzuinţele variate ale societăţii care putea să se recunoască în el.”[6]

Nicolae Iorga subliniază trei manifestări ale monarhiei româneşti amintind de cea bizantină, orientală şi culturală, aceasta din urmă  fiind opera lui Constantin Brâncoveanu. Istoricul aduce în discuţie rolul de model pe care l-a jucat Curtea lui Ludovic al XIV-lea în organizarea fastului şi activităţii de ctitor a lui Constantin Brâncoveanu.

Constantin Giurescu îl caracterizează pe voievod ca fiind „gospodar, credincios, iubitor de artă şi de cultură”, una din  figurile  de seamă ale trecutului nostru, simbolizând epoca de strălucire a spiritului românesc. Iar sfârşitul tragic suportat cu tărie de suflet adevărat creştinească, adaogă chipului său aureola de martir.[7]

Istoricul britanic Robert Seton-Watson este extrem de ataşat de poporul român şi interesat de istoria lui Constantin Brâncoveanu, „ a asociat toată influenţa rudelor sale fanariote cu acel prestigiu legat încă de sângele vechii dinastii a Basarabilor, din care descindea mama sa, şi care a  avut şi avantajul de a dispune de o imensă avere personală, precum şi uimitoare însuşiri de fineţe diplomatică şi disimulare. Faptul că s-a menţinut pe tron douăzeci şi sase de ani în mijlocul unui război şi a unei instabilităţi constant nu este în sine o realizare neînsemnată. Politica lui a fost o oscilare continuă, dar precaută, între Poartă, Imperiu, Polonia şi Rusia, pe care o vedem înaintând rapid în primul plan”.[8]

Italianul Mario Ruffini a urmărit influenţa italiană în societatea  munteană din timpul marelui voievod, arătând că epoca brâncovenească a avut în istoria românilor un echivalent al Renaşterii: „Cei douăzeci şi sase de ani ai domniei voievodului pot fi comparaţi sub aspect cultural cu Renaşterea noastră, găsim aceeaşi febrilă cercetare a vechilor cărţi vestite în lumea ortodoxă şi acelaşi spirit critic care supune propriilor inducţii faptele, chiar pe cele mai cunoscute, pentru a le cerceta esenţa intimă. Întreaga viaţă publică a epocii brâncoveneşti se inspiră dintru-un sentiment de linişte şi majestate demnă, aureolată de artă şi de cultură, dominate de spiritele mari ale lui Brâncoveanu şi Cantacuzino.

Autorul a făcut o amplă descriere a contactelor cultural romano-italiene dar şi despre influenţa italiană în cultura românească[9]. Mario Ruffini a demonstrat o analiză comprehensivă a politicii externe a voievodului român: „ Politica lui Brâncoveanu nu s-a subordonat în acţiunile ei, ideilor preconcepute, dogmatice, ci a urmărit întotdeauna ca linie de conduită realizarea intereselor voievodatului care se schimbau mereu după capriciile sultanului sau calculele politice ale Curţii de la Viena. Din această cauză acţiunea lui pare oscilantă, uneori echivocă, când voia ca obiectivele lui să nu fie descoperite. Diplomaţia lui se află în tergiversare şi în folosirea bunului său simţ înnăscut, în realitate, nici o altă diplomaţie nu ar fi fost bună într-o perioadă istorică în care  evenimentele şi poziţiile marilor puteri se schimbau zi de zi”.[10]

Interesant este cum istoricul american  Peter Sugar tratează în amănunt domnia lui Constantin Brâncoveanu, reuşind să scoată în evidenţă însuşirile diplomatice ale voievodului muntean care: „nu numai că a trebuit să manevreze între patru puteri, fără nici un ajutor din partea Moldovei, dar şi printre grupările boiereşti. În aceste împrejurări a reuşit să se menţină douăzeci şi şase de ani pe tron, este cea mai bună dovadă a extraordinarei sale abilităţi diplomatice. Are meritul de a fi salvat Ţara Românească de situaţia dramatică prin care a trecut Moldova, atacată sau strabătută de oştile otomane, tătare, polone şi ruse. Brâncoveanu şi-a salvat ţara de greutăţi chiar mai mari decât acelea în care a fost silit să o plaseze prin jocul său periculos, un joc care nu ilustrează caracterul său sinuos şi ambiţiile sale cât situaţia imposibilă în care se găseau Principatele dunărene îndată ce a eşuat atacul turc împotriva Vienei în 1683.[11]

Sfinții Martiri Brâncoveni – partea I

Bibliografie:

[1] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană,vol. VIII, Ed. a-III-a, Bucureşti, 1929.

[2] Constantin Giurescu, Nicolae Dobrescu, Documente şi registre privitoare la Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1907.

[3] Virgil Cândea, Diplomaţia românească sub Constantin Brâncoveanu, în Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 1966.

[4] Paul Cernovodeanu, Din corespondenţa diplomatică  a lui Constantin Brâncoveanu, I-IV, în Revista arhivelor, an LXII, 1985.

[5] Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orientul imaginii 1550-1800, vol. II, Bucureşti, 1987.

[6] Nicolae Iorga, Istoria românilor şi a civilisaţiei lor, Bucureşti, 1930.

[7] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol, III, partea I, Bucureşti, 1944.

[8] R.W.Seton-Watson, A Hystory of the Roumanians, from Roman times to the completion of unity, Cambridge, 1934.

[9] Mario Ruffini, L’influenza italiana in Valacchia nell’epoca di Constantin-Voda Brancoveanu 1688-1714, Milano, 1933.

[10] Mario Ruffini, L’influsso intaliano in Valacchia nell’epoca di Constantino-Voda Brancoveanu 1688-1714, Munchen, 1974.

[11] Peter Sugar, Southeastern Europe under Ottoman Rule 1354-1804, Settle, Londra, 1977.

Animată de gândul unei viitoare cariere muzicale, Alina a decis să urmeze Liceul de Arte „Hariclea Darclée” din Brăila. Instrumentul căruia i-a dedicat clipe bune de muncă și exercițiu a fost pianul. Mai târziu, urmează cursurile Facultății de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, iar, în anul patru, obține o bursă și pleacă în Norvegia la „University College”. În 2010, Alina ajunge în Capitală și descoperă climatul educațional din cadrul Grădinițelor „Arc-en-Ciel” (nivelul preșcolar al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”), unde predă tainele muzicii. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Alina Manea despre începuturi și misiunea unui pedagog în contextul actual.

Interviul pe scurt:

• O copilărie în compania pianului: ,,Când eram mică, îmi doream să devin cântăreață. Cu timpul, am început să studiez pianul în cadrul Liceului de Arte „Hariclea Darclée”, apoi am mers la Facultatea de Arte.“
• Pedagogia, o provocare cu zâmbetul pe buze: ,,Pedagogul trebuie să se implice total. Când am început să lucrez în cadrul Grădinițelor Arc-en-Ciel, mi-am dat seama că nu-i doar un simplu job. Trebuie să găsești mereu noi metode prin care să-i faci pe copii să se îndrăgostească de orele tale.”
• Proiecte de suflet: ,,În cadrul proiectelor noastre, cititorii pot găsi recomandări de evenimente culturale care se desfășoară în București, iar în timpul pandemiei am inițiat webinarii despre cum privesc elevii școala online.”

Muzica, o dragoste la prima audiție

Întâlnirea cu muzica s-a produs la o vârstă fragedă. Născută în Brăila, destinul Alinei a fost mereu sub semnul notelor ce alcătuiau partiturile. Din clasa I, până în clasa a XII-a, studiul pianului, instrumentul căruia i s-a dedicat, avea să-i schimbe viața. <Când eram mică, îmi doream să devin cântăreață. Cu timpul, am început să studiez pianul în cadrul Liceului de Arte „Hariclea Darclée”, apoi am mers la Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați. În anul patru de studii, am obținut o bursă la „University College” în Norvegia>, ni se destăinuie Alina.

 ,,Mi-a plăcut să le prezint copiilor tainele muzicii, și implicit pianul pe care l-am studiat atâția ani”

 

În studenție, Alina își descoperă pasiunea pentru pedagogie. ,,Atunci am început să predau lecții de pian în cadrul unei grădinițe particulare. După absolvirea facultății, m-am mutat în București, era anul 2010, și am ajuns la Grădinițele Arc-en-Ciel din cadrul Liceului Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu. Mi-a plăcut să le prezint copiilor tainele muzicii, și, implicit, pianul pe care l-am studiat atâția ani“, povestește profesoara Alina Manea.

Grădinițele Arc-en-Ciel, un nou început

Între timp, a decis că trebuie să devină profesor cu acte în regulă, astfel, s-a înscris la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir. Fondatoarea Liceului,  profesoara Monica Șerbănescu, a sprijinit acest demers și i-a creat cele mai bune condiții pentru a putea merge la cursuri, seminarii, examene și, în parallel, să-și țină orele. Am întrebat-o pe Alina Manea cum a fost prima întâlnire cu cei mici și iată ce a răspuns: ,,Primul contact cu grupa de copii a fost de-a dreptul surprinzător. Eram foarte tânără, îmi plăcea foarte mult să cânt, copiii adorau să cânte și să danseze. S-a creat o legătură strânsă între noi. Sistemul de predare-învățare din cadrul Grădinițelor Arc-en-Ciel, este extrem de dinamic și îți oferă posibilitatea de a te dezvolta, atât ca persoană, cât  și  profesional.”

,,Muzica îi ajută pe copii să își îmbogățească limbajul; fiecare cântec conține cuvinte noi”

Pasiunea și dragostea de care dă dovadă la clasă se simt în inflexiunile vocii. Dar, cu toate acestea, o întrebare planează în aer: Ce aport are muzica în viața celor mici? ,,Este dovedit științific faptul că muzica îmbină partea de comunicare cu latura logică. Muzica îi ajută pe copii să își îmbogățească limbajul; fiecare cântec conține cuvinte noi. Apoi, dezvoltă simțul ritmic și atenția distributivă. Vreau să precizez faptul că nu există copil afon. Chiar dacă urechea muzicală nu este suficient de dezvoltată, ei bine, ritmul se poate învăța, notele la fel, sunt exerciții special create pentru a dezvolta auzul“, precizează profesoara Alina Manea.

Nici pandemia nu poate opri muzica

Pandemia a ridicat multe probleme în lume. Cultura, medicina, dar și educația au fost nevoite să găsească noi forme de exprimare. La Grădinițele Arc-en-Ciel, lucrurile s-au desfășurat într-un climat de siguranță crescută, fără a se face rabat de la calitatea actului educațional. Profesoara Alina Manea mi-a povestit cum arătau orele înainte și în timpul pandemiei. ,,Înainte, orele de muzică erau foarte dinamice. Le prezentam copiilor instrumentele muzicale, audiam compoziții, discutam despre compozitori, adăugam cântecele și joculețe ritmice. În perioada pandemiei, când orele s-au desfășurat exclusiv online, le prezentam copiilor cântecele înregistrate, apoi discutam în întâlnirile pe ZOOM; erau ore mai scurte, dar foarte concentrate“, a subliniat Alina Manea.

,,Pedagogul trebuie să fie un exemplu pentru fiecare elev”

Iubește pedagogia și caută tot timpul să se perfecționeze. Spune apăsat că un profesor nu trebuie să se rezume doar la a transmite informații, el trebuie să devină un exemplu pentru copii. A fi dascăl nu e un simplu job, spune Alina. Trebuie să fii într-o permanentă căutare a perfecțiunii, să găsești cele mai bune metode și să-i faci pe copii să se îndrăgostească de orele tale. Când nu e la catedră, este implicată în proiecte de suflet. ,,Am un proiect de suflet alături de prietenele mele, toate cu experiență în pedagogie. În cadrul proiectului, cititorii pot găsi recomandări de evenimente culturale care se desfășoară în București, iar în timpul pandemiei am organizat webinarii despre cum privesc elevii școala online“, detaliază Alina Manea.

Vorbind despre pedagogie, școală, profesori și elevi, profesoara Anastasia Popescu, cea al cărei  nume apare pe frontispiciul școlii, al Liceului, sublinia faptul că „Pedagogul trebuie să ardă ca o flacără”. Preluând mesajul, Alina Manea – colegele și colegii săi  – dovedesc  cât de îndreptățită și făuritoare de viitor este această viziune.

Dintre toate Tainele Bisericii, cea care îi oferă slujitorului lui Dumnezeu posibilitatea de a cunoaşte sufletul şi inima creştinului, de a-i afla bolile şi rănile sufleteşti şi de a-l putea tămădui, este Taina Sfintei Spovedaniei, numită şi „al doilea Botez”, prin care creştinul primeşte iertarea păcatelor  și putere să meargă mai departe în lupta cu ispitele prin rugăciunile şi îndrumarea duhovnicului.

Aşadar Spovedania, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 20, 21-23), este „taina prin care credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după Botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi Biserica”[1], în acelaşi timp „cale de pastoraţie individuală, oferindu-ne posibilitatea cunoaşterii vieţii credincioşilor şi îndrumării lor spre o vieţuire autentic creştină”[2], prin pocăinţă.

Cuvântul românesc „pocăinţă”, după slavonescul „pocaianie”, pune accentul pe remuşcare, regret, pe durerea pentru păcatul săvârşit. Termenul „penitenţă” derivat din „poenam tenere”, accentuează aspectul juridic, conştiinţa vinovăţiei, frica de pedeapsă. Cel grecesc „metanoia”- μετάνοια-nu înseamnă „nici numai căinţă, regret şi nici numai frică de pedeapsă ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor şi deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârşirii lui şi un nou început de viaţă, un câmp nou de lucru în har şi adevăr”[3]

Însă Taina Spovedaniei nu acţionează oricum, ci printr-o lucrare văzută ce trebuie să fie făcută după rânduiala Bisericii, care spune: „Deci toate să le facem după rânduială şi canoane şi după hotărârile Părinţilor, dacă voim a moşteni în noi harul lor, şi dacă voim ca iertarea păcatelor pe care o dăm, să fie adevarată şi încredinţată”[4]. Dar atât duhovnicii cât şi penitenţii trebuie să facă toate aceste lucruri după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „cu cuviinţă şi după rânduială” (I Corinteni XIV, 40), fără abateri şi fără încălcări aduse slujbelor.

Taina pocăinţei, respectiv mărturisirea păcatelor, implică în sine mai multe etape, faze sau momente distincte, după cum le aflăm şi-n manualul de Liturgică Specială al Pr. Prof. Ene Branişte, şi anume:

1. Căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite cu hotărârea de a nu mai păcatui pe viitor, căinţă care vine cunoscând starea de unde am căzut prin păcătuire.
2. Spovedania, mărturisirea păcatelor către duhovnic.
3. Împlinirea canonului de pocăinţă (a epitimiei) dat de duhovnic care poate dura un timp mai lung sau mai scurt, până când vedem că „rana sufletului” s-a vindecat.
4. Dezlegarea sau iertarea pe care o dă Însuşi Duhul Sfânt prin duhovnic, aşa cum ne arată Sf. Nicodim Aghioritul[5]. Ultimele două, în practică, se mai inversează.

Din păcate însă există cazuri când, fie din comoditate, din lipsă de timp, din nepurtarea de grijă pentru cele sfinte sau din interes, unii preoţi duhovnici fac diferite omiteri sau greşeli, abătându-se de la rânduiala spovedaniei sau chiar o înlocuiesc cu un „simulacru” de mărturisire a păcatelor, aşa cum spunea un mare profesor de teologie al facultăţii noastre (Pr. Prof. Dumitru Radu , în teza sa de doctorat: Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, XXX-1978,nr. 1-2) depărtându-se, astfel,  de învăţătura şi practica Sfintei noastre Biserici.

„Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba”  – Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

Abaterile sau încălcările pot surveni în diferite momente ale pregătirii sau săvârşirii Tainei Spovedaniei, ori chiar după ce aceasta a avut loc, ca de exemplu:

– în timpul pregătirii pentru spovedanie;

– prin primirea fiilor duhovniceşti ai altor duhovnici fără acordul acestora;

– ori atunci când unii  duhovnici îmbracă în grabă doar epitrahilul în biserică;

– când nu rostesc complet ”molitfa” de dinainte de spovedanie;

– când aleg un alt loc de mărturisire în afara bisericii, făra a avea măcar icoana Mântuitorului înaintea lor, deşi putea săvârşi acolo;

De asemenea duhovnicul poate greşi când spovedeşte în grabă sau în timp ce oficiază alte slujbe, ori prin lipsa lui de sensibilitate şi bunătate sufletească, prin lipsa de răbdare sau prin nepăsare, ori prin tratamentul diferenţiat al penitenţilor în raport cu starea lor materială sau prin săvârşirea spovedaniei în grup. La finalul mărturisirii poate greşi prin neacordarea de epitimii adecvate sau dimpotrivă, prin aplicarea unor canoane foarte dure ori interesate şi chiar după spovedanie ar putea greşi prin nepăstrarea secretului spovedaniei.

O problemă majoră a timpurilor noastre este criza de timp, preotul duhovnic trebuind să facă faţă credincioşilor veniţi să se mărturisească într-un timp inechitabil de scurt în raport cu numărul lor, de obicei la sfârşitul posturilor mai lungi. În ultimii ani, de când, prin purtarea de grijă şi osteneala Preafericirii Sale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, posturile de radio şi televiziune „Trinitas” transmit în permanenţă, s-a observat o creştere considerabilă a numărului de credincioşi care vin la spovedit. Mulţi dintre ei nu au, însă, nici cele mai elementare cunoştinţe religioase, dar  pentru că au auzit şi ei la radio sau la televiziune  vorbindu-se despre foloasele mărturisirii, vin să se spovedească şi să se împărtăşească. În aceste condiţii, de multe ori se poate întâmpla ca spovedaniile să se facă „pe fugă”, uneori în timpul slujbelor, puterea de concentrare a duhovnicului riscând să fie diminuată de atenţia distributivă  şi astfel, el să nu poată asculta deplin  spovedania sau să  dea cele mai potrivite sfaturi sau epitimii.

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, în calitate de vestit dascăl de Teologie Liturgică, sesiza:

„Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba. Nu se rezervă suficient timp şi răbdare pentru a discuta sau a angaja un dialog efectiv cu credincioşii. O spovedanie săvârşită între două ectenii sau în fugă, în uşa altarului, nu-i spovedanie şi aceasta arată concepţia despre această Sfântă Taină, atât a preotului, cât şi a credinciosului”[6], continuând în alt loc:

„Este un adevărat sacrilegiu administrarea tainei Spovedaniei sub această presiune a timpului şi sub privirile zecilor sau sutelor de credincioşi care aşteaptă nerăbdători şi grăbiţi să le vină rândul la spovedit, dar când, de fapt, nu poţi să ştii sau să aflii aproape nimic despre starea lor sufletească . Atât ei, cât şi preotul sunt grăbiţi şi aceea numai Spovedanie nu se poate numi.”[7]

Preotul duhovnic ar trebui să ofere penitentului şansa de a se destăinui pe îndelete, precum îi curg cuvintele, nepresat de factori externi, în tihnă, într-un loc şi într-un spaţiu  duhovnicesc, în care creştinul să simtă că i se acordă atenţie, răbdare, înţelegere, mângâiere; să se simtă ca un fiu care, greşind, caută îndreptarea.

Un experimentat duhovnic spunea că o spovedanie autentică, cu zdrobire de inimă, marcată de pocăinţă , durează poate un minut … Multa şi ocolitoarea vorbire „te trădează că eşti lipsit de pocăinţă, că nu te spovedeşti sincer”[8], dar o mărturisire adevărată necesită, fireşte, mult mai multe minute, cuprinzând şi cercetarea amănunţită a unora dintre păcate (timpul săvârşirii, împrejurările, locul urmările, etc.), şi sfaturile pe care părintele le dă fiului său duhovnicesc, dar şi canonul, epitimia care ar trebui să-i vindece rănile sufleteşti.

La spovedanie trebuie să avem mare grijă deoarece: lipsa de delicateţe, indiscreţia, severitatea, atitudinea excesiv de moralizatoare, acordarea de canoane grele, oprirea îndelungată de la Sfânta Împărtăşanie, etc. îl pot descuraja pe cel venit să se mărturisească, sau chiar să-l piardă prin deznădejdea ce-l poate cuprinde. Să nu uităm că în Molitfelnic se spune: „Să ştii încă şi aceasta, o, duhovnice, că scopul Bisericii este de a îndemna şi a atrage pe toţi către Dumnezeu cu dragostea învăţăturii celui bune, fără a lăsa pe nimeni întristat. Că Dumnezeu caută căinţă de la noi toţi, ca să ne mântuiască şi nimeni să nu piară”[9], dar căinţa, pocăinţa noastră, respectiv mărturisirea trebuie să fie făcută: cu umilinţă, cu adâncă părere de rău, să fie benevolă, din inimă şi nu silit de alţii, să fie completă, să fie sinceră, fără a ascunde ceva sau a diminua, să fie urmată de hotărârea fermă de îndreptare.

Un canon foarte aspru poate distruge sufleteşte  penitentul. Există creştini care, fiind doar opriţi de la Sfânta Împărtăşanie pentru o perioadă de 7, 12, 15 ani, nici nu se mai spovedesc în tot acest timp, pornind de la mentalitatea: „Dacă nu mă pot împărtăşi, ce rost are să mă mai spovedesc?” şi, în felul acesta, îi îndepărtăm de Împărăţia lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei nu cunosc valoarea Sfintei Împărtăşanii, nu ştiu că mare preţ se pune pe curăţia sufletului şi vrednicia la împărtăşire şi primesc cu multă uşurinţă oprirea de la cuminecare, de aceea se pare că cel mai potrivit canon pentru fiii noştri duhovniceşti este convingerea nestrămutată de a părăsi păcatul. Trebuie să nu uitam nici o clipă că, în momentul „când omul îşi mărturiseşte păcatul său şi dorinţa de schimbare a vieţii, atunci Dumnezeu trece de la starea de judecător la starea de părinte milostiv”[10], şi ştim că „Dumnezeu are o milostivire mai mare decât dreptatea pe care o înţeleg oamenii, că milostivirea Lui depăşeşte calculele omeneşti, fiindcă iubirea Lui milostivă este puterea de viaţă dătătoare.”[11]

„Aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit” – Părintele Cleopa

Cât despre epitimii cunoaştem faptul că ele nu sunt „pedepse” pentru păcatele săvârşite, ci „remedii sufleteşti pentru vindecarea păcătoşilor,”[12] cu rol „vendicativ”, adică vindecativ, de tămăduire, nu vindicativ, de răzbunare, de pedeapsă. Prin ele nu se urmăreşte satisfacerea dreptăţii divine jignită prin păcat, cum se prezintă în teologia romano-catolică, ci „se urmăreşte îndreptarea celui păcătos, adică vindecarea lui de deprinderea de a păcătui”, aflăm în „Dreptul Bisericesc”[13]. Dar vindecarea, spunea Sf. Vasile cel Mare (+ 379) că „trebuie să se hotărască nu după timpul penitenţei, ci după chipul pocăinţei” în can. 2, iar în can. 74 tot  Sf. Vasile cel Mare spunea:” Cel ce se va face sârguitor în mărturisire, în acest caz, dacă cel căruia i s-a încredinţat puterea de a lega şi dezlega…s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire, fiindcă cercetarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc, degrabă ajung la iubirea de oameni a lui Dumnezeu”, iar în can. 84 spunea: „…negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei…”( Pidalion, Bucureşti, 1933, p.430).

Pentru întoarcerea creştinului către Dumnezeu şi Sfânta Biserică, Pravila bisericească ne oferă alternativa împărţirii canonului în trei părţi: una să se pună în seama milostivirii Bunului Dumnezeu, alta să o ia duhovnicul asupra lui iar cealaltă să rămână „în seama conştiinţei penitentului.”[14] Şi nu fără rost s-a făcut acest pogorământ, căci o serie de epitimii foarte aspre pot determina penitenţii să se lipsească definitiv de spovedanie sau să caute duhovnici cu viaţă asemănătoare cu a lor, care să îi canonisească foarte puţin sau deloc, gândindu-se că şi ei, deşi duhovnici, au aceleaşi păcate, slăbiciuni şi neputinţe. După cuvântul părintelui Cleopa, „aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit”[15]. Alţii se folosesc de duhovnici, spovedind unuia păcatele cele mari si altuia cele mărunte, ca în felul acesta să se poată împărtăşi cu dezlegarea celui din urmă. Alţi creştini spun doar în şoaptă păcatele mari, fără ca duhovnicul să le audă, şi cu voce tare le spun pe cele mărunte, în speranţa că în felul acesta li se iartă toate păcatele şi se pot împărtăşi liniştiţi, fără să-şi amintească, însă, cuvintele şi sfaturile de la încheierea molitfei de spovedanie: „iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea”[16].

De aici grija extraordinară pe care Biserica o are pentru Taina Spovedaniei şi mulţimea de îndrumări date duhovnicilor în vederea unor mărturisiri făcute după rânduială. Aşa găsim atenţionarea că „Orice om sau femeie de-şi va lăsa duhovnicul său fără pricină şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică cu acela ce-l primeşte pe dânsul.”[17] Înţelegem, deci, grija pe care trebuie să o avem la spovedanie, mai ales în preajma Sărbătorilor Naşterii şi a Învierii Domnului, când vin la mărturisit creştini pe care nu i-am văzut poate niciodată sau doar extrem de rar, iar atunci vin să se spovedească şi să se şi împărtăşească pentru că au ţinut şi ei câteva zile de post. În aceste condiţii, noi trebuie să avem grijă cum procedăm ca, pe de o parte, să nu pierdem pe niciunul dintre ei, iar, pe de altă parte, nici să nu încălcăm canoanele şi normele rânduite de Biserică, căci numai prin ea, prin Biserică, prin succesiune apostolică, primim puterea de a lega şi dezlega păcatele.

Abateri de la normele liturgice şi canonice privind Taina Spovedaniei – partea II-a

Bibliografie:

[1] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturghia Specială, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 382, la capitolul „Mărturisirea” (Spovedania)

[2] Prefaţa Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, la teza de doctorat a Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Trinitas, 1999, p. 3

[3] Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Trinitas, 1999, p. 26

[4] Molitfelnic, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, p. 59

[5] Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Bucureşti, 1928, p. 129

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 1, Galaţi, Ed. Episcopiei Dunării de jos, 1996, p. 185

[7] Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Galaţi, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, p. 204

[8] Arhim. Vasilicos Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Bucureşti, Ed. Tabor, 2012, p. 46

[9] Molitfelnic, p 59

[10] †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu, Bucureşti, Ed. Basilica, 2008, p. 66

[11] Ibidem, p. 67

[12] Apud Pr. Ioan  (Irineu) Mihălcescu, Dogmatica iubirii, în colecţia „Clasici ai Teologiei Româneşti”, Editura „România Creştină”, 1998, p. 156

[13] Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Vol. II, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 45

[14] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Editura Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 1999, p. 61

[15] Arhim. Cleopa  Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan,  Lumina şi faptele credinţei, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994,  p. 61

[16] Molitfelnic, p. 65

[17] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1999, p. 468