Destinul Andreei este de-a dreptul hollywoodian. Și-a petrecut copilăria între spitale, analize și școală. Tratamente peste tratamente, păreri care mai de care, iar la 16 ani boala o silește să ia loc în scaunul cu rotile. Ceea ce pentru mulți părea de neînchipuit, pentru Andreea Nechita a devenit realitate. Absolvă cu brio Facultatea de Medicină din Iaşi, iar în prezent este printre puținii medici rezidenți în scaun cu rotile din România.

Articolul pe scurt:

• Sfaturi de la medicul Andreea Nechita, pe timp de pandemie: “În perioada pandemiei și nu numai, se recomandă spălarea mâinilor minim 20 de secunde, cu apă și săpun. Pentru a evita apariția unor eczeme produse de agenții de curățare și dezinfectare, se recomandă utilizarea frecventă a produselor de emoliere pentru refacerea funcției de barieră“

• Dorința de a ajuta din postura de medic: “Drumurile prin spitale nu m-au făcut să mă îndepărtez de sfera medicinei, ba din contră. După șocul de la 16 ani când am rămas în scaunul cu rotile, mi-am zis că voi da la medicină“

• Când viața pune un diagnostic crunt: “În vacanțele de primăvară, vară, iarnă, eram prin spitale. Că era la București sau Târgu Mureș, de fiecare dată alte analize, alte păreri, alte diagnostice“

O copilărie printre analize, ace și păreri

Abia ce începuse să guste din savoarea copilăriei, că viața îi scoate în cale un prim hop. “Inițial nu sesizasem că aș avea vreo problemă, dar la un moment dat am început să merg din ce în ce mai greu. Mă împiedicam, urcatul scărilor era dificil, iar aceste lucruri mă diferențiau de ceilalți copii. Nu aveam altă simptomatologie, dar acest legănat era vizibil. În vacanțele de primăvară, vară, iarnă, eram prin spitale. Că era la București sau Târgu Mureș, de fiecare dată alte analize, alte păreri, alte diagnostice“, povestește Andreea Nechita pentru Matricea Românească.

Dacă nu se întâmpla să ajung într-un scaun cu rotile, nu știu dacă aș mai fi ales medicina

A continuat să meargă în aceste condiții până la vârsta de 16 ani. Cu un an mai devreme, Andreea mersese până în China, unde a efectuat un transplant cu celule stem. Se așteptau rezultate semnificative. “Din păcate, operația nu a avut rezultatul pe care mi l-aș fi imaginat la vârsta aceea. Când faci efortul de a merge până în China, e normal să aștepți mari îmbunătățiri. La un an după, am avut o operație în urma căreia am suferit complicații. A fost cel mai dificil moment, iar atunci traseul meu s-a schimbat. Cred că dacă nu se întâmpla să ajung într-un scaun cu rotile, nu știu dacă aș mai fi ales medicina.“, spune Andreea.

Când pacientul hotărăște să devină medic

Pe lângă părinți, un resort de putere a fost școala. Andreea nu a vrut în ruptul capului să abandoneze cursurile. “Totul până la școală!“, spune pe un ton cât se poate de serios. “Drumurile prin spitale nu m-au făcut să mă îndepărtez de sfera medicinei, ba din contră. După șocul de la 16 ani când am rămas în scaunul cu rotile, mi-am zis că voi da la medicină. Așa că m-am pus pe învățat suplimentar pentru că trebuia să-i ajung din urmă pe cei care erau mult mai pregătiți“, mărturisește Andreea Nechita.

Atâta timp cât îți dorești ceva cu adevărat, vei reuși. A fost cheia destinului, dacă nu îmi era locul la medicină, cu siguranță nu ajungeam

Cu ambiția până la cer și cu un program susținut de muncă, Andreea a intrat la Facultatea de Medicină, specialitatea dermato-venerologie. Am întrebat-o cum a fost viața de student în condițiile date și ce a contat în alegerea specializării. “Ușor nu a fost. Am trăit șase ani plini, în care nu am știut că sunt sărbători. Am avut sprijinul părinților, apoi colegii cu care m-am înțeles foarte bine. Cu profesorii nu am avut probleme, am avut o relație foarte bună. Am vrut ori endocrinologie, ori dermatologie, pentru că în situația mea nu aveam cum să aleg o specialitate care să implice gărzi și o doză mare de efort fizic“, ne spune medicul rezident Andreea Nechita.

Sfatul medicului Andreea Nechita în vreme de pandemie

Anii studenției s-au scurs cu repeziciune, iar azi este medic rezident în anul III, la Spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi. Am rugat-o pe Andreea să ne povestească cum a fost reîntoarcerea în spital, de această dată din postura de medic. “A fost cu totul diferit. Nu îmi cunoșteam colegele nici măcar din vedere, era ceva cu totul nou. Mi-a luat o perioadă bună ca să mă integrez, să înțeleg care îmi sunt responsabilitățile, care îmi sunt limitele, cum trebuie să mă comport față de un pacient“, mărturisește emoționată Andreea.

Spălarea mâinilor să se facă cu apă și săpun. Nu e suficient doar o clătire cu apă rece și atât

Și pentru că stau de vorbă cu un medic, nu am putut să nu aduc în discuție problema pandemiei. I-am cerut medicului rezident Andreea Nechita câteva sfaturi dermatologice în lupta cu COVID-19. “Voi începe prin a recomanda oamenilor să stea acasă, de aici pornește totul. Dacă trebuie să plece afară, să fie echipați cu mască și mănuși, apoi când revin acasă, ele trebuiesc aruncate. În perioada pandemiei și nu numai, se recomandă spălarea mâinilor minim 20 de secunde, cu apă și săpun. Pentru a evita apariția unor eczeme produse de agenții de curățare și dezinfectare, se recomandă utilizarea frecventă a produselor de emoliere pentru refacerea funcției de barieră“

– Azi vom învăța trei cuvinte noi! spune tatăl.

– Doar trei? – râde Bianca cu gura până la urechi. Pot să învăț și zece!

– Știu, știu, dar acestea au ceva anume: sunt trei porți ferecate. Dacă găsești și păstrezi cheia, grădinile fermecate din spatele lor vor fi toată viața ale tale!

– Pffff… să le auzim!

Claudiu s-a hotărât să îi dăruiască fiicei sale de 13 ani niște comori. Comori de care el nu a avut parte decât târziu, după anii de tinerețe.

– În viața de zi cu zi, în orice moment, eu îmi ghidez acțiunile având mereu clare, în fața ochilor, trei „puteri” importante. Iată-le.

ASERTIVITATEA

– Vezi tu, comunicarea asertivă este aceea prin care spui tot ce vrei să spui direct, sincer, spontan și ferm, fără a-l leza pe cel căruia i te adresezi, păstrându-ți demnitatea și verticalitatea.
De notat este că asertivitatea nu este un comportament natural, noi nu ne naștem cu el. Îl dobândim familiarizându-ne cu el, educându-l. În mod normal comunicăm fie supus, fie agresiv. Comportamentul asertiv nu se află la mijlocul distanței dintre cele două, ci se apropie de cel agresiv pentru că exprimă ferm ceea ce simți, dar se deosebește esențial de acesta pentru că nu încalcă drepturile sau libertățile celuilalt.

– Adică îi pot spune colegei mele de bancă cum nu îmi place când își întinde toate ustensilele de geometrie peste manualele și caietele mele? Folosind un ton, așa, politicos dar mai rece care să îi arate că sunt deranjată și cotropită? Și folosesc cuvinte frumoase și nu îmi dau ochii peste cap…

– Exact așa!

EMPATIA

– Empatia…

– Am mai vorbit despre empatie!

– Așa este: ea reprezintă capacitatea de a te putea identifica plenar cu alți oameni și cu trăirile lor și, ulterior, de a te putea detașa de această identificare tocmai pentru a-l putea înțelege și ajuta pe cel aflat în nevoie.

Există trei tipuri de empatie:

1. Empatia cognitivă, care ne ajută să înțelegem cum gândesc ceilalți și ne permite să le înțelegem punctul de vedere.
2. Empatia emoțională, care ne permite să simțim noi înșine sentimentele celorlalți. Simțim împreună cu cealaltă persoană însă nu e obligatoriu să arătăm compasiune.
3. Interesul empatic este al treilea tip de empatie și cel care generează compasiune. Dovedim interes empatic atunci când în noi se naște dorința de a-l ajuta pe celălalt, dacă simțim că acesta necesită acest lucru.

– Îmi place foarte mult ceea ce îmi spui! Eu simt să fac asta deja pentru prietenii mei!

ASCULTAREA ACTIVĂ

– Știi, „a auzi” nu înseamna „a asculta”. Orice comunicare eficientă implică procesul de ascultare. Oricât de simplu ar părea, capacitatea de a asculta, plenar și activ, există în foarte puțini dintre noi.

Tindem să auzim ce spun cei din jur sau partenerul de discuție. Acest lucru presupune doar a percepe (proces psihic elementar) sunete, zgomote, tonalități, cu ajutorul auzului, uneori fragmentat, în treacăt.

A asculta cu adevărat presupune să îți concentrezi întreaga atenție spre spusele celuilalt, să îți dorești să îl înțelegi și să îți faci o imagine corectă a perspectivei acestuia în discuție.
A asculta plenar înseamnă a țese empatie și a trata discuțiile asertiv.

– Asta a fost o lecție grea și foarte folositoare!

– Este bine să începi devreme să lucrezi cu aceste instrumente fabuloase! Cheile de la toate intrările vor fi în mâinile tale, vei vedea!

Viața industriașului Dumitru Mociorniță este demnă de o mare ecranizare. Copilul care nu avea ce încălța, urma să devină “regele pantofilor“ din perioada interbelică. Un drum presărat cu determinare, muncă și viziune antreprenorială, așa poate fi descrisă lupta de o viață a marelui întreprinzător care a încălțat o bună parte din populația României.

Industriașul Dumitru Mociorniță, un produs al lui I.C. Brătianu

În familia sa săracă, ce se îndeletnicea cu munca pământului, Dumitru Mociorniță era unul din feciorii sortiți să ducă mai departe traiul alor săi. Se născuse în data de 5 august 1885, în localitatea prahoveană Țintea. Asemeni copiilor din sat, Dumitru merge la școală, unde viața îi predă prima lecție: nu avea încălțăminte, iar lumea spune că învățătorul l-a exilat în ultima bancă. Cu toate acestea, puștiul termină primele patru clase și decide să nu se oprească aici. Se mută la Ploiești pentru clasele V-VIII, apoi vine în București unde se înscrie la Liceul Economic Kretzulescu.

Pe durata studiilor din Capitală oferă meditații la franceză și germană. Bacalaureatul, o simplă formalitate, promovează cu brio. Mustind de talent și inteligență, tânărul este remarcat de I.C. Brătianu care îi oferă o bursă la Școala Superioară de Comerț. Absolvă Magna Cum Laudae, iar creditul din partea liberalului continuă cu o nouă bursă, de data aceasta la prestigioasa instituție École Supérieure de Commerce et d’Industrie de Paris.

O idee născută în plin război

Dobândește o vastă experiență din sesiunile de practică în fabricile de textile din Franța și în industria chimică din Germania. Nici pe meleaguri străine nu scapă neremarcat și primește un post de reprezentant comercial al unei firme de produse chimice în portul Hamburg. De prisos să mai spunem că de cealaltă parte americanii trăgeau de el, dar refuză ambele oferte.

Cu bagajul de cunoștințe, o viziune occidentală și experiența de pe piața străină, Dumitru decide că e timpul să se întoarcă în România. Revenit aici, se angajează la tăbăcăria industriașului Nicola Prodanof, unde îl va cunoaște pe viitorul său socru, Grigore Alexandrescu.

La doar 24 de ani era unul din stâlpii companiei, însă vine nenorocirea: Primul Război Mondial. Este încorporat în armată și luptă cu vitejie pe frontul moldovenesc și pe cel basarabean. În mocirla tranșeelor acompaniată de bubuitul tunurilor, Dumitru gândește în cheie antreprenorială și identifică nevoia trupelor militare. Pe loc, îi vine ideea de a confecționa bocanci, șei pentru cai, cizme pentru comandanți și alte accesorii de piele. Împrumută 30 de milioane de lei și cu ajutorul socrului său, cumpără două hectare de teren la marginea Bucureștiului. Acolo, avea să se înalțe o fabrică dotată cu mașinării luate în leasing din Germania și Marea Britanie.

Tovarășii sapă la temelia imperiului

Cu trei magazine de desfacere în Capitală și în marile orașe, 370 de milioane lei capital și 1.000 de angajați, brandul Mociorniță pune stăpânire pe piața autohtonă. Nici debutul celui de-al Doilea Război Mondial nu a putut opri elanul dezvoltării, ba din contră, fabrica devine furnizorul principal de echipamente pentru Armata Română. Totul a fost gândit ca un business de familie, astfel, în 1942 înregistrează societate pe acțiuni, apoi împarte funcții și procente către frații și fiii săi. Mediul de lucru pe care îl crease pentru angajații săi concurează cu cel din marile corporații de azi: se oferea asigurare medicală, cantină, unii primeau chiar și locuință, iar copiii conștiincioși ai muncitorilor primeau burse de studiu.

Imperiul care rezistase unui război mondial nu a mai avut ce face în fața tăvălugului comunist. În 1945, sovieticii preiau frâiele fabricii care ajunsese la un capital de aproape un miliard de lei! Doi ani mai târziu, averea familiei începe să fie confiscată. Fiul industriașului, Ioan Mociorniță, este aresta în 1948, iar Dumitru cade la pat într-o sărăcie lucie. Își petrece ultimele clipe îngrijit de una din cele două fiice ale sale. Comuniștii sperau că se va însănătoși pentru a-l putea încarcera, dar pe 17 septembrie 1953, pierde lupta cu boala.

Milionarul care a rămas om până la capăt

Dumitru Mociorniță a știut să nu devină robul banilor. Își putea permite orice extravaganță, dar a optat pentru un trai în cheia bunului simț. Exemplu stă episodul achiziționării unei case în Capitală. A avut de ales între Casa cu Lei, situată pe Calea Victoriei și cea de pe strada Paris, mult mai modestă, pe care a și ales-o. Explicația era simplă: “Cum pot eu, băiat de ţăran, de la Băicoi, să stau într-o casă cu lei la uşă şi atâta somptuozitate? Sunt bogat doar prin prisma generaţiei şi ar fi ruşinos să afişez atâta opulenţă“.

În 1937, a investit în cel mai performant dispensar din București și a donat sume considerabile pentru ridicarea Maternităţii Bucur. Un rol important la jucat investiția în educație. Dumitru a fost unul din finanțatorii fideli ai Liceului Gheorghe Șincai.

Îndrăgostită de teatru din copilărie, Ana-Maria Rusu nu s-ar fi gândit că peste ani va ajunge la catedră. După absolvirea Universității ”George Enescu” din Iași, specializarea pedagogie muzicală, Ana-Maria a petrecut primii 11 ani din cariera de profesor în Bârlad. Acolo, lipsa materialului didactic a făcut-o să inoveze și a transformat o banală oră de muzică într-o simfonie de instrumente neconvenționale.

Articolul pe scurt:

• Ce face un profesor de muzică pe timp de pandemie?: “Mă întâlnesc cu elevii pe platforme, mai vorbim, cei de liceu cântă și îmi trimit filmările. În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri“
• Lipsurile te fac să evoluezi: “La Bârlad nu avem un raft să pun o foaie. Prima dată am cântat cu hârtie de copt pe care o cumpărasem eu, apoi cu creioane, am cântat cu corpul“
• Ora de muzică, mână în mână cu matematica și geografia: “Colegii mei de la Focșani încearcă să mă implice în orele lor. O lecție de geografie sau formulele la matematică se învață cel mai ușor pe ritmuri de rap“

Nu tu alegi catedra, ea te alege pe tine

Ana-Maria este un produs al județului Vaslui. Cei trei frați și-au petrecut copilăria în cheie muzicală, acompaniați de discurile puse la pickup. “În orașul Bârlad era o școală de muzică foarte bună, iar pentru că era singura școală vocațională din oraș, mama a decis să mă înscrie. Ulterior m-am orientat către liceul de artă, apoi Conservatorul la Iași“, a spus Ana-Maria Rusu pentru Matricea Românească.

Când a venit ziua de vineri și am conștientizat că nu o să mai intru la clasă, s-a produs scânteia

Cum fiecare poveste de viață are la un moment dat o cotitură, în cazul Anei-Maria aceasta a venit în timpul facultății. “Aveam posibilitatea de a face modulul pedagogic, nu doream să fiu profesor, dar am zis că tot e gratis… M-am gândit că dacă lucrurile nu merg cum trebuie mă duc profesor, era o variantă de rezervă. Când eram în anul cinci de conservator, doamna la care noi eram repartizați cu modulul s-a îmbolnăvit și a rugat pe unul din noi să-i țină orele timp de o săptămână. M-am oferit, apoi am fost la o școală de cartier. Emoțiile erau mari, elevii percepeau muzica altfel, dar nu știau să se bucure de ea ca artă. Mă simțeam ca un zeu printre ei, iar când a venit ziua de vineri și am conștientizat că nu o să mai intru la clasă s-a produs scânteia“, zice entuziasmată Ana-Maria.

Atunci când nu ai de niciunele, inovezi

Energia și setea copiilor după cunoaștere, au făcut-o să se întoarcă în urbea natală și să susțină examenul de titularizare. În anul 2005, Ana-Maria a început să predea la o școală din orașul Bârlad. Acolo, lipsurile erau majore, nici măcar un raft unde să pui o foaie nu exista. În astfel de condiții aveai două căi: ori abandonai, ori inovai. “Prima dată am cântat cu hârtie de copt pe care o cumpărasem eu, apoi cu creioane, am cântat cu corpul. Am început să filmez secvențe din clasă și să le postez pe internet. Nu credeam că fac ceva special, socoteam că toți profesorii procedează similar. La început predam clasic, după manual, dar mi-am dat seama că e depășit, așa că am început să adaug joculețe. Asta s-a întâmplat pe parcursul anilor petrecuți la școala din Bârlad“, a spus Ana-Maria Rusu.

Soclul pe care mă ridică lumea azi este clădit din umerii miilor de elevi pe care i-am avut

Sora Anei-Maria, absolventă și ea de conservator și profesoară în Iași avea o pagină de Facebook denumită Mai Multă Educație Muzicală în Școli, pe scurt MEMIS. “Inițial a fost o pagină simplă unde puneam citate. În momentul în care am început să postez fragmente din lecții, mi-am dat seama că ceea ce era acolo reprezenta mai mult decât un exemplu, era o metodă de învățare. Vedeam dacă merge la clasă, aplicam, dacă nu ieșea adaptam și postam din nou pe pagină“, povestește profesoara.

Muzica în familie, antidot împotriva pandemiei

Acum este profesor de Educație muzicală la Școala Gimnazială Anghel Saligny și Colegiul Național Unirea, ambele din Focșani. Chiar dacă a schimbat orașul, percepția copiilor despre muzică era tot aceeași. “La vârstele mici cred că este muzică de mort, așa zic despre muzica clasică, dar majoritatea joculețelor mele sunt pe muzică clasică. Este o audiție muzicală activă, ascultăm piese de la cele mai cunoscute după care îi conduc către genuri mai complicate“, a zis Ana-Maria Rusu.

În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri

Pandemia nu a făcut decât să schimbe regulilor jocului. Chiar dacă îi e greu, Ana-Maria a găsit soluția: muzică în familie, dar cu linguri. “Mă întâlnesc cu elevii pe platforme, mai vorbim, cei de liceu cântă și îmi trimit filmările. În lumina evenimentelor actuale cred că trebuie să-ți oferi puțin timp să cânți la linguri. Am o campanie cu copiii de liceu, se numește Cele mai bune lucruri se întâmplă înăuntru, pe melodia Let It Be. Apoi, pe social media am filmulețe cu familia mea care cântă la linguri, iar ulterior vrem să introducem și alte obiecte de bucătărie. Muzica unește și vindecă!”.

Pe marginea unui peron din Gara de Nord, maestrul așteaptă trenul pentru a pleca în provincie. Urma o serie de concerte care aștepta de ceva vreme. În mâna dreaptă un geamantan, iar în cealaltă o vioară Stradivarius. Cohen, impresarul lui Enescu, îi face semn să urce, urmează un drum lung. Ne aducem aminte de maestru și de călătoriile lui prin țară astăzi, când se împlinesc 65 de ani de la plecarea sa dintre noi.

Pregătiri înainte de turneu

După cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea artistică a lui George Enescu se împarte între două țări: Franța și România. În 1936, Enescu se găsea în Capitală, mai exact într-o cameră de clasa a doua din incinta Hotelului Bratu, aflat în proximitatea Gării de Nord. La cei 55 de ani, Jurjac, după numele de alint, era un tip robust, cu o podoabă capilară bogată, de culoare închisă, ce-i aluneca pe frunte, și cu o voce timidă. Stă la clasa a doua nu pentru că nu și-ar permite să închirieze un apartament de lux, ci pentru că “e aproape de gară și trenurile pleacă la noi de dimineață“, lămurește maestrul.

Urmează un turneu lung prin provincie, iar Enescu își pregătește meticulos bagajul: un geamantan cu cele trebuincioase și cel mai important obiect, vioara. Era un Stradivarius pe care dăduse 15.000 de mărci. Jumătate din preț a fost acoperit de ajutorul bănesc primit de la Spiru Haret, care a făcut o colectă în urma căreia 90.000 de elevi din școlile primare au donat pentru achiziționarea viorii. Poate că așa se explică episodul în care Enescu, aflat în Oltenia face o repetiție generală înaintea unui concert la care asistă o sală plină ochi cu elevi ce nu treceau de șaptesprezece ani. Dar să revenim.

Prima urbe de pe traseu

În timpul călătoriei cu trenul este însoțit de impresarul său, Cohen, care se îngrijea de agenda maestrului. După un drum lung, scârțâitul frânelor pe roțile de fier anunță prima destinație. Peronul este ticsit cu fel de fel de oameni care fierb: strigăte, agitație, aglomerație! Mirați, călătorii scot capetele pe geam și nu înțeleg ce-i cu această mulțime electrizată. Din compartimentul de clasa a doua apare sfios, George Enescu. Mulțimea ia foc și un potop de urale se dezlănțuie: “Trăiască maestrul Enescu!“.

La coborâre, un tânăr cu un buchet de flori în mână îi urează bun venit în mijlocul urbei. După micul speech, cei de pe peron îl saltă pe renumitul violonist și-l așează într-o trăsură ca vai de ea și îl conduc până la hotel. Pe la orele prânzului, servește masa la restaurant. Într-o ținută exemplară, încearcă să facă abstracție de personalul care își dă coate și șușotește pe sub mustăți. Ospătarul vine și întreabă dacă poate lua comanda. Enescu ridică privirea și comandă: “două ochiuri, un șnițel și un compot“. După masă, clar odihnă, iar diseară concertul.

Enescu, încoronat neoficial ca bulibașă

Recitalul, un succes! După fiecare bucată muzicală, publicul cere insistent repetarea ei, maestrul se conformează. La final, scena este asaltată de admiratori care solicită autografe. Prima destinație era bifată, așa că urmează alta. Maestrul și impresarul se trezesc cu noaptea în cap pentru a prinde trenul. Nici acum nu scapă de presingul fanilor care îi solicită autografe. De această dată are de-a face cu un grup de domnișoare melomane înarmate cu stilouri și hârtie. Nu-i cale de scăpare, iar Enescu semnează fără oprire. La plecare, zeci de batiste flutură în vânt, se aud suspine, urări de drum bun, nu-i exclus să fi curs și lacrimi.

Sunt multe întâmplările care însoțesc turneele marelui Enescu. Muzica lui avea puterea de a înălța și de a topi inimile reci. Rămâne celebru episodul de la Craiova când la final de concert, membrii unui taraf cad înlăcrimați la picioarele lui și îi spun: “După ce te-am ascultat pe tine, noi ne lăsăm de meserie. Nu ești mata bulibașa al nostru?“

Surse: Ioan Massoff, “Realitatea Ilustrată” nr. 479 din 25 martie 1936 și nr. 514 din 25 noiembrie 1936.

Ce crezi că se va întâmpla cu familia după această perioadă? Noi tot vorbim de „împreună”. Totuși „împreună” mereu poate să irite, să enerveze, să exaspereze, nu? Poate că uneori distanța era cea care mai apropia soții. Paradoxal, nu?

Care poate fi unul dintre secretele lui împreună, laolaltă?

Pe ce se bazează cuplurile longevive

Cuplurile longevive, adică acelea ce chiar sunt fericite ani și ani, unul după altul, au câteva cutume clare scrise cu majuscule pe peretele interior al inimii.

În primul și în primul rând caută să vadă mai mereu ce face bine partenerul. Apoi îl validează pe acesta, doar cu motivul vădit de a-l oglindi în cadre potrivite creșterii stimei de sine. Partenerii din cuplurile de cursă lungă spun mulțumesc și pentru lucruri mărunte în așa fel încât transmit: văd ce faci azi pentru mine: văd că nu ai uitat să iei șampon deși eu nu l-am trecut pe lista cu necesități, văd că ai aranjat masa așa cum știi că iubesc eu deși ție îți ia mai mult timp, văd că ai dat drumul la centrală deși ție nu îți e frig dar simți că mie îmi e.

Oamenii din aceste cupluri caută unul în celălalt frumosul și nu se sfiesc să-l admire în gura mare pe celălalt. Îl folosesc pe „întotdeauna” și „niciodată” cu băgare de seamă și aproape niciodată în sens negativ.

Formulează lucrurile astfel încât se înțelege clar de ce anume ar avea nevoie și nu ce îi deranjează. Își clădesc discursurile din discuții construite pe teren solid făcut din lucrurile bune ale celui ce îi stă alături. Minimizează critica și tonul „de sus”, plin de superioritate și apostrofare. Nu se etichetează, nu își dau ochii peste cap, nu râd de celălalt.

„Poți măsura fericire unei căsnicii după numărul cicatricilor pe care le poartă pe limbă fiecare partener, câștigate de-a lungul anilor în care și-au mușcat limba, reprimându-și cuvintele furioase”.  Citatul face parte din cartea „Și am spus da”, scrisă de E. Gilbert.

Partenerii adevărați recunosc că au nevoie de celălalt

„Am nevoie de tine pentru că doar tu îmi dai și doar tu știi să îmi dai așa cum eu am nevoie, așa cum îmi face bine”. Se lasă pe umărul celuilalt pentru că astfel îi arată cât de importantă îi este susținerea aceasta.

În ani, ajung să găsească mijlocul, calea benefică de comunicare, fără a își leza valorile lăuntrice puternice și fără a renunța la idealuri ce le călăuzesc pașii. Partenerii longevivi se ating și își arată prin gesturi mici afecțiunea.

Și, ce este cel mai important, creează întregul, susținerea, reazămul.

Nu. Nu suntem perfecți. Nu există soția perfectă și nici soțul perfect și nici părintele perfect și nici copiii perfecți. Însă avem lucruri minunate, aproape perfecte în noi, și clipe cu adevărat perfecte deseori care ne sunt motor și măsură și combustibil pentru a merge mai departe.

La bine și la rău suntem mereu împreună, în corăbii mai mari sau mai mici. Nu știm niciodată de unde va bate vântul și rareori suntem anunțați de furtuna din viitor. Suntem în siguranță dacă suntem conectați și dacă avem sprijin și fire nevăzute ce ne leagă. De felul în care decidem să fim o echipă depinde dacă ajungem sau nu în viitorul port.

Voi ați întins bine velele?

Pentru bucureșteanul de odinioară, a face baie era un adevărat ritual. Înarmat cu răbdare și cu o doză bună de “murdalic“, omul de rând aștepta acea zi din săptămână când putea evada sub jetul curățitor al dușului public. Momentul căpătase caracter sărbătoresc, dar apariția acestor așezăminte igienice a fost prilej de răzmeriță.

Vrei să faci baie? Descurcă-te!

Până în 1825, în Capitală nu exista nicio baie în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii care tânjeau după senzația de curățenie fizică trebuiau să dea dovadă de inventivitate. În consemnările despre Bucureștiul de altă dată, George Costescu pomenește în ce fel de condiții avea loc îmbăierea: “fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcută prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei“.

Cu timpul, pe strada Șerban Vodă răsărise o baie turcească cu aburi la care lucrau “frecători băieși și două babe care făceau aceeași meserie pentru cocoane“. Stabilimentul era patronat de Kir Stanciu.

Grigore Ghica al IV-lea era domnitorul Țării Românești atunci când s-a deschis prima baie publică în București

Apă caldă sau rece, prin șuruburi

Ceva nu mirosea bine, iar asta a stimulat pofta de business. Lagarde, un întreprinzător francez s-a gândit să investească într-un stabiliment de băi la București. Pentru asta avea nevoie de o aprobare din partea divanului Țării Românești. În martie 1825, cererea ajunge în fața domnitorului Grigore Ghica care socoti lucru zăbavnic să o semneze. Nu era sigur dacă o asemenea construcție e necesară, așa că cere consimțământul unei comisii de doctori care urma să spună “de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii“.

După o lună, doctorii dau verdictul: băile sunt necesare! Fără să mai șovăie, domnitorul îi dă aprobarea lui Lagarde, dar cu următoarele condiții:

1) Stabilimentul să aibă 10 camere dotate cu uși și fereste bune, cu pat de scânduri pentru odihnă, mescioară cu oglindă, și două jgheaburi care trebuie păstrate curate, iar la trebuință să fie schimbate.

2) Cei care doresc să facă baie să afle la discreție “apă caldă sau rece, prin șuruburi“.

Reclamă în ziar pentru Băile Grivița, spre finalul secolului XX

O revoluție pe fond antreprenorial

Zis și făcut! Semnarea hrisovului aduse cu sine debutul răscoalei. Kir Stanciu își simțea afacerea în mare pericol, așa că se mobilizează împreună cu angajații și protestează. Grupul nemulțumiților este întregit de haimanalele de pe uliță, iar forfota devine starea generală. Ghica îl invită la tratative pe Kir care se aruncă disperat la picioarele vlădicăi și le sărută. Concurența francezului pricinuise cele mai negre scenarii în mintea lui Kir care nu putea concepe cum “un păgân franțuz a căpătat voie să facă băi ca la Viena“. De teamă că va da faliment, acesta începe să-și facă reclamă în fața domnitorului: “Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiașele mele, ori săpunul mai puțin bun decât ăl franțuzesc, făcut din seu de câne?“

Vodă Ghica picase în mijlocul unui război care nu era al lui. Pe de-o parte avea de onorat înțelegerea cu Lagarde, iar pe de altă parte știa că dacă nu-l va ajuta pe Kir, oamenii vor declanșa o răzmeriță de mari dimensiuni. După câteva momente de calcul politic, domnitorul scrie cu mâna lui: “să nu se pricinuiască nicio zăticnire la celelate băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalic, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi“.

Cu mâinile curate, Grigore Ghica nu avea ce să-i mai facă lui Kir. Când pornești pe drumul afacerilor trebuie să îți asumi că la un moment dat concurența te va duce pe fundul oceanului. Kir Stanciu nu a înțeles asta, lumea a început să prefere luxul băilor lui Lagarde, iar pe la baia cu aburi turcești nu mai călcau decât mitocanii care se spălau rarisim.

Sursa: 1) “Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul “Realitatea Ilustrată – nr. din 3 martie 1937; 2) “Bucureștii vechiului regat”, George Costescu, 1944.

Zâmbetul unui copil este neprețuit. Dar ce te faci când afli că în comunitățile rurale cabinetele stomatologice sunt o floare rară? Alina Țiplea și Daniela Staicu sunt zânele care fac minuni pentru copiii de la sate. Cu o echipă de medici voluntari, tinerele readuc surâsul pe chipurile puștilor și le insuflă obiceiuri sănătoase. Matricea Românească le-a provocat pe cele două la un dialog despre începuturi, provocări și proiecte cu miros de fapte bune.

Articolul pe scurt:

• Alături de medicii din linia întâi: “Prima cutie cu combinezoane și măști a plecat către Galați, iar din pricina cererii mari își propun ca imediat după Paști să mai facă minim 200 de bucăți pentru a fi distribuite“
• Cabinetul care aduce zâmbete la sate: “Am făcut programul Zâna Merciluță care inițial a fost un proiect pilot în mediul rural. Atunci nu aveam cabinet mobil, consultațiile se făceau în școli. După am ajuns la varianta cabinetului pe roți“
• Sfaturi pentru deschiderea unui ONG: “Să vezi dacă ideea este deja implementată de un alt ONG. Gândește-te dacă poți avea un impact cu asociația ta, pentru că dacă ai deschis o asociație, dar nu ai impact, atunci nu aduci niciun beneficiu“

Când întâlnirile nasc fapte bune

Ideea unei asociații nu a venit spontan, o vreme a stat la dospit asemeni aluatului de bună calitate. “Am făcut câteva evenimente caritabile în care am strâns tot felul de donații de la prieteni. Cu banii respectivi am încercat să susțin o cauză, dar obiectivul principal era să valorificăm lucruri pe care nu le mai folosim, să le dăm un sens“, spune Alina despre începuturi.

Organizam evenimente, mici concerte, expoziții, totul cu scopul de a valorifica produse și a strânge bani pentru diverse cauze

La puțin timp, cărările Danielei s-au intersectat cu cele ale Alinei. Daniela auzise de acest loc de la o prietenă, așa că nu a stat prea mult pe gânduri și a mers să facă voluntariat după job. Astfel, în 2012 a luat naștere Merci Charity Boutiqe, o ceainărie cu funcționalitate filantropică. “Acolo am cunoscut-o pe Alina. Organizam evenimente, mici concerte, expoziții, totul cu scopul de a valorifica produse și a strânge bani pentru diverse cauze, în principal pentru copiii internați la Institutul Oncologic“, povestește Daniela.

Zânele care readuc zâmbetul pe chipul puștilor

Problemele și lipsurile nu se rezolvă cu una cu două. La institut, fetele au descoperit altceva: copiii aveau nevoie de tratament stomatologic. Nu au stat mult pe gânduri și au făcut un proiect care includea și zona rurală. “Noi mai fusesem în zone rurale cu programul Merci la sat prin care oferim burse copiilor din zonele rurale, ulterior am reușit să renovăm câteva școli. Apoi am făcut programul Zâna Merciluță care inițial a fost un proiect pilot în mediul rural. Atunci nu aveam cabinet mobil, consultațiile se făceau în școli. După am ajuns la varianta cabinetului pe roți“, spune Alina Țiplea.

Până acum am reușit să ajungem în 12 județe din partea estică a țării

Ca orice proiect de anvergură finanțarea a fost o provocare. Costurile reale le-au depășit pe cele de pe hârtie, dar cu ajutorul Fundației Vodafone o parte din ele au fost acoperite. O altă componentă esențială erau medicii care trebuiau să fie dispuși să lucreze în regim de voluntariat. Cu unii colaborau înainte de a exista varianta mobilă a cabinetului, iar pe parcurs cererile de voluntariat cu început să curgă. “Până acum am reușit să ajungem în 12 județe din partea estică a țării. Am acoperit cât s-a putut pentru că în România sunt 12 mii de sate și oricare dintre acestea sunt potențiale comunități în care să mergem“, lămurește Daniela Staicu.

Atelierul social Merci din strada Matei Voievod

Pe timp de pandemie să ne molipsim doar de bine

Majoritatea nu mai văzuseră un medic stomatolog, iar de periuță de dinți nici nu putea fi vorba. Programul gândit de Alina și Daniela nu vine doar să rezolve o problemă de moment. Vor să formeze obiceiuri sănătoase pe viitor astfel, înainte de fiecare tratament medicii le explică puștilor importanța igienei orale, iar la final toți primesc pastă și periuță. Ce mai urmează? “Am dori să construim o rețea de cabinete mobile. Acum avem două și vrem să facem opt. Suntem permanent în căutarea sponsorilor care își pot permite să doneze o mașină care va fi folosită în deplasările de la sate“, a zis Daniela.

Pe viitor am dori să construim o rețea de cabinete mobile. Acum avem două și vrem să facem opt

Pandemia în care se găsește acum lumea nu le-a lăsat indiferente pe ambasadoarele faptelor bune. La atelierul social Merci din strada Matei Voievod nr. 15, se croiesc combinezoane pentru medicii din linia întâi. Prima cutie cu combinezoane și măști a plecat către Galați, iar din pricina cererii mari își propun ca imediat după Paști să mai facă minim 200 de bucăți pentru a fi distribuite. Acum au strâns donații pentru 47 de combinezoane, iar cine dorește să croiască împreună cu ele o poate face printr-o donație în conturile asociației.

Pe fiecare dintre noi această criză macină, irită, ține în gardă. Din păcate nici copiii noștri nu sunt scutiți de acest proces coroziv. Ne-ar prinde bine un manual pe care să îl deschidem la Capitolul 7: „Copiii în timp de criză și/sau pandemie. Ce e de făcut.”

Tot nu există un manual pentru asta (așa cum nu există pentru un milion de alte lucruri). Așa că asistăm la frământările copiilor noștri, frământări mai mult sau mai puțin verbalizate, ușor de observat însă în stări de anxietate, izbucniri, stări de nervozitate sau de retragere în sine. Ca și adulții, copiii simt plenar că pierd ceva, că le lipsește ceva, că sunt privați de nevoi elementare prin distanțarea socială.

La ce ne așteptăm?

Regres

Cu toții vom regresa. Puțin sau mult. O vom face. Copiii au tendința de a regresa mai mult decât adulții. Cei mici, aflați până acum 2 luni într-un „boom” al dezvoltării vor stagna sau se vor întoarce la pași din trecut. Copiii pot avea nevoie din nou de scutec, pot cere din nou biberonul sau suzeta, pot avea nevoie de o jucărie care să ofere confort. Este bine de știut că regresia este normală în perioade pline de stres și incertitudine.

Schimbări ale apetitului și probleme ale somnului

Felul în care mănâncă și felul în care doarme este un indicator clar ce spune că lucrurile sunt sau nu sunt în regulă pentru micuțul nostru. Fie copilul va mânca mai mult, hulpav, fie va renunța la porția obișnuită de mâncare; fie va dormi mult și lung, căutând refugiul în somn, fie va avea somnul „porționat”, scurtat de treziri „cu sudori reci” sau vise neplăcute. Aceste lucruri le putem descoperi deopotrivă la copilul mic dar și la adolescent.

Tulburările de somn sunt des întâlnite în perioade dificile. Insomnia, coșmarul, plimbările în stare de semitrezire pot apărea și trebuie privite cu atenție și înțelegere de adult.

Schimbări de stare

Copiii anxioși vor fi și mai anxioși. Copiii cu tendințe agresive, nu își vor putea ține lesne agresivitatea în frâu. Vor exista discuții repetitive, cu nevoie de asigurare și reasigurare că totul va fi bine. Părinții vor observa și experimenta conversații pe aceeși temă, zile în șir. Anxietatea îi va determina pe copiii noștri să caute validare pentru aproape orice, să simtă frici de intensități ridicate la culcare și să refuze să rămână singuri în cameră. Calmul părinților va echilibra starea și vulcanul emoțiilor copiilor. Iritabilitatea va domni peste camere mai multe zile.

Lipiți de părinți

Experimentăm în această perioadă și senzația de „lipsă de spațiu”. Copiii „se țin scai” de adult, nu îl slăbesc deloc, nici pe balcon, nici în bucătărie, nici la baie și evident, nici seara, în dormitor. Par că refuză separarea. Unii copii preferă doar un părinte/ adult și îl refuză pe celălalt. Mai mult ca oricând copiii cer atenție și dragoste. Au nevoie de reasigurare în planul afectelor.

Adulții verifică dacă cei apropiați sunt ok. Aceasta este o formă prin care își arată lor înșile că ei sunt ok. Copiii fac același lucru, în încercarea de a se stabiliza.

Departe de părinți

La polul opus comportamentului descris anterior stă decizia unor copii de a se depărta de membrii familiei. Își creează un cocon propriu de izolare: de vești, de sentimente, de trăiri, de emoții ce la fac rău. Evadează într-o lume (virtuală) în care simt protecție sau amuzament.

Somatizări

În contextual în care micuții aud discutându-se despre simptomele virozei COVID-19, pot dezvolta aceste stări pe care „le-au văzut cu ochii minții”: dureri de cap, dureri musculare, dureri de burtă sau stare de greață. Este important să îi încurajăm și să îi ajutăm să vadă situația reală: nu sunt bolnavi, vor alunga cu calm și liniștire simptome fantomatice.

Procrastinare

Adolescenții ar trebui să fie fericiți: li s-a dăruit timp! Și ei mereu se plâng de timp, nu e așa? Totuși, îi vom vedea acum procrastinând. Vor realiza mai puține proiecte și teme decât atunci când nu aveau timp. Vor „începe de mâine” sau „de luni” orice. Nu au forță, nu se pot mobiliza, nu își pot concentra deloc atenția, nu vor putea învăța. Există cazuri în care le spunem să facă un lucru și peste un minut se vor întoarce pentru că nu își pot aminti ceea ce le-am cerut. Izolarea și depărtarea pot face aceste lucruri în adolescenții noștri.

Căutăm să oglindim comportamentul copiilor noștri: venim lângă ei, îi ascultăm, îi liniștim. Comportamentul adultului e plin de bune intenții. Copilul are nevoie să vadă siguranță în ochii părintelui, în limbajul său non-verbal, în postura sa, în felul în care își poartă capul, umerii, spatele. Copilul simte energia părintelui și înțelege vorbe „goale” sau vorbe în care părintele crede. Copilul are nevoie să înțeleagă că vom ieși din furtuna ce afectează sănătatea, finanțele, viața de zi cu zi.

Vă îndrum să arătați disponibilitate emoțională față de trăirile copiilor și să traduceți corect sintagma în sine: părintele este stâlpul de încredere, vibrația pozitivă ce îmbrățișează, repară, pune plasturi peste răni mai mult sau mai puțin metaforice. Părintele rămâne far puternic și nicidecum o pastă moale modelată de izbucniri ale copilului.

Părinții au azi cel mai important rol: după ce se vor liniști pe ei înșiși vor putea apoi să își liniștească fiii și fiicele.

Noua stare de normalitate ne vrea adaptați pentru a intra din nou într-un trend ascendent.

Copilăria Laviniei începe sub cheia tăcerii. Semnele sunt cele care au luat locul cuvintelor deoarece părinții sunt persoane surde. Nimeni nu spune că a fost ușor, dar a înțeles că nimic nu e întâmplător și că are un rol în universul silențios. A petrecut perioade bune lângă oamenii surzi, a învățat să-i simtă, să-i accepte, și să-i ajute. Astăzi, Lavinia Chițu este singura interpretă de muzică în limbajul semnelor, și punte între două lumi: cea a persoanelor auzitoare și a celor neauzitoare.

Articolul pe scurt:

• Nevoia de informare pe timp de pandemie:“Transpune în mod voluntar comunicatele autorităților privind măsurile din timpul stării de urgență, aduce lămuriri acolo unde survin neînțelegeri, iar în final ne spune clar și răspicat: “Stați acasă!“

• Un auzitor pe tărâmul surzilor: “Am petrecut ceva vreme la Asociația Națională a Persoanelor Surde, filiala Pitești, acolo am înțeles nevoia de informare pe care aceștia o resimțeau. Dar nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi“

• Lucrurile frumoase încep jucându-te:”De Paști eram la țară și urmăream muzică transpusă în limbajul semnelor de interpreți calificați. Atunci am zis să fac și eu un filmuleț similar, dar nu am crezut că voi ajunge să fac asta pe viitor“

Primul cuvânt a fost un semn

Lavinia și-a intrat în rol încă de mică. Pe la doi ani a început să învețe cuvintele de bază din limbajul semnelor pentru a putea comunica cu părinții. “Când m-am născut nu conștientizam că ai mei nu aud. După ce am crescut am priceput că singurul mod prin care pot comunica cu ei era prin limbajul semnelor. Îi ajutam după putință cu tot felul de lucruri precum tradusul știrilor de la televizor. Ulterior am petrecut ceva vreme la Asociația Națională a Persoanelor Surde, filiala Pitești, acolo am înțeles nevoia de informare pe care aceștia o resimțeau. Dar nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi doream să devin cântăreață“, povestește Lavinia Chițu pentru Matricea Românească.

Nu m-am gândit o clipă să devin ceea ce sunt azi doream să devin cântăreață

Pașii au purtat-o de la podiumul unde făcea prezentări de modă până la funcția de agent vânzări, iar limbanjul semnelor rămăsese doar în familie. Însă la 24 de ani lucrurile au luat cu totul altă direcție. “De Paști eram la țară și urmăream muzică transpusă în limbajul semnelor de interpreți calificați. Atunci am zis să fac și eu un filmuleț similar, dar nu am crezut că voi ajunge să fac asta pe viitor. Reacțiile celor care au văzut produsul final au fost fantastice și mulți își doreau muzică în limbajul semnelor. Când am început nici nu aveam echipamentul necesar, dar după ce am câștigat o sponsorizare am investit în calitatea videoclipurilor“, a spus Lavinia.

La intersecția dintre două lumi

Dacă totul începuse ca o joacă, de acum încolo lucurile devin serioase. Case de producții precum Roton sau Global Records o invită să transpună în limbajul semnelor piese ale artiștilor români. Toate în paralel cu sesiuni de public speaking la TEDx Brașov unde a vorbit despre muzica în lumea surzilor.”Orice instrument, orice melodie trebuie accesibilizată pentru ei. Am întâlnit interpreți care deși traduceau corect, nu transmiteau emoție, nu aveau trăire, iar asta presupune să simți muzica“, lămurește Lavina Chițu.

Arta te schimbă, te duce către o lume mai bună, și te scoate din zona lucrurilor mărunte

Gradul mare de accesări a determinat-o ca în 2018 să-și deschidă propriul site unde încarcă videoclipuri muzicale, vloguri, materiale educative, toate în limbajul semnelor. Când nu filmează este în școli normale unde luptă împotriva discriminării. “Doream să organizez o excursie pe propria cheltuială. Aspectul important pe care îl urmăream era să iau 2-3 copii surzi și să-i includ printre cei auzitori, dar din pricina situației actuale am amânat“, își spune oful Lavinia.

Și în vremuri grele Lavinia tace și face

Până să izbucnească pandemia, Lavinia dăduse drumul unei linii vestimentare dedicate atât persoanelor surde cât și celor auzitoare. “L-am denumit Capricornist, iar momentan suntem trei persoane implicate. Producem tricorui, jachete, și bluze inscripționate cu mesaje pentru ambele categorii. Interesul a fost unul neașteptat de ridicat, acum situația de față ne îngreunează activitatea. Cu toate acestea reușim să onorăm comenzile, iar produsele ajung la clienți prin firma de curierat“, lămurește Lavinia Chițu.

Producem tricorui, jachete, și bluze inscripționate cu mesaje pentru ambele categorii

Criza actuală îi pune în mari dificultăți pe freelancerii din România. Aflați în imposibilitatea de a profesa, unii aleg să se reprofileze, iar alții așteaptă momentul când vor putea reintra în pâine. Chiar dacă se descurcă mai greu acum, Lavina nu stă cu mâinile în sân și în mod voluntar a ales să ajute. Cum? Transpune în mod voluntar comunicatele autorităților privind măsurile din timpul stării de urgență, aduce lămuriri acolo unde survin neînțelegeri, iar în final ne spune clar și răspicat: “Stați acasă!“. Restul e tăcere.

Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz și Mărășești, Fotin Enescu, ministrul de finanțe al României, Prințul Erik al Suediei și Norvegiei, sunt doar câteva răsunătoare nume din șirul elitelor răpuse de gripa spaniolă. Pomelnicul putea fi întregit de Regina Maria a României: suverana a fost țintuită la pat, dar în cazul ei firul vieții a fost mai robust.

Un război se încheie, iar altul abia începe

Pe 11 noiembrie 1918, armele erau date la o parte, supraviețuitorii ieșeau de sub dărâmături și eroilor naționali li se promitea recunoaștere veșnică. Într-o astfel de cheie se sfârșea prima deflagrație mondială care a retezat 20 de milioane de vieți. Mediul insalubru generat de război a înlesnit apariția multor tipuri de virusuri, purtătorii erau soldații din tranșee. Reîntoarcerea în sânul familiei fără un consult în prealabil a fost primul pas către pandemie.

România, încheie războiul cu un bagaj de victorii tactice, dar insuficiente. Tabloul era de-a dreptul dezolant: clădiri distruse, copii rămași orfani, cadavre neidentificate, un dezastru! Poate doar momentul Marii Uniri să mai fi dat un strop de speranță, căci în rest situația nu era prea bună: virusul gripei spaniole decretase stare de asalt asupra omenirii. Bogați, săraci, tineri ori bătrâni, toți mureau pe capete.

Regina Maria a României

Agonia unei regine în carantină 

Ediția din decembrie 1918 a Monitorului Bucovinei se deschide cu următoarea știre:

“În seara de Miercuri în 11 Decemvrie M. S. Regele Ferdinand, încunjurat de comandanții trupelor franceze și române, a luat masa de seară împreună cu soldații francezi și români ai trupelor din capitală, cari au fost răniți pe front și decorați pentru acte de bravură. M. S. Regina, bolnavă fiind de gripă, nu a putut lua parte la această masă“.

Infectată, regina stă în carantină zile bune și nu vede pe nimeni din cei dragi. În izolare nu face altceva decât să se odihnească, boala nu ține cont dacă ești rege sau bufon. Când stările de greață dispar, iar arșița febrei se domolește, Maria ia pana, o înmoaie în călimară și scrie:

”Am fost bolnavă, foarte bolnavă, lovită brusc și pe neașteptate, pe la spate, cum s-ar spune, și am fost țintuită la pat – tocmai când lumea voia să se bucure alături de mine. Boala m-a luat de sâmbătă, m-am trezit cu capul greu și dureros, am îndurat cu greu câteva audiențe… Dar am fost bolnavă – o boală oribilă, dureroasă, cum n-am avut în viața mea. Zile întregi de febră chinuitoare și greață, slăbiciune, halucinații crunte și insomnia neîntreruptă, până am crezut că voi înnebuni. Deci aceasta e celebra gripă spaniolă – ei bine, de acum știu că nu e de glumă cu ea”- 26 decembrie 1918

După trei săptămâni de la debutul bolii, starea de sănătate a reginei se îmbunătățește semnificativ.

”Mă târăsc de colo-colo, dar în fiecare zi sunt tot mai puternică. Nu îmi accept invaliditatea, detest din tot sufletul viața aceasta în care sunt obligată să-mi menajez sănătatea și nu pot face un pas fără să se agite în spatele meu cineva după un șal, o fereastră deschisă sau altceva”, nota Maria de parcă ar fi fost o leoaică în cușcă.

Pe 4 ianuarie 1919, organismul reginei iese biruitor în lupta cu virusul gripei spaniole, exact la timp pentru a fi prezentă la aniversarea celor zece anișori ai principesei Ileana.

Spital pentru tratarea gripei spaniole. Credit foto: Wikipedia

Cuvântul reginei către poporul român

Suverana nu avea cum să rămână indiferentă față de tragedia în care poporul se scălda. Ar fi vrut să facă ceva, dar neputința era cheia dominantă. Gripa a mărșăluit după bunul plac până prin luna decembrie 1920. Statisticile erau sumbre și incerte: între 50 și 100 de milioane de morți. Cei mai afectați au fost tinerii. Maria hotărăște ca peste câteva luni să adreseze un mesaj de încurajare întregii națiuni. Direcțiune gazetei Cultura Poporului anunța pe prima pagină: “M.S Regina Maria în dragostea sa pentru poporul Românesc (…) a binevoit să scrie un articol special ”.

Oamenii așteptau cu sufletul la gură mesajul regal apărut în mai 1921. Iată aici doar câteva fraze din amplul discurs de încurajare către poporul greu încercat:

“Trăim în grele vremuri, în vremuri de primeneală, în vremuri de luptă și de prefaceri. Întreaga lume civilizată pare a sta cu ochii țintuiți în viitor și cu puternice bătăi de inimă este în așteptarea unei mari fericiri, care într-o zi va sosi negreșit. Dar fericirea nu vine deodată ca nenorocirea (…) Țara noastră a tecut prin foc și pârjol, dar s-a oțelit prin flacăra jertfei și acum este gata să-i aștepte pe cei care vor lega rănile, a tuturor celor care vor întări trupul ei, care o vor ajuta să aibă o viață mai lungă, mai bună, mai strălucitoare (…) În război am fost cu toții frați, n-am putea oare să fim frați și în vreme de pace? După sfârșitul luptei sângeroase, n-am putea să punem umăr la umăr, precum am făcut atunci, pentru a clădi, în loc de a dărâma? Ce muncă minunată s-ar  face pe această lume dacă omul ar iubi, în loc de a urî, dacă ar ajuta în loc de a pune piedici, dacă ar binecuvânta, în loc de a blestema, dacă, în loc de îndoială, el ar fi stăpânit de sfânta credință!”

Surse: 1) Jurnal de Razboi 1917 – 1918 Vol II – Maria, Regina României; 2) Gazeta Societății “Cultura Poporului”, Nr. 2, anul 1921. 

În copilărie dorea să devină actriță, dar pasiunea pentru profesia de dascăl a învins. Îi place să comunice cu oamenii, iar una din devizele ei este „comunic, deci exist”. Ioana Revnic crede în puterea poveștilor și a pus bazele unui proiect online prin care le citește copiilor aflați în izolare. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Ioana Revnic despre școala în vreme de izolare, rolul poveștilor în aceste zile și alte proiecte de suflet.

Articolul pe scurt:

• Despre predare online: „Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu s-a mutat online din prima zi de când s-a hotărât închiderea școlilor. Momentul organizatoric a fost cel mai solicitant pentru că e o situație nouă“
• Profesoara care spune povești în plină pandemie: „O verișoară plecată în Italia m-a rugat să îi recomand câteva activități pentru copii. Am întrebat-o dacă nu mă lasă să le spun o poveste pe săptămână și a fost de acord. Mi-am adus aminte că mai am câteva cunoștințe plecate în Spania și am dat vestea mai departe. Ulterior ne-am extins pe Facebook și am fost surprinsă să vad câți doritori sunt așa s-a născut o comunitate“
• Bunătate.ro, locul în care elitele primează: „Am zis să fac un site și să pun acolo exemple de povești, de oameni aparte, locuri inedite, cărți bune, informații despre proiecte caritabile și altele“

Întâlniri pe o distanță de cinci mii de kilometri 

Despre autoarea Ioana Revnic sunt multe de spus. Nu poți trece cu vederea traseul inițiatic pe care l-a parcurs pentru redactarea cărții Dresură de lei. Era la Facultatea de Litere din Oradea, Ioana făcea un doctorat și avea drept sarcină redactarea unei lucrări de specialitate. „În cercul nostru, al doctoranzilor care voiau să publice în revista „Familia” din Oradea, s-a ivit ideea realizării unui interviu cu Alex Ștefănescu, care își lansase „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000.” Am fost trimisă să fac acel interviu. Ulterior am stat de vorbă cu cineva din redacție și am început să fac diverse interviuri. Cred că au fost mai bine de cinci mii de kilometri parcurși pentru realizarea lor, cel mai departe am fost la Chișinău“, a spus Ioana Revnic pentru Matricea Românească.

Cred că au fost mai bine de cinci mii de kilometri parcurși pentru realizarea lor, cel mai departe am fost la Chișinău

În urma unor căutări a descoperit că în școlile din America există o materie intitulată „bunătate” (Kindness) prin care copiii sunt învățați să fie oameni buni. La noi nu exista așa ceva, iar Ioana a zis că trebuie să facă ceva în această direcție. „Am făcut un site care să se numească bunatate.ro. Adun acolo povești despre oameni, locuri și idei aparte. Despre proiecte caritabile. Povești care îți arată că binele este o alegere care poate să fie MEREU făcută“, povestește Ioana.

Poveștile ca antidot pe timp de pandemie

De când este în București, Ioana predă la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“. Acolo a avut un opțional de povești dedicat copiilor. „După mai multe întâlniri, o fetiță mi-a dat o diplomă unde eram numită profesoară de povești. În parteneriat cu Asociația Dăruiește Viață am făcut voluntariat și spuneam povești copiilor bolnavi de cancer de la Spitalul Marie Curie. Proiectul Spune-mi o poveste pentru suflet s-a născut pe 1 decembrie 2018 când am fost la așezământul de copii Sfântul Leontie de la Rădăuți. Apoi am spus povești la o școală de hipoacuzici din Suceava, la gimanziul românesc din Ucraina și în parohii din București, Zalău, Belgia“, mărturisește Ioana Revnic.

În parteneriat cu Asociația Dăruiește Viață am făcut voluntariat și spuneam povești copiilor bolnavi de cancer de la Spitalul „Marie Curie”

Extinderea proiectului în zona online a venit odată cu starea de pandemie. „O verișoară plecată în Italia m-a rugat să îi recomand câteva activități pentru copii. Am întrebat-o dacă nu mă lasă să le spun o poveste pe săptămână și a fost de acord. Mi-am adus aminte că am rude plecate și în Spania și am dat vestea mai departe. Ulterior proiectul „Spune-mi o poveste pentru suflet!” s-a extins și am format o comunitate pe Facebook, adică un grup cu acest nume. Am fost surprinsă să vad câți oameni doresc să spună sau să asculte povești“, spune încântată Ioana.

Cursuri online la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”

Mutarea cursurilor în sfera online a fost o provocare. Fire dinamică, Ioana a reușit să se adapteze rapid situației. „Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu s-a mutat online din prima zi de când s-a hotărât închiderea școlilor. Momentul organizatoric a fost cel mai solicitant pentru că e o situație nouă. Comunicarea actuală nu este una completă, dar în situații de criză trebuie să fim creativi, să ne reconfigurăm resursele și să le folosim cum știm mai bine“, a spus Ioana Revnic.

Porțelan, bijuterii, tablouri, toate fac parte din universul Wagner. Creatoarele acestuia sunt două surori, Irina și Ana Wagner care nu au renunțat să creadă în emoții și povești. Irina este absolventă de Marketing, al unui MBA la Open University, iar în prezent se ocupă de management și de PR. De cealaltă parte, Ana a absolvit Academia de Arte Frumoase, iar din mâinile ei se nasc adevărate opere de artă.

Articolul pe scurt:

• Copilăria în casa de porțelan: “Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele. Atmosfera de la bunici era una de pace și bucurie. Bucurie pentru lucrurile mărunte, atenția pentru tradiție și lucrurile frumoase “
• La răscruce de drumuri, inovezi: “Pentru a depăși criza din 2008-2010 ne-am poziționat ca marcă up-market. Cu mari sacrificii am făcut un salt calitativ al obiectelor și mărcii, care pe termen lung a fost în favoarea noastră“
• Surorilor Wagner și un meșteșug dus la rang de artă: “Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România. Valorile care stau la baza brandului sunt: meșteșugul dus la rang de artă, originalitatea în design, familia și civilizația transilvană“

O copilărie de porțelan în Transilvania

Surorile Wagner au copilărit la casa bunicilor din Transilvania unde porțelanurile erau la loc de cinste. Supranumit aurul alb, materialul ceramic ce nu lipsea de pe mesele aristocraților își făcea loc în rutina meselor de familie. “Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele. Atmosfera de la bunici era una de pace și bucurie. Bucurie pentru lucrurile mărunte, atenția pentru tradiție și lucrurile frumoase. Ni se povesteau adesea amintiri din familia germană și maghiară din care provenim, ni se subliniau calitățile umane pentru viață“, povestește Irina Wagner pentru Matricea Românească.

Transilvania este locul meu de suflet, leagănul familiei mele

Din universul transilvan, potecile vieții s-au bifurcat. Irina a lucrat cinci ani în Clubul BNR, mai exact în splendidul parc cu platani din Cotroceni. Totul era cum nu se putea mai bine, însă a intervenit ceva. “Spre finalul contractului am lucrat în departamentul financiar și am primit propunerea de a mă alătura Direcției Financiare BNR ca economist. Perspectiva mă descuraja deoarece era vorba de o muncă de rutină. Eu sunt un om extrem de creativ și mă îndrept mereu către zone în care pot valorifica acest lucru“, a zis Irina Wagner.

Universul Wagner prinde contur

Faptul că Irina activa în domeniul bancar, iar Ana în cel artistic nu a fost un impediment. Încă din timpul facultății, Irina i-a fost aproape surorii sale și îi organiza expoziții și vernisaje. Cele două se simt și se completează perfect, iar asta se vede din brandul pe care l-au creat în 2005. “Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România. Am avut sprijinul familiei și al prietenilor. Valorile care stau la baza brandului sunt: meșteșugul dus la rang de artă, originalitatea în design, familia și civilizația transilvană“, spune Irina.

Am fost deschizători de drumuri în ceea ce privește segmentul manufacturilor cu pretenții de brand din România

Obiectele făurite la Wagner Arte Frumoase sunt povești înscrise pe porțelan. În realizarea lor se folosește pictura manuală peste glazură, o tehnică ce își are originea în China Antică ajunsă în Europa prin secolul XVIII. Irina și Ana nu s-au rezumat doar la face business, ci și-au asumat misiunea de a educa publicul. ”Ne dorim să aducem arta și artistul în locul cuvenit. La cursurile noastre le explicăm copiilor și adulților meșteșugul acesta al picturii manuale pe porțelan“, detaliază Irina Wagner.

Arta, triumful vieții asupra urâtului

Chiar dacă starea de pandemie nu mai permite organizarea cursurilor, iar ritmul de producție s-a schimbat, povestea merge mai departe. Am provocat-o pe Irina Wagner la un exercițiu de imaginație: o lume fără frumosul din artă. “Eu văd artă în orice. Chiar și o conversație banală poate avea valențe artistice. Privesc ce mă înconjoară cu mult umor și ochi de artist, așadar pentru mine lumea e un loc și mai frumos. Nu-mi pot imagina lumea fără artele frumoase. Arta este triumful vieții asupra urâtului, exprimarea artistică e triumful libertății supreme“, spune plină de optimism Irina Wagner.

Priviți icoana Învierii. 

Mai ales atunci când puterea speranței descrește, priviți icoana Învierii.

De ce? Pentru că, din icoană, Iisus ne ia prin surprindere din nou: deși e Învierea Lui, El nu privește în sus, nu-și contemplă atotputernicia. El privește în jos, spre Adam, pe care-l ridică încetișor din lumea morții, făcându-l prim beneficiar al Învierii. 

Ridicarea lui Iisus din morți este învierea lui Adam cel mort de o eternitate. Iar asta ne duce la o singură concluzie: Iisus moare și înviază doar pentru ca să aibă ocazia să-l trezească la viață pe om. În privirea divină caldă și preocupată se ilustrează grija Tatălui față de Adam, fiul care trebuie salvat. Un fiu neascultător, cam năzbâtios, mereu rătăcitor și adesea risipitor. Dar fiu.

Cât adânc de bunătate este în El! În clipa gloriei Sale, El are grijă să nu-l uite în iad pe omul care-L așteptase acolo încă de la începutul istoriei.

Aceasta este puterea Lui: bunătatea infinită. Aceasta este puterea care omoară moartea.

Trăim zile dense, zile însingurate, zile încețoșate în care nu întrevedem viitorul, zile îngrijorate. În acest nisip mișcător care este viața noastră din timpul crizei coronavirusului, există o ancoră. Ea este de natură spirituală: este credința. 

Iar credința înseamnă încredere. Încredere în binele ultim, încredere în binele de fiecare zi.

Urmărește aici mesajul lui Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Asociației Matricea Românească.

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte.

Exact asta fac și Victor și mama lui. Vorbesc despre o anumită seară de mai. În acea seară se rostise cu fermitate negația NU. Fusese un NU din sfera interdicțiior. Azi, Victor, adolescent, pare fericit că a primit o interdicție. Ce este asta? Cum ar putea un adolescent să fie mulțumit cu o astfel de situație?

Să tragem puțin cu urechea la această povestire:

Ziua lui NU

– Nu mai merg în viața mea la antrenament! S-a sfârșit! Să arunci echipamentul!

Victor e furios. Adriana, mama lui, nu l-a văzut niciodată așa. Azi a ratat două coșuri și antrenorul l-a trecut pe bancă.

– Gata! Înțelegi? Ga-ta!!!

Adriana și-a susținut fiul toată copilăria și adolescența în orice. L-a lăsat să încerce și „dacă nu i-a plăcut” la tobe, la șah, la curs de rumba și la cățărări l-a lăsat să se retragă.

Azi însă este vorba de altceva. De 6 ani de antrenamente ce se vor puse în colțul cu „aruncați aici”. De frustrare și epuizare emoțională, de lipsă de echilibru, invidie, răzmeriță.

Adriana îl privește pe Victor în ochi și îi spune cu glas jos și ferm:

-NU. Nu sunt de acord. Când te vei calma, vom discuta despre asta. Sunt aici.

Victor tună și fulgeră și nu poate crede că mama lui a spus NU. Un NU foarte ferm.

Ce fac copiii în fața succeselor și insucceselor

Copiii au tendința de a fugi de greu, de furtuni emoționale, de confruntări. Sunt fericiți când sunt aplaudați de antrenori și mentori și profesori și familie și sunt revoltați când lucrurile nu se întâmplă exat așa cum vor. Nu înțeleg mereu raționamente, strategii, trasee.

Datoria părintelui în momentul de revoltă nechibzuită este să fie acolo și să spună: „Nu. Ne mai gândim. Vom analiza când ne calmăm. Mâine e o altă zi”. Rolul nostru, uneori, e să ne uităm clar în altă parte.

Să ne impunem părerea sau nu?

Instinctul funcționează și este cel ce ne arată când durerile sunt îndreptățite să ceară și când doar ambiția, spiritual de competiție exacerbat, frustrarea, epuizarea emoțională e de vină pentru decizii pripite.

Încurajez mereu dialogul, înțelegerea, empatia, ascultarea.

Și spun uneori, la fel de încurajator: „e timpul să îți spui hotărârea de părinte și să închei subiectul”.

Când lucrurile se calmează, când totul e de înțeles, când resentimentele pur și simplu pleacă pe câmpii, în copil izbucnește din nou plăcerea de a fi, de a face, de a performa, de a împărtăși, bune și rele. Va străluci, el, copilul, mânat de pasiune, de puterea de a înfăptui, de a câștiga, de a atinge cote noi.

Sfârșitul fericit al poveștii

Reporterul pronunță cuvintele precipitat:

– Stăm de vorbă cu Victor Simion, căpitanul echipei ce în această seară a devenit Campioană Națională! La ce te gândești acum, Victor?

– Mă gândesc la o seară de mai, la un NU puternic spus de mama mea și vreau să îi mulțumesc pentru că nu m-a lăsat să renunț și îi mulțumesc pentru că a fost puternică pentru mine și vreau să mulțumesc și echipei mele și….

„Da, da, spune mama, îmi amintesc că ochii mei au dat să se umple de lacrimi când te-am auzit, însă zâmbetul de bucurie a alergat mai repede. Știam că am ales bine însă m-am bucurat când tu ai înțeles asta”.

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte. Și să recunoaștem tot binele din viața noastră de copii și de părinți.