Avem nevoie să îmi reînnoiesc polița RCA, așa că m-am întâlnit cu brokerul la care fusesem și ultimele două dăți. M-a așteptat cu actele pregătite, am semnat, a mai făcut el nu știu ce pe acolo, apoi am început să vorbim. Afară ploua cu găleata și, vorba unui personaj dintr-unul dintre romanele lui Ernesto Sabato, ploaia îi apropie pe oameni, dându-le răgazul de a fi împreună, comentând până fie și banalul fapt al apei care curge din cer.

Banii înseamnă energie. Energie de unde?

Motivul întâlnirii noastre fusese o mașină, așa că, de la o remarcă a mea privind vechimea acesteia, am ajuns la o scurtă discuție despre posibilitatea achiziționării uneia noi. Începusem să îi spun lui Ștefan că m-aș feri de un credit bancar pentru o mașină nouă, deși mă tenta mult perspectiva uneia care să mă scutească pentru o bună vreme de bătăile de cap ale diverselor reparații. ”Da, doar că senzația de mașină nouă durează vreo trei luni, după care ea dispare și rămâi cu senzația mult mai persistentă a unui credit lunar consistent pe care îl ai de achitat vreo câțiva ani. Vă spun eu, din experiență”. M-am uitat uimit la Ștefan, care îmi vorbea cu jovialitatea și siguranța celui care se lovise de treaba asta.

…foarte multele moduri prin care ne ținem blocați în relații, în parteneriate, în proiecte sau în vise care ne atrag din necercetate adâncuri

”Și, apoi, mai e ceva. Nu aș recomanda nimănui un credit bancar. Am urmărit o conferință pe tema aceasta. Banii înseamnă energie. Energia de a face în viață anumite transformări. Sau ei presupun, atât pentru a-i avea, cât și pentru a putea face prin ei schimbările de care ai nevoie, cheltuirea unei forme de energie”. Îl ascultam pe Ștefan cu sprâncenele ridicate. ”Problema cu noi este că ne împrumutăm de bani fără a ne pune întrebarea dacă avem energia interioară necesară pentru a-i putea achita și pentru a putea satisface în același timp nevoile unei evoluții personale. Să zicem că ai luat un credit. Ai de plătit la el vreo zece ani. Nu e chiar mult pentru piața creditelor. Achitarea respectivului credit se bazează pe job-ul pe care acum îl ai, pe meseria pe care o practici. Ce se întâmplă, însă, dacă prin al cincilea an din cei zece conștientizezi nevoia fundamentală de a-ți schimba viața? De a abandona, să zicem, domeniul în care lucrezi de vreo douăzeci de ani pentru a te duce către un alt domeniu către care întregul tău suflet este chemat. Este vorba despre acele schimbări foarte importante care se întâmplă uneori în timpul vieții. Pe care le auzim, dar pe care, adesea, fiind legați de un credit nu le putem onora”. Uimirea mea era vecină cu stupefacția. Venisem pentru un RCA și mă întâlnisem cu un înțelept camuflat în haine de broker.

Prizonieri în diferite forme de înlănțuire

”De fapt, ne amanetăm viitorul. Ne punem gaj tocmai nevoia noastră atât de umană de transformare. Pentru un beneficiu incontestabil, dar care, poate, nu are atât de mare importanță în traiectoria destinului personal, ne întârziem, dacă nu suspendăm definitiv, devenirea a ceea ce am putea fi. A acelui optim al nostru de care suntem uneori vizitați în orele nopții sau în momentele mai solitare ale zilei”.

După ce ne-am despărțit m-am gândit la toate lațurile cu care, la rândul meu, mă țineam pe loc, prin care nu îmi dădeam voie să mă duc înspre chemarea pe care o auzeam abia șoptit. Pentru că aici nu este vorba despre felul în care suntem legați de credite bancare, ci, de fapt, despre foarte multele moduri prin care ne ținem blocați în relații, în parteneriate, în proiecte sau în vise care ne atrag din necercetate adâncuri. Stăm în ele din cauza unor frici, sub influența interiorizării așteptărilor părinților noștri, din nevoia de a fi remarcați, apreciați sau iubiți.

”Efortul rezistării în fața puternicului imbold de transformare interioară”

Ne înțepenim în obligații care ne țin pe loc și care ne mănâncă energia. Pentru că problemele mari apar atunci când sufletul țipă că vrea ceva, iar contractul, moștenirea, frica, proiectul sau ambiția te obligă să rămâi pe loc, anchilozat în constrângerea lor. Din acel moment orice faci îți consumă și mai multă energie. Pentru că nu mai este vorba doar despre stresul sarcinilor pe care le ai de îndeplinit, despre dificultatea misiunii pe care o ai de dus la capăt. Ci și despre efortul rezistării în fața puternicului imbold de transformare interioară. Imaginați-vă că în spatele stăvilarului reprezentat de hotărârea pe care ați luat-o se acumulează energia vitală a schimbării. Când presiunea devine prea mare sau când nivelul crește foarte mult, apa va irumpe sau va da pe dinafară.

Marile schimbări ale vieții sunt sunt făcute posibile de schimbarea pe care deja am asumat-o în interior și pe care am copt-o în cuptorul sufletului

Când suntem prinși în astfel de proiecte, în obligații de care suntem încă blocați, putem găsi variante de a face pași înspre direcția schimbării pe care o căutăm. Sigur, nu e tot una cu a fi liber să faci ceea ce simți că ești chemat să faci. Însă, așa cum urcatul pe munte începe cu pregătirea fizică de acasă și cu strângerea echipamentului potrivit, la fel marile schimbări ale vieții sunt sunt făcute posibile de schimbarea pe care deja am asumat-o în interior și pe care am copt-o în cuptorul sufletului nostru. Totul este să prinzi mesajul care ajunge la tine, în zilele tale ploiase, printr-un broker existențial.

Când ne gândim la descendenții marii aristocrații de altădată, mulți dintre noi ne imaginăm niște figuri lipsite de consistență reală, agățate doar de prestigiul unor strămoși glorioși. Nimic mai neadevărat în cazul unuia dintre reprezentanții acesteia din secolul trecut: generalul Radu R. Rosetti.

Ce nu se pierde atunci când apune aristocrația

Noblețea descendenței acestui personaj inedit din istoria României începutului de secol XX este incontestabilă: era membrul uneia dintre marile familii boierești române – Rosetti, ramura Răducanu – și strănepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. A fost botezat Radu în conformitate cu tradiția acestei familii, care cerea ca primul născut de parte bărbătească să poarte numele întemeietorului: Răducanu-Radu.

Însă aici se încheie similitudinile aristocratice ale destinului său. Radu R. Rosetti a crescut într-o perioadă când boierimea apunea, copleșită de apariția unei noi lumi, în care capitalul dicta poziția socială, iar tot ceea ce a obținut s-a datorat propriilor merite. Bunicul său își pierduse mare parte din avere, iar tatăl, renumitul prozator Radu Rosetti, fusese nevoit să devină funcționar de stat. Dar familia își păstrase noblețea în spirit, prin cultivarea valorilor educației, culturii și respectului pentru memoria înaintașilor, acestea constituind principalele repere ale formării sale. De altfel, de-a lungul întregii sale vieți, Radu R. Rosetti s-a arătat amuzat de „prințomania” altor urmași ai domnitorilor români, care își socoteau propria valoare doar prin prisma arborelui genealogic.

Trebuie să muncești ”spre a ți se ierta că porți un anumit nume”

Îndemnat de tatăl său să urmeze o carieră militară, viitorul general și-a petrecut anii tinereții în cadrul Școlii Militare de Artilerie și Geniu și al Școlii Superioare de Război din București, refuzând să studieze în străinătate deoarece considera că eforturile personale și școlile românești îi pot asigura aceleași cunoștințe. De la bun început s-a remarcat prin conștiinciozitate și fermitate; o notă scăzută la un examen de aptitudini, pentru că era prea corpolent, dar și pentru că „îl chema Rosetti”, nu a făcut, potrivit propriilor mărturisiri, „decât să întărească și mai mult în mine convingerea că dacă porți un nume cinstit de premergători trebuie să muncești mai mult spre a ți se ierta acest folos și m-a hotărât și mai mult a lucra temeinic”.

Fiind mai degrabă o personalitate retrasă, Radu R. Rosetti nu se făcea remarcat imediat, însă aceia care ajungeau să-l cunoască descopereau un om loial, ferm și cu un caracter distins, ceea ce i-a atras în timp aprecierea mai multor superiori, precum principele moștenitor Ferdinand ori generalii David Praporgescu și Ioan Dragalina,

Devenit un reputat ofițet de stat major, Radu Rosetti a fost numit șef al Biroului 6 Operații al Marelui Cartier General Român la momentul izbucnirii Primului Război Mondial (1914), fiind responsabil cu elaborarea ipotezelor de război și reorientarea strategiei române de la prezumtivul pericol rus la campania împotriva Austro-Ungariei, pe măsură ce mediile politice și opinia publică evoluau în direcția unei alianțe cu Antanta.

”Niciunul să nu treacă îndărăt peste trupul meu!”

După nefericitele campanii românești din anul 1916, soldate cu pierderea Munteniei și Dobrogei în fața Puterilor Centrale, locotenent-colonelul Rosetti a cerut din proprie inițiativă transferul într-o funcție operativă, dorind să contribuie activ la reorganizarea armatei retrase în Moldova, afectată atât de înfrângerile recente cât și de izbucnirea unei epidemii de tifos exantematic.

Deși s-a molipsit la rându-i de această boală, a reușit să-i supraviețuiască și să se recupereze la timp pentru a participa, în fruntea Regimentului  47/72 Infanterie, la marea bătălie de la Mărășești (1917). Aici, în lupta care s-a dat la Răzoare, a fost împușcat în coapsa stângă pe când ordona ieșirea din tranșee, fiind salvat de soldați cu câteva clipe mai înainte de a fi ciuruit de rafala unei mitraliere inamice. Rămas conștient, a dat următorul ordin soldaților: „Să se știe că eu sunt rănit aici. Niciun om să nu treacă îndărăt peste trupul meu” – iar aceștia s-au comportat admirabil, reușind respingerea atacurilor inamice până la capăt.

După ce a trecut cu bine de cea de-a doua perioadă de convalescență – în urma căreia a rămas însă cu un handicap la picior -, Radu R. Rosetti a fost trimis ca atașat militar pe lângă aliații occidentali, pentru a susține cauza României în urma impunerii Păcii de la București și de a arăta disponibilitatea țării sale de a reintra în război deîndată ce condițiile ar fi permis-o. Astfel, el a servit în decursul anului 1918 sub comanda generalului francez Henri Mathias Berthelot, fostul șef al Misiunii militare franceze din România, față de care s-a legat cu o prietenie pe viață.

A înființat Muzeul Militar Național

Avansat, după sfârșitul Primului Război Mondial, la gradul de general de brigadă, Radu Rosetti a ales să demisioneze din armată, fiind, între altele, nemulțumit de prea numeroasele și  – adesea – nejustificatele promovări ale unor ofițeri insuficient pregătiți. Spiritul său întreprinzător și meticulos nu putea însă rămâne fără ocupație, astfel încât proaspăt pensionatul general s-a dedicat în întregime studiului și activităților culturale. Una dintre principalele sale realizări a fost înființarea Muzeului Militar Național, pentru care militase încă din anul 1914, realizând un proiect detaliat și sporind ulterior fondul de exponate prin desfășurarea mai multor campanii arheologice în vechile cetăți ale României. Acest merit i-a fost recunoscut prin alegerea în unanimitate ca președinte al consiliului de administrație, funcție pe care a îndeplinit-o vreme de șase ani, cât și prin numirea, la anul 1934, ca membru titular al Academiei Române.

De asemenea, Radu R. Rosetti s-a dedicat studiului istoriei militare a României, publicând mai multe lucrări, între care o primă sinteză asupra Războiului de Independență. Experiența sa vastă în domeniul strategiei militare nu se limita însă la trecut – cel care poate fi considerat cel mai important istoric militar român a emis în epocă opinii extrem de pertinente cu privire la desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial, sintetizate în cadrul lucrării intitulate Învățăminte din războiul în curs, și a prevăzut cu mult înainte sfârșitul nefericit al acestuia pentru România.

A respins legionarismul, dar a fost condamnat din cauza lui

Cu toate acestea, nu a refuzat cererea lui Ion Antonescu de a prelua, la anul 1941, portofoliul Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor, deoarece era conștient de necesitatea urgentă a reorganizării învățământului românesc, dar a făcut-o, potrivit propriei mărturii, „…cu condiția expresă că nu se va alcătui vreun partid politic fascist și că nu înțeleg a primi alte atribuțiuni decât în stricta legătură cu gospodărirea școalelor și în special cu reintroducerea ordinei în ministerul ce mi s-a încredințat”.

Deși era limpede că nu se implicase în politica acelei epoci, fiind doar un om care alesese să-și facă datoria față de țară, de o ținută morală ireproșabilă – așa cum au mărturisit, după război, mai multe personalități, între care și marele rabin Alexandru Șafran -, eruditul descendent al uneia dintre cele mai de seamă familii boierești române era o țintă evidentă a nou-instalatului guvern comunist, care a ordonat arestarea sa la data de 15 august 1948. Deși niciuna dintre acuzațiile ce îi fuseseră aduse nu a putut fi demonstrată, a fost condamnat la doi ani de închisoare, pedeapsă pe care nu a mai apucat să o execute: bolnav, murea în închisoarea de la Văcărești, la sărbătoarea Înălțării Domnului (2 iunie 1949), de Ziua Eroilor, adăugându-se acestora.

În timpul studiilor de la Charing Cross Hospital din Londra, Sarah Grant a avut o mulțime de joburi, de la asistent de vânzări în magazine, până la babysitter. În timpul celor 22 de ani petrecuți la Paris, Sarah a întâlnit mulți români. Fascinată, a învățat rapid limba română, și s-a îndrăgostit pe loc de opera lui Caragiale și cultura noastră.

Născută în orașul care găzduiește cel prestigios turneu de tenis al lumii, Wimbledon, Sarah a absolvit Universitatea din Londra, apoi a făcut un master la Universitatea Cambridge. Auzise de România și dorea să ne viziteze țara, dar prietenii îi spuneau că nu poate veni aici pentru că nu vorbea limba, era o țară fostă comunistă deci, era foarte periculos. În ciuda acestor impedimente, Sarah a luat avionul și a aterizat pe pământ românesc. Era în anul 2000, “imediat ce am pășit pe acest pământ am început să plâng, simțeam că sunt acasă, și am știut că voi trăi aici cândva”, povestește Sarah Grant.

Turneu caritabil la Londra și Paris pentru copiilor din Sighetu Marmaţiei

De atunci a început să viziteze de trei ori pe ani diferite regiuni din România și stătea cât de mult îi permitea programul. Nu au fost simple excursii, la acea vreme Sarah făcea parte dintr-o asociație care îi sprijinea pe copiii din familiile sărace. A început să strângă fonduri pentru un proiect îndrăzneț: renovarea unei creșe în Sighetu Marmației. La acea vreme, Sarah avea mulți prieteni muzicieni, ea însăși cânta într-un cor național. Impresionată de activitatea elevilor din Sighetu Marmației, a organizat împreună cu prieteni muzicieni concerte caritabile, unul la Londra și două în Paris.

Sunt unele locuri care au o energie cu care rezonezi, iar România rezona perfect cu mine

Scopul turneului a fost să strângă fonduri pentru creşa din Sighetul Marmaţiei. “Tot ceea ce făceam era pentru România, pentru promovarea ei și pentru copiii de aici, nu puteam să suport ignoranța ce afecta România”, a spus Sarah pentru Matricea Românească.

Ore de engleză interactive, cu teatru și muzică

Sarah  predă engleză și este trainer pentru adulții care vor să-și perfecționeze cunoștințele de limba engleză. Însă a avut  în pregătire și câțiva elevi promițători. ”Nicăieri nu am întâlnit tineri așa de isteți, entuziaști, muncitori, ca în România”, a mărturisit Sarah Grant. Devotamentul cu care predă i-a motivat de-a lungul timpului pe unii părinți să facă sacrificii mari. Constrânși de posibilitățile materiale reduse, ei au vândut ce avea mai de preț în scopul educației copiilor lor. “În 2007-2008, am cunoscut o doamnă care își vânduse inelul de logodnă pentru a plăti cursurile copiilor ei. M-am simțit incredibil de onorată și înfricoșată,  pentru că aveam o mare responsabilitate”, povestește Sarah. La orele profei Grant nu ai cum să te plictisești. Folosește cu precădere programarea neuro-lingvistică, întrebuințează teatrul, muzica, jocurile, pentru a facilita procesul de învățare. “Metoda mea încearcă să le reamintească studenților că au aripi și că le pot folosi. Eu nu cred în greșeală, cred în ceea ce înveți din greșelile pe care le faci”, a zis Sarah.

Un sistem de educație bazat pe memorare și repetare nu învață un om să gândească și să fie curios

Nimeni nu părăsește clasa de engleză fără să învețe ceva nou, fie măcar un cuvânt sau o idee. E una din legile nescrise ale lui Sarah Grant. “Dacă nu învață cu zâmbetul pe buze și nu sunt fascinați de ceea ce fac, înseamnă că am dat greș. Îmi doresc să învețe să fie mândri de ei, și să folosească în societate ce au învățat de la mine”, a mărturisit Sarah. Întrebată de Matricea Românească despre cât de mare e rolul pedagogului în viața unui elev, profa Grant a spus că respectul este cel mai important principiu în relația dintre cei doi. “Dacă un elev de-al are o prezentare în limba engleză și aceasta nu a ieșit bine, mă simt groaznic, pentru că nu i-am dat resursele necesare”, a spus Sarah.

Empatia: modelul danez

Și-ar dori ca sistemul educațional din România să-i învețe pe copii empatia față de cei din jur. Așa se întâmplă de ani buni în Danemarca, țara cu unele dintre cele mai performante licee și universități din lume. “Copiii danezi învață încă de la 7 ani să fie generoși, să fie atenți la nevoile colegilor, să lucreze în echipă și nu în ultimul rând să se ajute la teme în funcție de afinitatea fiecăruia”, spune Sarah Grant.

Astăzi, studiul peste hotare este privit cu ochi buni de tinerii români care nu ezită să aplice la universitățile de prestigiu din Occident. Sarah consideră o astfel de experiență mai mult decât benefică, e un lucru esențial pentru viață. “Chiar și pentru un an de zile e bine ca un tânăr să trăiască în străinătate la studii. De ce? Pentru că atunci când ești departe de casă înveți să apreciezi ceea ce ai avut, devii mult mai atent la cultura ta”, a concluzionat Sarah Grant.

Cunosc bine două mame-prietene. Minuni de mame! Mame de băieți. Le admir. Dăruiesc băieților lor tot ce pot. Îi observă și îi îndrumă și îi susțin. Și se susțin una pe alta.

În vara aceasta lungă ce a ținut până în toamnă, au stat cu băieții în Marele Oraș. Așa a fost să fie.
Ele, care îi plimbau doar pe deasupra norilor, care îi duceau din șes până în creierii munților, care le arătau pisici de mare și scoici cu perlă, muzee de știință și figuri de ceară, turnuri înalte și porți cu personalitate, ele au stat cu băieții în Oraș.
Și ce vară călduroasă! Cu colb și aer irespirabil, miasme puternice, gândaci și furnici.
Li se rupea inima că-și țin băieții în Oraș.

Feți-Frumoși de oraș

Dimineața, seara și la prânz, uneori în creierii nopții și la cântatul cocoșilor, băieții se întâlneau și șopteau și chicoteau.
Încălecau trotinetele ca doi Feți-Frumoși-cu-stea-în-frunte, se alergau, râdeau, se tachinau. Își verificau roțile și făceau schimb de saboți.

”Ce cald e!- oftau mamele cu milă în glas-…și noi îi ținem în Aici!”

Noroc că băieții nu auzeau și dansau cu tricourile ude de ploaia ce se pornise din senin. Se cățărau și alunecau cu viteză pe delușoarele din parc.

”Nu pot să respir!”, îngânau mamele triste că-și țin copiii în Oraș.

Băieții se luau de mână și mâncau înghețată și porumb fiert. Își comentau personajele preferate, făceau schimb de jocuri, cărți și rulmenti. Adoptau căței și își descriau lumile din capul lor și își testau la două zile limitele.

Când și-au terminat de plâns neputința, într-o bună și frumoasă zi de la început de toamnă calendaristică, mamele au înțeles că băieții ”nu mai au aer” doar dacă nu se văd. Că le priește atât de tare libertatea și prietenia și faptul că se au unul pe altul, încât nimic altceva nu mai contează.

Cel mai bun lucru în lumea aceasta e să ai un prieten și să te descurci cu el

Cel mai bun lucru în lumea aceasta e să ai un prieten și să te descurci cu el. Să îl ții lângă tine o vară întreagă, să-l tolerezi, să-l susții, să-l bucuri, să-l lași să te fericească și să te ajuți cu el.

Când au ajuns la această concluzie, cele două mame (prietenele mele) au strălucit.
Și și-au dat seama că într-o vară cu praf și călduri insuportabile, Universul a dăruit copiilor lor mai mult decât ar fi putut să le dăruiască ele într-o viață.

Cum arată prietenia adevărată

Cel mai bun exercițiu de prietenie e să-ți faci un prieten și să îți fie bine cu el.

Ca psiholog și ca părinte pot să afirm clar că prieteniile legate în copilărie rămân puternic ancorate în memoria noastră.
Liantul prieteniilor ce se leagă acum este afectivitatea. Afecte pure, lipsite de disimulare.
Sursă de joacă, distracție, voie bună, relaxare, testare de limite. Asta este în copilărie prietenia; se dezvoltă în pașii următori în sursă de învățare și adaptare în societate: comunicare, cooperare, apartenență la un grup, respect. Înțelegere și ascultare.

Un copil care are un prieten e un copil salvat. E un copil cu o ancoră. E un copil cu un refugiu.

„Omul acela nu avea alt scop în viața lui decât a-și servi țara; își fixase o țintă din cea mai fragedă tinerețe, țintă înaltă și ideală, la a cărei realizare totală nu a ajuns dânsul, dar i-a pregătit tărâmul, și pentru care nu și-a cruțat nici viața, nici familia, nici averea”. (Sabina Cantacuzino, născută Brătianu)

În urmă cu doar câteva zile, în Piața Universității din centrul Bucureștiului a fost dezvelită o statuie ce aduce o reparație istorică memoriei unuia dintre părinții României moderne: Ion C. Brătianu. Astăzi, personalitatea sa este mai puțin cunoscută decât ar merita și uneori este confundat cu fiul său, Ion I.C. Brătianu, prim-ministru al țării în timpul Primului Război Mondial și unul dintre principalii artizani ai Marii Uniri. Însă meritele tatălui nu sunt nicidecum mai prejos.

Ion C. Brătianu s-a născut la sfârșitul epocii fanariote și a făcut parte din prima generație de români care au studiat în străinătate, alături de personalități precum C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, frații Golești, Mihail Kogălniceanu ori Dimitrie A. Sturdza. Însușindu-și ideile liberalismului european, aceștia au revenit în țară cu hotărârea de a realiza un stat modern și independent, care să fie recunoscut ca atare.

Prima afirmare a lui Ion C. Brătianu pe scena politicii românești a avut loc în timpul Revoluției de la 1848, acesta fiind cel mai tânăr membru al Guvernului revoluționar. Reprimarea acestei mișcări l-a forțat să-și părăsească țara, petrecând mai mulți ani în exil, dar continuând să sprijine și să promoveze cauza română, căreia i s-a dedicat trup și suflet.

Brătianu s-a remarcat între membrii generației sale prin tenacitate, viziune, spirit conciliant și distincție, calități ce l-au ajutat să unifice, treptat, în jurul său, pe toți reprezentanții liberalismului românesc aflat la începuturi, cât și să soluționeze numeroasele crize ce au marcat activitatea sa ca om de stat.

Revenit în țară la anul 1857, ca membru în Divanul ad-hoc, a sprijinit alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, contribuind astfel la Unirea Principatelor. Caracterul autoritar pe care l-a căpătat guvernarea domnului Unirii în ultimii doi ani l-a făcut să se disocieze de acesta și să participe, în cadrul „monstruoasei coaliții” organizate de conservatori și liberali, la înlăturarea sa.

Și-a vândut o moșie pentru a-l aduce pe Carol I în țară

Ulterior, Brătianu și-a folosit relațiile pe care le legase cu mai multe familii europene pentru a obține numirea unui principe străin pe tronul Principatelor, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. S-a ocupat personal de aducerea sa în țară, deși lăsa în urmă o soție însărcinată și un copil grav bolnav, călătorind incognito alături de acesta prin Imperiul Austriac – aflat în război cu Prusia la acea vreme – și prezentându-l drept fiul său. De asemenea, Brătianu a suportat toate cheltuielile acestei călătorii, fiind nevoit să-și vândă una dintre moșii.

Deși relația sa cu Carol a fost marcată de unele tensiuni, mai ales în prima parte a domniei acestuia, Ion C. Brătianu a devenit în timp cel mai apropiat colaborator al principelui. Reușind unificarea tuturor facțiunilor liberale în cadrul Coaliției de la Mazar-Pașa, în urma căreia a luat ființă Partidul Național Liberal, noul președinte al acestuia a format, la anul 1876, cel mai longeviv guvern pe care l-a cunoscut România până în perioada comunistă, rămânând la putere până în anul 1888.

Între cele mai importante realizări ale guvernării sale se numără implicarea statului român în războiul ruso-turc din anul 1877. Brătianu a participat personal la negocierile cu Imperiul Rus de la Livadia, încercând să obțină recunoașterea țării sale ca aliat și reușind să îl convingă pe principele Carol de necesitatea obținerii independenței față de Imperiul Otoman. Purtând, ca ministru de Război, întreaga responsabilitate pentru desfășurarea campaniei din Bulgaria, Brătianu a resimțit profund această răspundere, albind, potrivit mărturiei membrilor familiei sale, în toamna când se desfășurau luptele de la Plevna.

Marile realizări: Independența, regatul, crearea instituțiilor fundamentale

Victoria obținută de trupele române a consfințit independența statului român, recunoscută în cadrul Congresului de la Berlin (1878), unde însă Brătianu și Mihail Kogălniceanu nu au reușit să împiedice anexarea sudului Basarabiei de către Rusia, dobândind în schimb Dobrogea – conducătorul liberal a refuzat să considere anexarea acesteia drept o compensație, dar a realizat importanța obținerii unei ieșiri la mare, pe care o numea „plămânul țării”.

După ce România a devenit regat, în anul 1881, Brătianu s-a dedicat modernizării statului, bucurându-se de sprijinul unor colaboratori valoroși, precum Eugeniu Carada, Eugen Stătescu ori Dimitrie A. Sturdza, alături de alți „oameni modești, devotați, de un merit incontestabil”, care „au fost urmarea naturală a marii generații de la 1848”. Astfel, în timpul guvernării sale a fost revizuită Constituția din anul 1866, a fost înființată Banca Națională a României, a fost dezvoltată o rețea de căi ferate și șosele, iar industria a fost încurajată permanent.

Ritmul accelerat în care s-au desfășurat aceste schimbări era oglinda vie a vieții lui Brătianu, recunoscut pentru marea sa putere de muncă: se trezea în fiecare zi la ora 4 și băgase spaima în funcționarii ministeriali prin vizitele sale matinale, continuându-și neîntrerupt activitatea până seara. Singurul loc unde uita de griji era în sânul familiei, pe care o numea, cu umor, „marele său partid”. Preocupat permanent de educația copiilor, Ion C. Brătianu le-a acordat acestora toată încrederea sa, încredințându-le chiar transcrierea telegramelor guvernamentale.

Politician imbatabil și om cu principii de neclintit

Realizările sale ca părinte s-au văzut peste ani, când trei dintre fiii săi – Ion, Vintilă și Dinu – au devenit la rândul lor personalități de frunte ale politicii românești, Brătianu fiind numit pe drept cuvânt „fondatorul dinastiei de la Florica” – principala reședință a Brătienilor. Numeroase întâmplări din epocă dovedesc respectul de care șeful liberalilor se bucura în ochii societății românești pentru viața sa exemplară de familie. Astfel, deși discret din fire, Brătianu l-a convins pe temutul prefect al Poliției Capitalei, „cneazul” Dimitrie Moruzi, să se împace cu soția, spunându-i doar aceste cuvinte: „Să nu faci un lucru urât nu te pot opri, n-am niciun drept, dar să știi că în casa mea nu mai intri și nu te mai cunosc”.

Deși nu puțini i-au contestat politicile, meritele sale au fost recunoscute unanim spre sfârșitul vieții. Spre exemplu, la aflarea morții sale, în anul 1891, Mihail Kogălniceanu, bolnav la rândul său, le spunea fiilor săi că Brătianu „era un Kogălniceanu, dar fără vițiuri”, iar regele Carol I făcea cu durere constatarea: „Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam”. Într-adevăr, puțini oameni de stat din istoria României i-ar putea sta alături.

Printre regretele din urmă ale lui Ion C. Brătianu s-a numărat și lipsa răgazului de a alcătui o istorie a perioadei generației sale, atât de plină în evenimente, pentru care însă fiica sa, Sabina, i-a oferit, postum, cea mai potrivită consolare: „Era menit să facă acea istorie, și n-a avut timpul să o scrie”.

Răzvan Ioan a studiat în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. În Universitatea din Leiden a și predat câțiva ani, pe durata doctoratului. S-a întors acum câțiva ani în România, pentru că, spune el, ”mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță”. A fondat aici MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. Cum arată speranțele unui antreprenor în domeniul educației, puteți asculta în interviul audio sau puteți citi în sinteza de text de aici.

Atunci când am văzut MyKoolio, m-am întrebat când a încetat oare școala să mai fie de ajuns.

Nu cred că școala a fost vreodată de ajuns. În fond, la școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale.

Ai trecut prin foarte multe școli, mai ales universitate și post-universitate.

Așa este, mi-am început traseul în învățământul superior la University College Utrecht, în Olanda.

Deci nu ai făcut nici o facultate în România.  Liceul unde a fost?

La Galați, liceul Alexandru Ioan Cuza. Și am plecat la 18 ani la un colegiu de ceea ce americani numesc Liberal Arts, ceea ce înseamnă că nu iți dedici cei trei ani de facultate unei singure discipline. În cazul meu era vorba despre filozofie, istorie și istoria religiilor. Ești obligat să faci cursuri și în celelalte domenii, de exemplu am făcut un curs de antropologie, am făcut un curs de științe cognitive, obiectivul fiind nu să-ți îngusteze orizontul spre o singură materie, ci să îl deschidă.

Acesta a fost primul tău contact cu Occidentul non-turistic.

Da. A urmat un master în Anglia, la Warwick, acolo am hotărât să merg pe drumul filozofiei, mai exact filozofie modernă, așa numita filozofie continentală. Am hotărât apoi că am nevoie de mai mult timp, am obținut o bursa Erasmus pentru al doilea master care m-a dus la Praga în Cehia, în Franța la Toulouse și în Brazilia.

În Brazilia?

Am fost surprins să aflu că brazilienii au o școală filozofică respectabilă și că au contacte importante cu Europa. A fost o perioadă foarte benefică în formarea mea.

Au fost o mulțime de culturi în care te-ai înșurubat pentru o perioadă, apoi te-ai mutat în altă parte. În ce fel asta a fost important pentru formarea ta personală integrală?

Nici nu pot să îmi imaginez acum cum ar fi să stai într-o singură cultură, într-o singură țară. Cred că e vorba și de un mic exercițiu nu numai al deschiderii minții, ci și al generozității, al faptului că poți să accepți și altceva decât lucrurile cu care ești obișnuit.

Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea

Noi, acum, dacă vrem să fim buni europeni, nu putem face asta decât încercând să facem o sinteză a culturilor care s-au luptat între ele sute de ani și acum își doresc un viitor comun.

Elementele comune ale identității europene există? Adică trebuie inventate, sau sunt acolo și trebuie doar descoperite?

Dacă ar trebui doar să le inventăm, atunci cred că acest proiect nu ar avea succes, cred că avantajul  nostru este că putem nu doar să inventăm ci și să descoperim elemente comune. Trebuie să fim asemenea zeului Ianus, cu două fețe, o față spre viitor și o față spre trecut. Vreau să mai ridic o problemă: educația este fundamentală, dar am văzut în ultimul clasament al universităților, care a apărut acum câteva săptămâni, că Universitatea din București a ieșit din top 1000. Nu a stat niciodată grozav, dar acum că a ieșit din top 1000 este un prag simbolic catastrofal. Cum avem șanse mai mari să urcăm în top? Separat de Europa, de cei care au knowhow-ul potrivit, sau împreună cu ei, cu cei care au tradiție de sute de ani în educație?

Dacă ai fi ministrul învățământului, ce ai schimba pentru a favoriza performanța academică?

Bineînțeles, finanțarea este o problemă. Mai e o problemă faptul că nu ne concentrăm destul de mult pe resursa umană și faptul că în mediul universitar nu avem competiții care sunt evaluate și din exterior, ci doar intern. Ar trebui ca toată lumea să lucreze și în engleză, și sunt din păcate cadre universitare care nu stăpânesc engleza.

Răzvan, ai cercetat toată viața ta filozofie, istorie, adică domeniile care țin de universul ideilor, al principiilor de viată, căutarea binelui, adevărului, idealuri vechi. N-ai avut niciodată dorința de a merge către un domeniu practic?

Ba să știi că am făcut liceul de mate-info, mă gândeam la un moment dat să merg pe drumul informaticii, dar asta e, m-a cucerit Platon între timp. El e de vină!

Pe Platon l-ai descoperit exclusiv din cărți, din lecturi, sau a fost un intermediar care ți l-a tradus?

Am avut norocul să întâlnesc de-a lungul vieții niște oameni remarcabili. Mai ales profesorii de la facultate sunt foarte importanți, ei iți setează drumul. Îmi aduc și acum aminte de primul meu curs de filozofie antică, filozofie greacă, în care profesorul Ian ne-a spus, exasperat de întrebările noastre nepotrivite, că atunci când citim un mare gânditor, întotdeauna să ne gândim că a fost cel puțin la fel de inteligent că noi!

Studierea istoriei ideilor ne clarifică întrebarea fundamentală de unde venim și ce-i cu noi?

Ne ajută să formulăm mai bine întrebarea. Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea, pentru că asta iți descoperă perspective nebănuite.

La școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale

John Locke, un filozof britanic, spunea că unii oameni aduc mai multă lumină asupra unei probleme punând bine o întrebare decât fac alții vorbind zile în șir despre subiectul respectiv. Educația se face pentru a fi un om întreg, un bun cetățean, o persoană care poate să gândească pe cont propriu, o persoană care nu se lasă păcălită, manipulată. Cred că educația în sens larg ar trebui să ne ajute să ne dezvoltăm gândirea critică. De altfel, în facultate absolut toți studenții erau obligați să facă cursuri de argumentare, de analiză și un curs de statistică. Și un curs de engleză, de prezentare în limba engleză. Sunt aptitudini de care ai nevoie întotdeauna, indiferent de parcursul profesional. Un curs de statistică, să poți să înțelegi un sondaj de opinie, un alt curs, Argumentation and the Analyșis, un curs în care erai învățat să gândești critic, să argumentezi critic, să îți impui punctul de vedere, și un al treilea curs de engleză academică.

Totul în numele acestui scop, de a gândi pe cont propriu, ceea ce unora li se pare greu, iar altora li se pare nepreferabil.

Dacă nu ai fost învățat cât de bine e să gândești pe cont propriu și cum miza gândirii este libertatea, atunci poate nu iți dorești. Dar dacă elevii prind gustul pentru gândire liberă, atunci cred că vom suferi ceva mai puțin.

Gara din Sinaia îmi devenise într-o vreme foarte familiară. Urcam adesea pe platoul Bucegilor fie pe la Vârful cu Dor, fie pe la Plaiul Pietrei Arse, motiv pentru care ne dădeam jos din tren în orașul care în perioada interbelică era privit ca un cartier mai îndepărtat al Bucureștiului. Și cel mai adesea ne întorceam în același loc pentru un Personal sau un Accelerat. Așteptasem în ea ore bune, privisem îndelung pădurea din spatele ei, încercasem să nu îmi strice prea tare zenul mizeria de pe peroane și mă bucuram de orice încercare timidă de înfrumusețare.

Respectiva gară îmi devenise foarte cunoscută. Sau așa credeam. Pentru că într-o zi mi-am dat seama că nu fusesem niciodată în capătul ei nordic, adică în partea dinspre care vin trenurile de la Brașov. De fiecare dată mă înșurubasem pe undeva pe la jumătatea peronului sau, cel mult, mă dusesem mai înspre capătul sudic al acestuia, cel care era mai aproape de casă. Priveam către partea nordică, măcar pentru afla dacă vine trenul, însă ceva mă ținea pe loc. Nu știam exact ce, un fel de inerție, ceva comoditate, o stranie suficiență care mă mulțumea cu un ”ce să fie…?!. Un capăt de peron, cam la fel cu ce se vede în rest”. Mă mulțumeam cu presupunerile mele și cu sentimentul neconștientizat al unei îndreptățiri garantate. N-avea cum să fie altfel. Până când, într-o zi, m-am prins de fixismul meu. Eram perfect rigid în presupunerie mele. Deși simțeam imboldul unei curiozități, acel ”lasă că știu eu!” mă ținea paralizat într-o siguranță de sine neîntemeiată și abuzivă.

Banalul făcea loc în mod discret unui ceva mult mai important

Așa că într-o zi m-am hotărât să văd mă duc, ascultând de imboldul interior al unui ”hai să vedem ce-o fi!”. M-am pus în mișcare cu ceva din emoția celui care pleacă într-o expediție, de parcă nu aș fi avut de mers vreo cincizeci, șaptezeci de metri. Mi-am lăsat rucsacul în grija celor cu care eram și am făcut cei sub o sută de pași care duceau spre micul necunoscut de lângă mine. La capătul drumului am descoperit o locomotivă veche, pe cărbuni, muzeificată pios, un fel de spații verzi îngrijite aproximativ, o deschidere vizuală mai amplă asupra pădurii din spate și o perspectivă ce se deschidea înspre locul din care plecase.

Zis și văzut! Ieșisem din capcana minții care contribuie uneori la inhibarea acțiunii. Și fusesem răsplătit

Aparent nu mare lucru, însă, de fapt, mult mai mult. În primul rând, am văzut mai mult decât văzusem până atunci. Detalii, forme, culori, spații pe care nu le anticipasem. E adevărat, nu era cine știe ce. Însă, poate că banalul făcea loc în mod discret unui ceva mult mai important. Chiar actului de a vedea. Pentru că ceea ce am văzut a fost și faptul de a vedea, cel al experienței în sine, care îmi arăta ce înseamnă să nu mă mulțumesc doar cu presupunerea despre cam ce ar fi de văzut. Era un fel de performativitate vizuală. Zis și văzut! Ieșisem din capcana minții care contribuie uneori la inhibarea acțiunii. Și fusesem răsplătit cu o poveste despre rigiditatea mea și despre nevoia de flexibilitate.

Cum arată Raiul?

Într-unul dintre ultimele interviuri acordate, Părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat cum crede el că este Raiul. Răspunsul său a fost: ”Extrem de flexibil și fără pic de ironie”. Multă vreme m-am concentrat asupra celei de-a doua părți a răspunsului. Pentru că înțelesesem mereu ironia ca pe cea mai delicată formă de violență pe care o poți exercita asupra altuia. Gustam ironiile, însă pe undeva sângeram din cauza lor. În plus, ironia are și ceva autoreferențial. Ea trimite către autorul ei. Ironia este o armă fină pe care doar cel antrenat în argumentație și locuit de un fin spirit al observației o poate exercita.

Paradoxal, deși ironicul are nevoie de îndemânare în exercitarea artei sale, el este în mod fundamental rigid

Ca atare, ironia îl încununează discret pe cel care o folosește și îl desființează subtil pe cel căruia îi este adresată. Este arma cuțitarului care își străpunge atât de imperceptibil victima, încât aceasta își remarcă rana prea târziu pentru a mai putea face ceva. În ironie este prezentă siguranța de sine a celui care nu admite să nu aibă dreptate și care este atât de instalat în poziția sa încât nu are nevoie nici măcar de confirmări din partea adversarului. Ironicul nu dă cu bâta pentru a-l sili pe oponent să își răcnească înfrângerea. El este îmbibat de siguranța adevărului său, al lui acel ”știu eu mai bine!”. Ceea ce înseamnă că, paradoxal, deși ironicul are nevoie de îndemânare în exercitarea artei sale, el este în mod fundamental rigid, neadmițând sub nici o formă vreo rezervă de nesiguranță. El nu are flexibilitatea necesară pentru a percepe și adevărul subiectiv al celuilalt.

Rana narcisică sângerează discret și ireversibil

De aceea, abia mai târziu mi-am dat seama de importanța flexibilității la care se referă prima parte a răspunsului Părintelui Dumitru Stăniloae. Raiul este lipsit de orice formă de ironie pentru că este extrem de flexibil. Căci flexibilitatea este acea disponibilitate de a te pune și în papucii celuilalt, de a cerceta faptele dintr-o nouă perspectivă, de a te duce până în capătul nordic al peronului 1 din gara din Sinaia. Înseamnă a nu te monumentaliza în obișnuința de a vedea și de înțelege viața într-un singur fel, unul pe care te cațeri ca pe soclul aroganței sau al măririi de sine.

Iar flexibilitatea aceasta interioară se obține treptat. În prima parte a vieții noastre suntem îndelung rigidificați de vocile interioare ale complexelor parentale, de pretențiile complexului de superioritate, de teama de a nu găsi formula personală a succesului social sau de incapacitatea de a-i vedea în mod autentic pe ceilalți din cauza rănii narcisice de care mai toți suntem afectați. Momentul conștientizării acestei mineralizări vine și cu nevoia de a practica exerciții graduale de stretching interior.

Tot de flexibilitate este nevoie pentru a apuca-o pe una dintre cărările lumii interioare

Gesturi mici, dar zilnice, care ne vindecă de statuita cronică de care suntem atinși. Ne putem propune ca, măcar o dată pe zi, în conversațiile pe care le purtăm să îl ascultăm pe un celălalt fără a-l întrerupe. Ne putem face curaj să acceptăm soluțiile viabile pe care colegii sau subalternii noștri le dedică soluționării unor probleme, chiar dacă noi am fi făcut altfel. Ne putem permite luxul de a vedea ce se află pe acele străzi pe lângă care trecem zilnic, dar pe care nu am apucat vreodată să pășim.

Toate acestea sunt posibile exersări ale flexibilității. Și tot de flexibilitate este nevoie pentru a apuca-o pe una dintre cărările lumii interioare. Căci, înainte de a păși pe una dintre ele, este nevoie de disponibilitatea de a face acest lucru. Iar asta presupune să lași în urmă obișnuințele și cărările deja bătătorite, pentru a porni înspre acel capăt nordic al peronului, acolo unde poate aștepta o nouă perspectivă sau o grădină interioară.

Știați că în 1900 Bucureștiul era plin cu mobilă austriacă la mâna a doua? Sau că în atmosfera boemă a anilor 1860, când au apărut magazinele de tabac, elevii de liceu fumau nestingheriți în curțile școlilor? Cum arătau băile românilor de altă dată? Ce accesorii vestimentare purtau femeile din perioada interbelică? Ați auzit vreodată de Balul Morgii?

Imagini din istoria Bucureștiului de altă dată au fost recreate în fața celor care au participat zilele trecute la Grand Hotel Continental, la lansarea volumului ”Cum se distrau românii odinioară” de Adrian Majuru (Editura Corint, 2019). În prezența autorului, evenimentul cu parfum interbelic i-a avut ca invitați pe Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei, și jurnalistul Cătălin Striblea. Preț de un ceas publicul a fost purtat de cei trei vorbitori pe străzile de mult uitate, la cafenelele unde odinioară marii boieri își începeau dimineața, pe la restaurantele și braseriile unde se desfășurau cele mai spumoase discuții, prin parcurile de promenadă și echitație, magazine de lux, agenții de vacanță, teatre de vară și de varieteu.

O zi în tihna Bucureștiului de ală dată

Cartea reconstruiește atmosfera care trona în viața de zi cu zi a bucureștenilor, incluzându-i pe cei din cercurile nobile, dar și pe servitori, meșteșugari ori oameni simpli de pe stradă. Nu avem de-a face cu o analiză rece și distantă a acelor vremuri. Autorul pătrunde dincolo de acestă pătură a istoriei și îi pune pe contemporanii săi la masă cu personajele din carte. “Este o abordare a istoricului, a antropologului și a scriitorului, pentru că avem pasaje de mare poezie. Autorul urmărește continuitatea, lucrurile care se păstrează până astăzi. Există o sensibilitate și o atenție pentru detaliu, care mi se par definitorii pentru acestă carte”, a apreciat Sandra Ecobescu. Cele 54 de capitole care compun această lucrare, satisfac curiozitatea pasionaților de istorie, de cifre și statistici, dar și celor care doresc să evadeze din vâltoarea cotidiană și să se reîntoarcă în tihna pe care o aduce Bucureștiul interbelic.

La finalul lansării Adrian Majuru a dat autografe celor prezenți

Parfumul locurilor de odinioară

Puțină lume știe că pe locul unde se află actualul Grand Hotel Continental, începând din 1860 a fost hotelul unui belgian care 30 de ani mai târziu a dat faliment. Pe locul acestuia, Jacques Menachem Elias, cel care dă numele celebrului spital din capitală, a construit un hotel și mai mare. La mesele acestuia se aduna pentru a discuta toată crema orașului. Aici se depănau cele mai savuroase povești, se schimbau idei, păreri, iar între hotel și cofetăria Capșa aflată în proximitate exista o continuă circulație de personaje și picanterii. “Această carte vine, ia cu penseta și rememorează viața acelor oameni. Adrian Majuru stabilește decorul, pune personajele la locul lor, iar tot acest parfum ni-l restituie”, a spus Cătălin Striblea.

Radiografia românului pe care o face autorul este cea a unui om primitor, care a coexistat de-a lungul istoriei fără dificultăți cu o paletă diversă de naționalități. Fie că erau evrei, albanezi, romi, greci, austro-ungari, toți trăiau pe o singură stradă, cum ar fi strada Șepcari, într-o armonie deplină. Drama pierderii acestor nații conlocuitoare care aduceau un plus de bunăstare, pricepere, cultură, se va resimți deplin în timpul regimului comunist care a produs o mutație în modul cum bucureștenii își petreceau vacanțele, puținul timp liber, în modul cum se îmbrăcau, dar mai ales cum se comportau în societate. “Cartea amintește de o istorie care trebuie păstrată și dată mai departe. E despre noi așa cum ar trebui să fim”, a precizat Cătălin Striblea.

Haine franțuzești ținute în mobilă de mâna a doua și tutun din plin

O altă poveste poate mai puțin știută este schimbarea modei vestimentare a doamnelor din pricina ofițerilor ruși. Între 1806-1812, proaspăt ajunși în București, rușii arătau exemplar din punct de vedere al vestimentației. Atunci, impresionate peste măsură, din cochetărie și spirit de seducție, doamnele au adoptat moda franțuzească pe care o văzuseră la ofițeri și s-au îmbrăcat ca la Paris. Altă istorie mai puțin știută pe care Adrian Majuru o aduce la suprafață este cea a elevilor care fumau tutun în văzul profesorilor. În 1860, după ce au apărut primele magazine de tabac și tutun, liceeni ieșeau în timpul pauzelor și fumau în mijlocul curții.

Istoria produselor second-hand este veche la români. Pe la 1900, se arată că în tot Bucureștiul existau case pline de mobilă austriacă la mâna a doua. Tot ce nu mai aveau nevoie austriecii, vindeau românilor care se mândreau că posedă o mobilă adusă din Imperiul austriac. “Am încercat să surprind timpul liber de odinioară și ce a însemnat el la scară istorică. Satul se ghidează după un calendar, și tot ce se întâmplă acolo este structurat după ce sarcini are de îndeplinit omul în funcție de zi și anotimp. Orașul de cele mai multe ori își permite să încurce anotimpurile”, a concluzionat Adrian Majuru.

Copiii nu învață despre prietenie din niște manuale și nici după scheme clar trasate. De obicei nu fac ”cursuri de prietenie”. Își urmează instinctele sociale, analizează atitudinea copiilor ce îi înconjoară, acționează așa cum îi văd pe adulți că o fac, imită comportamentul celor mai mari. În general se vor copia tiparele de prietenie ale părinților.

Cu toate acestea observăm deseori că nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat prietenia și nu îi pun în practică două caracteristici extrem de importante: devotamentul și loialitatea.

Poveste cu final fericit

Amica mea are o fiică ce practică baletul. Prietena ei este baschetbalistă înflăcărată, energică. Fetele sunt în clasa a VII-a și sunt prietene bune de 3 ani. Ana a ales să meargă la spectacolele de balet ale Mirunei: și de Crăciun, și la final de an și la spectacolul de Ziua Mamei. În tot acest timp, Ana a avut mai multe meciuri de baschet. Iar Miruna nu a fost niciodată în tribună. Într-o sâmbătă, mama Mirunei i-a spus: ”La 5 mergem să o susținem pe Ana” Miruna s-a îmbufnat: ”De ce? Voiam să merg la film. Și, în plus, nu știu ce să fac la un meci de baschet.” ”Nu-i nimic”, i-a spus mama”, mergem pur și simplu să o încurajăm pe Ana. ”Dar Ana nu m-a chemat niciodată…” Mama a rămas neclintită. 

În tribună s-au simțit foarte bine. Ana a marcat mai multe coșuri. Miruna a țipat și a bătut din picioare. Nu s-a sfiit, la sfârșit, să o laude pe Ana cu toată puterea și să îi spună că a fost cea mai bună. Fetele au ajuns la cofetărie vorbind cu încântare despre ceea ce trăise fiecare.

Seara, Miruna i-a mulțumit mamei pentru că a insistat să meargă. Nu știuse că pasiunea Anei pentru baschet este la fel de mare ca pasiunea ei pentru balet. A realizat că interesul pentru pasiunile celorlați este un aspect clar al cimentării unei prietenii.

Povestea aceasta este un exercițiu admirabil de susținere reciprocă. Este un model de prietenie ce va crește și se va dezvolta frumos. Vor crește ramuri mari și lăstari. La bază a stat un mic impuls dăruit de un părinte echilibrat ce prețuiește valorile prieteniei.

Prieteniile părinților

Sfătuiesc părinții să se împrietenească atât cu părinții prietenilor copiilor, cât și cu părinții inamicilor sau rivalilor.

Când suntem răniți sau furioși pentru ceea ce simte fiul sau fiica noastră este puțin cam târziu să discutăm cu părinții celuilalt sau celorlalți. Durerea copilului se va reflecta la o putere și mai mare în noi; de obicei este o durere strânsă, acumulată. Este bine să discutăm de la primele semne de disconfort; este bine să aplanăm și să încheiem din fașă un lucru ce poate escalada. Conversațiile scurte, prietenoase, ce vin pe un fond calm au cele mai mari șanse să pună bazele unei bune relaționări între părinți, iar asta se va răsfrânge pozitiv asupra legăturii dintre copii.

Trăirile copiilor și trăirile părinților: ecuația emoțiilor nerezolvate

De fiecare data când un copil trece printr-o întâmplare grea, prin empatie părintele simte aproape tot ce simte acesta. Durerea fizică și durerea socială este purtată de părinte. Uneori chiar cu efecte ușor exacerbate. Este bine să fim lângă copil și totodată să respectăm nivelul trăirilor acestuia. Ei se vor reface emoțional mai repede după șicane și insulte, exact așa cum se refac mai repede după o fractură sau după o tăietură.

Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție, chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor

Ei sunt dornici și motivați să repare lucrurile și să se împace pentru că tovărășia și prietenia și joaca este acolo și nu vor să piardă nimic. Apoi le este ușor să spună greutatea astfel încât aceasta să fie puțin preluată de adult (exact ca atunci când ne dau gentuța și hanoracul în parc, când sunt mici). Noi scoatem la lumină situații similare poate nerezolvate din copilăria noastră și totul se duce pe o treaptă mult mai înaltă: situație nerezolvată + situația copilului = o sumă mai mare de emoții negative.

Copilul trebuie să primească încredere

De fiecare dată ne vom asculta copiii. Intens, ochi în ochi, lăsând deoparte ceea ce facem; vom analiza bine întregul context și vom asculta în primă fază o soluție pe care chiar fiul nostru sau fiica noastră o scoate la lumină pentru remedierea situației. Tratați copilul cu încredere, însă vă rog să aveți o privire de ansamblu asupra situației. Puneți totul în echilibru, calmați momentul sau mergeți și comunicați școlii sau părinților celorlați copii întâmplările. Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor.

Copiii au o viață socială ce ne amintește de propria noastră viață socială, de când eram copii, preadolescenți, adolescenți. Este foarte bine să fim atenți pentru a nu confunda prezentul cu trecutul.

Finalul fericit

Modelele pe care le dăruim fiilor și fiicelor noastre, în orice palier, au înrâuriri domoale sau tumultuoase asupra acestora. Viața lor este viața lor, cu totul diferită de a noastră, în alte timpuri, cu alt mediu și altă structură genetică.

Să nu uităm că și copiii vin în viața noastră pentru a ne provoca și pentru a ne ajuta să creștem!

Cum e să fii arhitect în Dubai, orașul unei creșteri miraculoase, locul în care bugetul pare că nu e niciodată o problemă? Bogdan Georgescu este arhitect în Dubai, așa că am stat de vorbă cu el. Ne-a vorbit despre programul de lucru, despre termene și echipă, despre clienți și localnici. Un interviu pe care-l puteți asculta în variantă completă dând click pe fereastra de audio de mai jos și pe care îl rezumăm aici.

Bogdan, acum lucrezi spații de entertainment în case particulare și în parcuri de distracții. Ce ai făcut înainte de asta?

Am ajuns în Dubai acum patru ani și am început cu design interior în retail, spații comerciale. Lucram într-o firmă locală, care-și dorea dezvoltarea de magazine de lux, buticuri de lux pe domeniul parfumerie și marochinărie. Apoi am făcut partea rezidențială, m-am ocupat de construcții de vile, inclusiv interior design. Și am făcut și optimizarea unor spații de producție ale companiei respective.

Ce e diferit acolo, în relațiile cu angajatorii, cu clienții?

Când am ajuns acolo, mentalitatea mi s-a părut foarte asemănătoare cu cea din România. Am plecat în plină criză din România, când clienții începuseră să nu mai plătească facturile. Prima oprire a fost Germania, iar în 2015, când am ajuns în Dubai mi-am zis că e ca acasă, doar că se plătește.

Condiții de lucru?

Pragul de 9 ore pe zi e de mult uitat. Vorbim de 12-14 ore de muncă pe zi. Câteodată ești sunat și în afara acestor ore și întrebat despre detalii lucrate de tine. Sunt multe informații pe care trebuie să le ții minte, este mult efort, nu există o programare strictă a muncii. Repet, acesta este felul de a lucra al firmelor locale, nu sunt toate așa. Multinaționalele sau firmele europene au alte protocoale de lucru. Firmele locale, fiind unicefale, au tendința de a respecta dorința unei singure persoane, ceea ce la o firmă este foarte dificil. Iar termenele sunt nerealist de strânse.

Dar accepți.

Oriunde ai lucra, tot trebuie să depui mult efort. Oricum, dacă ești pasionat de ce faci, anumite lucruri le dai de la tine, fără să te gândești la condiții. Pe de altă parte, există un beneficiu de salarizare care acoperă multe dintre aceste inconveniente. Partea negativă este că niciodată nu reușești să predai un proiect așa cum ți-ai dori, să-l termini așa cum ai fi vrut.

Ai un exemplu?

Imaginează-ți că ai de amenajat într-un mall un butic, un magazin de 30-40 metri pătrați, ceea ce nu ar părea prea mult, dar atunci când vorbesc despre acest butic, vorbesc despre detaliu de concept, producție și execuție, iar cu tot cu pereți și tavane înseamnă vreo 200 de metri pătrați. Tot ce înseamnă finisaje, mobilier, detalii de artă, de materiale și tot ce mai este. Ei bine, vorbim despre 10 astfel de proiecte în fiecare lună!

Pare mult.

Este destul de greu.

Așa se explică, probabil, rata uriașă de creștere a Emiratelor. Acum 40 de ani, acolo era doar nisip.

Dubai e un oraș foarte frumos. Centrul, câteva puncte cheie, Dubai Marina, Business Bay, sunt foarte bine dezvoltate. Dar pentru că totul a fost foarte repede construit, există probleme de infrastructură. Există o luptă zilnică, de exemplu, cu scosul nisipului din oraș.

Cum sunt localnicii?

Emirati sunt un popor tânăr. Senzația mea este că sunt o cultură care se simte în competiție cu celelalte cultură și vor să-și construiască propria lor identitate.

Deci ceea ce se întâmplă acolo e o demonstrație?

Este un vis, de fapt, un loc în care toate etniile și naționalitățile sunt binevenite.

Și chiar așa arată orașul? Ca un mix de etnii?

Chiar așa arată. Dar costurile locuirii în Dubai sunt mari, deci nu există excluderi directe, ci ele apar ca efect al nivelului social, al nivelului economic al orașului.

Nivelul de cheltuieli pentru locuire care este?

E puțin mai ieftin decât Londra, este net superior României, îl pot compara cu Münchenul în acest moment, când cererea este enormă în München și a crescut mult nivelul acolo.

Diferențele culturale între oameni sunt mari. Există conflicte?

Există, dar trebuie să înțelegi Dubaiul ca un Big Brother, emisiunea: există CCTV peste tot, orice spațiu public este acoperit de ele și sunt evitate doar hotelurile, apartamentele și casele, interiorul lor. Efectul direct este că, practic, nu există criminalitate. Acum vreo doi ani a existat un caz, cineva a vrut să spargă un ATM, iar după două ore și jumătate infractorul a fost prins. Există și poliție peste tot, iar regulile sunt stricte.

Pentru tine ca profesionist, Dubai este o etapă de creștere?

Da, pentru mine e o creștere evidentă. Am făcut Institutul de Arhitectură Ion Mincu din București, am profesat cam patru ani în România, apoi am plecat pentru masterat în Germania, și am lucrat acolo cinci ani, iar în 2015 am plecat în Dubai. Deci sunt acolo de patru ani. Sunt trei țări diferite, dar sunt și trei specializări diferite pentru mine. În Dubai m-am specializat în proiecte de lux, rezidențiale și comerciale, iar acum lucrez în aceste proiecte de entertainment, pe care le găsesc foarte importante.

Cum regăsești România? Ți se pare un spațiu bun de afaceri?

România are un potențial fantastic, se vede asta mai ales în ultimii ani. S-a ajuns la un nivel de bugete mari, pentru proiecte de calitate. Cred că este foarte atractivă pentru proiecte comune, adică finanțate din Orientul Mijlociu.

Fiind văzută ca o poartă de intrare în Europa?

Da, poate. Dar și luată în considerare ca potențial de dezvoltare. Problema Europei Occidentale este că toate asset-urile ei sunt foarte bine organizate, cuantificate, există o piață care controlează totul, de aceea fluctuațiile de beneficii sunt foarte mici. Investițiile sunt sigure, dar cu marje foarte mici de profit. În România există un fond deloc evaluat, un patrimoniu foarte bogat, adică terenuri, imobile, iar astfel ea este tentantă pentru investitori.

Pe final, te rog să le spui tinerilor care ar fi tentați să urmeze arhitectura, ce le trebuie ca să ajungă arhitecți mari.

Îți trebuie foarte multă consecvență și răbdare ca să faci arhitectură. Asta e experiența mea personală. Eu aș face-o din nou. Nu poți fi mare arhitect dacă nu ai cultură în spate și o înțelegere multidisciplinară. Nu poți lucra fără spirit de echipă. Arhitectura e și artă, e și știință tehnică. Dar de multe ori rămâne evidentă doar partea tehnică, iar atunci trebuie să ai răbdare multă. Și mai trebuie multă smerenie față de ceea ce faci.

La 7 ani, sapa era mai înaltă decât Ioan Enoiu, dar el o folosea fără probleme. La 8 ani, Ioan știa perfect să mânuiască foarfeca de tăiat vie, iar la 11 ani pompa de tratament. Ceea ce a început ca o plăcere și a continuat de nevoie, s-a transformat pentru el într-o pasiune de o viață: astăzi, fondatorul Naturevo, una dintre cele mai vechi și mai cunoscute firme românești de distribuție de ”tehnologii flexibile pentru agricultură inteligentă”, răspunde întrebărilor Matricei Românești.

Când Ioan avea șapte ani, tatăl său s-a îmbolnăvit, iar el și frații săi trebuiau să se descurce dintr-o pensie foarte mică. Greutățile financiare l-au învățat de mic să fie tenace. Așa se face că a început să lucreze la C.A.P., iar pe timpul verii, când era posibil, lucra cu ziua la I.A.S.-uri, la recoltat struguri. La paisprezece ani s-a înscris la liceul agricol, “în primii ani de liceu visam să mă duc la farmacie, dar mi-am revenit la realitate și am zis că trebuie să mă duc la agricultură”, spune Ioan Enoiu în interviul pe care l-a acordat Matricei Românești. În timpul liceului a reușit să obțină acordul conducerii pentru a desfășura o serie de cercetări pe o suprafață viticolă, “voiam să mă conving de anumite lucruri care erau trecute în cercetare, deci încă din liceu avem timpul meu dedicat cercetării”, își amintește domnul Enoiu.

Este foarte important să înțelegi unde trebuie să pui omul sau ce ai putea obține de la el în domeniul tău de activitate

A folosit matematicieni pentru cercetare agricolă

Pe parcursul liceului și facultății, în fiecare primăvară a lucrat la culturile de vie din cadrul vechilor cooperative de producție, iar vara și iarna mergea la stațiunea legumicolă de la Buzău, “de acolo îmi făceam banii de haine și caiete”, a spus Ioan Enoiu. În 1979, a absolvit Facultatea de Horticultură din București, și a fost repartizat la institutul de cercetare de la Valea Călugărească. După o perioadă de stagiatură care a durat trei ani, a câștigat concursul de cercetător științific. “Mi s-au dat condiții bune, oameni pricepuți. Când vorbim de cercetări multidisciplinare, echipa contează foarte mult. Am lucrat cu echipe destul de mari, fiziologi, chimiști, fizicieni chiar și matematicieni. La vremea respectivă se spunea că un matematician nu are ce căuta într-un institut de cercetare agricolă, dar după ce am lucrat trei ani cu un matematician la prelucrarea matematică a datelor, apoi au venit și alți matematicieni și au zis că vor să ni se alăture”, a zis Ioan Enoiu.

Lecții de la părintele marketingului, Philip Kotler

Când a simțit că perspectiva în cercetare se închisese, Ioan Enoiu a dat curs unei noi provocări și s-a angajat într-o multinațională. La început a fost reprezentant tehnic, iar asta nu părea să-i pună probleme. Cu timpul însă i s-a cerut să și vândă anumite produse, iar aici se simțea descoperit. “Atunci am luat o carte de marketing și l-am citit pe Kotler, părintele marketingului de corporație, dar ce scria acolo nu se potrivea pentru nivelul la care era România. Am găsit alte cărți de marketing care erau aplicabile pieței românești. Așa am învățat despre negocierea în afaceri, pentru că nu știam despre asta, am învățat despre comportamentul în afaceri, am citit foarte multe cărți de acest gen”.

Îmi place foarte mult natura, o respect și caut să mă integrez în ea. Așa a apărut denumirea de Naturevo

După șapte ani petrecuți în multinațională, viziunea lui Ioan Enoiu se lărgise, nu mai coincidea cu stilul învechit de leadership, în care conducerea spunea ce e de făcut, iar subordonații respectau întocmai ce li s-a spus. Așa că s-a hotărât să meargă pe cont propriu. În 1998 a întocmit planul de afaceri pentru noul proiect. Deși totul părea să meargă bine, perspectiva s-a năruit pe neașteptate. Cauza? Dispariția tuturor facilităților pentru întreprinderile mici și mijlocii. Trebuia găsită o soluție, și aceasta a venit rapid, “nu puteam să mă leg de una sau două multinaționale, pentru că neavând un fundament financiar fiecare îmi dădea o limită de credit, ori eu doream să mă dezvolt, și ca să o fac aveam nevoie un anumit prag critic ca sumă. Trebuia să lucrez cu mai mulți furnizori. Așa că am adunat creditul din mai multe părți și am construit diferite nivele de tehnologie. Am spus să mergem pe un nivel normal la început, apoi pe unul de înaltă tehnologie, apoi supertehnologie”, își amintește Ioan Enoiu.

Ideea din spatele brandului

Însăși denumire de Naturevo nu a venit la întâmplare. Este complexă, trimite cu gândul la triada evocare, evoluție și revoluție în natură. “Prima dată când pornești la un drum trebuie să evoci ce ai primit de la părinți, de la Dumnezeu, trebuie să-ți cunoști tot bagajul. Am mers pe ideea de a te cunoaște pe tine însuți. Apoi trebuie să evoluezi, iar ca să evoluezi trebuie să revoluționezi. Ce înseamnă acest lucru în agricultură? Trebuie să știm unde ne aflăm și să revoluționăm, să aducem ceva nou”, a spus Enoiu.  Naturevo nu este doar o firmă care oferă o gamă largă de produse de specialitate. Prin programul de consultanță dedicat fermierilor se dorește construirea unei gândiri agricole durabile și sănătoase. De ce este nevoie de asta? Pentru că adeseori fermierii sunt sfătuiți de consultanți nepricepuți sau care doar vor să-și vândă produsele, și care dau recomandări neadecvate. “Mulți antreprenori care intră în businessul cu agricultura cred că pot învăța despre o cultură agricolă citind o broșură”. La Naturevo lucrurile stau altfel, de la echipa de specialiști până la raportul care se clădește cu viitorii fermieri, “noi îi numim pe cei cu care colaborăm parteneri, nu clienți: cu un partener poți discuta, însă clientul cumpără și tu vinzi”, a spus fondatorul Naturevo.

 

Nu mă știam om de afaceri, și cred că nici nu sunt. Pot spune că sunt un bun specialist, un gospodar al ideilor și un om care își propune să construiască ceva

Sub presiunea cererii în creștere, agricultura planetară este silită să livreze produse în cantități mari. În aceste condiții mai este just să ne gândim la o agricultură durabilă? “Agricultura durabilă presupune să ai un pământ pe care să nu-l degradezi, ci din contră, să-l îmbunătățești, el e baza. Agricultura durabilă presupune și utilizarea rațională a apei. O altă provocare importantă este protejarea împotriva factorilor de mediu” a spus Ioan Enoiu. El are un sfat și pentru tinerii antreprenori care și-au cumpărat utilaje performante și care au început afaceri în agricultură și în domenii adiacente: să nu uite normele pe care trebuie să le urmeze astfel încât să fie jucători durabili pe piață. “Primul lucru pe care trebuie să-l facă un om cu spirit antreprenorial este să cunoască bine ceea ce face. Astăzi mulți se aruncă într-o afacere doar ca să câștige bani. Ei vor rezista pentru o anumită perioadă, dar în niciun caz pe termen lung. O afacere pe termen lung trebuie bine gândită, trebuie să aibă la bază un plan, o aprofundare și situații alternative. Trebuie să ai măsura lucrurilor, dacă astăzi ai câștigat un leu, nu-l cheltui pe tot. Cheltuiește cât mai puțin până când îți capeți o bază solidă. Un viitor antreprenor trebuie să știe că banii câștigați nu sunt pentru cheltuit, sunt pentru dezvoltare”.

Când era în clasa a VIII-a, Alex a început să-și ocupe puținul timp liber cu studiul informaticii. A parcurs rapid un curs de introducere pentru copii, apoi a devenit și mai curios. Pasiunea pentru infomatică a devenit și mai mare odată cu admiterea la profilul de roboți, la Liceul Tudor Vianu din București. Părinții săi, deși deloc familiarizați cu acest domeniu, au decis să-l încurajeze.

Prima încercare: o aplicație despre mâncare

Odată intrat în clasa a IX-a, Alex a început să-și întrebe profesorii despre concursurile de informatică. Luați prin surprindere, aceștia i-au recomandat pentru început un concurs de software organizat de Microsoft chiar în București. Pe parcursul a trei luni și sub directa coordonare a unui mentor, echipa lui Alex a creat o aplicație cu o bază de date ce însuma meniuri ale diverselor restaurante și le oferea recomandări potențialilor consumatori. “A fost un lucru simplu, dar care mi-a deschis ochii și am înțeles mai bine ce înseamnă latura practică a informaticii”, spune Alex Constantin.

Rezultatul a fost un roboțel special programat să meargă prin locuință și să colecteze date legate de temperatură, umiditate, prezența umană și eventuale scurgeri de gaze

Concursul a fost începutul unui șir de proiecte și concursuri naționale și internaționale. Timp de doi ani la rând, a participat cu echipa de robotică a liceului la concursul First Tech Challenge Romania. Primul an s-a soldat cu un semieșec, au terminat competiția abia pe locul 25. Echipa a plecat de la concurs cu gândul de a reveni la ediția viitoare mult mai pregătită. Alex împreună cu alți opt colegi au reușit între timp să se perfecționeze sub coordonarea unui profesor de la Universitatea Politehnică din București, iar organizarea echipei a devenit din ce în ce mai bună. Astfel, cu Alex ca lider de echipă și programator principal, tinerii au construit un robot cu care au intrat în finala concursului, unde s-au clasat pe locul șase din 130 de echipe. “Tot acest proces de construcție de la zero a robotului, programarea și eficientizarea lui, mi-au trezit interesul pentru largul domeniu al roboticii”, își amintește Alex.

Cum a construit Alex un robot autonom

Pe parcursul vacanței de vară, când majoritatea tinerilor fug la mare sau la munte pentru relaxare și distracție, Alex a și-a fixat o nouă provocare. Voia să construiască de unul singur un robot autonom. A gândit algoritmii, a comandat piesele necesare și s-a pus pe treabă. Rezultatul a fost un roboțel special programat să parcurgă camerele unei locuințe, iar cu ajutorul unor senzori să colecteze date legate de temperatură, umiditate, prezența umană și eventuale scurgeri de gaze. Toate aceste informații erau trimise proprietarului în cadrul unei aplicații pe telefon. “Am considerat că un astfel de sistem este mult mai bun decât cel clasic cu camere video. Plus că robotul se întreținea singur, i-am proiectat un loc special în care se ducea singur, se încărca și apoi își continua treaba”, a completat Alex. O astfel de invenție nu putea să rămână ascunsă într-un dulap din camera lui Alex. Câteva luni mai târziu, a participat cu robotul gândit și fabricat de el la concursul internațional de proiecte în domeniul roboticii și informaticii, Infomatrix, la care a obținut medalia de argint.

Când robotica devine bionică

Dorința de a căuta noi provocări l-a însoțit și în clasa a XI-a. Atunci, cu experiența căpătată în urma participării la concursurile de informatică, Alex a fost îndrumat către Institutul de Cercetare Științifică din București. A făcut cercetare cot la cot cu profesorii de acolo, și a dezvoltat un proiect ce îmbină robotica și biologia. “Am avut în vedere transpunerea sistemelor biologice în sfera roboticii, cu aplicații în acest domeniu tehnic. Am pornit de la deplasarea euglenei verzi, unul din cele mai simpliste organisme, și am realizat mai multe prototipuri de roboți la scară micro care aveau ca mod de deplasare flagelul euglenei verzi”, a detaliat Alex.

Proiectul dezvoltat în colaborare cu cercetătorii de la institut a participat la mai multe concursuri naționale. Având de-a face cu o astfel de descoperire, juriul de la concursul Romanian Science Engineering Fair nu a zăbovit și i-a acordat tânărului medalia de aur. Nici jurații de la secțiunea de biologie din cadrul concursului național de știință nu au rămas indiferenți față de un asemenea proiect și au completat vitrina cu premii a lui Alex cu încă o medalie de aur. Apoi, tânărul a dus numele României în Arizona, unde a participat la cel mai mare concurs internațional de știință, Intel International Science and Engineering Fair.

Aplicația care îi ajută pe liceeni să participe la concursuri

Alex Constantin a început să se concentreze mai mult pe latura de scriere de software. A învățat de unul singur limbajul Java, a început să dezvolte mici aplicații și s-a înscris la un Hackaton la care tema era educația. Fără să stea prea mult pe gânduri, Alex a creat o aplicație cu toate concursurile extrașcolare la care pot participa elevii de liceu. “Inițial a fost gândită să prezinte concursurile, dar am zis să facem și un chestionar pe care să-l împărțim prin liceul nostru. În urma acestuia, am aflat că mai bine de 66% dintre elevi nu au reușit să participe la anumite activități extrașcolare pentru că ori nu aflaseră de ele la timp, ori nu le-au fost date toate informațiile despre participare”, a spus Alex.

Cred că învățământul românesc ar trebui să aibă și o latură practică, în special la materile care operează cu multe noțiuni abstracte

O altă provocare a fost găsirea coechipierilor protiviți. Multe dintre concursuri cereau alcătuirea unei echipe de 2-3 membri. Astfel, mulți posibili concurenți abandonau pentru că nu își puteau construi o echipă. Această provocare a dus la îmbunătățirea funcțiilor aplicției. Ulterior i s-a adăugat o funcție prin care oricine își pote găsi colegi pentru a participa la diferite concursuri. Cu această aplicație, Alex a participat la cel mai mare concurs de proiecte din domeniul infomaticii de la noi din țară, InfoEducație, și la First Tech Challenge Romania, unde a obținut o mențiune.

Alegerea liceului este foarte importantă. Un elev de clasa a VIII-a nu are alt cuantificator în afară de media de admitere. Trebuie să afle detalii despre dotări și nivelul de specializare al profesorilor

 

Curând, Alex va pleca la Universitatea Cambridge din Marea Britanie, pentru a susține examenul de admitere la secția Computer Science. Cu toate acestea, nu îi este indiferentă situația sitemului educațional românesc. Împreună cu câtiva colegi a înființat Asociația Alter, care pune umărul la dezvoltarea educației alternative de la noi. În prezent, echipa lucrează la un poiect numit esteReal, care consta în colectarea cât mai multor date de la liceele bucureștene și întocmirea unui registru pe baza căruia se vor oferi infomații elevilor de clasa a VIII-a care vor să își alegă un liceu. “În această vară am decis să extindem proiectul la nivel național. Acum suntem o echipă de 13 oameni, și prin intermediul acestui registru educațional altenativ ne dorim să colectăm cât mai multe date, atât obiective, pe baza registrelor oficiale, cât și subiective, de la elevi, părinți și profesori.”

Știu că sunt împrăștiat și mă tratez. Am un senzor de fum care îmi semnalează incandescența rispirii. E adevărat, nu funcționează bine tot timpul, așa că uneori mi se întâmplă să mă trezesc abia atunci când flacăra e destul de mare, iar fumul înecăcios.

Aproape tot ce-mi propusesem

Nu am realizat decât relativ curând adâncimea acestei stări și pericolul pe care ea îl aduce. Mă știam ca fiind destul de concentrat în privința lucrurilor pe care le aveam de făcut. Ancorat în mai multe proiecte, preocupat de mai multe probleme, aveam senzația că reușeam să îmi văd de treabă și să împlinesc aproape tot ceea ce îmi propuneam. Uneori îmi lua mai mult decât ar fi trebuit, iar în alte cazuri rezultatele întârziau să apară. Cu toate acestea, credeam că sunt destul de adunat. Până când, la finalul unei întâlniri, Părintele C. s-a uitat la mine și, zâmbind, mi-a zis ”Andrei, ai făcut din împrăștiere o harismă!”. Am zâmbit și eu. Pe undeva îmi plăcuse diagnosticul șugubăț, dar, cumva, simțeam că e mai grav decât părea.

Ai ceva de făcut, nu lași alte ferestre de browser existențial deschise

Când mi-a spus asta m-am gândit la conceptul de ”neîmprăștiere” din literatura Sfinților Părinți. În greacă se zice ”apersipastos”, iar asta înseamnă a nu fi distras, a nu fi preocupat, speriat sau îngrijorat. Potrivit tradiției ascetice, împrăștierea îi slăbește omului încordarea și îl dezorientează. Îl distrage de la relația cu Dumnezeu.  Știam despre toate acestea, realizam că mă mai fură peisajul, dar aveam impresia că sunt pe cale. Antidotul îmi părea a fi ținerea minții asupra unui singur gând. Ai ceva de făcut, te dedici acelui lucru și nu lași alte ferestre de browser existențial deschise. Termini acel ceva și abia apoi te apuci de altceva. Însă, de la vorbă la faptă drumul este greu.

Mă străduiam să lucrez cu prioritizări și ierarhizări. Totuși, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu e cum trebuie

Pe cerul minții vin multe gânduri și nu le poți opri. Sfântul Porfirie Kapsokalivitul spunea că nu poți controla venirea lor, însă le poți bloca aterizarea. Și tocmai cu această aterizare mă luptam eu. Preferam să nu citesc două sau trei cărți în același timp. Când aveam de făcut vreo treabă nesuferită dar necesară, mă țineam să o duc la  capăt, permițându-mi cel mult luxul de a amâna. Și încercam să nu las totul baltă doar pentru că fusesem vizitat de vreo idee nemaipomenită. Altfel spus, mă străduiam să lucrez cu prioritizări și ierarhizări. Totuși, deși credeam că îmi iese destul de bine, nu puteam scăpa de senzația că ceva nu e cum trebuie. Multă vreme am pus ceea ce simțeam fie pe seama anostului de care trebuia să mă ocup, fie în contul banalului zilei. Însă, nu, nu era asta. Ceea ce îmi lipsea eram chiar eu, intimitatea cu mine însumi. Intimitatea cu sine.

Lecție anti-procrastinare, la o mănăstire din Athos

Ceea ce nu înțelesesem era faptul că fără această atenție spre lăuntru, toată concentrarea, toată disciplina și răbdarea de care dădeam dovadă atât cât puteam erau lipsite de orientare, de motivație, de sens. Ca și cum aș fi căutat să fiu disciplinat fără a ști de ce am nevoie de această disciplină. De pildă, în tradiția Budismului Zen orice gest mărunt pe care îl faci, fie că dai cu mătura, fie că redactezi un text sau că bei un ceai, oferă un prilej de introspecție.

Tocmai această introspecție motivează atenția. Aceste gesturi pot duce înspre adânc, acolo de unde ele își primesc noima cea mai profundă. Am remarcat ceva similar la Părinții mănăstirii athonite Vatopedu. De cele mai multe ori, starea de care erau locuiți monahii mănăstirii atunci când îndeplineau ascultările primite, adică sarcinile care le fuseseră date, era una de determinare și de interiorizare. Muncile erau făcute cu hotărâre și era clar că nu e loc de abateri, procrastinări sau delăsări. Însă, de fiecare dată simțeai că această energie este orientată sau hrănită de o locuire permanentă a propriei interiorități.

”Bunicul nostru duhovnicesc, Părintele Iosif Vatopedinul, ne spunea că omul este suveranul muncii sale. Ne facem treaba cât de bine putem, însă munca nu este mai importantă decât sufletul nostru”, mi-a zis într-o zi Părintele P. Altfel spus, adunarea, concentrarea, determinarea nu sunt practicate doar de dragul rezultatelor muncii, ci mai ales pentru o mai bună locuire a propriei interiorități.

Cheia este intimitatea cu sine

A nu fi împrăștiat înseamnă a avea un centru, a fi permanent adunat într-un punct de echilibru. Câtă vreme punctul de echilibrul va fi ancorat în exterior, el va fi unul precar, influențabil de schimbările și de evoluția celor din exterior. Când punctul de echilibru, centrul de referință este propria noastră interioritate, șansele unei vieți autonome și autentice cresc semnificativ. Când suntem permanent atenți la cele dinlăuntrul nostru, când cultivăm această trezvie interioară, tot ceea ce facem capătă o noimă dincolo de urgențele zilei. Primește sens pentru sufletul nostru, pentru propria noastră interioritate. Pentru că indiferent de cât de atrași am fi în exteriorul nostru de task-uri și deadline-uri, vom rămâne  mereu contectați la propria noastră intimitate.

Când cultivăm această trezvie interioară, tot ceea ce facem capătă o noimă dincolo de urgențele zilei

În noiembrie 1963, Alexandru Mironescu, membru al grupului ”Rugul Aprins”, era eliberat din temnițele comuniste. La o lună de la eliberare, începea redactarea jurnalului anilor de detenție, intitulat Floarea de foc, publicat prima oară în 2001 și proaspăt reeditat în 2019 (Ed. Eikon). Într-una dintre paginile textului său, Alexandru Mironescu așterne cuvintele celui care, în pușcăriile regimului opresiv, trecuse prin proba de foc a înstrăinării de sine însuși prin distrugerea intimității. ”În intimitatea omului – pe care o arăta cu degetul și voia s-o distrugă Lunacearski, comisar al poporului în guvernul Lenin […] – stă Dumnezeu. Lunacearski era deștept, și știa el cumva, ca unul care trăise în preavoslavnica Rusie. Distrugeți intimitatea omului! – gândiți-vă, cuvintele bat departe și explică multe, explică totul, explică această confiscare a omului și mecanica aceasta a risipirii, a împrăștierii, care să împiedice întâlnirea omului cu sine însuși, adică cu Dumnezeu”.

Pe la 1870, dacă voiai să iei masa la Capșa, nu trebuia doar să ai bani, ci trebuia să fii manierat și să ai o bună condiție socială. Dacă nu corespundeai, personalul adus de la Paris îți explica în puține cuvinte că locul tău nu e acolo. Casa Capșa a avut succes și a fost inovativă ca afacere. Dar ea a preluat și devoltat și o tradiție intelectuală și culturală, ajungând în scurt timp localul frecventat de toată ”lumea bună” a Bucureștiului.

Mai mult decât exclusivist

Localul înființat de Grigore Capșa la anul 1868 se afla la parterul unei case deja celebră în capitală, cea a marelui vornic Radu Slătineanu, în incinta căreia funcționaseră, de la începutul secolului al XIX-lea, o dioramă, un teatru și o sală de bal. Aceasta din urmă s-a și menținut o vreme alături de noul-venit, care s-a înscris în tradiția europeană a momentului, sintetizată astfel de un istoric: „cafenelele, berăriile și cofetăriile din centrul Bucureștilor erau, ca și cele ale Vienei sau Parisului, pe lângă niște localuri de adunare și de siestă ale cetățenilor cu trai mai deosebit și adevărate focare de viață mai aleasă pentru pătura intelectuală”.

După ce a devenit proprietar al întregului imobil, Grigore Capșa și-a diversificat afacerea, înființând hotelul și restaurantul, la anul 1886. Bunul gust și rafinamentul antreprenorului român s-au oglindit și în aceste secțiuni ale localului: hotelul își transpunea vizitatorii, potrivit lui Ionel Teodoreanu, „într-un odihnitor odinioară”. În ceea ce privește restaurantul, acesta a fost, de la bun început, unul exclusivist – deși nu în mod oficial –, fiind cunoscut în epocă faptul că banii nu erau de ajuns pentru a lua masa la Capșa: aici erau necesare atât maniere, cât și o anumită condiție. În consecință, personalul impecabil instruit avea grijă să le semnaleze oaspeților nepoftiți, într-o manieră discretă, că locul lor nu era acolo.

La Capșa: Bellu, Carp, Maiorescu, Titulescu și Take Ionescu

Faima „boerescului Capșa” nu a întârziat să atragă numeroase personalități ale perioadei, mai ales dintre politicienii conservatori, colegii de partid ai lui Grigore Capșa, între obișnuiții localului numărându-se, de-a lungul timpului, nume sonore precum: baronul Bellu, Petre Carp, Ștefan Greceanu, Nicolae Filipescu ori Titu Maiorescu, dar și liberali, ca Ion și Ionel Brătianu, ori conservatori-democrați precum Take Ionescu și Nicolae Titulescu, aici fiind locul unde se continuau cu predilecție disputele politice după ședințele din Parlament. De altfel, dezbaterile de la Capșa au fost, vreme de doi ani, subiectul unei rubrici speciale a ziarului La Roumanie, intitulată „Les mots de chez Capșa”.

Pentru a-i îngădui acestei clientele de „salonarzi”, așa cum îi numea cronicarul vieții mondene bucureștene de acum peste un veac, Mihai Văcărescu-Claymoor, să se desfășoare în voie, Grigore Capșa a luat hotărârea înființării cafenelei, la anul 1891. Cunoscută în epocă sub denumirea „În colț la Capșa”, aceasta a devenit o „redacție a redacțiilor” pentru lumea literară a Bucureștiului, cea mai bună a caracterizare a sa fiind făcută – cum altfel? – printr-o epigramă a poetului Nicolae Crevedia:

„La Capșa, unde vin toți seniorii, Local cu două mari despărțituri, / Într-una se mănâncă prăjituri, / Într-alta se mănâncă… scriitorii”

Democrația și boieria

Deoarece acorda libertatea fumatului, cafeneaua de la Capșa era un veritabil „cabinet de lucru” pentru literații capitalei, precum Radu Rosetti, Alexandru Duiliu Zamfirescu, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Virgil Carianopol, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu și mulți alții, care se angajau adesea în polemici spontane, unele dintre ele consemnate de memorialiști, iar altele păstrate în cartea de impresii a localului, inaugurată, simbolic, de regina-poetă a României, Elisabeta (Carmen Sylva). Acest amestec spumos de inteligență, vervă și convivialitate a determinat următoarea constatare, făcută de Ștefan, nepotul lui Grigore Capșa: „Nicăieri democrația nu-și dăduse mâna cu boieria mai din toată inima ca aici, nicăieri nu auzeai o înjurătură românească urmată de-o fină ironie franceză mai curent ca la Capșa”. De asemenea, cafeneaua devenise o pepinieră pentru tinerele talente: odată ce operele acestora aflau aprobare în ochii seniorilor, statutul le era asigurat.

Însă nu doar literații aflau la Capșa o sursă de inspirație, la mesele acesteia regăsindu-se numeroși artiști ori actori celebri, administratorii Capșei reușind să-și transforme localul într-o prelungire a foaierului Teatrului Național, ba chiar cerându-le membrilor personalului să meargă la piesa „Cafeneaua cea mică”, pentru a învăța de la personajul principal, interpretat magistral de actorul Ion Iancovescu, cum trebuie să se poarte un chelner.

Cum a murit o lume întreagă într-o zi

Spiritului de la Capșa și-a avut, desigur, și contestatarii săi, fiind cunoscut faptul că un prefect de poliție i-ar fi sugerat regelui Carol I să închidă localul, pe care îl considera „capul tuturor răutăților”. Magnanimitatea marelui rege l-a determinat să ia în râs o asemenea propunere, iar ulterior, atunci când mai apărea câte un scandal în viața politică românească, Carol le replica apropiaților: „Ei acuma o să spuneți că tot Capșa e vinovată?”.

În schimb, o primă lovitură serioasă dată Capșei a venit în timpul Primului Război Mondial, după ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale, când localul a fost transformat în Cazinoul Ofițeresc și Soldățesc Bulgar, fiind jefuit și degradat prin unele gesturi grosolane, precum expunerea unor borcane cu murături în vitrine.

Deși și-a reluat, în perioada interbelică, rolul de cel mai frecventat stabiliment bucureștean, mai ales în urma desființării altor asemenea localuri, precum grădina Oteteleșanu și terasa Corso, Capșa nu a mai fost aceeași, așa cum remarca, nostalgic, un istoric contemporan al Bucureștilor: „Mă gândeam la domnii de la Capșa ca la niște oameni fericiți care vorbeau de cai, de femei și de vinuri cu foarte multă seriozitate și care trăiau într-o lume restrânsă și stilizată … purtau melon cenușiu, monoclu și pantaloni pepit, aveau o floare la butonieră și nu vorbeau decât franțuzește… Azi au murit, cred, toți, împreună cu politețea, veselia dezinteresată, nepăsarea și leul-aur”.

Desființată oficial de către administrație în anul 1936, cafeneaua a continuat să funcționeze o vreme, în regim de semiclandestinitate, până ce venirea la putere a comuniștilor a dus la naționalizarea Capșei, punând capăt unei tradiții de aproape un secol și lăsând în urmă doar amintirea nostalgică a acelei „atmosfere calde de fum și himere”.

În noua mea casă din Bremen totul trepidează. Tot timpul meu aici s-a transformat într-un studiu continuu, așa cum nu știam că este posibil înainte: de dimineață până când adorm, citesc, caut, iau notițe sau discut. Parteneri de la care să pot învăța sunt peste tot. Cel mai tare învăț oameni.

Un indian genial care mai are încă de învățat

R. este din India și are 18 ani. Încă de când era mic a vrut să lupte cu cel mai mare ucigaș din lume: bolile infecțioase. După ce a studiat tot ce a putut despre ele în școală, la biblioteci și pe internet, a abordat un grup de profesori universitari și i-a întrebat ce ar putea face pentru a contribui la eliminarea acestui inamic al omenirii, însă nu a fost luat în serios. Cum să iei în serios un puști de 17 ani? Așa că de unul singur, neluat în seamă, a reușit să creeze un algoritm prin care poate identifica persoanele cele mai predispuse la a fi infectate de o astfel de boală și a ajuta autoritățile atât să izoleze cazurile cât și să le prevină. Iar tot acest sistem se poate aplica pe grupuri largi de oameni cu o precizie fantastică. Pentru această descoperire a primit un premiu științific internațional la 17 ani. De asemenea, în timpul liber, R. construiește mini sateliți pe care NASA îi lansează în spațiu. L-am cunoscut pentru că într-o seară, în timp ce vorbeam cu un grup de prieteni despre nevoia de educație filosofică azi, R. m-a întrebat timid ce înseamnă asta mai exact. ”Știu sigur că m-ar putea ajuta, însă nimeni nu m-a putut face să înțeleg la ce este bună filosofia”.

După câteva ore petrecute împreună, mi-am dat seama că îmi plăceau  nu doar poveștile sale, ci atitudinea și mentalitatea sa. Și mă uimea: R., o persoană cu reușite validate, cu un plan de carieră extrem de bine stabilit, poate afirma senin în fața unui alt coleg că există lucruri la care nu se pricepe și este deschis să învețe. Important nu este neapărat că explicația mea l-ar fi lămurit, ci că am înțeles și mai adânc cât de important este să fiu curios, să caut mereu, în toate planurile. R. a realizat, cu mult înaintea majorității, că excelența într-un singur domeniu nu asigură imunitate împotriva haosului lumii. În seara aceea am adormit la birou făcând o listă interminabilă cu toate subiectele pe care vreau să le învăț.

Iranienii care au crescut în sărăcie, iar acum studiază științele creierului

A. și H. sunt un cuplu de studenți doctoranzi din Iran. I-am cunoscut pentru că sunt asistenții ce se ocupă de etajul căminului în care locuiesc eu și am devenit foarte repede prieteni buni. A. studiază și lucrează îmbinarea dintre psihologie și neuroștiință. A realizat numeroase studii despre funcțiile regenerative ale creierului și neuroplastie (modelabilitatea creierului). Studiile lui sunt folosite în mediul educațional și medical. H. lucrează de asemenea în neuroștiințe și cercetează efectele mediului asupra patologiilor fizice și psihice. În ziua în care am fost un subiect de test pentru unul din experimentele comune ale celor doi, am aflat câteva dintre lucrurile care i-au marcat. Pasiunea lor pentru știință este imensă. Viața însă nu le-a fost deloc ușoară până acum. Copilăria și adolescența le-a fost plină de limitări, așa că momentul de față, în care fac ce le place și o fac la superlativ, este cel mai mare dar pe care îl au în viață. Le este dor de familie și muncesc cu dor răscolitor. Sunt smeriți și recunoscători pentru tot.

Război și pace în campus

În campus sunt oameni care provin din locuri cu provocări foarte diferite de cele obișnuite mie. Observ deseori relațiile dintre persoane ale căror țări sunt în conflict una cu cealaltă. Unii discută liber, alții păstrează liniștea, unii își apără ideile cu tărie, alții nu se preocupă de astfel de probleme. Unii sunt pur și simplu prieteni, anulând cu un zâmbet războaie vechi.

Toate clipele de aici capătă o însemnătate aparte. Zilele sunt foarte scurte, așa că trebuie să-mi dozez fiecare minut mai eficient. Cât timp învăț? Cât timp citesc, cât timp discut și mai ales, cât timp petrec reflectând? În fiecare zi mi se relevă lucruri noi: generația mea nu mai studiază pentru o carieră sau un loc de muncă stabil. Cu toții încercăm să ne aproximăm cât mai bine viitorul, deși intuim că va rămâne incert. Nu cum va arăta, ci mai ales ce va trebui noi să facem atunci. Care vor fi rolurile noastre? Ce factori ne vor influența cel mai mult? Cine vor fi conducătorii noștri și câtă importanță le va mai da lumea? Cât de valoros este un lider bun? Pentru ce ne pregătim noi de fapt?

Să nu mă căutați în cameră

Nu știu nimic. Lăsați-mă să-nvăț și să mă mai învăț. Și iar mă trezesc dimineața știind când plec dar neștiind când vin. Și iar îmi arunc sacul în spate și merg să cunosc oamenii și viețile și gândurile.

Dacă mă căutați în cameră, să știți că nu-s. Am plecat la învățat.

Ana și Adrian au adunat trei rafturi cu cărți ce îi îndrumă să fie părinți mai buni. Cărți care îi învață ce au ei de făcut în relația cu copiii, ce cuvinte ar fi potrivite atunci când le vorbesc, ce sfaturi să aleagă în diferite conjuncturi și când e potrivit să intervină (sau nu) în relațiile lor. Aplică multe sfaturi memorate și așteaptă cu sufletul la gură, cu frustrare și mereu cu nerăbdare ca lucrurile să se întâmple rapid. Peste noapte, dacă este posibil. Așteaptă să își vadă copiii mai buni: mai buni la școală, mai buni in interrelaționare, mai buni în activitățile sportive. Performanți. Lideri. Pe culmi.

Inteligența emoțională, sora cea săracă a inteligenței cognitive?

Sfătuiesc părinții să ridice în copiii lor inteligența emoțională. Să-i dea acesteia puterea și locul cuvenit după un secol în care a fost privită doar ca sora cea săracă a inteligenței cognitive. Inteligența emoțională este cea de care depinde succesul și fericirea copiilor; părinții sunt primii ce au în mâini ustensilele ce ridică acest tip de inteligență. Să ne ajutăm fetele și băieții să își identifice sentimentele și emoțiile și să empatizeze cu ceea ce simt alții.

Multignorata și multsubestimata inteligență emoțională a fost mereu pusă în umbră de inteligența cognitivă, de felul în care aceasta din urmă răspundea la teste, la punctaje și ierarhii. A ridica într-un plan luminat ceea ce înseamnă inteligență emoțională înseamnă a îmbunătăți sănătatea mentală și fizică, memoria, puterea de a lua decizii, relaționarea, creativitatea, performanța din activitățile zilnice.

Uneltele inteligenței emoționale

În viața de zi cu zi părinții presupun că toate instrumentele ce țin de inteligența emoțională sunt învățate la școală, ”în lume”, în grupurile cu care copiii interacționează. Sfatul meu este să ne asigurăm acasă că toate aceste noțiuni sunt interiorizate: dacă noi îi validăm și le lăudăm comportamentul, vor învăța să o facă la rându-le cu alții: dacă noi mulțumim chelnerului și doamnei ce are în grijă curățenia, copilul se va comporta aidoma, dacă noi ne oferim să dăm o mână de ajutor gazdei la care suntem cazați, copilul își va ajuta tovarășul de joacă să pună jucăriile în ordine, dacă noi vom vorbi frumos despre oamenii de care tocmai ne-am despărțit, copiii vor spune cuvinte bune despre tovarășii de joacă și îi vor vedea prin ceea ce aceștia sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Lucrurile nu se vor întâmpla ”peste noapte”, însă se vor întâmpla cu siguranță.

Pentru a îi ajuta să își șlefuiască componentele inteligenței emoționale, este bine ca părinții să își observe copiii și să le spună, cu delicatețe, unde ar fi bine să mai lucreze. Un copil poate percepe o situație mult mai inflamată decât este ea în realitate. Sau poate interpreta greșit un gest și se poate mâhni, tocmai pentru că nu înțelege contextul. Un altul poate că nu-și poate controla furia sau neputința. Un altul poate reacționa nepotrivit în fața unei persoane sau în fața unei abordări.

Odată ce vom explica foarte clar copilului ce este de făcut, care este experiența noastră față de diverse situații similare, atunci când îi vom spune că totul are rezolvare și că orice greșeală poate fi reparată, că oricine poate avea o altă părere decât părerea noastră sau că există mereu o data viitoare în care putem face mai bine, ei bine, atunci copilul se va liniști și va învăța.

Poveștile din cărți, pildele, sunt mijloace la îndemână prin care să le arătăm copiilor întâmplări similare cu întâmplările trăite de ei sau cu cele pe care le pot întâlni: ”Am aflat despre o fetiță care…”, ”Tocmai mi s-a povestit despre un băiețel …”. Este important ca fiii și fiicele noastre să știe că și alții ”au fost acolo” și au reușit să iasă la lumină. Este important să-i ajutăm să vadă dincolo de etichete negative și situații ce par fără ieșire și să îi ducem pe ei înșiși în ipostaza de a descoperi soluții pline de pozitivism și liniștitoare.

Copiii cu inteligență emoțională înaltă dețin controlul

Copiii cu o inteligență emoțională dezvoltată vor comunica clar, adecvat, vor ceda și vor împărți, se vor focusa pe rezolvarea situațiilor înțelegând la rându-le ce simt cei cu care vin în contact. Acești copii sunt cei ce dețin controlul comportamentelor inadecvate pe care le întâlnesc sau care sunt îndreptate spre ei, știu când e cazul să ceară ajutor pentru o situație dificilă, știu când sunt copleșiți și când să vorbească despre ceea ce greu îi apasă, și știu cum să lucreze cu ei înșiși pentru a depăși situațiile neplăcute.

Vârsta de 9 ani aduce copiii pe o mare a influenței sociale. Este momentul în care preadolescenții devin puternic influențați de emoții. Pentru ei, a deține abilități din sfera inteligenței emoționale este un lucru de căpătâi, e o plută sigură ce îți dă puterea de a naviga în fiecare zi cu calm, cu flexibilitate, cu toleranță și, desigur, cu empatie. În anii ce urmează, tinerii vor deveni încrezători și maturi emoțional.

Copiii sunt oglinda părinților lor

Una dintre pildele mele preferate este un dialog între un tată și fiul său: ”Fii atent pe unde calci, fiule!” ”Tată, fii tu atent pe unde calci. Eu oricum voi călca pe urmele tale!”

Copiii fac ceea ce văd că fac părinții, și nu ceea ce părinții le spun să facă.

Dacă le veți spune copiilor: ”Trage aer adânc în piept și gândește de două ori înainte să dai o replica tăioasă”, însă tu nu tragi niciodată aer în piept și dai mereu o replică tăioasă, fii sigur că el va face la fel.

Copiii vor fi sarcastici dacă sunt tratați cu sarcasm, copiii vor judeca dacă sunt judecați, copiii vor fi înțelegători dacă sunt înțeleși, copiii vor susține dacă sunt susținuți, copiii vor fi negativiști dacă sunt lângă adulți prăpăstioși, copiii vor vedea doar oportunități în familii cu ferestre larg deschise.

Experiențele părinților sunt valoroase pentru copii

De cele mai multe ori, părinții evită să vorbească despre cum s-au simțit ei într-o situație delicată în copilărie, atunci când au fost persecutați la școală, de exemplu. Au impresia că ar arăta slăbiciune. Totuși este exact ceea ce își doresc să audă copiii: cineva apropiat și puternic azi, a fost cândva în locul meu și s-a descurcat, a supraviețuit.

Transparența și încrederea va da aripi atunci când toate ușile par ferecate și va picura încredere dragilor noștri copii.

Ana și Adrian au început de la o vreme să fie pentru copiii lor mai mult sprijin decât povețe și directive. S-au uitat mai mult la ei, la comportamentul lor și au făcut schimbări în ei înșiși. Cuvinte și comportamente vechi au fost eliminate. Și și-au văzut copiii înălțându-se exact atunci când pășeau în urmele lăsate de ei pe cărarea devenirii.